Regiunea Subcarpatilor Buzaului

cuprins

=== l ===

cuprins

INTRODUCERE

Privită prin prisma modernă a geografiei mediului înconjurător, regiunea Subcarpaților Buzăului apare ca un organism viu, în continuă mișcare, de o complexitate treptat mai sporită, ca urmare a multiplelor interdependențe și intercondiționări dintre factorii fizico-geografici, care au dus la crearea a numeroase echilibre și dezechilibre în evoluția unor fenomene geografice și la reliefarea specificului regiunii. Relațiile reciproce au creat deseori schimbări în structura unor elemente geografice, făcând să se poată explica existența, caracteristicile și funcțiunile oricărei componente luate în parte, asemenea unei piese în cadrul acestui angrenaj perfect al geosistemelor care alcătuiesc regiunea cercetată.

Prezenta lucrare reprezintă un studiu climatologic în Subcarpații Buzăului cu referiri la implicațiile fenomenelor meteorologice în dezvoltarea pomiculturii și viticulturii. Din analiza datelor climatice reiese că atât sub raport termic cât și hidric, potențialul climatic permite cultivarea tuturor varietăților de pomi fructiferi din țară și a soiurilor pure de viță-de-vie în condiții bune. Local, însă, sunt necesare studii topoclimatice pentru depistarea ariilor favorabile anumitor specii, care astfel pot da randament maxim.

Datele folosite pentru realizarea acestei lucrări au fost extrase și prelevate din înregistrările făcute la stațiile meteorologice situate în cadrul unității studiate, precum și din hărțile climatologice prezente în Atlasul climatologic al României. Pentru capitolul de Viticultură și Pomicultură, materialele mi-au fost furnizate de stațiunea de cercetări pomicole Cândești, de cea de la Pătârlagele și de stațiunea de cercetări viticole Pietroasele.

De asemenea, am mai făcut și observații directe pe teren asupra unor fenomene meteorologice și agrometeorologice. Datele extrase reprezintă intervalul 1980-1998.

Pentru întocmirea lucrării m-am servit și de bibliografia de specialitate, consultată în diferite biblioteci. Importanța teoretică și practică este dată de faptul că lucrarea de față oferă posibilitatea reactualizării datelor și poate sta la baza fundamentării unor proiecte legate de aspectele prezentate în studiul de față.

Acumularea informațiilor, cu multe detalii locale a făcut posibilă elaborarea studiului de față, sub îndrumarea exigentă a conducătorului științific Sterie Ciulache, căruia îi mulțumesc pe această cale.

De asemenea, țin să mulțumesc tuturor profesorilor din Facultatea de Geografie, care de-a lungul anilor, prin intermediul informațiilor transmise cu diferite ocazii (cursuri, seminarii, sesiuni de comunicări, etc.) m-au ajutat în realizarea lucrării.

ISTORICUL CERCETĂRILOR

În Subcarpații Buzăului, factorii fizico-geografici prezintă caractere mai aparte decât în regiunile subcarpatice învecinate. Astfel, formele de relief sunt foarte variate și au aspect și orientări deosebite, ca urmare a tectonicii zbuciumate și a litologiei foarte diferite pe spații restrânse. Climatul de adăpost este mai cald și caracterizat prin ploi torențiale, pădurile ocupă suprafețe cu totul restrânse, iar solurile silvestre predominante sunt în mare parte degradate. Acest fapt explică și interesul acordat de numeroși cercetători pentru cunoașterea acestei regiuni. Subcarpații Buzăului au fost mai amănunțit cercetați din punct de vedere geografic abia din 1970, însă studii de geomorfologie au fost realizate și înainte de 1970. Astfel apare în 1947 lucrarea lui Badea L.-„Observații asupra unor alunecări din Bazinul Buzăului”, „Probleme de geografie”, vol.5. Probleme legate de geomorfologia văilor sunt amănunțit descrise de Mihăilescu V., în 1951 în articolul „Raportul dintre lungimea totală a torenților și râurilor în Bazinul colinar al Buzăului”, precum și de Grigore Posea în „Buzăul, vale antecedentă”.

Observații asupra proceselor actuale de modelare a reliefului, în special pe văile Slănicului și Buzăului au fost realizate de Alexandru M, St. Dragomirescu, O. Șeitan (1964), Badea L.(1963), Mihăilescu V.(1959). De asemenea, contribuții la cunoașterea teraselor fluviale din această zonă subcarpatică și-au adus H. Grumăzescu (1961), Badea L. (1967).

Specificul climatic local determinat de efectele de föhn, adăpostul baric creat de circulații nordice, poziția regiunii în dreptul curburii Carpaților, este pus în evidență în studii climatice cu caracter monografic: Octavia Bogdan (1970), Muică Cristina (1981).

Profesor dr. Octavia Bogdan aduce contribuții însemnate cu privire la regionarea climatică a acestei regiuni. Astfel, evidențiază gradul mare de favorabilitate a topoclimatului versantului exterior, favorabil culturilor de viță-de-vie nobilă, pomilor fructiferi, iubitori de căldură și al topoclimatului versantului interior, cu grad mare de fragmentare favorabil viței de vie pentru struguri de masă, pomilor fructiferi (Octavia Bogdan, Mihai Glena-1982).

Cercetările expediționare organizate în perioada 1980-1982 (în condițiile unui relief accidentat), comparativ cu datele meteorologice de la Istrița, Pietroasele, Buzău au scos în evidență particularitățile fitoclilmatice din podgoria Dealul Mare (Socor Glena, Buiuc Mihai-1985).

Prezența lacurilor și a unei rețele hidrografice variate au condus la elaborarea unor studii cu caracter hidrologic. Observații cu privire la morfogeneza și morfometria lacurilor de la Lopătari-Buzău și Bisoca-Neculele aparțin autorilor I. Gâștescu și B. Driga (1971), completate de observațiile lui N. Muică (1977) cu privire la rețeaua hidrografică secundară din împrejurimile Pătârlagelor.

Contribuții teoretice și practice la cunoașterea structurilor biogeografice ale Subcarpaților dintre Râmnicul Sărat și Buzău, aduce M Patroescu (1996).

Învelișul edafic în care sunt cuprinse numeroase tipuri de soluri a fost studiat de N. Muică (1973).

În anul 1976 profesorul I. Petrescu-Burloiu realizează un studiu geografic complex al acestei regiuni, surprinzând unele etape ale peisajului geografic, a cărui transformare este reprezentată prin relații și influențe reciproce între om și natură. Bazele studiului cartografic au fost puse încă din secolul trecut (1890) de B. Iorgulescu prin realizarea „Chărții Județului Buzău”. Aceste studii au fost continuate de L. Badea (1964)- „Harta morfostructurală a Subcarpaților dintre Slănicul Buzăului și Cricovul Sărat”.

În 1979, Casa Județeană a Corpului Didactic Buzău elaborează „Atlasul geografic și istoric al județului Buzău”, operă de o însemnată valoare cultural-științifică, dar și practică. Studii și cercetări ale unor sectoare din această regiune, continuă să fie realizate de specialiști în domeniu ai Universității București, ai Institutelor de Geografie și Geologie, ai Institutului de Meteorologie și Hidrologie.

CAPITOLUL I

CONDIȚIILE FIZICO-GEOGRAFICE ALE REGIUNII

1.FACTORI CLIMATOGENI FIZICO-GEOGRAFICI

Așezare

Subcarpații Buzăului sunt așezați în partea central-nordică a județului Buzău, între paralelele 4535” (N) și 44(S) și meridianele 2615”(V) și 2715”(E).

Regiunea Subcarpaților Buzăului este încadrată între Munții Buzăului la nord, Câmpia Buzăului la sud, Subcarpații Prahovei și Teleajenului la vest, Subcarpații Putnei și Râmnicului la nord-est și est.

N: Pintenul Homoriciu se învecinează cu Munții Siriului (1675m), iar Pintenul Ivănețu cu Munții Vrancei și cu Munții Podu-Calului (despărțiți de Bâsca Mică).

NE: Dealul Bisoca se învecinează cu depresiunea Nicula și Dumitrești (despărțite de râul Râmnicu Sărat).

E: Dealul Blăjeni se învecinează cu Piemontul Râmnicului.

S: Dealul Istrița , Câmpia Buzăului.

V: Râul Teleajen, care traversează depresiunea Vălenii de Munte.

Desfășurați pe o suprafață de 2760 km.2, între Slănicul Buzăului, în est, Teleajen și Cricov, în vest, Subcarpații Buzăului sunt alcătuiți dintr-o succesiune de dealuri și depresiuni deluroase cu o complexitate mai mare decât a Subcarpaților Vrancei și cu o accentuată mobilitate endogenă și exogenă. Lățimea maximă de 40km, schimbarea în orientarea generală a cutelor de la NE la SV până la valea Nișcovului, apoi de rețeaua hidrografică predominant transversală, alcătuirea precum și inversiunile de relief sunt doar câteva din elementele care îi diferențiază de toate celelalte părți ale Subcarpaților.

Prin poziția lor, Subcarpații Buzăului constituie un prim obstacol în calea advecției aerului reci, continental, arctic, care invadează țara noastră în timpul perioadei reci a anului. Datorită acestui fapt aici au loc frecvente fenomene caracteristice acestei perioade. Însă, deoarece în zona de la curbura Carpaților se produc adesea procese de descendență a maselor de aer care se încălzesc adiabatic, aici se remarcă unele ameliorări climatice față de regiunile înconjurătoare. Acest lucru este pus în evidență în primul rând de valorile temperaturii medii anuale: Istrița: 10.6C, Buzău: 10.5C, Râmnicu Sărat: 10.5C, față de restul Subcarpaților: Bacău: 9.5C, Târgu-Ocna: 9.2C, Târgoviște: 9.9C, Câmpulung: 8.1C. Totodată, aceasta influențează fenomenele climatice care au loc în perioada rece a anului, cum sunt: înghețul, bruma, poleiul, chiciura, persistența stratului de zăpadă.

Studiul acestor fenomene interesează atât din punct de vedere științific cât și practic. Ele au de cele mai multe ori influențe nefavorabile asupra diferitelor domenii de activitate, specifice acestei regiuni: viticultura, pomicultura, economia forestieră, pășunatul, construcțiile.

Limite

Limita dinspre Munții Buzăului (N)

Pătrunderea în zona subcarpatică a Pintenului montan paleogen Ivănețu-Văleni către sud-vest și a depresiunii sinclinale miocene Drajna-Nehoiu din zona subcarpatică spre nord-est, creează o zonă de întrepătrundere carpato-subcarpatică, făcând ca limita nordică să fie neclară.

În sectorul dintre Teleajen și Buzău, poziția și caracterul structural al depresiunii Drajna-Nehoiu nu lasă nici o îndoială asupra delimitării Subcarpaților . Traseul limitei începe de pe Teleajen, treci pe la nord de Bătrâni, Starchiojd, Chiojdu și Cățiașu. Pe măsura înălțării reliefului însă, a îngustării depresiunii Drajna-Nehoiu, limita devine puțin neclară. Acest traseu urmează de la Nehoiu pe Bâsca Roziliei până la Varlam, după care traversează interfluviul Bâsca Mare-Slănic.

Limita dinspre Câmpia Buzăului (S)

La vest de râul Buzău limita este foarte clară, contactul brusc dintre masivul Istriței și câmpie fiind marcat de o evidentă ruptură de pantă înregistrată de profilul longitudinal al pâraielor Budureasa, Tohăneanca, Năeanca și Groasei. La vest de vârful Istrița, urcarea satelor a împins către creastă limita pădurilor, locul lor luându-l vița de vie și în mică măsură livezile de pomi fructiferi. La est de acest vârf, înălțimile mai mari decât în vest și înaintarea mai redusă a satelor către creastă au făcut ca și zona viticolă să fie mai îngustă. Contactul dintre podgorie și ogoare a creat condiții bune de trai, care se reflectă în existența satelor mari, bine gospodărite, înșirate pe poalele acestui masiv. La est de valea Buzăului, câmpia subcolinară cu care se continuă către sud piemontul Blăjanilor, se prezintă sub forma unui taluz prelung ce coboară în pantă lină și relativ uniformă, terminându-se în terasele de pe stânga Buzăului. Culturile de cereale se îmbină cu cele de viță de vie și pomi fructiferi, făcând ca pâlcurile de pădure să se retragă spre nord până dincolo de Sorești. Așadar, între câmpie și Subcarpați există un contact morfologic și biogeografic imprecis, convențional stabilit.

Limita către Subcarpații Putnei (E)

În dreptul interfluviului Slănic-Câlnău, regiunea Subcarpaților se îngustează brusc (8-10km) datorită lățirii regiunii montane și mai ales a piemontului Blăjanilor, pe care Slănicul îl străbate în cursul său inferior. Limita urmărește linia cumpenei apelor dintre văile Slănicului și Câlnăului, care trece prin vârfurile Ulmușor (943m.), Cărătnău (633m.), Licoi (522m.) și Blăjani (483m.).

Limita către Subcarpații Teleajenului (V)

Această limită se suprapune cu cea estică a dealurilor Cricovului Sărat, pe cumpăna apelor dintre Bâsca Chiojdului și Cricovul Sărat, care corespunde aproximativ extensiunii vestice a formațiunilor levantine din cuprinsul depresiunilor Calvini, Cislău, Nișcov. Această limită ocolește pe la vest depresiunea Starchiojd și dealul Priporului (823m.), traversează dealul Salcia (716m.) și trece pe la est de depresiunea Sângerului, pentru a ieși în câmpia de la nord de Mizil.

Relieful

Din punct de vedere geologic se remarcă pătrunderea în spațiul subcarpatic a celor doi pinteni de fliș carpatic (Homoriciu și Văleni-Ivănețu) sub formă de cute anticlinale, horsturi lamelare, sinclinale suspendate (pe fundament cretacic), pinteni în alcătuirea cărora intră formațiuni eocene și oligocene, exprimate în relief prin culmi relativ înalte (700-900m.), deseori monoclinale, de declivități accentuate ale versanților (30-60). Intercalarea celor doi pinteni cu formațiuni miocene, continuate mai spre sud cu pintenul Homoriciu și caracterizate printr-o mare diversitate de roci, dispuse sub formă de structuri sinclinale și anticlinale (local cu sâmburi diapiri), dar și de „solzi”, toate generează aliniamente de dealuri și de depresiuni; în exterior se desfășoară anticlinale și sinclinale largi, alcătuite din depozite pliocene.

Dată fiind complexitatea de ordin geologic, dar mai ales geografic, Subcarpații Buzăului se împart în patru grupe:

GRUPA CENTRALĂ (Dealurile Botanului) este cuprinsă între văile Buzăului și Slănicului. Altitudinea maximă în dealul Blidișel este de 821m. Eroziunea apelor Sărățel, Bălăneasa, Sibiciu a fragmentat această grupă într-o serie de subunități.

Dealurile Muscelului sunt delimitate de apele Bălăneasa, Sibiciu și Buzău. În componența acestor dealuri intră culmile Blidișel (821m), Muchea (746m) și Ursoaia. Predomină conglomeratele și gresiile, roci mai dure, situație care explică și altitudinea mai mare.

Dealurile Dâlma sunt cuprinse între Sărățel și Bălăneasa, iar dealurile Bocului cuprind partea de nord-est a grupei centrale.

Dealurile Pâclelor sunt delimitate de pârâurile Slănic, Sărățel și Băligoasa, afluenți ai Buzăului.

GRUPA SUDICĂ este formată din dealurile Istrița și Ciolanu, zonă bine individualizată prin masivitate, altitudini mari, structură paleografică, contact brusc cu câmpia.

Dealul Istrița este constituit din formațiuni grezoase și calcaroase mai dure. Acestea au influențat atât masivitatea, cât și altitudinea (751m, în vârful Istrița). La rândul său, dealul Istrița se împarte în mai multe subunități: dealurile Nișcovului, situate în partea de est a grupei, constituite din roci levantine și cuaternare vechi, cu altitudini cuprinse între 200-400m , masivul Istrița și dealurile Năenilor, situate în vestul grupei.

Expoziția sudică, solul calcaros și condițiile de microclimat de tip submediteraneean favorizează cultivarea viței de vie. Măsurile luate în ultimii ani au vizat atât extinderea suprafețelor, prin executarea de terase la altitudini tot mai mari, cât și modernizarea plantațiilor, omogenizarea și diversificarea soiurilor.

Dealul Ciolanu se dezvoltă paralel cu Istrița și este unul dintre cele mai mari masive din cadrul Subcarpaților buzoieni, fiind delimitat la sud de depresiunea Nișcovului, iar la nord văile Cricovului și Buzăului. Gresiile sarmațieneși calcarele mențin și aici altitudini între 600-700m : Poiana Hoților (737m), Poiana Broșa (641m), Vârful Bradului (661m), Vârful Cetățuia (632m). La est, între Măgura și Cândești , dealul Ciolanu se prelungește în dealul Cerbului. Constituit din roci mai slabe (argile, nisipuri, pietrișuri) , este supus într-o măsură mai mare degradărilor de teren, altitudinea ajungând la 539m.

3. GRUPA ESTICĂ este dominată de Dealurile Câlnăului, limitate între văile Slănic și Râmnic și drenate de pârâul Câlnău. Are două mari subdiviziuni: una sudică, formată din depozite vechi și alta sud-estică formată din depozite mai noi, de vârstă levantină și cuaternară.

Din prima subdiviziune fac parte Dealurile Bisocii, delimitate de Slănic și Râmnic. Altitudinile maxime sunt cuprinse între 800-970m, atât ca urmare a cutărilor violente, cât și datorită rocilor mai dure. Cele mai înalte vârfuri: Bisoca (970m), Ulmușorul (943m), Șindrila (900m), Bădicul (814m). Delimitarea de munții este bine conturată de un culoar depresionar, care trece prin localitățile Lopătar, Brevu, Buștea, Recea, Șindrila, Pleși, Jitia, Neculele.

A doua subdiviziune, cea de sud-est, se caracterizează prin direcția culmilor nord-sud, prin roci moi, de vârstă levantină și cuaternară, prin suprafețele mari expuse degradării (alunecări de teren, torenți noroioși). După fragmentările cauzate de văile principale, aceste dealuri se subdivid în trei culmi:

Dealurile Blăjani sunt situate între Câlnău și Slănic, cu direcția de cutare nord-sud, având ca principale culmi Cărătnăul (633m), Blăjani (482m), Vârful Mare (486m) .

Dealurile Budei, situate între Câlnău și Râmnic, sunt constituite din pietrișuri de Cândești. Înălțimea lor se menține în jurul a 500m la nord, iar în sud ajunge până la 637m (Piatra Albă) .

Dealul Căpățânii se află între Râmnic și Râmna, altitudinea maximă fiind de 591m (Vârful Căpățânei).

4. GRUPA VESTICĂ (sau dealurile Priporului) este constituită dintr-o serie de dealuri relativ înalte:

Dealul Cornețel, situat între Buzău și Bâsca Chiojdului, este constituit din formațiuni pliocene și cuaternare vechi, formând o regiune intens degradată. Înălțimile cele mai mari sunt de 827m (vârful Cornețel) și 713m (vârful Cetățuia).

Dealul Priporului, situat între Valea Zeletinului și Bâsca Chiojdului, prezintă o structură petrografică asemănătoare cu zona carpatică, iar altitudinea maximă atinge 823m în vârful cu același nume.

Dealul Salcia, masiv cuprins între Zeletin și dealul Ciolanu, limitat de două cursuri de apă – Cricov și Buzău – , se împarte în trei subunități: dealul Salcia (716m) , constituit din roci vechi; la sud, între vârful Salcia și dealul Ciolanu, se află înșeuarea Cricov-Cislău (400-500m) ; între vârful Salcia și Zeletin urmează Podurile Frăsinetului, cu aspect de câmpie la o altitudine de 400-500m , care face trecerea între Valea Buzăului și Bazinul Cricovului.

Depresiunea-culoar Rătești – Scorțoasa – Vintilă-Vodă începe din Valea Buzăului (Rătești) și ține până Valea Slănicului (Vintilă-Vodă). Are caracter subcarpatic, fiind delimitată de dealurile Dâlmei, Bocului, Bisocii și Pâclelor.

Depresiunea Nișcovului are forma unui uluc larg, cuprins între dealurile Istriței și Ciolanu, prin mijlocul căruia curge Nișcovul, care și-a construit cinci terase. Spre est se unește cu lunca Buzăului, iar spre vest, peste o înșeuare de 300-400m altitudine, se prelungește în depresiunea Sângeru-Lapoș.

Depresiunea Pătârlagele-Cislău, drenată de râul Buzău, este tipul clasic al unei depresiuni cu vatra fără denivelări, înconjurată de înălțimi (dealurile Muscelului, Cornețel, Salciei, Ciolanu).

Depresiunea Pârscov-Berca se întinde între cele două localități, nefiind bine individualizată. Ea poate fi confundată cu lunca Buzăului care o drenează.

Hidrografia

Regiunea Subcarpaților Buzăului este drenată aproape în întregime de râul Buzău și rețeaua hidrografică afluentă. În cuprinsul regiunii subcarpatice, bazinul său este asimetric, afluenții de pe stânga ocupând o suprafață mult mai întinsă decât cei de pe dreapta. Cei mai mulți sunt autohtoni, având un regim de scurgere subcarpatică. În schimb, Buzăul – și prea puțin afluenții săi alohtoni Slănicul și Bâsca Chiojdului – păstrează pe o bună parte din sectorul subcarpatic caracteristicile regimului de scurgere montan.

Pe dreapta, Buzăul primește apele Bâscii Chiojdului care izvorăște de sub vârful Mănăilei. Între Cislău și Nișcov, Buzăul primește pe dreapta numeroși afluenți foarte scurți și cu un pronunțat caracter torențial. Aceste pâraie cu obârșia în Culmea Ciolanului coboară pe pante puternic înclinate, iar viiturile lor bruște și depunerile păgubitoare contribuie la crearea de neregularități în regimul hidrografic al Buzăului.

Ultimul afluent important este Nișcovul. În întregime subcarpatic, acesta izvorăște de la poalele dealului Râncovica și curge până la Tisău pe o pantă puternic înclinată. Cursul său longitudinal, încadrat de versanți împăduriți se caracterizează prin regimul torențial al râului și al celor câțiva mici afluenți de pe stânga (Tisău, Haleșu, Izvoranu, Bărbunceasca), care îi aduc un aport neînsemnat de ape.

Pe stânga, Bălăneasa izvorăște de pe culmea sudică a dealului Ivănețu. Afluenții săi mai importanți sunt: Murătoarea și Valea Roatei, ambii în lungul depresiunii Trestia-Odăile. Sărățelul izvorăște de la est de vârful Plaiul Nucului și taie culmile Leordețului și Trestioarei. Slănicul , cel mai mare afluent al Buzăului, izvorăște de la poalele muntelui Tunel Mare și intră în Subcarpați la Ploștina. În cadrul bazinului său asimetric, afluenții de pe dreapta (Moceanul, Vizuina, Ursu, Coca) sunt mai scurți decât cei de pe stânga (Brebu, Jghiabu, Bisocuța, Pecineaga, Câmpulungeanca).

Râul Râmnic izvorăște de sub vârful Furu. După ce străbate zona subcarpatică și de câmpie, se varsă în Siret.

Regimul termic al apei râurilor este în strânsă legătură cu desfășurarea temperaturii aerului. Temperatura medie multianuală a râului Buzău este de 7.7C la Nehoiu și 8.8C la Măgura.

Pentru râurile din regiunea Subcarpaților Buzăului, data medie a apariției fenomenelor de îngheț este prima decadă a lunii decembrie. Podul de gheață începe să se formeze în a treia decadă a aceleiași luni, evoluând apoi în funcție de regimul termic al aerului.

Apele freatice din regiunea Subcarpaților Buzăului servesc pentru consum, irigații locale, dar și întrebuințări industriale. Zona subcarpatică se împarte în două sectoare. Cel situat la vest de Slănic este caracterizat printr-o circulație rapidă, dar la adâncime și o mineralizare accentuată a izvoarelor ca urmare a prezenței sării și a gipsului. Astfel se explică existența a numeroase izvoare clorosodice, cum ar fi cele de la Meledic, Găvanele și Valea Murătoarei.

În sectorul din estul Slănicului apa este prezentă atât la mică adâncime, pe văi, cât și la mare adâncime pe interfluvii. Mineralizarea izvoarelor este minimă.

Temperatura apei freatice se află sub influența regimului termic al aerului, cu atât mai mult cu cât nivelul freatic este mai aproape de suprafața terenului. Stratele de apă situate la adâncimi mai mari de 18m prezintă temperaturi constante de 12C, iar cele situate la adâncimi mai mici de 18m suportă oscilații de temperatură, valorile sunt mai mari sau mai reduse, după anotimp.

În această zonă s-au format locuri ca urmare a alunecărilor de teren: Joseni, Policiori, pe valea Grabicina, lacuri cartosaline, apărute în urma dizolvării și tasării în zonele de sare: Meledic, Odăile, situate la izvoarele Murătoarei.

În cadrul relațiilor dintre factorii fizico-geografici care influențează scurgerea râurilor sunt precumpănitoare condițiile climatice, dintre care precipitațiile oferă resurse suficiente de apă, iar temperatura aerului contribuie la pierderi însemnate din bilanțul hidrologic. Îndeosebi, distribuția inegală în timp a precipitațiilor și frecvența ploilor torențiale constituie factorii hotărâtori în crearea puternicelor diferențe de debit al apelor curgătoare, iar redusa adâncime a talvegului afluenților Buzăului, care în unele zone n-a intersectat stratul freatic, explică întinsele sectoare de văi cu ape temporare.

Vegetația și fauna

Restrângerea pădurilor de făgete numai în zona de interferență paleogeno-miocenă și extinderea cvercineelor, cu o frecvență deosebită a stejarilor mezofili, constituie o trăsătură de bază a peisajului.

Subetajul făgetelor acoperă cea mai mare parte a zonei de întrepătrundere carato-subcarpatică, prezentând o dezvoltare mai mare în culmea Ivănețului, care este înconjurată de pajiști montane secundare de pe locul fostelor păduri ce ocupă zonele joase, depresionare (văile Buzăul și Bâsca Roziliei, depresiunile și bazinele Plaiul Nucului, Brăiești), decât în dealurile Cătiașu și Pătârlagele, care se continuă la vest prin pajiștile montane secundare din depresiunile Chiojd și Starchiojd. Predomină pădurea de fag, în asociație cu aninul, mesteacănul, paltinul, ulmul, alunul, socul negru, etc.

Subetajul gorunetelor corespunde cu zona subcarpatică. Pădurea este dominată de gorun, dar nu lipsește nici fagul, în special în zonele mai înalte sau în locurile umbroase. În asociație cu aceste două specii cresc mesteacănul, plopul și arinul. Dintre arbuști : cătina, jneapănul, cornul, sângerul, gherghinarul. Plante ierboase: festuca, bărboasa, finița cu bulbi, mojdreanul, scumpia, liliacul. În zona Vulcanilor Noroioși se întâlnește Nitraria schoberi (gărdurarița). Este singurul loc în Europa unde crește această plantă.

Animalele sunt reprezentate de specii care vin fie din etajele superioare, fie din cele inferioare. Exemple: veverița, căprioara, râsul, lupul, iepurele, șoarecii gulerați, mierla, sturzul, potârnichea, ciocârlia, câneparul, frunzărița, pițigoiul, muscanul, șarpele orb, șopârla, batracieni, insecte.

În partea de sud și sud-est a Subcarpaților Buzăului se desfășoară zona silvostepei sub forma unui brâu îngust ce cuprinde pantele sudice și sud-estice ale culmii Istriței și Piemontului Blăjanilor. În componența lor floristică, pădurile apar sub formă de pâlcuri de stejar pedunculat, stejar pufos, stejar brumărel. Stratul de arbuști este alcătuit din aceleași specii ca în etajul gometelor, iar stratul ierbos din numeroase graminee cu rizomi, leguminoase mezofile, specii de pajiște.

Stepa pătrunde din sud, acoperind îngust fâșie de contact a glacisului Istriței cu câmpia și sectorul inferior al Văii Buzăului (până în depresiunea Pârscov).

Vegetația lemnoasă este formată îndeosebi din pâlcuri de porumbar și migdal păsăresc.

În luncile Buzăului, Râmnicului, s-au dezvoltat zăvoaiele cu ulmi, plopi, sălcii, anin, cătină albă și roșie. Plantațiile ierboase: pirul, trestia de câmp.

Fauna de stepă și silvostepă: mamifere (șoarece de câmp, popândăul, iepurele), păsări (prepelița, potârnichea, graurul, ciocârlia, porumbelul), insecte (cosași, lăcuste, greieri).

Elementele submediteraneene constituie o particularitate importantă a covorului vegetal al Subcarpaților Buzăului și apar printre gorunetele silvostepei de pe versanții cu expunere sudică.

Mojdreanul se găsește pe văile Buzăului, Bălănesei, Slănicului și Nișcovului, la Pietroasele, pe Valea Sibiciului, (_R.Călinescu, Al. Bunescu, 1966). Scumpia apare mai ales pe versantul sudic al culmii Istriței, apoi la Tisău, Grăjdana, Cănești, Lopătari. Cărpinița se găsește într-un număr redus de puncte repartizate în zona Pietroasele-Nișcov, la Berca, în nord-vestul Pârscovului, Cernătești, Mânzălești.

Între formele de relief, clima, solul și vegetația acestei regiuni există o strânsă interdependență, vegetația fiind ultima verigă a unui întreg lanț de relații între acești factori fizico-geografici. Caracteristicile microclimatului sunt în funcție de configurația foarte variată a formelor de relief, iar particularitățile solului în legătură cu acestea două și organismele vii, pentru ca toate să constituie mediul foarte variat de dezvoltare al vegetației naturale și cultivate. Această interdependență a creat un strâns echilibru în felul vegetației și condițiile de dezvoltare a ei, dezechilibrele intervenite fiind datorate atât unor cauze naturale (ploi torențiale, alunecări de teren, eroziune), cât mai ales celor de ordin antropic.

Solurile

Solurile din Subcarpații Buzăului formează o gamă variată de tipuri și subtipuri. Predomină solurile zonale, cum ar fi cele brune și brune podzolice (Depresiunea Nișcovului). Din grupa solurilor intrazonale, legate de rocă, se menționează rendzinele, pseudo-rendzinele (dealul Istrița și Ciolanu); pe panta cu umezeală accentuată s-au format solurile gleice, humicogleice, iar în văile râurilor, solurile aluviale. Pe aceste tipuri de soluri s-au înființat plantații intensive și supraintensive de viță-de-vie și pomi fructiferi.

În zona de întrepătrundere carpato-subcarpatică predominante sunt solurile silvestre brune și brune-acide. Acestea sunt răspândite în subetajele fagului și gorunului, primele, mai ales pe marne sau argile marnoase, iar celelalte pe roci mai sărace în baze sau pe materile parentale relativ permeabile. La vest de valea Buzăului, în zona solurilor argiloiluviale se întâlnesc pseudorendzinele, care se dezvoltă pe argile marnoase și pe marne. Ele se află în asociația cu soluri negre argiloase humifere, care sunt bine reprezentate pe aceleași roci din cuprinsul depresiunii Chiojd. La est de această depresiune se întâlnesc rendzine și soluri argiloiluviale podzolice.

La est de valea Buzăului, în zona culmii Ivănețului, solurile brune ocupă suprafețe întinse, dezvoltându-se pe roci de fliș, sub păduri de Fagus silvatica și mai rar sub fânețe.

În zona Subcarpaților interni și externi, la est de valea Buzăului cele mai întinse suprafețe sunt ocupate de solurile silvestre intrazonale urmate de cele zonale; la vest se constată o ușoară predominanță a solurilor silvestre zonale.

La vest de valea Buzăului, cea mai mare extindere o au solurile silvestre brune și brune acide. Cele din prima categorie ocupă partea de vest și sud a cotului Buzăului de la Cislău (Pătârlagele-Unguriu) , în complex cu solurile brune argiloiluviale podzolice și cu solurile podzolice argiloiluviale. În bazinul mijlociu al Bâscii Chiojdului, pe gresiile friabile ale flișului și sub asociații de Vaccinium myrtillus, se dezvoltă soluri podzolice nisipoase, iar în cel inferior, pe pietrișuri villafranchiene, soluri brune podzolite.

În masivul Dealul Mare, solurile brune argiloiluviale ocupă suprafețe întinse, atât în partea centrală a culmilor Ciolanului și Istriței cât și pe valea Nișcovului. În sectoarele de litosoluri, care se dezvoltă pe gresii, tufuri dacitice și calcare.

La sud de culoarul depresionar Sibiciu-Brăești-Lopătari o extensiune însemnată o au regosolurile, atât pe văile Buzăului și Slănicului, cât mai ales pe Bălăneasa și Sărățelul Berca, unde prezintă o mare extindere spre sud.

Solurile silvestre brune acide apar îndeosebi pe interfluvii în sectoarele dealul Pănătău, dealul Ursoaia, Bălănești-Botanu, Mânzălești-Cănești și Sărulești-Cărătnău.

În partea de sud-est a Subcarpaților Buzăului, solurile brune podzolice apar sporadic în partea de nord a acestei zone, pe pante puțin înclinate.

Suprafețe ceva mai întinse ocupă solurile cenușii închise, care se dezvoltă insular mai ales pe roci nisipoase sau loessoide, în dealurile Blăjanilor și Muchea Săpocii.

În zona glacisului Istriței, solurile cenușii apar pe suprafețe cu totul restrânse, în partea de est a masivului Istriței. În sectorul Cârlomănești-Gura-Sărății se află soluri brun roșcate, iar în zona Monteoru-Șarânga soluri de tranziție, între acestea și cernoziomurile degradate . În vestul glacisului Istriței se găsesc cernoziomuri puternic și moderat levigate, precum și soluri brun-roșcate.

În lunca inundabilă a Buzăului, cantitățile imense de aluviuni formate predominant din pietrișuri și nisipuri amestecate cu luturi, nu sunt solificate.

Resursele mediului natural

Resursele subsolului sunt reprezentate prin petrol și gaze naturale (Grăjdana-Berca-Arbănași), calcarele (Măgura-Ciuta-Viperești-Cetățuia, etc.), nisip cuarțos (Crivideni, Sătuc-Berca, Pătârlagele), diatomită (Pătârlagele), pietrișuri și nisipuri (văile râurilor), sare (Breaza, Brătilești, Goidești, Mânzălești), izvoare minerale (Sărata-Monteoru, Chiojdu, Fișici, Negoșina, Păcuri, Pietroasele).

Ca resurse ale solului se remarcă pădurile de fag cu carpen, gorun, stejar. Prin defrișări destul de extinse locul pădurilor a fost luat de pajiști, utilizate ca fânețe și pășuni sau desțelenite pentru culturi.

Viticultura și pomicultura nu numai că stabilesc specificul economic al zonei datorită producției ridicate și valorificării eficiente, dar și crează funcții economice intense și de mare amploare.

2. FACTORII ANTROPICI

Alături de factori naturali care și-au exercitat activitatea într-un timp îndelungat, s-a adăugat cel antropic care – ca principal factor de modelare a reliefului – a accelerat procesul și efectele denudației stricând echilibrul eroziunii normale și transformând-o în eroziune accelerată. În cadrul umanizării peisajului, omul a colaborat cu factorii naturali pe linia extinderii și intensificării degradărilor prin defrișări, agricultura irațională, pășunat abuziv, diverse construcții (drumuri, poduri). Pentru agricultură cele mai mari pagube le-a produs eroziunea în suprafață.

Pentru prevenirea și combaterea eroziunii, în cadrul acțiunii de proiectare au fost întocmite planuri de organizare a teritoriului erodat, care constau în folosirea cât mai rațională a acestuia în funcție de caracteristicile pedo-climatice, de ceilalți factori fizico-geografici și de necesitățile de îndeplinire a planului de stat, după care au fost puse în aplicare o serie de măsuri agrotehnice, silvice și de construcții hidrotehnice ușoare. Măsurile agrotehnice sunt destinate prevenirii extinderii degradărilor în terenurile cultivate și refacerii culturilor în cele degradate; acestea sunt : arătura timpurie și adâncă de toamnă, executată în lungul curbelor de nivel (pentru a se opune șiroirilor), aplicarea îngrășămintelor pentru stăvilirea efectelor eroziunii și restabilirea fertilității solului erodat, practicarea asolamentelor speciale cu participarea ierburilor perene, gramineelor și leguminoaselor, precum și cultura în fâșii perpendiculare pe direcția de scurgere a apelor de la suprafața solului, pentru reducerea acestor scurgeri. Măsurile forestiere au constat în împădurirea a suprafețe întinse cu specii forestiere având pivotare adâncă și construirea de perdele de protecție. Împăduririle cu pin, salcâm, precum și plantațiile de pomi fructiferi au acoperit întinse suprafețe degradate de pe teritoriul localităților Păltineni, Pătârlagele, Mărunțișu, Cândești, Bâsca Chiojdului, Brădet, Bătrâni, Starchiojd, Cătina, Gura Dimienii, Policiori, etc.

În cadrul lucrărilor hidrotehnice pentru amenajarea torenților au fost îndiguite unele sectoare de văi și au fost construite fascinaje pe ravenele de la obârșia torenților, praguri din lemn și din zidărie pe văile acestora și gărdulețe pentru consolidarea versanților cu pantă repede. Dintre acestea, unele au fost executate mai ales în diverse puncte din sectorul Păltineni-Bădila al văii Buzăului, din zona Budești-Glod-Cănești (bazinul Sărățelului), din regiunea Lopătari-Beceni de pe valea Slănicului, din zona Corbu-Cătina. Au fost construite baraje pe văile Cătiașului, Bădârlegiului, Gorneasca, Purcărelului, Bătrâneasca. Pe lângă lucrările ameliorative executate în cadrul ocoalelor silvice din această regiune au mai fost efectuate altele după numeroase proiecte speciale de amenajări întocmite de organele de resort, în care s-a urmărit regenerarea pășunilor, după ce parte din ele au fost transformate parțial în fâneață pentru refacerea covorului ierbaceu și fixarea solului, acoperirea terenurilor arabile cu diverse folosințe și în special cu livezi și viță-de-vie nobilă, înlocuirea viței de vie hibridă și a viței de vie degradată cu viță-de-vie nobilă, replantarea de copaci și pomi fructiferi în locul pădurilor de lăstăriș și stufăriș, împădurirea unei mari părți din terenurile neproductive. În acest fel au fost executate lucrări de ameliorare în cea mai mare parte a terenurilor degradate din această regiune.

3.REPARTIȚIA TERITORIALĂ A VITICULTURII ȘI POMICULTURII

3.1.Cultura viței de vie

Datorită condițiile pedoclimatice prielnice, vița de vie s-a practicat aici din vremuri foarte îndepărtate, fiind o cultură de mare eficiență economică.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, vița de vie se extinde mult, datorită atât condițiilor naturale prielnice și a importanței acestei culturi, cât și dezvoltării economice și sociale a teritoriilor înconjurătoare.

Apariția unor boli, ca aidium, antracnoza, mana și apoi filoxera (1882-1884) au întrerupt brusc dezvoltarea viței de vie. După distrugerea provocată de filoxeră, suprafețe însemnate de viță-de-vie indigenă au fost înlocuite cu hibrizi producători direcți, importanți, mai rezistenți la boli, dar care dau producții inferioare. Apoi soiurile indigene, cum sunt Galbena de Odobești, Galbena de Căpătanu, Plăvaie, etc., de mare valoare economică și cu producții medii sporite la hectar, au fost scoase din mediul lor natural și înlocuite cu soiuri străine, uneori necorespunzătoare condițiilor pedoclimatice locale și de multe ori fără valoare economică.

În piemontul dintre Râmnic și Buzău, suprafețe mai reduse ocupate cu viță-de-vie, în 1890, pentru unele localități (Topliceni – 187 ha., Zărnești – 184ha., Cernătești – 184 ha) în comparație cu aria de extensiune a acesteia, pe hărțile amintite, ne face să credem că aici dezastrul produs de filoxeră a fost destul de mare, iar refacerea viilor nu s-a făcut corespunzător.

Refacerea mai intensă a culturilor de viță-de-vie începe abia după primul război mondial, când se plantează soiuri străine de struguri pentru masă (Chasselas-Doré, Muscat Hamburg, etc.) , pentru vinuri albe de masă superioare (Muscat Ottonel, Pinot Gris , Riesling italian) și pentru vinuri negre de masă, superioare (Cabernet, Pinot noir, etc.)

Cultura viței de vie se desfășoară pe suprafețe compacte în două zone: pe pantele sudice și estice ale masivului Istriței și pe culmile joase ale piemontului Blăjanilor.

Relieful piemontan, prin altitudinea și expoziția sa, de o influență hotărâtoare asupra extinderii culturii de viță-de-vie și a calității strugurilor și vinului. Alcătuită din interfluvii cu înclinare ce nu depășește, în general, 25și cu o expoziție sud-estică și sudică, relieful piemontan influențează dezvoltarea culturii viței de vie, coacerea strugurilor și calitatea vinului. Pe aceste pante, cu expunere sudică și sud-estică, se realizează, în special, vinurile de șampanie. Dimpotrivă, relieful, cu pante cu expunere sudică și mai bine luminat și încălzit de soare, favorizează dezvoltarea soiurilor de vinuri tari, ca urmare a coacerii mai timpurii și a acumulării unei cantități mai însemnate de zahăr.

Solurile nisipo-argiloase, bogate în substanțe minerale și organice, nisipo-lutoase, calcaroase, caracteristice piemontului și deosebit de prielnice culturii de viță-de-vie, influențează producția medie la hectar și calitatea produselor realizate. Astfel pe solurile ușoare, nisipo-lutoase, luto-nisipoase și calcaroase, se obține cele mai bune soiuri de vinuri superioare albe, în timp ce pe solurile cernoziomice, bogate în humus, ca și pe cele de aluviuni se realizează cele mai mari producții de struguri pentru masă.

În cadrul factorilor naturali, rolul cel mai important în dezvoltarea și productivitatea culturii viței de vie, în piemont îl are însă climatul. Luminozitatea, temperatura și umezeala sunt elemente climatice, de a căror frecvență depinde atât extinderea sau restrângerea culturii viței de vie, cât și evoluția principalelor procese ale ciclului său de vegetație.

Sub raportul cantității de lumină primită de la soare, expunerea estică, sud-estică și sudică influențează dezvoltarea viței de vie și calitatea producției, cerințele culturii respective fiind satisfăcute din acest punct de vedere.

În cadrul factorilor climatici, temperatura are însă rolul cel mai important în asigurarea unei producții cantitative și calitative constante. Temperaturile ridicate de primăvară favorizează dezvoltarea în condiții optime a mugurilor și florilor. De asemenea temperatura lunilor iunie, iulie, august favorizează creșterea și dezvoltarea în condiții optime a strugurilor. Calitatea produselor este favorizată atât de o coacere lentă a strugurilor cât și de o acumulare treptată de zahăr.

Un rol important în dezvoltarea ciclului vegetativ al culturii viței de vie îl are umiditatea. Aceasta este absolut necesară în perioadele de înflorire și formare a strugurilor (iunie , iulie). Dimpotrivă, în perioada de coacere este necesar ca precipitațiile să nu aibă valori ridicate, fapt care ar deprecia calitatea produsului.

Podgoria Râmnicului cuprinde localitățile Blăjani, Podgoria, Topliceni. Repartiția geografică a viilor și ????? specifică a acestora prezintă aici două aspecte, și anume: ponderi reduse în cadrul terenului agricol din cauza existenței unor întinse suprafețe agricole (arabil, pășune) pe care le dețin unele localități, deși în arealele respective vița de vie prezintă o mai mare eficiență economică (Podgoria, Topliceni) și ponderi foarte variate, în general mai ridicate, din cauza reliefului și a microclimatului local (Tâmboiești, Bordești), care constituie elemente deosebit de prielnice culturii respective.

Producția viticolă a podgoriei Râmnicului se caracterizează prin predominanța soiurilor de vinuri roșii de masă, curente (Băbească), după care urmează soiurile de vinuri albe de masă superioare (Riesling italian, Fetească albă) și cele roșii de masă superioare (Fetească neagră). De remarcat este și aici ponderea relativ ridicată a strugurilor de masă (Chasselas doré, Muscat Hamburg, etc.)

Podgoria Dealul Mare – Istrița ocupă piemonturile joase ce se succed de la valea râului Buzău la cea a Teleajenului, sub forma unei fâșii cu lățimi de 6-8km, în unele porțiuni sub 1km și pe o lungime de circa 60 km. Privită sub aspectul densității plantațiilor de vii și al intensității cu care se cultivă aici vița de vie, această podgorie formează un masiv ce deține aproximativ 7% din suprafața viticolă pe țară.

În această podgorie, la Pietroasele se află una din cele mai vechi stațiuni viticole din țară (înființată în 1892 ca pepinieră pentru producerea materialului săditor necesar refacerii postfiloxerice), unde au fost create și perfecționate mai multe soiuri de viță, remarcându-se

3.2.Cultura pomilor fructiferi

Cultura pomilor fructiferi este bine dezvoltată în depresiunile intracolinare, încadrându-se în activitățile tradiționale ale culturii de aici. Această cultură are o importanță deosebită atât pentru economia locală, cât și pentru ce națională, deoarece furnizează materia primă pentru unele ramuri ale industriei alimentare și valorifică unele terenuri care nu-și pot găsi întrebuințări pentru alte culturi.

Varietatea formelor de relief și dispunerea lor în trepte, precum și rețeaua hidrografică transversală, destul de bogată, permit ca pomii fructiferi să crească aici pretutindeni. Apărute la început cu deosebire în jurul așezărilor omenești, livezile de pomi fructiferi se extind pe dealurile din imediata vecinătate a acestora, iar în urma defrișărilor masive de la sfârșitul secolului al XIX-lea aria lor de răspândire geografică urcă la altitudini și mai mari. Treptat, pe măsură ce se accentuează exploatarea pădurilor, suprafețele ocupate de pomi fructiferi își extind aria în lungul principalelor ape (Buzău, Slănic, Râmnic, Râmna).

Din cercetările de teren rezultă că livezile de pomi fructiferi formează masive în special în dealurile subcarpatice dintre Râmna și Buzău, unde se întâlnesc condițiile cele mai prielnice dezvoltării prunului și mărului.

Bazinul Buzăului, cuprins între râul Buzău și Slănic, constituie teritoriul cel mai important al regiunii, atât sub raport suprafețelor cultivate cu pomi fructiferi, cât și ca număr de pomi. Datorită descreșteri altitudinii masivelor deluroase spre sud și a orientării văilor pe direcția nord-sud, versanții dealurilor din această regiune sunt expuși mai mult timp spre soare, fapt care are ca urmare extinderea culturii pomilor fructiferi până la altitudini de 900-1000m. La aceasta contribuie în mare măsură și lanțul muntos, care închide spre nord depresiunea din lungul principalelor râuri, dând astfel posibilitatea extinderii livezilor și cultivării unor soiuri mai pretențioase față de climă, întâlnite în micile depresiuni adăpostite (nucul, părul, caisul, piersicul, etc.).

Dealurile și depresiunile intracolinare și subcarpatice dintre Buzău și Slănic au un climat temperat, în general mai călduros decât celelalte regiuni deluroase ale țării. În zonele mai joase (400-700m) , de la marginea sudică a depresiunii, temperaturile medii anuale sunt mai ridicate, acestea fiind favorabile nu numai pomilor fructiferi mai rezistenți (prunul, mărul, vișinul), ci și celor mai pretențioși față de căldură (nucul, părul, cireșul, caisul, piersicul). Gerurile mari se sub – 25C (și – 27C, care pot compromite livezile, sunt foarte rare. Precipitațiile mai abundente în nord (600-800mm) și mai reduse în sud (500mm) influențează repartiția geografică a speciilor. Solurile pe care se dezvoltă culturile de pomi fructiferi sunt: podzolul, răspândit mai ales pe locurile înalte, podzolul schelet și solurile brune de pădure. O deosebită importanță în cultura pomilor fructiferi prezintă solurile aluviale din lunca Buzăului, unde se extind din ce în ce mai mult culturile intensive (Pârscov, Cislău).

Datorită condițiilor deosebit de favorabile din bazinul Buzăului (temperatură, precipitații, sol), suprafețele ocupate cu pomi fructiferi în unele comune se mențin în medie între 800-1000 ha. (Pârscov, Cozieni, Pănătău, Vintilă-Vodă) și 600-800 ha (Pătârlagele, Scorțoasa, Beceni).

Nota dominantă a dealurilor și depresiunilor intracolinare și subcarpatice dintre Buzău și Slănic o dă prunul (86% din totalul prunilor) după care urmează mărul (5,3%). În unele părți însă, ca cele din cursul mijlociu al Buzăului (Cislău, Viperești, Pârscov) și din lungul Sărățelului (Bozioru, Cozieni), noile plantații, în cadrul cărora mărul ajunge la circa 40% din componența speciilor, vor contribui la creșterea greutății specifice a acestuia, fără însă să depășească prunul, carese dezvoltă aici în condiții bune.

În unele depresiuni intracolinare și subcarpatice, cu un climat mai blând datorită adăpostului natural, se întâlnesc plantații masive de nuci (Pârscov, Bălănești, Bozioru, Pănătău, Rușavăț), ceea ce face ca ponderea acestora să fie de 3,3% din totalul speciilor, situându-se astfel pe locul al treilea, după prun și măr. Celelalte specii, ca părul (2,6%), gutuiul (1,4%), cireșul (0,8%) și vișinul (0,6%), s-au extins datorită unor cerințe determinate de acoperirea necesarului de fructe pentru consumul intern, cât și pentru export.

Dezvoltarea în continuare a pomiculturii în bazinul Buzăului va fi axată și în viitor pe cultura prunului, care se dovedește specia cea mai potrivită condițiilor pedoclimatice locale, și pe cea a mărului, a cărei pondere crește datorită productivității sale, cât și a necesității economice determinate de cererea de astfel de produse.

Bazinul Râmnic-Râmna cuprinde localitate: Chiojdeni, Dumitrești, Buda, Dedulești Băbeni, Răducești Poiana Cristii, Gura Caliței, etc. Cu o întindere mai redusă decât bazinul pomicol al Buzăului, se individualizează, totuși în cadrul regiunii atât sub raportul ponderii pomilor fructiferi cât și prin structura speciilor.

Relieful alcătuit din interfluvii brăzdate de văi cu direcții generale nord-vest – sud-est și din depresiunile bine închise și adăpostite de vânturi, oferă condițiile favorabile tuturor speciilor pomicole (prun, măr, păr, cireș, vișin). Temperaturile medii anuale de 0,5C (22,1C în iulie, – 2,4C în ianuarie) arată că se pot dezvolta aici cele mai variate specii pomicole. Cu toate acestea, brumele mai târzii, înregistrate uneori pe la sfârșitul lunii aprilie, distrug florile în special la nuci, caiși, cireși, ceea ce face ca extinderea acestora în noile plantații să se facă doar în locurile mai închise și mai ferite de curenții reci.

Precipitațiile medii anuale, mai scăzute (550-600mm) și prezența solurilor silvestre podzolite brune și brune-gălbui influențează extinderea culturii pomilor fructiferi. În structura acestui bazin predomină prunul (78%), mărul (9,3%), nucul (4,8%), părul (4,2%), gutuiul (1,3%), cireșul (1,1%).

CAPITOLUL II

FACTORII GENETICI AI CLIMEI

1. Radiația solară

La limita superioară a atmosferei ajunge numai a doua miliarda parte din energia emisă de Soare în spațiul cosmic. Față de valoarea medie a acesteia (2,4x1018cal/cm2/min), radiația solară înregistrează o fluctuație anuală de la +3,4% în ianuarie, la periheliu, până la – 3,5% în iulie, la afeliu.

Teoretic, zonele paralelelor de 45 beneficiază de un regim radiativ moderat, cu diferențieri regionale apreciabile. În condițiile reliefului Subcarpaților Buzăului, valorile radiației solare globale se repartizează complet neuniform. Ele depind în primul rând de durata de strălucire a soarelui și apoi de caracteristicile suprafeței active: formele de relief, altitudinea, expunerea, fragmentarea, microrelieful, acoperirea cu vegetație.

În condițiile Subcarpaților Buzăului, expunerea are un rol deosebit. Pantele sudice, sud-estice și sud-vestice sunt bine însorite, îndeosebi în condițiile teritoriilor lipsite de vegetație lemnoasă superioară și acoperită cu pajiști. În asemenea condiții valorile radiației solare sunt mai mari și favorizează individualizarea micro și topoclimatelor.

Intensitatea radiației solare directe este cuprinsă în regiunea Subcarpaților Buzăului între 1,4 cal/cm2/min. în timpul verii și 1,1 cal/cm2/min în timpul iernii. Aceste valori sunt mai mici (cu aproape 25%) pe pantele cu orientare nordică și mai mari pe cele cu alte orientări (în special sud). Radiația difuză este în a doua parte a lunii octombrie, în noiembrie și decembrie, valorile maxime care se înregistrează în jurul orei 10.00 fiind de 0,7 cal/cm2/min. În zilele de iarnă, lumina soarelui este reflectată puternic de suprafața stratului de zăpadă proaspăt căzută, mărind intensitatea radiației difuze la 0,6 cal/cm2/min. Radiația globală, care depășește anual 120 kcal/cm2 , este mai redusă cu 5 kcal/cm2 . Cele mai mari sume lunare se înregistrează în luna iulie (18-19 kcal/cm2 ) când predomină timpul senin, fiind cu 15 kcal/cm2 mai mare decât cele din luna decembrie.

Valorile anuale ale bilanțului radiativ sunt cuprinse între 40-45 kcal/cm2. În lunile de vară – iunie, dar mai ales iulie și august – sumele lunare se mențin în jurul a 8 kcal/cm2 , fiind cele mai mari din tot cursul anului.

2. Circulația generală a atmosferei

Datorită poziției acestei regiuni în regiunea Curburii, ca și datorită altitudinii reduse a masivelor montane, teritoriul respectiv este supus unor influențe de circulație diferite. Cele mai importante sunt influențele föhnale ca rezultat al escaladării barajului orografic de către aerul oceanic din vesta, care se simt în special pe pantele inferioare ale Subcarpaților, unde provoacă modificări climatice importante: menținerea temperaturii mai ridicate, micșorarea intensității inversiunilor de temperatură, creșterea gradului de uscăciune, reducerea intensității fenomenelor de iarnă (îngheț, chiciură, polei, strat de zăpadă, etc.).

Subcarpații Buzăului sunt supuși influențelor circulației aerului continental din est, care se observă pe pantele sudice și sud-estice, prin creșterea gradului de continentalism, prin precipitații cu caracter convectiv și prin fenomene de iarnă timpurii. Această regiune este deseori cuprinsă în sfera de acțiune a aerului provenit din centrii anticiclonici cantonați în nordul Uralilor în timpul iernii, când aduc înseninări persistente care provoacă însemnate scăderi de temperatură, iar în Asia Centrală și Golful Persic, în timpul verii, când deplasează spre estul țării noastre un aer fierbinte și uscat, care poate ajunge până la Subcarpații Buzăului ca un vânt cu efecte dăunătoare asupra vegetației.

Uneori, aici se simte și influența circulației sud-vestice, prin intermediul ciclonilor mediteraneeni sau a celor care se dezvoltă pe Marea Neagră, care întâlnind barajul orografic determină precipitații abundente, sub formă de averse, însoțite de descărcări electrice și vânt tare, care provoacă adesea și mari stricăciuni (C. Șorodoc 1960a, 1960b,1962, Struțu Margareta 1966, Militaru Florica, C. Stoica). Când acești cicloni ajung deasupra Mării Negre – concomitent cu prezența anticiclonilor continentali – se creează condiții de viscol, care afectează și regiunea Dealurilor Buzăului; acest fenomen este mai puternic la Buzău și Istrița și mai slab la Pătârlagele, datorită adăpostului climatic. Succesiunea sciclonilor și anticiclonilor are loc relativ lent în partea de est a țării, ceea ce are drept urmare o oarecare scădere a cantităților anuale de precipitații, precum și o creștere a radiației efective datorită predominării aerului uscat, frecvent în regim anticiclonal.

Într-o altă situație sinoptică mai puțin semnificativă, aerul rece anticilonal trece pe la nordul Mării Negre și peste Delta și Bălțile Dunării, când devine mai puțin rece și mai umed, astfel că în regiunea cercetată determină o vreme specifică de iarnă cu căderi abundente de zăpadă, dar pe un timp calm în care viteza vântului nu depășește 2m/s .

Invaziile de aer tropical, uscat, specific sfârșitului de vară afectează și această regiune provocând încălziri bruște și masive, cu frecvente temperaturi maxime peste 30. Acest tip de circulație se caracterizează prin prezența în jumătatea de est a Europei, a unui anticiclon continental, care se întinde din partea de nord a Africii până în nordul Scandinaviei, iar în jumătatea de vest a Europei, a unei zone depresionare care se continuă în partea nordică a Oceanului Atlantic.

Existența masivelor muntoase în partea de nord a regiunii studiate și marea varietate a reliefului subcarpatic creează condiții favorabile apariției fenomenului de briză deal-vale și vale-deal. De asemenea, diferențele de presiune locală condiționează apariția deplasării pe spații restrânse a aerului după un circuit propriu. Astfel, în depresiunile submontane (Chiojd, Nehoiu-Varlaam, Plaiul-Nucului), și în sectorul de întrepătrundere carpato-subcarpatică al văilor principale, se observă în primele ore ale dimineții o ascensiune a aerului sub forma brizei vale-deal, datorită încălzirii crestelor dealurilor și munților. Radiația nocturnă răcește aerul înălțimilor, care, devenind mai greu, alunecă pe văi. Fenomenul se resimte frecvent în anotimpurile de tranziție și mai ales în luna aprilie, cu deosebire în sectorul Nehoiu-Pătârlagele , sub forma adierilor serale și nocturne deal-vale de aer rece. De aceea, serile și diminețile – când are loc stratificația radiativă a aerului – sunt răcoroase.

Uneori – mai ales în timpul primăverii și al toamnei – vânturile nordice care escaladează înălțimile montane se föhnează în timpul coborârii către părțile joase ale depresiunilor, prezentându-se sub forma unor adieri de aer ceva mai cald, care se resimt în tot cursul zilei.

3. Suprafața activă subiacentă

În cuprinsul regiunii, frecventele variații altitudinale influențează asupra caracteristicilor climatice, condiționând diferențieri în zonalitatea lor verticală. De asemenea, înclinarea pantelor determină unghiul de incidență al razelor solare și deci cantitatea de căldură pe care suprafața activă-subiacentă o furnizează mediului în care se desfășoară viața și activitatea omului, iar orientarea versanților intervine în nuanțarea condițiilor microclimatice, determinând nu numai variația acestora, ci și timpul de expunere la soare și gradul diferit de intensitate a radiației solare radiante, contribuind astfel la zonarea vegetației și stabilirea posibilităților de locuire a versanților. În fine, tipurile de sol având proprietăți specifice diferite pe spații restrânse, transformă diferențiat radiația solară în căldură înmagazinând cantități diferite necesare dezvoltării vegetației și culturilor, cărora le imprimă un caracter eterogen.

Dacă solurile zonale (brune și brune podzolite de pădure) reflectă zonalitatea verticală a climei de aici, atunci cele intrazonale și azonale reflectă un complex de factori locali, printre care se numără și cele climatice. Ca element al suprafeței active, solul influențează variația parametrilor climatici prin: culoare, umezeală, structură, conductibilitate calorică.

Pe de o parte, legătura dintre particularitățile formelor de relief, ale solurilor și vegetației – componente principale ale suprafeței active – și caracteristicile climatice și topoclimatice ale acestei regiuni – ca efecte ale transformării energiei radiante în căldură – iar pe de altă parte, legătura dintre aceste rezultate și viața omului sunt deosebit de strânse, ceea ce presupune o veche și amănunțită adaptare a omului la condițiile mediului fizico-geografic, în vederea unei cât mai raționale transformări și folosiri a acestora.

CAPITOLUL III

PARTICULARITĂȚILE PRINCIPALELOR ELEMENTE CLIMATICE

1.TEMPERATURA AERULUI

1.1.a. Temperatura medie anuală și lunară

Acest parametru climatic cunoaște o zonalitate verticală, conform gradientului termic vertical de 0,5 – 0,7/100m . Valorile anuale ale temperaturii aerului sunt cuprinse aproximativ între 9,8(Pătârlagele) și 10,6(Istrița) . Aceste variații se datorează diferențelor de altitudine și frecventelor inversiuni termice din cuprinsul depresiunilor, deși în general, acestea au un regim termic moderat datorită situării regiunii la adăpostul Munților Buzăului.

Cea mai ridicată medie anuală s-a înregistrat la periferia sudică a Dealurilor Buzăului, în anul 1951 (123, o valoare de nivel mediteranean), datorită frecventelor invazii de aer tropical în toate anotimpurile și mai ales vara.

Tabel nr.1 Temperatura medie lunară și anuală

1.1.b. Amplitudinea medie anuală

De la luna cea mai rece la luna cea mai caldă, temperatura aerului cunoaște o amplitudine diferențiată (tabelul nr.1). Astfel cele mai mari amplitutidini se constată la limite inferioară a Subcarpaților fiind de 25 la Istrița. Pe pantele sudice, cele mai însorite, amplitudinile medii anuale variază între 23-24 și se realizează îndeosebi pe seama temperaturii lunii celei mai calde, când temperatura crește foarte mult (în luna ianuarie, temperatura medie variază în jur de –1). La Pietroasele amplitudine medie a temperaturii aerului este de 23,5.

În câmpia învecinată (zona de tranziție), amplitudinile cresc, dovadă a unui grad de continentalism mai pronunțat (Râmnicu Sărat 24.2, Buzău 24.8), iar în cadrul depresiunilor subcarpatice amplitudinile scad (Pătârlagele 22.0).

1.2.Temperaturile extreme absolute

Față de temperaturile medii lunare, în cursul anului încălzirile și răcirile accidentale, determinate de interdependența dintre circulația atmosferei și suprafața activă au dus la înregistrarea unor valori mult deosebite de acestea.

1.2.a Temperaturile minime absolute

Răcirile accidentale din timpul lunilor celor mai reci, au fost sesizate de temperaturile minime absolute. Față de mediile multianuale, minimele absolute din perioadele de observație existente în stații au coborât cu mai bine de 20. Cele mai coborâte minime de temperatură s-au înregistrat pe pantele exterioare ale Subcarpaților ca urmare a invaziilor de aer rece, continental, polar sau arctic, care se stratifică în câmpia limitrofă până la 600-700m altitudine, în mod excepțional în lunile cu regim anticiclonic persistent.

Pe văi și în depresiuni unde inversiunile de temperatură sunt mai frecvente în timpul iernii valorile medii ale minimelor absolute sunt mai coborâte cu deosebire în anotimpurile de tranziție (în martie –9,5 la Pătârlagele; -7,6 la Buzău; în septembrie respectiv 2,5 și 5,2), când au loc unele schimbări cu caracter local în regimul termic.

Tabelul nr.3 Temperatura minimă absolută

Din tabelul 3 rezultă că în perimetrul studiat cele mai frecvente temperaturi minime absolute au fost între –15.1 și –25,1 (Pietroasele, Istrița), pentru pantele sudice ale Subcarpaților Buzăului. În depresiunile subcarpatice și cele situate la piciorul muntelui, mai mult sub influența înălțimilor din jur, cele mai frecvente minime sunt cele cuprinse în intervalul –20.1 și –25.0 (Pătârlagele). La limita cu câmpia temperaturile minime absolute variază ajungând chiar la –30.0 în ianuarie la Râmnicu-Sărat.

1.2.b. Temperaturile maxime absolute

Încălzirile accidentale rezultate din persistența unui regim continental sau din invaziile de aer tropical continental, care au loc în toate anotimpurile în funcție de configurația câmpului baric din estul Europei cu predominarea timpului senin și a regimului de insolație au fost surprinse de către temperaturile maxime absolute. De cele mai multe ori acestea s-au înregistrat în lunile cele mai calde ale anului, iulie, august. Pe pantele sudice ale Subcarpaților Buzăului valorile temperaturilor maxime absolute s-au ridicat la 39 în august la Pietroasele și 39.2în august la Istrița. Acest fapt se explică printr-o insolație prelungită în condiții de timp favorabil. În depresiunile subcarpatice maximele absolute au atins 38.4 la Pătârlagele. La Buzău și Râmnicu-Sărat valorile s-au ridicat în august la 39.6și respectiv 39.4.

Acest fapt a avut repercusiuni asupra vieții vegetale și animale. Vița de vie a suferit și suferă mult din lipsa apei, iar din cauza căldurii strugurii se culeg de obicei în septembrie, fiind de proastă calitate; pomii fructiferi (pruni, nuci) și chiar arborii din pădure au suferit mult de pe urma secetei.

În timpul iernii, media maximelor absolute din partea de nord a Subcarpaților Buzăului prezintă valori cu 1-3 mai ridicate decât la contactul acestei regiuni cu câmpia (în ianuarie 118 la Pătârlagele , 9.5 la Buzău). În timpul verii, însă, situația este inversă: prima parte înregistrează valori maxime mai coborâte decât cealaltă (în august 329 la Pătârlagele, 31.6 la Buzău), ceea ce reprezintă gradul de continentalism mai redus al acestei regiuni subcarpatice decât al Câmpiei Buzăului.

Cele mai ridicate valori maxime absolute lunare prezintă diferențe mai reduse la Pătârlagele între luna cea mai rece și cea mai caldă decât la Buzău (în ianuarie, la Pătârlagele 19.4, la Buzău 18.4; în august respectiv 38.4și 39.6); aceeași constatare se desprinde și din analiza valorilor minime absolute, care la Pătârlagele sunt mai ridicate decât la Buzău mai ales în timpul iernii (în ianuarie –25.5la Pătârlagele, -29.6 la Buzău; în august, respectiv 7.3 și 4.5), în ambele cazuri evidențiindu-se contrastul termic dintre regiunea de adăpost climatic a Subcarpaților Buzăului și regiunea de câmpie cu nuanțe excesive ale climei temperate continentale.

Tabelul nr.4 Temperatura maximă absolută

1.2.c. Amplitudinea maximă absolută

Urmărind variațiile temperaturilor extreme, de la minime absolute, la maxime absolute, se constată ampl

itudini foarte mari, aproximativ cu 35-40 mai mari ca cele rezultate din diferența obținută între temperaturile medii multianuale.

Astfel, pe pantele sudice însorite ale Subcarpaților, amplitudinile absolute înregistrează valori foarte apropiate de cele din câmpie, ceea ce indică un grad mai mare de continentalism (Pietroasele 68.0, Istrița 69.7). În depresiunile subcarpatice amplitudinile absolute au valori de 62-63 (Pătârlagele – 62.5). În zonele mai coborâte amplitudinile variază între 68-69 (Râmnicul Sârat – 69.4 și Buzău – 68.6).

Tabelul nr. 5. Amplitudinea maximă absolută (anuală)

1.3. Frecvența zilelor cu diferite temperaturi caracteristice

În fluctuațiile sale periodice și neperiodice, temperatura aerului poate depăși sau coborî sub anumit praguri. Analiza acestor cazuri, dă o imagine mai cuprinzătoare asupra regimului temperaturii aerului. În funcție de pragurile respective s-au stabilit , convențional, următoarele categorii: zile cu îngheț, zile de iarnă, zile de vară și zile tropicale.

1.3.a. Zile cu îngheț

Sub influența proceselor advectiv-radioactive, în timpul semestrului rece, temperatura aerului nu se menține în permanență sub 0, ci alternează cu temperaturi pozitive.

Primul îngheț apare în jurul datei de 15 octombrie, acesta durează câteva ore înainte de răsăritul soarelui și are loc numai în depresiuni, unde cantonează un aer mai rece decât pe culmi. Același aer rece face ca primăvara înghețul să dureze, în medie, până către sfârșitul lunii aprilie. În partea de sud, la Buzău și Istrița, aceste date sunt înregistrate în timpul toamnei cu 10 zile mai târziu, iar al primăverii cu aproape două săptămâni mai devreme.

Tabelul nr. 6. Data medie și extremă a primului și ultimului îngheț

În întreaga regiune, numărul mediu anual al zilelor cu îngheț variază între 180-200 de zile, fiind în strânsă legătură cu distribuția gradienților termici verticali ai temperaturii aerului. Pe măsură ce temperatura scade cu altitudinea, numărul zilelor cu îngheț crește. Astfel, pe pantele inferioare ale Subcarpaților externi, în golfurile de câmpie care înaintează pe culoarele largi ale văilor Buzău, Cricov, Teleajen, numărul mediu anual al zilelor cu îngheț este mai mic sau egal cu 80 de zile. Pe culmile Subcarpaților externi cu altitudini între 300-500m și în depresiunile Sânger, Nișcov, Cislău, Pârscov, Policiori-Grabicina și Pâclele-Beciu, numărul zilelor cu îngheț variază între 80-100. Pe culmile Subcarpaților interni cu aceleași altitudini și în depresiunile dintre ele (Pătârlagele, Odăile, Bisoca), ca și pe culmile superioare ale dealului Istrița la peste 500m altitudine, numărul zilelor cu îngheț variază între 100-120 de zile.

Pe culmile Subcarpaților interni cu altitudini între 500-700m și spre contactul cu muntele, temperatura caracteristică zilelor cu îngheț se realizează în circa 120-140 de zile anual.

De la un an la altul numărul zilelor cu îngheț a variat foarte mult sub influența factorilor de circulație și a condițiilor locale. Cele mai multe zile cu îngheț s-au realizat în anii cei mai friguroși și au variat între 115-125 de zile în câmpia limitrofă (Râmnicul Sărat 118 zile și Buzău 115 zile), au fost de cca 100 de zile pe pantele sudice ale Subcarpaților (Pietroasele 104 zile), au depășit 125 zile ăn depresiunile subcarpatice mai dezvoltate (Pătârlagele 127 zile).

În timpul anului, temperatura caracteristică zilelor cu îngheț este posibil să se realizeze toamna, începând din septembrie-octombrie în câmpia limitrofă și în depresiuni, din octombrie sau noiembrie pe pantele sudice ale Subcarpaților. Primăvara, o dată cu creșterea temperaturii aerului, zilele cu îngheț dispar din luna aprilie în Subcarpați și depresiunile subcarpatice. Cele mai multe zile cu îngheț se realizează în luna ianuarie, această lună, cu excepția pantelor sudice unde sunt 27 de zile cu îngheț, în restul regiunii, temperatura caracteristică acestor zile se întâlnește aproape în toată luna: 28-29 de zile în câmpia limitrofă și în depresiunile subcarpatice.

Tabelul nr. 7 Numărul mediu lunar și anual al zilelor de îngheț

1.3.b. Zile de iarnă

După cum le arată și numele, acestea se întâlnesc în mod obișnuit iarna în toate regiunile; în anotimpul de tranziție frecvența lor scade, iar în semestrul cald se mai pot întâlni pe cele mai mari înălțimi. Zilele de iarnă sunt zilele în care temperatura maximă a aerului este mai mică de 0. Datorită acestui fapt, zilele de iarnă sunt mai puține comparativ cu zilele cu îngheț.

În Subcarpații Buzăului numărul mediu anual al zilelor de iarnă variază de la 30-60 de zile în funcție de altitudine.

În cursul anului, temperatura caracteristică zilelor de iarnă începe din noiembrie până în martie. În depresiuni, zilele de iarnă se prelungesc până în aprilie.

Cele mai multe zile de iarnă se realizează în luna ianuarie, ca și zilele cu îngheț, cu deosebirea că sunt mai reduse ca număr. În această lună, cele mai puține zile de iarnă sunt în depresiuni și pe pantele sudice, 10-11 zile (Pătârlagele 10 zile , Pietroasele 11 zile) datorită adăpostului. În lunile decembrie și februarie, temperatura caracteristică zilelor de iarnă se atinge în 5-10 zile, având o frecvență mai mare în decembrie.

Tabelul nr. 8 Numărul mediu lunar și anual al zilelor de iarnă

1.3.c. Zilele de vară

În timpul semestrului cald, temperatura aerului poate depăși în cursul unei zile pragul de 25. Zilele în care temperatura maximă este >25, au fost denumite zile de vară.

Numărul mediu anual al zilelor de vară variază între 90 de zile la limita cu câmpia și pe pantele inferioare ale Subcarpaților și circa 60 de zile spre contactul cu muntele.

Cele mai multe zile de vară se realizează în Subcarpații externi unde invazia aerului cald tropical pătrunde cu ușurință, totalizând anual circa 80-90 de zile. Aceasta este în același timp și o consecință a influențelor föhnale și a duratei prelungite de însorire din timpul semestrului cald.

De la un an la altul, zilele de vară au variat cu 10-20 de zile mai mult sau mai puțin față de media multianuală. Numărul maxim al zilelor de vară a variat între 110 zile la poalele Subcarpaților (Pietroasele 109) și 90-95 de zile în depresiuni (Pătârlagele – 94 de zile).

În cursul anului, temperatura caracteristică zilelor de vară se poate atinge începând din aprilie până în noiembrie, având cea mai mare frecvență în câmpia limitrofă și pe pantele sudice ale Subcarpaților.

Cele mai multe zile de vară se realizează în iulie și august depășind 20 de zile, iar cele mai puține în aprilie, octombrie și noiembrie când, sub influența proceselor advective se pot realiza în medie câte 1-2 zile lunar.

Tabelul nr. 9 Numărul mediu lunar și anual al zilelor de vară

1.3.d. Zile tropicale

Sub influența invaziilor de aer fierbinte continental, ca și sub influența încălzirii locale puternice din semestrul cald, temperatura maximă a aerului poate atinge sau depăși 30. Zilele cu asemenea temperaturi au fost denumite zile tropicale. Numărul cazurilor în care temperatura maximă ≥ 30, este mai mic ca numărul cazurilor cu temperatură maximă ≥ 25.

Totuși, datorită poziției favorabile pe care o au Subcarpații față de advecția aerului fierbinte tropical ca și datorită dezvoltării proceselor convective și föhnale pe pantele lor sudice și sud-estice în această regiune este posibilă realizarea temperaturilor caracteristice zilelor tropicale, destul de frecvent.

Numărul mediu anual al zilelor tropicale variază până la 20 de zile pe pantele sudice ale Subcarpaților, în culoarele largi de vale și depresiuni.

De la un an la altul, sub influența proceselor de circulație, numărul anual de zile tropicale a înregistrat fluctuații însemnate. În Subcarpații externi și în câmpia limitrofă, numărul maxim anual al acestor zile a variat între 45-50 de zile, în depresiuni a atins 27 de zile (ex. Pătârlagele).

În cursul anului, temperatura caracteristică zilelor tropicale se poate realiza începând din luna mai până în septembrie, având în aceste două luni o frecvență de 1-2 zile lunar. Cele mai multe zile tropicale se întâlnesc în iulie și august, având cam aceeași frecvență (8-10 zile lunar).

Tabelul nr. 10 Numărul mediu lunar și anual al zilelor tropicale

Analiza zilelor cu diferite temperaturi caracteristice pune în evidență legile distribuției temperaturii aerului în regiunea studiată, în funcție de interacțiunea dintre procesele de circulație și cele geografice locale.

Repartiția lor anuală sau lunară se face în raport cu repartiția gradienților verticali ai temperaturii aerului.

2.TEMPERATURA SOLULUI

Solul este un component de bază al suprafeței active, al cărei rol este bine definit printre factorii genetici ai climei. Caracteristicile fizico-chimice și gramelo-metrice ale acestuia, cantitatea de aer și de apă din sol, culoarea, natura, învelișului vegetal, faza de vegetației, prezența stratului de zăpadă, gradul de umezire a solului, altitudinea terenului, orientarea și panta versanților, formule și microformule de relief, activitatea gospodărească a omului, determină anumite particularități ale climei solului și aerului din imediata sa vecinătate, particularități care se reflectă și în regimul termic al acestuia. Înainte de toate însă, un rol deosebit îl are energia primită de la Soare și schimburi reciproce de căldură cu atmosfera și orizonturile inferioare ale solului.

2.1.Temperatura la suprafața solului

La nivelul suprafeței solului se produc cele mai importante procese de transformare a energiei radiante în energie calorică. Suprafața solului este, așadar, sursa de încălzire a aerului din timpul zilei (de dezbatere a convecției termice), domeniul de interferență a proceselor fizice care se produc în atmosfera inferioară cu cele biotice care au loc în sol. În tot cursul anului, temperatura solului influențează continuu viața și ritmul de dezvoltare a plantelor, după cum plantele, la rândul lor, influențează permanent regimul termic al solului.

Ca urmare a proceselor de însorire mai intense, favorizate de expoziția sudică a versanților și de influențele föhnale, valorile anuale ale temperaturii solului cresc, în această regiune, până la aproximativ 13.

În cursul anului, temperatura pe suprafața solului variază foarte mult de la o lună la alta, înregistrând un minim iarna în ianuarie, și un maxim vara în iulie-august.

În ianuarie, temperatura pe suprafața solului este cu 1-2C mai mică decât în aer, datorită inversiunilor de temperatură care stimulează răcirea radiativă.

Tabelul nr. 11 Temperatura medie lunară la suprafața solului

În regiunea studiată, cele mai scăzute temperaturi se înregistrează spre limita Subcarpaților cu zona montană (ex. Pătârlagele), și cresc la limite cu câmpia (Buzău, Râmnicul Sărat).

Mediile temperaturii lunii iulie se repartizează astfel: 24.6 în depresiuni (Pătârlagele), 24.5 pe pantele sudice (Pietroasele) și 26.1 și respectiv 25.9 în câmpia limitrofă (Buzău, Râmnicul Sărat). În luna august în stațiile Buzău și Râmnicul Sărat este mai mare decât în iulie. În septembrie-octombrie se produce saltul termic de toamnă, când temperatura scade cel mai mult (6-8C). În decembrie toate mediile devin negative

2.2.Temperatura solului în adâncime

Transmiterea căldurii în sol se face în raport cu variația fluxului de radiație din timpul zilei și al anului. Caracteristicile fizico-chimice ale solului, cantitatea de apă și de aer din sol, structura granulometrică, fac ca transmiterea căldurii și răcelii în sol să se facă cu o oarecare întârziere. Astfel, în variația lunară a temperaturii solului cu adâncimea se remarcă un minim în ianuarie, pentru orizonturile superioare de 0-30cm. (având în general valori negative), fiind decalat cu o lună, în februarie, pentru orizonturile profunde sub 40 cm. (dar cu valori pozitive). În luna ianuarie, temperatura solului crește cu adâncimea, cele mai mari valori medii, de circa +5C, sunt la 10cm, adâncime, în timp ce, pe suprafața solului, acestea sunt sub -3C, ceea ce pune în evidență regimul de radiație al solurilor din timpul iernii (transmiterea căldurii se face din interior către suprafață). De asemenea maximul se produce în iulie pentru orizonturile de 0-80cm adâncime și abia în august mai jos.

În acest interval, cele mai mici medii sunt caracteristice orizonturilor inferioare, iar cele mai mari orizonturilor superioare, ceea ce evidențiază regimul de insolație al solurilor din timpul verii (fluxul de căldură este orientat de la suprafața solului spre adâncime). În anotimpurile de tranziție și îndeosebi în martie-aprilie, când încep procesele de răcire, valorile termice din sol tind să se omogenizeze. Are loc izotermia de primăvară și, respectiv, de toamnă.

În general, cele mai mari oscilații termice se remarcă în primii 20-30cm, cu valori pozitive vara și negative iarna, mai jos valorile fiind pozitive tot timpul anului și mai reduse.

Comparând sumele temperaturilor medii zilnice de pe suprafața solului cu cele de la adâncimea de 10cm și cu cele din aer (la 2m) se remarcă faptul că cele mai mari valori sunt pe suprafața solului și apoi în stratul arabil, ceea ce confirmă încă o dată faptul că suprafața solului este sursa principală de încălzire a atmosferei, justificând rolul acesteia de factor genetic al climei.

3. UMEZEALA RELATIVĂ A AERULUI

Gradul de umezeală a aerului reflectă influența circulației locale, precum și caracteristicile suprafeței active. Astfel, din cauza mișcărilor föhnale, aerul se încălzește adiabatic și pierde o anumită cantitate de apă mărindu-și gradul de uscăciune. La aceasta mai contribuie și lipsa masivă a pădurilor din Subcarpații Buzăului care prin evapotranspirație și micșorarea contrastului termic de pe suprafața activă, ar putea mări conținutul în vapori de apă.

3.1. Umezeala relativă medie lunară și anuală

Mișcările föhnale încălzesc și usucă aerul, iar lipsa pădurilor nu mărește conținutul de vapori de apă prin evapotranspirație, umezeala relativă a aerului fiind cuprinsă între 74% în zona de contact dealuri-câmpie și 78% în zona dealuri-munți.

În cursul anului, umezeala relativă prezintă un maxim principal în luna decembrie (84%) și altul secundar în luna iunie (73%); de asemenea, un minim principal în iulie (67%) și altul secundar în aprilie (68%).

Efectele föhnale sunt mai evidente pe pantele însorite ale dealurilor, cu altitudini de 300-400m (Dealul Istrița ) și în grupa depresiunilor sudice (Cislău, Pârscov), ca și în culoarele văilor largi (Buzău, Cricov, Teleajen) la ieșirea din dealuri, unde aerul este mai uscat și umezeala relativă medie anuală are valori asemănătoare cu cele din Câmpia Română. (<74%).

Umezeala relativă a aerului crește cu altitudinea. Astfel, pe dealurile împădurite, mai înalte (500-700m) dinspre contactul cu muntele și depresiunile dintre ele, umezeala relativă crește până la 78% (Pătârlagele 76%).

În cursul anului umezeala relativă înregistrează un maxim principal iarna, în luna decembrie, fiind în jur de 85%, provocat de frecvența mare a invaziilor de aer relativ cald și umed de pe Mediterana.

Maximul secundar se înregistrează la începutul verii, în luna iunie, dar este mult mai redus decât cel din timpul iernii. Aceasta coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului.

Minimul anual are loc fix primăvara în luna aprilie, fie vara în iulie-august, când umezeala relativă a aerului este ≤ 70% la contactul cu muntele și de 63% pe pantele sudice ale Subcarpaților.

Este de remarcat faptul că în zonele depresionare ca urmare a adăpostului și a influențelor föhnale , iarna, umezeala relativă a aerului scade mai mult decât pe dealurile Subcarpatice, unde inversiunile de temperatură din câmpie se ridică până la 300-400m altitudine. Dacă pe dealul Istrița în ianuarie-februarie, umezeala relativă a aerului este de 81-83%, în depresiunea Pătârlagele aceasta scade la 78-79%.

Față de situația medie multianuală, umezeala relativă a aerului, dependent de caracteristicile maselor de aer, înregistrează fluctuații neperiodice, ca și temperatura aerului. Astfel, valori mari ale umezelii se înregistrează în lunile de iarnă, scăzând cu aproximativ 20% în lunile de vară.

Tabelul nr.12 Umezeala relativă. Media lunară și anuală

4 .NEBULOZITATEA

Condițiile locale și de circulație din regiunea Subcarpaților Buzăului se reflectă și în distribuția nebulozității.

Întrucât nebulozitatea este în funcție de încălzirea diferențiată a suprafeței active se poate face o paralelizare între aceasta și temperatură.

În aceste sens s-au folosit o serie de metode statistico-matematice pentru omogenizarea și prelungirea șirurilor de observații de la trei la patru termene, obținându-se medii multianuale pe aproximativ aceeași perioadă ca și în cazul temperaturii.

Direct dependentă de particularitățile circulației generale a atmosferei, ca și de cele ale suprafeței active (îndeosebi relieful), nebulozitatea influențează la rândul ei regimul tuturor elementelor climatice.

4.1.Nebulozitatea medie anuală

Cele mai mici valori (<5 zecimi) se întâlnesc pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților externi, incluzând aici și depresiunile sudice (Cislău, Părscov, Nișcov, Sângerului) și culoarele largi ale văilor Buzăului și Slănicul Buzăului, Cricovului și Teleajenului. Comparativ cu această regiune, atât la sud, în câmpia limitrofă, cât și la nord, în Subcarpații interni, unde și altitudinile cresc, nebulozitatea medie anuală are valori mai ridicate, variind între 5.0 și 5.5 zecimi.

Zonalitatea verticală a nebulozității scoate în evidență pe de o parte rolul de baraj orografic pe care îl joacă Subcarpații datorită cărui fapt, pe înălțimile lor supuse permanent advecției aerului maritim se intensifică procesele de circulație. Pe de altă parte, la aceasta mai contribuie și evaporația și evapotranspirația, prin intermediul cărora, vaporii eliberați sunt ridicați în sus datorită convecției dinamice care se dezvoltă pe pante.

În cursul anului, în concordanță cu diferitele formații barice care traversează sau staționează peste partea sud-estică a României, nebulozitatea înregistrează un maxim și un minim (vezi fig.)

Tot anotimpul de iarnă are valori ridicate ale nebulozității, în Subcarpații Buzăului înregistrându-se un maxim de 6.0 zecimi la limita cu zona montană, în nord.

Sfârșitul verii și începutul toamnei, în schimb, se caracterizează printr-un minim de nebulozitate. Luna cea mai senină este septembrie, când mediile lunare ale nebulozității variază între 3.9 zecimi pe pantele sudice ale Subcarpaților, 4.1 zecimi în câmpia limitrofă și 4.3 zecimi în depresiunile subcarpatice. Minimul nebulozității din această lună este consecința predominării timpului anticiclonic liniștit și stabil. La aceasta se mai adaugă influențele föhnale de pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților.

4.2.Numărul mediu anual al zilelor senine

Ca și valorile medii anuale ale nebulozității și acest parametru urmărește o zonalitate verticală, în conformitate cu modul diferite de încălzire a suprafeței active, cât și cu posibilitatea de formare a norilor peste aceste teritorii.

Numărul mediu anual al zilelor senine este unul din criteriile de bază care pune în evidență influența föhnului pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților, cât și în câmpia limitrofă din jur. Astfel, în aceste regiuni se realizează anual cel mai mare număr de zile senine (peste 60).

În nord, la limita Subcarpaților cu zona montană, la altitudini cuprinse între 300 și 500m și în depresiuni, numărul de zile senine se reduce cu aproximativ 10, variind între 60 și 50 de zile.

În cursul anului, în conformitate cu variația lunară a valorilor nebulozității, cele mai multe zile senine se realizează în lunile august-septembrie, când predomină advecția aerului uscat continental.

În Subcarpații externi, depresiunile sudice, culoarele largi ale văilor la ieșirea din dealuri și câmpia limitrofă, datorită influențelor föhnale, aproape în tot sezonul cald, se constată cel mai mare număr de zile senine (câte 8-10 zile lunar). Totodată, cel mai mic număr de zile senine se realizează în decembrie și corespunde nebulozității maxime.

Tabelul nr.13 Numărul mediu anual și lunar al zilelor senine

4.3.Numărul mediu anual al zilelor acoperite

În distribuția sa verticală, acest parametru variază între <100 si > 140 de zile. Cele mai puține zile acoperite, se realizează pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților, ca și în depresiunile Pătârlagele, Cislău, Pârscov, Nișcov și Valea Buzăului la ieșirea din dealuri. Aici numărul zilelor acoperite este <100.

Pe majoritatea culmilor subcarpatice cu altitudini între 300 și 700m, ca și în restul depresiunilor mici dintre ele, numărul zilelor acoperite variază între 100 și 120 de zile anual.

În cursul anului, variația lunară a zilelor acoperite este relativ asemănătoare cu cea a nebulozității. Cele mai multe zile acoperite se realizează în luna decembrie și corespund cu nebulozitatea maximă, totalizându-se câte 15-18 zile lunar.

Tabelul nr.14 Numărul mediu lunar și anual al zilelor acoperite

O oarecare creștere se constată și primăvara, în lunile aprilie și mai și corespunde cu schimbarea sensului circulației atmosferice de la est la vest. Cel mai mic număr de zile acoperite se observă în luna august, când predomină timpul senin, mai ales pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților, bine însorite în această lună.

5.PRECIPITAȚIILE ATMOSFERICE

Poziția geografică a României față de principalii centrii barici, pe de o parte, și de caracteristicile reliefului, pe de altă parte, creează mari diferențieri în repartiția precipitațiilor atmosferice.

În cuprinsul Subcarpaților Buzăului, în care formele de relief foarte diferite prezintă însemnate variații altimetrice, precipitațiile pot proveni mai ales din norii frontale foarte frecvenți în cazul repetatelor invazii de aer oceanic sau din norii cumuliformi în sezonul cald.

5.1.Cantitățile medii anuale de precipitații

Deși suma actuală medie a precipitațiilor este destul de neuniform repartizată în cadrul Subcarpaților Buzăului, totuși ea ține seama de altitudine. Astfel, posturile aflate în partea de sud-est a regiunii, la limita cu Câmpia Română sau pe văile largi și joase, cum ar fi valea Buzăului, Cricovului și Teleajenului, înregistrează cantități anuale care nu depășesc 600mm. (Buzău 530,9mm). Pe pantele sudice ale dealului Istrița, chiar la altitudini mai mari de 200m, cad cantități relativ reduse de precipitații ca o consecință a föhnului întâlnit frecvent pe aceste pante, prin descendența lentă, încălzirea și uscarea maselor de aer care traversează Carpații, venind din Transilvania.

În cuprinsul Subcarpaților Buzăului, cantitățile medii anuale de precipitații dintre aceste două trepte de valori prezintă însemnate diferențe față de media multianuală, ele fiind în general mai mari în depresiunile de la contactul munți-dealuri (Gura-Teghii 1201,1mm), dealuri-câmpie (Nișcov 829,9mm), decât în depresiunile din interiorul regiunii subcarpatice (Posolești 800,2mm).

După escaladarea munților Buzăului, masele de aer föhnizat, încălzit și uscat, lasă în depresiunile de sub munte cantități reduse de precipitații (Chiojdu 540mm, Nehoiu 655mm, Lopătari 618mm), care se micșorează către sud. În cuprinsul Subcarpaților, o serie de masive deluroase (Istrița, Ciolanu, Târcov, Botanu, Bocu), precum și îngustările de văi pe care le creează (Bădila, Cănești ș.a.), constituie piedici nu numai în calea maselor de aer dinspre nord, ci și a celor dinspre sud, care condensează pe clina lor sud-estică lăsând cantități de precipitații (Boru 659mm, Ciolanu 665mm, Pârscov 660mm, Vintilă-Vodă 649mm) mai mari decât în zona de la nord-vest de aceste înălțimi (Cislău 545mm, Cozieni 566mm, Odăile 588mm).

Tabelul nr.15 Precipitațiile atmosferice. Media cantităților lunare și anuale

5.2.Cantități medii lunare de precipitații

La cele mai multe stații se înregistrează un maximum principal în luna iunie, când cad precipitații între 60mm (la cele situate mai ales în partea sudică a regiunii subcarpatice) și 120mm (la cele din partea nordică); maximul secundar are loc îndeosebi în luna noiembrie. Minimul principal se produce aproape la toate stațiile în toate octombrie și prezintă valori medii între 20 și 45mm, iar cel secundar în martie. Aceste valori variază foarte mult. Astfel, în cadrul maximului s-au acumulat cantități lunare între 150 și 280mm în anii ploioși, iar în cadrul minimului sub 1mm în cadrul minimului sub 1mm în anii secetoși, aceste valori medii extreme fiind caracteristice zonei de întrepătrundere carpato-subcarpatică și respectiv Subcarpaților externi. Cantitățile maxime lunare provoacă inundații, alunecări de teren, scurgeri de gloduri, uneori cu urmări catastrofale mai ales când precipitațiile cad într-un număr mic de zile, după o perioadă de secetă. Consecințele acestora s-au reflectat în peisajul geografic, prin inundații pe valea Buzăului și văile afluente, distrugerea terasamentului de cale ferată în amonte de Pătârlagele, alunecări masive pe versanții văii și pe pantele dealurilor din regiune.

5.3.Numărul mediu lunar și anual al zilelor cu precipitații

Ca și cantitatea de precipitații, și numărul de zile cu precipitații (0,1mm) variază cu înălțimea. Numărul mediu anual al zilelor cu precipitații este cuprins între >80 de zile la unele posturi situate în depresiuni, și >100 de zile în regiunea subcarpatică propriu-zisă.

Orașul Buzău, cu număr relativ mare de zile cu precipitații, dar cu cantități anuale destul de reduse, reprezintă un caz aparte, ca urmare a influenței climatului urban, unde datorită nucleilor de condensare produși de încălzirea caselor iarna, a fumului de la fabrici și a depoului de cale ferată, crește nebulozitatea, în special cea provenită din norii stratiformi.

Numărul mediu anual al zilelor cu precipitații variază între 90-110 zile. În variația lunară a acestui parametru climatic, se observă un maxim în sezonul cald (mai-iunie), luni ploioase și altfel și sub aspect cantitativ. De obicei în cursul lunilor iunie și iulie, chiar și august uneori, cantitățile anuale sunt mari, ori, reducerea numărului de zile în iulie și august, arată că în aceste luni, precipitațiile sunt în majoritate convective, având de caracter de aversă.

Minimul lunar de zile cu precipitații se înregistrează în septembrie și în special în octombrie, ceea ce de asemenea corespunde cantităților lunare reduse din aceste luni, când toamnele sunt lungi, cu timp frumos și senine.

Tabelul nr.16 Numărul mediu anual și lunar de zile cu precipitații

În concluzie, regimul precipitațiilor în această regiune, este supus în general influențelor altitudinale, care produc o creștere atât în valorile anuale cât și lunare ale cantităților de precipitații și ale numărului de zile cu precipitații dinspre sud-est, către nord-vest, pe măsură ce ne depărtăm de Câmpia Română către Subcarpați.

Mersul anual al parametrilor studiați au în general o fizionomie asemănătoare și anume: cantități lunare și zilnice maxime în sezonul cald, în special în iunie și iulie, când și numărul zilelor cu precipitații este mare, mai ales în mai-iunie. Aceste ploi de origine convectivă au de obicei un caracter de aversă, care își lasă amprenta în peisajul geografic prin viituri pe cursurile râurilor și alunecări pe pantele dealurilor. În sezonul rece, cantitățile de precipitații sunt mai reduse. De asemenea, numărul zilelor cu precipitații este mic. Ploile sunt de obicei de natură ciclonică și frontală, cu durată și persistență mai mare. Uneori și acestea pot provoca creșteri de debite și mai ales alunecări de teren.

Efectul de föhn, înregistrat în special pe pantele sudice ale Subcarpaților, produce o scădere a cantităților și a numărului de zile cu precipitații și astfel, sub acest aspect, se produc abateri de la gradientul pluviometric general.

6. STRATUL DE ZĂPADĂ

În semestrul rece al anului, precipitațiile cad adesea sub formă de zăpadă, care constituie pătura protectoare a vegetației, o sursă de alimentare a apelor curgătoare și o rezervă importantă de apă din sol.

6.1.Numărul mediu anual de zile cu ninsoare și strat de zăpadă

Condiția principală pentru formarea și menținerea stratului de zăpadă o constituie prezența temperaturilor negative atât pe sol, cât și în aer, ca și căderea precipitațiilor sub formă de ninsoare.

Prima ninsoare se produce spre sfârșitul toamnei și începutul iernii și corespunde aproximativ cu data trecerii temperaturii medii zilnice sub 2-3. În regiunea dealurilor subcarpatice prima ninsoare se produce în jurul datei de 20 noiembrie, iar pe pantele sudice ale Subcarpaților și în câmpia limitrofă, în prima decadă a lunii decembrie.

Ultima ninsoare se produce la date calendaristice diferite. Aceasta este în legătură cu creșterea temperaturii aerului de la anotimpul de iarnă, la cel de primăvară și corespunde în general datei trecerii temperaturilor medii zilnice prin 5. În regiunea dealurilor subcarpatice, ultima ninsoare se produce în a treia decadă a lunii martie , iar pe pantele sudice și în câmpia limitrofă, în jurul datei de 20 martie.

În intervalul cuprins între data medie a primei și ultimei ninsori, numărul mediu anual de zile cu ninsoare variază între 20-30 de zile în regiunea Subcarpaților, iar în câmpia limitrofă și pe pantele inferioare ale Subcarpaților cu expunere sudică, ninsoarea se produce în mai puțin de 20 de zile.

Față de data medie a primei și ultimei ninsori, stratul de zăpadă poate apărea cu o întârziere de 10-15 zile și poate dispărea tot cu atâtea zile mai devreme.

În intervalul cuprins între data medie de apariție a primului strat de zăpadă și data medie a ultimului strat de zăpadă, numărul mediu anual al zilelor cu strat de zăpadă variază foarte mult în funcție de condițiile locale și de circulație. O dată cu scăderea altitudinii, numărul zilelor cu strat de zăpadă se micșorează, dar se menține ridicat în culoarele adânci ale văilor, pe versanții nordici și pe cei împăduriți.

Pe culmile Subcarpaților interni, cu altitudini între 500-700m, ca și pe dealul Istrița și în majoritatea depresiunilor subcarpatice (Pătârlagele, Calvini, Cislău, Odăile, Policiori-Grabicina), stratul de zăpadă se menține între 40-60 de zile anual, cu o durată mai scurtă în depresiunea Pătârlagele (45 zile), ca o consecință a adăpostului oferit de culmile înconjurătoare, a influențelor föhnale și a modului de încălzire a suprafeței active. În câmpia limitrofă din sud-est, pe culoarul larg al Buzăului, incluzând și depresiunea Pârscov, ca și jumătatea inferioară a depresiunii Nișcovului, stratul de zăpadă se menține în mai puțin de 40 de zile anual (Pârscov 34 zile, Buzău 40 zile), ca o consecință a invaziilor de aer cald, de natură continental și a încălzirilor mai timpurii. Un număr relativ redus de zile cu strat de zăpadă se constată se constată și pe pantele inferioare ale Subcarpaților externi și în culoarele văilor Cricov, Teleajen, unde însumează în medie anual circa 40-50 de zile (Pietroasele 42 de zile, Valea Călugărească 49 de zile), fiind consecința directă a influențelor föhnale și a expoziției versanților.Se constată că depunerea stratului de zăpadă de la o decadă la alta este foarte redusă la începutul perioadei, când zăpadă cade în strate subțiri, multe dintre ele topindu-se repede, apoi valorile cresc brusc și evident la majoritatea posturilor, ceea ce corespunde perioadei din decembrie, când iarna s-a instalat în drepturi pe deplin, depunerile sunt mai mari, iar stratul de zăpadă devine persistent. În lunile de iarnă care urmează, creșterile sunt din nou mai reduse, alternând uneori cu scăderea stratului de zăpadă, ceea ce reflectă unele încălziri care produc topiri masive.

Către sfârșitul iernii, scăderea stratului de zăpadă este mai mare decât depunerea de la început și mai uniformă.

La această prezentare a stratului de zăpadă, caracteristică condițiilor relativ reprezentative ale stațiilor și posturilor meteorologice instalate pe platforme orizontale, deschise, fără obstacole, în care se urmărește eliminarea, sau, pe cât posibil măcar reducerea influențelor locale, mai trebuie adăugat că cele arătate mai sus suferă modificări locale în întreaga regiune studiată, în funcție de panta și expunerea versanților și a văilor față de soare și față de vânturile dominante, de formele de relief, vegetație și soluri. Pe pantele expuse spre nord, în văile înguste și umbrite, în păduri și în unele microdepresiuni apărute ca urmare a alunecărilor, zăpadă stagnează mai mult decât pe pantele însorite și văile largi. Ea reprezintă o rezervă de apă binevenită mai ales în primăverile secetoase, dar totodată prin infiltrarea treptată, în special pe pantele propice alunecărilor, favorizează reactivarea proceselor de pantă.

Tabelul nr.17 Numărul mediu al zilelor cu strat de zăpadă

7.VÂNTUL

Vântul, cel mai dinamic element al climei, reflectă pe fondul general al circulației maselor de aer, condițiile locale ale regiunii. Neomogenitățile suprafeței active se imprimă asupra direcției și vitezei vântului, intensificând sau diminuând dinamica locală. Relieful, prin particularitățile sale (grad mare de fragmentare, orientarea văilor și a culmilor, expunere, etc.), este unul din elementele suprafeței active care influențează vizibil parametrii vântului-

7.1. Direcția vântului

Pe fondul circulației generale a maselor de aer caracteristică regiunilor de est și sud-est ale țării, unde vânturile dominante sunt cele din nord și nord-est, în Subcarpații Buzăului apar unele particularități proprii. În depresiunile subcarpatice, îndeosebi în cele bine dezvoltate (Pătârlagele, Cislău, Pârscov), ca și în culoarele largi ale văilor, vântul este canalizat în lungul acestora. Astfel, în depresiunea Pătârlagele, orientată după valea Buzăului pe direcția nord-vest – sud-est, vântul dominant este ce de nord-vest (26,8%), urmat de cel de sud-vest (12.8%). De altfel, direcția de nord-vest este dominantă și în toate depresiunile subcarpatice mai puțin extinse dinspre contactul cu muntele (Trestia-Odăile, Vălătucile-Brăiești, Mânzălești, Bisoca-Neculele, etc.).

Pe dealurile subcarpatice interne, vânturile dominante dinspre munte sunt orientate paralel cu direcția culmilor. Pe dealurile subcarpatice externe, pe versanții sudici (Dealul Istrița) și sud-estice, supuși frecvent invaziilor de aer continental sau mediteraneean, vântul dominant este cel de nord-est și sud-vest (Pietroasele 16.7% și 16.8%).

Către extremitatea exterioară a Subcarpaților, unde dealurile scad mult din înălțime și fragmentarea reliefului este foarte redusă, ca și în culoarele largi ale văilor la ieșirea din dealuri, frecvența cea mai mare o au vânturile de nord-est (Buzău –NE 24,6%), direcții caracteristice pentru această parte a țării.

Cea mai redusă frecvență anuală o au vânturile de sud și est, a căror valoare însumată crește de la est la vest (Buzău 4%, Pietroasele 10,6%).

Frecvența mare a diferitelor direcții se reflectă în peisajul geografic local al regiunii. Astfel, în depresiunea Pătârlagele, pe pantele inferioare și pe terasa de luncă din lungul Buzăului, arborii sunt aplecați spre avale datorită predominării vântului de nord-vest. În același timp, pe pantele cu expunere vestică și estică se observă o ușoară aplecare a acestora, perpendiculară pe valea Buzăului, ca o consecință a scurgerii aerului rece spre fundul depresiunii. Aceeași situație poate fi observată și pe celelalte văi mai mari din Subcarpații Buzăului, în funcție de liniile mari de relief care le mărginesc.

În cursul anului, direcțiile dominante anuale și lunare au cea mai mare frecvență, apărând numai diferențe cantitative de la o lună la alta.

În Subcarpații Buzăului, influența condițiilor locale este vizibilă în toate lunile. În depresiunea Pătârlage, direcția nord-vest are, vara, în luna iulie, o frecvență de 34%. De altfel, această direcție depășește 20%,în toate lunile, în timp ce vântul de est într-o singură lună (martie), abia înregistrează 28%, în rest menținându-se între 0.2 și 2%.

Ca și în depresiuni și pe dealurile subcarpatice rămân dominante în toate lunile direcțiile cu cea mai mare frecvență anuală. Pe pantele inferioare ale dealului Istrița, la Pietroasele, direcțiile nord-est și sud-vest depășesc 19-20% în lunile martie și decembrie.

În câmpia limitrofă din sud (la Buzău), în semestrul cald, direcțiile dominante nord-vest și nord-est au o frecvență în iulie de peste 30% și respectiv 18-19%.

7.2.Calmul atmosferic

Calmul, elementul static al climatului, reflectă de asemenea, influența condițiilor locale. Pe pantele exterioare ale Subcarpaților Buzăului, unde vântul este mai frecvent calmul se reduce la numai 14-16% (Pietroasele 14.1%).

Se remarcă deci, o frecvență ridicată a calmului în depresiuni (cu un climat de adăpost) și o mișcare intensă a aerului pe culmile subcarpatice.

Din analiza frecvenței calmului în timpul anului, reiese un număr ridicat al cazurilor cu calm toamna și la începutul iernii, când în depresiunile subcarpatice, acesta depășește 45% (Pătârlagele, în noiembrie și decembrie, frecvența calmului este de 45.9% și respectiv 46.5%); pe pantele inferioare ale dealurilor atinge 19% (la Pietroasele, în lunile septembrie și decembrie), iar în câmpia limitrofă din sud-estul regiunii, calmul ajunge la peste 31% (Buzău în octombrie și noiembrie).

Perioada cea mai agitată din cursul anului este primăvara, o dată cu schimbarea sensului circulației atmosferice, când pe pantele exterioare ale Subcarpaților, calmul înregistrează 11.6% la Pietroasele în luna mai.

O perioadă de asemenea agitată se remarcă și vara, în special în luna iulie când predomină circulația vestică și mișcările föhnale. În această lună, calmul are cea mai mică frecvență atât în depresiunile subcarpatice, cât și pe pantele sudice și în câmpia limitrofă (Pătârlagele 18.4%, Pietroasele 11.4% și Buzău 17.7%).

La scăderea frecvenței calmului în această perioadă, mai contribuie și dezvoltarea proceselor convective de la suprafața solului, care antrenează aerul în mișcarea sa verticală (turbulența termică).

În afara acestei circulații generale a maselor de aer, în Subcarpații Buzăului și în câmpia limitrofă sub influența condițiilor fizico-geografice are loc o circulație locală caracteristică. Poziția geografică a acestei regiuni la Curbura Carpaților, înălțimea nu prea mare a culmilor muntoase care se ridică în vest (sub 1800m), lipsa unor trecători sau culoare adânci, creează condiții favorabile scurgerii maselor de aer oceanic, din bazinul Transilvaniei spre sud-estul și estul țării. (R. Călinescu, Alexandra Bunescu, 1966). În mișcarea sa descendentă, pe versanții cu expunere estică și sud-estică a Subcarpaților aerul se încălzește adiabatic, prin comprimare, încât întreaga regiune este expusă fenomenului de föhn. Aceste mișcări locale ale aerului imprimă unele particularități climatului local: creșterea temperaturii aerului, scăderea umezelii și a precipitațiilor, predominarea timpului senin, etc.

Föhnul are o frecvență ridicată aproape tot timpul anului, datorită predominării circulației atmosferice din vest, caracteristică latitudinilor noastre.

Consecințele de ordin climatic produse de föhn se reflectă și asupra economiei regiunii, ca și în peisajul geografic. Dezvoltarea viticulturii și pomiculturii, existența unor plante și animale de origine submediteraneeană în Subcarpații Buzăului își are una din cauze în temperaturile ridicate ale aerului, în adăpostul oferit de culmi, în intervalul redus de zile cu îngheț.

Alături de fenomenul de föhn, în Subcarpații Buzăului se resimt și câteva vânturi locale.

Crivățul este un vânt foarte puternic, rece și uscat, care se dezvoltă la periferia anticiclonului siberian, având direcția nord-est-sud-vest. Bate iarna și are uneori o permanență aproape zilnică. El determină geruri mari, înghețuri intense, polei, iar uneori viscole puternice, însoțite de viteze mari ale vântului care pot depăși 100-120km/h, provocând spulberarea și troienirea zăpezii, înghețul solului și degerarea culturilor, eroziunea solului, ruperea cablurilor aeriene, înzăpezirea arterelor de circulație.

Austrul se caracterizează printr-un vânt uscat, prezent aproape în toate anotimpurile. El se dezvoltă la periferia anticiclonilor centrați în Peninsula Balcanică, în condițiile existenței unei depresiuni barice în centrul Transilvaniei. Direcția de deplasare este dinspre vest, sud-vest sau sud. Iarna produce ger, iar vara secetă; primăvara usucă câmpul umed în câteva zile.

Băltărețul, vânt umed, își are originea în ciclonii care se formează pe Marea Mediterană și Marea Neagră. Bate mai rar, în special toamna și primăvara, din sud-est și spre nord-vest, sau din est spre vest, însoțit de nori negri și groși, care produc o ploaie măruntă și caldă, de scurtă durată. Uneori bate și iarna aducând ploi, iar vara, răcoare.

Munteanu este un vânt local care bate dinspre Munții Buzăului în Bărăganul de Nord și Central, pe direcția nord-vest – sud-est. Fiind generat de ciclonii mediteraneeni, cu caracter retrograd, produce ploi torențiale, uneori însoțite de grindină cu dimensiuni apreciabile.

De asemenea, vrânceanul este un alt vânt local ce suflă o mică parte din an dinspre nord-nord-est. În partea de nord a regiunii se resimte vântul de munte care coboară în timpul nopții către câmpie și vântul de vale care urcă ziua către munte.

7.3.Viteza vântului

Ca și în cazul direcției și asupra vitezei vântului, caracteristicile suprafeței active influențează intensificarea sau diminuarea acesteia.

Direcțiilor dominante le revin și cele mai mari viteze medii anuale. Astfel, în depresiunea Pătârlagele, vântul dominant de nord-vest (28%), are o viteză medie anuală de 4.5m/s, în timp ce vântul de nord cu o frecvență mai redusă (11.4%), are o viteză mai mare, respectiv 4.9m/s. Chiar și vântul de nord-est cu o frecvență foarte redusă (5.4%), are o viteză de 4m/s. Direcțiile est și vest care au cea mai mică frecvență (1.6% și respectiv 1.4%) au și cele mai reduse viteze (2.3 și respectiv 2.1m/s).

Pe dealurile subcarpatice, în special pe pantele exterioare (la Pietroasele), cea mai mare viteză medie anuală o au vânturile de nord (5.8m/s), nord-est și nord-vest (5.3m/s) care au și o frecvență ridicată în tot timpul anului.

La poalele Subcarpaților și în câmpia limitrofă, viteza medie a vântului scade în general sub 4m/s, ca urmare a adăpostului oferit de dealuri. Și în această regiune, cele mai ridicate viteze le înregistrează direcțiile dominante. La Buzău vântul dominant de nord-est are o viteză medie anuală de 4.7m/s, iar la Râmnicul Sărat, direcțiile dominante nord, nord-est și est au o viteză de 3.5 – 3.7m/s.

În cursul anului, lunile în care vântul are cele mai mari viteze, sunt cele de iarnă și primăvară, când depășește frecvent 3m/s. În depresiunile subcarpatice vântul de nord și nord-est ajunge la 7.2m/s (în luna ianuarie la Pătârlagele), iar pe dealurile subcarpatice, în ianuarie și februarie, nordul poate înregistra peste 7m/s (Pietroasele 6.9 și respectiv 7.2m/s).

În general, în lunile reci, toate direcțiile au viteze ridicate (chiar vânturile cu o frecvență și viteză medie anuală redusă depășesc 3m/s), dar se remarcă vânturile dominante a căror viteză este cea mai ridicată.

Vara și toamna, viteza medie a vântului scade mult, cele mai frecvente fiind vitezele de sub 3m/s. În această perioadă, în depresiunile subcarpatice predomină vitezele de 2-3m/s, numai vânturile cu o frecvență ridicată depășesc 3m/s (la Pătârlagele, viteza vântului are în luna august 4.5m/s.

Pe dealurile subcarpatice, vara și toamna, de asemenea, predomină vitezele de 2-3m/s, dar cele de peste 4m/s și chiar de peste 5m/s au o frecvență mai ridicată decât în depresiuni.

La periferia sud-estică a Subcarpaților, în această perioadă, viteza vântului nu depășește 4m/s, cu excepția vântului de nord-est care la Buzău are o viteză de peste 4m/s din mai până la sfârșitul anului.

Dependent de caracteristicile circulației maselor de aer, viteza vântului prezintă fluctuații mari față de situațiile medii multianuale. Astfel, la Pătârlagele, vântul de nord-est care în ianuarie are o viteză medie de 7.2m/s, în aceeași lună a anului 1989 a atins viteza medie de 12m/s, iar în 1990 de 18m/s. Totodată, aceeași direcție poate avea viteze foarte reduse în alți ani. Așa de exemplu, la Pătârlagele, vântul de nord-est în ianuarie 1992 a avut o viteză de numai 3m/s. De asemenea, vânturi cu viteze medii multianuale reduse, pot înregistra uneori intensități mari. Vântul de vest care are o viteză medie multianuală în noiembrie de 1.2m/s, a înregistrat în noiembrie 1989 o intensitate de 7.5m/s.

Situații similare s-au înregistrat și la celelalte stații meteorologice (Râmnicul Sărat, Buzău, Pietroasele), însă diferite sub aspect cantitativ.

Roza vitezei și frecvenței vântului la stația meteorologică Râmnicul Sărat

Tabelul nr.18

Tabelul nr.19

Pietroasele

Tabelul nr.20

Buzău

Tabelul nr.21

Pătârlagele

8.2.Chiciura

Chiciura, un depozit din cristale de gheață, cu o structură foarte fină, care se formează pe timp cețos în condițiile temperaturii negative foarte coborâte, când are loc advecția aerului arctic sau polar maritim, ca și în cazul răcirilor radiative intense.

Chiciura se produce la intervale de timp foarte diferite și nu în toți anii. Frecvența zilelor cu chiciură are o foarte mare variabilitate de la o lună la alta și de la un an la altul.

Din cauza descendenței maselor de aer pe pantele sudice ale Subcarpaților care se încălzesc adiabatic și se usucă, foarte rar se realizează condiții favorabile producerii chiciurei. De aceea, în perimetrul studiat, numărul mediu anual al zilelor cu chiciură este foarte mult redus, nu numai pe pante, dar chiar și în depresiunile, în general adăpostite, ferite de advecția aerului rece.

Tabelul nr.23 Numărul mediu lunar și anual al zilelor cu chiciură (1989-1990)

Cel mai mare număr anual de zile cu chiciură se înregistrează la Pietroasele (15), scăzând până la două zile în depresiuni (Pătârlagele – 2 zile).

8.3.Poleiul

Poleiul apare în condițiile trecerii fronturilor reci sau în cazul advecției aerului cald și umed peste suprafețele cu temperaturi negative. Apariția acestui fenomen prezintă mare pericol atât pentru transportul rutier cât și pentru conductorii aerieni. Pentru formarea poleiului se întâlnesc condiții mai favorabile pe pantele cu expunere sudică și sud-estică, unde advecția aerului cald și umed mediteraneean peste suprafețele suprarăcite sau advecția fronturilor reci le afectează mai repede.

Ca urmare aici se realizează în medie anual circa 3-4 zile cu polei, mai puține în depresiuni 1-2 zile.

În anii cu condiții favorabile numărul maxim de zile cu polei a fost de 18 zile la Pietroasele, iar minimul s-a înregistrat la Pătârlagele (2 zile).

Tabelul nr.24 Numărul mediu lunar și anual al zilelor cu polei

(1989-1990)

8.4.Grindina

Grindina intră în categoria precipitațiilor solide, fiind formată din boabe de gheață densă cu diametru de 5-50mm. Acesta cade în perioada caldă a anului din nori cumulonimbus, fiind adesea însoțită de furtună.

În Subcarpații Buzăului, grindina este un fenomen rar, care se produce în medie în 1-2 zile, dar sunt cazuri când se pot înregistra 5-6 zile pe an. Acest lucru se întâmplă de obicei pe pantele sudice însorite și în depresiunile mai largi (Pătârlagele, Cislău, Pârscov, Nișcov), unde convecția termică se dezvoltă mai bine, iar temperatura aerului se poate ridica până la temperatura zilelor tropicale, asemenea regiunilor de câmpie limitrofe.

Grindina are cea mai mare frecvență în lunile mai, iunie, iulie (în medie 0.5-0.7 zile lunar). Foarte rar și în perioada rece a anului pot apărea cazuri cu grindină (în medie 0.1-0.2 zile lunar).

Tabelul nr.25 Numărul mediu lunar și anual al zilelor cu grindină

(1989-1999)

8.5.Roua

Roua, după cum se știe este formată din picături de apă depuse pe sol, iarbă și diferite obiecte, ca urmare a condensării vaporilor de apă în stratul de aer microclimatic, răcit prin radiație nocturnă.

Comparativ cu grindina și chiar cu alte fenomene climatice, roua are o mare frecvență în Subcarpații Buzăului. Numărul mediu anual de zile cu rouă variază foarte mult în arealul Subcarpaților. În depresiunile subcarpatice unde există condiții favorabile de condensare datorită inversiunilor de temperatură care apar și în timpul nopților de vară liniștite, roua se produce în 80-90 zile (Pătârlagele 81 de zile).

Totodată, pe pantele sudice și sud-estice ale dealurilor, unde mișcările descendente ale aerului sunt frecvente, roua apare în circa 35 de zile pe an (Pietroasele – 36 de zile).

Numărul maxim anual de zile cu rouă a atins 124 de zile la Pătârlagele în 1989 și 65 de zile la Pietroasele în 1990.

În timpul anului, frecvența cea mai mare a zilelor cu rouă se întâlnește în luni diferite, ca urmare a condițiile locale. Astfel, în depresiunile subcarpatice, cel mai mare număr de zile cu rouă se realizează în septembrie sau octombrie când se accentuează procesele de răcire nocturnă. Ca urmare, roua se poate produce în peste 10 zile lunar (Pătârlagele 13 zile în septembrie). Totodată, datorită condițiilor locale care furnizează dezvoltarea inversiunilor de temperatură în semestrul cald al anului, în depresiunile subcarpatice, același număr de zile poate fi realizat și în alte luni (iunie, iulie).

Pe pantele sudice și sud-estice ale Subcarpaților, numărul maxim lunar al zilelor cu rouă se realizează în luna septembrie, fiind mai mare de 5 zile (Pietroasele 7,7 zile), ca urmare a prelungirii duratei de însorire ziua și a accentuării răcirilor nocturne, datorită predominării regimului anticiclonic caracteristic acestei perioade.

În regiunea din sud, limitrofă Subcarpaților, numărul maxim lunar de zile cu rouă scade sub 5 zile (Buzău 4.7 zile) și se realizează în octombrie când se intensifică procesele de răcire radiativă în câmpie.

De la un an la altul și de la o lună la alta, variabilitatea numărului de zile cu rouă este foarte mare. Cantitatea mare de rouă rezultată din condensarea vaporilor în timpul fenomenului de rouă care încă nu a fost măsurată, vine să suplinească cantitatea de precipitații reduse din unele luni de toamnă (septembrie, octombrie), ajutând astfel dezvoltarea vegetației.

Tabelul nr.26 Numărul mediu lunar și anual al zilelor cu rouă

(1989-1999)

CAPITOLUL IV

CERINȚELE AGROBIOLOGICE ȘI INFLUENȚA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII VIȚEI DE VIE ȘI A POMILOR FRUCTIFERI

Elementele de climă și de tehnologie acționează simultan asupra proceselor biologice și recoltei, ceea ce impune studiul corelării lor pentru a determina influența cantitativă a acestor factori la obținerea nivelelor planificați de producție. Pentru orice zonă unde dorim să amplasăm speciile pomicole trebuie să se țină seama de durata perioadei de vegetație și ieșirea mugurilor de rod din iarnă în condițiile optime este limitată de ultimele geruri din primăvară și primele geruri din iarnă.

Factorii meteorologici, oricare ar fi specia pomicolă sau viticolă cultivată, afectează ciclul biologic și producția sub diferite aspecte, de aceea înregistrarea lor permanentă, prognozarea și stabilirea raporturilor cu plantele cultivate sunt de mare importanță. Prin diferite metode de calcul statistico-matematice se pot urmări și studia diversele influențe și relații dintre elementele de climă, procesele de creștere – dezvoltare și producție a viței de vie și a pomilor fructiferi. Controlul desfășurării organogenezei în general, și morfogenezei florale, în particular, cu ajutorul elementelor meteorologice în diferite bazine pomicole și viticole, permite să se determine riscurile ce ar putea interveni, pe specii și soiuri, în perioada de vegetație datorită condițiilor climatice.

1.Cerințele față de lumină

Lumina este un factor de o importanță mare pentru viața pomilor și viței de vie. Sub influența luminii solare, are loc fenomenul de fotosinteză, care poate fi considerat procesul cel mai important din lumea organică. Lumina influențează în mod sensibil habitusul pomilor, viteza de creștere a lăstarilor, corelația fructelor.

Speciile de pomi iubitoare de lumină au coroana răsfirată, de pildă caisul, nucul, iar speciile mai puțin iubitoare de lumină au o coroană mai strânsă, de pildă mărul. Tulpinița ieșită din sămânță crește cu viteză mare până iese la lumină, ca să asigure viața puietului, după ieșirea ei afară din pământ la lumină, ea își modifică viteza de creștere, care se micșorează, în schimb cresc frunzele care hrănesc tulpina, care de acum are rol de susținere.

După pretențiile lor față de lumină, speciile de pomi urmează în ordine astfel: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireșul, părul, gutuiul, vișinul, prunul și mărul.

Înăuntrul fiecărei specii, sunt forme și soiuri mai mult sau mai puțin pretențioase la lumină. Fermele cultivate sunt mai pretențioase decât cele sălbatice.

Puieții de măr franc sunt mai pretențioși la lumină decât cei de măr pădureț. În școală de puieți, puieții de măr de pădure, suferă de insolație și de prea multă lumină și se dezvoltă încet. De asemenea, cerințele pomilor față de lumină cresc cu vârsta; astfel, pomii tineri au mai puțină nevoie de lumină decât cei maturi, de unde și forma de coroana strânsă la cel dintâi și globuloasă la cei din urmă.

Insuficiența luminii sau umbrirea are influență negativă asupra tuturor proceselor vitale. Umbrirea parțială a mărului, a evidențiat că pomii formează frunze mai mari și mai subțiri, iar granulele de cloroplaste se îngroașă, manifestând prin aceasta o tendință de compensare a lipsei de lumină, de mărire a ratei fotosinteză / respirație. Acest mecanism de compensare este, însă, insuficient deoarece s-a constatat că, la 1/20 din lumina normală a zilei, părți de pomi sau pomi întregi nu au diferențiat deloc muguri de rod și că există o legătură direct proporțională între umbrire și căderea fiziologică a fructelor. Mai departe, deși încărcătura a rămas sub normal, fructele ajunse la maturitate au avut dimensiuni mai mici. Umbrirea are efecte negative și asupra colorării fructelor. Aceasta se explică prin faptul că antocianul este sintetizat din zaharuri sub acțiunea directă a luminii, mai ales în ultima perioadă, înainte de cules. Perioada critică pentru lumină în privința colorării fructelor de măr cuprinde ultimele patru săptămâni înainte de cules, iar pragul critic se situează la circa 25% din lumina normală.

În privința compoziției fructelor, umbrirea provoacă o micșorare a cantității de substanță uscată, în general, și o reducere a cantității de amidon. Maximul de amidon este atins mai târziu decât în condiții de lumină, iar coacerea fructelor este întârziată.

Lumina depășește nevoile celor mai exigente specii pomicole, ceea ce poate fi pus în evidență de faptul că fotosinteza speciilor pomicole, în atmosferă cu conținut normal de CO2 atinge pragul superior la 1/3 –1/2 din lumina totală. Aceasta înseamnă că, de fapt, există un „surplus de lumină” car nu este folosit de plante. Existența acestui surplus justifică speranțele de sporire a randamentelor la hectar printr-o mai bună utilizare a luminii. Din frunzișul existent, cel situat la exteriorul coroanei primește lumină mult peste pragul superior al fotosintezei, pe când frunzele din straturile inferioare sunt luminate abia puțin peste nivelul punctului de compensație. Rezultă că orice modificare în structura coroanei, care sporește cantitatea de lumină la nivelele inferioare până la limita de 25% din lumina naturală, contribuie la sporirea randamentului frunzelor, la obținerea unor recolte mari și de calitate.

În ceea ce privește orientarea frunzelor față de lumina incidentă, corelată cu deplasarea diurnă a soarelui, mai rezultă că orele cele mai eficiente sunt cuprinse între momentul când soarele ajunge dimineața la 45 și după-amiaza la aceeași înălțime. Umbrirea pomilor în acest interval de timp (autoumbrire sau umbra purtată de rândul vecin), constituie o pierdere deosebit de importantă pentru pom. Ca urmare prin stabilirea distanțelor de plantare trebuie să se evite umbrirea, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este mai sus de 45 față de orizont.

La înălțimi mici ale soarelui, formele orizontale de coroane desfășoară o fotosinteză mai intensă decât cele verticale. În schimb, curba fotosintezei în coroanele orizontale se plafonează între 200 și 250mm3 CO2/cm2/oră, de îndată ce soarele depășește 45 deasupra orizontului.

Modul de folosire a luminii depinde, de asemenea, de evoluția culturii. Indicele foliar este mult mai mic la plantele tinere decât la indivizii maturi din aceeași specie și soi. Indicele foliar variază, de asemenea și în cursul anului. În cazul concret al pomilor, primăvara, suprafața frunzelor este redusă, dar crește rapid, atingând maximul în fenofaza de încetare a creșterii și de coacere a lemnului.

2.Cerințele față de temperatură

Cultura pomilor și a viței de vie este posibilă numai într-un ansamblu de condiții favorabile ale mediului ambiant, între care temperatura are un rol determinant. Căldura este un factor limitativ pentru toate speciile pomicole și viticole. Caracterul limitativ al temperaturii se manifestă în zonă, în special prin temperaturile negative extreme din timpul iernii, brumele și înghețurile timpurii de toamnă, dar mai ales cele târzii de primăvară și arșițele prelungite din timpul verii.

Gerurile care vin treptat sunt mai puțin periculoase decât cele bruște. La vișin, de exemplu, geruri de -20C, care s-au înregistrat progresiv, au distrus numai 3% din muguri. Aceasta se datorează faptului că instalarea lentă a gerurilor permite desfășurarea normală a proceselor de călire. Aceeași temperatură, survenită brusc, a distrus mugurii în proporție de 96%.

Gerurile de revenire de la sfârșitul iernii, după zile mai călduțe, sensibilizează pomii la ger. Dezghețurile și înghețurile repetate pot produce degerări la temperaturi mult mai puțin scăzute decât rezistă în mod normal specia respectivă. Aceasta se datorează faptului că plantele își pierd „călirea”.

Foarte multe observații au dovedit că pomii cu starea generală bună și condiții bune de vegetație în anul anterior au o rezistență mai mare la ger. O agrotehnică corespunzătoare asigură o rezistență mai bună la temperaturi scăzute.

În perioada de repaus, temperaturile foarte scăzute pot provoca moartea întregului pom sau numai a acelor părți care sunt mai sensibile. În mod frecvent, mai întâi degeră mugurii de rod, apoi cei vegetativi, urmați de ramurile anuale, mai ales în partea lor terminală unde procesele de maturare nu sunt suficient de avansate. Un fenomen frecvent este înnegrirea lemnului, provocat în special de gerurile mari și bruște de la începutul iernii, când plantele nu sunt complet călite. Gerurile foarte mari și prelungite la 2-3 zile duc la apariția unor crăpături în coajă și lemn, care pun în pericol viața pomilor.

Brumele timpurii apar în luna octombrie și foarte rar în septembrie, iar cele târzii sunt semnalate în aprilie și chiar în prima decadă a lunii mai. Deși temperaturile sunt mai puțin scăzute decât iarna, aceste accidente climatice afectează organele florale a căror rezistență scade pe măsura avansării vegetației.

Rezistența organelor florale ale diferitelor specii este practic egală (cu excepția cireșului), totuși numai unele dintre specii sunt afectate puternic de brumele și înghețurile târzii de primăvară. Aceasta se explică prin faptul că fenofaza respectivă (de ex. înfloritul) are loc mai devreme. Ca urmare, speciile care înfloresc devreme: caisul și piersicul, în mod frecvent, iar în ultimii ani și cireșul și nucul, sunt puternic afectate.

Speciile cu pornire în vegetație târzie intră în fenofazele cu sensibilitate la brume după perioada când se produc, în mod obișnuit, aceste accidente climatice.

La scăderea temperaturii între anumite limite (până la -2C, deci îngheț mai slab), plasmoliza celulelor este neînsemnată, încât ele își revin, indiferent dacă dezghețul este rapid sau lent, deci nu se provoacă moarte plantelor. La –3…- 4C, în timpul vegetației, dacă dezghețarea se face lent plantele își mai revin, în schimb un dezgheț brusc duce la moartea organelor sensibile.

Rezistența la ger a rădăcinilor este mult mai scăzută decât a părții supraterane. La măr, rădăcinile degeră la –7…-12C, pe când partea aeriană la -35C; la păr, limita de rezistență a rădăcinilor este de -11C; la piersic, -10C; la vișin -14C.

Fără îndoială că temperatura, ca element meteorologic esențial, acționează asupra plantelor în tot cursul anului, dar perioadele cele mai critice par să fie săptămânile care preced și urmează înflorirea, ele fiind determinante pentru recoltă și epoca de coacere. Tot atât de importantă este și constatarea că temperatura acționează în două direcții asupra mugurilor floriferi: temperaturile scăzute pentru ieșirea din repaus, și temperaturile ridicate pentru a favoriza creșterea mugurilor după ieșirea din repaus.

Gradul de rezistență a viței de vie la temperaturile scăzute în timpul iernii, depinde nu numai de pregătirea vițelor pentru iernare, dar și de durata și nivelul temperaturilor scăzute. Cu cât durata temperaturilor scăzute este mai mare, gradul de vătămare crește, fiind afectate nu numai organele cu o rezistență mai redusă (ochii de iarnă), dar și cele cu o rezistență mai bună (coardă anuală, lemn multianual). La unul și același organ, efectele temperaturilor scăzute cresc odată cu durata de acțiune a acestora.

Scăderea temperaturii la -20C, timp de 5 și respectiv 20 de ore, provoacă pierderi substanțiale și la soiurile cu o rezistență mai bună la ger (54.8% la durată de 5 ore și 73.7% la durata de 20 de ore). La soiurile cu slabă rezistență la ger, temperatura de -20C, chiar la o durată de 5 ore, afectează puternic viabilitatea ochilor.

Pierderile de ochi, ca urmare a temperaturilor scăzute din timpul iernii, se soldează cu pierderi de recoltă, variabile în funcție de nivelul temperaturilor scăzute și durata lor. Dacă la temperatura de -18C nu se constată pierderi deosebite odată cu scăderea temperaturii la -22C încep să survină diminuări de producție destul de însemnate, îndeosebi la soiurile cu o rezistență mai slabă la îngheț. Astfel, la soiul Fetească s-a înregistrat pierderea de 45% din producție, la Cabernet Sauvignon 62%, la Muscat Ottonel 86%, iar la Merlot, cel mai slab rezistent, 91%. Coborârea temperaturii la -26C a compromis în totalitate producția. Pierderile de recoltă, la soiurile menționate, au crescut o dată cu creșterea duratei de acțiune a temperaturilor scăzute; față de durata de 3 ore pierderile au crescut, în medie, cu 24% la durata de ore și cu 52% la durata de 12 ore.

Dacă temperaturile scăzute survin lent, treptat, vița de vie le poate suporta mai ușor, pierderile de ochi fiind mai mici ca în cazul când survin brusc. Pierderile de ochi sunt și sub influența modului în care trec temperaturile scăzute. La trecerea lentă a lor se înregistrează vătămări, mai reduse, chiar și în cazul survenirii lor bruște (12-48% ochi pieriți), comparativ cu trecerea bruscă (38-60% ochi pieriți).

Alternanța temperaturilor scăzute cu cele ridicate mărește efectul temperaturilor scăzute. Aceasta alternanță poate înregistra uneori o amplitudine de 45, în decurs de numai 3 zile.

Rezistența la temperaturi scăzute la unul și același soi, nu este aceeași pe tot parcursul iernii. În octombrie, rezistența la temperaturile scăzute este foarte redusă, cercetările au dovedit că în această perioadă temperatura de -5 poate provoca pierderi mari de ochi, iar cea de -10 să ducă la distrugerea completă a lor. Soiurile cu maturare mai timpurie a strugurilor (Tămâioasa românească) s-au dovedit în acest moment mai rezistente decât cele cu maturarea strugurilor mai târzie (Cabernet Sauvignon).

În cursul lunilor noiembrie – decembrie, rezistența viței de vie la temperaturile scăzute crește progresiv. Intervenind și zile cu temperaturi mai ridicate, care întrerup procesul de călire, rezistența la temperaturile scăzute nu este chiar atât de mare. În această perioadă de –16…-17C, poate provoca pierderi substanțiale de ochi.

Variația de temperatură, de la valori pozitive la valori negative, destul de coborâte pentru luna noiembrie (-13.8), urmate de creșterea temperaturii la –0.9… – 8C, face ca la apariția unui nou val de frig la începutul lunii decembrie (-25.3), la nivelul pierderilor de ochi să fie deosebit de mare (50% la Riesling italian, 71% la Fetească regală).

De la sfârșitul lunii decembrie – la sfârșitul lunii ianuarie, ochii prezintă rezistență maximă la ger, în continuare rezistența scăzând încât în luna februarie mugurii pot fi afectați și de o temperatură de -15.

Această variație este în strânsă legătură cu starea de repaus a mugurilor. Începând din luna ianuarie faza de repaus profund al ochilor s-a încheiat, rezistența la ger este mai scăzută, mai ales dacă intervin alternanțe de zile mai călduroase, care stimulează procesele fiziologice din muguri, urmate de zile cu temperaturi scăzute, se înregistrează pierderi de ochi destul de mari. Aceste pierderi sunt mai mari la soiurile cu o intrare mai timpurie în vegetație (Feteasca albă), comparativ cu cele care pornesc mai târziu în vegetație (Cabernet Sauvignon), încât unul și același soi poate fi considerat rezistent la ger la începutul iernii (decembrie) și slab rezistent la sfârșitul iernii (februarie-martie).

O dată cu pornirea în vegetație (înmugurit, dezfrunzit) prin apariția organelor „verzi”, rezistența viței de vie la temperaturile scăzute este mult mai redusă. Temperaturi chiar de –0.1C pot afecta mugurii abia porniți în vegetație, vârfurile de lăstari fragezi.

Înghețurile și brumele târzii afectează mai întâi mugurii principali din ochiul de iarnă, abia deschiși, sau lăstarii principali porniți din aceștia, în timp ce mugurii secundari care nu au pornit rămân nevătămați. În această situație refacerea butucilor și recuperarea producției și sprijină, în principal, pe acești muguri secundari care pornesc în vegetație la 10-20 de zile, după distrugerea celor principali. De obicei pornesc întâi cei de pe elementele mai apropiate de pe suprafața solului (cepi, coarde, lemn multianual), mai târziu și mai greu cei aflați pe elementele de rod (cepi de rod, cordițe, coarde) și de înlocuire, amplasate la înălțimi mai mari (semitulpină – tulpină înaltă).

Dacă temperaturile survin în preajma sau în timpul înfloritului, situație mai rară, dar posibilă, efectul se resimte numai asupra vârfurile de lăstari. Aceste vârfuri, după uscare se suprimă, creșterea lăstarilor continuând prin copili.

Înghețurile timpurii de toamnă, survin de obicei în cursul lunii octombrie și surprind deseori soiurile cu maturare târzie și foarte târzie cu strugurii nematurați, neculeși. În primul rând sunt afectate frunzele (la –2.5C), care se brunifică, se usucă și cad, ca și vârfurile de lăstari nematurați.

Temperaturile scăzute, ca și ploile, survin destul de des în timpul înfloritului. Potrivit cerințelor biologice ale viței de vie, temperatura minimă necesară deschiderii florilor este de 15-17C, în funcție de epoca de înflorire a fiecărui soi.

Dacă temperatura scade sub nivelul optim, înfloritul se declanșează mai târziu și se prelungește mult, manifestându-se deosebit de clar diferențele între soiuri. Un exces de umiditate din aer (precipitații) și din sol, provoacă alături de întârzierea înfloritului și scurgerea provoacă alături de întârzierea înfloritului și scurgerea lichidului zaharos, de pe stigmat, fiind împiedicată germinarea normală a polenului. Se consideră că sub 12-13 germinarea polenului nu mai are loc.

Temperaturile ridicate din timpul înfloritului peste 35C, afectează ritmul înfloritului, scade intensitatea sa, se observă deshidratarea stigmatelor, stânjenirea germinării normale a polenului și, ca urmare, fecundarea defectuoasă a florilor. În această situație, crește numărul de boabe meiate și mărgeluite. Menținerea nivelului ridicat al temperaturii în această fenofază a înfloritului, provoacă uscarea și căderea florilor, producția fiind compromisă parțial sau total.

Speciile pomicole reacționează diferit la temperaturile negative din primăvară, mai ales în timpul înfloritului. Aceasta se explică prin însușirile genetice, conformația florilor, tipul de coroană și influența condițiilor orografice și microclimatice. La orice specie partea cea mai sensibilă a florii este pistilul care poate să degere în interiorul mugurilor floral sau după deschiderea florii, în timp ce toate celelalte părți ale florii rămân nevătămate.

În condițiile din țara noastră, cel mai mult suferă din cauza înghețurilor târzii de primăvară speciile: migdal, cais, piersic, mai rar cireșul și nucul.

Înghețurile târzii de primăvară afectează cu prioritate organele florale, ca fiind mai sensibile la temperaturile de –2.5C…-5.0C din acest anotimp.

Florile prunului sunt sensibile la intemperii: ploi reci, ceața persistentă, brume. Sub raportul regimului termic care se înregistrează la înflorit, prunul necesită pentru polenizare și fecundare temperaturi cuprinse între +10 și +25C.

Rezistența soiurilor de piersic la înghețurile târzii de primăvară diferă în limite apropiate de la un soi la altul, dar diferit în funcție de fenofază în care se află.

Deși vișinul este considerat specie rezistentă la ger, unii cercetători menționează că în lunile februarie-începutul lunii martie, când temperatura a scăzut la -20C, s-a produs pieirea mugurilor florale în proporție de 96-98% la soiurile Montmorency și Early Richemond. În subfaza de umflare a mugurilor rezistă până la -12C. Florile deschise și fructele abia legate îngheață la –2.2C. Polenizarea și fecundarea se desfășoară satisfăcător de la temperatura de peste 13-14C. În anii în care temperaturile se mențin între 9 și 11C, foarte multe flori nepolenizate se scutură, iar cele mai multe fructe se îngălbenesc și cad.

La nuc se înregistrează pierderi mari datorită brumelor târzii de primăvară. În timpul înfloritului, temperatura de –2…-3C determină degerarea florilor și lăstarilor tineri. Temperatura de -1C duce la înghețarea fructelor, frunzelor și lăstarilor tineri. Deși pomii își refac frunzișul, ei pierd recolta.

Temperatura aerului are mare importanță imediat după înflorire. Temperaturile scăzute după înflorire fac ca perioada diviziunii celulare să se prelungească și rezultă fructe mai alungite, iar maturarea va fi întârziată și dimensiunile fructelor inferioare.

Condițiile climatice existente în primele săptămâni după înflorire, pot provoca apariția nigozității pe epiderma soiului Golden Delicious și la alte soiuri sensibile.

Temperaturi ridicate, primăvara, au efecte negative asupra desfășurării proceselor biologice. În acest sens, literatura de specialitate menționează că temperaturile mai mari de +20C în timpul meiozei pot produce perturbări și, ca urmare, microspori anormali și sterilitatea polenului.

Cu cât temperaturile sunt mai ridicate, cu atât transpirația se intensifică, la un moment dat apare fenomenul de ofilire, plantele pierd din turgescența lor și funcțiile se desfășoară anormal. La temperaturi mari și secetă atmosferică, secreția de pe stigmatul florii încetează, ceea ce influențează negativ fecundarea.

De asemenea, temperatura ridicată, care depășește optimum solicitat de plantă, se materializează în alte efecte negative asupra pomilor: defavorizează sinteza substanțelor albuminoide, provoacă arsuri pe lăstari și frunze, accelerează procesul de maturație, micșorând producția. Se remarcă faptul că înainte și după înflorit, solurile de măr manifestă anumite cerințe față de căldură. La temperaturi mai ridicate, +22C, media zilnică după înflorire, legarea fructelor este bună la soiurile Delicious roșu, Richared și Starking Delicious.

Analiza succesiunii valorilor de temperatură, care, în mod direct sau indirect, influențează comportamentul plantelor, se poate realiza cu ajutorul histofenogramei. Astfel, se poate determina durata sezonului de vegetație. Acesta reprezintă intervalul de timp în care plantele asimilează, au nevoie de căldură și au aparat foliar.

Durata sezonului de vegetație variază de la o stație la alta. Astfel, la stațiile situate la contactul cu câmpia, durata sezonului de vegetație este mai mare (Buzău – 241de zile, Istrița – 243zile) decât la stațiile din Subcarpații interni (Pătârlagele – 237 zile).

De asemenea, fenofazele care se succed la începutul sezonului de vegetație (înmugurire-înfrunzire, înfrunzire-înflorire, înflorire-fructificare) cuprind un număr mai mic de zile la stațiile Buzău și Istrița, decât la stația Pătârlagele.

Prezența tuturor pragurilor termice și larga extensiune a pragului de 20C (ex.Buzău 82zile), atestă prezența unor condiții termice favorabile dezvoltării plantelor termofile.

Sfârșitul sezonului de vegetație variază între 8 august la Pătârlagele și 1noiembrie la Buzău. Diseminarea durează în medie 30 de zile, mai mult la Pătârlagele (33 zile) și mai puțin la Buzău (29 de zile); iar pierderea aparatului foliar începe la 13 septembrie (Pătârlagele) sau 30 septembrie (Buzău) și se termină 16noiembrie la Buzău și 19 decembrie la Pătârlagele.

3.Cerințele față de apă

În ce mod influențează umiditatea din sol sau umezeala din aer, care este mecanismul de acționare, în ce zonă se simte mai mult efectul factorului umiditate sunt aspecte care au stat și stau în fața cercetării științifice. În acest sens, unele lucrări sesizează faptul că la plantele pomicole tinere apare necesitatea ca în perioada diferențierii mugurilor de rod circulația apei din plantă să fie redusă. Unii specialiști opinează pentru ideea că prin udarea pomilor cu producție mare de fructe, numărul mugurilor de rod diferențiați scade. Dacă pomii care au suferit de secetă în anul anterior se irigă, procentul mugurilor de rod crește, o dată cu aceasta și probabilitatea obținerii unei recolte bogate.

Apa are un rol deosebit în viața pomilor, fiind unul din elementele constitutive. Rădăcinile pomilor, de exemplu, conțin apă în proporție de 60-85%, iar fructele până la 85%.

Nevoia plantelor față de apă se exprimă în cantitatea de apă consumată pentru a obține un kg de substanță uscată, adică prin coeficientul de transpirație. Acesta diferă de la o specie la alta; de exemplu, la măr este de 170-300. Un pom într-o perioadă mai călduroasă consumă 10-12 litri de apă în timp de o oră, ceea ce revin 3000-5000m3 apă la hectar, pe timp de un an. Umiditatea sporită a solului mărește coeficientul de transpirație. Umiditatea relativă a aerului mărită micșorează coeficientul de transpirație, datorită faptului că aerul este saturat cu vapori de apă. Dimpotrivă, transpirația este mai puternică, deci coeficientul de transpirație și consumul de apă mai mari, dacă umiditatea relativă a aerului este mai scăzută. Lumina, temperatura ridicată și vânturile măresc transpirația și, în consecință, nevoile de apă ale plantelor.

Precipitațiile sub formă de ploaie și zăpadă constituie sursa principală de aprovizionare a solului cu apă. Repartizarea precipitațiilor în decursul anului coincide, în general, cu nevoile speciilor adaptate la climatul nostru. Perioadele cu ploi coincid cu fazele de creștere intensă a lăstarilor.

Nebulozitatea și ceața împiedică radiația solară și, prin aceasta se micșorează fotosinteza. Din această cauză, în regiuni cu nebulozitate mare, fructele nu se maturează normal, iar lemnul lăstarilor nu se coace suficient; pomii rămân sensibili la ger în iernile ce urmează.

Zăpada apără solul de îngheț și protejează unele culturi (căpșunul). Prin păstrarea zăpezii în jurul pomilor și topirea ei înceată se întârzie pornirea în vegetație a plantelor cu repaus scurt, cum sunt piersicul și caisul. În afară de această influență pozitivă, zăpada depusă în cantitate mare pe ramurile pomilor sau arbuștilor le îngreuiază și uneori le rupe.

Roua, apreciată la 30mm anual, mărește umiditatea relativă a aerului și creează condiții favorabile pentru pomi, micșorând transpirația.

Chiciura și poleiul provoacă ruperea ramurilor, iar poleiul împiedică respirația, provocând asfixierea mugurilor și ramurilor.

Grindina are efecte dăunătoare foarte mari. Cade în timpul cel mai călduros al anului, de obicei ziua, aducând pagube însemnate livezilor. Prin sfâșierea frunzelor, micșorează fotosinteza, provoacă răni pe tulpini, lăstari și fructe care se vindecă foarte greu, constituind, totodată, porți de infecție pentru bolile criptogamice. Rănile de pe fructe, chiar dacă sunt cicatrizate, duc la deprecierea calitativă a acestora.

Seceta este unul din fenomenele meteorologice cu consecințe negative asupra vegetației și producției viței de vie, în funcție de intensitatea ei.

Vița de vie este o plantă relativ rezistentă la secetă. Dacă în sol s-a acumulat, în cursul toamnei, iernii și primăverii, suficientă apă din ploi și zăpezi, vița de vie nu manifestă fenomene de lipsă de apă, chiar în verile mai secetoase. Dacă însă unei veri secetoase îi premerge o toamnă, sau iarnă și primăvară secetoase, efectul secetei de vară poate merge până la pierderea butucilor.

Manifestări de suferință a părții aeriene a butucilor încep să apară când pierderile de apă prin transpirație nu sunt compensate de absorbția radiculară. Când umiditatea relativă a aerului coboară la 40%, funcțiile fiziologice sunt stânjenite mult, ca la 20% umiditate relativă să înceteze procesul de fotosinteză. Dacă, în timpul înfloritului umiditatea relativă a aerului scade la 25%, pagubele sunt deosebit de mari, afectând în primul rând producția, deoarece inflorescențele se usucă și cad.

Seceta atmosferică însoțită în timpul verii de temperaturi relativ ridicate, creează condiții deosebit de critice pentru desfășurarea normală a proceselor de creștere și rodire.

La scăderea umidității relative a aerului sub 40%, însoțită de temperaturi de 41-42C, uneori peste, apar fenomene de opăreală a frunzelor. Persistența acestui fenomen provoacă veștejirea și uscarea totală a frunzelor, de la bază spre vârful lăstarului. Ca urmare a intensificării transpirației, deshidratării puternice a frunzelor și descompunerii clorofilei, frunzele se îngălbenesc, de la margini către mijloc, apoi se usucă și cad. Primele semne de suferință le manifestă frunzele de la baza lăstarului, deoarece cele superioare extrag apa din acestea pentru menținerea mai mult timp a capacității de sintetizare (Maximov N.A., 1951). Aceste frunze, dacă umiditatea redusă a aerului este însoțită și de lipsa de apă din sol, având o forță de sucțiune mare, extrag apa nu numai din frunzele inferioare mai bătrâne, dar și din organele de fructificare în dezvoltare.

Structura anatomică a rădăcinilor viței de vie se caracterizează prin prezența unui sistem conducător numeros și lumenul mare al vaselor de lemn care permit transportul rapid al unor cantități mari de apă și substanțe nutritive spre părțile aeriene ale butucului. Astfel, partea aeriană este bine aprovizionată cu apă, fenomenele de ofilire se ivesc, în consecință, mai târziu decât la alte plante. Cutinizarea și suberificarea membranelor celulare, existența felogenului în structura secundară, exfolierea ritidomului la ramificațiile anuale și multianuale ale viței de vie, contribuie la apărarea plantei împotriva secetei. (Carrante, V.,1963).

Vița de vie consumă cantități de apă deosebit de mari. Primele efecte ale secetei în aceleași condiții apar mai întâi la vițele suprasolicitate prin atribuirea unei încărcături mari de ochi la tăiere.

Butucii afectați de secetă în perioada de vegetație au creșteri anuale mici, maturarea coardelor necorespunzătoare, intervine debilitarea butucilor, scăderea rezistenței la ger, etc., întârzierea maturării strugurilor, reducerea acumulărilor de zaharuri etc.

Efectul acestei secete poate fi înlăturat prin practicarea irigării în plantațiile amenajate în acest scop. În lipsa acestor posibilități, trebuie să se recurgă la orice metodă posibilă pentru a asigura necesarul minim de apă al plantelor. În același timp se vor lua și o serie de măsuri (tăieri, operații în verde) care să reducă la minim efectele negative asupra vegetației și producției.

În cazul secetelor mari, de lungă durată, pentru a preveni slăbirea în continuare a butucilor, se aplică tăieri de reducție, creând un minim de echilibru între consumul de apă din sol și pierderile prin părțile aeriene. Dacă seceta se prelungește mult, se reduc treptat elementele anuale, eventual se scurtează cele rămase.

Există situații când efectul secetei se resimte în mod special în primăvară, la pornirea vegetației. O asemenea situație s-a manifestat în primăvara anului 1974 în centrul viticol Pietroasele, unde, începând cu luna august 1973, regimul precipitațiilor a fost mult deficitar, încât până în luna mai 1974, au căzut 144.1mm comparativ cu 292mm, cât se realizează în aceeași perioadă normală în precipitații. La această lipsă de precipitații s-a adăugat numărul mare al zilelor cu vânt, de intensitate mare, care au determinat sărăcirea solului în apă până la limita coeficientului de ofilire (Popa Val., și colab., 1975). Față de aceste condiții create, butucii au reacționat în mod diferit. Astfel, s-au întâlnit în aceeași plantație butuci cu deshidratare parțială a unor elemente lemnoase (coarde-cepi), butuci cu elementele (coarde-cepi) total uscate; la formele de conducere cu tulpină, uscarea parțială a cuprins și lemnul multianual (tulpină, cordon, brațe), găsindu-se și butuci total uscați. În aceleași condiții trebuie să se menționeze și existența unor butuci, la care seceta nu a afectat decât pornirea în vegetație a mugurilor.

Efectele secetei au fost mai vizibile la vițele tăiate, la care s-a constatat că butucii cu încărcătură mare de ochi au manifestat o pornire deosebit de neuniformă a ochilor ce a necesitat intervenții suplimentare după pornirea în vegetație, de înlăturarea a coardelor degarnisite. Rănile provocate prin tăiere, mai ales pe lemnul multianual, datorită deshidratării au avut lemnul din jurul rănilor fisurat longitudinal afectând prin uscare elementele (coarde, cepi) situate în apropiere.

De asemenea, adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular a generat grade variabile de rezistență a vițelor. Vițele cu sistemul radicular dezvoltat normal, cu pornirea rădăcinilor din partea bazală a portaltoiului au fost mai puțin afectate și mai mult vițele la care, din diferite motive, sistemul radicular s-a dezvoltat în zonele mai de suprafață.

Seceta a perturbat în diferite grade desfășurarea fenofazelor.

Pornirea ochilor a fost întârziată și deosebit de neuniformă. Neuniformitatea fenologică a butucilor, accentuată și prin prezența lăstarilor porniți în proporție diferită, din mugurii dorminzi de pe lemnul multianual, a fost mai accentuată în prima fenofază, atenuându-se spre sfârșitul perioadei de vegetație. În același timp pe unul și același butuc, s-au întâlnit inflorescențe cu flori nedeschise alături de struguri cu boabe de dimensiunea unui bob de mazăre, ceea ce a dus la o coacere mai mult sau mai puțin neuniformă a strugurilor, în funcție de gradul de afectare a butucilor.

Umiditatea excesivă, rezultată din precipitațiile abundente, peste normal, creează condiții nefavorabile desfășurării normale a vegetației și producției la vița de vie.

Precipitațiile abundente, în special cele din prima parte a perioadei de vegetație, umiditatea ridicată, provoacă creșterea exagerată a lăstarilor, prelungirea creșterii lăstarilor, maturarea defectuoasă a lemnului, alcătuirea mai puțin densă a țesuturilor și în final scăderea rezistenței la ger. Precipitațiile din cea de a doua parte a perioadei de vegetație, întârzie și maturarea strugurilor. Dacă precipitațiilor cad abundent, după intrarea strugurilor în pârgă, apar fisurări ale boabelor, scade rezistența (la soiurile de masă) la transport și păstrare. Pe boabele fisurate se instalează mucegaiul cenușiu care accentuează deprecierea calitativă a strugurilor.

Precipitațiile abundente favorizează intensificarea atacului de mană, apariția și intensificarea atacului de mucegai cenușiu.

În vederea diminuării efectelor provocate de precipitații din perioada de maturare a strugurilor se poate recurge la desfrunzitul parțial, la aerisirea mai bună a strugurilor prin lucrări în verde (copilit, cârnit, dirijarea lăstarilor, etc.).

4.Cerințele față de vânt

Aerul influențează cultura pomilor prin conținutul în oxigen, în bioxid de carbon și alte gaze, precum și prin mișcările lui (vânturi).

Oxigenul din atmosferă (20.87%) satisface necesitatea de respirație a organelor epigee. În sol, oxigenul regăsește în proporție mai mică și scade direct proporțional cu adâncimea, mai ales pe solurile nelucrate. Lipsa oxigenului la nivelul organelor hipogee se resimte pe terenurile bătătorite sau acolo unde băltește apa și se manifestă prin stânjenirea creșterii, putând ajunge chiar la asfixierea plantelor. Este necesară o bună aerisire a solului în toate fazele de vegetație, în special când respirația este foarte intensă (germinarea semințelor, înrădăcinarea butașilor). Aceasta se realizează prin: afânarea solului și spargerea crustei, scurgerea apei în exces de pe terenurile de cultură; așezarea butașilor într-un amestec de pământ cu mult nisip sau chiar în nisip curat; așezarea butașilor în poziție oblică, pentru ca baza lor să fie situată mai aproape de nivelul solului, deci într-o porțiune cu mai mult aer.

Plantele folosesc dioxidul de carbon și din sol, rezultat din descompunerea substanței organice, unde acest gaz atinge, în mod normal, 0.1-0.3%.

Sporirea cantității de dioxid de carbon în aer, până la 0.3-0.5%, chiar 0.63% aduce sporuri însemnate de recoltă. În câmp, sporirea dioxidului de carbon în vederea măririi recoltei se realizează prin introducerea în sol a îngrășămintelor organice. Prin descompunerea acestora de către microorganisme se degajă pe oră 0.4 grame dioxid de carbon, mărindu-se astfel cantitatea lui în aer până la înălțimea de doi metri.

Vântul poate avea o influență bună sau rea asupra pomilor. Astfel, un vânt ușor sau moderat permite o evaporare normală a apei din sol aflată în exces, permite de asemenea ca roua să se evapore de pe frunze și fructe în timpul optim, pentru a nu favoriza apariția bolilor. Prin faptul că sub acțiunea vântului livada se aerisește, se creează condiții nefavorabile pentru înmulțirea bolilor criptogamice. Un vânt puternic provoacă mari stricăciuni pomilor. Astfel pomii pot fi dezrădăcinați, ramurile pot fi rupte, fructele pot cădea jos. În cursul fazei de înflorire, un vânt puternic împiedică vizitarea florilor de către albine și deci micșorează numărul de flori polinizante. Un vânt de lungă durată în aceeași perioadă micșorează umiditatea aerului, provocând uscarea staminelor și stigmatelor. De asemenea, un vânt uscat și de durată mai lungă provoacă iarna seceta de iarnă, care la rândul ei, este dăunătoare pomilor, pentru faptul că mărește transpirația și produce astfel deshidratarea țesuturilor.

În cursul primăverii, vânturile uscate intensifică pierderile de apă din sol cu urmări care sunt dăunătoare pomilor. Intensitatea și frecvența vânturilor într-o regiune, hotărăsc împreună cu ceilalți factori reușita pomiculturii.

În regiunile unde vântul are o intensitate mare pe o perioadă de timp lungă, pomii suferă mult. Astfel, în regiunile de câmpie talia pomilor se reduce.

Speciile de pomi sunt nefavorabile influențate de vânt, de aceea pomii trebuie plantați în locuri adăpostite sau trebuie înființate perdele de protecție în jurul livezii, care asigură adăpostirea lor împotriva vântului.

Unele din speciile de pomi cultivate la noi sunt mai rezistente la vânt (cireșul, vișinul, nucul). Celelalte specii suferă de pe urma acțiunii intense a vântului.

Influența vântului asupra viței de vie se manifestă în legătură cu transportul polenului și legatul florilor în lupta cu mana, pe care o poate ușura în anii cu ploi abundente. Ca urmare vântul condiționează alegerea soiurilor și forma de conducere a viței de vie. În zonele cu vânturi puternice, via nu se poate cultiva în forme înalte, iar în cele de scurgere a curenților reci, trebuie luate măsuri de protecție a viței de vie prin crearea unor culoare în care să fie concentrați acești curenți reci.

5.Cerințele față de mediul edafic

Principalele elemente fizice, hidrofizice și chimice care trebuie avute în vedere pentru cultura pomilor sunt: grosimea stratului de sol, volumul edafic, starea de gleizare, conținutul în humus, conținutul în principalele substanțe minerale și microelemente.

Este bine cunoscut că toate plantele, cu rare excepții, cer un sol fertil, inclusiv pomii, care trăiesc un timp îndelungat pe același loc. Cu toate acestea, pomii sunt cultivați pe soluri mai sărace și aceasta se explică prin aceea că ei au o capacitate mai mare de a explora solul și putința de a-și găsi hrana cu mai multă ușurință decât alte plante, care au un sistem radicular mai superficial. Acest lucru este dovedit de altfel și prin experiențele făcute cu îngrășarea pomilor, care aduc sporuri mari de creștere și recoltă, chiar la o îngrășare neîndestulătoare, comparativ cu alte plante care reacționează mai puțin la îngrășare.

Însușirile solului, depind de tipul de sol, de textura solului și de relief, deci atunci când e vorba despre sol trebuie să luăm în considerare toate aceste fapte. Cele mai bune soluri pentru pomi sunt cernoziomurile degradate, solurile brune de pădure, podzolurile, aluviunile.

Nu sunt bune pentru pomi sărăturile, fie că sunt umede sau uscate, de asemenea terenurile mlăștinoase, pietroase, toate acestea trebuie evitate.

În privința tipului de sol favorabil culturii pomilor putem afirma că în afara solurilor enumerate ca nepotrivite, toate tipurile de sol ce se găsesc în zona ce însumează 500-800mm precipitații anuale sunt bune pentru pomi.

Adeseori nu tipul de sol este hotărâtor în reușita culturii pomilor ci textura și natura subsolului acestuia. Astfel, terenurile argiloase sunt nepotrivite pentru pomi, deoarece sunt grele și reci, pomii se dezvoltă încet în special sistemul lor radicular, vegetația pomilor pe aceste terenuri întârzie atât primăvara cât și toamna.

Asemenea soluri se lucrează greu și se îmburuienează ușor. Terenurile lute-nisipoase ca și acelea nisipo-lutoase sunt mai potrivite pentru pomi. Pe aceste terenuri pomii se dezvoltă bine, deci se lucrează mai ușor. Vegetația pomilor pe aceste terenuri este bună, ea nu întârzie nici primăvara și nici toamna.

Natura subsolului de asemenea joacă un rol însemnat în reușita culturii pomilor. Subsolurile adânci, reavene, cu un conținut mic de calcar, convin bine pomilor. Subsolurile pietroase pier repede. Pomii de pe asemenea subsoluri au ramurile răsucite și dezvoltate lateral, ei au o înfățișare chinuită. Asemenea plantații pot fi văzute pe anumite terase a râurilor noastre, terase recent formate, exemplu terasa râului Prahova. Subsolurile nisipoase, de asemenea nu convin pomilor, ele sunt sărace, pierd repede apa și ca atare și pomii suferă de secetă. Subsolurile și solurile au un conținut mare de calcar nu sunt bune pentru pomi.

De asemenea, nu sunt potrivite pentru pomi subsolurile au un conținut prea mare de săruri care determină stânjenirea vegetației și pieirea pomilor, mai ales la câmpie. De altfel este cunoscut că așa numitele terenuri improprii pentru plantele agricole din zona secetoasă sunt improprii căci sunt sărăturoase, sau puternic erodate, de aceea ele sunt și golașe de păduri și pomi, deși pe alocuri s-au făcut încercări de a fi plantate.

La alegerea terenurilor care urmează a fi plantate cu viță-de-vie trebuie avută în vedere și compoziția chimică a solurilor. Interesează conținutul în carbonat de calciu, reacția solurilor (pH), conținutul în humus, în elemente fertilizante (azot, fosfor, potasiu), precum și în săruri nocive (sulfați, cloruri, etc.).

Natura substratului litologic constituie un element deosebit de important pentru stabilirea soluțiilor de amenajare a versanților și de dezvoltare a plantațiilor viticole. Substratul litologic influențează formarea solurilor și caracteristicile fizico-chimice ale acestora și direct procesele de degradare.

Textura solului influențează asupra permeabilității acestuia, plasticității și coeziunii particulelor de sol, capacității de infiltrație, higroscopicității și capilarității și, în ultimă instanță asupra însușirilor productive ale solului. În funcție de textura solului se stabilesc diferitele tipuri de terase, dimensionarea lucrărilor de evacuare, înclinarea pe ax transversal și longitudinal a teraselor, înălțimea și înclinarea taluzului teraselor, stabilirea pantelor pe care le pot căpăta debușeele și canalele de evacuare. Alegerea soiurilor de viță-de-vie se face și în funcție de textura solului.

Textura solului trebuie să fie cunoscută pe grupe de adâncimi, iar studiul pedologic să furnizeze indicații privind unele restricții legate de adâncimea de săpare și scoaterea unor straturi la suprafață.

CAPITOLUL V

CONDIȚIILE CLIMATICE ÎN PERIOADA 1989-1998 ȘI EFECTELE ASUPRA CULTURII VIȚEI DE VIE ȘI A POMILOR FRUCTIFERI

1.Cultura viței de vie

Anul viticol 1989/1990 a fost secetos și călduros. Iarna a fost relativ caldă și secetoasă, primăvara timpurie secetoasă la început apoi ploioasă, vara ploioasă în prima parte, apoi secetoasă, iar toamna secetoasă și normal de caldă. Pe ansamblu anul viticol poate fi considerat bun, neînregistrându-se înghețuri, brume. Precipitațiile abundente din primăvară și începutul verii au completat rezerva de apă din sol, favorizând dezvoltarea normală a vegetației în perioada creșterii intense a viței de vie și dezvoltării boabelor, iar seceta excesivă din luna august – septembrie și octombrie a stopat evoluția putregaiului cenușiu care își crease focare de infecție încă din luna iunie, imediat după înflorit. Prin urmare, recolta de struguri obținută a fost sănătoasă, iar campania de vinificație a decurs în bune condițiuni.

Pe parcursul anului s-au înregistrat și unele accidente climatice și efecte negative ale unor elemente meteorologice asupra vegetației și producției de struguri pe care le menționăm în continuare. Astfel, la data de 11iunie a căzut o grindină puternică ce a provocat pagube atât producției de struguri (30-50%) pe o suprafață de cca.2000ha, cât mai ales plantațiilor de portaltoi (100%) care au fost complet compromise pe unele suprafețe în podgoria Dealul Mare.

Temperatura scăzută și ploile reci din luna mai și iunie au provocat meierea și mărgeluirea în masă atât la soiurile de masă cât și de vin ducând la deprecierea calitativă a strugurilor de masă și scăderea producției la soiurile pentru struguri de vin.

Seceta prelungită din sol ca urmare a deficitului de precipitații din anul trecut a dus la uscarea unor butuci în primăvară și prin urmare mărirea numărului de goluri, mai ales la unele soiuri ca: Chasselas d’or, Muscat Ottonel, Merlot.

Seceta prelungită din a doua parte a verii și din toamnă a provocat ofilirea strugurilor și scăderea greutății producției cantitative mai ales la unele soiuri unde recoltarea a întârziat.

Anul viticol 1990-1991 a fost din punct de vedere termic, mai rece decât un an normal și excedentar în precipitații.

Iarna 1990-1991, prin suma gradelor de temperatură, se înscrie ca o prelungire a toamnei 1990, cu temperaturi mult superioare celor normale. Luna februarie, prin temperaturile mai scăzute decât normale, întrerupe această evoluție. În cantitate mare, lunile martie și aprilie, caracterizate prin temperaturi ușor mai ridicate decât normale au creat un timp deosebit de favorabil pentru vița de vie. Evoluția regimului termic, cu temperaturi sub cele normale de data aceasta, ce caracterizează întreaga vară și lunile de toamnă, septembrie și octombrie, au avut urmări negative asupra plantațiilor de struguri.

Excedentul de precipitații demarează încă de la începutul lunii decembrie, când se înregistrează un plus față de normal, de cca.80mm. Aceasta se continuă în lunile mai, iunie și iulie, situație ce contribuie pe de o parte la refacerea regimului hidric al solului, având totuși efecte negative asupra stării normale a fenofazelor de înflorit, creșterea boabelor și maturarea strugurilor.

Suma orelor de insolație în perioada de vegetație, (cu excepția lunii septembrie) se înscrie ca valori sub cele normale.

Condițiile termice și pluviometrice au avut ca urmare înregistrarea unei higroscopicități cu valori mult peste cele normale, ceea ce a creat un mediu deosebit de propice apariției bolilor, cu efecte deosebit de păgubitoare pentru plantațiile viticole.

Atacul de mană s-a manifestat începând încă din luna mai. Cu toate tratamentele aplicate, producția de struguri a avut de suferit de pe urma acestei boli.

Anul viticol 1991-1992 a fost normal din punct de vedere termic, însă relativ secetos. Temperatura medie a anului viticol a fost aproape normală (14.3C față de 11.4C normale).

Iarna, minima absolută la suprafața solului a atins –16.5C la 22 ianuarie menținându-se negativă până la 13 aprilie (-1.8C). precipitațiile au totalizat 476.3mm, fiind mai deficitare în primăvară în lunile ianuarie și februarie și mai abundente în mai, iunie și iulie. O perioadă secetoasă s-a înregistrat și la sfârșitul vegetației în luna august-septembrie și prima parte a lunii octombrie.

La data de 24 august 1992 a căzut o grindină de 10 minute care a distrus producția pe cca.2000ha în centrul viticol Pietroasa în proporție de 50%. S-au înregistrat 55 de zile cu ploaie din care 16 cu peste 10ml și 55 cu peste 5ml.

Higroscopicitatea a fost normală în cursul anului având în medie 71%. Durata de strălucire a soarelui a fost de 2204.2 ore.

Vegetația viței de vie s-a înregistrat între 9 aprilie și 31 octombrie, totalizând 237 de zile. Bilanțul termic global a totalizat 4308 grade, cel real 3853.6 grade, iar cel eficace 1713 grade.

Indicele hidrotermic global a fost 1, iar cel activ 0.95. Indicele bioclimatic a fost 7.63 fiind apropiat de normală (7.56).

Anul viticol 1992-1993 poate fi apreciat ca normal din punct de vedere termic, însă mai secetos mai ales în cursul verii.

Iarna a fost moderată din punct de vedere termic, însă secetoasă. Minima absolută în aer a coborât până la –23.0C la 7 ianuarie, care însă nu a durat decât o noapte. În rest, temperaturi negative au fost puține, mai ales în decembrie, ianuarie și februarie.

Primăvara a început relativ târziu, fiind întârziată cu cca.2 săptămâni față de anii normali, vegetația a fost întârziată datorită timpului rece din aprilie, mai și iunie.

În timpul verii s-a înregistrat maxima de 36.8C la 23 și 24 august.

Toamna a început printr-un timp rece la începutul lunii septembrie când temperatura a scăzut chiar sub 10C, când pe alocuri în munții din apropiere s-a înregistrat și brume și chiar lapoviță și ninsoare. În octombrie, timpul a devenit apoi călduros cu soare care a ținut în tot cursul lunii octombrie și chiar noiembrie.

Bilanțul termic a fost de 4275.7 ore față de 4171.1, normala. Cel activ 3645.8 față de 3588.2C normala, iar cel eficace 1765.8C față de normala 1656.1C.

Soarele a strălucit mult 2247.7 ore depășind normala. Vântul a suflat cu o tărie mai slabă având o viteză medie de 2.4 m/s față de normala 3.5m/s cât era normala.

Precipitațiile au fost cu 142.7mm sub normală, înregistrându-se numai 16 zile cu ploi eficace pentru vița de vie, iar higroscopicitatea medie anuală a fost în general mai ridicată cu 6% față de normală.

Indicele bioclimatic global a fost 6.40, iar cel activ 9.19.

Se poate caracteriza în final ca un an favorabil pentru vița de vie, producția în toată zona fiind bogată și sănătoasă.

Anul viticol 1993-1994 a fost relativ călduros și ploios.

Iarna a fost caldă și excesiv de secetoasă. Temperatura medie lunară a aerului a fost mai mare decât normala.

Primăvara s-a continuat cu același deficit de precipitații pe un fond de temperaturi ridicate, în luna mai înregistrându-se maxima absolută a aerului de 34.8C. Vegetația a început în ultima decadă a lunii martie, fenofazele de plâns, înmugurit și dezmugurit s-au desfășurat neuniform.

Vara a fost călduroasă și ploioasă. Unele precipitații căzute au fost abundente, torențiale, neuniform distribuite calendaristic, totalizând în luna iulie cea mai mare cantitate de precipitații căzută, respectiv 163.3mm, față de numai 72.1mm normala.

Toamna a fost caldă și umedă. Higroscopicitatea aerului a fost de 69%. Durata de strălucire a soarelui a fost de 2202.3 ore.

Vegetația viței de vie a început în jurul datei de 20 martie odată cu fenofaza de plâns și s-a încheiat pe 31 octombrie, totalizând 226 de zile. Bilanțul termic global a totalizat 4887.4C, cel real 4306.3C iar cel eficace 2101.9C.

Indicele bioclimatic global a fost de 4.89 iar cel activ de 6.45. Pe parcursul anului viticol 1993-1994 s-au înregistrat și unele accidente climatice cu efecte negative asupra vegetației și producției de struguri. Luna noiembrie a anului 1994 a fost în a doua și a treia decadă foarte rece, umedă, precipitațiile căzute au fost mixte (zăpadă, lapoviță, chiciură, polei). Temperaturile scăzute din această lună (-17.3C minima absolută în aer pe 26 noiembrie), asociate cu căderile de zăpadă, chiciură, polei, care a persistat două zile (22 și 23 noiembrie), au surprins cultura viței de vie necălită pentru iernare, fapt ce a condus la pierderi de muguri de rod diferențiat de la soi la soi și expoziție, cu influență negativă asupra nivelului de producție.

Pe data de 11iunie a căzut grindină, provocând pagube de peste 25% la cultura viței de vie și aproape 100% la cultura de portaltoi.

Anul viticol 1995-1996 a fost relativ rece, temperatura medie anuală fiind de numai 9.1C față de 11.4C normala. Precipitațiile totale căzute pe tot timpul anului au totalizat 541.4mm, față de 557.7mm media multianuală. Aceste precipitații au fost neuniforme cantitativ în cursul perioadei de vegetație, cantitățile cele mai mari față de normală au căzut în luna aprilie și septembrie, fapt ce a avut repercusiuni negative asupra nivelului calitativ al producției datorită atacului puternic de putregai cenușiu ce a survenit înainte de maturitatea deplină în condițiile manifestării unei fertilități potențiale ridicate și pentru acest an la cultura viței de vie.

Iarna a fost bogată în precipitații, rece, cele mai scăzute temperaturi înregistrându-se în lunile ianuarie și februarie, minima absolută fiind de –13.6C pe data de 3.02, la sol minima absolută fiind de –15.4C pe data de 31 ianuarie. Temperaturile negative absolute au fost de scurtă durată și nu au afectat viabilitatea mugurilor.

Primăvara a fost târzie, rece, pornirea în vegetație s-a declanșat în jurul datei de 8 aprilie, cu cca.2 săptămâni mai târziu decât normal. Bilanțul termic din perioada de vegetație a fost favorabil astfel încât înfloritul a avut loc în condiții normale la sfârșitul lunii mai, începutul lunii iunie (27mai – 6 iunie). Luna mai a fost călduroasă și secetoasă, precipitațiile căzute totalizând 19.0mm, față de 67.7mm normala.

Vara a fost relativ călduroasă, evoluția fenofazelor vegetative la vița de vie a decurs rapid, precipitațiile căzute apropiindu-se de normală.

Toamna a debutat cu vreme ploioasă în luna septembrie, când s-a înregistrat un număr de 19 zile cu ploaie, higroscopicitatea fiind ridicată respectiv 30%, insolația redusă 105.9 ore față de 215.5 ore normala, fenomene ce au declanșat atacul de putregai cenușiu produsă de ciuperca Botrytis cinerea. Durata perioadei de vegetație activă a fost de 216 zile față de 210 zile normala. Indicele bioclimatic global a fost de 3.11 față de 4.29 normal, cel activ de 6.35 față de 7.56 normal. În timpul perioadei de vegetație s-a înregistrat pe data de 13 iunie și 10 iulie căderea grindinei, care prin durata și intensitatea ei nu a produs pagube însemnate viței de vie.

Anul viticol 1996-1997 a fost umed și rece. Precipitațiile căzute au totalizat 819.9mm față de 557.7mm media multianuală. Lunile nefavorabile din acest punct de vedere au fost aprilie, iulie și august, perioadă ce explică evoluția favorabilă a ciupercilor: Plasmora viticola, Uncinula necator și Botrytis cinerea, în condițiile unui potențial de fertilitate ridicat pentru toate soiurile vinifera.

Iarna relativ umedă și rece, a debutat cu temperaturi scăzute încă din luna decembrie, notându-se minima absolută a lunii cu –14.7C în aer și –15.3C la sol. În luna februarie, se înregistrează un alt val de frig, notându-se minima absolută la sol cu –14.8C. Aceste temperaturi negative absolute au fost de scurtă durată și nu au afectat viabilitatea mugurilor.

Primăvara a fost târzie, rece și umedă, pornirea în vegetație a viței de vie s-a desfășurat în prima decadă a lunii aprilie. Luna mai a fost foarte călduroasă, caniculară, în intervalul 17-21 mai notându-se temperaturi absolute în aer mai mari de 30C, respectiv 31.4C. Înfloritul se desfășoară în prima decadă a lunii iunie pentru majoritatea soiurilor vinifera.

Vara a fost excesiv de umedă (328.2mm față de 205.1mm media multianuală),relativ de călduroasă, în luna august se înregistrează temperatura medie de 19.0C față de 21.7C normala. Precipitațiile căzute în această lună au fost de 151.5mm față de 54.8 media multianuală. Numărul zilelor cu ploaie a fost de 25 de zile, higroscopicitatea ridicată 86%, insolația cu 93.5 ore mai mică decât normala.

Toamna, în lunile septembrie și octombrie, a fost rece, temperatura medie a fost cu 2.5C mai mică față de media multianuală. Durata de strălucire a soarelui a fost mai mică cu 108ore, influențând negativ asupra acumulărilor de zaharuri. Durata perioadei de vegetație activă a foste de 234 de zile, iar efectivă 178 de zile. Indicele hidrotermic activ a fost de 2.07 față de 1.07 normala, indicele heliotermic, atât global cât și activ, au fost de 0.57 și respectiv 1.18, comparativ cu 0.65 și la 1.43 normala.

Anul viticol 1997-1998 debutează cu temperaturi în luna decembrie mai scăzute decât pragul biologic de rezistență al viței de vie. Din punct de vedere termic este apropiat de media multianuală, respectiv 11.7C față de 11.4C. Vara caniculară în lunile iulie, august și precipitațiile neuniforme din perioada de vegetație, îl definesc ca un an secetos, deși precipitațiile anuale totale sunt de 701.1mm față de 557.7mm media multianuală.

Iarna relativ de bogată în precipitații, cu temperaturi moderate, cu excepția lunii decembrie când s-au înregistrat 9mm în intervalul 16-20 decembrie, cele mai scăzute temperaturi minime absolute, respectiv –17.5 C în aer și –18.0C la sol. Lunile ianuarie și februarie înregistrează temperaturi medii lunare peste media multianuală (2.4C în ianuarie și 5C în februarie) ceea ce a determinat pornirea timpurie în vegetație, plânsul având loc în intervalul 1-10 martie.

Primăvara este rece și apropiată de normal din punct de vedere al precipitațiilor. Temperaturile negative înregistrate începând cu a doua decadă a lunii martie (.-6.5C la sol și –5.0C în aer au terminat întârzierea dezmuguritului cu 10-12 zile, respectiv a avut loc în intervalul 1-10 aprilie, fiind neuniform de la un soi la altul. Luna mai a fost rece și umedă, precipitațiile căzute totalizează 83.9mm față de 67.7mm.

Vara debutează cu luna iunie care este bogată în precipitații, respectiv 130.5mm față de 78.2mm normala. Ploile numeroase și însemnate cantitativ din această lună au creat condiții deosebit de favorabile pentru apariția și dezvoltarea manei (Plasmopara viticolă) în toate plantațiile viticole. Lipsa precipitațiilor din lunile iulie și august, precum și temperaturile caniculare (mai mari de 38C) au condus la instalarea secetei atmosferice și patologice cu influențe negative asupra creșterii și maturării strugurilor.

Toamna a fost din punct de vedere al precipitațiilor ușor excedentară față de anii normali refăcându-se deficitul de umiditate din sol.

Durata perioadei de vegetație activă a fost de 245 zile (1martie – 31 octombrie). Durata de strălucire a soarelui a fost mai mare cu 145 ore față de normală. Indicele heliotermic a fost de 1.04 față de 1.43. Indicele hidrotermic a fost de 1.35 față de 1.07.

2.Cultura pomilor fructiferi

S-a constatat că, de multe ori, în perioada de repaus a pomilor sau în diferite stadii fenologice ale organele reproductive sau de vegetație, ca urmare a unor scăderi de temperatură sub limita de rezistență a cireșului se produc efecte negative, atât asupra producției de fructe, cât și asupra pomilor în general.

Astfel, temperaturile scăzute din iarna anului 1984-1985, când s-au înregistrat cele mai scăzute valori ale temperaturii și anume –22.8C (ianuarie), -21.0C (februarie), -14.0C (martie) a diminuat recolta fără a produce pagube deosebite asupra mugurilor de rod. S-a constatat însă, degenerarea vârfurilor ramurilor anuale și crăpături longitudinale în scoarța și lemn.

În condițiile anilor 1989-1993, după perioada de secetă destul de accentuată din vară, se instalează începând cu ultima decadă a lunii septembrie o vreme caldă relativ umedă care a prelungit perioada de vegetație a pomilor. Începând cu decada a treia a lunii octombrie (în anul 1989) și a doua a lunii noiembrie (în anul 1993) temperatura a scăzut brusc înregistrându-se la 22 octombrie 1989, -8C (fiind cea mai scăzută temperatură a lunii octombrie în perioada de studiu) și pe data de 12 noiembrie 1993, -14.7C.

În acest caz, amplitudinea temperaturilor pe un interval de timp de 7-8 zile a fost de 33.2C în anul 1989 – de la 25.2C la -8C – și de 31.2C în anul 1993 – de la 16.4C la -14.7C.

Accidentul climatic din anii respectivi a prins pomii cu frunze în coroană, fiind perturbate procesele fiziologice și biochimice (Bădescu A.P., 1994), care declanșează mecanismul de cădere al frunzelor, acestea rămânând pe ramuri, într-un procent însemnat, fără să fie desprinse în perioada lunilor de iarnă.

Date fiind condițiile din toamnele amintite, pomii au fost surprinși în plină activitate fiziologică. Nu a fost definitivat procesul de migrare a asimilatelor și a altor substanțe organice depozitate în frunze spre organele perene ale pomilor, determinând pierderi de muguri de rod, până la 90% în anul 1989 și 96% în anul 1994, cât și apariția unor plăgi de ger și gomoze care au dus la uscarea unor părți din coroana pomilor.

Datorită relațiilor antagoniste dintre mediul ambiant și cireșii altoiți pe mahaleb, se manifestă fenomenul de entropie ecologistă (Cireașa V., Cireașa Elena, 1983). Prin tăierile executate s-a urmărit regenerarea coroanei pomilor, atât din mugurii dorminzi, cât și pe baza lăstarilor care pornesc din ramurile roditoare.

În anul 1990, temperatura de –6.2C din data de 23 martie a dus la degenerarea bobocilor florali (în faza de colorare) în procent de până la 80%.

În anul 1995, pe data de 13 aprilie s-au înregistrat –3.2C în perioada când mugurii de rod se aflau în faza de înflorit în diferite stadii (început, maxim, sfârșit), s-au constatat până la 45% flori distruse, la o intensitate a înfloritului de 4. Producția realizată a fost de 13.5t/ha. La florile vătămate s-a observat degerarea pistilului în interiorul mugurelui floral nedeschis, sau după deschiderea florilor în timp ce toate celelalte părți ale florii au rămas nevătămate.

În ceilalți ani, din punct de vedere al regimului termic au fost condiții normale pentru creșterea și rodirea pomilor fructiferi.

Din punct de vedere al regimului hidric, în zonă, precipitațiile sunt insuficiente, față de condițiile pomilor fructiferi.

În cursul perioadei de vegetație plantațiile cu cireș consumă cca.3350m.c. de apă/ha, din care 65% în lunile de vară. Pe perioada experimentărilor au fost necesare maximum trei udări cu 400-500m.c./ha, norma de udare, funcție de precipitațiile căzute. Acestea s-au aplicat cu 10-15 zile înainte de înflorit, în perioada creșterii lăstarilor și fructelor și după recoltat.

Irigarea este recomandată ca una din cele mai eficiente măsuri agrotehnice care contribuie la creșterea producției.

Vântul nu creează probleme.

Grindina, frecvent, degradează frunzele și fructele, dar nu sunt pierderi mari. Ca urmare a tipului de sol, sol aluvial molic, slab alcalin spre moderat alcalin, (pH=8.1-8.2) se recomandă aplicarea azotului sub formă de sulfat de amoniu, cunoscându-se acțiunea acidifiantă a anionului SO2-4 și cationului NH+4 pentru corectarea pH-ului solului până la cerințele cireșului (pH 5.5-7.2), în doză, în funcție de cantitățile echivalente pentru acidifiere (Davidescu D., Davidescu, Velicica, 1992) și anume 1kg N din îngrășământ cu 1kg CaO și 1kg SO2-4 din îngrășământ cu 0.8kg CaO. De asemenea, se ține seama și de însușirile acidifiante ale sării potasice (KCl) în echivalența 1kg Cl din îngrășământ cu 0.8kg CaO.

Menținerea echilibrului între principalele elemente fertilizante printr-o fertilizare corectă a contribuit la obținerea unor producții mari de fructe în condiții climatice favorabile.

CAPITOLUL VI

REGIONAREA CLIMATICĂ

Pentru a putea evidenția mai bine potențialul climatic local, în delimitarea unităților taxonomice s-au avut în vedere criteriile geografice complexe, care evidențiază interdependența dintre toți factorii genetici ai climei (radiația solară, circulația generală a atmosferei și particularitățile suprafeței active).

Este știut că, în raport cu poziția sa pe glob, România beneficiază de o anumită cantitate de energie solară, ceea ce o situează în plină zonă temperată, iar poziția sa pe continent adaugă la aceasta caracterul continental al climei. Sub influența principalilor centri barici de acțiune, care determină deplasarea maselor de aer cu proprietăți fizice diferite, ca și sub influența reliefului major, a solului de baraj orografic pe care îl au Carpații, clima României capătă un specific aparte de cea a țărilor din jur.

Pe acest fond general, particularitățile locale de relief (altitudine relativă și absolută), morfologie (inclusiv microrelieful, expoziția versanților față de soare, etc.), de vegetație (spontană și cultivată, etc.), de sol, de rețea hidrografică, etc. determină în final, o gamă foarte largă de particularități climatice locale(topoclimatice), care se dezvoltă pe orizontală sau pe verticală sub influența unora sau altora dintre procesele atmosferice ce caracterizează fiecare tip de circulație (estică, vestică, etc.)

Din repartiția topoclimatelor pe teritoriul țării rezultă că fiecărui etaj climatic îi corespunde un anumit tip de topoclimate.

Subcarpații Buzăului se încadrează în topoclimatul de deal și de podiș, cuprins între altitudini de la cca.300m până la cca.800m. Principalele caracteristici ale topoclimatelor de deal și de podiș pun în evidență zonalitatea verticală a elementelor climatice: temperatura anuală cuprinsă între 8 și 10C, precipitații medii anuale de 600-850mm, umezeală relativă mai mare de 75%, vânturi influențate de barajul orografic, etc. Zonele joase favorizează procesul de acumulare și reținere a aerului rece și dens, mai ales în depresiunile de sub munte: Nehoiu-Varlaam, Sibiciu-Brăești-Lopătari, Chiojd, Pătârlagele. Stratificația termică a aerului rece în timpul iernii duce la apariția inversiunilor de temperatură. Astfel, la Pătârlagele- deci în părțile joase ale depresiunii respective- în numeroase zile din ianuarie temperatura este mai coborâtă cu 4 până la 10 decât în zonele montane. Din aceste observații rezultă că în timpul iernii, văile adânci ale Buzăului și ale afluenților săi principali, care au direcție generală nord-sud, reprezintă culoare de scurgere a aerului rece, iar în depresiuni chiar de stagnare, în timp ce interfluviile sunt situate în zone cu aer mai cald, fiind în afara regiunii de îngheț puternic.

De această situație ne dăm seama mai bine în perioada apariției înghețurilor târzii de primăvară, când livezile de pomi fructiferi care acoperă interfluviile rezistă temperaturilor nu prea coborâte din recolte bune, spre deosebire de cele situate în luncile neinundabile și pe terasele joase, a căror recoltă poate fi compromisă de înghețurile de la sfârșitul lui aprilie.

Prezența masivelor montane Siriu-Penteleu, în nordul Subcarpații Buzăului imprimă aerului dinspre nord – îndeosebi primăvara – un caracter föhnal, care îl face să se prezinte sub forma unui vânt cald și uscat, ceea ce explică nu numai topirea timpurie a zăpezilor, ci și abundența plantelor termofile din această regiune.

1.Topoclimatul văilor

Avale de Pătârlagele, valea Buzăului formează o zonă de discontinuitate în repartiția regimului temperaturii, umezelii și vântului, datorită lărgimii ei. Fiind deschisă către Depresiunea Brașovului, constituie un culoar de canalizare a maselor de aer, în funcție de deplasarea acestora sub formă de briză de munte sau de vale. Adâncimea văii a favorizat instalarea inversiunilor termice, ceea ce a avut drept urmare coborârea temperaturii atât în timpul verii, cât mai ales în timpul iernii (cu 1-1.5).Scăderea valorilor maxime în timpul zilei se datorează prezenței apei Buzăului, precum și evapotranspirației intense; zăvoaiele contribuie la menținerea unei umezeli relative cu 20-30% mai ridicată față de interfluvii. Aceleași fenomene se constată și pe văile afluente, în funcție însă de lărgimea, adâncimea și acoperirea lor cu vegetație. Caracteristici topoclimatice asemănătoare cu ale văii Buzăului prezintă văile Slănicului și Bâscii Chiojdului, deși sunt închise către zona montană, precum și valea longitudinală a Nișcovului, care însă prezintă unele deosebiri în legătură mai ales cu direcția și încadrarea ei între culmile Ciolanului și Istriței (adăpost climatic, vânturi din est, etc.).

2. Topoclimatul culmilor

Cele mai multe culmi ale Subcarpațiilor Buzăului se termină în partea superioară prin creste de intersecție. În puținele părți unde există: dealul Bocului, nord Vintilă-Vodă, sud Plopeasa, nord Grăjdana, podurile se caracterizează printr-o mai mare insolație și deci o evaporație și evapotranspirație mai accentuată, favorizând astfel instalarea satelor la obârșiile văii și pe înălțimi (Stroești, Negosina, Dâlma, Băceni, Poiana Pletari). Tăierile masive de păduri au contribuit la mărirea gradului de uscăciune, ceea ce a făcut ca suprafețele defrișate să fie acoperite de plante cu un accentuat grad de serofolism, sau de arbuști. Reîmpăduririle recente au remediat în mare parte această situație.

În schimb, crestele de intersecție creează diferențieri topoclimatice ale fețelor de deal, în strânsă interdependență cu expunerea la soare. Astfel, culmile orientale de vest-est prezintă o față cu expunere nord care înregistrează o pierdere de insolație – în condiții egale de nebulozitate – de cel puțin 15%, în comparație cu fața sudică și cea sud-estică. Pe colinele nordice are loc o menținere mai îndelungată a stratului de zăpadă și în general o pierdere mai greoaie a apei meteorice prin evaporație, ceea ce contribuie la apariția mai frecventă a vegetației hidrofile. Pe aceste fețe, înflorirea pomilor fructiferi are loc cu cel puțin 3-4 zile mai târziu decât pe cele cu expunere sudică, pe care dezvoltarea acestora se face mult mai repede, datorită insolației mai puternice. De asemenea, versanții cu expunere sudică sunt mai bine populați decât cei cu expunere nordică. Aceste particularități topoclimatice trebuie analizate amănunțit în vederea zonării pomicole, întrucât recoltele sunt în directă dependență de alegerea soiurilor celor mai potrivite gradului de expunere la soare a versanților.

Invaziile de aer tropical în timpul primăverii provoacă ridicarea neobișnuită a temperaturii aerului, când acestea sunt urmate de răciri bruște determinate de schimbarea direcției circulației, sunt dăunătoare pentru pomii fructiferi. În timpul creșterilor însemnate de temperatură din a doua jumătate a lunii aprilie – care au drept urmare o rapidă și bogată înflorire mai ales a merilor și prunilor – trebuie urmărită cu atenție prognoza zilnică pentru ca în cazul apariției bruște să poată interveni la timp echipele speciale de protecție a florilor.

BIBLIOGRAFIE

Bogdan Octavia, Mihai Elena, Teodoreanu Elena (1974), Clima Carpaților și Subcarpaților de Curbură dintre Teleajen și Slănicul Buzăului, Stațiunea de cercetări geografice Pătârlagele, Institutul de Geografie București.

C.A. Dissescu – (1971) Fizică și climatologie agricolă, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Donciu C, Gogorici Ecaterina (1973), Regimul termic al solului din zonele agricole ale României – Institutul de Meteorologie și Hidrologie, București.

Gogorici Ecaterina, Eftimescu Maria (1976), – Stadiul actual al cercetărilor agrometeorologice în agricultură – H.G.A.M, 13.

Mănescu Creola, Dejeu Liviu (1989) – Controlul biologic al producției în pomicultură și viticultură – Editura Ceres, București.

Mihaiu Gheorghe, Mihalache L., Blegu N. (1985) – Amenajarea și exploatarea terenurilor în pantă destinate plantațiilor de vii – Editura Ceres, București.

Militaru Florica, (1967), – Considerații asupra unor fenomene meteorologice deosebite – H.G.A.M, XII.

Pătroescu Maria (1996), – Subcarpații dintre Rm.Sărat și Buzău – Editura Litera, București.

Petrescu-Burloiu Ion (1977), – Subcarpații Buzăului – Editura Litera, București.

Posea Grigore, Ielenicz Mihai (1971) – Județul Buzău –Editura Academiei R.S.R., București.

Socor Elena, Bogojan Iulia (1968) – Cercetări agrometeorologice la pomi – Cul.lucr.IM, 1966, București.

Soroceanu N.(1976) – Contribuții la istoricul cercetărilor agroclimatologice în România – , St. Cerc. I/2, meteorologie, IMH, București.

Ștefănescu Ioana (1972) – Subcarpații dintre Șușița-Zăbrăuț și Buzău – Editura Academiei R.S.R., București.

Teaci Dumitru, (1970-1980) – Bonitarea terenurilor agricole – Editura Ceres, București.

Topor N. (1958) – Bruma și înghețul, prevederea și prevenirea lor – Editura Agrosilvică, București.

Tufescu Victor (1966) – Subcarpații – Editura Științifică, București.

Velcea Valeria, Savu Al. (1982) – Geografia Carpaților și a Subcarpaților românești- Editura Didactică și Pedagogică București.

(1962-1966) Clima R.P.R. I, II, IM, București.

(1966) Atlas climatologic R.P.R., IM, București.

(1970) Agroclimatologie Editura Ceres, București.

(1970-1980) Județul Buzău – Colecția Județele Patriei, Inst.Geogr., Editura Academiei, București.

(1971) Geografia județului Buzău și a împrejurimilor, București.

(1979) Atlas geografic și istoric. Județul Buzău – Casa Județeană a Corpului Didactic, Buzău .

(1983) Geografia României – vol I, Geografie fizică, Editura Academiei București.

(1985) Atlas geografic R.S.R., Editura Didactică și Pedagogică, București.

(1986) Cercetări geografice asupra mediului înconjurător în județul Buzău – Univ. București, Instit.Geogr., București.

(1984) Geografia României, vol.2, Geografie umană și economică, Editura Academiei, București.