REGLEMENT ĂRI DE DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC PRIVIND POPULA ȚIA STATELOR ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC : conf. univ. dr. STAN IOAN ABSOLVENT: ILLE S. EMIL… [607384]
UNIVERSITATEA AGORA DIN MUNICIPIUL ORADEA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
PROGRAMUL DE STUDIU: DREPT
LUCRARE DE LICEN ȚĂ
REGLEMENT ĂRI DE DREPT INTERNA ȚIONAL
PUBLIC PRIVIND POPULA ȚIA STATELOR
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC :
conf. univ. dr. STAN IOAN
ABSOLVENT: [anonimizat]
2015
REGLEMENT ĂRI DE DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC
PRIVIND POPULA ȚIA STATELOR
CUPRINS
INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………5
CAPITOLUL 1 – CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND REGLEMENT ĂRI DE
DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC REFERITOARE LA POPULA ȚIA STATELOR …6
1.1. Considera ții introductive …………………………………………………………………………………………..6
1.2. Populația statelor ……………………………………………………………………………………………………7
CAPITOLUL 2 – REGLEMENT ĂRII DE DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC PRIVIND
CETĂȚENIA ……………………………………………………………………………………………………………….9
2.1. Reglement ări de drept interna țional public privind cet ățenia……..…………………………….9
2.2. Reglement ări internaționale privind modalit ățile de dobândire și pierdere a cet ățeniei……10
CAPITOLUL 3 – REGIMUL JURIDIC AL STR ĂINILOR …………………………………………. 13
3.1. Noțiunea de străin…………………………………………………………………………………13
3.2. Forme de tratament pentru str ăini………..…………………………………………………….13
CAPITOLUL 4 – PROTEC ȚIA INTERNA ȚIONALĂ A REFUGIA ȚILOR ȘI A
STRĂMUTAȚILOR ………………………………………………………………………………………………….. 15
4.1. Protecția internațională a refugiaților …………………………………………………………..15
4.2. Protecția internațională a persoanelor str ămutate………..……………………………………..16
CAPITOLUL 5 – EXPULZAREA. EXTR ĂDAREA.DREPTUL DE AZIL ………………….. 17
5.1. Expulzarea ……….…………………………………………………………………………………17
5.2. Extrădarea ……… …………………………………………………………………………………………………….18
5.3. Dreptul de azil……………………………………………………………………………………….19
CAPITOLUL 6 – REGIMUL JURIDIC AL MINORIT ĂȚILOR ………………………….. 20
6.1. Scurt istoric al conceptului de "minoritate na țională"……………………………………..20
6.2 . Protecția minorităților în cadrul organiza țiilor internaționale……………………………27
6.2.1.Protec ția minorit ăților în cadrul Ligii Na țiunilor ……………………………..27
6.2.2. Protec ția minorit ăților na ționale în cadrul Organiza ției Națiunilor Unite ….31
6.2.3. Minorit ățile na ționale în cadrul Consiliului Europei …….. …………………..37
6.2.4. Protecția minorit ăților în cadrul CSCE și OSCE …………………………….44
6.2.5. Uniunea European ă și minorit ățile na ționale …………………………………49
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………. 53
4
INTRODUCERE
Prezenta lucrare trateaz ă pe cuprinsul a șase capitole aspecte, principii și reglement ări
de drept interna țional public, referitoare la popula ția statelor și la statutul juridic al
persoanelor fizice de pe teritoriul acestora. Astfel de probleme privesc cooperarea
interna țională în domeniul drepturilor omului, protec ția diplomatic ă, bipatridia și apatridia,
precum și regimul juridic al str ăinilor, dreptul de azil, situa ția refugia ților, expulzarea,
extrădarea etc.
Problemele abordate, sunt o expresie a evolu ției colabor ării dintre state, a dezvolt ării
relațiilor interna ționale precum și a activit ății unor organiza ții interna ționale în acest domeniu.
În cadrul exercit ării competen țelor suverane, fiecare stat î și stabile ște situa ția juridic ă a
popula ției de pe teritoriul s ău, reglementând prin acte legislative intern, statutul juridic privind
drepturile și obliga țiile tuturor persoanelor care formeaz ă popula ția acelui stat, inclusiv a
minorit ăților Fac excep ție de la obligativitatea respect ării tuturor reglement ărilor privind
drepturile și obliga țiile referitoare la popula ția statelor, acele persoane care au statul
diplomatic și care, conform conven țiilor interna ționale, se bucur ă de anumite imunit ăți și
privilegii. Jurisdic ția statului pe teritoriul c ăruia se afl ă, are asupra acestora anumite limite.
Reglement ările de drept interna țional public cu privire la popula ția statelor, urm ărește crearea
cadrului juridic interna țional pentru garantarea anumitor drepturi acestor entit ăți prin care
însă, iau na ștere și anumite obliga ții ale statelor. În cadrul acestor obliga ții, statul suveran este
dator s ă respecte reglement ările și prevederile tratatelor interna ționale, cu scopul garant ării
drepturilor și libert ăților fundamentale ale omului. Unii autori de drept interna țional public,
afirm ă existen ța unei ramuri distincte în acest domeniu – dreptul interna țional al drepturilor
omului.
Cunoa șterea corect ă și complet ă a principiilor, normelor și reglement ărilor cuprinse în
conven ții și tratate interna ționale ce reglementeaz ă drepturile privind popula ția statelor, duce la
eliminarea confuziilor și ignoran ței și în final la respectarea drepturilor și libert ăților
fundamentale ale omului de c ătre toate statele.
5
CAPITOLUL 1
CONSIDERA ȚII GENERALE PRIVIND REGLEMENT ĂRI DE DREPT
INTERNA ȚIONAL PUBLIC REFERITOARE LA POPULA ȚIA STATELOR
1.1. Considera ții introductive
Dreptul interna țional public, con ține reglement ări privitoare la popula ția statelor și la
regimul juridic al persoanei fizice, garantându-i pe plan interna țional un minimum de drepturi,
ca expresie a evolu ției colaborării dintre state și a activității organizațiilor internaționale
Astfel, de-a lungul evolu ției acestei ramuri de drept, au fost adoptate numeroase acte
internaționale cu privire la protec ția internațională a drepturilor unor grupuri sociale (etnice,
naționale, religioase sau lingvistice), precum și cu privire la drepturile fundamentale ale
omului.
Aceste reglement ări fac referire la statutul juridic al minorit ăților, al persoanelor cu
dublă cetățenie, a celor f ără cetățenie, a persoanelor refugiate sau str ămutate, precum și în
domeniul statutului str ăinilor, a extrădării, expulzării și a dreptului de azil.
În general, reglement ările dreptului interna țional public cu privire la popula ția statelor,
inclusive cele care au ca obiect îns ăși persoana fizic ă (omul), urmăresc crearea cadrului juridic
internațional pentru garantarea anumitor drepturi entit ăților respective. Totodat ă prin aceste
reglementări iau naștere anumite obliga ții pe seama statelor, în acest domeniu.
Pe plan european, astfel de reglement ări de drept interna țional public au ap ărut în secolul
al XVIII-lea1. În secolul urm ător, au fost încheiate mai multe tratate interna ționale, prin care
statele participante la ele au garantat anumite drepturi unor grupuri sociale, din cadrul popula ției
lor, sau se interzicea discriminarea între ele.
După primul război mondial, tratatele de pace și tratatele speciale încheiate cu privire la
protecția minorităților din anumite state europene au prev ăzut egalitatea în drepturi a acestor
minorități, cu ceilalți cetățeni ai statelor respective.
În perioada de dup ă cel de-al doilea r ăzboi mondial, au ap ărut noi reglement ări de drept
1Tratatul de pace, de la Kucuk-Kainargi, din anul 1774 semnat de Rusia și Turcia. El cuprindea clauze referitoare
la apărarea creștinilor din Imperiul Otoman
6
internațional public în domeniu, în special, prin acte adoptate sub egida O.N.U.
1.2. Popula ția statelor
Fiind o condi ție esențială a existenței statului, popula ția acestuia cuprinde cet ățenii
statului (resortisan ții), precum și celelalte persoane aflate pe teritoriul s ău și sub jurisdicția sa.
Ca efect al principiului suveranit ății, statul are competen ță deplină și exclusivă de a
stabili regimul juridic al popula ției sale, al diferitelor categorii de persoane care o alc ătuiesc
(cetățeni proprii, cet ățenii străini, bipatrizi, apatrizi, refugia ți, azilanți etc.).Nu numa
cetățenii proprii sunt supu și jurisdicției statului, ci orice persoan ă care se află pe teritoriul
său, excepție făcând regimul special acordat unor anumite categorii de str ăini (diplomații, care
se bucură de imunități și privilegii necesare îndeplinirii sarcinilor specifice).
Din punct de vedere al statutului lor juridic, persoanele aflate pe teritoriul unui stat
se împart în urm ătoarele categorii:
– cet ățenii sau na ționalii statului (resortisan ții), fa ță de care statul î și exercit ă
jurisdic ția deplin ă precum și protec ția diplomatic ă, atunci când se afl ă în str ăinătate;
– străinii, persoane cu cet ățenia altor state aflate pe teritoriul statului;
– persoanele cu dubl ă cetățenie (bipatrizi), sau persoanele f ără cetățenie (apatrizi);
– refugia ții sau persoanele str ămutate;
– persoane apar ținând unor minorit ăți etnice,religioase sau lingvistice, cet ățeni ai statului, care
beneficiaz ă de o anumit ă protec ție interna țională referitoare la drepturile fundamentale ale
omului.
În temeiul suveranit ății sale, statul, prin legisla ția sa națională, stabilește statutul juridic
al populației cu obliga ția respectării dreptului interna țional și a tratatelor prin care sunt
reglementate drepturile omului, la care este parte contractant ă. Totodată, unele probleme
privind popula ția fac obiectul cooper ării internaționale (drepturile omului, protec ția
diplomatică, apatridia și bipatridia, regimul juridic al refugia ților etc.).
Garantarea interna țională a drepturilor omului și libertăților fundamentale, a ap ărut ca
tendință principală, îndeosebi în evolu ția reglementărilor de drept interna țional cu privire la
persoana fizic ă, după al doilea război mondial.
Capacitatea unui stat de a ac ționa prin toate mijloacele juridice, inclusiv pe cale
diplomatică în apărarea intereselor cet ățenilor săi indiferent unde ace știa se află, constituie
7
un drept suveran al statului , ceea ce determin ă natura, caracteristicile, con ținutului juridic și
consecințele protecției ca instituției dreptului interna țional public.
În situații speciale un stat poate exercita protec ție juridică și diplomatic ă și
persoanelor care nu sunt cet ățeni ai săi. Astfel în caz de r ăzboi și a ruperii rela țiilor
diplomatice dintre state, un stat neutru poate prelua, în baza unor în țelegeri, protec ție
intereselor unui stat beligerant și a cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat beligerant
îndeosebi protec ția cetățenilor unor state foarte mici care nu au reprezentan țe diplomatice în
alte state.
8
CAPITOLUL 2
REGLEMENT ĂRII DE DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC PRIVIND CET ĂȚENIA
2.1. Reglement ări de drept interna țional public privind cet ățenia
Cetățenia este legătura politică și juridică permanentă dintre o persoan ă juridică și un
stat, care genereaz ă și exprimă plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre
acea persoan ă și statul al c ărui cetățean este. Reprezint ă totodată, apartenen ța
persoanei la acel stat, fiind p ăstrată și prelungită oriunde s-ar g ăsi cetățeanul
Statul, prin legea sa intern ă determină legătura de cetățenie, drepturile și îndatoririle cet ățenești ale
unei persoane, modurile de dobândire și de pierdere a cet ățeniei, precum și consecințele care decurg din
aceasta.
Cetățenia se dobânde ște prin naștere și prin naturalizare.
Criteriile pentru stabilirea cet ățeniei și acordarea acesteia sunt prev ăzute în legile
interne ale statelor.
Legislația româneasc ă, aplică pentru stabilirea cet ățeniei criteriul “dreptul
sângelui”( jus sanguinis ), al filiației
Dobândirea cet ățeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate și pe
baza deciziei autorit ăților competente ale statului solicitant. Legisla țiile naționale prevăd
o serie de condi ții pentru acordarea cet ățeniei la cererea persoanei. Dintre astfel de
condiții menționăm: reședința solicitantului pe o perioad ă de timp (între 3 și 10 ani) pe
teritoriul statului respective; buna moralitate; cunoa șterea limbi na ționale; îndeplinirea
unui serviciu guvernamentale și cerința de a dispune de mijloace de existen ță.
Alte legisla ții naționale aplic ă “dreptul pământului”( jus solis ), referindu-se la
teritoriul pe care s-a n ăscut persoana, existând și legislații care combin ă cele două criterii.
Actele interna ționale referitoare la drepturile omului și libertățile fundamentale
consacră dreptul fiecărui om la o cet ățenie (naționalitate).
Declarația universală a drepturilor omului, din 1948, prevede:
1. Orice persoan ă are dreptul la o cet ățenie
2. Nimeni nu poate dispune arbitrar de cet ățenia sa sau de dreptul de a- și schimba cet ățenia
Cetățenia este obiect de reglementare în dreptul interna țional public numai sub aspectul
9
apartenenței unei persoane la un stat determinat și sub cel al men ținerii legăturii
persoanei fizice cu acel stat, în situa ția când se afl ă pe teritoriul altui stat, sau într-o
zonă nesupusă suveranit ății vreunui stat, deoarece statul î și exercită suveranitatea asupra
cetățenilor săi, oriunde ei s-ar afla. Dreptul interna țional public mai recunoa ște și dreptul
statelor la protec ție diplomatic ă și consulară față de cetățenii săi, când se afl ă în afara
teritoriului na țional
De asemenea, problema cet ățeniei devine obiect de drept interna țional în cazurile de
trecere a unei zone teritoriale de sub suveranitatea unui stat, sub suveranitatea altui stat, sau în
cazul transferului de popula ții dintr-un stat în altul. În prima situa ție, asupra cet ățeniei
persoanelor care locuiesc în zona teritorial ă respectivă se aplică instituția opțiunii (alegerii),
între a-și păstra vechea cet ățenie, devenind str ăini, sau adoptarea cet ățeniei statului sub
suveranitatea c ăruia a trecut acel teritoriu.
În cazul transferului unei popula ții dintr-un stat în altul regula general ă este că
populația respectivă primește cetățenia statului în care a fost deplasat ă. Ea a fost
aplicată în cazul unor schimburi de popula ții între Grecia și Turcia (Conven ția de la Lausanne,
din 1925), sau al transferului popula ției germane din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria pe baza
Conferinței de la Postdam, din 1945.
2.2. Reglement ări internaționale privind modalit ățile de dobândire și pierdere a cet ățeniei
Modurile diferite de dobândire și pierdere a cet ățeniei în practica statelor dau na ștere la
situații și probleme care implic ă de regulă, interesele mai multor state. Astfel de consecin țe
generează situații de bipatridie și apatridie :
Dubla cet ățenie(bipatridia) este situația în care o persoan ă deține simultan
cetățenia a două state, ca o consecin ță a modului diferit de reglementare a dobândirii
cetățeniei în legisla ția statelor. Exist ă și situații când aceea și persoană deține mai
mult de două cetățenii (pluricetățenie).
Statutul de persoan ă cu dublă cetățenie produce anumite complica ții între state, de
aceea la Conferin ța pentru codificarea dreptului interna țional , de la Haga, din 1930, s-a
încercat reglementarea și eliminarea pe cât posibil a dublei cet ățenii
De asemenea, cu ocazia aceste conferin țe, s-au stabilit reguli referitoare la persoanele cu
dublă cetățenie:
– bipatridul când se afl ă pe teritoriul unuia dintre state a c ărui cet ățean este, nu
10
poate invoca protec ția diplomatic ă a celuilalt stat;
– bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al c ărui teritoriu tr ăiește mai mult
timp;
– când se afl ă pe teritoriul unui stat ter ț, bipatridul este tratat ca având o singur ă
cetățenie, statul ter ț având posibilitatea între a recunoa ște acestuia cet ățenia statului de
reședință obișnuită și principal ă, ori a statului de care pare a fi mai ata șat;
Situația de excep ție o constituie cet ățenia Uniunii Europene.
Tratatul de la Maastricht , din 1992, instituie aceast ă cetățenie pentru toate persoanele
ce au cetățenia (naționalitatea) unui stat membru al Uniunii Europene, în acest fel ace știa au
două cetățenii, una a propriului stat și alta a U.E.
Legislația națională adecvată și acordurile bilaterale sunt instrumente juridice de
înlăturare a bipatridiei și a dificultăților generate de aceasta în rela țiile dintre state.
Apatridia este împrejurarea în care o persoan ă, fie se naște fără cetățenie, fie pierde
cetățenia fără a dobândi cet ățenia altui stat, fiind considerat ă o abatere de la dreptul fiec ărui om
de a avea o cet ățenie
Apatrizii, fiind lipsi ți de orice leg ătură cu un stat, sunt supu și jurisdicției statului pe
teritoriul căruia se află, unde au calitatea de str ăini. Spre deosebire de str ăinii, care beneficiaz ă de
protecția diplomatică a statului căruia îi aparțin, apatrizi nu beneficiaz ă de o astfel de protec ție
Comunitatea interna țională, în special O.N.U. se preocup ă pentru a asigura apatrizilor
un statut juridic și la eliminarea cauzelor care genereaz ă o asemenea situa ție
În cadrul O.N.U. au fost elaborate și adoptate dou ă convenții referitoare la apatrizi.
Conven ția cu privire la apatrizi, din anul 1954 (în vigoare din 1960), care se aplic ă
“unei persoane pe care nici un stat nu o consider ă ca resortisantul s ău, prin aplicarea
legisla ției sale ”.
A douaconven ție adoptată de O.N.U. privind apatrizii este “ Conven ția cu privire la
reducerea cazurilor de apatridie ”, din anul l961 (în vigoare din 1975), care prevede c ă:
– statele p ărți contractante vor acorda cet ățenia lor persoanelor n ăscute pe
teritoriul lor, care în lipsa acesteia vor fi apatrizi;
– copilul legitim n ăscut pe teritoriul unui stat contractant și a c ărui mam ă posed ă
cetățenia acelui stat, ob ține cet ățenia statului respectiv dac ă fără ea ar fi apatrid;
– copilul abandonat și găsit pe teritoriul unui stat contractant, pân ă la proba contrar ă,
va fi considerat n ăscut pe teritoriul statului respectiv, din p ărinți având cet ățenia statului, va
obține cet ățenia statului unde a fost g ăsit;
11
– statele contractante vor acorda cet ățenie persoanelor care nu sunt n ăscute pe
teritoriul s ău, dac ă fără aceast ă cetățenie sunt apatrizi.
Conven ția privind reducerea cazurilor de apatridie , din anul 1961 prevede și crearea,
în cadrul O.N.U. a unui organism interna țional, la care s ă poată recurge persoanele care se
consideră îndreptățite să beneficieze de prevederile conven ției și de asistența acestui
organism.
Legislația României asimileaz ă apatrizii cu str ăinii, având, potrivit regimului na țional,
aceleași drepturi ca și cetățenii români, cu excep ția drepturilor politice2.
2 Legea română cu privire la cet ățenie
12
CAPITOLUL 3
REGIMUL JURIDIC AL STR ĂINILOR
3.1. Noțiunea de str ăin
Noțiunea de străin desemneaz ă persoanele care nu au cet ățenia statului pe
teritoriul c ăruia se afl ă, sunt cet ățeni ai altui stat sau nu au nici o cet ățenie
Persoanele fizice care nu sunt cet ățeni ai statului de re ședință (domiciliu) și
nu sunt lega ți prin cetățenie nici de alt stat sunt persoane f ără cetățenie
(apatrizi).În legisla ția României, apatrizii sunt asimila ți străinilor.
Prezența lor pe teritoriul altui stat poate fi temporar ă sau permanent ă, dând naștere
unor probleme juridice ca urmare a faptului c ă acestora li se aplic ă simultan, atât legile
statului a cărui cetățenie o au, cât și legile statului pe a c ărui teritoriu se afl ă.
În temeiul suveranit ății lor, statele au dreptul s ă permită sau nu intrarea
unui străin pe teritoriul lor de aceea, pe baz ă de reciprocitate, acestea pot suprima viza de
intrare pentru cet ățenii altui stat.
Întrucât, statutul juridic al str ăinilor este stabilit atât de legisla ția națională a
statelor, cât și de prevederile cuprinse în conven ții internaționale și în reguli cutumiare, un
rol tot mai important îl au drepturile omului și libertățile fundamentale, care trebuie
aplicate și respectate fa ță de toți oamenii.
3.2. Forme de tratament pentru str ăini
Regimul străinilor poate avea la baz ă mai multe forme de tratament acordat de un stat
cetățenilor altui stat, fie prin legisla ția internă, fie printr-un acord interna țional între dou ă sau mai
multe state.
În practica interna țională se cunosc mai multe forme de tratament, regimuri acordate
străinilor:
a). Regimul na țional Prin acest mod de tratament un stat recunoa ște pe teritoriul s ău străinilor
13
aceleași drepturi pe care le acord ă propriilor cet ățeni, cu excepția drepturilor politice. Din motive
de securitate, în anumite circumstan țe, drepturile acordate str ăinilor pot fi limitate. De asemenea
străinul nu poate satisface serviciu militar pe teritoriul statului pe care se afl ă.
b). Regimul special constă în acordarea de c ătre stat pentru unele categorii de str ăini și în
domenii de activitate determinate a anumitor drepturi prev ăzute în legisla ția națională sau în
acorduri interna ționale
c). Regimul clauzei na țiunii celei mai favorizate. Tratamentul străinilor se poate baza pe clauza
națiunii celei mai favorizate, consacrat într-un acord interna țional, de regul ă de navigație sau
comercial. Potrivit acestui regim str ăinii aparținând statului cu care s-a încheiat tratatul, vor
beneficia de un tratament la fel de avantajos ca acela conferit prin tratate unor state ter țe.
d). Regimul mixt. Acesta constă în combinarea regimului na țional cu acela al clauzei na țiunii
celei mai favorizate.
În toate ca formele de tratament, str ăinii au obliga ția să respecte legile și reglementările
statului în care se g ăsesc, obligația de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat și
obligația de loialitate fa ță de statul care i-a primit.
În practica statelor este recunoscut un principiu de baz ă al oricărui regim juridic al
străinilor, acela potrivit c ăruia străinii nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi mai mari decât
ale cetățenilor statului de re ședință
Intrarea străinilor pe teritoriul țării este admis ă pe baza actelor cerute de lege, pentru
trecerea frontierei de stat. Str ăinii pot părăsi oricând teritoriul de stat pe baza actelor cerute de
lege. Autoritățile române competente pot s ă ridice sau să limiteze dreptul de ședere străinului
care a încălcat legea român ă sau care, prin conduita sa, a cauzat prejudicii intereselor statului
nostru.
Străinul împotriva c ăruia s-a pornit un proces penal sau care are de îndeplinit anumite
îndatoriri legale fa ță de stat poate p ărăsi țara numai dac ă procesul penal a încetat sau, dac ă în caz
de condamnare, a executat pedeapsa sau și-a îndeplinit îndatoririle restante. Str ăinul care nu are
domiciliul în România și este învinuit într-o cauz ă penală poate să părăsească țara dacă a depus
cauțiunea prevăzută de lege.
14
CAPITOLUL 4
PROTECȚIA INTERNA ȚIONALĂ A REFUGIA ȚILOR ȘI A PERSOANELOR
STRĂMUTATE
4.1. Protec ția internațională a refugiaților
Primele preocup ări de protecție internațională a refugiaților și a persoanelor str ămutate
s-au dezvoltat sub egida Societ ății Națiunilor, dar au luat o amploare mai semnificativ ă după
cele două războaie mondiale.
Instaurarea regimurilor de opresiune fascist ă, în perioada interbelic ă, într-o serie de
țări din Europa, a dus la cre șterea numărului refugiaților
Conform “Conven ției privind statutul refugia ților” adoptată sub auspiciile U.N.U. la
Geneva în anul 1951 (în vigoare din 1954), refugia ții sunt persoanele care, în urma unor
temeri justificate de a fi persecutate datorit ă rasei, religiei, na ționalit ății, apartenen ței la un
anumit grup social sau opiniilor sale politice, se afl ă în afara țării a c ăror cet ățenie o
au și care nu pot sau, datorit ă acestei temeri, nu doresc protec ția acestei țări sau care,
neavând nici o cet ățenie și găsindu-se în afara țării în care aveau re ședința obi șnuită, ca
urmare a unor astfel de evenimente, nu pot sau, datorit ă respectivei temeri, nu doresc s ă se
întoarc ă.
În anul 1951, a luat fiin ță Biroul Înaltului Comisariat al Na țiunilor Unite pentru
Refugia ți, (în locul Organiza ției Interna ționale pentru Refugia ți, create de Liga Na țiunilor), al
cărui statut a fost adoptat de Adunarea General ă a O.N.U.
Prevederile Conven ției din 1951 nu se aplic ă persoanelor care au solicitat, în mod
voluntar, protec ția statului a c ărui cetățenie o au, sau celor care dup ă ce au pierdut cet ățenia
statului lor au redobândit-o. Ea nu se aplic ă nici persoanelor care au dobândit o nou ă cetățenie,
sau au revenit, în mod voluntar, în țara de unde au plecat, și nici persoanelor care datorit ă
schimbării împrejurărilor nu mai pot pretinde statutul de refugiat.
Nu beneficiaz ă de statutul de refugiat, persoanele b ănuite că au comis crime împotriva
păcii, crime de r ăzboi sau crime împotriva umanit ății, sau au comis crime grave de drept comun
și cei vinovați de acțiuni contra scopurilor și principiilor Na țiunilor Unite. Refugiatul are
obligația de a respecta legile și regulamentele țării în care se afl ă și a măsurilor luate de ea pentru
15
menținerea ordini publice.
Convenția mai prevede urm ătoarele obliga ții pentru statele pe teritoriul c ărora se află
persoane cu statutul de refugiat:
a). să garanteze libertatea religioas ă a refugiaților;
b). să acorde refugia ților regimul acordat în general, str ăinilor.
De asemenea, conform Conven ției , statele nu au dreptul s ă expulzeze un refugiat care se
află pe teritoriul lor în mod legal, decât pentru ra țiuni de securitate na țională sau de ordine
publică, numai în baza unei hot ărâri adoptate conform prevederilor legale. Un refugiat nu va fi
expulzat într-o țară în care viața sau libertatea sa ar fi în pericol pe motive rasiale, religioase,
naționale,apartenen ță la un grup social sau datorit ă opiniilor sale politice.
4.2. Protec ția internațională a persoanelor str ămutate
În timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial au fost deportate în țările ocupate de armatele
hitleriste milioane de oameni și duși la muncă forțată în Germania sau alte țări europene.
Persoanele astfel deportate pe teritoriul unor state str ăine au căpătat denumirea de persoane
străine.
Categoria “ persoanelor str ămutate ” este constituită așadar,din cet ățeni ai unor
state, care au fost deporta ți din țările lor, cu for ța, în alte state, pentru a desf ășura munci
forțate.
Persoanele str ămutate beneficiaz ă de tratamentul acordat de state str ăinilor sau
propriilor cet ățeni (dobândirea de propriet ăți, dreptul de asociere cu scop apolitic și
nelucrativ, dreptul de a sta în justi ție, de a exercita profesiuni salariate, nesalariate și libere,
dreptul la înv ățământ, asisten ță publică, sanitară, socială, libertatea de circula ție etc…)
Problema refugia ților și a persoanelor str ămutate s-a limitat, dup ă cel de-al doilea r ăzboi
mondial, la repatrierea acestora. În acest scop s-au încheiat conven ții între fosta U.R.S.S. Anglia
și S.U.A. (1945), iar apoi în acela și an, între U.R.S.S. și Franța, prin care statele semnatare se
asigurau să asigure repatrierea tuturor persoanelor str ămutate.
Prin două rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. în 1946 s-a prev ăzut, de asemenea,
obligativitatea repatrierii grabnice a refugia ților și a persoanelor str ămutate.
16
CAPITOLUL 5
EXPULZAREA. EXTR ĂDAREA DREPTUL DE AZIL
Expulzarea și extrădarea sunt modalit ăți prin care statele pot decide încetarea prezen ței
străinilor pe propriul teritoriu.
Dreptul de azil,este un drept fundamental al omului, concretizat în a cere azil unui stat și
a beneficia de el, atunci când cel care îl solicit ă, este persecutat în țara sa.
5.1. Expulzarea
Prin măsura expulzării, un stat constrânge unul sau mai mul ți străini aflați pe
teritoriul său să-l părăsească, în situația în care ace știa devin indezirabili, pentru s ăvârșirea de
fapte care încalc ă legile sau interesele statului pe teritoriul c ăruia se află.
O regulă recunoscută este aceea că statele nu-și pot expulza str ăini dar sunt state care
admit prin legisla ția lor expulzarea na ționalilor. Măsura expulzării se ia în scopul ocrotirii ordinii
juridice a statului sau din considerente de ordin economic, politic etc.
Statul care adopt ă măsura expulzării unor străini nu aste obligat s ă dea statului căruia aceștia
îi aparțin, explicații asupra motivelor care au dictat luarea acestei m ăsuri de siguran ță. Un străin nu se
poate întoarce în țara din care a fost expulzat decât prin anularea documentelor care au dus la
expulzarea lui sau prin dobândirea cet ățeniei statului expulzant.
Instituția expulzării este reglementat ă de legislația internă a fiecărui stat, nu este o sanc țiune
penală, ci o măsură de siguranță luată de statul expulzant. Datorit ă acestui caracter, drepturile
patrimoniale ale celui expulzat r ămân sub protec ția dispozițiilor care reglementeaz ă regimul
străinilor.
Măsura expulzării, este luată de regulă împotriva străinilor care devin indezirabili dintr-un
motiv sau altul ori desf ășoară activități de natură a aduce atingere intereselor de securitate sau
ordinea public ă internă a statului.
Expulzarea cet ățenilor străini care se bucur ă de protecție diplomatică este condiționata de
declararea lor drept persona non grata și de refuzul acestora de a p ărăsi teritoriul statului de
reședință
Statul care ia m ăsura expulzării, nu-i obligat s ă justifice aceast ă atitudine dar în temeiul
curtoaziei interna ționale, s-a instituit obiceiul de a anun ța organele statului str ăinului motivele pentru
17
care acesta este obligat s ă părăsească țara în care a fost a acreditat.
5.2. Extrădarea
Prin extrădare, care este un act interna țional de asisten ță juridică în materie penal ă, se
urmărește transferul unui individ urm ărit sau condamnat penal, din domeniul suveranit ății
judiciare a unui stat în domeniul altui stat. Este un act de asisten ță penală internațională care se
aplică pe baza acordurilor interna ționale, de regul ă bilaterale, precum și pe baza legilor
naționale. Un astfel de act este consecin ța teritorialității legii penale și se bazează pe colaborarea
internațională în ceea ce prive ște asistența juridică dintre state.
În materia extr ădării acționează două principii de drept interna țional:
a). Principiul reciprocit ății (al dublei încrimin ări), condiționează extrădarea unui individ
de faptul ca obiectul infrac țiunii săvârșite să fie prevăzut de conven țiile internaționale existente
între statul care de ține individual și statul care cere extr ădarea lui.
b). Principiul specializ ării, care înseamn ă că persoana extr ădată poate fi judecat ă și
pedepsită numai pentru infrac țiunea care a constituit temeiul cererii de extr ădare.
Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana asupra c ăreia se ia aceast ă
măsură să fie cercetată, judecată sau să execute pedeapsa la care a fost condamnat ă.
Extrădarea se poate realiza la cererea statului interesat și poate fi acceptat ă sau
refuzată de statul solicitant în baza a atributului suveran.
Principalele condi ții de fond ale extr ădării sunt:
– fapta pentru care s-a cerut extr ădarea să fi fost prev ăzută ca infracțiune în legisla ția
ambelor state (dubla încriminare);
– persoana extr ădată să nu fie judecat ă pentru o altă infracțiune decât cea pentru care a fost
cercetată;
– persoana extr ădată să nu fie supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost
reținută;
– neextrădarea propriilor cet ățeni precum și a persoanelor care au comis infrac țiuni politice.
În acest sens, Constitu ția României prevede c ă, cetățenii români nu pot fi expulza ți
sau extrădați și că apatrizi și străini pot fi expulza ți și extrădați numai în baza unei conven ții
internaționale sau în condi ții de reciprocitate. Se mai prevede c ă expulzarea și extrădarea se
hotărăște de justiție.
18
5.3. Dreptul de azil
Este un drept suveran al statelor practicat înc ă din antichitate. În prezent, dreptul de a
cere azil într-un stat și a beneficia de el este un drept fundamental al omului.
În anumite situa ții, unele persoane str ăine, urmărite în țara lor pentru activit ăți politice,
științifice, religioase etc., pot intra și se pot stabili pe teritoriul altui stat, care poate s ă le acorde
protecție și să nu le expulzeze sau extr ădeze.
După cel de-al doilea r ăzboi mondial, s-a conturat un aspect nou al conceptului de azil. El
este nu numai un drept suveran al statelor, în ceea ce prive ște acordarea s-au refuzul de al acorda,
ci și un drept fundamental al omului
Acest drept este consacrat de Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului (1948),
în următorii termeni: “ În caz de persecu ție, orice persoan ă are dreptul s ă caute azil și să
beneficieze de azil în alte țări”, sub rezerva c ă acest drept nu poate fi invocat în caz de
urmărire întemeiat ă pe o infracțiune de drept comun sau pe ac țiuni contrare scopurilor și
principiilor Na țiunilor Unite.
Adunarea General ă a O.N.U. a adoptat la 14 decembrie 1967, Declara ția asupra azilului
teritorial, potrivit căruia:
– statele sunt obligate s ă respecte azilul acordat de un stat;
– dacă un stat nu poate da azil, alte state trebuie s ă ia m ăsuri pentru a u șura greut ățile
acelui stat;
– persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontier ă, dac ă au intrat deja pe
teritoriul statului unde caut ă azil și nu vor fi trimise în alt stat în care exist ă riscul de a fi
persecutate;
– statele s ă nu permit ă persoanelor c ărora le-a acordat azil s ă săvârșească acte
contrare scopurilor și principiilor Na țiunilor Unite .
Pe lângă azilul teritorial exist ă, îndeosebi între statele latino-americane o form ă
particulară de azil diplomatic, care constă în acordarea de refugiu în localurile misiunilor
diplomatice, form ă nerecunoscut ă însă de dreptul interna țional.
De dreptul de azil teritorial se preocup ă Organizația Națiunilor Unite.
19
CAPITOLUL 6
PROTECȚIA INTERNA ȚIONALĂ A MINORIT ĂȚILOR
6.1. Scurt istoric al conceptului de "minoritate na țională"
Termenul de "minoritate na țională" sau echivalen ții lui îl regăsim în documente înc ă
din secolul al XIX-lea dar în limbajul de specialitate al unor doctrinari a intrat abia în secolul
trecut. În perioada interbelic ă a avut unele conota ții negative datorit ă consecințelor privind
drepturile minorit ăților, de aceea s-a preferat folosirea sintagmelor de "grupuri na ționale,
etnice, religioase, culturale, lingvistice și tribale".3
Până în prezent, nu exist ă o definiție unitară, general recunoscut ă a termenului de
minoritate, fiind în discu ție chiar oportunitatea unei astfel de defini ții. Formularea unei
definiții științifico-juridice a conceptului de "minoritate na țională" reprezintă o problemă pe
cât de important ă pe atât de controversat ă a dreptului interna țional.
Faptul că nu se poate ajunge la un consens în aceast ă chestiune se datoreaz ă
dificultăților de ordin juridic dar mai ales de ordin politic, datorit ă multitudinii de interese a
statelor pe teritoriul c ărora locuiesc aceste categorii de persoane. În acela și timp, importan ța
găsirii unei defini ții unanim acceptate este determinat ă de nevoia beneficiarului drepturilor
care se acord ă în asemenea cazuri, adic ă a subiectului de drept .
În prezent problema "minorit ăților naționale", vizeaz ă îndeosebi situa ția concretă din
Europa, de regul ă din zona central estic ă, de aceea s-a ajuns în mod implicit la abordare
acestei probleme având ca punct de plecare interesele unor grupuri minoritare concrete.
Termenul de "minoritate na țională", nu este recunoscut în legisla ția a foarte multe
state, de aceea se folosesc alte expresii, ca:4
§"minoritate" combinat cu unul dintre calificativele "lingvistic ă", "etnică", "religi-
oasă", "culturală", și rar "națională" (Polonia, Albania, Ungaria);
§“comunitate" sau "minoritate etnic ă" (Croația, Slovenia, Cipru);
§"minoritate" sau "grup rasial" sau "grup etnic" (Finlanda);
3 Lerner N. Group Rights and Discrimination in International Law, in International Studies in Human Rights, Martinus
Publishers, Dordrecht (Boston) London, vol.15 – p. 9-10.
4 The Protection of Minorities. Collected textes of the European Commission for Democracy Through Law. Council of
Europe, 1994, p. 46-47.
20
§"persoane apar ținând minorit ăților naționale" (România);
§"popoarele mici de la nord", "comunit ăți etnice puțin numeroase" (Rusia).
§"minorități teritoriale" (autohtone) și "extrateritoriale" în func ție de teritoriu sau
arealul istoric, cu tenta de a acorda un volum diferit de drepturi "teritoriului mino-
ritar";
§"minorități superioare" (superior minorities) cu preten ția de a fi purt ători ai unei
culturi superioare fa ță de cea a țărilor în care sunt stabili ți (germanii din America
de Sud);
§"minorități imperiale" sau "ex-dominante" – sunt, de regul ă, formate în urma des-
trămării marilor imperii, (ru șii sau ungurii – ca reprezentan ți ai unei mentalit ăți de
nesupunere);
§"minorități transfrontaliere" – care sunt r ăspândite în num ăr mare într-o serie de
țări (evreii, țiganii).
Conform acestor abord ări, minoritățile etnice pot fi clasificate în cinci tipuri:
1. minorități naționale;
2. minorități religioase;
3. minorități de migrații;
4. minorități colonizate;
5. minorități naționale noi.
Enciclopedia Britanic ă de Studii Sociale, referindu-se la grupurile etnice le atribuie:
a) originea comun ă (dovedită sau presupus ă);
b) caracteristici culturale și fizice specifice;
c) același sistem de con știință și model de comportament.5
În literatura de specialitate g ăsim și o altă clasificare a minorit ăților: adevărate și
pseudo-minorit ăți; primele sunt cele care au o stratificare istoric ă, culturală, politică, bine
conturată religioasă, precum și organele care le asigura men ținerea acestor calit ăți distincte,
iar cele din categoria a doua, se formeaz ă ad-hoc din ini țiativa unor lideri, cu scopuri bine
definite. Acestea însă sunt lipsite de perspective.6
De menționat că și în documente interna ționale întâlnim sintagme diferite precum:
a) persoane apar ținând minorit ății naționale;
b) minorități naționale;
c) minorități etnice;
5 The Social Science Encyclopedia, Ed. By Adam Kuper and Jessica Kuper – London, 1985, p. 26,
6 Mair Esich, Die Pszchologie der nationalen Minderheit. 3 Auflage – Insbruck, 1947, p. 26.
21
s) minorități lingvistice;
e) grup național sau grup etnic.
De regulă, toate acestea au un numitor comun, se refer ă la una și aceeași categorie de
persoane.
Pentru evitarea cuvântului "na ționale" se propune frecvent introducerea no țiunii de
"minoritate cultural ă", "minoritate religioas ă" (Franța), "turci de munte" (Turcia).
Încercări de definire a no țiunii de "minoritate na țională" s-au făcut atât în literatura de
specialitate cât și în definițiile propuse în cadrul organiza țiilor internaționale.
Această încercare de definire a no țiunii de "minoritate na țională", o facem pentru a
încerca identificarea aromânilor ca minoritate na țională, lingvistică și religioasă distinctă.
În perioada 1967 – 1977 prof. F. Capotarti, la cererea subcomisiei pentru lupta
împotriva discrimin ării și protecției minorităților (O.N.U.) efectueaz ă un studiu în care
înțelege prin minoritate "un grup numeric inferior restului popula ției unui stat, în pozi ție
nedominată, ai cărui membrii – cet ățeni ai statului, posed ă din punct de vedere etnic, religios
sau lingvistic caracteristici diferite de cele ale restului popula ției și care manifest ă chiar și în
mod implicit un sentiment de solidaritate cu scopul de a prezerva cultura, tradi țiile, limba
lor".7
Cel puțin două criterii sunt esen țiale în această definiție:
a) limitarea statutului de minoritate doar pentru cet ățenii din statul în cauz ă;
b) prezența unor caracteristici etnice, religioase sau lingvistice distincte fa ță de restul
populației.
Referirea la inferioritatea numeric ă nu a fost valabil ă pentru toate cazurile. Ca
exemplu, în cazul Africii de Sud, unde pân ă nu demult, minoritatea alb ă era politic
dominantă, cât și în spațiul ex-sovietic unde na țiuni titulare (kazah ă, kârgâză, letonă etc.)
devenind în timp inferioare numeric în propriile lor țări, nu pot fi totu și considerate ca
minorități. Acestea din urm ă se află într-un plin proces de consolidare a propriei statalit ăți
făcând eforturi pentru a- și impune voin ța politică asemănător populațiilor majoritare. În acest
context își găsesc teren fertil no țiunile de "na țiune etnică" și "națiune politică" introduse în
literatura de specialitate anglo-saxona.8
Subcomisia pentru lupta împotriva discrimin ării și protecției minorităților a O.N.U., l-
a mandatat pe J. Deschenes s ă propună o definiție a "minorit ății naționale" rezultând c ă
aceștia reprezintă "un grup de cet ățeni ai unui stat formând o minoritate, având caracteristici
7 Document O.N.U. E.C./sub.2/384. Rev.1, p. 101;
8 Connor W. The Influence of Economic Inequality upon Etnic Processes – University of Alaska, 1985; Krejci I., Velinnski
V., Etnic and Political Nations in Europe – London, 1981.
22
etnice, religioase sau lingvistice care se difer ă de cele ale majorit ății populației ca și un sens
al solidarității între ei, motivat, fie și implicit, printr-o voin ță colectivă de a supravie țui și al
cărui scop este de a ajunge la egalitate cu majoritatea în fapt și în drept".9 Formula de "voin ță
colectivă de a supravie țui" și "al cărei scop este de a ajunge la egalitate" poate suscita multe
controverse.
După C. Tomuschat "minorit ățile naționale" sunt "grupuri care au devenit con știente
de propria lor identitate într-o asemenea m ăsură încât caută să devină stăpânii propriei lor
soarte, cel pu țin în parte".10 În opinia autorului, termenul de "minoritate na țională" introduce
un element politic clar ceea ce a f ăcut ca majoritatea statelor s ă aibă rețineri în a face referire
la această definiție.
O primă definiție a concepției de minoritate este dat ă de către Curtea Permanent ă de
Justiție Internațională în Avizul său consultativ din 31 iulie 1930, relativ la conven ția greco-
bulgară asupra emigra ției și anume că, un grup de persoane care tr ăiesc într-o țară sau
localitate dată, care au o ras ă, o religie, o limb ă și tradiții proprii și sunt unite prin identitatea
acestei rase, acestei religii, acestei limbi și acestei tradi ții, într-un sentiment de solidaritate cu
scopul de a-și menține cultura, de a- și asigura instruc ția și educația copiilor lor, conform
geniului rasei lor și de a se ajuta reciproc".11
În perioada postbelic ă multitudinea de interpret ări a făcut ca efortul de a ajunge la un
consens asupra defini ției "minorităților naționale" să nu progreseze prea mult. Nici m ăcar la
nivelul O.N.U., no țiunea nu s-a conturat definitiv, dându-i-se, în contexte diferite, abord ări
diferite.12
Amintim proiectul de defini ție propus încă din 1950 de subcomisia pentru combaterea
discriminării și protecția minorităților în care termenul de minoritate include "numai acele
grupuri non-dominante ale popula ției care posed ă și doresc să-și mențină tradiții sau
caracteristici etnice, religioase sau lingvistice stabile, evident diferite de cele ale restului
populației. Asemenea minorit ăți trebuie să includă un număr suficient de persoane pentru a
putea dezvolta asemenea caracteristici. Membrii unor asemenea minorit ăți trebuie să fie loiali
statului ai căror cetățeni sunt."
Pactul interna țional privitor la drepturile civile și politice, adoptat în 1966, în articolul
27 se referă la minorități "etnice, religioase și lingvistice" iar Rezolu ția nr. 47/135 adoptat ă
9 Proposal concerning a definition of the term “minority” submitted by Mr. J. Deshenes, Document O.N.U., E/C.N.
4/sub.2/1985/31, 14 may 1985, p. 84;
10 Cristian Tomuschat, Protection of Minorites under Article 27 of the International Covenant on Civil and Politic Rights, in R.
Bernhardt et al (eds.) Völkerrecht als Rechtsordnum. Internationale Gerichtsbarkeit, Mennschenrechte, Festschrift für
Herman moster, 1983, p. 1960;
11 Permanent Court of International Justice, PCIJ, ser.B – no.810, p. 31.
12 Document ONU, E/C.N.4/358; Document ONU, E/C.V./sub.2/1085/31 din 14/5/85 para.181.
23
de Adunarea General ă a O.N.U. la 18.12.1992, abordeaz ă drepturile persoanelor apar ținând
minorităților "naționale sau etnice, religioase și lingvistice".
În calitate de raportor special al O.N.U., A Eide a propus în 1993 ca prin minorit ăți
naționale să se înțeleagă: "orice grup de persoane care î și au reședința într-un stat suveran,
reprezintă mai puțin de jumătate din popula ția societății naționale și ai cărui membrii au în
comun trăsături de natur ă etnică, religioasă sau lingvistic ă care îi deosebesc de restul
populației".13
Această definiție pare incomplet ă datorită lipsei unei distinc ții între cetățeni și
necetățeni, grupuri autohtone și imigranți.
În ultima perioad ă de timp s-a încet ățenit tot mai mult formula "minoritate na țională",
care este tot mai acceptat ă de comunitatea interna țională dar în cadrul defini țiilor date, este
imposibil sub aspect juridic, de a afla ce reprezint ă "sentimentul solidarit ății" sau "dorin ța
colectivă de supraviețuire".
Proiectul Conven ției pentru protec ția minorităților naționale elaborat de Comisia
Europeană pentru Democra ție prin Drept, organ consultativ al Consiliului Europei, propune o
altă definiție pentru minorit ățile naționale care sunt "un grup numeric inferior restului
populației unui stat, ai c ărui membrii, care au cet ățenia acestui stat, posed ă caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului popula ției și sunt animați de dorința de a-
și păstra cultura, tradi țiile, religia sau limba”.14
Cea mai elaborat ă definiție dată termenului de "minoritate na țională" o regăsim în
proiectul pentru protocolul adi țional la Conven ția Europeană a Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale, privind persoanele ce apar țin minorităților naționale
(Recomandarea 1201).
Articolul 1 din Recomandarea 1201 stipulează că expresia "minoritate na țională" se
referă la un grup de persoane dintr-un stat, care:
a)locuiesc pe teritoriul aceluia și stat și sunt cetățenii lui;
b)mențin legături de lungă durată, trainice și permanente cu acel stat;
c)manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;
d)sunt suficient de reprezentative chiar dac ă sunt în număr mai mic decât restul popula ți-
ei unui stat sau a unei regiuni a acelui stat;
e)sunt motivate de preocuparea de a p ăstra împreună ceea ce constituie identitatea lor co-
mună, inclusiv cultura, tradi țiile, religia și limba lor.15
13 Document ONU, E/C.N.4/1993/34 para. 29.
14 Doc.CDL (91) 7 Adoptat la 8 februarie 1991 și CDL-MIN (93) 7 din 22 februarie 1993;
15 Adunarea Parlamentar ă a Consiliului Europei, Recomandarea 1201 (1993), în cadrul legislativ și instituțional pentru
24
Cu toate că este imposibil ă stabilirea tuturor caracteristicilor distinctive pentru
această categorie de persoane, exist ă câteva elemente fundamentale care definesc minorit ățile
naționale și care întrunesc un relativ consens, atât în doctrin ă cât și în documentele
internaționale:
– calități etnice, religioase sau lingvistice distincte . În înțelesul organiza țiilor internaționale
minoritățile naționale sunt grupuri de oameni care se deosebesc de alte grupuri pe teritoriul
statului suveran.16
– criteriul numeric . De regulă, ele sunt inferioare ca num ăr majorității dar nu întotdeauna
inferioritatea numeric ă duce la statutul de minoritate. Este situa ția unor națiuni tinere
(letonă) care deși sunt minoritare fa ță de restul popula ției (ruși) ele exercită puterea politic ă
dominantă, pe de altă parte situația în care o minoritate sau mai multe minorit ăți, sunt
conform constitu ției, factori constitutivi de stat. (ex. Finlanda în primul caz și Elveția în al
doilea).
Problema stabilirii limitei minime pentru ca un grup s ă devină minoritate r ămâne
deschisă întrucât "minorit ățile trebuie să includă un număr suficient de persoane pentru a- și
păstra ele însele caracteristicile lor tradi ționale".17 Făcând referire la acest aspect Camil
Mureșan afirmă că "în contradic ție cu rezonan ța denumirii, minoritatea nu este o categorie
statistică, numerică, ci una social-politic ă, iar termenul de minoritate trebuie, deci, receptat în
primul rând, cu conota ție depreciativ ă valoric, nu cantitativ".18
– caracterul nedominant. Este clar că în situația în care minorit ățile ar domina politic, nu ar
necesita protec ție juridică.
– cetățenia statului. Această condiție este imperativ ă întrucât celelalte categorii de popula ții –
cetățeni străini, muncitori imigran ți, apatrizi, refugia ți politici – dispun de un alt statut
reglementat de conven ții internaționale speciale. Spre exemplu, drepturile muncitorilor
imigranți și ai membrilor familiilor lor sunt protejate de o Conven ție specială, adoptată de
Adunarea Generala a O.N.U. prin rezolu ția 45/158 din 18 decembrie 1990.
Există variante ca un num ăr suficient de persoane de aceea și etnie, stabilindu-se într-o
țară, care vor întruni toate caracteristicile unei minorit ăți să poată beneficia de statutul
prevăzut în documentele interne și internaționale privind minorit ățile.
Din această perspectivă ar putea fi luat ă în discuție și situația celor peste 100.000 de
aromâni , care urmare coloniz ărilor succesive din anii 1925 – 1941 s-au stabilit în satele
minoritățile naționale din România, IRDO,1994, p.161-162;
16 Minority Rights, No.18, p.9; Doc. A/2929, p.63 para.184, doc. ser. a X-a, Anex ă.
17 Document ONU, E/C.N.4/sub.2/384/Rev. 1/1979, para.12, 96.
18 Camil Mureșan, Națiune, Naționalism. Evolu ția naționalităților, p.37.
25
dobrogene, și în zona de sud a României, venind din Grecia. Particularit ățile acestui fenomen
urmează să fie analizat într-un capitol urm ător.
– voin ța grupului minoritar de a fi considerat minoritate și a-și păstra propria identitate .
Atât legislația statelor cât și documentele interna ționale menționează ca factor determinant
dorința individului de a apar ține sau nu acestei categorii de persoane. Aceast ă liberă opțiune
exclude orice m ăsuri cognitive care ar putea s ă vină din partea "minorit ății" sau "majorit ății".
Conștiința solidarității interne, scopul comun al colectivit ății, autoidentificarea reprezint ă
criterii subiective semnificative atât în definirea minorit ății cât și în existența ei ca atare.
Problema identit ății naționale a aromânilor din țările balcanice, în lipsa unor criterii
științifice, a fost mereu influen țată atât de disputele politice și interesele țărilor în care
aceștia sunt minoritari cât și de capacitatea lor de a rezista la tendin țele de asimilare din
partea popula ției majoritare, dar în ultim ă instanță criteriul suprem de determinare al
apartenenței la această etnie rămâne propria con știință.
Formula din art.27 al Pactului interna țional cu privire la drepturile civile și politice,
presupune acordarea unei protec ții acestei categorii de persoane pentru "acele state în care
există minorități etnice, religioase sau lingvistice". Nu se face nici o referire la durata de
timp a existen ței colectivității respective ceea ce ne face s ă tragem concluzia c ă nu ar fi
potrivit să se stabileasc ă un termen anume pentru ca aceast ă categorie de persoane s ă fie
considerată ca atare dar situa ția diferă de la țară la țară.19
La fel de vag este abordat ă și stabilirea dup ă ce criterii și în ce situații asistăm la
fenomenul discrimin ării. Se impune ca necesar instituirea unui mecanism interna țional
împuternicit s ă semnaleze discriminarea minorit ății doar atunci când "amenin ță securitatea
internațională și pacea".20 A accepta îns ă o asemenea abordare înseamn ă a lasă în afara
oricărei protecții acele minorit ăți a căror discriminare "nu amenin ță pacea și securitatea
internațională".
Toate persoanele apar ținând minorit ăților naționale trebuie s ă se bucure, ca fiin țe
umane de acelea și drepturi ca și restul concet ățenilor, în caz contrar se contureaz ă inevitabil
un principiu al discrimin ării, care are mai mult caracteristici politice decât juridice.
19 Astfel art. I (p.2) din Legea LXXVII din 1993 privind drepturile minorit ăților naționale și etnice din Ungaria recunoa ște
statutul de minoritate doar “acelor grupuri etnice autohtone care, sunt a șezate pe teritoriul Republicii Ungare de cel pu țin un
secol”;
20 Igor Sublicen țo, Ruslan Abo șidze, Prava na ționaliîh meni șinstv v svete mirovoga apîta, în Rev. “Obscestvenirie nanki i
sovremennasti”, Moscova,1992, No.4, p. 125.
26
6.2 . Protec ția minorit ăților în cadrul organiza țiilor interna ționale
6.2.1.Protec ția minorit ăților în cadrul Ligii Na țiunilor
Cu toate că atitudini privind protec ția minorităților au existat și până în secolul al XX-
lea, ele fiind consemnate într-o serie de tratate bilaterale sau cu o larg ă participare a statelor21
acestea s-au dovedit a fi insuficiente datorit ă lipsei unor mecanisme de implementare precum
și a garanțiilor de control. Mai mult, ele puteau s ă constituie motive de imixtiuni în afacerile
interne ale altui stat22, cum ar fi posibilit ățile unor interven ții cu caracter umanitar, problem ă,
de altfel, de actualitate.
Un sistem interna țional legal pentru protec ția internațională a minorităților a fost
constituit abia dup ă primul război mondial în cadrul Ligii Na țiunilor. Dezintegrarea
imperiilor multina ționale, otoman, habsburgic și parțial țarist a schimbat harta Europei,
ducând la apari ția a noi state și la atenuarea într-o m ăsură considerabil ă a problemelor
"minorităților naționale".
La Conferința de Pace, datorit ă influenței SUA s-a reu șit crearea unui sistem de
protecție a minorit ăților, acesta fiind elaborat de Comisia Statelor Noi și a Protecției
Minorităților
La influența delegațiilor evreiești care au adresat un Memorandum, al doilea Pact al
președintelui american con ținea o clauz ă referitoare la minorit ăți care prevedea ca:
"Societatea Na țiunilor va cere tuturor Statelor noi, ca o condi ție prealabilă pentru a fi
recunoscute ca state independente și autonome, s ă se acorde tuturor minorit ăților de rasă sau
naționalitate, în jurisdic ția lor, exact acelea și drepturi și aceeași securitate pe care o acorda
majorității de rasă sau de religie"23. O clauză identică a fost introdus ă și în al treilea proiect,
referindu-se doar la noile state precum și la statele care solicitau admiterea în Societatea
Națiunilor, dar pân ă la urmă, la presiunile Japoniei și Marii Britanii aceste prevederi au fost
respinse fiind men ționate doar în prevederile tratatelor cu noile state.
Fundamentul juridic al sistemului de protec ție al minorităților îl regăsim în clauzele
aproape identice incluse în Tratatele de la Versailles, Saint-Germain, Nevilly și Trianon prin
care Cehoslovacia, Polonia, Statul Sârbo-Croato-Sloven, România și Grecia au declarat c ă
acceptă "inserțiunea într-un Tratat cu Principalele Puteri Aliate și Asociate a dispozi țiilor pe
care aceste Puteri le vor socoti necesare pentru a ocroti (în fiecare din țările mai sus
21 Asupra istoricului problematicii minorit ăților de pe lâng ă Liga Națiunilor a se vedea F. Capotorti, Etude de droits des
persounes appartenant aux minoritès ethnicques, religieuses et linguistiques, p. 1-5;
22 Claude I., National Minorities; An International Problem, ~1955, p. 6-15.
23 David Huter Willer, The Drafting of the Convenant, t.I, p.40 T.II P.1364, Radu Meitani, La traite pour la protection des minorites
devant la Comision des Nouveaux Etats et des minorites, in Reune de Transylvanie, Cluj, 1938, IV, NN.3-4, p. 234;
27
menționate) interesele locuitorilor care se deosebesc de majoritatea popula ției prin rasă,
limbă sau religie"24.
Prevederile propriu zise erau cuprinse în:
a) cinci tratate asupra minorit ăților încheiate cu Polonia, Cehoslovacia, Statul Sârbo-Croato-
Sloven, România și Grecia;25
b) capitole speciale în tratatele de pace impuse țărilor învinse – (Austria, Bulgaria, Ungaria și
Turcia);26
c) alte trei conven ții ulterioare;27
d) cinci declara ții unilaterale la intrarea unor noi state în Societatea Na țiunilor;28
e) declarația specială a Finlandei privind insulele Aaland, dup ă intrarea acesteia în Societatea
Națiunilor.29
După cum se poate lesne observa, nici una din "marile puteri" nu și-a asumat vreo
obligație în acest sens, chiar și Germania învins ă fiind exceptat ă de la acest regim pe motivul
că era un stat "de înalt ă cultură" ceea ce presupunea de la sine respectarea drepturilor omului.
La fel a fost tratat ă chiar și Italia. "Marile puteri se considerau prea importante pentru a fi
supravegheate de o organiza ție internațională"30 – remarca Joonst Herman.
Aceste documente interna ționale enumerate mai sus erau redactate într-un con ținut
aproape similar și enumera drepturile minorit ăților și mecanismul de aplicare și supraveghere
astfel:
– în prima parte tratatele se refereau la drepturile omului, dreptul la via ță, dreptul la egalitate
și dreptul la legalitate, fiind relevante libertatea con științei religioase și dreptul la cet ățenie;
– în a doua parte tratatele se refer ă la drepturile cet ățeanului, prin care se proclam ă egalitatea
în fața legii pentru to ți cetățenii statului, indiferent de ras ă, limbă sau religie.
Sub rezerva dreptului statului de a stabili o limb ă oficială, minorităților li se garantau
largi posibilit ăți pentru utilizarea limbilor materne, țările semnatare obligându-se s ă permită
existența școlilor private și așezămintelor de binefacere, s ă asigure învățământul public
primar în limba minorit ăților precum și să aloce în acest sens o parte echitabil ă de resurse
24 F. Capotorti, Etude de droites des personnes, appartenant aux minorites ethniques, religiuses et lingvistiqes, p. 19;
25 Cu Polonia la 27 iunie 1919, cu Cehoslovacia la 10 septembrie 1919, cu Statul Sârbo-Croato-Sloven la 10 septembrie 1919, cu
România la 9 decembrie 1919, cu Grecia la 20 august 1920. A se vedea textul tratatului cu România, în Virgil Pan ă, Minoritățile
etnice din Transilvania între 1918 și 1940, Drepturi și privilegii, p. 55-58;
26 Cu Austria la 10 septembrie 1919, cu Bulgaria la 27 noiembrie 1919, cu Ungaria la 4 iunie 1920 și cu Turcia la 24 iulie 1923;
27 Convenția dintre Polonia și orașul liber Danzig din 9 noiembrie 1920; Conven ția germano-polon ă din 15 mai 1922 privind Silezia
Superioară; Convenția din 8 mai 1924 privind teritoriul ora șului Mernel între Puterile Aliate și asociate și Lituania.
28 Albania 2 octombrie 1921; Lituania 12 mai 1922; Letonia 7 iulie 1922; Estonia 17 noiembrie 1922; Irak 30 mai 1932;
29 Acordul dintre Suedia și Finlanda privind popula ția insulelor Aaland, consemnat și aprobat prin rezolu ția Consiliului
Societății Națiunilor din 27 iunie 1921;
30 Johnson Herman, Protec ția internațională a drepturilor minorit ăților în cadrul Ligii Na țiunilor, în P.R.D.O. 1996 nr.12, p. 44.
28
financiare.
– a treia parte a tratatelor cuprindeau clauze speciale care vizau doar anumite
minorități:
a) pentru evrei din Polonia și Lituania se permitea instituirea unor comitete școlare care, sub
controlul statului, asigurau repartizarea p ărții subvenționate destinate școlilor evreie ști, dar și
conducerea respectivelor institu ții De asemenea, se prevedea expres c ă nu puteau fi obliga ți
la efectuarea vreunui act care s ă vină în contradicție cu religia lor. Respectarea Sabatului era
expres prevăzută și țările în cauză nu puteau fixa alegeri în ziua de sâmb ătă.
b) unele minorit ăți, cum ar fi rutenii (ucrainenii) din Cehoslovacia, vlahii din Pind
(Grecia), dar și orașul liber Danzig au primit o vast ă autonomie teritorial ă, legislativă,
administrativ ă, religioasă și judiciară.
La fel, comunit ăților săsești din Transilvania li s-a acordat autonomie școlară și
religioasă, sub controlul statului român (art.11 din Tratatul cu România).
Reglementările prevăzute în aceste tratate aveau dubla garan ție, internă și
internațională:
-pe plan intern, drepturile minorit ăților urmau să fie consacrate în legi fundamen-
tale fără a putea fi modificate sau abrogate f ără consimțământul comunit ăților in-
ternaționale, ceea ce l-a f ăcut pe Tittoni s ă le definească ca fiind "constitu ții inter-
naționale"31;
-pe plan extern, "statele cu interese limitate sau speciale", și-au asumat responsabi-
litatea de a nu modifica con ținutul acestor legi f ără consimțământul expres a majo-
rității Consiliului Societ ății Națiunilor. Astfel, prevederile cuprinse în art.12 din
tratate, deveneau obliga ții de interes interna țional și erau puse sub garan ția Socie-
tății Națiunilor.
Consiliul Societ ății Națiunilor a stabilit proceduri de aplicare a garan țiilor prin dou ă
modalități de bază:
1) dreptul la peti ții în favoarea minorit ăților;
2) crearea Sec țiunii pentru Minorit ăți
1. Mecanismul de peti ționare individual ă și de grup din partea minorit ăților a existat
începând din anul 1920, ceea ce nu a însemnat recunoa șterea pentru acestea a calit ății de
subiect de drept public.
Procedura de peti țiune avea cinci trepte:
a)acceptarea peti țiilor;
31 Raportul Tittoni, în Journal Officie de la Societe des nations, 1920, nr.3, p. 8.
29
b)comunicarea acestora Guvernului vizat pentru eventuale observa ții;
c)înștiințarea membrilor consiliului;
d)examinarea de "Comitetul celor trei" membrii ai consiliului special constituit;
e)răspunsul la peti ție
Începând din anul 1923 Consiliul a stabilit condi țiile de admitere a peti țiilor
Petițiile ca atare nu aveau caracter jurisdic țional ci constituiau surse simple de
informații, adeseori neacceptate pentru examinare.
2. Din anul 1922, rolul principal de supraveghere a tratatelor cu privire la minorit ăți a
fost preluat de sec țiunea de minorități din cadrul Secretariatului Societ ății Naționale
Motivul principal al cre ării acestei Sec țiuni a fost faptul c ă "Comitetul celor trei", compus
din reprezentan ți ai Franței și Marii Britanii, care se completa cu al ți membrii, nu mai dorea
să se erijeze în rolul de "acuzatori publici" ai celorlalte țări, care nu puteau decât s ă
reacționeze negativ la acuza țiile aduse.
Încrederea statelor în acest organism – Sec țiunea de minorități din Cadrul
Secretariatului Societ ății Na țiunilor – datorită profesionalismului, obiectivit ății și
confidențialității cu care lucrau func ționarii lui, au contat mult în conlucrarea eficient ă și
soluționarea mai multor dosare. Aceast ă Secțiune, mai puțin politizată, a fost într-un contact
continuu cu autorit ățile țărilor vizate, aceasta ducând la rezolvarea majorit ății divergențelor
pe cale amiabil ă. Treptat, fără a avea o recunoa ștere diplomatic ă s-a reușit consacrarea unor
noțiuni ca "minoritate na țională", "șanse egale", "propor ție considerabil ă", cu care să se
poată lucra permanent. Faptul c ă s-a pus accentul pe caracterul umanitar al regimului de
protecție al minorităților și nu numai pe factorul stabilitate cum a fost conceput de Marile
Puteri, a fost de asemenea un real câ știg
Se poate concluziona c ă atât prin prevederile interne ale statelor cât și mai ales prin
faptul garant ării obligațiilor vizate de Societatea Na țiunilor, regimul de protec ție a
minorităților stabilit dup ă primul război mondial, a fost în mod cert un real progres fa ță de
perioada precedent ă. Instituirea unui mecanism de control al stipul ărilor din tratatele în cauz ă
s-a dovedit a fi util atât pentru interesele minorit ăților din statele contractante cât și pentru
experiența acumulată în acest sistem al controlului interna țional, al cărei importanță devenea
tot mai actual ă.
Toate acestea au permis ie șirea din anonimat a unui segment important al popula ției
Europei centrale și de Sud-est, care astfel și-a dobândit drepturile fire ști la propria identitate.
S-a reușit stoparea asimil ării forțate și totodată s-a asigurat participarea mai activ ă în viața
30
publică a minorităților prin garantarea egalit ății și nediscrimin ării.
Sistemul interna țional de protec ție a minorităților naționale, așa cum a fost constituit
în cadrul Ligii Na țiunilor, a început s ă-și piardă eficacitatea începând cu anul 1934, când
Polonia a semnat cu Germania un pact de neagresiune care prevedea reglementarea pe cale
bilaterală a problemei minorit ăților Oficial, Polonia a denun țat tratatul la Adunarea General ă
a Ligii Națiunilor din 13 septembrie 1934. De și alte țări nu au făcut declarații oficiale de
denunțare, mecanismul garan țiilor internaționale de protec ție a minorităților în cadrul Ligii
Națiunilor, începând cu 1935 a c ăzut în desuetudine.
Viciile juridice ale sistemului au fost constatate și în cadrul ONU, unde într-un
document al Secretariatului, consacrat valorii juridice a angajamentelor în materie de
minorități în cadrul Ligii Na țiunilor, se precizeaz ă că "vechiul regim al minorit ăților" și-a
încetat valabilitatea.32
6.2.2. Protecția minorit ăților naționale în cadrul Organiza ției Națiunilor Unite
Căzut total în desuetudine, o dat ă cu începutul celui de-al doilea r ăzboi mondial,
mecanismul interna țional de protec ție al minorităților stabilit în cadrul Ligii Na țiunilor, și-a
pierdut formal valabilitatea în 1946, o dat ă cu schimbarea circumstan țelor care existau în
momentul adopt ării lui.
Dacă în perioada interbelic ă drepturile omului și cele ale minorit ăților constituiau un
tot întreg, dup ă 1945, drepturile omului cap ătă un statut universal iar cele ale minorit ăților
sunt trecute în umbr ă.
În noile circumstan țe istorice, problematica minorit ăților devenise cât se poate de
nedorită deoarece se resim țeau cicatricile r ăzboiului mondial în timpul c ăruia minoritățile au
fost nu o dată manipulate în scopuri politice și militare.
Conferința de Pace de la Paris, a re ținut atenția asupra problematicii drepturilor
minorităților numai în contextul respect ării drepturilor omului și a rectificărilor de frontier ă.
Doctrina ONU, de la bun început a accentuat în permanen ță drepturile individuale ale
ființei umane, îndeosebi principiile egalit ății și nediscrimin ării, “fără deosebire de ras ă,
culoare, origine etnic ă sau națională, religie, cultur ă sau limbă” (art.1.3 și 55.c. din Carta
ONU).
Dincolo de men țiunea “egalități în drepturi … a na țiunilor mari și mici” Carta ONU,
nu conține nici o referire expres ă la minorități ceea ce face ca indirect s ă înțelegem că
această chestiune, constituie un domeniu ce apar ține “competen ței interne a unui stat”
32 Document ONU, E/CN.4/367, p.70.
31
(art.2.7) ca și alte aspecte ale drepturilor omului. Aceast ă interpretare a prevederilor Cartei
ONU a fost exploatat ă din plin de fostele regimuri totalitare din Europa Central ă și de Est.
Prevederile Cartei totu și nu pot fi înțelese ca separând drepturile omului în general de
cele ale minorit ăților, în documentele ulterioare au ajuns ca unele no țiuni noi generale s ă
acopere juridic și categoria de persoane apar ținând minorit ăților Spre exemplu, stipul ările
privind interzicerea discrimin ării rasiale nu pot fi reduse doar la apartenen ța rasială (culoarea
părului, trăsături fizice etc.) ci pot fi extinse și asupra persoanelor de o alt ă origine etnic ă,
ipoteză transformată în normă de drept interna țional prin art. 1 a Conven ției internaționale
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasial ă.33
Articolul 34 din Cart ă de asemenea, atribuie Consiliului de securitate competen ța în
rezolvarea “oric ărui diferend sau oric ărei situații care ar putea duce la fric țiuni
internaționale”…, ipotez ă prezentă și în art.14, raportat la competen țele Adunării Generale a
ONU. Asemenea situa ții pot să apară nu doar exclusiv în rela țiile “pur” interstatale, ci și în
relațiile dintre un stat și o minoritate, cu un impact negativ asupra rela țiilor internaționale34
Evenimentele din fosta Iugoslavie și mai recent din R. Macedonia, care au la mijloc o
comunitate etnic ă (albanezii), confirm ă această ipoteză.
Deși drepturile individuale și nediscriminarea, precum și dreptul colectiv al
popoarelor la autodeterminare au constituit dominantele perioadei postbelice, protec ția
convențională bi/multilateral ă a minorităților nu a încetat.35 Astfel, în cadrul ONU a fost
adoptată rezoluția 181/11 din 1947 privind protec ția “grupurilor etnice, religioase sau
lingvistice” în Palestina precum și altele care vizau fostele colonii italiene, ca și statutul
orașului Ierusalim. De regul ă, asemenea obliga ții își asumau statele învinse sau proasp ăt
devenite independente.
O mai mare receptivitate fa ță de drepturile minorit ăților remarcăm în Conven ția
pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, aplicabil ă și “grupului na țional sau
etnic”.36
Un prim pas în dep ășirea concepției care nu admitea segmentarea popula ției pe
diferite criterii, inclusiv etnice, a fost f ăcut în 1947, o dat ă cu crearea Subcomisiei pentru
prevenirea discrimin ării și protec ției minorit ăților, din cadrul Comisiei pentru drepturile
33 Reproducem textul art. 1: “În prezenta conven ție, expresia “discriminare rasial ă” are în vedere orice deosebire, excludere,
restricție sau preferin ță întemeiată pe rasă, culoare, ascenden ță sau origine na țională sau etnică, care are ca scop sau efect de a
distruge sau compromite recunoa șterea sau exercitarea, în condi ții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților
fundamentale în domeniul politic, economic, cultural și social în orice alt domeniu al vie ții publice”;
34 Gh. E. Jrania, Treatises and International Instruments the Protection of Minorities – Cambridge, M.A.: Howard University –
1955, pp.114-133;
35 P. Thornberry, International Law and the Rights of Minorities, p. 117.
36 Aprobată și supusă ratificării prin rezolu ția 260A(III) din 9 decembrie 1948 a Adun ării Generale a ONU. Conven ția a intrat
în vigoare la 12 ianuarie 1951;
32
omului. Mandatul dat acestei S ubcomisii era de “a examina prevederile ce trebuie adoptate în
definirea principiilor aplicabile în domeniul discrimin ării pe temeiuri de ras ă, sex sau religie
și în domeniul protec ției minorităților și de a face recomand ări Comisiei asupra problemelor
urgente în aceste domenii”.37
Abia după adoptarea Declara ției Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie
1948, pe ordinea de zi a fost înscris ă și problema minorit ăților Articolul 2 al Declara ției
conține o recunoa ștere implicită a drepturilor minorit ăților prin formularea “fiecare poate s ă
se prevaleze de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta Declara ție, fără nici un
fel de deosebire, mai cu seam ă de rasă, de culoare, de sex, de limb ă, de religie, de opinie
politică sau de orice altfel de opinie, de origine na țională sau socială, de avere, de na ștere sau
de orice alt tip de situa ție”.38 Declarația în ansamblu, r ămâne bazată însă pe concepția
occidentală a drepturilor individuale.
Simultan cu Declara ția a fost adoptat ă o Rezoluție intitulată “Soarta Minorit ăților”, în
care, cu toate c ă Adunarea General ă declară că ONU “nu poate r ămâne indiferent ă de soarta
minorităților” se arată în același timp că “este dificil s ă se adopte o solu ție uniformă a acestei
chestiuni complexe și delicate care prezint ă aspecte specifice în fiecare stat în care se
pune”.39
Prima reglementare juridic ă cu caracter universal privind drepturile persoanelor
aparținând minorit ăților naționale este con ținută în art. 27 al Pactului interna țional cu privire
la drepturile civile și politice,40 care prevede c ă “în statele în care exist ă minorități etnice,
religioase sau lingvistice, persoanele care fac parte din aceste minorit ăți nu pot fi lipsite de
dreptul de a avea, în comun cu ceilal ți membri ai grupului lor, propria lor via ță culturală, de a
profesa și a practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limb ă”.
Cu toate că propunerile care vizau introducerea în articol a unei liste de drepturi
speciale apar ținând minorit ăților a fost respins, se recunoa ște în conținutul acestuia existen ța
unui “drept” și impune respectarea lui. În consecin ță, statele sunt obligate s ă ia toate măsurile
care să asigure exercitarea acestui drept.
Întrucât în acest articol nu se reg ăsește definiția de “minoritate na țională” nu
întotdeauna este foarte clar care este categoria de persoane ce necesit ă protecție De
37 Subcomisia este format ă din 26 de membrii ale și de Comisie cu titlu personal conform Rezolu ției 1986/35. Ace știa sunt aleși
pe o perioadă de patru ani, jum ătate din ei fiind ale și la fiecare doi ani. Subcomisia se întrune ște o dată pe an la Geneva, pe o
perioadă de patru săptămâni, Document ONU, E/CN,4/1988/85 din 11 martie 1988, op.6-7. Dincolo de predigioasa activitate
a Subcomisiei speciali ști remarcă și o pertinență în selectarea țărilor ce urmeaz ă a fi obiectul unor rezolu ții de “condamnare”
în timp ce altele, cu situa ții similare sau chiar inferioare sunt ignorate. L. Garber, C.M. O`Connor, The U.N. Sub-Comission
on Protection of Discrimination and Protection of Minorities. A.J.I.L., 1995, Nr.1, p. 179;
38 Declarația Universală a Drepturilor Omului, Drepturile Omului, (op.cit.), p. 56.
39 G.A. Res a/217 C (III) 1984 – adoptat la 6 aprilie 1994;
40 Până la 31 decembrie 1996, Pactul a fost ratificat de 137 de țări
33
asemenea, statele sunt obligate doar s ă se abțină de la anumite ac țiuni nu și să întreprindă
altele pozitive pentru a fi protector al propriilor cet ățeni
Pentru înțelegerea corect ă din punct de vedere juridic a art. 27 al Pactului
internațional cu privire la drepturile civile și politice, Comitetul Drepturilor Omului al ONU,
aduce câteva preciz ări:
– acest articol stabile ște și recunoaște un drept care este conferit unor persoane
aparținând grupurilor minoritare și care este distinct și complementar în raport cu toate
celelalte drepturi de care acestea se bucur ă în baza Pactului, la fel ca orice persoan ă umană;41
– aceste drepturi nu pot fi confundate cu dreptul popoarelor la autodeterminare
proclamat de art.1 al Pactului;
– posibilitatea de a beneficia de asemenea drepturi nu este subordonat ă neapărat
cetățeniei statului parte (tez ă pe care majoritatea statelor nu o accept ă);
– nu pot fi stabilite criterii temporare pentru acordarea drepturilor care se impun,
important este ca aceste minorit ăți “să existe”;
– existența unei minorit ăți pe teritoriul unui stat nu depinde de decizia acelui stat, ci
trebuie stabilit ă pe baza unor criterii obiective;
– articolul în cauz ă se referă la drepturi ale c ăror protecție impune astiga ții specifice
statelor părți
Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasial ă42
(1965), reprezintă de asemenea un instrument important pentru protec ția persoanelor
aparținând minorit ăților naționale Aceast ă Convenție interzice orice activit ăți “îndreptate
împotriva oric ărei rase sau oric ărui grup de persoane de o alt ă culoare sau de o alt ă origine
etnică, precum și sprijin acordat unor activit ăți rasiale, inclusiv finan țarea lor”.
Un an mai târziu, dezvoltând ideile umanismului și respectului reciproc, Declarația
principiilor cooper ării culturale interna ționale din 4 noiembrie 1966, referindu-se la stricta
egalitate a culturilor majoritare și minoritare, enunță printre principiile sale:
– orice cultură are o demnitate și o valoare care trebuie respectate și salvgardate;
– orice popor are dreptul și datoria de a- și dezvolta cultura;
– diversitatea și influența reciprocă pe care o exercit ă unele față de altele, toate
culturile fac parte din patrimoniul comun al umanității
Principiul al VII-lea din Declara ția de principii asupra rela țiilor dintre state,
41 L.V.Sohn vede în art.27 inten ția “de a evita ca grupului s ă i se dea o personalitate interna țională”. “The Rights of
Minorities”, în L.Menkin (ed.) The International Bill of Rights, The Convenantion on Civil and Political Rights, 1981, p.
270-289;
42 Adoptată și ratificată de Adunarea General ă a ONU cu Rezolu ția 2106A(XX) din 21 decembrie 1965, Conven ția a intrat în
vigoare la 4 ianuarie 1969. Document ONU A/Res./1904 (XVIII).
34
presupune că: “statele participante pe al c ăror teritoriu exist ă minorități naționale vor
respecta drepturile persoanelor apar ținând acestor minorit ăți la egalitate în fa ța legii, le vor
acorda posibilitatea s ă se bucure de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului și
le vor proteja astfel interesele legitime din aceast ă sferă”.43
După anii `70 ai secolului trecut s-a remarcat o cre ștere a interesului atât pe plan
internațional cât și intern pentru întreaga problematic ă a minorităților
În perioadă la care am făcut referire, comunitatea interna țională a conștientizat tot mai
mult nevoia rea șezării relației stat-minoritate pe noi criterii, adecvate schimb ărilor
intervenite pe plan mondial.
În calitate de raportor special al Subcomisiei pentru prevenirea discrimin ării și
protecția minorităților, în perioada 1967-1977, F. Capotorti a efectuat cel mai amplu studiu
asupra minorit ăților
După 12 ani de dezbateri, la 18 decembrie 1992, Adunarea General ă a ONU a adoptat
Declarația asupra drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților naționale sau etnice,
religioase și lingvistice.
Aceasta reprezint ă cel mai elaborat document ONU privind minoritățile44 dezvoltând
substanțial conținutul art.27 din Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice.
În preambulul Declara ției și în cele 9 articole sunt enumerate valorile universale de
bază, în ceea ce prive ște națiunile – egalitatea celor mari cu cele mici, atacând un domeniu
rezervat statelor.
Adunarea General ă ONU a specificat importan ța utilizării eficiente a instrumentelor
internaționale în materie de drepturile omului atunci când ne referim la minorit ăți
Statul, așa cum rezultă din Declarație, protejează minoritățile prin prisma identit ății
acestora și crearea de condi ții pentru o dezvoltare fireasc ă, asigurând drepturile necesare
acestor dolean țe dintre care men ționăm:
– dreptul de a se bucura de propria cultur ă (art.2.1.);
– posibilitatea utiliz ării limbii materne în particular sau în public, f ără obstacole și
discriminări (art.2.1.);
– dreptul de a participa activ la toate nivelurile în luarea deciziilor relevante pentru minorit ăți
(art.2.3.);
43 Documente de drept interna țional public, Culegere de texte, Vol.1, Coordonatori Gheorghe Moca, Mariana Dr ăghici,
București, 1972, p. 9;
44 În acest sens, Patrick Thomberry, The UN Declaration on the Rights of Person Belonging to National or Etnic, Religious and
Linguistic Minorities: Backgrounnd, Analysis, Observations and an Update, in Universal Minority Rights, (Ed.) Alan Phillips
and Alan Rosas, Abo Akademi Universsity Institute for Human Rights and Minority Rights Group (International),
Turku/Abo and London, 1995, pp.13-76. Despre promovarea și implementarea Declara ției în ani urm ători adoptării ei a se
vedea Allan Philips, Promoting and Implementing the U.N. Declaration: an MRG Perspective, Idem., p. 135-151.
35
– dreptul de a înfiin ța și menține asociații proprii (art.2.4.);
– contacte libere cu cet ățeni ai altor state de care sunt lega ți prin apartenen ță națională
(art.2.5).
Declarația, constituie un progres substan țial în obligația politică a statelor de a adopta
măsuri legislative și “oricare alte m ăsuri” necesare p ăstrării și promovării identității
naționale (art.1). O asemenea stipulare nu înseamn ă altceva decât luarea de m ăsuri specifice
cu scopul asigur ării unor șanse egale pentru aceast ă categorie de persoane în dorin ța lor de
afirmare națională45
Printre sarcinile principale care revin statelor enumer ăm:
– crearea condi țiilor favorabile, necesare dezvolt ării culturii, limbii, religiei, tradi țiilor și
obiceiurilor;
– acordarea unor posibilit ăți adecvate pentru a înv ăța în limba matern ă sau a se instrui în
această limbă;
– încurajarea cunoa șterii istoriei, tradi țiilor, limbii și culturii minorit ăților existente pe
teritoriul lor;
– includerea minorit ăților în programele na ționale și internaționale de cooperare și asistență;
– colaborarea statelor în rezolvarea problemelor ce țin de domeniul în cauz ă.
Declarația reprezintă nivelul consensului atins în materie de drepturi ale minorit ăților
și conturează unele elemente generale ce fac posibil ă implementarea acestor drepturi în
legislația internă a statelor. Este reflectat ă de asemenea atitudinea comunit ății internaționale
în protecția minorităților – pe de o parte, și consfințirea inviolabilit ății frontierelor – pe de
altă parte, deoarece art.8 din Declara ție, stipulează expres obliga țiile minorităților la
loialitatea față de statul în care tr ăiesc.
În baza Rezolu ției 47/135 din 18 decembrie 1992, Subcomisia pentru prevenirea
discriminării și protecția minorităților a recomandat statelor s ă caute soluții pentru semnarea
unor acorduri bilaterale sau multilaterale, care s ă vină în sprijinul men ținerii identit ății
naționale ale minorit ăților naționale sau etnice.46
În vederea implement ării Declarației Comisia ONU pentru drepturile omului, la 3
martie 1995 a hot ărât crearea unui grup de lucru special în cadrul Subcomisiei pentru
prevenirea discrimin ării și protecția minorităților
Cu toate că acest document are valoare politic ă și nu juridică rolul ONU const ă în
sprijinul pe care îl acord ă nu numai unor organisme regionale ci și unor țări în soluționarea
45 Irina Moroianu-Zl ătescu, Protecția juridică a drepturilor omului, IRDO, Univ. Spiru Haret, Bucure ști, 1996, p. 145-146;
46 ECOSOC E/CN4/1994/2, E/CN4/Sub.2/1993/45-25 octombrie 1993, p.89-90.
36
problemelor care au ca subiect minorit ățile
Preocupările ONU pentru asigurarea drepturilor minorit ăților naționale sunt o parte
componentă a eforturilor care vizeaz ă consolidarea p ăcii și înțelegerii între popoare.47
6.2.3. Minorit ățile naționale în cadrul Consiliului Europei
Problema drepturilor minorit ăților are o semnifica ție specifică pentru Europa –
“leagănul ideologiei statului na țional” și problemei “clasice” a “minorit ăților”.48
Esența și motivația de bază a creări Consiliului Europei a fost asigurarea democra ției
pe continent, pe baza drepturilor omului, sens în care viitoarele state membre și-au asumat
angajamentul solemn de a face din respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale condi ția de bază și scopul activit ăților lor.
Încă din 1949, într-un raport al Comitet pentru Probleme Juridice și Administrative
din Cadrul Adun ării Parlamentare a Consiliului Europei se recunoa ște importanța “problemei
unei mai largi protec ții a drepturilor minorit ăților naționale”.
Căderea regimurilor totalitare din mai multe state central și est Europene a motivat
interesul față de minorități, în cadrul Consiliului Europei ac ționându-se pentru dezvoltarea
unor mecanisme adoptabile noilor schimb ări îndeosebi la începutul anilor ’90.
Principalul proiect al unei Conven ții europene pentru protec ția minorităților naționale
s-a propus în 1991 de c ătre Comisia european ă pentru democra ție prin drept – organ
consultativ al Consiliului Europei.
Carta European ă a Limbilor Minoritare și Regionale , adoptată de către Comitetul de
Miniștrii la 25 iunie 1992 sub forma unei Conven ții49, a fost deschis ă semnării atât de statele
membre cât și ne-membre.
Scopul acestui document este promovarea și utilizarea limbilor minoritare și regionale
ca “expresie a bog ăției culturale” și de a contribui la construc ția unei Europe unite, fondat ă
pe principiile democra ției și diversității culturale “în cadrul suveranit ății naționale și
integrității teritoriale”.
Limbile regionale și minoritare sunt definite ca limbi neoficiale, diferite de limbile
47 În acest sens, An Agenda for Peace, Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peacekeeping, Report of the Secretary General
purmant to the statement adopted by the Summit meeting of the Security Conncil on 31 january 1992, U.N. – New York,
1992, para 11,17,18.
48 The Council of Europe and Minorities, by Patrick Thomberry and Maria Amor Martin Estebanez, Concil of Europe, 1994, p.
2.
49 Carta a fost elaborat ă de un Comitet de exper ți ad-hoc (CAHLR) prezidat de Signe Gramstad (Norvegia) în baza Rezolu ției
192(1988) adoptat ă de către Conferința Constituantă a Autorităților Locale și Regionale din Europa și a Opiniei Nr.142(1988)
asupra Rezolu ției din partea Adun ării Parlamentare. Cinci țări: Turcia, Grecia Cipru, Anglia s-au ab ținut de la vot. La 5
septembrie 1996 Carta a fost semnat ă de 16 țări și ratificată de Finlanda, Norvegia, Ungaria și Olanda.
37
oficiale, folosite în mod tradi țional pe teritoriul unui stat, în mod natural, sau sunt vorbite de
un grup numeric inferior fa ță de restul popula ției din statul respectiv, excluzând dialectele și
limbile migran ților (art.1.).
De precizat c ă:
– diversitatea lingvistic ă ca parte integrant ă a moștenirii europene necesit ă o protecție
specială;
– respectul pentru diversitate nu implic ă segregarea lingvistic ă, impunându-se cunoa șterea
limbii oficiale a statului;
– protecția acestor limbi se efectueaz ă în cadrul unit ății naționale și integrității teritoriale a
statelor.
Prevederile Cartei cuprind o varietate mult prea larg ă de opțiuni pentru fiecare stat, de
la asigurarea unor condi ții de supravie țuire a minorităților până la afirmarea deplin ă a
identității acestora. În momentul ratific ării documentului, li se cere statelor s ă aleagă nu mai
puțin de 35 de paragrafe sau subparagrafe din cele peste 60 existente, multe dintre ele cu 3-4
alternative. O atât de larg ă posibilitate de a alege, este pe de o parte pozitiv ă pentru că
reflectă mozaicul lingvistic european, iar pe de alta, negativ ă lăsând totul la voin ța politică a
guvernelor.
Reglementările conținute în Cartă nu sunt decât un standard minimal, de aceea art.4
indică expres că legislațiile naționale pot cuprinde prevederi mai favorabile pentru limbile în
cauză.
Obiectivele urm ărite sunt:
– respectarea ariei geografice a fiec ărei limbi, astfel încât diviziunile administrative existente
sau nou create s ă nu constituie piedici în promovarea respectivelor limbi (art7.1.b);
– facilitarea și/sau încurajarea folosiri oral sau în scris, a limbilor minoritare sau regionale, în
viața publică sau viața privată(art.7.1.d);
– stabilirea de forme și mijloace adecvate de predare și studiere a limbilor regionale sau
minoritare, la toate nivelele corespunz ătoare (art.7.1.f);
– alocarea de mijloace pentru studierea acestor limbi de c ătre ceilalți locuitori stabili ți în
arealul respectiv (art.7.1.g);
– promovarea științelor și cercetării în domeniul limbilor minoritare sau regionale în
universități sau instituții echivalente (art.7.1.h).
Deosebit de important ă este constatarea c ă “adoptarea de m ăsuri speciale în favoarea
limbilor regionale sau minoritare, destinat ă să promoveze egalitatea între vorbitorii acestor
limbi și restul popula ției sau urmărind să țină seama de situa țiile lor specifice, nu este
38
considerată ca un act de discriminare fa ță de vorbitorii limbilor mai r ăspândite”. O asemenea
interpretare exclude aprecierile conform c ărora luarea de m ăsuri suplimentare în protec ția
limbilor minoritare, ca și a identității naționale în general, ar constituii acordarea unor
privilegii sau “ced ări” din partea guvernelor.
Statele sunt încurajate s ă ia măsuri adecvate de protec ție a acestor limbi în înv ățământ
(art.8), justiție (art.9), administra ție și servicii publice (art.10), mijloace de comunica ții
(art.11), viața culturală (art.12), economic ă și socială (art.13). Men ționăm ca exemplu c ă
pentru domeniul cultural, Carta pune accentul pe importan ța angajării unui personal care s ă
fie foarte bun cunosc ător al tradițiilor minoritare sau regionale, pe facilitarea particip ării
directe a reprezentan ților grupurilor minoritare la planificarea activit ăților de ordin cultural,
pe elaborarea și promovarea unui limbaj economic, administrativ, comercial, tehnic și juridic
adecvat în limbile respective.
Latura pozitiv ă a acestui document este definirea instrumentelor care vin în sprijinul
aplicării acestor dispozi ții în practică. Astfel, părțile sunt obligate s ă prezinte periodic un
raport asupra m ăsurilor întreprinse în domeniul respectiv, iar un “Comitet de exper ți
independenți”, instituiți ca efect al Cartei , va examina aceste rapoarte.
Spiritul Cartei Europei a limbilor Minoritare și Regionale este de a încuraja statele în
luarea unor m ăsuri pozitive menite s ă promoveze limbile minoritare sau regionale. Datoria
morală a guvernelor este s ă înțeleagă situația dificilă a acestor limbi în raport cu cea oficial ă
și să le acorde sprijinul necesar.
Printre limbile minoritare europene la pozi ția 25, din tabelul anex ă Cartei Europei a
limbilor Minoritare și Regionale, este consemnat ă și aromâna, fiind totodat ă indicată pe harta
continentului zona de r ăspândire: nordul Greciei.
În Adunarea Parlamentar ă, deputații greci au votat în favoarea acestei Conven ții, ceea
ce înseamnă că indirect și-au asumat obliga ția de a acționa în spiritul ei, pentru protejarea și
ocrotirea limbii aromâne pe teritoriul țării lor.
Plasându-se pe o linie ascendent ă în protecția minorităților, șefii de state și de
guverne ai statelor membre ale Consiliului Europei, în Declara ția de la Viena din 9
octombrie 1993, au reiterat în țelegerea și disponibilitatea pentru o rezolvare echitabil ă a
problemei minorit ăților din țările lor, ca una dintre condi țiile stabilității și păcii pe
continent.50 Părțile s-au angajat s ă respecte principiile care stau la baza tradi țiilor
democratice europene: egalitatea în fa ța legii, nediscriminarea, egalitatea șanselor, dreptul la
50 Declarația de la Viena a Conferin ței la nivel înalt a șefilor de state și de guverne ai statelor membre ale Consiliului Europei,
9 octombrie 1993;
39
asociere și la reuniune, participarea activ ă în viața publică.51
S-a relevat importan ța semnării unor acorduri bilaterale între state vizându-se
asigurarea protec ției minorităților naționale, idee preluat ă ulterior și în Convenția-cadru
pentru protec ția minorităților naționale (art.18). Pentru spa țiul central și est–european, în
special, semnarea unor astfel de acorduri nu poate fi decât benefic ă.
Existența unor tratate în domeniul drepturilor omului în general și al minorităților în
special, nu reprezint ă o limitare a suveranit ății statelor, ci dimpotriv ă, o dovadă a voinței
acestora de a colabora într-un domeniu deosebit de important al lumii de azi.
Protecția minorităților naționale, a devenit un domeniu al cooper ări internaționale, iar
statele urmăresc să identifice formele de interac țiune în aceast ă chestiune, fără a-și abandona
suveranitatea. A șa se explică de ce interdependen ța statelor nu este cu nimic compromis ă,
nici suveranitatea atins ă prin respectarea obliga țiilor internaționale52
Riscul care nu poate fi înl ăturat în întregime este plasarea situa ției minorităților în
funcție de conjunctura existent ă dintre state și geopolitica acestora.
Declarația de la Viena, consemneaz ă necesitatea transform ării angajamentelor politice
din cadrul Consiliului Europei în instrumente juridice, cu obligativitatea statelor de a
întreprinde m ăsuri concrete care ar înlesni promovarea identit ății naționale a minorit ăților În
acest scop s-a propus Comitetului de Mini ștrii:
1)elaborarea unei Conven ții-cadru, care s ă precizeze principiile de comportament
ale statelor fa ță de minorități și
2)să demareze lucr ările pentru redactarea unui protocol adi țional completând Con-
venția Europeană a Drepturilor Omului în domeniul cultural, prin dispozi ții ga-
rantând drepturile individuale, îndeosebi pentru persoanele apar ținând minorit ăți-
lor naționale
Un alt document european în domeniu este Recomandarea 120153 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei privind un protocol adi țional la Conven ția Europeană a
Drepturilor Omului, privind drepturile minorit ăților naționale
Atât textul în sine al proiectului de protocol (nu și al Recomand ării ca atare), cât mai
ales interpret ările lui ulterioare sunt destul de contradictorii. Toate aceste decurg în special
din înțelegerea diferit ă a art.11, care preconizeaz ă că: “În regiunile în care sunt majoritare,
51 Idem;
52 În acest sens, D. Ruzié, Droit international public, et.7, Paris, Dalloz, 1987, p.62; Nguen Quoc Dinh, P. Daillier, A. Pellet,
Droit international public, ed.3, Paris, Libraire générale de droit et de jurisprudence; 1987, p. 384.
53 Recomandarea a fost adoptat ă la 1 februarie 1993 ( ședința a 22-a);
40
persoanele apar ținând unei minorit ăți naționale cu dreptul de a dispune de autorit ăți locale
sau autonome proprii sau de a avea un statut special, corespunz ător cu situația istorică și
teritorială specifică și conform cu legisla ția internă a statelor”. Formularea, destul de
ambiguă de altfel, a permis unora s ă o interpreteze ca un drept la autonomie pe criterii
etnice. Suspiciunile ap ărute pe marginea art.11 s-au amplificat și datorită lipsei unei
interpretări autentice simultane a prevederilor în cauz ă.
Recomandarea 1201 , a fost inclus ă în tratatele dintre Ungaria și Croația, din 5 aprilie
1995, Ungaria și Slovacia54 din 19 martie 1995, Ungaria și România din 15 septembrie
199655, România și Ucraina din 2 iunie 1997 (ultimele dou ă – cu o precizare a sensului pe
care părțile semnatare îl atribuie).
Hotărârile ulterioare ale Consiliului Europei de a-i da o putere juridic ă Recomandării,
nu schimbă în esență nimic, documentul ca atare r ămânând nu mai mult decât o recomandare.
Convenția-cadru pentru protec ția minorităților naționale56 adoptată la reuniunea
ministerială din 10 noiembrie 1994, și deschisă spre semnare la 1 februarie 1995, este pân ă în
prezent cel mai elaborat document juridic multilateral care- și propune ca scop protec ția
minorităților naționale
Documentul este un prim pas spre crearea unui spa țiu juridic european comun în
domeniu. El se inspir ă din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Conven ția Europeană
a Drepturilor Omului, Documentul Final de la Copenhaga (1990) și este un rezultat direct al
Declarației de la Viena a șefilor de state și de guverne ai statelor membre ale Consiliului
Europei (1993), care stipula în mod expres elaborarea lui, precum și prevederea de
transformare a angajamentelor politice în instrumente juridice.
Convenția-cadru, dup ă forma sa, reprezint ă un tratat interna țional, cu toate c ă
denumirea sa este specific ă57. Titlul documentului este confirmat de dispozi țiile – program,
pe care-l vor urm ări părțile în activitatea lor.
Aceste dispozi ții nu sunt direct aplicabile, l ăsându-se la voia statelor de a “absorbi” în
legislațiile naționale obiectivele generale, aplicându-le diferen țiat, în funcție de situațiile
54 La 26 martie 1996, când a fost ratificat de c ătre Parlamentul slovac tratatul ungaro-slovac într-o anex ă se menționa că
“Guvernul Republicii Slovacia declar ă că el nu a consacrat în nici vreun tratat o formulare bazat ă pe recunoașterea drepturilor
colective pentru minorit ăți ori o formulare care ar consim ți la crearea de structuri autonome pe criterii etnice”. O declara ție
interpretativă similară a fost făcută de către guvernul slovac la 18 martie 1995.
55 Monitorul Oficial al României din 13 octombrie 1996;
56 Până la data de 21 martie 1997 Conven ția-cadru a fost semnat ă de 33 state și ratificată de 6: România, Ungaria, Cipru,
Moldova, Estonia, Slovenia. Ea va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmeaz ă expirării unei perioade de 3 luni de la data
la care 12 state membre ale Consiliului Europei î și vor fi exprimat consim țământul de a fi legate de ea (art.28). Este îns ă
puțin probabil ca astfel de țări ca Franța, Grecia, Bulgaria și Turcia să semneze vreodat ă acest document. Raportul explicativ
la Convenție precizează că “alte state sunt cele care particip ă la procesul OSCE”;
57 Instrumentul folosit în Conven ție este de dată mai recentă în dreptul interna țional, fiind al doilea asemenea document dup ă
Convenția-cadru european ă privind cooperarea transfrontalier ă a colectivităților și autorităților teritoriale, din 1980.
41
concrete din fiecare țară Într-o asemenea abordare îns ă riscul unui tratament diferen țiat al
minorităților din diferite țări devine iminent.
Convenția, după cum just apreciaz ă Nicola Girasoli reprezint ă “rezultatul unui dificil
compromis”58. Acest fapt poate fi u șor sesizat și prin lipsa, a șa cum s-a arătat mai înainte,
unei definiții dată minorităților naționale Practica interna țională însă nu numai că nu exclude
ci chiar cunoa ște exemple când, f ără a fi definit obiectul de protec ție, sunt luate totu și măsuri
necesare pentru a-l proteja. Astfel s-a procedat la o abordare pragmatic ă, statele semnatare
dispunând “de un spa țiu de apreciere important pentru a- și adapta legisla ția la
particularitățile minorității care trăiește pe teritoriul lor”59.
Acesta este și spiritul preambulului care, printre altele, consemneaz ă că “o societate
pluralistă și cu adevărat democratic ă trebuie nu numai s ă respecte identitatea etnic ă,
culturală, lingvistică și religioasă a fiecărei persoane apar ținând unei minorit ăți naționale, dar
și, deopotrivă, să creeze condi ții corespunzătoare, care să le permită să-și exprime, păstreze
și dezvolte aceast ă identitate”.
Este interesant s ă observăm că de la primul s ău articol, Conven ția introduce elemente
noi în dreptul interna țional al drepturilor omului prin înglobarea “protec ției minorităților
naționale și a drepturilor și libertăților persoanelor apar ținând acestora” în “domeniul
cooperării internaționale”. Astfel, spa țiul juridic rezervat statelor prin art. 27 al Cartei ONU
este “exteriorizat”. R ămâne însă de văzut în ce măsură tratatul unui organism regional
(Consiliul Europei), va putea influen ța asupra globaliz ării și chiar impunerii acestui mod de
abordare în dreptul interna țional
Folosirea unor termeni impreci și precum ar fi “în m ăsura posibilului”, “în cadrul
sistemelor legislative”, “dac ă există o suficientă cerere” etc. poate fi supus ă atât criticii dar,
în aceeași măsură, înțelegerii ca o modalitate de g ăsire a unor formul ări acceptate de
majoritatea satelor.
Referiri similare pot fi f ăcute și față de mecanismul de control extrem de lejer. Art.21
nu obligă Părțile decât să anunțe Secretarul General al Consiliului Europei despre m ăsurile
legislative și de altă natură, adoptate în aplicarea angajamentelor enun țate în Conven ție, la un
an după intrarea acesteia în vigoare, precum și să informeze periodic Comitetul de Mini ștrii
asupra altor decizii relevante. Nu se specific ă însă periodicitatea rapoartelor. Totodat ă,
documentul nu presupune vreun sistem peti ționar sau oarecare sanc țiuni Sistemul de
58 Nicola Girasoli, National Minorities, Who Are They?, p.83;
59 Florence Benoit – Rohmer, “La question minoritaire en Europe”, p.40. și Raportul explicativ la Conven ție recunoaște, în
articolul 12, c ă “în acest stadiu este imposibil s ă se ajungă la o definiție aptă să întrunească sprijinul general al tuturor statelor
membre ale Consiliului Europei”.
42
monitorizare a îndeplinirii prevederilor Conven ției doar prin observ ări și rapoarte nu și prin
posibilitatea de a obliga statele cu ceva, con ține o mare doz ă de fragilitate în eficacitatea
documentului.
Articolul 30 din Conven ție, privind extinderea teritorial ă și modalitatea de renun țare
la Convenție, suficient de simpl ă, corespund art. 63 din Conven ția Europeană a Drepturilor
Omului.
În consecință, valoarea juridic ă a Convenției-cadru (altfel zis eficacitatea sa în
realizarea scopului) dup ă Heinrich Klebes60 va depinde de:
– numărul statelor care vor adera și de autoritatea sa moral ă de care se bucur ă;
– de sinceritatea cu care statele p ărți se angajează la punerea sa în oper ă;
– eficiența mecanismului de control, care va depinde într-o mare m ăsură de voința
Comitetului de Mini ștri
Aparenta ambiguitate din art.1 privind protec ția atât a “minorit ăților naționale” cât și
a “drepturilor și libertăților aparținând acestora” este l ămurită de articolul 13 din Raportul
explicativ al Conven ției care exclude expres drepturile colective. În aceast ă privință
Convenția-cadru se înscrie în sensul textelor adoptate de alte organiza ții internaționale
Statele contractante se angajeaz ă să:
– promoveze o deplin ă și efectivă egalitate în drepturi a tuturor cet ățenilor, fără deosebire de
originea etnic ă;
– creeze condi ții adecvate conserv ării și dezvoltării culturii minorit ăților naționale și păstrării
identităților acestora;
– asigure libertatea de reuniune pa șnică, de asociere, de expresie și de cultivare a credin ței
alese;
– să faciliteze participarea minorit ăților la viața publică, economică și socială a țării
În domeniul lingvistic se asigur ă:
– folosirea limbii materne în domeniul public și privat, oral sau în scris;
– recunoașterea folosirii numelui și a prenumelui propriu exprimat în limba minoritar ă;
– recunoașterea dreptului de a prezenta în via ța publică a informațiilor cu caracter privat în
limba matern ă;
– inscripționarea și în limba matern ă.
În domeniul educa țional:
– libertatea înv ățământului în limba matern ă sau a limbii materne;
60 La Convention-cadrere du Conseil de l'Europe pour la protection des minorités nationales, Introduction de Heinrich Klebes,
în Conseil de l'Europe. 40 ans au service de l'Europe. Dr. Heinrich Klebes, Strasbourg, 1996, p. 167.
43
– posibilitatea deschiderii unor institu ții de învățământ minoritare private;
– încurajarea contractelor și cooperării transfrontaliere și internaționale;
– interzicerea asimil ării forțate
În ceea ce prive ște limitările, restricțiile și derogările de la prevederile înscrise în
Convenție, sunt posibile doar cele admise de instrumentele juridice interna ționale “în măsura
în care acestea sunt relevante pentru drepturile și libertățile decurgând din principiile
amintite” (art.19).
Obligațiile minorităților sunt cele fixate și în alte documente interna ționale din
domeniu: respectarea Constitu ției și a legislației țărilor unde sunt stabili ți, precum și a
libertăților și drepturilor celorlal ți cetățeni
De asemeni, sunt interzise orice ac țiuni care ar putea aduce prejudicii principiilor
fundamentale ale dreptului interna țional, în special principiul egalit ății suverane, al
integrității teritoriale și al independen ței politice a statelor.
Adoptarea Conven ției-cadru reprezint ă de fapt implementarea prevederilor Declara ției
ONU asupra drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților naționale sau etnice, religioase
și lingvistice la nivel regional, dezvoltând-o calitativ în ceea ce prive ște religia, limba,
învățământul, contactele și cooperarea transfrontalier ă61. Chiar în acest timp scurt dup ă
adoptarea ei se face resim țită o schimbare pozitiv ă în optica statelor europene c ătre o mai
bună înțelegere în rezolvarea problemei minorit ăților, în special prin impulsionarea
procesului legislativ și semnarea unor acorduri bilaterale în domeniu.
6.2.4. Protecția minorit ăților în cadrul CSCE și OSCE
Problematica minorit ăților naționale, a constituit obiectul Conferin ței pentru
Securitate și Cooperare în Europa, (CSCE/OSCE)62, încă de la începutul activit ății sale.
Actul Final de la Helsinki, (august 1975), stipuleaz ă în mod expres, în cap. VII,
obligațiunea statelor de a recunoa ște și a respecta “dreptul minorit ăților naționale în fața legii
și posibilitatea deplin ă de a se bucura în mod efectiv de drepturile omului și libertățile
fundamentale”63.
Obligațiile asumate la Helsinki, aveau s ă fie reconfirmate 8 ani mai târziu în
Documentul Final de la Madrid (1983), în care se accentua, “importan ța unui progres
61 Idem, p.42; Petter F. Wille, Minority Questions in the Council of Europe, Helsinki Monitor, 1995, No.3.
62 Denumirea de OSCE dateaz ă de la 1 ianuarie 1995, în urma hot ărârii summit-ului de la Budapesta din decembrie 1994.
Pentru detalii asupra aspectelor istorice de protec ție a minorităților naționale în cadrul CSCE, a se vedea, Jan Helgesen,
“Protecting Minorities in the Conference on Security and Cooperation in Europe (CSCE) Process”, pp.159-186, în Allan
Rosas and Jan Helgesen (eds), The Strength of Diversity: Human Rights and Pluralist Democracy. Dordrecht 1992:vMartinus
Nijhoff Publishers;
63 Gheorghe Gheorghe, Tratatele interna ționale ale României, 1965-1975, Ed. Științifică și Enciclopedic ă, p. 439;
44
constant în asigurarea drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților naționale precum și
protecția drepturilor lor legitime a șa cum se prevede în Actul Final”64.
Cu toate acestea, confruntarea Est – Vest a f ăcut ca pentru urm ătorii 15 ani subiectul
să rămână oarecum în umbr ă. O asemenea situa ție i-a făcut pe unii autori s ă divizeze
procesul CSCE/OSCE în dou ă: 1975-1989 (epoca r ăzboiului rece) și perioada de dup ă 1989.
Această ultimă perioadă se remarcă printr-o preocupare constant ă, dacă nu chiar de
bază în domeniul protec ției minorităților, motivată de necesitatea prevenirii unor conflicte
interetnice care, din p ăcate, au luat o amploare deosebit ă.
Documentul Final de la Viena, (15 ianuarie 1989), con ține angajamentul p ărților de a
lua măsuri adecvate care ar proteja persoanele apar ținând minorit ăților naționale de la
discriminarea, (p.18) și crearea unor condi ții optime promov ării identității etnice, culturale,
lingvistice și religioase ale acestora (p.19).65
Părțile au menționat hotărârea lor de a respecta egalitatea tuturor în fa ța legii,
indiferent de originea etnic ă. Pentru prima dat ă apare formula de “identitate cultural ă” a
minorităților naționale Se men ționează avantajul reciproc din colaborarea transfrontalier ă și
legitimarea leg ăturilor minorit ăților cu cona ționali din alte state, ultima constituind un
element deosebit de important, deoarece tradi țional s-a considerat c ă drepturile minorit ăților
naționale se limiteaz ă la teritoriul statului respectiv.
Tot atunci s-a hot ărât organizarea Conferin ței asupra dimensiunii umane, care printre
obiectivele de baz ă, îl avea și pe acela de implementare a drepturilor omului, în special în
sfera culturii și a comunicării.
Reflectând principiile și normele de drept interna țional, documentele CSCE/OSCE
sunt de natur ă exclusiv politic ă, violarea lor, ipotetic, neavând efecte legale.66 Însă
înțelegerea statelor de a le respecta întocmai, le transform ă tot mai mult într-o cutum ă.
Atât dezbaterile din cadrul OSCE, cât și practica statelor vin s ă confirme o astfel de
abordare.67
O serie de tratate bilaterale semnate în ultimi ani între țările ex-socialiste con țin
clauze “minoritare” literalmente preluate din documentele OSCE.
Saltul însă cel mai important în ceea ce prive ște protecția minorităților naționale se
consideră, pe buna dreptate, Conferin ța CSCE de la Copenhaga, (5-29 iunie 1990), unde
64 A.D. Rotfeld (ed.), From Helsinki to Madrid, Documents of the CSCE Warsaw, 1983, p. 281.
65 Document Final al Reuniunii de la Viena a reprezentan ților statelor participante la Conferin ța pentru Securitate și Cooperare
în Europa, Ed. B ălcescu, 1990, p. 18;
66 În acest sens, A. Bloed (Ed.), The Conference on Security and Cooperation in Europe: Analysis and Basic Documents, 1972-
1993 (Dordrecht: Martinus Nijhoff Publishers, 1993), pp.22-25. M. Dinstein, M Tabory (eds.), The Protection of Minorities
and Human Rights, Dordrecht, Boston, Londra, 1992;
67 Arie Bloed. The OSCE and the Issue of National Minorities, in Universal Minority Rights, p. 116.
45
pentru prima dat ă un capitol întreg (IV), este consacrat problemei minorit ăților
Statele participante, (34), au recunoscut c ă “problemele referitoare la minorit ățile
naționale nu pot fi rezolvate în mod satisf ăcător decât într-un cadru politic democratic bazat
pe statul de drept, cu un sistem judiciar independent eficace".68
La Copenhaga, s-au reconfirmat trei principii fundamentale care vizeaz ă minoritățile:
1. respectul pentru drepturile persoanelor apar ținând minorit ăților naționale ca parte
componentă a drepturilor omului general-recunoscute este un factor esen țial pentru pace,
justiție, stabilitate și democrație;
2. egalitatea în fa ța legii a tuturora, indiferent de originea etnic ă; interzicerea oric ărei forme
de discriminare precum și încercările de asimilare for țată;
3. opțiunea personal ă asupra apartenen ței la minoritatea din care nu poate reie și nici un
dezavantaj.
Prevederile con ținute în Documentul Final pot fi clasificate în trei categorii:
a) conține dispozițiile privind drepturile persoanelor apar ținând minorit ăților naționale (32),
realizabile “individual sau în comun cu membri ai grupului lor”, și anume:
– libera utilizare a limbii materne atât în cadrul privat cât și în cel public (32.1.);
– crearea și menținerea propriilor institu ții, organizații sau asocia ții educative,
culturale și religioase, care pot solicita contribu ții financiare benevole și alte contribu ții,
inclusiv un ajutor politic, conform legisla ției naționale (32.2.);
– profesarea și practica propriei religii, inclusiv de a- și procura, poseda și utiliza
obiecte religioase, precum și de a practica un înv ățământ religios în limba matern ă (32.3);
– stabilirea și menținerea unor contacte neîngr ădite cu cetățenii altor state care au în
comun o origine etnic ă sau națională, un patrimoniu cultural sau credin țe religioase (32.4);
– difuzarea și schimbul de informa ții în limba matern ă precum și accesul la aceste
informații (32.5);
– crearea și menținerea propriilor organiza ții și asociații în țările lor și participarea la
activitățile organizațiilor neguvernamentale interna ționale (32.6.).
b) se referă la obligațiile statelor de a “proteja identitatea etnic ă, culturală, lingvistică și
religioasă a minorităților pe teritoriul lor” și crearea condi țiilor propice pentru promovarea
acestei identit ăți În particular, se prevede:
-asigurarea posibilit ăților de a învăța în limba matern ă sau de a studia ca atare (34);
68 Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferin ței pentru dimensiunea uman ă a CSCE, în Securitatea și Cooperarea în
Europa. Documente (1989-1992), Edi ție îngrijită de Valentin Lipatti și Ion Diaconu, Editura Academiei Române, 1993, p. 35.
46
-participarea efectiv ă la treburile publice, îndeosebi la activit ățile privind protec ția
și promovarea identit ății unor astfel de minorit ăți (34);
-recunoașterea importan ței colaborării bi/multina ționale în ce prive ște domeniul vi-
zat (35);
-favorizarea instaur ării unui climat favorabil și respectului reciproc între to ți cetă-
țenii țării indiferent de originea etnic ă (35).
c) conturează limitele politice și de drept interna țional în exercitarea drepturilor persoanelor
aparținând minorit ăților naționale
Concomitent cu men țiunea că “o asemenea cooperare are drept scop încurajarea unei
înțelegeri și încrederi mutuale, rela țiilor prietene ști și de bună vecinătate, pacea, securitatea
și justiția internațională” paragraful 37, precizeaz ă că “nici unul din angajamentele prezente
nu poate fi interpretat ca antrenând un drept oarecare de a întreprinde orice activitate sau de a
îndeplini orice ac țiune care contravin scopurilor și principiilor Cartei Na țiunilor Unite, a
altor obligații decurgând din dreptul interna țional sau din dispozi țiile Actului Final, inclusiv
principiul integrit ății teritoriale a statelor”.69 Datorită normelor sale detaliate dar și calitative
Documentul de la Copenhaga mai este uneori definit ca o “Cart ă Europeană a Minorităților”.
Carta de la Paris pentru o nou ă Europă, din 21 noiembrie 1990, a constatat c ă a luat sfârșit
epoca confrunt ării și diviziunii Europei și a început o nou ă era a democratiz ării, păcii și
unității, reiterează și că “identitatea etnic ă, culturală, lingvistică și religioasă a minorităților
naționale va fi protejat ă, iar persoanele apar ținând acestor minorit ăți au dreptul de a se
exprima liber, prezerva și dezvolta aceast ă identitate, fără nici o discriminare și în condițiile
unei depline egalit ăți în fața legii”70. S-a menționat și consimțământul statelor de a veghea la
respectarea acestor drepturi atât în plan na țional cât și internațional, recunoscându-se ca
primordială condiția existenței unui cadru politic democratic pentru o solu ționare justă a
problemelor ce țin de minorități
Reuniunea de la Geneva în problemele minorit ăților naționale (1-19 iulie 1991), a
fost rezultatul direct al prevederilor Cartei de la Paris.
Reflectând schimb ările calitative produse pe continent statele participante “au luat
notă” de rezultatele pozitive ob ținute într-o serie de țări,71 subliniindu-se totodat ă că “pot
exista abordări corespunz ătoare diferite pentru aplicarea angajamentelor CSCE privind
minoritățile naționale”.
69 Idem, p.37;
70 Carta de la Paris pentru o nou ă Europă, în drepturile omului, partea I (ed.cit), p. 135;
71 Raport al Reuniunii CSCE de exper ți în problemele minorit ăților naționale, Geneva, 1991, în Securitatea și Cooperarea în
Europa. Documente, 1989 1992, p. 110.
47
S-a reiterat importan ța participării active a minorit ăților în viața publică a țărilor ca
element constructiv a democra ției Egalitatea deplin ă în drepturi cu majoritatea reclam ă o
preocupare deosebit ă precum și luarea de “m ăsuri speciale”.
Recunoscând importan ța preocupării internaționale fața de problematica minorit ăților
naționale, statele au devenit con știente că aceste preocup ări nu se substituie eforturilor ce
trebuie depuse la scar ă națională
Din Raportul Reuniunii reiese clar diversitatea situa țiilor politice și naționale în
diferite state dar și nevoia unor eforturi concertate pentru rezolvarea tuturor problemelor în
cadrul institu țiilor democratice.
Promovând ideile Documentului de la Copenhaga, Reuniunea de la Geneva, a
dezvoltat, la rândul ei, noi abord ări:
1) statele participante afirm ă că minoritățile naționale se vor bucura de acelea și drepturi și
vor avea acelea și datorii cetățenești ca și restul popula ției;
2) este specificat ă problema rela ției dintre drepturile minorit ăților naționale și autoritățile
statului. Problema minorit ăților este recunoscut ă a fi o “chestiune interna țională”;
3) sunt protejate în egal ă măsură și persoanele apar ținând majorit ății în statul respectiv, dar
care în anumite zone sunt în minoritate;
4) libertatea de a între ține legături cu cetățenii altor state de aceea și etnie, cultur ă sau
credință În acest scop este încurajat ă cooperarea transfrontalier ă la toate nivelurile.
Conferința de la Moscova asupra dimensiunii umane a CSCE (1991), a fost marcat ă
de o atenție sporită asupra monitoriz ării și supravegherii aplic ării hotărârilor adoptate, în
special prin crearea unor grupe de exper ți, care vor putea fi trimi și în zonele “dificile”.72
O inovație majoră introdusă de CSCE, în rela țiile internaționale a fost stabilirea de
către Conferința la nivel înalt de la Helsinki (1992), a postului de Înalt Comisar al CSCE
pentru minorit ățile naționale73 Noua institu ție reprezintă rezultatul convergen ței tendințelor a
doi factori, a seriozit ății problemelor actuale a minorit ăților precum și a dorinței ferme de
creare a unor sisteme cu implementare eficiente.74
În Mandatul Înaltului Comisar, sunt înscrise atribu ții specifice cum ar fi “alerta
timpurie”, și dacă va fi nevoie “ac țiune timpurie”, acesta urmând a fi aplicat ă într-un “stadiu
72 Document of the Moscow Meeting of the Human Dimention of the CSCE, Octrobe 3, 1991; Minority Rights in Europe –
Progress in the CSCE, by Lene Johannessen and Kristen Hvenegard – Lassen, The Danish Center for Human Rights, 1992, p.
14;
73 Propunerea a survenit din parte delega ției daneze. Un rezumat interesant al multiplelor probleme legate de func ționarea
Înaltului Comisar se con ține în: Early Warning and Preventive Action in the CSCE; Defining the Role of the Higt
Commissoner on National Minorities. A Report of The CSCE Deviindu Session, October 19, 1992 (Cambridge,
Massachusetts: Conflict Management Group and Harvard Law School, 1993);
74 Jan Helgesen. The Protection of Minorities in the Conference on Security and Cooperation in Europe (CSCE); Note on the
Helsinki Document 1992, in The Protection of Ethnic and Linguistic Minorities in Europe (op.cit.), p. 15;
48
cât mai incipient în leg ătura cu tensiunile implicând probleme ale minorit ăților naționale care
nu au depășit încă stadiul unei alerte timpurii, dar care, dup ă părerea Înaltului Comisar, sunt
susceptibile s ă degenereze într-un conflict în aria CSCE, afectând pacea, stabilitatea, sau
relațiile dintre statele participante și necesitând aten ția sau acțiunea Consiliului CSCE”.75
Eficacitatea activit ății Înaltului Comisar, este asigurat ă și de consensul politic al celor
51 de state, ai c ăror reprezentan ți au hotărât instituirea acestei func ții
Instituirea postului de Înalt Comisar, reprezint ă în egală măsură un succes deosebit
pentru consolidarea diploma ției preventive, de o importan ță deosebită pentru prevenirea
conflictelor interetnice.76
Pactul de stabilitate în Europa (1995) a reconfirmat principiile politice la care s-a
ajuns anterior în cadrul CSCE asupra problematicii minorit ăților naționale77
6.2.5. Uniunea European ă și minoritățile naționale
Preocupată de pacea și stabilitatea continentului european, ca o condi ție fundamental ă a
edificării noii Europe, Uniunea European ă joacă un rol care nu poate fi neglijat în edificarea
unor relații interetnice de cooperare și înțelegere în țările membre. Semnifica ția acestui rol
este evidentă dacă se ține seama că în spațiul comunitar coexist ă 40 de limbi minoritare, în
care vorbesc cca. 50 milioane de oameni. La aceste cifre se vor mai ad ăuga câteva milioane
de cetățeni din țările asociate.
Apreciind diversitatea lingvistic ă și culturală europeană, ca un “semn de vitalitate a
civilizației și de aceea un semn de îmbog ățire” la 16 octombrie 1981, Parlamentul European
a adoptat o rezolu ție asupra unei Carte Comune a limbilor și culturilor regionale și a
drepturilor minorit ăților etnice. Documentul urm ărea să încurajeze guvernele în
perfecționarea legisla ției care viza aceast ă problematică. Comisia Parlamentului European a
adoptat în 1989, un proiect a Cartei Drepturilor pentru minorit ățile etnice.78
În Parlamentul European au fost înaintate mai multe propuneri și rezoluții pe diferite
subiecte care privesc grupurile etnice minoritare. Jeak H.A. Vandemenlebracke, deputat
european belgian (flamand), a propus proiectul unei rezolu ții (83-0690/90), în care se
pronunța pentru un drept european al minorit ăților naționale
Plin de semnifica ție este și raportul Contelui de Stanffenberg, împuternicit de Comisia
75 Diane Chigas. The CSCE High Commissioner on National Minorities, in Helsinki Monitor, 1994, No.3, p.30. Deciziile de la
Helsinki (extrase), în Cadrul legislativ și internațional pentru minorit ățile naționale din România, p. 149-150;
76 Key-Note of Mr. Max Van der Stoel to the Seminar on Early warning and Preventive Diplomacy, Warsaw, 19-21 Ianuary
1994, in Bulletin CSCE, Spring/Summmer 1994.
77 Arie Bloed. The CSCE and the Minority Issue, in Helsinki Monitor 1994, No 1, p. 83;
78 Patrick Thornberry, International Law and the Rights of Minorities, p. 299.
49
Judiciară și a Drepturilor Cet ățenilor, din care re ținem definiția dată “grupării etnice”,
definiție constituită din patru elemente:
a) prezența într-un stat membru trebuie s ă fie de mai multe genera ții;
b) distingându-se din punct de vedere lingvistic, istoric și/sau religios de restul popula ției;
c) având o identitate cultural ă specifică;
s) constituind în acel stat o minoritate demografic ă (art.1,a).
Același autor definea “regiunea etnic ă”, ca fiind “teritoriul bine delimitat și insulele
risipite în sânul c ărora un grup etnic a fost implementat de mult ă vreme” (art.1,s).
Într-o situație interetnică instabilă din Europa Central ă și de Est, Mini ștri de Externe
ai CE au adoptat la 16 decembrie 1991, o Declara ție privind liniile directoare de aderare a
țărilor din aceasta zon ă la structurile europene. Documentul reafirm ă atașamentul față de
“valorile democratice” și consacră un paragraf în care este înscris ă obligativitatea țărilor
candidate de a “garanta drepturile grup ărilor etnice și naționale și ale minorităților conform
angajamentelor semnate în cadrul CSCE".
În același mod era condi ționată chiar recunoa șterea noilor state din Europa de Est.
Aderarea la Uniunea European ă, presupune de asemenea ca noile state s ă aibă relații
de bună vecinătate cu țările limitrofe și să nu aducă împreună cu ele în Uniune probleme
nesoluționate de frontier ă sau cu privire la minorit ăți De atunci, un Comitet special
examinează sistematic dac ă respectivele țări au luat măsurile legislative și administrative
adecvate în privin ța minorităților lor.
La rândul său, rezoluția A3-0042/42, adoptat ă la propunerea euro-deputatului Marc
Kililea, invita Comisia European ă să țină seama de limbile de circula ție restrânsă și de
culturile pe care le reflect ă acestea, atunci când definesc o anumit ă politică comunitară, și să
ia măsurile necesare dezvolt ării pentru mai departe a acestor limbi în programele de
învățământ și cele culturale.
În urma raportului acestui deputat la 9 februarie 1992 Parlamentul European a adoptat
“Rezoluția despre drepturile minorit ăților din Europa la limba și cultura lor”. Aromâna, a șa
cum am mai ar ătat, figurează pe tabelul și harta limbilor minoritare la pozi ția 25, ca limb ă
minoritară în Grecia.
De la abordarea sporadic ă a problematicii minorit ăților, în special a celor religioase
din perioada de pân ă la Societatea Na țiunilor, s-a trecut la acordarea unor drepturi pentru
minoritățile din câteva țări iar astăzi asistăm la constituirea unui sistem universal, dar mai
ales european, de protec ție a acestor categorii de persoane. Sistemul constituie o condi ție
50
sine qua non pentru stabilitatea intern ă și internațională a statelor, îndeosebi în Europa de
Est, spațiu fierbinte din acest punct de vedere, cu riscuri amplificate de o economie aflat ă
mult în urma economiilor celorlalte țări europene.
Parte integrant ă a drepturilor omului, drepturile specifice ale persoanelor apar ținând
minorităților naționale nu pot fi interpretate ca privilegii a unui segment de popula ție din stat,
față de altul.
De voința politică a statelor depinde volumul de drepturi acordat minorit ăților nu și
existența ca atare a acestora.
La fel, și lipsa unor defini ții unanim acceptate a minorit ăților naționale, nu poate
reprezenta un impediment major în elaborarea unor instrumente juridice menite s ă contribuie
la satisfacerea nevoilor de ordin cultural și lingvistic ale acestora.
Gamei largi de situa ții interetnice îi corespunde o gam ă largă de soluționare a
problemelor ce țin de subiectul în cauz ă.
Protecția internațională a minorităților naționale cunoaște trei metode principale:
1) protecția intereselor fiec ăror etnii constitutive ale statului de c ătre federație (Elveția,
Belgia, Finlanda). În acest caz fiind ridicate la nivel legal superior, asemenea comunit ăți își
pierd calitatea de minorit ăți;
2) garantarea drepturilor persoanelor apar ținând minorit ăților naționale prin crearea unui
cadru legislativ adecvat. Acest model este propriu pentru Europa Central ă și de Est;
3) statul garanteaz ă protecția drepturilor universale ale omului, în cadrul c ărora se regăsesc și
cele privind p ăstrarea identit ății naționale
Modelul dat este pe larg acceptat în societ ățile occidentale, acceptul punându-se pe
cetățenie
În practică, aceste modele, de la stat la stat, au și convergențe Protecția trebuie să fie
uniformă – pe de o parte, pe de alta – s ă satisfacă nevoile diverse ale diferitelor minorit ăți
Perspectivele dezvolt ării standardelor europene privind protec ția minorităților
naționale se complic ă din cel puțin trei motive:
1) noile democra ții din țările central și est-europene sunt foarte sensibile la suveranitatea lor,
iar resentimentele istorice î și pun o puternic ă amprentă;
2) țările occidentale însele au problemele lor legate de minorit ăți (vezi ex. Italiei, Marii
Britanii, Spaniei);
3) problema imigra ților, al căror număr se află într-o continu ă creștere și care se aproprie tot
mai mult de statutul minorit ăților naționale (ex. turcii din Germania).
Dincolo de nevoia cre ării unui cadru legislativ și instrucțional internațional pentru
51
protecția minorităților naționale, consider ăm că într-un viitor apropriat este pu țin probabil a
se ajunge la un standard foarte avansat și unanim acceptat, în acest domeniu.
Deși este contrar principiul universalit ății dreptului omului, crearea unui drept pozitiv
în domeniu este mai real la nivel regional, în cazul nostru cel european.79 Accentul se va
pune pe valorificarea standardelor deja atinse, cu specificul fiec ărei țări În acest context este
importantă semnarea și ratificarea Cartei Europene a Limbilor Minoritare și Regionale
precum și a Convenției-cadru pentru protec ția minorit ăților na ționale , de cât mai multe
state. Rămâne și pentru mai departe important monitorizarea și modernizarea mecanismului
de informare.
Standardele politice din cadrul OSCE și Consiliului Europei, se cer a fi transformate
tot mai mult în standarde juridice, astfel creându-se un spa țiu juridic comun european în
domeniu.
Chiar dacă problemele ce țin de protec ția minorităților naționale nu mai reprezint ă un
domeniu exclusiv al politicii interne a statelor,80 legislația națională va rămâne și pentru
viitor principalul cadru menit s ă asigure drepturile persoanelor apar ținând altor etnii decât
cea majoritar ă.
Inspirându-se din documentele politice și juridice regionale și internaționale, statele
au o flexibilitate suficient ă în elaborarea unui cadru legislativ adecvat p ăstrării și promovării
identității naționale a cetățenilor
79 Merită să remarcăm însă și propunerile privind elaborarea unui program global de prevenire a discrimin ării și protecției
minorităților înaintate de c ătre Asbjorn Eide, în Document ONU/E.CN.4/Sub.2/1994/36, 6 July 1994.
80 România a prezentat propunerea elabor ării unui cod de conduit ă a statelor în domeniul protec ției minorităților la Reuniunea
de experți de la Geneva din 1991 (Doc. CSCE/REMN 7 din 7 iulie 1991); la fel și Ferenc Glatz a propus un proiect al
Codului de comportament privind tratarea minorit ăților, în V. Ferenc Glatz, Minorit ăți în Europa Central ă, Europa Institut.
Budapesta, 1993.
52
BIBLIOGRAFIE
Andronovici, C-tin (1999), Drept interna țional public , Iași, Ed. Graphix,
Anghel, I. M. (1996), Drept diplomatic și consular , București, Ed. Lumina Lex,
Bolintineanu, Al.; N ăstase, A.(1995), Drept interna țional contemporan, București, Ed.
Monitorul Oficial,
Buergenthal,Th.; Weber, Renate (1996), Dreptul interna țional al drepturilor omului, București
Ed. All,
Cloșcă, I., Suceavă, I.(1995), T r a t a t de drepturile omului , București, Ed. Europa Nova,
Crețu, V.(1978), Nerecurgerea la for ță în rela țiile interna ționale , București, Ed. Politică
Crețu, V.(1999), Drept interna țional public, București, Ed. Funda ției „România de
Mâine”,
Diaconu, I., dr. (1993), Curs de drept interna țional public , București, Casa de Editur ă
și
Presă „Șansa” S.R.L.
Duculescu, V., prof. univ. dr.(1994), Protec ția juridic ă a drepturilor omului , București, Ed.
Lumina Lex
Ecobescu, N., Duculescu, V.(1993) – Drept interna țional public , București, Ed.
Hyperion
Geamănu Gr.(1983), Drept interna țional public , vol I-II, Bucure ști, Ed. Didactic ă și
Pedagogică
Malița, M. (coord.)(1982), Mecanisme de reglementare pe cale pa șnică a diferendelor
dintre state , București, Ed. Politic ă
Miga-Beșteliu, Raluca(1997), Drept internațional Introducere în dreptul interna țional public,
București, Ed. All,
Miga-Beșteliu, Raluca(2005), Curs universitar. Drept interna țional public, vol I,
București, Ed. All Beck
Moca Gh.(1983), Drept interna țional, București Ed. Politică
Moca, Gh.(1989), Dreptul interna țional public, București Ed. Didactic ă și
Pedagogică
Moca, Gh.; Dr ăghici, Mariana(1972) – Documente de drept interna țional public. ,
București, Universitatea Bucure ști, Facultatea de Drept
Năstase, A.(1992), Drepturile omului , religie a sfâr șitului de secol , București,
Institutul Român pentru Drepturile Omului
53
Niciu, M. I., prof. univ. dr.(2001), Drept interna țional public , Arad, Ed. Servosat
Popescu, Dumitra; N ăstase, A.; Coman, Fl.(1994), Drept interna țional public ,
București, Casa de Editur ă și Presă „Șansa” S.R.L.
Stan I.(2013), Drept interna țional public , Curs universitar, Cluj Napoca, Ed. EIKON
Tănăsescu T.(2014), Drept interna țional public, Curs universitar , Craiova, Ed. Sitech
Tănăsescu T.(2014), Drept Diplomatic și consular,Manual Universitar , Craiova, Ed. Sitech
Asociația Română de Drept Umanitar.(1993) Dreptul interna țional al conflictelor
armate. Documente , București, Casa de Editur ă și Presă „Șansa” S.R.L.
*(1970) Carta Na țiunilor Unite Documente fundamentale, București Ed. Politic ă
Consiliul Europei(1994), Drepturile omului – Documente , Themis Edit S.R.L.
54
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: REGLEMENT ĂRI DE DREPT INTERNA ȚIONAL PUBLIC PRIVIND POPULA ȚIA STATELOR ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC : conf. univ. dr. STAN IOAN ABSOLVENT: ILLE S. EMIL… [607384] (ID: 607384)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.