Reglementarea Comertului Electronic In Uniunea Europeana
CUPRINS:
INTRODUCERE
Încă de la începuturile științei economice, comerțul a fost definit ca un schimb de bunuri (produse sau servicii) în urma căruia acestea capătă valoare. De la apariția primelor state, comerțul a fost protejat. S-a ajuns astăzi la comerț prin rețele de calculatoare și sisteme de comunicații, dar cele două trăsături esențiale au rămas aceleași. Comerțul electronic înseamnă schimb de bunuri și, în continuare, trebuie protejat cu forța legii. Dacă, în ceea ce privește conținutul comerțului electronic, se poate vorbi de implicarea forțelor pieței, partea care ține de legislația care îl protejează cade exclusiv în sarcina instituțiilor statelor.
În prezent nu există un punct de vedere comun al tuturor țărilor în ceea ce privește dimensiunea cadrului legislativ necesar reglementării activităților și politicilor legate de comerț electronic și dezvoltarea infrastructurii sale specifice. Din cele mai multe puncte de vedere, tranzacțiile comerțului electronic sau, într-un cadru mai larg, ale afacerilor electronice au clauzele contractuale asemănătore celor întâlnite în economia fizică, ansamblul internațional de legi și reguli aplicându-se în aceeași măsură atât economiei reale, cât și celei digitale.
În realitatea mondială se identifică două modele interesante și diferite de abordare: modelul american și cel al Uniunii Europene. Statele Unite ale Americii reglementează destul de puțin, Uniunea Europeană a dezvoltat un cadrul legislativ complex pe termen lung, în timp ce legislația multor altor țări se situează undeva la mijloc.
În cazul particular al Uniunii Europene sau al Statelor Unite se pune însă și problema aplicării legislației unionale sau federale, în paralel cu legislația proprie fiecărei națiuni sau stat. Dacă în SUA regulile adoptate la nivelul fiecărui stat au depășit ca număr și volum legile ratificate la nivelul întregii federații, în Uniunea Europeană situația este inversată: principiile legislative adoptate la nivelul Uniunii au devansat regulile națiunilor individuale și se află în curs de transpunere la nivelul țărilor membre sau candidate.
În elaborarea legislației comerțului electronic, – care trebuie să aibă un grad mare de compatibilitate interstatală -, prima condiție este adoptarea legilor-cadru sau a unor directive constituite la nivelul unor structuri multistatale. Legile-cadru conțin elementele esențiale privind compatibilitatea și ele trebuie adaptate în mod corespunzător în legislația națională. Al doilea element de care trebuie ținut cont este neutralitatea tehnologică a legii. În corpul ei nu trebuie să apară referiri la standarde sau elemente ce țin de o anumită tehnologie, care să inducă discriminări economice pe piața mondială a echipamentelor sau soluțiilor tehnice și care să creeze instabilitate legislativă, având în vedere rapiditatea schimbărilor din domeniu. Un alt element important este definirea legală a noțiunilor ce țin strict de forma electronică a comerțului – semnătura digitală, mesajul electronic, documentul electronic, contractul electronic etc. De asemenea, este necesar să se asigure corelația între legile privitoare la comerțul electronic și celelalte reglementări economice, inclusiv cele referitoare la comerțul tradițional național.
Lucrarea de față își propune să abordeze subiectul comerțului electronic, atât din punct de vedere teoretic, cât și în ceea ce privește legislația care reglementează comerțul electronic.
Primul abordează latura teoretică a comerțului electronic, încercându-se definirea acestuia din perspectiva mai multor autori, precum și prezentarea etapelor, modelelor și domeniilor comerțului electronic, pentru ca în final să fie enumerate principalele avantaje și dezavantaje ale comerțului electronic.
Capitolul al doilea cuprinde aspectele legate de reglemetarea comerțului electronic, în prima parte fiind prezentată noțiunea de semnătură electronică – mijlocul de autentificare a unui document electronic – , iar apoi fiind descrise principalele directive care reglementează comerțul electronic.
Ultimul capitol prezintă principalele legi ce reglementează comerțul electronic în România, respectiv Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică și Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic din perspectiva aderării țării noastre la Uniunea Europeană.
Cap. 1. NOȚIUNEA DE COMERȚ ELECTRONIC
Pătrunderea componentelor societății informaționale în viața noastră de zi cu zi se întâmplă fie ca vrem sau nu. Și asta nu datorită unor indicații euro-atlantice, sau prin apariția unor legi organice, prin hotărâri de guvern sau alte mecanisme administrative. Se întâmplă pur și simplu. Ceea ce părea de că ține de science fiction devine tot mai mult un element al vieții obișnuite, cele mai banale obiecte vor căpăta inteligență și vor avea capacități de comunicare, iar Internetul reprezintă principalul suport al acestui fenomen.
Ani de zile Internetul a fost utilizat de către oamenii de știință și universitari numai în scopuri științifice, pentru comunicația în cadrul mediului academic. În prezent, odată cu retragerea în anul 1995 a subvenționării structurii sale de bază de către guvernul american, funcționarea Internetului a trecut pe principii comerciale. Ca efect imediat au apărut servicii noi, cum sunt reclamele, comerțul electronic, precum și alte servicii orientate pe obținerea de profituri.
Dezvoltarea simultană a telecomunicațiilor și utilizării calculatoarelor a făcut posibilă creșterea explozivă a Internetului și crearea unor tehnologii specifice care vor influența esențial activitățile economico-sociale. În asemenea condiții, se va dezvolta extensiv comerțul electronic, care va revoluționa conducerea afacerilor și va dinamiza comerțul internațional. Asemenea schimbări vor oferi consumatorilor noi posibilități de alegere și căutare a celor mai competitive produse pe piața mondială.
Astfel, despre comerțul pe Internet se poate vorbi ca despre un nou domeniu de cunoaștere. În esență, acesta păstrează unele dintre caracteristicile comerțului electronic “tradițional”: schemele obișnuite de vânzare/cumpărare bazate pe cărți de credit, sistemele EDI (Electronic Data Interchange), metodele de protecție criptografică a datelor, gestiunea securității site-urilor etc. Există și unele deosebiri care fac din comerțul pe Internet un domeniu nou, reprezentat de trei factori:
global – sunt implicate societăți și clienți din lumea întreagă;
de inteligență – sunt angajate forțe intelectuale deosebite în găsirea unor soluții;
de insecuritate – Internetul nu a fost proiectat să supravegheze tranzacții sigure, fiind ținta permanentă a unor atacuri.
1.1 DEFINIREA COMERȚULUI ELECTRONIC
Definițiile comerțului electronic – întâlnite în diverse surse și aparținând unor diverși autori și specialiști – variază în mod semnificativ. Unele dintre ele se referă la toate tranzacțiile comerciale și financiare care se derulează pe cale electronică, inclusiv schimbul electronic de date, transferul electronic de capital și toate activitățile legate de cărțile de credit/debit. Altele limitează comerțul electronic la vânzările cu amănuntul către consumatori, tranzacțiile și plățile putând sau nu să se deruleze prin intermediul rețelelor deschise (cum ar fi Internetul).
Prima grupă de definiții se referă la o serie de forme ale comerțului electronic (dintre care unele există de câteva decenii) și care derulează zilnic activități valorând sute de milioane de dolari. Cea de-a doua grupă, existând de aproximativ opt ani, are în vedere o formă mai restrânsă a comerțului electronic și are interpretări mult mai modeste.
Într-un sens foarte larg, comerțul electronic este un concept care desemnează procesul de cumpărare și vânzare sau schimb de produse, servicii, informații utilizănd o rețea de calculatoare, inclusiv Internetul.
În sens restrâns, comerțul electronic poate fi privit din patru perspective, și anume:
din perspectiva comunicațiilor – reprezintă furnizarea de informații, produse, servicii, plăți, utilizând linii telefonice, rețele de calculatoare sau alte mijloace electronice;
din perspectiva proceselor de afaceri – reprezintă o aplicație tehnologică îndreptată spre automatizarea proceselor de afaceri și a fluxului de lucru;
din perspectiva serviciilor – este un instrument care se adresează dorințelor societăților, consumatorilor și managementului în vederea reducerii costurilor și creșterii calității bunurilor și a vitezei de servire;
din perspectiva on-line – reprezintă capacitatea de a cumpăra și de a vinde produse, informații pe Internet sau utilizând alte servicii on-line.
Din punct de vedere teoretic, comerțul electronic este definit ca “o tehnologie modernă de a face afaceri, ce se adresează nevoilor organizațiilor, comercianților și consumatorilor de a reduce costurile tranzacțiilor odată cu îmbunătățirea calității bunurilor și serviciilor și creșterea vitezei de livrare. Termenul poate fi folosit și în cazul utilzării rețelelor de calculatoare, pentru căutarea și regăsirea informațiilor pentru suportul deciziei umane sau instituționale” .
O definiție interesantă a comerțul electronic este dată de Victor Valeriu Patriciu. Astfel, “comerț electronic înseamnă, în accepție „tradițională”, utilizarea în rețele cu valoare adăugată a unor aplicații de tipul transferului electronic de documente (EDI), a comunicațiilor fax, codurilor de bare, transferului de fișiere și a poștei electronice. Extraordinara dezvoltare a interconectivității calculatoarelor în Internet, în toate segmentele societății, a condus la o tendință tot mai evidentă a companiilor de a folosi aceste rețele în aria unui nou tip de comerț, comerțul electronic în Internet, care să apeleze – pe lângă vechile servicii amintite – și altele noi.
Este vorba, de exemplu, de posibilitatea de a se efectua cumpărături prin rețea, consultând cataloage electronice on pe Web sau cataloage off pe CD-ROM și plătind prin intermediul cărților de credit sau a unor portmonee electronice”.
Pentru alții, comerțul Internet reprezintă relațiile de afaceri care se derulează prin rețea între furnizori și clienți, ca o alternativă la variantele de comunicații „tradiționale” prin fax, linii de comunicații dedicate sau EDI pe rețele cu valoare adăugată.
O altă formă a comerțului Internet implică transferul de documente – de la contracte sau comenzi pro forma, până la imagini sau înregistrări vocale.
O altă definiție a comerțului electronic și a componentelor ce constituie arhitectura acestuia este dată de dl. Mircea Cioată: “comerțul electronic este acea manieră de a conduce activitățile de comerț care folosește echipamente electronice pentru a mări aria de acoperire (locul în care se pot afla potențiali clienți) și viteza cu care este livrată informația”.
Comerțul electronic oferă oportunitatea de a comercializa produse în întreaga lume, sporind numărul de potențiali clienți în primul rând prin eliminarea barierelor geografice dintre clienți și comercianți.
Există și alte modalități de definire a comerțului electronic, plecând de la modul în care este perceput de diferite grupuri, respectiv de utilizatori, lumea afacerilor, instituțiile guvernamentale și furnizorii de tehnologie informațională (hardware și software). Dintre acestea, un interes deosebit îl prezintă următoarele:
“activitatea comercială care are loc prin intermediul calculatoarelor conectate între ele” (Microsoft Press Computer Users’ Dictionary);
“toate activitățile efectuate on-line, cu scopul de a incita interesul consumatorilor înaintea vânzării și de a asigura suportul consumatorilor după vânzare” (revista Internet Computing);
“tranzacții comerciale ce au loc în cadrul unor rețele deschise” (Organizația Europeană pentru Comerț și Industrie – OECD);
“comerțul electronic se referă, în general, la toate formele de tranzacții ce au legătură cu activitățile comerciale, derulate la nivel de societate sau cu cumpărătorii, care se bazează pe procesarea și transmiterea informațiilor suațiilor sub formă digitală, incluzând text, sunet și imagini” (OECD, 1997);
“comerțul electronic reprezintă realizarea pe cale electronică a activităților comerciale. Se bazează pe procesarea și transmiterea electronică a datelor, inclizând text, sunet și imagini. Cuprinde diverse activități, incluzând comercializarea electronică a produselor și serviciilor, transferul electronic de capital, comerțul electronic cu acțiuni, trimiterea electronică a foilor de expediție, marketingul direct și service-ul în garanție și post-garanție. Implică atât produse, cât și servicii (informative, financiare, juridice), activități tradiționale (sănătate, educație) și activități noi (mall-uri virtuale)” (Comisia Europeană, 1997);
“comerțul electronic reprezintă realizarea activităților comerciale, care presupun schimburi de valori prin intermediul rețelelor de comunicații” (Observatorul European pentru Tehnologia Informației – EITO, 1997 – www.eito.org);
“un termen larg care descrie activitățile comerciale și transferul electronic de date ce le sunt asociate…scopul comerțului electronic este de a contopi rețeaua vastă a întreprinderilor mici, agențiilor guvernamentale, corporațiilor mari și a distribuitorilor independenți într-o singură comunitate, dispunând de capacitatea de a intercomunica fără erori prin intemediul oricăror platforme de calcul” (Centrul pentru Resursele Comerțului Electronic, Universitatea Tehnică Georgia – www.ecrc.gatech.edu);
“în sensul cel mai larg, comerțul electronic poate însemna orice formă de utilizare a tehnologiilor electronice electronice în orice aspect al activității comerciale” (Administrația Națională pentru Telecomunicații și Informații – NTIA din SUA – www.ntia.doc.gov).
O imagine generală a comerțului electronic este descrisă în raportul Casei Albe din iulie 1997, intitulat „Cadrul general pentru comerțul electronic global” (A Framework for Global Electronic Commerce), în care apar următoarele afirmații:
„Așa după cum Internetul democratizează societățile și oferă o mai mare putere cetățenilor prin informații, și comerțul electronic impune modificări majore asupra paradigmei economice clasice cu privire la cumpărători și vânzători. Noile modele de interacțiune comercială se dezvoltă astfel încât să permită firmelor și consumatorilor să facă parte din piața electronică și să obțină beneficii”.
„Internetul, intraneturile și alte rețele de calculatoare pot reduce substanțial costurile tranzacțiilor și pot facilita noi tipuri de tranzacții comerciale, precum și noi acorduri între cumpărători și vânzători, care să le permită desfășurarea activităților de comerț mult mai ușor”.
Comerțul electronic este asociat cu vânzarea și cumpărarea de informații, produse și servicii prin Internet, dar este folosit și pentru transferul și difuzarea de informați către organizații prin rețele interne pentru a îmbunătăți luarea de decizii și a elimina duplicarea de efort. Noua paradigmă a comerțului electronic este construită nu doar pe tranzacții, ci și pe crearea, susținerea și îmbunătățirea relațiilor, atât existente cât și potențiale.
Pentru unele firme, comerț electronic înseamnă orice tranzacție financiară care utilizează tehnologia informatică. Pentru altele, noțiunea de comerț electronic acoperă circuitul complet de vânzări – inclusiv marketingul și vânzarea propriu-zisă. Mulți oameni consideră comerțul electronic ca fiind orice tranzacție comercială condusă electronic pentru cumpărarea unor produse cum ar fi cărți, CD-uri, bilete de călătorie și altele. Dar comerțul electronic are, în sens larg, un impact mult mai profund asupra evoluției afacerilor și cuprinde, în fapt, nu numai noile achiziții comerciale ci și totalitatea activităților care susțin obiectivele de marketing ale unei firme și care pot include, spre exemplu, publicitate, vânzări, plăți, activități post-vânzare, servicii către clienți etc.
Comerțul electronic poate fi definit ca orice relație comercială prin care se stabilesc legături ce au ca suport calculatoare cuplate prin rețele de telecomunicații. Comerțul electronic utilizează facilitățile tehnologiei informaționale pentru îmbunătățirea eficienței comunicării și/sau pentru a schimba fundamental natura tranzacțiilor interorganizaționale.
Comerțul electronic este un sistem care include nu numai tranzacțiile de vânzare-cumpărare de bunuri și servicii, care generează venituri în mod direct, ci și acele tranzacții care sprijină obținerea de venituri – cum ar fi generarea cererii pentru bunurile și serviciile respective, oferirea de garanții și diverse servicii consumatorilor, facilitarea comunicației între partenerii de afaceri.
În concluzie, comerțul electronic, în sensul cel mai larg, include activitățile economice bazate pe tranzacții electronice (inclusiv transferul electronic al mijloacelor bănești și cel efectuat prin intermediul caselor de credit) și infrastructura asociată (echipamentele, serviciile speciale intermediare comerțului electronic, furnizorii de servicii de rețea etc.). Într-un sens mai restrâns, comerțul electronic cuprinde doar comerțul între organizații și cel cu consumatorii desfășurat prin intermediul mediilor electronice. Cea mai îngustă accepțiune este cea care limitează comerțul electronic la tranzacțiile cuconsumatorii finali și care presupune un sistem electronic de plăți.
Chiar dacă definițiile comerțului electronic diferă, totuși, au un element comun: efectuarea de tranzacții într-un mediu electronic și obținerea de avantaje de către toți partenerii de afaceri, îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, precum și creșterea vitezei de realizare a tranzacțiilor comerciale.
1.2 ETAPELE, MODELELE (MECANISMELE) ȘI DOMENIILE COMERȚULUI ELECTRONIC
1.2.1 ETAPELE COMERȚULUI ELECTRONIC
Realizarea comerțului electronic presupune parcurgerea acelorași etape ca și în cazul comerțului clasic:
Atragerea cumpărătorilor, care poate fi asigurată prin divese mijloace: reclame (banner-e) în pagini Web, mesaje de e-mail, televiziune etc. Interacțiunea cu cumpărătorii are ca scop finalizarea interesului cumpărătorilor în comenzi ferme de cumpărare. Această fază presupune furnizarea informațiilor necesare potențialilor cumpărători cu privire la produsele sau serviciile pe care le oferă comerciantul;
Derularea comenzii, care presupune existența unor mecanisme pentru crearea comenzii, transmiterea la comerciant, procesarea plății și alte aspecte ale managementului unei comenzi. Cum, în mod obișnuit, un client dorește să cumpere la un moment dat nu numai un singur produs, ci mai multe, trebuie prevăzută, în acest sens, posibilitatea de a modifica ordinul pe parcursul selectării bunurilor.
Pașii care se parcurg pentru lansarea comenzilor în condițiile utilizării unui formular sunt:
un server Web conține un formular special proiectat, care urmează să fie completat de către clienți în momentul utilizării unui browser;
formularul completat este trimis de browser serverului Web;
datele sunt preluate, prelucrate și înregistrate într-o bază de date.
Procedura de lansare a comenzilor în condițiile în care nu există un formular:
comanda este transmisă și acceptată prin e-mail;
prelucrarea comenzii presupune realizarea unui script CGI (Common Gateway Interfaces), sistem de programe proiectat pentru a lucra cu serverele Web de tip http (Hypertext Transfer Protocol). Aceste programe, scrise în diferite limbaje de programare specifice, sunt folosite pentru a schimba date între un server Web și o bază de date.
Efectuarea plății – în comerțul electronic există, ca și în cazul comerțului obișnuit, mijloace variate de plată. Unele dintre ele sunt virtuale (pe Internet) și reprezintă analogul celor din lumea reală: cărți de credit, ordine de plată etc. Altele sunt specifice comerțului pe Internet, utilizând tehnologii proiectate special pentru acesta;
Livrarea bunurilor sau serviciilor (fizice sau digitale), care, în funcție de tipul lor, poate fi on-line sau off-line.
Tranzacțiile off-line sau comerț electronic indirect descriu tranzacțiile în care bunurile și serviciile sunt oferite și, eventual, plătite prin mijloace electronice, dar livrate prin alte mijloace. Cea mai mare parte a comerțului prin Internet este fundamentată pe astfel de tranziții. În contrast cu tranzacțiile comerciale cu amănuntul, tranzițiile off-line elimină intermediarii din lanțul de distribuire.
Tranzacțiile on-line sau comerț electronic direct descriu orice tranzacție al cărei obiect este livrat on-line (prin Internet). Problemele ridicate de acest tip de tranzacții includ:
identificarea dificilă a tranzacțiilor;
criptarea acestora;
colectarea taxelor de la milioane de utilizatori finali în locul unui număr mic de intermediari;
dificultatea determinării locului în care a fost produs sau consumat produsul;
definirea bunurilor și serviciilor și distincția dintre tipurile de servicii.
Tehnologii de criptare puternice sunt acum disponibilele utilizatorilor de Internet. Acestea permit utilizatorilor să cripteze toate informațiile referitoare la o tranzacție astfel încât nu numai părțile implicate le pot decripta și, ca urmare, înțelege.
Acest proces diferă în funcție de produsele sau serviciile destinate vânzării:
produse intangibile (informații, software, documentații, muzică etc.);
produse tangibile;
servicii.
Multe firme au astăzi ca obiect de activitate, din care obțin venituri, generarea, transferul și analiza informațiilor, considerate produse intangibile. În aceste condiții onorarea comenzilor are loc sub forma:
buletinelor informative;
știrilor;
rapoartelor de analiză;
cotațiilor bursiere ș.a.
O altă categorie de bunuri intangibile o reprezintă softul, caz în care documentația, programele și upgrade-urile pot fi foarte lejer distribuite prin Internet.
Dacă firma realizează bunuri fizice, e clar că acestea nu pot fi livrate prin Internet, dar se poate folosi sistemul EDI pentru următoarele operațiuni:
informarea firmei ce asigură transportul asupra bunurilor care urmează să fie transferate clientului;
urmărirea anumitor aspecte legate de tranzacțiile comerciale, cum ar fi starea livrărilor, situația încasărilor.
În cazul serviciilor, desfășurarea activităților se derulează în funcție de tipul serviciului, onorarea solicitărilor presupunând o perioadă de timp mai mare sau mai mică.
Rezolvarea cererilor ulterioare ale cumpărătorilor – după ce un proces de vânzare s-a terminat, cumpărătorul poate avea unele întrebări sau probleme privind obiectul tranzacției; de asemenea, serviciile care rezultă ca obligații de garanție și postgaranție pot fi on-line sau off-line, depinzând, în primul rând, de tipul bunului și sevice-ului (fizic sau digital).
Vânzarea propriu-zisă ar putea fi doar începutul unei lungi și avantajoase relații cu un client.
Nu numai clientul ar putea să aibă nevoie de asistență pentru un produs sau un serviciu, ci și firma care vinde, pentru că, prin informațiile sau serviciile pe care le solicită clientul, aceasta poate să-și îmbunătățească mult produsele, determinând chiar atragerea de noi clienți.
Modalități de asigurare a asistenței și service-ului:
telefoanele disponibile 24 de ore, 7 zile pe săptămână, la care clienții pot obține lejer răspunsurile la întrebările pe care le pun (sistem deja arhicunoscut prin numerele care încep cu 800 sau telefonul verde pus la dispoziție la noi de RomTelecom);
e-mailul sau site-urile Web. Notele tehnice cu privire la caracteristicile produselor, modul de utilizare, răspunsurile la întrebările puse cel mai frecvent (FAQs), upgrade-ul softului sunt o parte din cele mai dese solicitări din partea clienților și care pot fi satisfăcute rapid pe Internet.
Etapele comerțului electronic pot avea grade diferite de automatizare. Astfel, pentru produsele și serviciile netangibile (digitale), toate etapele pot fi on-line, deși nu este obligatoriu. Șansa de a automatiza toate activitățile există, deoarece furnizorii și cumpărătorii implicați au, de obicei, putere economică, grad suficient de dezvoltare și o cultură informatică formată. Pentru produsele și serviciile tangibile (fizice), livrarea și rezolvarea problemelor ulterioare cumpărării se fac off-line. Deoarece actorii implicați sunt eterogeni (cu grade de dezvoltare și culturi diferite, de multe ori neacoperitoare pentru cerințele economiei digitale), și efectuarea plății este, de multe ori, off-line.
1.2.2 MODELELE (MECANISMELE) COMERȚULUI ELECTRONIC
Comerțul electronic este un concept ce desemnează o gamă largă de servicii suport pentru procesele de afaceri, incluzând poșta electronică, cataloage electronice, sisteme de raportare statistică și informații pentru management.
Comerțul electronic presupune folosirea componentelor conectate la Internet pentru a crea și transforma relațiile de afaceri. Aplicațiile oferă afacerilor soluții pentru îmbunătățirea calității bunurilor și serviciilor, creșterea vitezei livrării serviciilor și reducerea costului operațiunilor respective.
Comerțul electronic este răspândit astăzi în diferite forme, una dintre cele mai seminificative modalități de grupare fiind în funcție de natura tranzacției. Este o nouă metodologie de a face afaceri sub forma unor mecanisme.
Sunt două mecanisme de bază ale comerțului electronic, respectiv:
Companie-la-client (business-to-consumer – B2C), care include toate interacțiunile dintre comercianți și cumpărătorii individuali de produse și servicii (de exemplu, un cumpărător de la amazon.com este consumator în acest caz);
Companie-la-companie (business-to-business – B2B), care include tranzacțiile electronice între organizații, numite și de tip IOS (Inter-oranizational Systems). Există mai multe tipuri de sisteme inter-organizații: interschimbarea electronică a datelor (EDI – Electronic Data Intercgange) prin rețelele cu valoare adăugată (VAN – Value Added Network), transferul electronic de fonduri (EFT), Extranet-urile conectate securizat prin Internet, mesajele integrate care combină EDI, poșta electronică și formularele electronice, bazele de date partajate între Extranet-uri, managementul lanțului de aprovizionare (supply chain management).
Modele B2C și B2B sunt cele mai răspândite și regulile lor sunt replicate, cu ușoare modificări, în celelalte modele. Piața electronică poate fi orientată spre consumator (modelul B2C) sau spre companii-client (modelul B2B). Modelul de piață electronică B2C este asemănător cu B2B, deoarece companiile pot vinde cu amănuntul unor clienți sau en-gros unor companii. Multe companii mari (de exemplu, Amazon, Dell Computers, Barnes&Noble, Wal-Mart On-line) sunt reprezentate în ambele modele de comerț electronic.
Pe lângă cele două mecanisme, întâlnite foarte des în realitatea economică și literatura de specialitate, unii specialiști au mai identificat și:
Consumator-la-consumator (Consumer-to-costumer – C2C), în care consumatorii vând direct consumatorilor (de exemplu, persoane care vând proprietăți, mașini, case, alte bunuri, reclame pe Internet/Intranet-ul companiei pentru serviciile individuale, vânzări de cunoștințe, expertize, licitații individuale);
Consumator-la-companie (Consumer-to-business – C2B), care include persoanele care vând produse sau servicii unor organizații, precum și cei care caută vânzători, negociază cu ei, și, în final are loc o tranzacție;
Colaborativ (e-consortium), reprezintă o nouă modalitate prin care diferite firme oferă împreună servicii altor firme sau consumatorilor, deși acest tip de mecanism este considerat mai mult o formă de realizare a comerțului electronic pe Internet.
Afacerile organizațiilor non-profit (Non-business), cuprinde activitățile organizațiilor non-profit, instituții academice, religioase, sociale, agenții guvernamentale, care folosesc diverse forme ale comerțului electronic în vederea reducerii cheltuielilor, îmbunătățirii activităților sau a serviciilor prestate.
Implicarea guvernelor în activitățile economice a creat modelele particulare de tip guvern-la-cetățean (G2C), guvern-la-guvern (G2G), dar și următoarele modele:
Companie-la-guvern (business-to-government – B2G), prin care o firmă oferă servicii solicitate de guvern sau alte instituții ale sale;
Guvern-la-companie (government-to-business – G2B), prin care guvernul interacționează cu firmele (cetățenii) prin intermediul portalurilor guvernamentale. Astfel, guvernele din întreaga lume cheltuiesc mari sume de bani pentru a aduna informații de la firme, sub forma rapoartelor, formularelor etc. Abilitatea guvernelor de a fluidiza acest proces, prin asigurarea documentației on-line va fi o oportunitate pentru firme și va determina reducerea costurilor la nivelul administrației publice.
A. Mecanismul companie-la-client (business-to-consumer – B2C)
Interacțiunile business-to-consumer implică tranzacțiile asociate cumpărării produselor și serviciilor. Tranzacțiile cu amănuntul sunt cele mai răspândite. Exemplele pleacă de la cataloagele on-line până la căutarea și cumpărarea de autoturisme. Alte funcții fac referire la operațiunile bancare de acasă, prin care o persoană are posibilitatea de a-și plăti facturile în mod electronic.
Segmentul business-to-consumer a avut o evoluție destul de lentă datorită securității privind protecția informațiilor transmise prin intermediul Internet-ului. Pe măsură ce problemele privind securitatea au fost rezolvate (nu în totalitate, datorită insecurității chiar a măsurilor de protecție), încrederea clienților a crescut, ca și volumul tranzacțiilor.
Acest tip de interacțiune a devenit din ce în ce mai răspândit, astfel că multe dintre legăturile directe dintre firme și consumatori au fost înlocuite cu interacțiunea dintre persoană și calculator. Adesea, aceasta presupune ca un consumator sau un salariat al unei firme să folosească un script sau un format predefinit pentru a intra în legătură cu un calculator al furnizorului.
Portalul Yahoo.com este un exemplu de mecanism business-to-consumer, care oferă clienților un pachet complet de servicii cum ar fi: căutare (search), știri, e-mail, chat, muzică, calendare, etc.
B. Mecanismul companie-la-companie( business-to-business – B2B)
Interacțiunile business-to-business pot să acopere întregul ciclu de viață al multor tranzacții economice. Ele se adresează achizițiilor, controlului stocurilor, facturării și plăților. Interacțiunile cuprind căutarea potențialilor furnizori, cataloage de produse și posibilitatea de a comanda bunuri și servicii. Furnizorii primesc comenzile, le urmăresc, coordonează livrarea, facturează și oferă asistență consumatorilor. Schimbul electronic de date (EDI) joacă un rol esențial în punerea la dispoziție a unui proces universal, standardizat pentru aceste tranzacții business-to-business și de efectuare a plăților prin intermediul unei rețele private sigure.
O organizație B2B este orientată, în primul rând spre oferirea de informații, date și conectivitate între alte organizații pentru un produs sau o funcție sau pe o anumită piață.
Interacțiunile business-to-business sunt facilitate de procesele electronice automatizate. În cadrul lor, ieșirile (informațiile sub diferite forme) unei aplicații, de pe un calculator, devin intrări pentru o altă aplicație, de pe un alt calculator, și declanșează o anumită operație.
1.2.3. DOMENIILE COMERȚULUI ELECTRONIC
Domeniile comerțului electronic s-au diversificat în ultimii ani, multe companii fiind implicate în ambele modele – B2C și B2B. Acestea se referă în principal la:
publicitatea pe Internet;
cererea electronică de ziare;
serviciile de turism și călătoriile – clienții se conectează la o agenție virtuală, unde își prezintă planul de vacanță dorit, durata și prețul dispus să-l plătească, urmând să primească oferte diverse și să aleagă varianta optimă (www.travelocity.com, www.pctravel.net etc.);
licitațiile de bilete de călătorie (www.americanair.com, www.priceline.com etc.);
piața forței de muncă, plasamentul, planificarea carierei – utilizând agenții inteligenți, CV-urile candidaților sunt comparate cu ofertele disponibile (www.jobweb.com, www.smartbiz.com etc.);
tranzacții de proprietăți, vânzările imobiliare, închirierile on-line (www.ired.com, www.realtor.com etc.);
licitațiile pe Internet – unde vânzătorii primesc oferte, contra unor comisioane mici, iar cumpărătorii pot ce doresc navigând pe Internet (www.e-liciatie.ro, www.haggle.com etc.);
anunțurile, publicațiile on-line – reprezintă livrarea electronică pe Internet a ziarelor, revistelor, știrilor și a altor informații;
învățământul la distanță și universitățile virtuale – permit crearea de clase virtuale, examinate la distanță și oferirea de diplome în format electronic (www.ase.ro);
consultanța on-line – în special consultanță financiară, ligislativă, de management etc.;
asigurările on-line – realizarea asigurărilor de sănătate, pentru casă, de viață etc., permițând și compararea între diferitele oferte;
îngrijire și consultanță medicală (www.officemed.com oferă consultanță on-line, www.healtheon.com creează un spital virtual, cu laboratoare de analiză, diagnostic, recuperare etc.);
livrarea digitală de documente – serviciul poștal SUA, împreună cu alte companii (www.eparcel.com ) au găsit un nou mod de afaceri, și anume de a furniza documente on-line, într-un mediu securizat;
timbre electronice – în SUA clienții pot cumpăra timbre de pe Internet, pe care apoi le listează pe plicuri (www.estam.com, www.stampmaster);
1.3 AVANTAJELE ȘI DEZAVANTAJELE COMERȚULUI ELECTRONIC
De la primele apariții ale comerțului electronic – mai întâi sub forma rețelelor private, telefonice și a rețelelor între companii, apoi sub forma vânzării cu amănuntul către consumatori, pentru ca din 1995 acesta să se manifeste sub forma site-urilor Web, care ofereau doar un access rapid și facil la informații despre produse, ca abia mai târziu să apară posibilitatea de a trimite comenzi ferme (utilizâd cărțile de credit) – acesta s-a manifestat prin integrarea aplicațiilor de rețea cu bazele de date, oferind consumatorilor posibilitatea de accesa o cantitate considerabilă de informații și de a furniza opțiuni convenabile pentru achiziții. Nivelul actual al comerțului electronic a devenit posibil datorită dezvoltării produselor software, a marilor producători de baze de date care și-au orientat produsele spre Web, a legăturilor din ce în ce mai perfomante dintre browser-e și bazele de date, precum și a perfecționării protocoalelor de securitate.
Toate acestea conferă participanților la comerțul electronic (compania vânzătoare, comsumator și societate) numeroase avantaje, dar și dezavantaje.
Avantajele comerțului electronic, privite din prisma celor trei participanți sunt următoarele:
Din punctul de vedere al companiei vânzătoare:
extinderea zonelor de activitate pentru piețele naționale și internaționale: cu un capital minim, o companie poate rapid și ușor să-și localizeze clienții, furnizorii potriviți și cei mai buni parteneri de afaceri din lume; astfel, publicul său devine, dintr-o dată, întreaga planetă, oferta de produse, servicii și prețurile devin personalizate pentru fiecare client în parte, diferența față de concurență o face calitatea serviciilor și timpul de livrare etc.;
creșterea vitezei de comunicare, dar și o creștere substanțială a vitezei procesului de vânzare. Companiile de e-commerce recepționează veniturile mai rapid decât în sistemul tradițional;
îmbunătățirea eficienței (datele sunt în format electronic, reducând erorile de retastare);
reducerea efortului de inventariere și al managementului stocurilor;
reducerea timpului dintre cheltuirea capitalului și încasarea contravalorii
produselor și serviciilor;
reducerea unor costuri de creație, procesare, distribuție, stocare și regăsire a informațiilor bazate pe hârtii (prin e-mail se reduc costurile privind mesageria, iar EDI (Electronic Data Interchange) determină reducerea stocurilor și costurilor legate de ciclul de cumpărare);
costuri interne mici, comerțul electronic eliminând interacțiunea dintre cumpărător și intermediarii tranzacției;
reducerea erorilor, procesarea automată producând mai puține erori decât procesul de vânzare tradițional;
spațiul nelimitat – site-urile de e-commerce putând afișa/indexa un număr nelimitat de bunuri și servicii;
întărirea relațiilor cu furnizorii și clienții (site-ul Web conține informații la zi utile tuturor părților, iar EDI (Electronic Data Interchange) implică o strânsă legătură a partenerilor pentru stabilirea standardelor de comunicare);
asigurarea unor căi rapide și moderne de furnizare a informațiilor despre companie (prin paginile Web);
asigurarea unor canale alternative de vânzare (prin Web);
posibilitatea întreprinderilor mici de a concura cu cele mari. Prin costurile reduse pe care le implică deschiderea unui magazin virtual, întreprinderile mici pot intra pe piețele dominate de obicei de companiile mari. Mai mult, o organizație mică, prin flexibilitatea și deschiderea specifice, își poate crea un avantaj față de o întreprindere mare, dominată, de regulă, de birocrație și conservatorism;
promovarea produsului – se poate realiza printr-un contact direct și interactiv cu clienții. Primul avantaj fiind posibiliatatea de a oferi informații recente și ample despre produs. Totuși, nu despre toate (parfumuri, etc.);
noi canale de vânzare – produsele existente pot fi livrate pe o arie largă fără a mai fi nevoie de întreținut un magazim cu existență fizică. Mai mult, limitele geografice dispar în toate zonele unde există Internet, o afacere poate fi desfășurată în toată lumea la un singur centru de comandă dotat cu mijloace computerizate;
economii la vânzarea /cumpararea produsului – generate de suprimarea costului deplasării până la vânzător, eliminarea cheltuielilor necesare pentru a întreține un magazin clasic, reduserea timpului afectat tranzacției, etc.
Din punctul de vedere al consumatorului:
efectuarea rapidă a cumpărăturilor sau altor tranzacții la orice oră, în orice zi;
căutarea rapidă a produselor și serviciilor, cu posibilitatea comparării tehnice și economice a ofertelor;
transportul rapid al produselor și serviciilor, mai ales ale celor digitale;
posibilitatea participării la licitații virtuale, la reuniuni electronice din comunitățile virtuale, unde au loc schimburi de idei și de experiențe;
facilitarea competiției, având ca rezultat reduceri substanțiale de prețuri;
prin Internet, cumpărătorilor le va fi mai ușor să compare prețurile pieței globale și vor putea cumpăra de la cel mai ieftin furnizor. În acest sens, unii dintre producători și distribuitori sunt afiliați la site-uri;
service mai bun pentru clienți – consultanță poate fi disponibilă non-stop, relațiile interumane fiind mai strânse;
dezvoltarea de noi produse se poate realiza în concordanță cu cerințele consumatorului – clienții pot afecta direct disignul unui nou produs, vizualizându-l cu ajutorul CP. Monitorizând atitudinile clienților, firma poate obține informații prețioase despre proiectarea noilor produse sau îmbunătățirea celor vechi.
Avantajele societății în urma introducerii comerțului electronic sunt:
permite mai multor persoane să lucreze și să facă cumpărături de acasă, reducându-se astfel traficul și poluarea;
face posibilă vânzarea unor mărfuri la prețuri mai mici, astfel încât și oamenii cu venituri mici să poată cumpăra mai mult, ridicându-le standardul de viață;
asigură oamenilor din „lumea a treia" și a celor din zonele rurale accesul la produse și servicii care altfel nu le-ar fi fost accesibile;
facilitează furnizarea serviciilor publice, cum ar fi sănătatea, educația, distribuirea serviciilor sociale ale guvernelor, la un cost redus și cu o calitate îmbunătățită.
Dezavantajele comerțului electronic pot fi grupate în două categorii: tehnice și nontehnice.
Dezavantajele tehnice sunt:
lipsa unor sisteme de securitate ieftine, a unor standarde adecvate și a unor protocoale de comunicație de mare eficiență;
insuficiența lărgimii de bandă;
instrumentele de dezvoltare sunt în transformare și se schimbă rapid;
dificultatea de integrare a accesului Internet și a sistemelor software de comerț electronic cu unele aplicații existente și sisteme de baze de date;
vânzătorii au nevoie de server-e Web speciale și alte infrastructuri;
unele sisteme software de comerț electronic nu sunt compatibile cu unele sisteme hardware și sisteme de operare etc.
Dezavantajele nontehnice sunt:
costul și justificarea; dezvoltarea unui sistem propriu este destul de scumpă și
poate ridica probleme datorită lipsei de experiență; de asemenea, se justifică și
cuantifică greu unele servicii îmbunătățite aduse clienților sau valoarea reclamelor;
securitatea și anonimatul: deși, în ultimul timp, s-au dezvoltat multe sisteme de securizare, există dificultăți în a-i convinge pe utilizatori că tranzacțiilor lor sunt complet sigure;
lipsa încrederii și mentalitatea utilizatorului: clienții nu au încredere în vânzători, dacă nu îi văd la față, fapt care determină o încetinire a trecerii de la magazinele obișnuite la cele virtuale;
imposibilitatea clienților de a avea un contact fizic prin simțuri (văz, auz, pipăit, gust, miros etc.) cu obiectele;
lipsurile cadrului legal, a reglementărilor și standardelor;
evoluția rapidă a domeniului, care devansează posibilitatea de adaptare atât a vânzătorilor, cât și a cumpărătorilor; insuficiența suportului de service (de exemplu, experții pentru taxele de comerț electronic sau evaluatorii de calitate sunt rari, centrele de Copyright pentru tranzacțiile on- tine nu există);
în multe domenii de activitate nu sunt suficienți cumpărători și ofertanți pentru a avea operații profitabile de comerț electronic;
o anumită degradare a relațiilor interumane;
inaccesibilitatea unor clienți potențiali la Internet, care este încă scump etc.
Comerțul electronic devine tot mai mult o componentă a globalizării, expansiunea tranzacțiilor electronice putând constitui o oportunitate majoră pentru comerț și dezvoltare. Prin intermediul lui țările în curs de dezvoltare și întreprinderile lor pot atinge noi niveluri de competitivitate internațională și participa în mod activ la economia informațională globală. Comunitatea internațională va trebui să sprijine aceste țări și eforturile acestora, pentru o mai bună înțelegere și stăpânire a aspectelor variate ale comerțului electronic (de natură tehnică, economică, legislativă, socială și culturală). Astfel, comerțul electronic trebuie să reprezinte o piață liberă, globală, care să includă comercianți liberi, cu mobilitate mare, cu taxe mici și flexibilitate în angajarea oamenilor. Deși o piață electronică globală există de circa 20 ani, în zona tranzacțiilor dintre întreprinderi mari comerciale sau financiare, aceasta este scumpă și greu accesibilă întreprinderilor mici și mijlocii. Principalele piedici care stau în calea realizării globalizării comerțului electronic țin de următoarele aspecte:
Cadrul legal: problemele din această zonă sunt legate de
jurisdicțiile, reglementările de export/import, proprietățile intelectuale, securitatea informațiilor și criptografie, contractele, legalizările documentelor, procedurile de autentificare, protecția anonimității, tranzacțiile la frontiere, protecția datelor, controlul conținutului, protecția consumatorului etc. În prezent diverse organizații internaționale lucrează la cadrul legal-global al comerțului electronic;
Accesul la piață: se referă la infrastructura de telecomunicații care trebuie să ajungă în toate zonele globului, la lărgimea de bandă necesară desfășurării în bune condiții a activităților, la limitările – tehnice și economice – de accesul utilizatorului. Întreprinderile care vor să adere la comerțul electronic global trebuie să fie la curent și să aplice rapid standardele legislative, tehnice, economice, mereu în schimbare;
Financiare: se referă la taxe, reglementări financiare locale și sisteme electronice de plată. Unele țări pretind taxe pentru produsele comandate din alte țări, ceea ce duce la creșterea prețului către cumpărător. Alt factor financiar este cursul de schimb, care trebuie să fie disponibil în timp real în sistemele de plată electronice și să țină cont de zecimale, care în unele monede sunt mai importante decât în altele. Alte aspecte financiare se referă la: impozitul pe taxele de vânzare, taxele de import/export, integrarea tranzacțiilor de comerț electronic cu sistemul informatic intern financiar-contabil al vânzătorilor etc.;
Alte aspecte, în cadrul cărora pot fi integrate: rolul și politica guvernelor; identificarea cumpărătorului sau vânzătorului; încrederea în tranzacție; securitatea; diversitățile culturale; acordurile internaționale și multilaterale; limba folosită și traducerile dintr-o limbă în alta; folosirea la cumpărare a monedei locale. Cursul se poate schimba în fiecare minut, ceea ce face dificile tranzacțiile. Pentru eliminarea acestei disfuncționalități, PSINet a oferit o soluție (WorldPay System), care permite comercianților să ofere produse în 126 de monede și să primească plățile în 16 monede. Sistemul se bazează pe protocolul SET (Secure Electronic Transaction) și oferă ratele de schimb în timp real. De obicei, cumpărătorii nu știu exact cât plătesc până la sfârșitul lunii, când primesc facturile, iar multe bănci percep taxe pentru tranzacțiile dintr-o monedă în alta.
Chiar dacă în prezent comerțul electronic continuă să se confrunte cu limitelele metodologiilor de implementare în economiile unor țări, rolul și impactul său asupra societății
reprezintă o realitate de necontestat, efectele sale fiind multiple și colaterale. El acționează ca un catalizator al activității economico-sociale, determină reforme legislative, induce stabilitate legăturilor electronice dintre partenerii de afaceri, conduce la globalizarea activității economice, impune un nivel ridicat al cunoștințelor angajaților. Alt efect va fi cel al dezvoltării altor sectoare legate de comerțul electronic, cum ar fi: electronic banking, rezervările on-line, marketingul unu-la-unu.
Fenomenul comerț electronic se prefigurează să rămână un important domeniu pe agenda internațională pentru o bună perioadă de timp, datorită implicațiilor profunde macroeconomice și sociale care încep să fie mai bine înțelese. Comerțul electronic a devenit o realitate și, pentru mulți, o provocare. Performerii actuali ai domeniului își îndreaptă atenția către dezvoltarea dimensiunilor comerțului electronic și a mijloacelor prin care organizațiile internaționale, precum UNCTAD, pot ajuta la perfecționarea lui. Această forma de comerț reprezintă cheia care permite evadarea din cercul vicios al subdezvoltării.
Cap. 2. REGLEMENTAREA COMERȚULUI ELECTRONIC ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Sfârșitul secolului trecut a fost dominat de revoluția informatică desfășurată în Internet, considerată ca fiind cea de-a treia (și probabil ultima) revoluție industrială. Orientarea a tot mai multe activități umane către utilizarea tehnologiilor informatice face ca în Internet omenirea să se regăsească cu trăsăturile ei definitorii, atât dintre cele pozitive, cât și negative. De aceea, oamenii sunt preocupați nu numai de folosirea eficientă și de dezvoltarea continuă a domeniului tehnologiei informației și a Internet-ului, ci și de stabilirea cadrului legal în care să se desfășoare interacțiunile în acest domeniu, numit și Cyberspace sau Global Village. Ca urmare, cunoașterea diferitelor legi ce guvernează Internet-ul și hotărârea comunității internaționale de a acoperi toate golurile legale ale acestei noi lumi și de a le armoniza este una foarte actuală. Internet-ul este o structură și în același timp o societate care, cu excepția unor parametri tehnici, se dezvoltă liber și neîngrădit în raport cu prevederile legale ale statelor pe teritoriul cărora se află serverele rețelei.
O caracteristică a acestei perioade, când hârtia tinde să devină tot mai mult un mijloc secundar de prezentare a documentelor, calea de transport și arhivare fiind cea electronică, este reprezentată de înlocuirea mijloacelor de autentificare a documentelor electronice cu servicii noi, adaptate noilor tehnologii informaționale. În acest sens, un rol esențial îl are semnătura electronică, mijlocul de autentificare a unui document electronic și a emitentului acestuia. Rolul acesteia este decisiv în derularea tranzacțiilor specifice comerțului electronic.
2.1 SEMNĂTURA ELECTRONICĂ
Asociația Baroului American (American Bar Association – ABA) consideră că semnătura electronică nu reprezintă o parte a esenței unei tranzacții, ci mai degrabă a modului ei de reprezentare sau a formei sale. Semnarea documentelor are următoarele scopuri:
Probă: semnătura autentifică un document scris prin identificarea celei care a semnat documentul. Când acea persoană a “marcat” documentul într-o manieră proprie, distinctivă, documentul poate fi atribuit acelei personae;
Caracter oficial: actul de semnare a unui document are implicații în domeniul juridic și, de aceea, cel care semnează trebuie să fie în cunoștință de cauză;
Acord: în anumite situații specificate de lege semnătura are rolul de a consemna în mod expres acordul dat de persoana care semnează pentru acel document sau intenția acesteia ca documentul as aibă efect legal;
Eficiență: o semnătură pe un document dă o anumită claritate și chiar finalitate unei tranzacții.
Semnăturile „de mână” (olografe) au fost folosite mult timp pentru a proba că o anumită persoană este de acord cu un anumit document. Cerințele ce se impun în fața unei semnături sunt următoarele:
să fie autentică – adică executată de autorul documentului;
să fie nefalsificabilă – adică să dovedească că documentul a fost produs de pretinsul semnatar;
sa fie nereutilizabilă – adică să nu poată fi mutată de către o persoană rău intenționată pe un alt document;
să fie nealterabilă – adică odată documentul semnat, acesta nu poate fi modificat;
să fie nerepudiabilă – adică semnatarul să nu recunoască autenticitatea ei.
În prezent, formalizarea tranzacțiilor implică în mod normal existența unor documente, precum și semnarea și autentificarea lor. Totuși, metodele tradiționale sunt pe cale de a fi schimbate. Documentele continuă să fie scrise pe hârtie, dar uneori numai pentru a li se recunoaște legalitatea. De multe ori, însă, schimbul de informație necesar pentru realizarea unei tranzacții nu trebuie să fie transcris pe hârtie. Informația bazată pe folosirea calculatoarelor poate fi utilizată diferit față de cea de pe hârtie. De exemplu, computerul poate citi informația digitală, o poate transforma sau poate realiza acțiuni programate bazate pe informație. Informația stocată poate pe biți circulă aproape cu viteza luminii, poate fi duplicată fără limite și cu costuri semnificative.
Deși caracterul fundamental al tranzacților nu s-a schimbat, legea începe să se adapteze noilor evoluții ale tehnologiei. Comunitățile de afaceri și juridice trebuie să elaboreze reguli și practici care folosesc noua tehnologie. Pentru ca actul de semnare a unui document să atingă scopurile prezentate mai sus, semnătura trebuie să aibă următoarele patru atribute:
să-l autentifice pe cel care semnează: semnătura trebuie să indice persoana care a semnat un document, mesaj sau înregistrare și trebuie să fie foarte dificil pentru o altă persoană să o reproducă fără autorizarea celei dintâi;
să autentifice documentul: semnătura trebuie să identifice documentul pe care se găsește, fiind imposibilă falsificarea sau alterarea acestuia sau a semnăturii, fără a putea detecta acest lucru;
să fie un act afirmativ: stabilește că o tranzacție a fost realizată legal;
eficiență: în mod optim, o semnătură și procesele de creare și verificare ale ei trebuie să furnizeze siguranță maximă atât în autenticitatea celui care semnează, cât și a documentului, cu un cât mai mic consum de resurse.
Primele două atribute reprezintă „unelte” folosite pentru a elimina pe cei care se dau drept altcineva, pe falsificatori, și sunt elementele esențiale a ceea ce se numește azi serviciu de non-repudiere în terminologia securității informației. Un astfel de serviciu protejează expeditorul de o posibilă negare a destinatarului în legătură cu datele permise, și invers, protejează pe destinatar de o posibilă negare a expeditorului cu privire la datele trimise.
Tehnologia semnăturii electronice surclasează tehnologia „pe hârtie” pentru toate aceste atribute.
Noile servicii Internet și, în special, comerțul electronic au creat necesitatea unui serviciu permanent de semnătură electronică (digitală), care, realizată prin mijloace electronice, să garanteze tranzacțiile Internet, adică:
să permită identificarea unei persoane fără a o întâlni;
să creeze o probă, irefutabilă în fața unei autorități, a tranzacției încheiate și executate.
În realitate, deși a fost folosită de mii de ani, semnătura olografă nu respectă în totalitate aceste deziderate. Cu atât mai mult, atașarea unor semnături scanate la documentele electronice face banal procesul de falsificare. Ca urmare, s-a creat un tip de semnătură electronică, numită si digitală, și care se realizează folosind metode criptografice cu chei publice (criptografie asimetrică). În literatura de specialitate nu se face, de cele mai multe ori, distincție dintre termenul de semnătură electronică și cel de semnătură digitală, ținând cont de faptul că tehnologia cea mai folosită în realizarea semnăturilor electronice o constituie astăzi criptografia.
Din punct de vedere tehnic, problemele ridicate în cazul folosirii semnăturilor electronice sunt direct legate de de securitatea, confidențialitatea și integritatea datelor. Pentru evitarea unor astfel de probleme s-a recurs îndeosebi la folosirea criptografiei și criptologiei.
Aplicațiile criprografiei în cadrul resurselor informatice sunt diverse, dar, în cadrul comerțului electronic, criptografia permite securizarea tranzacțiilor financiare și multitudinea de sisteme de plată electronice ce folosesc tehnica cifrelor, protecția vieții private, protecția tratamentului informațiilor normative, transmiterea securizată a datelor sensibile ce traversează rețeaua internațională, precum și protecția împotriva divulgării datelor către terții neautorizați.
Pornind de la definiția generală a criptografiei, și anume „scrierea secretă cu ajutorul unui cod de semne convenționale”, se poate defini criptologia ca „ansamblul tehnic ce permite protejarea informațiilor prin intermediul unui cod secret”. Un cifru (cod) se definește ca transformarea unui mesaj clar sau text clar în mesaj cifrat ori criptogramă. Procesul de transformare a textului clar in text cifrat se numește cifrare sau criptare, iar transformarea inversă, a criptogramei în text clar, se numește descifrare sau decriptare. Atât cifrarea, cât și descifrarea sunt controlate de către una sau mai multe chei criptografice.
De-a lungul timpului au fost dezvoltate două tipuri de criptografii: criptografia convențională (cu cheie simetrică) și criptografia cu cheie publică (asimetrică). Criptografia simetrică utilizează aceeași cheie (cod secret) atât pentru criptarea, cât și pentru decriptarea informației. Criptografia asimetrică folosește chei diferite pentru criptarea, respectiv decriptatea informației. Utilizatorul posedă o cheie privată și una publică. El distribuie cheia publică și o pătrează pe cea privată. Cu alte cuvinte, cheia de criptare, publică fiind, poate fi obținută de orice potențial partener astfel ca toți cei care doresc să transmită mesaje își vor cripta mesajele cu cheia publică, iar cheia de decriptare, secretă fiind, ajută la decriptarea mesajelor primite de la corespondenți. Acest tip de criptare reprezintă soluția găsită pentru transmisiile pe Internet.
Ca măsuri suplimentare de verificare și securitate a transmisiilor electronice de date și documente, cheile publice sunt emise de organisme special abiliate în acest scop.
O cheie criptografică este, de fapt, un fișier. Cheia privată se poate afla pe o dischetă personală sau pe un card. În ceea ce privește cheia publică, pot fi făcute numeroase copii, care pot fi distribuite oriunde. Însă, în final, este nevoie de amândouă, ele fiind putenic legate una de alta.
Protocolul de semnătură electronică satisface mai bine condițiile prezentate anterior:
semnătura este autentică, deoarece se verifică numai cu cheia publică a emițătorului;
semnătura este nefalsificabilă, deoarece numai emițătorul cunoaște cheia secretă proprie;
semnătura este nereutilizabilă, deoarece ea este funcție de conținutul documentului, cel care este criptat;
semnătura este nealterabilă, deoarece orice alterare a continutului documentului face ca semnătura să nu mai fie verificabilă cu cheia publică a emițătorului;
semnătura este nerepudiabilă, deoarece receptorul documentului nu are nevoie de ajutorul emițatorului pentru verificarea semnăturii.
Semnătura digitală reprezintă un mijloc de autentificare atât a emițătorului, cât și a mesajului propriu-zis. Printre numeroasele ei aplicații, semnătura digitală stă și la baza securității cartelelor inteligente. Spre deosebire de semnătura olografă, care identifică doar emițătorul, semnătura digitală furnizează și mijloacele de asigurare asupra integrității conținutului mesajului electronic recepționat. O semnătură digitală identifică în mod unic semnatarul, cât și documentul.
În concluzie, semnătura digitală (electronică) reprezintă un atribut al unei persoane, fiind folosită pentru recunoașterea acesteia. Semnătura electronică rezolvă atât problema autentificării emițătorului, cât și pe cea a autentificării documentului (numită și integritate).
Semnătura electronică a fost utilizată și la semnarea tratatelor internaționale, astfel că la 4 februarie 1998 a avut loc la Dublin, Irlanda, Ceremonia semmnării electronice (digitale) a primului comunicat internațional dintre doi șefi de stat. Bill Clinton, președintele SUA, și Bertie Ahern, primul ministru al Irlandei, au semnat digital Comunicatul asupra comerțului electronic. Ceremonia specială a avut loc la Dublin și a marcat două evenimente istorice:
începutul erei comerțului electronic;
acceptarea, la un nivel înalt de șefi de stat, a semnării digitale ca element de autentificare în documentele electronice.
Ceremonia de semnare a folosit sistemul de semnătură digitală a firmei irlandeze Baltimore Technologies, lider mondiale în ceea ce privește sistemele de securitate pentru comerțul electronic. Semnătura digitală furnizează metode electronice pentru semnarea și verificarea documentelor electronice într-o manieră sigură și rezolvă problema autentificării persoanelor care doresc să desfășoare afaceri electronice sigure pe Internet.
Evenimentul de la Dublin marchează prima dată când semnăturile digitale au fost folosite pentru autentificarea unor documente interguvernamentale. În loc să folosească hârtia și stiloul, cei doi lideri s-au așezat la două PC-uri și au semnat documentul folosind niște carduri inteligente ce conțineau certificatul digital propriu, echivalentul ID- ului în lumea e-commerce.
Evenimentul semnării digitale a decurs astfel:
înaintea ceremoniei, cei doi lideri au primit carduri personale (smart cards), care conțineau codul unic pentru semnătură și certificatul digital propriu. Ele au fost emise de Autoritatea de Certificare UniCERF a lui Baltimore Technologies;
pentru a semna documentul, fiecare lider a inserat cardul într-un cititor atașat la PC-ul său și a tastat codul său personal secret;
documentul a fost apoi semnat pe cardul fiecăruia, prin prelucare criptografică, iar semnătura a fost atașată la documentul electronic;
documentul comun a devenit disponibil pe Internet la adresa:
http://www.BaltimoreInc.com/clintonvisit98.htlm
2.2 PLANURILE DE ACȚIUNE E-EUROPE. PUNCTUL DE PLECARE ÎN REGLEMENTAREA COMERȚULUI ELECTRONIC
În Uniunea Europeană, caracterizată printr-un număr mare de națiuni independente, diversitate culturală și legislativă, regulile privind comerțul electronic sunt foarte complexe. Principalele evenimente care stau la baza reglementărilor europene au fost ședințele Consiliului Europei de la Lisabona (2000), Stockholm (2001), Sevilla (2002), Bruxelles (2003) și Salonic (2003). În urma acestor ședințe au rezultat ceea ce poartă numele de „Planurile de acțiune e-Europe”.
Astfel, la începutul anului 2000, la ședința Consiliului Europei de la Lisabona, șefii de state și guverne din Grupul celor 15 au stabilit drept obiectiv major ca Europa să devină „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoștințe din lume”. Ca urmare, în iunie 2000 a fost lansată prima versiune a Planului de Acțiune e-Europe 2002. Planul e-Europe 2002 avea drept scop principal aducerea on-line, cât mai curând, a fiecărui cetățean, școală sau organizație din Europa, asigurarea unei creșteri economice medie anuală de 3% și crearea a 20 milioane de noi locuri de muncă până în anul 2010.
Planul propune statelor membre trei obiective majore:
găsirea unor soluții pentru reducerea costurilor accesului la Internet, creșterea vitezei de acces și a gradului de securitate;
investiții în oameni și aptitudini;
stimularea utilizării rețelei.
Măsurile concrete prevăzute au fost:
Internet mai ieftin, mai rapid, mai sigur:
Internet mai ieftin și mai rapid – rețele TV digitale îmbogățite cu capabilități
Internet, licențierea rețelelor de telefonie mobilă de generația a treia, tranziția la
protocolul Internet IPv6;
Internet mai rapid pentru cercetători și studenți;
rețele sigure și utilizarea smart card-urilor pentru acces electronic securizat – creșterea încrederii utilizatorilor de Internet, rezolvarea problemelor de interoperabilitate în accesul la servicii prin smart card.
Investirea în oameni și aptitudini:
tineretul european în era digitală – îmbunătățirea calității infrastructurii și echipamentelor IT în școli, conectarea la Internet a tuturor instituțiilor de învățământ din Europa, creșterea nivelului de instruire în informatică;
munca într-o economie bazată pe cunoștințe – investirea în IMM-uri de înaltă tehnologie, încurajarea noilor forme de muncă specifice economiei digitale;
programul e-Participation pentru persoane cu handicap – creșterea accesibilității serviciilor IT & C.
Stimularea utilizării Internet-ului:
accelerarea dezvoltării comerțului electronic;
guverne on-line, acces electronic la servicii publice;
sănătate on-line – orientarea către servicii de informare medicală on-line, în special pentru prevenirea bolilor;
conținut digital pentru o rețea globală – digitalizarea informației stocate în prezent pe suport fizic, îmbunătățirea serviciilor de informare publică;
sisteme de transport inteligent, în special în zona transportului rutier, interconectarea sistemelor naționale de control al traficului aerian;
accesul larg la Internet al întreprinderilor, serviciilor publice, gospodăriilor casnice.
Planul de acțiune conținea termene precise, până la sfârșitul anului 2002, pentru o serie de măsuri detaliate în toate cele trei domenii. Principalele puncte se refereau la adoptarea unei legislații pentru societatea informațională, crearea de infrastructuri și servicii, precum și acțiuni destinate tineretului și coordonării în acest domeniu între țările membre.
Se prevedea, printre altele, adoptarea, până la sfârșitul anului 2001, a cinci directive care să constituie noul cadru pentru comunicațiile electronice și serviciile asociate acestora, dar și adoptarea propunerilor europene privind drepturile de autor, vânzările la distanță, moneda electronică și prerogativele jurisdictionale în domeniu. În ceea ce privește domeniul educației, până la sfârșitul anului 2001, toate școlile europene urmau să beneficieze de acces la Internet, iar până la sfârșitul anului 2002 toți elevii urmau să dispună de acces la acest mediu în sălile de curs. Planul de acțiune urma să se realizeze, în perioada 2001-2003, pe baza unei finanțări de circa 300 milioane de euro. Specialiștii apreciază că planul a fost mult prea optimist și că multe dintre prevederile sale nu au fost realizate sau și-au depășit termenele.
Începând cu anul 2001 s-a început elaborarea unui cadru legislativ special pentru țările candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană, cunoscut sub numele Planul de Acțiune e-Europe 2003. Acțiunile Planului e-Europe 2003 se încadrează în cele trei mari obiective reglementate de e-Europe, la care se adaugă unul suplimentar:
Accelerarea finalizării infrastructurii societății informaționale:
accelerarea premiselor pentru accesul tuturor cetățenilor la servicii fiabile de
comunicații, în special prin completa liberalizare a telecomunicațiilor;
transpunerea și implementarea aquis-lui comunitar referitor la societatea informațională, în special prin acțiuni de încurajare a comerțului electronic.
Cea mai recentă versiune a planului e-Europe este e-Europe 2005, aprobată la Sevilla în anul 2002. Noul plan de acțiune extinde obiectivele conectivității la Internet, vizând creșterea productivității economice prin intermediul Internet, a calității și accesibilității serviciilor informaționale de către toți cetățenii Europei, în baza unei infrastructuri sigure de comunicații în bandă largă (broadband). Inițiativa stabilește atingerea, până în anul 2005, a următoarelor obiective majore:
Servicii publice moderne:
guvernare electronică {e-Government) – accesul tuturor autorităților publice la
Internet în bandă largă, adoptarea unui cadru de interoperabilitate care să permită furnizarea de servicii publice paneuropene tuturor cetățenilor și organizațiilor, facilitarea accesului cetățenilor la Internet prin puncte publice (PAPI – Public Access Points îo Internet);
servicii de educație electronică (e-Learning) – conectarea tuturor instituțiilor de învățământ la Internet în bandă largă, susținerea cercetărilor în domeniul creșterii performanțelor rețelelor de calculatoare, elaborarea programelor de instruire în domeniul informaticii a persoanelor adulte, în scopul integrării lor în societatea informațională;
servicii de tele-sănătate (e-Health) – integrarea la nivel paneuropean a serviciilor de asigurare medicală, crearea rețelelor de informații medicale prin conectarea on-line a tuturor spitalelor și laboratoarelor.
Dezvoltarea unui mediu de afaceri electronic dinamic:
revizuirea legislației curente în domeniul afacerilor electronice pentru identificarea elementelor care au condus la evoluția relativ timidă a acestui sector;
stabilirea unei rețele europene pentru susținerea IMM-urilor;
încurajarea sectorului privat în dezvoltarea soluțiilor pentru tranzacționare,
securizare, achiziții și plăți on-line.
Dezvoltarea unei infrastructuri informaționale sigure:
introducerea în sectorul public și privat a unei „culturi de securitate” în proiectarea și implementarea produselor IT & C;
examinarea posibilităților de securizare a comunicațiilor la nivelul serviciilor publice.
Acces lărgit la servicii broadband cu costuri minime:
susținerea dezvoltării infrastructurii de comunicație în zonele defavorizate;
accelerarea tranziției către televiziunea digitală;
Identificarea, măsurarea și publicarea celor mai bune practici și experiențe în domeniu:
stabilirea unei liste exhaustive de indicatori care să permită analiza, identificarea și diseminarea informațiilor legate de evoluția către societatea informațională.
Esența planului este deci stimularea dezvoltării serviciilor, aplicațiilor, creșterea productivității economice și îmbunătățirea calității și accesibilității serviciilor pentru toți cetățenii Europei, având ca prim obiectiv securitatea comunicațiilor, care va determina un acces continuu și rapid la Internet. De asemenea, se dorește creșterea posibilității oricărei persoane de a accesa Internet-ul, înlăturând barierele sociale, pe cele legate de vârstă, handicap sau nevoi particulare. Planul de acțiune e-Europe 2005 precizează obiective clare și își propune să progreseze pe linia stabilită de planul e-Europe 2002. De asemenea, urmărește să accelereze adoptarea de noi instrumente legislative și să redirecționeze programele către prioritățile stabilite.
e-Europe 2005 este o inițiativă a Uniunii Europene văzută ca un mijloc de a crea Europa online cât mai repede posibil. De asemenea, această inițiativă conferă Internet-ului o dimensiune europeană prin încurajarea conținutului multi-lingvistic și permițând țărilor europene să se bazeze pe propriile avantaje competitive în domenii precum tehnologiile telefoanelor mobile și televiziunea digitală.
Atingerea obiectivelor inițiativei e-Europe va ajuta cu siguranță la crearea locurilor de muncă și va determina creșterea competitivității industriilor europene. Și această inițiativă face parte din eforturile continue ale Uniunii Europene de a-și îndeplini obligația enunțată în Articolul 2 al Tratatulul asupra Uniunii Europene „de a promova progresul economic și social și un nivel cât mai ridicatde ocupare”.
2.3 DIRECTIVELE UNIUNII EUROPENE CU PRIVIRE LA COMERȚUL ELECTRONIC
În Uniunea Europeană cea mai comună formă de legiferare este aceea prin directive, instrucțiuni către statele membre prin care se specifică natura și conținutul legislației pe care fiecare națiune sa o adopte în mod individual. Directivele indică obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească fiecare stat membru, nespecificând însă și modul în care acestea pot fi atinse, măsurile legislative, regulile și normele particulare rămânând la latitudinea fiecărei națiuni în parte.
Conform art. 249 din T.C.E. (Tratatul instituind Comunitatea europeană) “…Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului. Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru cei cărora li se adresează…”.
În primul rând, directive este un act care “leagă”, adică un act obligatoriu. În al doilea rând, directiva, nu este obligatorie decât pentru destinatarii pe care îi desemnează. Directiva este, deci, un act individual. Această caracteristică, adevărată din punct de vedere juridic, trebuie nuanțată în practică. Majoritatea directivelor sunt, de fapt, adresate ansamblului statelor membre, având ca scop implementarea uniformă și simultană a legislației în statele membre, astfel că directiva apare ca un instrument de legislație indirectă. În al treilea rând, directiva nu este dotată decât cu o forță normativă limitată. Obligația pe care ea o creează în sarcina statelor membre nu se referă decât la “rezultatul de atins” și lasă acestora “ competența în ceea ce privește forma și mijloacele”.
Directiva poate emana numai de la instituțiile comunitare, deoarece numai acestea sunt cele care au putere de decizie, având drept autori fie Consiliul și Parlamentul European, în cadrul procedurilor legislative care presupun colaborarea acestora, fie numai Consiliul sau Comisia, în virtutea puterii sale normative autonome, ori pe baza abilității primite din partea Consiliului.
Directiva apare ca un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizării legislațiilor naționale, de depășire a diferențelor, a contradicțiilor, de multe ori substanțiale, dintre reglementările interne ale diverselor state member ale UE.
În Uniunea Europeană comerțului electronic este reglementat prin următoarele directive:
Directiva Uniunii Europene privind comerțul electronic (Directiva 2000/31/EC a Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte legale ale serviciilor în societatea informațională, în particular ale comerțului electronic);
Directiva Uniunii Europene privind semnătura electronică ( Directiva 1999/93/EC a Parlamentului și Consiliului Uniunii Europene din 13 decembrie 1999 privind cadrul legal de utilizare a semnăturii electronice);
Directiva Uniunii Europene privind vânzarea la distanță ( Directiva 97/7/EC din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor în cadrul contractelor la distanță);
Directiva Uniunii Europene privind taxa pe valoare adăugată (Directiva 99/59/EC din 1999 privind taxa pe valoare adăugată);
Directiva Uniunii Europene privind protecția datelor ( Directiva 95/46/EC din 24 octombrie 1995);
etc.
2.3.1 DIRECTIVA UNIUNII EUROPENE PRIVIND COMERȚUL ELECTRONIC
Uniunea Europeană a creat cadrul legal extins referitor la diferite pobleme în legătură cu „serviciul de informare a societății” și, în particular, relativ la comerțul electronic.
Directiva europeană asupra „unor aspecte legale ale serviciilor de informare a societății, în special a comerțului electronic pe piața internă” oferă câțiva parametrii legali esențiali pentru dezvoltarea comerțului electronic în interiorul Uniunii Europene.
Directiva nu este menită să acopere toate aspectele comerțului electronic, ea venind să suplinească acele părți ale cadrului legal european legat de serviciile de informare a societății.
În plus, Directiva comerțului electronic recunoaște existența legislației europene de protecție a consumatorului existentă deja și nu încearcă s-o înlăture.
Directiva statuează faptul că în societatea informațională serviciile au la bază principiile liberei mișcări, putând fi livrate oriunde în spațiul Uniunii Europene, cu condiția să se supună legilor statului membru de origine.
Documentul stabilește o serie de reguli privind:
definirea locației operatorilor din comerțul electronic;
obligația operatorilor de a asigura transparența activității lor;
cerințe legate de transparența comunicațiilor comerciale;
validitatea contractelor electronice în toate statele membre;
răspunderea legală a mediatorilor de informații pe Internet;
metode de rezolvare on-line a litigiilor.
Directiva acoperă toate formele afacerilor electronice, inclusiv B2C și B2B, cu referiri clare la ziare și reviste on-line, baze de date publice, servicii profesionale on-line (avocați, medici, contabili, agenți real-estate etc), servicii financiare și de asigurări, marketing și publicitate on-line etc.
În conformitate cu art. 3 al Directivei comerțului electronic, wesbsite-ul vânzătorului va fi supus legilor țării în care locuiește vânzătorul. Este cazul în care vânzătorul efectuează o activitate economică dintr-un loc fix pentru o perioadă nedeterminată.
Ca o consecință directă, un vânzător localizat în Uniunea Europeană care dorește să creeze un website trebuie întâi să se asigure că-l crează conform legilor țării în care este stabilit. În principiu, nu este necesar ca site-ul să se supună regulilor pentru care a fost creat. De exemplu, un vânzător stabilit în Germania va putea în principiu să realizeze un site pentru piața italiană fără să fie nevoit să adapteze site-ul astfel încât acesta să întrunească în totalitate cerințele legilor italiene.
În orice caz, în conformitate e cu art. 3 (4) al Directivei, statele membre pot restrânge libertatea de a oferi servicii de informare a societății din motive de politică socială, discriminare, protecție a sănătății publice, securitate socială și protecție a consumatorului, în măsura în care asemenea restricții sunt adecvate. Folosind exemplul anterior, Italia ar putea folosi acest articol pentru a impune restricții asupra site-ului destinat pieței italiene pe baza faptului că este incompatibil cu legea italiană de protecție a consumatorului. Ca urmare, un vânător trebuie să asigure cerințele legilor locale din țările în care site-ul este accesat.
Pe de altă parte, regula țării de origine se aplică numai dacă vânzătorul își are server-ul în interiorul Uniunii Europene. Astfel, tranzacțiile directe pot fi realizate prin site-uri adresându-se piețelor locale europene de pe s servea la distanță, care nu fac obiectul restricțiilor impuse de legislația europeană.
Transparența termenilor contractuali și condiții: art. 10 (1) și (3) al Directivei comerțului electronic prevede că statele membre trebuie să solicite, prin intermediul legislației naționale, ca un vânzător angajat într-o tranzacție cu un cumpărător să declare termenii și condițiile contractului astfel încât cumpărătorul să fie capabil să le citească și să le înțeleagă înainte să se angajeze în acest contract.
Vânzătorul trebuie, de asemenea, să avertizeze cumpărătorul în legătură cu unele probleme cum ar fi etapele tehnice necesare pentru a încheia contractului, mijloacele de a corecta greșelile/erorile și limitele oferite pentru încheierea contractului.
Încheierea contractului prin mijloace electronice: art. 9 al Directivei prevede că, în principiu, orice fel de contract poate fi încheiat electronic în mod valid. Statelor membre ale Uniunii Europene le este, totuși, permis să excludă anumite categorii de contracte de la această regulă generală.
Conform art. 11 al Directivei, înaintea încheierii contractului, vânzătorul trebuie să trimită un mesaj cumpătorului în care să confirme că a primit cererea acestuia din urmă. Contractul se consideră încheiatat numai când cumpărător a primit confirmarea. Se consideră că aceasta a ajuns în momentul în care cumpărătorul o poate accesa. Este permis totuși părților să ajungă la o înțelegere în ceea ce privește momentul ca poate fi considerat ca fiind cel al încheierii contractului.
Protecția informației: art. 14 și 1(5) indică importanța protecției informației relative la comerțul electronic și face referire directă la Directivele europene privind protecția datelor 95/46/EC și 97/66/EC. Vânzătorii și cumpărătorii trebuie să fie conștienți că orice tranzacție în comerțul eletronic poate fi subiectul protecției informației reglementate exclusiv de directivele europene menționate și implementate în legislația statelor membre ale Uniunii Europene.
Restricții ale reglementărilor naționale din motive de politică socială, protecție a consumatorilor și altele: art. 3 (4) al Directivei comerțului electronic autorizează fiecare stat membru al Uniunii Europene să ia măsuri adecvate pentru a asigura protecția politicii sociale (incluzând protecția grupurilor minoritare, protecția împotriva violării discriminărilor rasiale și protecția împotriva violării demnității umane în ceea ce ivește indivizii, sănătatea publică, securitatea publică și protecția consumatorului).
Deși regula țării de origine dorește să simplifice chestiunea legii aplicabile, un vânzător nu se poate baza numai pe legile țării unde este stabilit când creează site-uri localizate. Mai degrabă vânzătorul va trebui să se asigure că fiecare website localizat este conform cu orice reglementare națională legată de politica socială, sănătate publică și protecția consumatorului în țara căreia îi este destinat site-ul.
Responsabilitatea conținutului sub legile locale: în general, un vânzător își asumă întreaga responsabilitate pentru ofertele sale comerciale și, de aceea, va fi considerat responsabil. Pentru orice conținut ilegal (de exemplu, rezultând din violarea legilor naționale ale statelor membre privind pirateria de copy-right, practici competiționale nedrepte, răspândirea rasismului, pornografiei sau alt fel de conținut discriminator aflat în informațiile transmise cumpărătorilor). Numai în cazuri excepționale vânzătorul va putea să argumenteze că nu a avut un rol activ în selecționarea sau modificarea unor astfel de infomații și, de aceea, are o responsabilitate limitată sau nu este responsabil pentru un astfel de conținut ilegal.
În art. 12-14 ale Directivei se face deosebire între noțiunile de „simpli intermediari", „tăinuire" și „găzduire", indicând cazurile în care providerii de servicii informatice (incluzând vânzătorii) nu au control total asupra informațiilor transmise unei terțe părți.
Art. 12 prevede că un provider de servicii informatice care acționează ca un simplu intermediar în distribuirea informațiilor nu va fi răspunzător de conținutul ilegal pe care îl transmite în următoarele condiții:
nu inițiază transmisia;
nu selectează destinatarul transmisiei;
nu modifică informația conținută.
Art. 13 al Directivei prevede că un provider de servicii informatice nu va fi răspunzător pentru nici un fel de conținut ilegal pe care-l „tăinuiește". „Tăinuirea" este definită ca „stocarea automată, intermediară și temporară a informației, efectuată pentru singurul scop de a face mai eficientă retrasmiterea informației la cerere”.
Art. 14 al Directivei impune răspunderea limitată a providerilor de servicii informatice pentru „găzduirea" de conținut ilegal (adică stocarea de informații oferite de un beneficiar al serviciului). În conformitate cu acest articol, un vânzător nu va fi responsabil de conținutul ilegal oferit de cumpărător în următoarele condiții:
nu cunoaște existența conținutului ilegal, sau
acționează rapid pentru eliminarea oricărui conținut ilegal despre care află.
Depinzând de circumstanțele individuale ale comunicării între vânzător și cumpărător, cazurile de responsabilitate limitată menționate mai sus se pot aplica mai ales în cazul tranzacțiilor directe în comerțul electronic, dar și în cazul informațiilor generale de ordin comercial pe care vânzătorii le transmit cumpărătorilor ca parte din informarea lor precontractuală sau/și informare colaterală, în contextul mai larg al executării contractelor.
Directiva nu se aplică în cazul în care una dintre părțile implicate în furnizarea sau consumarea serviciului nu aparține Uniunii Europene. În acest caz, Directiva recomandă aplicarea regulilor stabilite la nivel internațional de organisme ca World Trade Organisation (WTO), Organisation for Economic and Commercial Development (OECD) sau United Nations Commission on International Trade Law (UNCITRAL).
2.3.2 DIRECTIVA UNIUNII EUROPENE PRIVIND SEMNĂTURA ELECTRONICĂ
În comunicarea “Inițiativă europeană în comerțul electronic” din 16 aprilie 1997, condusă de Parlamentul European, Comisia Comunității Europene a recunoscut că semnătura digitală ca fiind instrumentul principal pentru furnizarea de securitate și încredere în rețelele deschise, semnătura digitală fiind considerată totodată elemental cheie în comerțul electronic.
Un document important pe plan European pentru reglementarea statutului juridic al semnăturii digitale și electronice îl constituie Directiva asupra semnăturii electronice, elaborată de Comisia Comunității Europene și de către Parlamentul și Consiliul Europei, la 13 decembrie 1999. Scopul fundamental al documentului în constituie crearea cadrului internațional privind recunoașterea legală a semnăturii electronice și, în special a celor digitale, ce folosesc metode criptografice cu chei publice. Pe parcursul celor 14 articole și 4 anexe sent enumerate principalele aspecte ale jurisdicției semnăturilor electronice:
definiția terminologiei folosite;
principiile și accesul sistemelor de semnătură la piața internă;
efectele legale;
aspectele internaționale;
crearea pe lângă Comisia Europeană a unuii Comitet (Electronic Signature Committee), format din reprezentanți ai țărilor membre, cu rol de asistență și de elaborare a unor măsuri practice privind sistemele de semnătură electronică;
cerințele se impun furnizorilor de servicii de certificare, precum și modul lor de certificare și autorizare.
Semnătura electronică prezintă două nivele: semnătura electronică simplă și semnătura electronică avansată. Directiva prevede că numai semnăturile electronice create în condiții de securitate optimă pot avea aceeași valoare ca semnătura scrisă. Ca urmare, această echivalență este rezervată semnăturilor electronice avansate, bazate pe un certificat calificat și create de un dispozitiv securizat de creare a semnăturilor.
Directiva este, prin urmare, importantă în încheierea de contracte prin tranzacții electronice, în particular, și pentru dezvoltarea comerțului electronic, în general.
Principalele trăsături ale Directivei semnăturii electronice sunt:
aplicabilitatea sa pentru toate tipurile de semnături electronice;
principiul „deregulation" în ceea ce privește serviciile pentru autentificarea semnăturilor electronice (Serviciul de Autentificare);
providerii de Servicii de Autentificare se supun legilor privind semnăturile electronice din statele membre ale UE în care se află (asemănător Regulii țării de origine a vânzătorului din Directiva comerțului electronic);
conferă egalitate între semnăturile electronice și cele înscrise de mănă;
impune recunoașterea semnăturilor electronice în procedurile legale;
este necesară interoperabilitatea cu semnăturile electronice generate de terțe părți.
Pe de altă parte, Directiva semnăturii electronice:
nu specifică care dintre diferitele tipuri de semnături electronice trebuie să fie recunoscute înstatele membre;
nu determină ce măsuri de supraveghere trebuie să ia statele membre în ceea ce privește Serviciile de autentificare;
nu armonizează regulile naționale în legătură cu încheierea, validarea și/sau executarea contractelor;
nu specifică în care cazuri legile naționale pot stipula semnături scrise de mână și electronice ca cerință a validității actelor.
În Directivă se specifică următoarele obligații pentru furnizorii de servicii de certificare:
să demonstreze că certificatele emise sunt fiabile;
să dispună de un seviciu de revocare prompt;
să verifice prin mijloace potrivite identitatea persoanei căreia i se emite certificatul;
să angajeze personal care să aibă cunoștințe avansate, experiență și calificarea necesară pentru serviciile oferite, în particular competență la nivel managerial, în materie de tehnologia semnăturilor electronice, în particular a celor digitale și care trebuie să manifeste competență în ceea ce privește măsurile de securitate adecvate;
să folosească sisteme de încredere;
să poată fi capabil să ia măsuri împotriva falsificării certificatelor, iar pentru semnăturile digitale, să asigure confidențialitate la generarea cheii secrete;
să mențină suficiente resurse financiare pentru a opera în conformitate cu cerințele specificate de directivă;
să înregistreze toate informațiile necesare în ceea ce privește certificatele pentru o anumită perioadă de timp;
să nu păstreze sau copieze chei secrete ale persoanelor, decât dacă acestea o cer în mod deosebit.
În Directivă, aspectele internaționale sunt rezolvate în mod asemănător cu documentul Națiunilor Unite, numai că în Directivă lucrurile sunt prezentate din punctual de vedere al Comunității Europene. Se arată că autoritatea de certificare dintr-o țară nemembră este recunoscută în cazul unei acreditări pe care respective autoritate o primește în cadrul unei scheme de acreditare stabilită de comunitate și alte țări sau organizații internaționale. Evident, furnizorul respectiv de servicii de certificare trebuie să îndeplinească toate condițiile prezentate mai sus.
Art. 2 (1) al Directivei definește “semnătura electronică simplă” drept “ informații în formă electronică care sent atașate sau asociate în mod logic cu alte informații electronice și care servesc ca metodă de autentificare”. Această definiție cuprinde comunicațiile comerciale propriu-zise care combină conținutul cu numele expeditorului (vânzător sau cumpărător) prin e-mail în forma practicată actualmente.
Tot articolul 2 (2) al Directivei definește “semnăturile electronice avansate” ca fiind:
legate de partea semnatară în mod unic;
capabile să identifice partea semnatară;
create folosind mijloace pe care partea semnatară le poate menține numai sub controlul său;
legate de informațiile cu care au legătură într-o asemenea manieră încât orice schimbare ulterioară a informațiilor este detectabilă.
Semnăturile electronice avansate necesită autentificare de la un provider de servicii de autentificare ce funcționează în acord cu principiile prevăzute în Directivă. Fiecare semnătură electronică avansată este identificată material printr-un certificate specific calificat conținând diferite caracteristici prescrise în Anexa 1 a directivei. Acestea include desemnarea de semnături electronice avansate, identificarea provider-ilor de servicii de autentificare, durata certificării și alte limitări inerente ale scopului și valorii tranzacției.
Art. 5 (1) al Directivei stipulează că numai semnăturile electronice avansate au același efect legal ca și semnătura scrisă de mână în statele membre, fiind admise ca probe legale. În legătură cu semnăturile electronice simple, art. 5 (2) prevede că statele membre trebuie să se asigure ca unor astfel de semnături nu li se refuză efectul legal sau nu sunt refuzate ca probe în procese numai pe baza faptului că nu sunt calificate drept semnături electronice avansate.
În concluzie, când efectuează tranzacții B2B și B2C în comerțul electronic, un vânzător trebuie să evalueze, pe de o parte, necesitatea comercială de a obține probe privind comunicarea comercială cu cumpărătorul, și, pe de altă parte, accesul general al cumpărătorilor la semnături electronice avansate (în opoziția semnăturilor electronice simple) și utilizarea și acceptarea lor de către cumpărători.
2.3.3 ALTE DIRECTIVE ALE UNIUNII EUROPENE CARE REGLEMENTEAZĂ COMERȚUL ELECTRONIC
Directiva vânzării la distanță
Referitor la comerțul electronic ca activitate de vânzare pe Internet, Uniunea Europeană a emis Directiva privind vânzarea la distanță (The Distance Selling Directive) care vine în completarea directivei privind comerțul electronic și a legilor stabilite la nivelul fiecărui stat membru. Directiva precizează că furnizorul trebuie să ofere consumatorului informații clare și precise cu privire la:
identitatea și adresa furnizorului;
caracteristicile produselor comercializate și a prețurilor acestora;
costul și durata transportului;
detalii privind posibilitatea de returnare a produselor;
condiții generale referitoare la tranzacție;
modalitățile de plată și livrare;
perioada de valabilitate a ofertei sau prețului (acolo unde este cazul).
Directiva nu se aplică în cazul contractelor ce privesc servicii financiare, de telecomunicații sau de transport.
Conform Directivei, orice vânzător care se angajează în activități de comerț electronic B2C trebuie să se asigure că tranzacțiile sale sunt conforme cu minimul de cerințe ale Directivei vânzării la distanță. Mai mult, vânzătorul va trebui să verifice dacă site-ul localizat nu este obiectul unei legislații naționale de protecție a consumatorului mai stricte în țara vizată. Aceasta, deoarece art. 14 al Directivei lasă la latitudinea fiecărui stat membru posibilitatea implemnetării nivelului pragului legal de protecție a consumatorului.
Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului informații transparente și cuprinzătoare despre principalele caracteristici ale tranzacțiilor îndividuale în comerțul electronic.
În particular, înainte de încheierea contractului, vânzătorul trebuie să ofere informații adecvate privind identitatea sa exactă, principalele caracteristici și prețul bunurilor sau serviciilor, termenul plății, dreptul de a se retrage, costurile livrării, durata ofertelor limitate, durat minimă a contractelor care presupun livrări periodice.
În plus, art. 5 al Directivei cere ca vânzătorul să ofere cumpărătorului confirmarea scrisă (pentru care corespondența e-mail nu este încă suficientă) pentru cea mai mare parte a informațiilor de mai sus.
Cumpărătorul are dreptul să se retragă dintr-un contract fără penalizări și fără să-și justifice retragerea într-o perioadă de 7 zile lucrătoare. Această perioadă poate fi extinsă de membrii individuali ai Uniunii în momentul implementării Directivei în cadrul legislațiilor naționale.
În ceea ce privește vânzarea de bunuri, această perioadă va începe în ziua în care cumpărătorul primește informația solicitată conform art. 5 al Directivei. În cazul contractelor pentru servicii, perioada începe în ziua încheierii contractului.
Cumpărătorul își poate exercita dreptul de retragere prin simpla returnare a bunurilor către vânzător și va avea dreptul la rambursarea completă a prețului de cumpărare.
Dacă vânzătorul nu se conformează datoriilor sale de a informa cumpărătorul despre dreptul său de a se retrage, perioada de retragere crește la 3 luni de la livrarea bunurilor. Totuși, dacă informația relevantă este oferită în perioada de 3 luni, dreptul de a se retrage din contract va fi redus la cele 7 zile lucrătoare de la data la care informația a parvenit cumpărătorului.
Ca regulă generală, art. 7 oferă vânzătorului o perioadă de 30 de zile de la încheierea contractului pentru a-și îndeplini obligațiile contractuale. În caz contrar, cumpărătorul are dreptul să solicite rambursarea completă a oricărei sume plătite, în baza faptului ca serviciile sau bunurile n-au fost disponibile.
Art. 9 și 10 au fost introduse pentru protecția cumpărătorului împotriva primirii de informații comerciale nesolicitate. Nu se face, însă, nici o referire la trimiterea via e-mail către diferite persone a ofertelor nesolicitate privind vânzarea de bunuri și servicii.
Directiva vânzării la distanță a avut 3 ani ca termen de implementare în legislatiile naționale (termen împlinit la 5 iunie 2000).
Directiva taxei pe valoare adăugată
Diectiva prevede că orice furnizare de bunuri și servicii efectuată în schimbul unei compensații în interiorul unui stat membru al Uniunii de către o persoană taxabilă este subiectul TVA.
O persoană taxabilă este “orice persoană care desfășoară în orice loc, în mod independent, orice activitate economică oricare ar fi scopul și rezultatul activității si a cărei valoare depășește un anumit prag prescris de reglementare”.
Livrarea de bunuri este definită ca fiind “transferul dreptului de a dispune de bunuri tangibile ca proprietar”. Livrarea sau furnizarea de servicii va fi “orice tranzacție care nu constituie o livrare de bunuri în înțelesul prezentei Directive”.
În cazul care bunurile sunt furnizate de un comerciant taxabil în același stat membru al Uniunii ca rezultat al unei tranzacții indirecte, operația va fi supusă regulilor TVA din acel stat.
Dacă livrarea de bunuri implică transferal bunurilor de la un stat membru al Uniunii la altul, natura livrării va depinde, în general, de statutul cumpărătorului.
Dacă cumpărătorul este un comerciant taxabil, tranzacția va fi privită ca fiind efectuată în statul membru în care se află cumpărătorul, iar acestuia i se va cere să dea socoteală pentru “achiziția” TVA-lui care apare pentru primirea bunurilor.
Dacă, dimpotrivă, cumpărătorul nu este un comerciant taxabil sau dacă primește bunurile astfel încât în cursul afacerii, livrarea va fi în general privită ca și când s-ar desfășura în statul membru în care se află vânzătorul. În aceste condiții, vânzătorului i se va cere să contribuie la TVA în conformitate cu legile interne lae țării respective. Ca excepție de la această regulă, acolo unde un vânzător face o livrare importantă de bunuri unui cumpărător netaxabil într-un alt stat membru al Uniunii, s-ar putea să fie nevoit să se supună regulilor TVA din statul în care se află cumpărătorul. Tranzacția este semnificativă dacă valoarea totală bunurilor furnizate din care se scade TVA-ul este mai mare decât echivalentul a 100.000 Euro în moneda locală. Odată ce vânzătorul este înregistrat local, furnizările vor fi supuse regulilor interne ale țării respective.
Dacă un vânzător din Uniune furnizează bunuri unui cumpărător care nu este rezident într-unul din statele membre TVA-ul nu va fi taxat indiferent dacă cumpărătorul este persoană fizică sau juridică.
Dacă un vânzător dintr-un stat exterior Uniunii furnizează bunuri unui cumpărător dintr-unul din statele membre, atunci el va fi taxat prin TVA sau prin taxe vamale în statul în care bunurile sunt importate.
Dacă cumpărătorul este o persoană taxabilă, iar livrarea este efectuată în cursul unei afaceri, cumpărătorul este obligat să plătească TVA. Dacă cumpărătorul este o persoană scutită de plata TVA sau dacă primește bunurile altfel decât în scopul afacerii, importul bunurilor va fi supus taxelor vamale ce sunt plătite, de obicei, de persoana responsabilă cu importul.
Tranzacțiile directe în comerțul electronic sunt obectul unui tratament aparte în Directiva TVA din moment ce sunt calificate drept „furnizare de servicii”.
Dacă TVA este sau nu necesar depinde de locul unde se consideră că se efectuează furnizarea. Art. 9 (1) al Directivei prevede, ca o regulă generală, că o furnizare de servicii se consideră că este efectuată în statul membru al Uniunii Europene în care furnizorul are sediul comercial de unde este făcută furnizarea sau în care este rezident.
De la această regulă sunt enumerate următoarele excepții:
în ceea ce privește serviciile culturale, artistice, științifice, educaționale, de divertisment sau alte servicii asemănătoare, se consideră că furnizarea este făcută acolo unde serviciul are loc fizic;
în ceea ce privește furnizarea serviciilor specificate în art. 9 (2)(e) – transferul sau cedarea de drepturi de proprietate intelectuală, furnizarea de servicii de publicitate, furnizarea de servicii de procesare a informații și date – se consideră că furnizarea poate avea loc atât în statul în care este primită, cât și în cel căruia îi aparține vânzătorul.
În particular, dacă un cumpărător locuiește în interiorul Uniunii și este o persoană taxabilă se consideră că furnizarea a avut loc în interiorul statului membru în care locuiește cumpărătorul, iar acesta este obligat să plătească TVA utilizănd procedura taxei inverse. Mai mult, dacă cumpărătorul locuiește în interiorul Uniunii, dar este o persoană scutită de TVA, se consideră că furnizarea a avut loc în statul membru căruia îi aparține vânzătorul și acesta este obligat să plătească TVA. În sfârșit, dacă cumpărătorul locuiește în afara Uniunii, se consideră că furnizarea s-a făcut în afară și TVA nu se plătește.
Cap. 3. ASPECTE PRIVIND REGLEMENTAREA COMERȚULUI ELECTRONIC ÎN ROMÂNIA
O privire obiectivă asupra comerțului electronic în România dezvăluie starea incipientă în care se află acesta. Există puține magazine virtuale în adevăratul sens al cuvântului (site-uri unde se pot comanda produse). Foarte multe site-uri care se pretind a fi de comerț electronic nu fac decât să descrie oferta companiei și să ofere datele necesare contactării ulterioare a societății, fără a da posibilitatea de a comanda produsele și a le plăti on-line. Principalele produse comercializate de magazinele virtuale românești sunt echipamentele informatice, hardware, software, echipamentele de uz casnic, cărțile și muzica. Din păcate, România se află într-o poziție net inferioară, în acest domeniu, atât față de țările vestice, cât și față de celelalte țări din estul Europei.
Problemele cu care se confruntă comerțul electronic în România sunt multiple și complexe, fiind generate de nivelul general al dezvoltării economiei: sărăcia, accesul la tehnologie, modalitățile de plată și mentalitatea. Odată cu dezvoltarea societății, creșterea standardului de viață și intrarea calculatoarelor și a Internet-ului în viața de zi cu zi a oamenilor, afacerile electronice se vor dezvolta și se vor crea noi oportunități viabile de afaceri.
Cu toate acestea, impactul comerțului electronic este în creștere. Numărul calculatoarelor personale, numărul abonaților Intenet, telefonia mobilă, lățimea de bandă pe Internet, numărul utilizatorilor cardurilor, cheltuielile IT ale întreprinderilor sunt în creștere rapidă. Piața românească are din ce în ce mai multe aplicații de afaceri electronice, guvernare electronică (în ultimul timp cu rezultate remarcabile), învățare la distanță, telemedicină etc, aspecte care justifică afirmația potrivit căreia comerțul electronic în România dispune de certe perspective de dezvoltare.
Demararea unor proiecte de investiții masive în telecomunicații, creșterea substanțială a numărului de calculatoare achiziționate, echipate corespunzător, precum și o dezvoltare generală a economiei românești, care să susțină în plan real cerințele unui comerț electronic eficient, vor alcătui acel mix necesar asigurării succesului în acest domeniu de afaceri.
În scopul alăturării efortului european de legiferare și armonizare a legislației referitoare la activitățile desfășurate prin rețeaua Internet s-au adoptat Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, care stabilește regimul juridic al semnăturii electronice și al înscrisurilor în formă electronică și condițiile furnizării de servicii de certificare a semnăturii electronice, precum și Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic.
Legea semnăturii electronice oferă instrumentul necesar autorizării tranzacțiilor financiare pe Internet, documentele electronice putând fi utilizate ca probe în justiție. Legea privind comerțul electronic definește cadrul normativ pentru dezvoltarea afacerilor, inclusiv prin mijloace electronice. Proiectul de lege privind comerțul electronic acordă facilități fiscale proprietarilor de domenii românești, în scopul stimulării comerțului electronic prin intermendiul acestora. Acesta urmărește, de asemenea, permiterea unei circulații libere a serviciilor societății informaționale, în principal prin două direcții: controlul în țara de origine a furnizorului și interzicerea oricăror restricții în țările de destinație la furnizarea serviciilor care răspund criteriilor de legalitate în țara de origine a furnizorului.
Recunoscând aplicabilitatea dreptului statelor membre ale Uniunii Europene și abținându-se de la aplicarea unor condiții care să dubleze pe cele care sunt deja respectate în țara de origine, România face eforturi substanțiale pentru a face parte din piața internă a Comunității Europene.
3.1 LEGEA NR. 365 DIN 7 IUNIE 2002 CU PRIVIRE LA COMERȚUL ELECTRONIC
Legea a fost întocmită în conformitate cu Directiva UNCITRAL privind comerțul electronic, adoptată de Organizația Națiunilor Unite prin Rezoluția 51/162 din 16 decembrie 1996 cu modificările adoptate în anul 1998 și cu Directiva 98/0191 din 13 mai 1998 a Uniunii Europene privind semnătura electronică.
Legea include următoarele capitole:
Dispoziții generale – în care se definesc principalii termeni cu care se operează în lege, scopul și domeniul de aplicare și se prezintă aplicarea legii române în cazul serviciilor societății informaționale;
Furnizarea serviciilor societății informaționale – principiile furnizării serviciilor societății informaționale; comunicările comerciale;
Contractele încheiate prin mijloace electronice – validitatea, efectele juridice și proba contractelor încheiate prin mijloace electronice; informarea destinatarilor; încheierea contractului prin mijloace electronice; condițiile privind păstrarea sau prezentarea informației;
Răspunderea furnizorilor de servicii – principiile generale; intermedierea prin
simpla transmitere; stocarea temporară a informației (stocarea-caching); stocarea permanentă a informației (stocarea-hosting); instrumentele de căutare a informațiilor și legăturile cu alte pagini web;
Supravegherea și controlul – obligațiile furnizorilor de servicii; autoritățile competente; codurile de conduită;
Soluționarea litigiilor: acțiunile în justiție; soluționarea litigiilor pe cale extrajudiciară;
Sancțiunile civile și contravenționale – nulitatea relativă a contractelor privind
serviciile societății informaționale; contravențiile; constatarea contravențiilor și aplicarea
sancțiunilor;
Infracțiunile săvârșite în legătură cu emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare – falsificarea instrumentelor de plată electronică electronică; deținerea (echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică; falsul în declarații în vederea emiterii sau utilizării instrumentelor de plată; efectuarea de operațiuni financiae efectuate în mod fraudulos; acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulo efectuarea de operațiuni neautorizate într-un sistem informatic; constatarea și judecan infracțiunilor;
Dispozițiile finale.
Legea comerțului electronic ne atrage atenția prin următoarele aspecte:
Deși în art. 1 (1) este definit serviciul societății informaționale (“orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice, ce prezintă următoarele caracteristici: a). este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obișnuit de către destinatar; b). nu este necesar ca ofertantul și destinatarul să fie fizic prezenți simultan în același loc; c). este efectuată prin transmiterea informației la cerearea individuală a destinatarului “), legea nu dă o definiție comerțului electronic.
Legea are drept scop stabilirea condițiilor de furnizare a serviciilor informaționale, precum și prevederea ca infracțiuni a unor fapte săvârșite în legătură cu securitatea domeniilor (“ o zonă dintr-un sistem informatic, detinută ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării sau transferului de date”) utilizate în comerțul electronic, emiterea și utilizarea instrumentelor de plată electronică și cu utilizarea datelor de identificare în vederea efectuării de operațiuni financiare, precum asigurarea unui cadru favorabil liberei circulații și dezvoltării în condiții de securitate a acestor servicii (art. 2 alin.1). Legea se aplică furnizorilor de servicii stabiliți în România și serviciilor oferite de aceștia.
Libera circulație a serviciilor societății informaționale oferite de un furnizor stabilt într-un stat membru al Uniunii Europene nu poate fi restrânsă în România prin aplicarea unor proceduri legale care fac parte din legislația coordonată (art 3, alin.3). Autoritățile publice pot lua măsuri derogatorii de la aceste prevederi numai în următoarele condiții: a). măsura este necesară pentru motive de ordine publică, desfășurarea instrucției penale, protecția minorilor, lupta împotriva oricărei forme de incitare la ură din rațiune de rasă, sex, religie sau naționalitate, atingeri aduse demnității umane, protecția sănătății publice, apărarea și siguranța națională, protecția consumatorilor, inclusiv a investitorilor; b). măsura vizează un serviciu al societății informaționale care aduce atingere uneia dintre valorile enumerate la lit a). sau prezintă un risc serios și grav la adresa acestor valori; d). sunt respectate procedurile de colaborare, consultare sau informare prevăzute în normele metodologice de aplicare a legii (art. 3 alin.5).
Legea comerțului electronic oferă un cadru juridic pentru operațiunile de tip B2B și B2C, reglementând și regimul juridic al documentului electronic și al domeniului. Pe lângă stabilirea regimului juridic al documentului electronic, legea face referiri la locul data transmiterii și primirii documentului, precum și la aspectele juridice privind modul care emitentul și destinatarul pot dovedi că documentul a fost transmis sau trebuia să fost recepționat. Un aspect important îl constituie modul de înregistrare a domeniului condițiile în care acesta poate fi utilizat în operațiuni de comerț electronic.
Legea prevede implementarea standardelor de securitate privind schimbul (documente în rețea, specificând atribuțiile pe care le va avea instituția de reglementare domeniu (aceeași care va avea atribuții privind semnătura electronică). În legătură cu standardul de securitate, legea prevede obligativitatea inscripționării vizibile a standardul utilizat pentru fiecare domeniu în parte, aceasta fiind, în condițiile respectării legii, garanție suficientă pentru utilizarea în cunoștință de cauză a site-ului Web, respectiv efectuarea plăților sau transmiterii documentelor.
Un alt aspect (mult discutat azi în țări în care comerțul electronic are o dezvolta importantă) îl constituie comercializarea electronică a bunurilor nemateriale (produse software sau orice fel de documente digitale cu valoare comercială). În lege s-a prevăzut mod expres exonerarea de la plată a taxelor pentru bunurile nemateriale tranzacționate prin rețea și neimpozitarea activităților legate de întreținerea domeniilor dedicate comerțul electronic.
Dispozițiile legii se completează cu: dispozițiile legale fiscale; dispozițiile legale care reglementează protecția persoanelor în privința prelucrării datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, precum și cele care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul telecomunicațiilor; prevederile legale în materie de concurență.
În măsura în care nu conține dispoziții derogatorii, legea se completează cu dispozițiile legale privind încheierea, validitatea și efectele actelor juridice, regimul juridic al contractelor la distanță (care este prezentat în finalul capitolului), cu celelalte prevederi legale care au ca scop protecția consumatorilor și a sănătății publice, precum și cu dispozițiile legale privitoare la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. De la data intrării în vigoare a legii, serviciile societății informaționale oferite de furnizorii stabiliți în România sunt supuse prevederilor în vigoare ale legilor române care reglementează activitățile de furnizare a bunurilor sau serviciilor care fac obiectul serviciilor societății informaționale în cauză, inclusiv prevederilor prezentei legi, referitor la:
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii în vederea începerii
activității, precum cele legate de eventualele calificări, autorizații sau notificări necesare;
condițiile pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii pentru desfășurarea
activității, precum cele care privesc conduita acestora, calitatea sau conținutul serviciilor
oferite, inclusiv în materie de publicitate și de conținut și încheiere a contractelor, sau cele
care privesc răspunderea furnizorilor.
Furnizarea serviciilor societății informaționale de către persoanele fizice sau juridice nu este supusă nici unei autorizări prealabile și se desfășoară în concordanță cu principiile concurenței libere și loiale, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Furnizarea serviciilor societății informaționale de către furnizorii stabiliți în statele membre ale Uniunii Europene se face în condițiile prevăzute în Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte.
3.2 LEGEA NR. 455 DIN 18 IULIE 2001 CU PRIVIRE LA SEMNĂTURA ELECTRONICĂ
Legea are ca scop asimilarea juridică a semnăturii electronice cu cea olografă. Asimilarea este, în fapt, cheia care deschide poarta către toate operațiunile bazate pe un document electronic în care este necesar un plus de încredere din partea celor cărora li se adresează. Această lege conține următoarele capitole:
Dispoziții generale: principii generale; definiții;
Regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică;
Furnizarea serviciilor de certificare: dispoziții comune; furnizarea serviciilor de
certificare calificată; suspendarea și încetarea valabilității certificatelor;
Monitorizare și control: autoritatea de reglementare și supraveghere; suprave
gherea activității furnizorilor de servicii de certificare; acreditarea voluntară;
omologarea;
Recunoașterea certificatelor eliberate de furnizorii de servicii de certificare
străini;
Răspunderea furnizorilor de servicii de certificare;
Obligațiile titularilor de certificate;
Contravenții și sancțiuni;
Dispoziții finale.
Semnătura electronică are patru trăsături esențiale: identifică în mod unic semnatarul, este realizată cu mijloace aflate exclusiv în posesia semnatarului, identifică în mod unic documentul și orice modificare adusă documentului, ulterior semnării sale (ceea ce o face mai puternică decât semnătura olografa).
Din punct de vedere comercial, legea prevede posibilitatea oricui de a deveni furnizor de servicii de semnătură electronică, singura condiție fiind acreditarea de către o instituție de reglementare în domeniu și respectarea de către furnizor a standardelor de criptare, a secretului criptării și a identității clienților. În accepțiunea legii, semnătura electronică este forma de autentificare a unui document comercial parafat prin Internet, echivalentul semnăturii olografe obligatorii în cazul unei tranzacții comerciale. Semnătura electronică este legată în mod unic de semnatar, permite identificarea acestuia și este creată folosindu-se mijloace care pot fi păstrate sub controlul său exclusiv.
Activitățile de natură comercială care admit și semnătură electronică sunt:
tranzacțiile pentru furnizarea bunurilor și serviciilor;
acordurile de distribuire, de reprezentanță comercială sau de agent;
contractele de leasing, factoring, exploatare, închiriere; lucrările de construcții-montaj, prestările de servicii;
activitățile de consultanță, engineering, licențiere;
contractele de investiții, finanțare, asigurare; cooperarea economică, tehnică, științifică, culturală;
transportul aerian, maritim și terestru de pasageri și mărfuri.
Eficacitatea și admisibilitatea semnăturii electronice în procedurile legale nu pot fi respinse doar pentru că nu au la bază un certificat autentificat. Aceasta se datorează faptului că tot ce ține de protecția și securitatea datelor și informațiilor, de responsabilitatea în acest domeniu, de protecția persoanelor fizice față de prelucrarea datelor cu caracter personal și de valoarea probantă a documentelor electronice nu se regăsește în legislația românească.
Legea introduce două concepte noi: semnătură electronică și semnătură electronică extinsă. Primul concept înglobează orice procedeu utilizat de destinatarul unui mesaj pentru a indica faptul că este de acord cu conținutul mesajului, cu alte cuvinte, că mesajul îi aparține. Astfel, semnătură electronică (art. 4 alin. 3) reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metode de identificare.
Semnătura electronică extinsă (art. 4 alin.4) reprezintă acea semnătură electronică care îndeplinește cumulativ următoarele condiții menite să asigure identificarea celui care semnează și integritatea documentului: este legată unic de semnatar, asigură identificarea semnatarului, este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar și este legată de datele în formă electronică la care se raportează, în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă. Este ceea ce se recunoaște ca semnătură digitală, un procedeu care folosește criptarea asimetrică, sistemul cheie privată-cheie publică.
Conform dispozițiilor legii „înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată”.
Legea mai prevede că „în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiție de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplinește această cerință dacă i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat și generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii”.
Ținând cont de faptul că, în prezent, orice act juridic al cărui obiect este mai mare de 250 de lei nu poate fi probat decăt prin înscrisuri, rezultă că pentru a putea avea eficiență juridică orice înscris în formă electronică trebuie să aibă încorporat sau atașat sau să i se fi asociat o semnătură electronică extinsă pe un certificat calificat și generată prin intemediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii.
În plus, noua lege prevede că în cazul în care semnătura electronică nu este recunoscută, instanța de judecată este obligată să dispună efectuarea unei expertize tehnice, ceea ce va putea genera un mecanism ce ar putea mări durata unui proces (art. 8).
Mai mult, o asemenea posibilitate va putea duce la imposibilitatea folosirii unor proceduri judiciare de către cei care încheie un contract în formă electronică.
Furnizarea serviciilor de certificare nu este supusă nici unei autorizări prealabile și se desfășoară în condițiile concurenței libere și loiale. Înainte (cu 30 de zile) de începerea activităților legate de certificarea semnăturilor electronice persoanele care intenționează sa furnizeze servicii de certificare au obligația de a notifica autoritatea de reglementare și supraveghere specializată în domeniu cu privire la data începerii acestor activități. Cu aceasta ocazie furnizorii de servicii de certificare au obligația de a comunica autorității toate informațiile referitoare la procedurile de securitate și de certificare utilizate.
Trebuie subliniat că atât persoanele fizice care prestează în nume propriu servicii de certificare, precum și personalul angajat al furnizorului de servicii de certificare (persoană fizică sau juridică) sunt obligate să păstreze secretul informațiilor încredințate în cadrul activităților lor profesionale, cu excepția celor în legătură cu care titularul certificatului acceptă să fie publicate sau comunicate terților. Această obligație incumbă și personalul autorității de reglementare și supraveghere specializată în domeniu, precum și persoanelor împuternicite de acesta.
În vederea garantării confidențialității, legea prevede că reprezintă contravenție și se sancționează cu amendă de la 10.000.000 lei la 250.000.000 lei fapta furnizorului de servicii de certificare care omite să ia măsuri de natură să garanteze cenfidențialitatea în cursul procesului de generare a datelor de creare a semnăturilor (art. 45) sau care stochează, reproduce sau dezvăluie terților datele de creare a semnăturii electronice (art. 44).
Fără a minimiza importanța actului normativ care introduce semnătura electronică în cadrul legislativ românesc, nu putem să nu remarcăm și să semnalăm că drumul până la popularizarea acestei forme va fi lung și, probabil, anevoios.
Totuși, nu putem să nu remarcăm că, așa cum, într-o epocă nu chiar atât de îndepărtată, societății românești îi era mai ușor sa folosească amprenta decât să iscălească, în epoca actuală de alfabetizare informatică, prin care trece societatea românească, acesteia îi este mai ușor sa folosească înscrisurile clasice decât cele semnate electronic.
CONCLUZII
În concluzie, comerțul electronic – ca nouă modalitate de derulare a tranzacțiilor comerciale prin rețele electronice – a devenit un mijloc tot mai important pentru desfășurarea activităților economice. Deși aflat abia la începuturile dezvoltării sale, această aplicație comercială a noilor tehnologii informatice se extinde rapid, existând deja numeroase forme și diferite contexte: schimbul de informații digitale, conercializarea electronică de bunuri și servicii, transferuri de fonduri electronice, activități bursiere electronice, licitații electronice, achiziții publice, furnizarea de servicii post-vânzare etc.
Toate prognozele prevâd o expansiune deosebit de dinamică a veniturilor generate de comerțul electronic în baza prezumției că în viitor vor spori considerabil capacitatea de prelucrare a computerelor și viteza de transferare a datelor prin rețelele de comunicații, în paralel cu dezvoltarea unui sistem de plăți mult îmbunățățit. Potrivit uneia din numeroasele prognoze, volumul tranzacțiilor electronice globale vor spori de peste 5 ori în perioada 2002 – 2006, de la circa 2.300 miliarde USD, la circa 12.857 miliarde USD, față de numai 26 miliarde USD în 1996/97.
În plus, ultimii ani au stat mărturie unei adevărate explozii a atenției acordate în plan internațional rolului crescând al noilor tehnologii din domeniul informației și comunicațiilor, și mai ales al Internet-ului, în configurarea peisajului economic global.
Există indicii tot mai numeroase că expansiunea și difuzarea tehnologiilor informatice și de comunicații și a aplicațiilor lor comerciale – îndeosebi comerțul electronic – stimulează creșterea și dezvoltarea economică, în special prin accelerarea comerțului internațional și a procesului de integrare în economia mondială. De altfel, rezultatele unor numeroase studii eleborate în ultimii ani converg spre concluzia că potențialul de care dispune comerțul electronic în termeni de sporuri de productivitate și de creștere economică este considerabil. În acest context, sunt reliefate cu precădere următoarele fațete ale impactului comerțului electronic asupra proceselor economice: reducerea costurilor de tranzacționare, îmbunătățirea accesului la informațiile de piață, intensificarea competiției, mai buna alocare a resurselor, îmbunătățirea competitivității firmelor și sporirea, pe această bază, a abilității lor de acrea valoare și de a concura pe piețele tot mai globalizate.
Experiența internațională arată că pentru a beneficia de noile oportunități pe care le deschid tehnologiile informatice și de comunicații și aplicațiile lor comerciale, o țară trebuie să-și construiască, înainte de toate, o infrastructură tehnologică și informațională care să înlesnească adoptarea și difuzarea la scară largă a comerțului electronic. La fel de important este ca o țără să dispună de o infrastructură dezvoltată de servicii, menită a stimula expansiunea și difuzarea tranzacțiilor electronice în dubla sa calitate: de suport și de conținut al acestor tranzacții. În fine, dar nu în ultimul rând, practica internațională furnizează exemple elocvente care confirmă rolul decisiv al reformelor în materie de politici economice generale și sectoriale în susținerea capacității unei țări de a beneficia de potențialul comerțului electronic.
Mai mult decât atât, cunoașterea diferitelor legi ce guvernează Internet-ul și hotărârea comunității internaționale de a acoperi toate golurile legale ale acestei noi lumi și de a le armoniza a devenit o preocupare foarte actuală și o necesitate. Internet-ul este o structură și în același timp o societate care, cu excepția unor parametri tehnici, se dezvoltă liber și neîngrădit în raport cu prevederile legale ale statelor pe teritoriul cărora se află serverele rețelei.
BIBLIOGRAFIE:
Bochurberg, L., Internet et commerce electronique, Editura Delmas, Paris, 2001;
Bollier, D., Future of Electronic Commerce, Editura Aspen Institute for Humanistic Studies, Aspen, 1996;
Boroi, G., Drept civil. Partea generală, Editura All, București, 1999;
Bucur, C., Comerțul electronic, Editura ASE, București, 2002;
Constantin, V., Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2002;
Fuerea, A., Drept comunitar European. Partea generală, Editura All Beck, București, 2003;
Gărăiman, D., Dreptul și informatica, Editura All Beck, București, 2003;
Kienan, B., E-commerce. Strategies&Solutions, Mocrosoft Press, 2001;
Laudon, K.C., Traver, C.G., E-commerce.Business.Technology.Society, Editura EyeWire, 2001;
Mazilu, D., Dreptul comerțului internațional. Partea specială, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Patriciu, V.V., ș.a., Securitatea comerțului electronic, Editura BIC ALL, 2001;
Pop, T., Drept civil român, Editura Lumina Lex, București, 1993;
Roșca, I., ș.a., Comerțul electronic. Concepte, tehnologii și aplicații, Editura Economică, București, 2004;
***
***Anica-Popa, I., Anica-Popa, L., Comerțul electronic – factor de revigorare a agriculturii românești, Tribuna Economică nr. 45 din noiembrie 2004;
***Barna, C., U.E.-viitorul lider mondial în 2010?, Tribuna Economică nr. 49 din decembrie 2004;
***Ghibuțiu, A., România față în față cu provocările comerțului electronic, Tribuna Economică nr. 24 din iunie 2003;
***Grecu, A., Planul e-Europa 2002, un succes de proporții, Tribuna economică nr. 13 din martie 2003;
***Mihai, D., Semnătura electronică, Tribuna Economică nr. 5 din februarie 2005;
***Oprean, V.,, Oprean D., Mecanisme ale comerțului electronic, Tribuna Economică nr. 12 din martie 2003;
***Legea nr. 455 din 2001 cu privire la semnătura digitală, M.Of. nr. 429 din 31 iulie 2001;
***Legea nr. 365 din 2002 cu privire la comerțul electronic, M.Of. nr. 483 din 5 iulie 2002;
***http://europa.eu.int;
***http://europa.eu.int./eur_lex/en/lif/dat/1997/en_397L0007.html;
***http://europa.eu.int/eur-lex/en/lif/dat/1999/en_399L0093.html;
***http://europa.eu.int/eur-lex/en/lif/dat/2000/en_300L0031.html;
***http://www.afaceri.net;
***http://www.business-online.ro;
***http://www.legi-internet.ro;
***http://www.monitoruloficial.ro;
***http://www.uncitral.org.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reglementarea Comertului Electronic In Uniunea Europeana (ID: 125100)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.