Reglementarea Cetateniei Uniunii Europene

CUPRINS

Capitolul I Considerații generale

Capitolul II Acquis -ul comunitar privind libera circulație a persoanelor

2.1. Noțiunea de “piața internă”

2.2. Conținutul liberei circulații a persoanelor

2.3. Limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor

Capitolul III Reglementarea cetațeniei europene

3.1. Temeiul juridic

3.2. Notiunea de “cetațenie europeană”

3.3. Instituirea cetațeniei europene

Capitolul IV Prerogativele calitații de cetațean european

Capitolul V Evoluția reglementărilor comunitare privind libera circulație a persoanelor

ANEXA

BIBLIOGRAFIE

=== REGLEMENTAREA CETAŢENIEI UNIUNII EUROPENE ===

CUPRINS

Capitolul I Considerații generale

Capitolul II Acquis -ul comunitar privind libera circulație a persoanelor

2.1. Noțiunea de “piața internă”

2.2. Conținutul liberei circulații a persoanelor

2.3. Limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor

Capitolul III Reglementarea cetațeniei europene

3.1. Temeiul juridic

3.2. Notiunea de “cetațenie europeană”

3.3. Instituirea cetațeniei europene

Capitolul IV Prerogativele calitații de cetațean european

Capitolul V Evoluția reglementărilor comunitare privind libera circulație a persoanelor

ANEXA

BIBLIOGRAFIE

   Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Partea I, Titlul I, Art. I-2:
"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității,  statului de drept si a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor apartinand minoritaților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate si egalitate între bărbați si femei.[…]"

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE

 Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc și european în general. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creație a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului.

Pe parcursul istoriei, atât marile imperii politice, cât și organizațiile religioase, au încercat, fie prin puterea forței, fie prin puterea credinței, să realizeze o Europă unică – supusă unor idealuri politice sau unei credințe unice. Dar ceea ce nu au reușit nici marile imperii prin puterea forței, nici marile religii prin puterea dogmelor religioase, aur reușit să realizeze statele suverane în epoca modernă, prin voința lor liber exprimată – o Europă a tuturor posibilităților.

În aceste condiții, apare o nouă realitate politică pe plan european care își impune încet, dar sigur, supremația în acest spațiu și care anunță crearea Europei moderne: puterea statelor suverane.

Ideea unității europene s-a consolidat treptat, ajungând de la stadiul unei simple idei la materializarea acesteia într-un ansamblu cristalizat și coerent de reguli de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară.

   Uniunea Europeana numără in prezent 27 state membre și 496 milioane locuitori. În U.E. nu există o majoritate, ci numai minorități. În ciuda diferențelor dintre acestea, la baza întregii construcții europene a stat voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. De multe ori, astfel de politici comune răspund și unui principiu fundamental al construcției europene, acela al solidaritații și coeziunii. Existenț coeziunii. Existentitatnstruct000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000a politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranitații statelor membre către instituțiile europene.

CAPITOLUL II

ACQUIS-UL COMUNITAR PRIVIND LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Noțiunea conceptului de ,,piață internă”

Piața unică reprezintă elementul central al integrării economice din cadrul Uniunii Europene și una din principalele realizări ale Comunității Europene. Scopul principal al Pieței Unice constă în stimularea concurenței la nivelul piețelor naționale, accelerând creșterea economică europeană, îmbunătățind astfel gradul de competitivitate și nivelul de viață în spațiul comunitar.

Înlăturarea obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului nu reprezintă un scop în sine, ci doar o modalitate de realizare a obiectivelor comunitare, care vizează:

dezvoltare armonioasă și echilibrată a activității economice în cadrul Comunității;

creșterea durabilă și neinflaționistă care să respecte în același timp și normele de protecție a mediului;

realizarea unui înalt grad de competitivitate și convergență a performanțelor economice;

atingerea unui înalt nivel de folosire a forței de muncă și protecție socială;

realizarea unui nivel de trai mai bun și o calitate ridicată a vieții;

promovarea solidarității între statele membre;

realizarea egalității între bărbați și femei.

Prin Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene încheiat la Roma în 1957 s-au pus bazele unei piețe comune în cadrul căreia urmau să fie eliminate barierele comerciale existente între statele membre, în scopul creșterii prosperității economice și al constituirii unei uniuni mai strânse între popoarele Europei.

Realizarea unei piețe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piață comună și ajungând în prezent la piața internă. Trecerea de la stadiul de piață comună la stadiul de piață internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare superioară a problemelor comunitare, având la bază noțiunea de integrare.

Trecerea la ‚,piața internă” a fost stabilită prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985 și a fost încorporată în tratatele comunitare prin intermediul Actului Unic European (1986).

Piața internă poate fi definită ca fiind un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului se desfășoară fără nici un control la frontierele interne Comunității, funcționând pe principiile unei piețe naționale.

Trecerea de la conceptul ,,piață comună” menționată în tratatele inițiale, la conceptul ,,piață internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunității, care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislațiilor în vederea realizării pieței interne.

2.2..1. 000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000 Conținutul liberei circulații a persoanelor

Libera circulație a persoanelor se poate prezenta în una din următoarele forme:

a) dreptul de liberă circulație și dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state membre;

b) dreptul de liberă circulație a trecătorilor și accesul liber la locurile de muncă salariate;

c) libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune accesul la activitățile nesalariate, la constituirea și gestionarea întreprinderilor.

a) Dreptul de liberă circulație și dreptul de sejur este consacrat prin dispozițiile art. 8 A(18) par. 1 din Tratatul CE, care arată că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru aplicarea sa.

Consiliul poate da dispoziții privind exercitarea acestor drepturi, în afară de cazurile in care tratatul dispune în mod expres altfel, Consiliul statuează la luarea acestor măsuri în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei și după avizul conform al Parlamentului European.

Dreptul de sejur a fost reglementat în mod concret prin dispozițiile Directivei nr. 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990, care a stabilit condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de acest drept, respectiv:

– calitatea de cetățean al unui stat membru al Comunității Europene;

– persoana solicitantă să nu beneficieze de dreptul de sejur în alt stat membru pe baza altor dispoziții ale dreptului comunitar;

– solicitantul să dispună de asigurare medicală generală în statul unde solicită acordarea dreptului de sejur;

– solicitantul să facă dovada că deține resurse materiale suficiente, astfel încât să nu solicite asistență socială din partea statului primitor.

Dreptul de sejur se acordă pe o perioadă de 5 ani, putând fi prelungit dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite pentru acordarea sa. În afara de solicitant, de acest drept beneficiază, în mod indirect și soțul solicitantului, descendenții și ascendenții aflați în întreținerea soților, cu condiția ca aceste persoane să beneficieze de resurse materiale suficiente de trai și de asigurare medicală. Dreptul de sejur se constată prin eliberarea unei cărți de sejur, având o valabilitate de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii.

b) Dreptul de liberă circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de muncă salariate este reglementat prin dispozițiile art. 48(39) din Tratatul CE.

Textul reglementează următoarele aspecte:

asigurarea exercitării liberei circulații a forței de muncă în interiorul Comunității (libera circulație a forței de muncă este asigurată în interiorul Comunității);

abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitatea privind angajare, remunerarea și alte condiții de muncă (libera circulație a forței de muncă implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naționalitate in privința angajării, remunerării și a celorlalte condiții de muncă);

conținutul dreptului și limitările impuse de rațiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică (libera circulație a forței de muncă cuprinde, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică):

– dreptul de a răspunde angajărilor oferite efectiv;

– dreptul de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

– dreptul de sejur în unul din statele membre cu scopul de a ocupa un loc de muncă conform dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative care se aplică angajării forței de muncă naționale;

– dreptul de a rămâne, în condițiile care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe teritoriul unui stat membru după ocuparea unui loc de muncă în acel stat.

exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administrația publică (aceste dispoziții nu se aplică posturilor din administrația publică).

Regulamentul nr. 1612/68/CEE al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor in interiorul Comunității, stabilește că orice resortisant al unui stat membru, indiferent de țara de reședință, conform reglementărilor naționale privind angajarea propriilor cetățeni. Regulamentul conține dispoziții privind: calificarea noțiunii de lucrător; stabilirea condițiilor de muncă; avantajele sociale și fiscale acordate lucrătorilor; accesul la o locuință; accesul la formare profesională; etc.

Dispozițiile regulamentului sunt completate de prevederile Directivei 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind înlăturarea restricțiilor de deplasare și sejur pentru lucrătorii statelor membre și a familiilor lor în interiorul Comunității.

c) Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementat prin dispozițiile art. 52(43) – 58(48) din Tratatul CE.

Conform dispozițiilor art. 52(43) alin. 1, restricțiile asupra libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise. Această interdicție se întinde de asemenea asupra restricțiilor de creare de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul unui alt stat membru.

Dispozițiile art. 54(44) – 57(47) din Tratatul CE sunt stabilite mijloacele procedurale prin care Consiliul și Comisia își exercită funcțiile privind dreptul de stabilire.

Pentru a realiza libertatea de stabilire într-o anumită activitate, Consiliul acționând conform procedurii codeciziei și după consultarea Comitetului Economic și Social, statuează prin directive. Consiliul și Comisia exercită funcțiile care sunt atribuite, în special:

– tratând, în general, cu prioritate activitățile în care libertatea de stabilire constituie o contribuție deosebit de utilă la dezvoltarea producției și schimburilor;

– asigurând o strânsă colaborare între administrațiile naționale competente în vederea cunoașterii situațiilor particulare din interiorul Comunității a diferitelor activități în cauză;

– eliminând acele proceduri și practici administrative decurgând fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre, a căror menținere ar împiedica libertatea de stabilire;

– veghind ca forța de muncă salariată din unul din statele membre angajată pe teritoriul altui stat membru să poată rămâne pe acest teritoriu pentru a întreprinde o activitate non-salarială atunci când satisface condițiile prin care ar trebui să le satisfacă daca ar veni în acest stat in momentul în care dorește să acceadă la acea activitate;

– făcând posibilă achiziționarea și exploatarea proprietăților funciare situate pe teritoriul unui stat membru de resortisantul unui alt stat membru, în măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite de Tratat privind realizarea politice agricole comune;

– aplicând suprimarea progresivă a restricțiilor asupra libertății de stabilire, în fiecare ramură de activitate luată în considerare, pe de o parte condițiilor de creare pe teritoriul unui stat membru de agenții, sucursale sau filiale și, pe de altă parte, condițiile de intrare a personalului stabilimentului central în organele de gestionare sau de supraveghere a acestora;

– coordonând, în măsura necesităților și cu scopul de a le face echivalente, garanțiile cerute în statele membre de societăți, pentru a proteja atât interesele asociaților cât și pe cele ale terților;

– asigurându-se că condițiile de stabilire nu sunt distorsionate de ajutoare acordate de statele membre.

Prin reglementările art. 58(48) se realizează o calificare legală a noțiunii de ,,societăți” pentru a determina sfera de aplicare a dispozițiilor tratatului privind dreptul de stabilire.

Astfel, conform art. 58(48) alin. 2, prin societăți se înțeleg societățile de drept civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative, și celelalte persoane morale ținând de dreptul public sau privat, cu excepția societăților care nu urmăresc un scop lucrativ.

Art. 58(48) alin. 1 dispune că societățile constituie în conformitate cu legislația unui stat membru și avându-și sediul statutar, administrația centrală sau stabilimentul principal în interiorul Comunității sunt asimilate, pentru aplicarea dispozițiilor tratatului, persoanelor fizice resortisante ale statelor membre.

2.3. Limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor

Prin dispozițiile Tratatului CE sunt prevăzute și câteva situații de limitare a liberei circulații a persoanelor:

a) o primă situație, prevăzută prin dispozițiile art. 48(39) par. 3 presupune ca libera circulație a trecătorilor poate fi exercitată, sub rezerva limitărilor justificate de rațiuni de ordin public, de securitate publică sau de sănătate publică.

Determinarea în mod concret a motivelor de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică rămân la latitudinea statului membru care aplică măsurile de îngrădire a dreptului de liberă circulație a persoanelor pe teritoriul său.

Uneori pot fi constatate situații în care statul membru în cauză aplică restricția pentru motive care nu justifică limitarea libertății de circulație.

În acest sens, pentru a limita constatarea unor astfel de situații apreciate ca abuzive din partea statului membru care aplică restricția, Curte de Justiție a interpretat conceptul de ,,ordine publică” în mod strict, astfel încât sfera să nu poată fi determinată unilateral de fiecare stat membru fără nici un control din partea instituțiilor comunitare.

Din analiza jurisprudenței comunitare rezultă că prin aplicarea dreptului comunitar pot fi aduse corecții reglementărilor naționale privind interpretarea motivelor ce ar justifica aplicarea restricțiilor impuse liberei circulații a persoanelor.

Referitor la îngrădirea liberei circulații a persoanelor pentru motive justificate de sănătate publică. În Anexa la Directiva nr. 64/221 a Consiliului sunt menționate bolile și incapacitățile care justifică aplicarea restricției. Unele boli și incapacități prevăzute în această directivă sunt apreciate ca încadrându-se și în motivele de îngrădire a dreptului pentru amenințarea ordinii și securității publice(de ex.: bolile psihice, dependența de droguri).

b) O altă situație de limitare a dreptului la libera circulație a persoanelor, prevăzută prin dispozițiile art. 49(39) par. 4 din Tratat – interzice angajările în posturile din administrația publică.

Curtea de Justiție a justificat aplicarea restricției prin faptul că ,,astfel de posturi prezumă în fapt din partea celor care le ocupă existența unei legături speciale de loialitate față de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de naționalitate”.

Având în vedere faptul că angajările în posturile din administrația publică se realizează prin reglementări naționale, Curții de Justiție i-a revenit sarcina să interpreteze pentru situații concrete, dacă ocuparea unor posturi condiționate de naționalitatea statului membru angajator este sau nu este discriminatorie. În acest sens, nu rezultă că acestea ar constitui o angajare în administrația publică, atunci nu se justifică aplicarea restricției prevăzute de art. 48(39) par. 4.

c) O altă excepție de la exercitarea libertății de circulație a persoanelor este prevăzută în art. 55(45) alin. 1 din Tratatul CE, care dispune că sunt exceptate de la aplicarea dispozițiilor privind libertatea de stabilire, în ceea ce privește statul interesat, activitățile participând în acest stat, chiar cu titlu ocazional, la exercitarea autorității publice.

d) De asemenea, art. 55(45) alin. 2 din Tratatul CE dispune că Consiliul, statuând cu majoritate calificată pe baza propunerii Comisiei, poate excepta anumite activități de la aplicarea dispozițiilor privind dreptul de stabilire. Textul nu oferă alte detalii privind natura activităților ce pot fi exceptate, lăsând la latitudinea instituțiilor comunitare implicate aprecierea situațiilor concrete în care s-ar impune exceptări.

e) O altă limitare poate fi apreciată ca fiind impusă prin reglementările naționale privind accesul la exercitarea unor activități non-salariale.

Conform dispozițiilor art. 57(47) par. 1 din Tratatul CE, cu scopul de a facilita accesul la activitățile non-salariale și exercitarea lor, Consiliul emite directive vizând recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri similare.

De asemenea Consiliul emite directive în vederea coordonării reglementărilor naționale privind accesul la exercitarea activităților non-salariale.

În ceea ce privește profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice, liberalizarea progresivă a restricțiilor va fi subordonată coordonării condițiilor de exercitare în diferitele state membre.

În concluzie, din analiza legislației și jurisprudenței comunitare, rezultă că excepțiile privind libera circulație a persoanelor trebuie interpretate în mod strict, limitele și scopul aplicării restricțiilor fiind în concordanță cu principiile generale ale dreptului comunitar (principiile nediscriminării, proporționalității și protecției drepturilor fundamentale).

otNITAR PRIVIND LIBERA CIRCULAT000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000

CAPITOLUL III

REGLEMENTAREA CETAȚENIEI EUROPENE

3.1. Temei juridic

Temeiul juridic al liberei circulații a persoanelor îl constituie un ansamblu de dispoziții în mai multe reglementări comunitare:

Dispozițiile cuprinse în Tratatul CE, după cum urmează:

art. 7 A(14) care stabilește piața internă, aceasta incluzând și libera circulație a persoanelor;

art. 8(17) – 8E (22) care reglementează cetățenia Uniunii Europene;

art. 48(39) privind libera circulație a forței de muncă;

art. 73 I(61) și următoarele cuprinse în Titlul III A ,,Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor”;

art. 45 din Carta uniunii Europene privind drepturile fundamentale;

Acordul Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune(din 14 iunie 1985);

Convenția de Aplicare a Acordului de la Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (19 iunie 1990).

Prevederile tratatului sunt completate cu un ansamblu de reglementări cuprinse în dreptul comunitar derivat.

Noțiunea de „cetațenie europeană”3.2. 000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000NoNnnn

Noțiunea de cetățenie europeană își are originea în documentele Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul întâlnirii șefilor de state și guverne de la Paris (10 – 11 decembrie 1974) s-a realizat acordul de constituire a unui grup de lucru care urma să studieze condițiile și termenele în care se va putea acorda, pentru cetățenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturile speciale provenite din calitatea de cetățeni ai statelor comunitare. În baza acestor documente, deși încă nu se contura instituirea cetățeniei europene în documentele respective.

Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la Dublin a Consiliuli European (1990), când s-a avut în vedere instituirea unei cetățenii europene. Pe baza acesteia urma să se recunoască unele drepturi politice și sociale pentru persoanele ce urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al uniunii politice care urma să se creeze.

Se va avea în vedere nu o contopire a identității naționale, ci o modalitate de comunicare între acestea.

În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulație a persoanelor. Ulterior s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în finalul construcției comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi exercitate fără considerarea frontierelor și a altor limitări de natură națională.

În urma exprimării mai multor puncte de vedere în legătură cu această problemă, Consiliul European de la Maastricht din 9 – 10 decembrie 1991 și-a axat discuțiile pe două probleme esențiale: recunoașterea unei duble cetățenii și atribuirea de drepturi cetățenilor comunitari fără să se țină seama de cetățenia acestora.

În legătură cu problema dublei cetățenii, s-a avut în vedere faptul că persoana are, de regulă, cetățenia statului său, care îi conferă anumite drepturi și obligații. Cetățenie dublă, europeană, trebuie să fie un complement al cetățeniei naționale și nu o substituire a acesteia. Deci cetățenia de bază a oricărei persoane este stabilită conform normelor juridice in terne, iar cetățenia europeană este o consecință a deținerii unei cetățenii a unui stat care este membru al Uniunii Europene.

Această concepție a fost întărită prin tratatul de la Maastricht (art. F, par. 1), care precizează că: ,,uniunea respectă identitatea națională a statelor membre ale căror sisteme guvernamentale sunt fondate pe principiile democratice”.

Cetățenia europeană a fost astfel instituită prin tratatul de la Maastricht(art. 8 par. 1 C.E.).

Persoanele care beneficiază de cetățenia europeană se bucură de o serie de drepturi.

Astfel, persoana are dreptul la liberă circulație și sejur pe teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht și dispozițiilor adoptate în vederea aplicării acestuia.

Dreptul la vot la alegerile naționale și europene reprezintă o altă consecință a recunoașterii calității de cetățean european. În acest domeniu există însă o serie de deficiențe cauzate de reglementările naționale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor interne. Astfel, unele state acordă drept de vot străinilor, (Danemarca, Olanda), în timp ce altele nu recunosc aceste drept decât cetățenilor proprii (Franța, Germania). Din aceste considerente apar o serie de dificultăți în ceea ce privește exercitarea dreptului la vot, întrucât orice cetățean european are dreptul să voteze și să fie ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, indiferent de țara în care se află. Din aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., așa cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht, reiterează necesitatea adoptării unei proceduri uniforme referitoare la condițiile de eligibilitate și desfășurare a votărilor pentru toate statele membre.

Cetățenia europeană are implicații și în ceea ce privește protecția diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-un stat terț, unde statul național al respectivei persoane nu este reprezentat, el poate solicita protecția diplomatică a oricărui stat comunitar (art. D din Tratatul de la Maastricht).

Dreptul de petiționare este de asemenea recunoscut în baza cetățeniei europene. Fiecare cetățean european are dreptul de petiționare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al Parlamentului European. În baza acestui drept, poate să prezinte, individual sau în asociere cu alți cetățeni ai Comunităților, cereri sau doleanțe scrise către parlament.

Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează persoanelor care pot adresa petiții Parlamentului și conținutul acestora. Sunt astfel îndreptățite să adreseze petiții persoanelor fizice sau juridice cu privire la o problemă care privește domeniul de activitate al Comunităților.

Mediatorul este împuternicit să primească reclamații de la cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene și de la alte persoane.

Instituirea cetățeniei Uniunii Europene

Cetățenia Uniunii Europene a fost instituită prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht, care a introdus în Tratatul CE partea a doua intitulată ,,Cetățenia uniunii”, cuprinzând art. 8(17) – 8(22).

Astfel conform dispozițiilor art. 8(17) par. 1, se instituie o cetățenie a Uniunii. Este cetățean al Uniunii orice persoană având naționalitatea unui stat membru.

Art. 8(17) par. 2 dispune că cetățenii Uniunii se bucură de drepturile și sunt supuși îndatoririlor prevăzute de tratat.

Alte dispoziții relative la cetățenie europeană sunt cuprinse în art. 255 par. 1 din Tratatul CE, care reglementează dreptul de acces la documentele instituțiilor comunitare(Consiliu, Comisie, Parlamentul European).

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene reglementează în Capitolul V intitulat ,,Cetățenie” – drepturile ce decurg din calitatea de cetățean și anume:

art. 39 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European;

art. 40 – dreptul de vot și de a fi ales la alegerile municipale;

art. 41 – dreptul la o bună administrare;

art. 42 – dreptul de acces la documente;

art. 43 – mediatorul;

art. 44 – dreptul de petiție;

art. 45 – libertatea de circulație si de ședere:

art. 46 – protecția diplomatică și consulară.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminării statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află și își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care se află și muncesc pe teritoriul aceluiași stat. Aceste discriminări pot să privească condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar. Libera circulație a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – Piața Internă – care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației persoanelor.

Sensul conceptului de liberă circulație a persoanelor a evoluat mult de la apariția sa, odată cu evoluția reglementărilor comunitare (ajungând de la persoana privită doar ca agent economic la noțiunea de cetățean al Uniunii).

CAPITOLUL IV

PREROGATIVELE CALITĂȚII DE CETĂȚEAN EUROPEAN

Drepturile ce decurg din calitatea de cetățean european, pot fi clasificate în următoarele categorii: drepturi politice, libertăți cu caracter economic și drepturi-garanții.

Din categoria drepturilor politice fac parte:

– dreptul de vot și de a fi ales la alegerile locale (prevăzut în art. 8 B(19) par. 1);

– dreptul de vot și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European (prevăzut in art. 8 B(19) par. 2).

Din categoria libertăților cu caracter economic fac parte:

– dreptul la libera circulație și dreptul de sejur (prevăzut în art. 8 A(18) par. 1);

– libera circulație a lucrătorilor și accesul liber la locurile de muncă salariate (prevăzut în art. 48 (39) din tratat);

– libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru care presupune accesul la activitățile nesalariate precum și înființarea și administrarea întreprinderilor (prevăzut în art. 18 D(21) alin. 1);

Din categoria drepturilor – garanții fac parte:

– dreptul de petiționare (prevăzut în art. 18 D(21) alin. 1);

– dreptul de a se adresa mediatorului european (prevăzut în art. 18 D(21) alin. 2);

a) Dreptul la vot și dreptul de a fi ales la alegerile locale este reglementat prin dispozițiile art. 8B(19) par. 1 din Tratatul C.E.

Conform acestei dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul membru în care rezidențiază, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.

Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților adoptate de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.

b) Dreptul la vot și dreptul de a fi ales în Parlamentul European este consacrat prin dispozițiile art. 8B(19) par. 2 din Tratatul CE.

Conform acestei dispoziții, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie un resortisant al statului respectiv are dreptul de a lege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidențiază, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.

Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităților care vor fi stabilite de către Consiliu, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei și după consultarea Parlamentului European; aceste modalități pot prevedea dispoziții derogatorii atunci când problemele ale uni stat membru o justifică.

c) Dreptul la protecție diplomatică și consulară este consacrat prin dispozițiile art. 8 C(20) din Tratatul CE.

Conform acestei dispoziții, orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărui resortisant este, nu dispune de reprezentare, de protecția autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii statului respectiv.

Statele membre vor stabili între ele regulile necesare și vor angaja negocierile internaționale cerute în vederea asigurării acestei protecții.

Din analiza textului de lege rezultă următoarele aspecte:

– beneficiar al acestui drept poate fi orice cetățean al Uniunii aflat pe teritoriul altei țări decât cea a cărui resortisant este:

– statul al cărui resortisant este cetățeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe teritoriul țării în care se află cetățeanul;

– protecția poate fi acordată de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru care dispune de reprezentare in statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul. Din redactarea textului rezultă că alegerea autorităților unui anumit stat membru pentru a acorda protecție este lăsată la latitudinea cetățeanului beneficiar;

– conținutul dreptului la protecție diplomatică și consulară este același ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetățeni de autoritățile sesizate.

În principiu, protecția se referă la: asistență socială în caz de deces, asistență sanitară în caz de accident sau boală gravă, asistența juridică în caz de arestare, repatrierea, etc.

d) Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European este consacrat ca principiu în art. 8D(21) par. 1 din Tratatul CE, conform căruia orice cetățean al Uniunii are drept de petiționare către Parlamentul European conform art. 138D(194) din Tratat.

Conform art. 138D(194), orice cetățean al Uniunii ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a prezenta, cu titlu individual sau în asociație cu alți cetățeni sau persoane, o petiție Parlamentului European asupra unui subiect ținând de domeniile de activitate ale Comunității și care îl sau o privesc direct.

Din analiza dispozițiilor art. 138D(194) din Tratat, rezultă următoarele aspecte:

– beneficiar al drepturilor de petiționare poate fi orice cetățean al Uniunii ca și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru;

– petiția poate fi individuală sau de grup;

– obiectul petiției trebuie sa privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunității;

– obiectul petiției trebuie să îl privească în mod direct și pe autorul său.

e) Dreptul de a se adresa mediatorului european este consacrat prin dispozițiile art. 8D(21) par. 2 din Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht), conform căruia orice cetățean al Uniunii poate să se adreseze mediatorului conform dispozițiilor art. 138E(195)

f) Dreptul de comunicare cu instituțiile și organele comunitare a fost introdus în art. 8D(21) par. 3 prin Tratatul de la Amsterdam. Conform acestei reglementări fiecare cetățean european poate să se adreseze în scris oricărei instituții sau organ comunitar și să primească un răspuns de la acestea.

Dreptul de comunicare este prevăzut și în art. 41 par. 4 din Carta drepturilor fundamentare a Uniunii Europene.

g) Dreptul de acces la documentele Consiliului, Comisiei și parlamentului European, este consacrat prin dispozițiile art. 191A(255) par. 1 introdus în Tratatul CE prin Tratatul de la Amsterdam.

Conform dispozițiilor acestui articol, orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul într-un stat membru are drept de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului și Comisiei, sub rezerva principiilor și condițiilor ce vor fi stabilite conform paragrafelor 2 și 3(acestea se referă la faptul că pot fi impuse anumite limitări ale liberului acces, pe motive de interes public sau privat, fiecare instituție stabilind prin regulamentul său interior dispoziții specifice privind accesul publicului la documentele sale).

CAPITOLUL V

EVOLUȚIA REGLEMENTĂRILOR COMUNITARE PRIVIND LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR

Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor sunt menționate în Tratatul de la Roma, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și a capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate.

Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 (de Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și R.F. Germania), a constituit un salt calitativ în calea realizării ulterioare a liberei circulații a persoanelor. Prin semnarea acordului, părțile contractante și-au propus ,,în materie de circulație a persoanelor, să suprime controalele la frontierele comune și să le transfere la frontierele externe”. În 1990 părțile contractante ale acordului semnează Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen, imprimând o nouă dimensiune eforturilor de realizare a liberei circulații a persoanelor. Ulterior, Convenția a fost semnată de majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția Marii Britanii și Irlandei: Italia (27 noiembrie 1990), Spania și Portugalia (25 iunie 1992), Grecia (6 noiembrie 1992), Austria (28 aprilie 1995), Danemarca, Suedia și Finlanda (19 decembrie 1996). Norvegia și Islanda, fiind în afara spațiului comunitar, au încheiat acorduri de cooperare privind acquis-ul Schengen.

Prin Actul Unic European (intrat în vigoare în 1987) libera circulație a persoanelor capătă o nouă calificare, fiind definită una dintre cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne. Acest nou statut a condus la accelerarea procesului de extindere a dreptului de liberă circulație privind noi categorii de persoane, cum ar fi studenți, pensionari, persoane care nu desfășoară activități economice dar au resurse suficiente de trai.

Prin Tratatul de la Maastricht (1993) a fost introdus conceptul de ,,cetățenie europeană”, prin intermediul cărei s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii Europene tuturor cetățenilor statelor membre. În plus, Tratatul a inclus in domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, trecerea frontierelor externe și politica referitoare la imigrație (incluzând în al treilea Pilon al Uniunii Europene – Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne).

Tratatul de la Amsterdam (1997) a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigranți și alte politici legate de libera circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani pentru aplicarea procedurilor comunitare și în aceste domenii.

Libera circulație a persoanelor trebuie însoțită de măsuri de securitate și justiție, pentru a crea un cadru favorabil de exercitare a acesteia în beneficiul tuturor. Această cerință a fost înscrisă în Tratatul de la Amsterdam sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție.

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) Consiliul, Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat ,,Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene”.

Prin acest document sunt reunite într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale – consacrate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale.

Din punct de vedere a sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățenii care se află în mod legal pe teritoriul comunitar.

În acest sens, în art. 15, alin. 1 din Cartă este reglementat dreptul oricărui cetățean al Uniunii de a avea libertatea să caute serviciu, să lucreze, să se stabilească sau să furnizeze servicii în orice stat membru. Alin. 3 al aceluiași articol dispune că rezidenții țărilor părți care sunt autorizați să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiții de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetățenii sau cetățenele Uniunii Europene.

Conform dispozițiilor art. 45 pct. 1 din Cartă, orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre.

Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor terțe țări care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru (conform art. 45 pct. 2 din Cartă).

Protejarea drepturilor fundamentale ale omului reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului comunitar, însă nici Tratatul de la Roma și nici Tratatul de la Maastricht nu conțineau o codificare a acestor drepturi fundamentale.

Obiectivul principal privind respectarea drepturilor omului în Uniune a fost acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea și interpretarea legislației comunitare.

Pe parcursul evoluției comunitare, Curții de Justiție i-a revenit rolul de a stabili compatibilitatea între drepturile fundamentale recunoscute și protejate prin constituțiile statelor membre și o serie de drepturi calificate la nivel comunitar ca fiind fundamentale.

Prin adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale au fost înlăturate aceste neajunsuri.

Carta cuprinde și importante elemente de supra-naționalitate, în special în legătură cu cetățenia europeană și consecințele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, se recunoaște dreptul de vot oricărui cetățean al Uniunii Europene, în orice stat membru al Uniunii, în aceleași condiții ca și rezidenții acelui stat.

De asemenea, toți cetățenii Uniunii Europene au dreptul să circule liber în spațiul european, să aibă acces la documente și să adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de petiționare.

ANEXA

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Diaconu Nicoleta ,“Dreptul Uniunii Europene – Partea speciala – Politicile comunitare”, Ed.” Lumina Lex”, Bucuresti 2007;

Marcu Viorel – Drept institutional comunitar, editia a II-a, Ed.” Lumina Lex”, Bucuresti 2001;

Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta – Drept comunitar general, Ed.” Lumina Lex”, Bucuresti 2002;

w.w.w.europarl.europa.eu

w.w.w.europa.eu