Regionalizarea Romaniei Intre Mit Si Realitate

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI-ÎNTRE MIT ȘI REALITATE

Abstract

Societatea românească se află într-un proces de schimbare în care toate elementele de ordin economic, social, politic, civic au cunoscut o nouă dinamică în încercarea de adaptare la condițiile prezente.

În această transformare nu se poate face abstracție de sistemul administrației publice din țara noastră, de celelalte instituții care contribuie la dezvoltarea României. Necesitatea introducerii unei dimensiuni manageriale, a profesionalismului în acest domeniu este motivată și de dorința țării noastre de a se alinia standardelor europene, în vederea integrării în U.E. Pornind de la premisa că o integrare a regiunilor este mai eficientă și mai realistă decât integrarea la nivel național, România trebuie să valorifice această oportunitate, adaptându-și capacitățile instituționale, mobilizând factorii politici, coordonând nivelele de decizie, și nu în ultimul rând încurajând participarea și implicarea civică. Dezvoltarea regională, depinde astfel direct de acești factori.

1.Introducere

Experiența U.E. în domeniul polticilor de dezvoltare regională este destul de vastă, începând încă de la crearea Comunității Europene în 1957. În ceea ce ne privește, suntem abia la șase ani de la promulgarea Legii Dezvoltării Regionale în România și la cinci ani de la înființarea Agenției Naționale de Dezvoltare Regională. În acest context, se impune dezvoltarea și consolidarea întregului ansamblu de activități în domeniul dezvoltării regionale.

1.1.Definirea conceptelor

În consecință, în ceea ce urmează, voi încerca o definire clară a unor concepte ca: regiune, regionalism, politici de dezvoltare regională, descentralizare, dezvoltare durabilă, management strategic și teritorial, instrumente de planificare, instrumente financiare. Desigur, pentru a evita închiderea într-un cadru descriptiv și abstract, voi încerca o abordare analitică a acestui demers, încadrând fiecare concept în sfera sa de utilizare, alături de exemplele de rigoare. Nu în ultimul rând voi încerca o definire a acestor concepte atât la nivelul Uniunii Europene, cât și la nivelul țării noastre, în limita experienței și structurilor care există în prezent.

Regiune. Regionalizare.Dezvoltare durabilă

Creșterea rolului regiunilor în dezvoltarea Europei a constituit un fenomen marcant al ultimelor trei decenii, apreciat drept un element esențial al construcției europene în secolul XXI.

Dezvoltarea fenomenului regional la nivelul Europei are loc pe două planuri: în plan vertical, între regiuni și principalele instituții europene reprezentate de Uniunea Europeană și Consiliul Europei și în plan orizontal, între regiunile Europei. Relațiile în cele două planuri, ale regiunilor între ele și cu organismele europene au fost instituționalizate în anul 1975. În acel an Consiliul Europei a înființat Conferința Permanentă a Puterilor Locale și Regionale din Europa iar la 18 martie 1975, Consiliul de Miniștri al Comunității Europene a constituit Comitetul de Politică Regională și Fondul European de Dezvoltare Regională.

În ultima perioadă de timp, ca o consecință firească a creșterii importanței regiunilor, se discută din ce în ce mai mult despre o “Europă a regiunilor”, subliniindu-se faptul că regiunea reprezintă “mai mult decât un simplu nivel intermediar între nivelul statal și autoritațile locale”, devenind, alături de state și locălități, al treilea punct al triunghiului în care se dezvoltă procesul de integrare europeană.

Trebuie totodată subliniat faptul că procesul de regionalizare este organizat în fiecare țară europeană în funcție de contextul propriu (juridic, economic, social, demografic, etnic) și de tradițiile istorice. De asemenea, noțiunea de regiune diferă de la o țară la alta din punct de vedere al sensului său, dar o serie de elemente comune, definitorii, există și permit formularea unor definiții și explicații unitare. De asemenea, instituțiile europene au definit în mod diferit regiunea, prin prisma domeniului în care ele activează sau a abordării preponderent politice (Consiliul Europei) sau economice (Uniunea Europeană) a procesului de dezvoltare regională.

În sensul celor prezentate anterior Consiliul Europei a definit regiunea ca fiind “un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen” . Această definiție pune accentul pe legătura între teritoriu și elementul uman care îl populează, element care apare ca o conștientizare a caracterului omogen al regiunii.

Uniunea Europeană a considerat regiunea ca fiind “eșalonul imediat inferior celui al statului” eșalon care în funcție de competențele care i-au fost acordate în cadrul sistemelor centralizate sau pe care și le-a acordat în cadrul sistemelor federale, gestionează pe plan administrativ și politic o comunitate teritorială a cărei dimensiune variază foarte mult. Comparând această definiție cu cea formulată de Consiliul Europei se remarcă faptul că ea are un caracter administrativ, folosind drept criteriu de apreciere a regiunii, competențele de care aceasta dispune. De asemenea, se remarcă aceeași lipsă de preocupare privind dimensiunea regiunii. De altfel, în practică, regiunile diferă extraordinar de mult din punct de vedere al dimensiunii geografice sau al populației. La nivel european, un astfel de exemplu îl poate reprezenta comparația între cantoanele elvețiene, cu o populație de câteva zeci de mii de locuitori și landurile germane, cu o populație care ajunge în unele cazuri (Bavaria spre exemplu) la câteva zeci de milioane de locuitori.

Regiunile pot avea înțelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne, distincte și consistente, fie ele fizice sau umane, și care îi conferă o anumită unitate semnificativă și care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârșit: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc. și tot nesfârșit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc. Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spațială a informației, iar regiunile funcționale sunt socotite de importanță majoră pentru procesul și obiectivele planificării dezvoltării.

Nu în ultimul rând, dezvoltarea regională și conceptul de regiune trebuie privit din prisma integrării României în U.E. dar și raportat la perspectiva edificării viitoarei Europe. Regiunea cuprinde o parte dintr-un teritoriu ( stat, continent, zonă geografică etc) caracterizată prin anumite particularități și colectivitatea care traiește în acest teritoriu

1.2.Conceptul de politică de dezvoltare regională

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de măsuri planificate și promovate de autoritățile administrației publice locale și centrale, în parteneriat cu diverși actori ( privați, publici, voluntari ), în scopul asigurării unei creșteri economice și sociale, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional și local.

Politicile de dezvoltare regională se manifestă în două sensuri: în sens preventiv, adică prin înlăturarea cauzelor care au generat lipsa de dezvoltare sau dezvoltarea anevoioasă a unor regiuni, și în sens combativ, prin înlăturarea efectelor ramânerii în urmă a dezvotării regiunilor.

Scopul politicilor de dezvoltare regională este acela de a reduce disparitățile și de a întări coeziunea economică și socială dintre statele Europei. Dezvoltarea regiunilor mai puțin favorizate are ca rezultat distribuirea mai rațională a obiectivelor industriale, a forței de muncă și a infrastructurii. O altă consecință a politicii de dezvoltare regională o reprezintă stimularea comerțului și crearea de noi piețe pentru produse industriale și bunuri de larg consum. Nu lipsit de importanță este efectul demogafic pe care îl au politicile de dezvoltare regională , în special prin scăderea migrării populației dinspre aceste regiuni către regiunile prospere.

În decursul celei mai mari părți a perioadei postbelice, în Europa Occidentală, politica regională a cuprins măsurile luate de către guvernele naționale, pentru a oferi asistență zonelor-problemă din fiecare țară, prin promovarea investițiilor și crearea de locuri de muncă în cadrul sectorului privat.

Realizarea de politici regionale în Europa a reprezentat un răspuns la diferite tipuri de probleme regionale, ce necesitau intervenția directa a guvernului. Problematicile regionale ale țărilor din nordul industrializat al Europei Occidentale se refereau îndeosebi la zonele industrializate în declin, aflate în fața unor severe dificultăți de adaptare la schimbările structurale, fiind asociate cu niveluri ridicate ale șomajului pe termen lung. Pentru țările Sud-Europene și pentru Irlanda, problematica regională se referea la subdezvoltare: niveluri mici ale PIB/locuitor, competitivitate și productivitate a muncii reduse, rate ridicate ale șomajului, lipsa locurilor de muncă precum și a infrastructurii de bază.

Politica de dezvoltare regională este o componentă importantă a reformei generale care este promovată de Guvernul României. Obiectivele de bază ale acestei politici sunt“diminuarea dezechilibrelor regionale existente, prin stimularea unei dezvoltări echilibrate, prin recuperarea accelerată a întârzierilor în dezvoltarea zonelor defavorizate ca urmare a unor condiții istorice, geografice, economice, sociale și politice, și prin prevenirea producerii de noi dezechilibre”.

Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România ( aprobată de Guvernul României în 1997) a evidențiat că :

“disparitățile în nivelul dezvoltării diferitelor regiuni sunt rezultatul atât al potențialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale și umane cât și al modelelor (economice, demografice, sociale, politice și culturale) care le-au modelat dezvoltarea de-a lungul istoriei.”

………Fortele pieței favorizează amplificarea disparităților existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendința să se dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol și/sau cu facilități de comunicații mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare.”

Asemenea tendințe pot avea drept consecință nu numai pauperizarea relativă a anumitor regiuni, ci și un nivel general al performanțelor economiei naționale mai scăzut dacât dacă activitatea economică ar fi repartizată mai echilibrat pe teritoriul țării.

1.3.Principiile dezvoltării regionale

În cadrul U.E., politicile de dezvoltare regională sunt o componentă a Politicilor structurale ale Uniunii.

Patru principii majore stau la baza modului în care Politicile Structurale ale U.E sunt proiectate și puse în aplicare:

Parteneriatul

Programele și proiectele sprijinite prin Fondurile Structurale să fie puse în aplicare într-un mod care implică nu numai o gamă largă de agenți de implementare dar și participarea reprezentanților beneficiarilor. Respectarea acestui principiu este considerată a crește relevanța și eficacitatea activității sprijinite și de asemenea a promova o anumită acuratețe a răspunsului care confirmă că activitatea are efectul scontat.

Programare și coerență internă

Pentru a crește eficiența resurselor limitate disponibile, activitatea asistată se preconizează a fi sub forma unui program cu coerență internă, conferită de acțiuni complementare și care este definit în lumina unei strategii explicite. Astfel, impactul global al unui program trebuie în principiu să fie mai mare decât suma impactului proiectelor individuale pe care le conține ( efectul sinergic ).

Complementaritate și coerență externă

Activitatea sprijinită prin Fondurile Structurale se preconizează a fi în coerență și complementaritate cu alte eforturi naționale de promovare a dezvoltării structurale. Cerința de coerență este destinată a asigura că acțiunile finanțate de U.E. vin în completarea politicilor naționale și regionale existente, atât cantitativ cât și calitativ mai curând decât să lucreze pe direcții încrucișate sau divergente.

Concentrarea

Ca o consecință logică a necesității de a lega activitatea asistată de strategiile explicite și obiectivele specifice și pentru a utiliza la maximum resursele relativ limitate, acțiunile sprijinite prin intermediul Fondurilor Structurale urmăresc a se focaliza, concentra, asupra unor aspecte și probleme limitate și clar identificabile.

1.4.Principiile politicii regionale

1.Principiul programării multianuale a finanțării proiectelor de dezvoltare regională, care presupun finanțarea programelor pe o perioadă de 3-5 ani, statele beneficiare având obligația prezentării de documente cu eșalonarea anuală, pe destinații și obiective.

2.Principiul subordonării care presupune subordonarea planurilor de dezvoltare regională unor obiective prioritare ale politicii regionale europene.

3.Principiul partenerialului, adică realizarea de parteneriale la nivel local, național, regional, între autoritățile comunitare și cele naționale sau locale.

4.Caracterul adițional, complementar al măsurilor comunitare care au rolul de a evita utilizarea fondurilor comunitare ca substituent al resurselor naționale.

5.Compatibilizarea măsurilor de politică regională cu celelalte politici sectoriale.

6.Principiul concentrării eforturilor spre regiunile cel mai puțin dezvoltate și evitarea disipării fondurilor spre un număr mare de obiective.

La nivelul Europei există peste 343 de regiuni de dezvoltare și care funcționează bine…Regionalizarea României, pe fondul de criză prelungit s-ar putea să producă o fractură economică dat fiind faptul că județele României reprezintă însăși ”osatura”regionalizării.

Sunt multe întrebări, care solicită și multe răspunsuri legate de regionalizare; orice întrebare lăsată fără răspuns naște, din nefericire, mituri nefăcând excepție …

1.5.Miturile regionalizării, au apărut dar cine profită de zvonuri?

1. Regionalizarea duce la fragmentarea țării. Fals. Dimpotrivă, astăzi România este divizată în 41 de ”feude” aflate în competiție. Județele nu comunică, nu cooperează, având interese divergente în lupta pentru fondurile de la centru. Pentru ca un județ să aibă succes trebuie ca vecinul său să piardă. Acest război permanent între comunități fragmentează societatea, îi face pe oameni ostili față de cei din alte județe și în final slăbește sentimentul național. Este, poate, cel mai mare pericol la adresa unității naționale. De exemplu, români din Cluj pun lipsurile economice pe seama celor din București, bucureștenii le reproșează criza, asociată cu fostul premier etc. Regionalizarea înseamnă integrare, nu fragmentare, odată ce se crează 7-8 regiuni ai căror locuitori devin parteneri, în locul a 41 de județe aflate în război fiecare cu fiecare. Regiunile din România nu mai concurează între ele pentru fondurile europene, ci se află în competiție, sprijinite de guvernul central, cu regiuni din alte țări europene. Cine profită de acest mit? Cei care se opun coeziunii naționale. Fie alte țări (ori formațiuni politice sprijinite de acestea), fie ”baroni” locali care își sporesc influența prin izolarea comunității pe care o conduc.

2. Regionalizarea este impusă de la Bruxelles. Fals. Interesul pentru adoptarea modelului regional este al țării noastre, nu al Comisiei Europene. Dacă România vrea să profite de resursele CE, trebuie să își creeze structuri eficiente în competiția pentru fondurile europene. Criza economică a redus fondurile UE. Asupra funcționarilor de la Bruxelles se exercită presiuni din partea finanțatorilor, care doresc contribuții mai mici și a țărilor de genul Poloniei, care ating cote înalte de absorbție și vor bugete mai mari. O țară nu poate fi obligată să-și schimbe structurile administrative și nici nu există interes pentru acest demers. Cine profită de acest mit? Țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

3. Baronii vor avea mai multă putere, după regionalizare. Fals. Acum, liderii locali au un cotrol mai bun asupra instituțiilor din județ și asupra locuitorilor, pentru că ei împart resursele existente. Astfel, au putere în interiorul partidului din care provin , odată ce aduc voturi și asigură guvernarea. Ei își folosesc influența pentru a atrage resurse de la bugetul național, închizând cercul. Odată apărută o nouă structură, regională, puterea ”baronilor” se reduce. Liderul regional atrage fonduri de la UE, printr-un mecanism în care jocul politic intern nu contează, iar liderul județean are o mai mică influență, odată ce ajunge pe locul secund ca pondere a finanțărilor. Cine profită de acest mit? Baronii locali, care vor să își conserve puterea.

4. Mărimea nu contează. Fals. Cu cât regiunile sunt mai mari, cu atât costurile de administrare se reduc, iar fondurile pe care le pot atrage cresc. Dacă s-ar grupa două-trei județe într-o regiune, așa cum propune UDMR, am avea costuri de administrare crescute cu 30 la sută (cele 41 de județe, plus 14 regiuni). Dacă ar fi doar 7-8, ar crește costurile administrative cu doar 15 procente. Fondurile europene sunt atrase pentru proiecte, nu pentru regiuni/zone. O regiune care grupează 4-6 județe are forța financiară de a susține proiecte mai importante, care atrag fonduri mai mari. Cine profită de acest mit? Țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

5. Regiunile trebuie să fie omogene. Fals. Dimpotrivă, regiunile trebuie să fie cât mai diverse, grupând județe cu potențial socio-economic mare cu județe sărace, ca și județe diverse etnic și cultural. O grupare de județe pe dimensiune etnică va duce la izolarea comunității respective, de care vor profita baronii locali. Abia aici apare riscul fragmentării societății. Județele dezvoltate pot asigura resurse materiale și umane în proiecte de care să profite județele sărace. La rândul lor, bogații câștigă din anvergura proeictului, pe care nu l-ar putea derula singuri. Cine profită de acest mit? Partidele naționaliste, pe de o parte, dar și țările donatoare sau țările aflate în concurență cu România pentru fondurile europene.

Dacă criteriile care vor prima în derularea regionalizării vor fi cele economice (care vor crea polarizări economice) atunci miza principală a regionalizării va fi atinsă:anularea diferențelor dintre regiunile actuale.

Orice fel de regionare ca să fie durabilă, mai întâi trebuie să fie științifică, ea nu se face în interesul personal, ci în interesul colectiv.

Orice am regionaliza(atracții turistice,etnii,biodiversitate,etc), baza științifică trebuie să fie teritoriul.

Fig. 1 5 ELEMENTE care definesc și condiționează scopul Regionalizării

Fig. 2 Fazele distincte ale Regionalizării în România

Turism

În prima fază se urmărește obligatoriu la nivelul regiunii

Gravitația spre polii de creștere urbană

Crearea unei baze reale de susținere a dezvoltării regionale ulterioare

Creionarea unui spațiu mental regional bine consolidat

Derularea unor raporturi favorabile de interrelaționare cu regiunile învecinate.

Schimburi fluente de masă,energie,resurse,bunuri.

Fiecare regiune dobândește o identitate proprie.

Crearea unui spațiu mental cu o coeziune echilibrată,de suflet.

Fig. 3 Atuurile Regionalizării

Sunt unul dintre promotorii ideii de regionalizare și descentralizare și consider că un asemenea proces bine realizat poate duce la o reformă a administrației, la o eficientizare a funcționării acesteia, la o dezvoltare regională, la reducerea disparităților economice, la o implicare activă a cetățenilor (nivelul decizional fiind adus mai aproape de nevoile lor), pentru promovarea principiului subsidiarității (unul din principiile de bază ale UE) și nu în ultimul rând la o absorbție mai bună a fondurilor europene. Regionalizarea trebuie realizată pentru a trece de la guvernare la guvernanța pe mai multe niveluri.

Guvernanța reprezintă un altfel de guvernare, modernă, ce corespunde dinamicii si complexității lumii globalizate, care vizează (re)distribuirea puterii in spațiul public printr-o (re)negociere a autorității și o decizie a politicilor publice făcute în parteneriate sociale (guvern – patronat – sindicate), parteneriate public – private (structuri de stat – mediul de afaceri) sau parteneriate civice (autoritati publice – societate civila). Guvernanța pe mai multe niveluri se bazează pe un set de principii politice postmoderne: gestionarea acțiunii colective fără intervenția obligatorie a statului, implicarea instituțiilor și a actorilor care nu aparțin sferei guvernului, implicarea rețelelor de actori autohtoni, mai ales a societății civile, a mediului de afaceri și a beneficiarilor (“stakeholders”), precum si acțiunea comunicativă a acestora. Guvernanța implică o decizie politică de jos în sus conform intereselor comunității locale sau regionale.

În ianuarie 2014, Curtea Constituțională a decis în unanimitate de voturi că legea descentralizării este neconstituțională, pentru că încălcă principiul autonomiei locale și regimul constituțional al proprietății. Pentru moment, marele proiect al regionalizării rămâne blocat.

Regionalizarea și descentralizarea, așa cum au fost creionate arătau ca o formă fără fond. Se vorbea despre descentralizare însă nu se spunea nimic despre descentralizare fiscală și redistribuție, se vorbea despre absorbție de fonduri europene, dar nimeni nu ne spunea despre slaba capacitate administrativă, se vorbea despre reducerea disparităților economice, dar nu se aduceau argumente și planificări de dezvoltare regională. În plus, resursele urmau sa fie gestionate tot la centru, iar aceasta va controla în continuare județele sau regiunile financiar și politic. Gestiunea banilor urma să fie de 50 local și 50 central, fără nici o schimbare față de trecutul centralizat. Iar procesul de regionalizare care urma să fie făcut nu vorbea deloc despre reforma unităților administrativ-teritoriale neperformante (sate, comune, orașe): 1.000 de unități administrative din totalul celor 2.861 de comune din România se află în pragul falimentului!

Harta noii împărțiri admnistrative a României va număra 10 regiuni, potrivit ultimelor declarații ale premierului Victor Ponta. Regiunea Centru se împarte în două, astfel încât și Sibiu, și Brașov să devină capitale regionale, iar din regiunea Sud-Est se desprind județele Constanța și Tulcea, care vor forma regiunea Dobrogea.Voi prezenta mai jos 3 variante :cea a premierului(PSD, cea a PNL BIHOR și a treia reprezintă viziunea PSD) Varianta sa privind împărțirea teritorială a României ar cuprinde 10 regiuni care "respectă și argumentele geografice, și pe cele istorice, și nici nu ar duce la enclavizări etnice".

Cele 10 regiuni ar urma să fie: Crișana (centrul la Oradea, formată din Bihor, Sălaj, Satu Mare și Maramureș), Transilvania (sediul la Cluj-Napoca, formată din Cluj, Alba, Bistrița Năsăud și Mureș), Moldova Nord (centru Iași, plus județele Botoșani, Neamț și Suceava), Moldova Sud (centru Bacău, plus Vaslui, Vrancea și Galați), Carpatica (centru Brașov, plus Sibiu, Harghita și Covasna), Banat (centru Timișoara, plus Arad, Hunedoara și Caraș Severin), Oltenia (centru Craiova, plus Dolj, Olt, Mehedinți, Gorj și Vâlcea), Muntenia (centru Pitești, formată din Argeș, Dâmbovița, Teleorman și Giurgiu), București (sediul în Capitală, plus județele Prahova și Ilfov) și Dunărea de Jos (centru Constanța, plus Tulcea, Ialomița și Călărași).

Fig. 4 Viziunea regionalizării în optica lui Victor Ponta

Fig. 5 Viziunea regionalizării în optica PNL BIHOR

Fig. 6 Viziunea regionalizării în optica PSD

Noutățile față de actualele 8 regiuni de dezvoltare:
-Regiunea "Brașov" (actuala Regiune Centru): va fi formată din județele : Brașov, Mureș, Harghita și Covasna. Regiunea pierde județele Sibiu și Alba.

-Regiunea "Sibiu" (nou înființată): va fi formată din județele Sibiu, Alba și Hunedoara .

-Regiunea "Vest" (actuala Regiune Vest): va fi formată din județele Arad, Caraș-Severin și Timiș. Regiunea pierde județul Hunedoara, care intră în Regiunea Sibiu.

-Regiunea Dobrogea (nou înființată): va fi formată din județele Constanța și Tulcea.

-Regiunea Sud-Est (actuala Regiune Sud-Est Dobrogea): va fi formată din județele Brăila, Buzău, Galați și Vrancea. Regiunea pierde județele Constanța și Tulcea, care intră în Regiunea Dobrogea.

Concluzii

În acest sens, invităm pe toți cei prezenți la Școala de vară a Economiștilor și geografilor de la Orșova-2014, „Regionalizarea – premisa pentru dezvoltarea durabila si echilibrata a Romaniei”, care cred că pot aduce o contribuție regionalizării reale a României, să își exprime opinia în cadrul audierii publice ,,Regionalizarea României – De ce?”, prin formularea argumentată a răspunsurilor la întrebările audierii:

Are nevoie România de regionalizare? De ce?

Ce tip de decizii și competențe sunt necesar a fi transferate la nivel regional?

Cum ne organizăm pentru un proces durabil și eficient al regionalizării?

Cum pot regiunile să sporească coeziunea socială, economică și teritorială a țării și care sunt riscurile să o submineze?

Regionalizarea durabilă, eficientă și cu sens a României presupune un efort concertat al tuturor actorilor implicați, dar mai ales a beneficiarilor acestui proces, adică a noastră a tuturor.

Realizarea unei bune regionalizări a României, cu avantaje și beneficii reale, depinde de gradul de implicare a fiecăruia dintre noi în proces

Bibliografie

Antonescu, D., 2003, Dezvoltarea regională în România. Concept, mecanisme, instituții, Edit. Oscar Print, București;

Benedek, J., 2004, Amenajarea teritoriului și dezvoltarea regională, Edit. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca;

Cândea, M., Cimpoeru, I., Bran, Fl., 2006, Organizarea, amenajarea și dezvoltarea durabilă a spațiului geografic, Editura Universitară, București.

Groza, O., 2002, Regiuni de dezvoltare și path dependency în România. Populatia și transporturile rutiere, în Ungureanu, Al., Groza, O., Muntele, I. (coord.), Moldova. Populația, forța de muncă și așezările umane în tranziție, Edit. Corson, Iași;

Hansen, T., Ianos, I., Pascariu, G., Platon, V., Sandu, D., 1997, Profiles of the Romanian Development Regions, Ramboll Consultancy Group, Phare Programme, București;

Ilies, Al., 2004, România. Euroregiuni, Edit. Universității din Oradea, Oradea;

Mazilu Mirela Elena,Innovation,tradition and cooperation in tourism according to the EU Stategy of the Danube Region,Proceedings of International Conference Serbia in the Danube Region in 21-st Century,ISBN:978-86-7067-200-0,Publisher Institute of International Politics and Economics,Belgrad,2014,p.73-94.

http://www.diplomacy.bg.ac.rs/conferences/20140703_Srbija.php

Mazilu Mirela Elena, Popescu Liliana, Amalia Bădiță, ”Ingredients” for an attractive Tourism market”, participare la Conferința Internațională Turism și Dezvoltare Durabilă, organizată de Fac de Marketing Turistic, Dimitrie Cantemir,Timișoara, publicat în Revista QUAESTUS,Editura Eurostampa,Timișoara,ISSN-L 2285-424X,p.38-40,2014

Mazilu Mirela Elena, 2011,Turism și Dezvoltare Durabilă, Editura Universitaria Craiova.

Mazilu, M., 2007, Geografie Turistică, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Mazilu, M., 2006, Cooperarea transfrontalieră: locul și rolul ei în promovarea unui turism durabil, Editura Universitaria, Craiova.

Mazilu, M., 2006, Turism rural sau agroturism? Geo-Carpatica, nr. 6, Editura Urbis, Sibiu.

Sandu, D., 1999, Spațiul social al tranziției, Edit. Polirom, Iași;

Săgeată, R., 2000, Organizarea administrativ-teritoriala a României. Model de optimizare, Revista Romana de Geografie Politica, II, 1, Oradea;

Săgeată, R., 2003, L’organisation administrative et territoriale de la Roumanie – entre le modèle traditionnel et les réalités contemporaines, în The Reconsideration of the Geographic Approach în the Context of Globalisation, Edit. Mirton, Timisoara;

Snak, O., Baron, P., Neacșu, N., 2006, Economia turismului, Editura Pro Universitaria, București.

Vlasceanu, L., 2001, Politica și dezvoltare. România încotro?, Edit. Trei, București;

*** 1997, Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României și Comisia Europeană, Programul PHARE, București;

*** 2001, Legea nr. 151 din 15 iulie 1998 privind dezvoltarea regională în România, M. Oficial nr. 265 din 16 iulie 1998, București.