Regionalizarea In Romania Evolutie Si Rezultatedoc

=== Regionalizarea in Romania – evolutie si rezultate ===

UNIVERSITАTEА „АLEXАNDRU IOАN CUZА” , din IАȘI, CENTRUL DE STUDII EUROPENE

SPECIАLIZАREА

DEZVOLTАRE REGIONАLĂ, ZI

Disciplinа : ECONOMIE ȘI POLITICI REGIONALE

TEMА

Regionalizarea în România: evoluție și rezultate

Coordonаtor științific: Prof. univ. dr. Gabriela Carmen Pascariu

Mаsterаnd: Mihăilescu căs. Rusu Rаlucа-Gаbrielа

Iаși

2016

Capitolul I. Introducere

Orice guvernare trebuie să aibă pe lista de priorități și preocuparea permanentă în ceea ce privește asigurarea confortului social al populației. Este știut faptul că între România și Europa există un decalaj semnificativ, iar pentru ca acesta să poată fi redus cât mai mult, este necesar să găsim noi modalități de a aduce serviciile publice și deciziile mai aproape de cetățeni. Obiectivul este acela de a folosi într-un mod mult mai eficient resursele care deja există: fonduri guvernamentale, resurse locale și programe europene.

O modalitate care ar putea aduce rezolvare într-o asemenea situație ar putea fi reorganizarea administrativă a țării, regionalizarea și continuarea descentralizării administrative și financiare. Acestea sunt obiective importante, obiective care sunt prevăzute în Programul de Guvernare 2013-2016 la capitolul „Dezvoltare și administrație”.

Subiectul regionalizării României reprezintă o noutate ce presupune câteva delimitări conceptuale pentru o mai bună înțelegere a temei.

Noțiunea de regiune a primit diverse definiri ce aparțin instituțiilor Uniunii Europene. Astfel, Consiliul Europei definește regiunea drept „un interval de dimensiune medie susceptibil de a fi determinat geografic și care este considerat ca fiind omogen”. Uniunea Europeană definește regiunea ca fiind „eșalonul imediat inferior celui al statului”, această definiție fiind dată mai mult din punct de vedere administrativ. Nomenclatorul Unităților Teritoriale Statistice ne dă o clasificare a unităților administrativ-teritoriale în funcție de dimensiunea teritoriului. Astfel, avem: localități, județe și regiuni. O altă definiție este dată de Adunarea Regiunilor Europei care susține că regiunile sunt „entități politice de nivel inferior statului care dispun de anumite competențe exercitate de un guvern, care la rândul lui este responsabil în fața unei adunări alese în mod democratic”.

Făcând o analiză a acestor definiții, ne dăm seama că în România există o situație paradoxală. Mai exact, potrivit definiției dată de Adunarea Regiunilor Europei județul este identificat ca fiind o regiune deoarece dispune de consiliu județean condus de un președinte care își exercită atribuțiile la nivelul județului. În schimb, Uniunea Europeană este de părere că județul este o unitate teritorială de dimensiuni mai mici care se încadrează în NUTS 3, iar cele 8 regiuni ale României, cu toate că ele corespund acestei din urmă definiții, nu sunt văzute drept regiuni în percepția Consiliului Europei.

În doctrina juridică a fost identificată o clasificare a distinctelor tipologii de regiuni:

regiuni politice;

regiuni încorporate;

regiuni diversificate;

regiuni administrative clasice;

regiuni funcționale;

regiuni prin cooperare.

În acest context, este necesar a fi făcută o altă delimitare conceptuală referitoare la termenii „regionalizare” și „regionalism”. În general, regionalizarea reprezintă „crearea unui nou nivel în organizarea teritorială a statului cu tot ceea ce înseamnă acest aspect: crearea instituțiilor regionale și transfer de competențe administrative la nivel regional”. Pe de altă parte, regionalismul „pornește de la ideea că regiunea este definită de un ansamblu de caracteristici umane, culturale, lingvistice care justifică crearea unui organism politic căruia să îi fie recunoscută o autonomie mai mult sau mai puțin extinsă”.

Capitolul II. Evoluția fenomenului de regionalizare a României

Constituirea de regiuni nu este o idee nouă în ceea ce privește România, mai ales în situația organizării de jos în sus, mai exact fiind vorba de regionalism. Această organizare are rădăcini adânci, undeva în Evul Mediu, când era menționată existența a patru voievodate românești, voievodate care sunt echivalentul actualelor provoncii istorice: Doborgea, Moldova, Transilvania și Țara Românească. Unii specialiști sunt de părere că aceste exemple sunt de regionalism și nu de regionalizare, deoarece întemeierea voievodatelor a presupus existența unei anumite forme de conștiință și identitate colective ce au determinat unirea țărilor definite ca formațiuni prefeudale.

În anul 1859 a avut loc unirea Țării Românești cu Moldova, eveniment ce a avut ca efect inițializarea unui fenomen de reorganizare teritorială țării. Acest fenomen a fost instituit în anul 1864 prin adoptarea Legii pentru comunele rurale și urbane, dar și prin adoparea Legii pentru înființarea consiliilor județene. Aceste legi reglementează pentru prima dată organizarea administrativă a României. Scopul lor a fost acela de uniformizare și centralizare administrativă a celor două provincii. În acel moment, teritoriul țării a fost împărțit astfel: 33de județe, plăși care erau subdiviziuni ale județelor și care nu aveau personalitate juridică și comune.

Actuala formă de existență a statului național a fost posibilă prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei cu România. În anul 1925 a fost adoptată Legea pentru unificare administrativă. Scopul acestei legi era acela de a armoniza din punct de vedere administrativ toate provinciile care s-au unit cu țara. Prin urmare, această lege împarte teritoriul României în județe, iar județele sunt împărțite în comune. Comunele erau de două feluri: rurale (compuse din mai multe sate, dintre care unul era reședință) și urbane (comune urbane reședințe de județ și comune urbane nereședințe).

Datorită numărului mai mare de locuitori, dar și importanței culturale și economie pe care o aveau comunele urbane reședință de județ au fost declarate municipii. Este de menționat faptul că acestea aveau un rol important în ceea ce privește dezvoltarea generală a statului.

Legea administrativă adoptată în anul 1938 este o lege specifică regimurilor totalitare și perioadelor de criză, prin intermediul căreia a fost înființat ținutul, desființându-se județul. Această lege a avut ca sursă de inspirație legea administrativă italiană din 1926 și legea administrativă iugoslavă din 1929. Constituția din 1938 și legea administrativă au dus la formarea a 10 ținuturi care aveau în componența fiecăruia un anumit număr de județe.

În anul 1940 au fost desființate ținuturile, județele redevenind unități administrativ-teritoriale descentralizate și care aveau personalitate juridică.

În anul 1950 a fost adoptată Legea nr. 5 prin intermediul căreia s-au desființat județele, plășile și comunele rurale și urbane. Toate acestea au fost înlocuite cu un număr de 29 de regiuni care erau alcătuite din 177 raioane, 148 orașe și 4052 comune.

Legea nr. 5/1950 a fost modificată prin intrarea în vigoare a Constituției din 1952 și a Decretului 331 prin intermediul cărora are loc o nouă reorganizare administrativ-teritorială reducându-se numărul de regiuni la 18. Această reorganizare a teritoriului nu a fost privită cu ochi buni de unii deoarece se presupunea că regiunile sunt mult prea extinse, iar accesul populației de la periferie spre centrul țării este îngreunat.

În anul 1956, a fost adoptat Decretul 12 care modifică din nou Legea 5/1950 prin care au fost desființate 2 dintre cele 18 regiuni, rămânând doar 16. Totodată, prin adoptarea Legii 3/1960 teritoriile au fost redistribuite și regiunile redenumite.

În anul 1969, prin intrarea în vigoare a Legii 2, s-a făcut revenirea la împărțirea țării pe județe: 39 județe, municipiul București, 236 orașe, 47 municipii, 2706 comune, 13149 sate.

Specialiștii susțin faptul că aceste modificări ale împărțirii teritoriului au fost determinate de industrializare, creșterea fenomenului migraționist din zona rurală către zona urbană, dar și de schimbările structurale din economia națională. Județele sunt percepute, în mod deosebit, ca unități administrative, indiferent că era forma veche sau de dată mai recentă.

Între anii 1947 și 1989 obiectivul principal a fost acela al dezvoltării teritoriale echilibrate. În perioada comunismului au avut loc primele încercări de a reduce disparitățile existente între nivelurile de dezvoltare ale regiunilor. În ciuda tutror acestor încercări, efectele nu au fost cele scontate deoarece în zonele urbane mici au avut loc investiții, fapt ce a determinat fenomenul de migrație din zonele rurale către zonele urbane, determinând într-un final o destabilizare a echilibrului dintre urban și rural. Mai mult decât atât, centrele urbane care au cunoscut o înflorire în acest interval de timp, au fost create în jurul unei ramuri bazată pe o singură industrie care a dat faliment imediat după căderea regimului comunist, de unde reiese faptul că investițiile nu au fost durabile.

După ce regimul comunist a căzut, problema dezvoltării regionale nu a mai fost pusă în discuție de către actorii politici. Această situație a luat sfârșit în anul 1993 prin semnarea la 1 februarie a Acordului European de Asociere a României, acord care a intrat în vigoare doi ani mai târziu și a fost punctul de început în vederea pregătirii României pentru aderarea la Uniunea Europeană și adoptarea viziunii europene în ceea ce privește dezvoltarea regională.

Capitolul III. Regionalizarea României în prezent. Efecte

La momentul actual, teritoriul României este împărțit în următoarele unități administrative: 41 de județe, 97 de municipii, 268 de orașe, 2698 de comune și 13089 de sate. Potrivit Nomenclatorului NUTS al Uniunii Europene, în România au fost stabilite 4 macroregiuni de dezvoltare corespunzătoare NUTS I, 8 regiuni corespunzătoare NUTS II, 41 de județe și municipiul București corespunzătoare NUTS III.

De precizat este faptul că aceste regiuni nu au personalitate juridică și, totodată, nu sunt unități administrativ-teritoriale. De asemenea, ele au rezultat în urma acordului dintre consiliile locale și consiliile județene. Mai trebuie menționat, de asemenea, că aceste regiuni au ca scop înlesnirea proiectelor de dezvoltare regională și nu capacități administrative.

În momentul în care aceste regiuni au luat naștere, s-a ținut cont de unele aspecte privitoare la existența unor diferențe între județe din punct de vedere social și economic. Un alt aspect important de care s-a ținut cont este și acela al vecinătății geografice. Agenția de dezvoltare regională și consiliul de dezvoltare regională sunt două înstituții ce au atribuții la nivelul fiecărei regiuni în parte. Agenția de dezvoltare regională este o autoritate executivă, iar consiliul de dezvoltare regională este o autoritate cu atribuții deliberative.

Dimensiunile majore de condiționare sau de structurare a disparităților regionale sunt definite pe patru axe de locuire urban-rurală, concentrare rezidențială, accesibilitate la servicii și infrastructură și sector de ocupare. O a cincea axă are o relevanță relativ redusă mai ales în ceea ce privește spațiul urban, referindu-se la capitalul relațional al indivizilor asociat cu diversitatea culturală. Disparitățile sociale sunt analizate din punct de vedere al stării de sănătate, calitatea educației și consumul și relațiile sociale.

În România, numărul comunelor a crescut cu circa 220 datorită separării sau redefinirii administrative a unor comune mai vechi. Acest fenomen a fost determinat de faptul că satele une avea sediul primăria sunt favorizate din punct de vedere al dezvoltării comparativ cu satele învecinate. Consecința acestei situații a fost separarea, fenomen influențat și de factorul politic.

Din perspectiva fluxului migraționist, se observă: caracterul funcțional al regiunii Sud-Est; existența unui centru de atracție puterniccare este localizat în interiorul fiecărei regiuni de dezvoltare; grad ridicat de structurare a rețelelor funcționale din regiunea Centru, orientate preponderent spre Brașov; oportunitatea plasării județului Hunedoara din Transilvania în gruparea Timiș-Caraș Severin-Arad; forța de atracție ridicată a regiunii Vest.

Consiliul Național de Dezvoltare Regională și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice au rolul de a gestiona la nivel național politica de dezvoltare regională. Pentru a implementa politica de dezvoltare regională, este necesar un cadru instituțional, stabilirea unor instrumente specifice, a unui scop și a unor principii. Toate acestea sunt prevăzute de legea privind dezvoltarea regională.

Pentru a obține o creștere a gradului de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune, Guvernul României a pus în discuție necesitatea unei reorganizări administrativ-teritoriale. Însă, pentru a putea duce la îndeplinire acest obiectiv, trebuie rezolvate anumite probleme existente: structurile regionale din țara noastră nu au putere de decizie datorită faptului că nu au competențe funcționale și fiscale. De aici deducem faptul că există un deficit la nivel organizațional care are ca efect implementarea deficitară a fondurilor structurale și de coeziune europene.

O soluție în rezolvarea acestei situații nefavorabile ar fi o mai mare competență atribuită structurilor regionale pentru a putea facilita implementarea schemei de finanțare europeană la nivel regional. Prin intermediul acestei modificări în structura administrativ-teritorială a României, s-ar atribui responsabilități fiscale și funcționale structurilor regionale și locale. Un aspect negativ în acest sens ar fi faptul că o astfel de reorganizare teritorială presupune un proces anevoios și îndelungat.

Din punctul de vedere al regionalizării din România, prim descentralizare regională s-a facut cu ocazia programului POR 2007-2013, cu toate că politica dezvoltării regionale din țara noastră mai trebuie lucrată până să poată îndeplini cu succes cerințele Uniunii Europene. Datorită crizei economico-financiare, dar și ratei scăzute de absorbție a fondurilor structurale sunt așteptate importante modificări privitoare la proiectarea, finanțarea și punerea în aplicare a politicii regionale în țara noastră.

Unii specialiști sunt de părere că o puternică politică de dezvoltare regională nu poate lua naștere fără o stabilitate instituțională și fără a dispune de un nivel de guvernare regional. De asemenea, nivelul de guvernare regional și stabilitatea instituțională au un rol important în a putea face față provocărilor Strategiei Europa 2020, importantă în egală măsură fiind și concentrarea asupra competitivității regionale și a componentei inovării.

În ultima vreme au avut loc o multitudine de discuții pe marginea unor scenarii pentru regionalizarea României. Acesta este un subiect ce prezintă un real interes pentru actorii politici cu putere de decizie mai ales că trebuie luate în calcul anumite aspecte: păstrarea tradițiilor, conservarea identității locale, identificarea exactă a costurilor, implicațiile unei posibile federalizări etc.

Mai mult decât atât, țara noastră se confruntă cu probleme majore la care regionalizarea trebuie să aducă o soluție. Unele dintre aceste probleme sunt: gradul ridicat de sărăcie la nivel național, dezvoltarea inegală și numărul redus de centre teritoriale de promovare a competitivității.

Regionalizarea este un proces complex. Formarea de regiuni necesită o serie de implicații referitoare la securitatea în toate domeniile de manifestare și la toate nivelurile. Acest fapt se datorează confruntărilor lumii contemporane cu o serie de probleme ce nu pot fi luate separat. Prin urmare, regionalizarea este un fenomen ce lansează o reală provocare la adresa securității naționale, dar nu numai. La momentul actual există câteva propuneri de scenarii de regionalizare, dar, deocamdată, nicunul nu a primit votul majoritar. Problema este de anvergură datorită faptului că România este vulnerabilă în ceea ce privește actuala organizare teritorială pe regiuni de dezvoltare corelată cu mobilitatea bunurilor și a persoanelor, îmbătrânirea populației, scăderea numărului populației, ecosistemele naturale și seminaturale, dependența de apă, șomajul, migrația și integrarea internațională etc.

Fiind enumerate aceste aspecte problematice, orice propunere de regionalizare a României trebuie să fie susținută de analize de specialitate, în caz contrar, putând transforma toate aceste vulnerabilități în pericole la adresa securității naționale. Este vorba despre regionalizarea ce devine factor de dezagregare socială și economică.