Regionalizarea

Noțiuni generale

Regionalizarea constituie una din caracteristicile principale ale lumii contemporane, ce are mai multe dimensiuni: geografică, economică, politică și de securitate – ce sunt interconectate. Totodată, regionalizarea coexistă cu globalizarea, lucru ce poate părea imposibil dacă ar fi luate în considerare cele mai popularizate definiții ale celor două procese. Mai mult, regionalizarea există atât în plan național, cât și internațional în strânsă legătură cu regionalismul, cu care nu este întotdeauna în armonie. Așadar procesul de regionalizare este unul complex și nuanțat, ceea ce determină necesitatea analizării profunde la nivel teoretic înainte de a cerceta implicațiile acestuia asupra vieții economice post regionalizare.

Scurt istoric al regionalizării

Johann – Heinrich von Thuen, economist german din secolul al XIX – lea, este considerat primul teoretician al economiei regionale,pentru dezvoltarea teoriei localizării ativităților. Teoria sa este creată în jurul noțiunii de stat izolat, înconjurat de sălbăticie și lipsit de munți și râuri, unde există mai multe concentrice de exploatare agricolă a terenului cu centrul în oraș . Conform lui von Thuen, terenul agricol care este cel mai aproape de centru, va fi cel mai profitabil, în timp ce terenul mai depărtat de centru va fi folosit pentru producerea unor produse mai puțin profitabile ,dar ușor de transportat. Chiar dacă acestă teorie a fost publicată în anul 1826, Europa și Statele Unite ale Americii încă folosesc modelele agricole ce reflectă supozițiile lui von Thunen.

Această teorie a fost completată și dezvoltată ulterior de alți teoreticieni, precum :Wilhelm Georg Friedrich Rocher (1817-1894), Wilhelm Launhardt (1832-1918), Achille Loria (1857-1943, economist politic Italian, creatorul teoriei deterministe a dezvoltării economice), Francois Perroux (1903- 1987, economist francez care a introdus ideea polilor de creștere economică).

Regiunea – concept în actualitate

Conceptul de regiune vine de la cuvântul “regere” care înseamnă a stăpâni, a diviza. Geograful francez Elisee Reclus definea regiunea ca un “ spațiu care servește ca bază pentru divizarea administrative a statelor națiunii”

Fundamentată în anii ’50, Teoria polilor de creștere a realizat legătura dintre dezvoltarea statelor și regiunilor. În această teorie, polul de creștere este privit ca o unitate economică în măsură să inducă schimbări structurale regionale regăsite în rate de creștere a producției regionale.

Folosirea noțiunii de regiune foarte des în ultimul secol a condus la întelegerea că în spatele acestui cuvânt se află o ”realitate geografică, economică. umană, culturală și istorică”.

Relativitatea noțiunii de regiune depinde de scara de raportare, de aceea geometria variabilă a termenului a determinat numeroase contestări, mai ales în anii ’70 și ’80, fiind propuse alte concept, precum zona, spațiul functional, spațiul macrofuncțional.

În aceiași perioadă se dezvoltă un nou concept de regiunea legat de dezvoltarea regional. Într-o perioadă în care, în urma globalizării, statul își pierde din importanță, regiunea ajunge să fie considerat ca noțiunea cea mai operațională având în vedere că trece prin mai multe faze de evoluție.

Astfel s-a ajuns la ideea că lumea de astăzi nu mai este o lumea a statelor, ci un a regiunilor. Astfel s-a ajung la divizarea teritorială a Europei în regiuni de dezvoltare, regiunea putând fi un cadru de analiză și dezvoltare diferențiată pentru reducerea inegalităților.

Noua geografie economică, dezvoltată după anul 1900 și confirmată de raportul Băncii Mondiale în 2009 arată că eficiența economică depinde de aglomerații. , de regiunile foarte dezvoltate care concentrază producția. În acest context, regiunile bogate le-ar putea ajuta pe cele sărace să se dezvolte? M. Storper (2011) pune această întrebare

referindu-se la faptul că alături de eficiența economică trebuie adăugată și justiția social și că unele “locuri” trebuie să le ajute pe altele.

Consiliul Europei consider că regiunea reprezintă un spațiu de dimensiune medie suseptibil de a fi delimitat geografic și care este considerat ca omogen.

În viziunea Uniunii Europene, regiunea este considerată ca eșalonul imediat inferior poziției statului, acest eșalon gestionează pe plan administrativ și politic o comunitate teritorială.

Termenul de regiune are două sensuri principale care decurg din raportarea la spațiu și grup uman, regiunea poziționându-se între colectivitatea locală cu un teritoriu și o populație clar delimitate și statul delimitat prin granițele teritoriale de stat.

Folosirea termenului de regionalizare, vizează în primul rând, realizarea unui echilibru în repartiția bogățiilor prin efortul de a ridica nivelul de dezvoltare al zonelor rămase în urmă, ceea ce reprezintă în fapt, obiective ale politicii de dezvoltare.

Divizarea statelor membre în regiuni de dezvoltare a fost edictată și aprobată de Parlamentul European și de Consiliul Europei prin Regulamentul nr. 1059 din 26 mai 2003. Acest regulament a început, afirmă forurile dirigiuitoare europene, de la o nevoie tot mai mare de armonizare a statisticilor diferitelor state pentru a dispune de date comparabile la nivelul U.E. În acest scop, Regulamentul a instituit trei niveluri teritoriale, numite NUTS, cu praguri demografice maxime și minime. Hotărârea a fost pusă în aplicare și cele 25 de state suvernane participante au fost împărțite în 343 de

unități teritoriale.

Figură 1 Distribuția regiunilor în Uniunea Europeană

Înființarea sistemului NUTS a fost aprobată de Regulamenul C.E.nr.1059/2003 al Parlamentului European și al Consiliului al cărui scop este subliniat în primul aliniat:

“ Utilizatorii statisticilor exprimă o nevoie tot mai mare de armonizare pentru a putea dispune de date comparabile pentru ansamblul Uniunii Europene. Pentru ca piața internă să poată funcționa sunt necesare norme statistice aplicabile colectării, transmiterii și publicării statisticilor naționale și comunitare astfel încât toți comercianții de pe piața unică să poată dispune de statistici comparabile. În acest sens, nomenclaturile constituie instrumente importante pentru colectarea, întocmirea și difuzarea unor statistici comparabile”

NUTS – Statistici regionale

În urmă cu aproximativ 40 de ani, la nivelul UE s-a simțit nevoie de sistematizare statistică a teritoriului economic. Teritoriul economic al unei țări reprezintă teritoriul geografic administrat de un guvern, în cadrul căruia oamenii, bunurile și capitalurile pot circula libere.

În acest sens, Eurostat, a elaborat Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică (NUTS), prin care se urmărea o defalcare unitară a unităților teritoriale ale statelor membre pentru elaborarea unor statistici cât mai precise.

Această clasificare a NUTS a fost utilizată încă din annul 1988, dar numai în 2003 prin adoptarea Regulamentului (CE) 1059 a fost creat un cadru legal pentru utilizarea acestei clasificări. . Mai apoi, documentul a fost amendat prin Regulamentele (CE), nr. 105/2007 și 105/2011 și modificat prin Regulamentele 1888/2005 și 176/2008 ,în urma aderării la UE a altor state.

Cel mai important țel al NUTS ar fi deservirea UE cu date statistice:

“ Nomenclatorul NUTS împarte teritoriul economic al statelor membre, astfel cum este definit în Decizia 91/450/CEE, în unități teritoriale. El atribuie fiecărei unități teritoriale un cod și o denumire specifică.

NUTS este un nomenclator ierarhic. El împarte fiecare stat membru în unități teritoriale de nivel NUTS 1, fiecare din acestea fiind subdivizate în unități teritoriale de nivel NUTS 2, care la rândul lor sunt subdivizate în unități teritoriale de nivel NUTS 3.

Cu toate acestea, aceiași unitate teritorială poate fi înregistrată la mai multe niveluri ale NUTS.”

Figură 2 Niveluri NUTS în funcție de numărul de locuitori

Viziunea Uniunii Europene asupra guvernării multi nivel este redată de Comitetul Regiunilor, un organism consultative care reprezintă autoritățile locale și regionale din UE. Rolul acestuia este de a face cunoscute punctele de vedere locale și regionale cu privire la legislația UE., lansând rapoarte sau avize pe marginea propunerilor Comisiei Europene : “ Uniunea trebuie să lucreze în parteneriate prin promovarea unei culture a guvernanței pe mai multe niveluri”.

Termenul de guvernanță nu apare în DEX, iar de aici poate apărea confuzie, mai ales pentru cei care nu sunt familiarizați cu termeni din stiințele politice sau relații internaționale. Termenul de guvernanță desemnează forme de guvernare alternative, altceva decât eram obișnuiți până acum prin suveranitatea Parlamentului, puteri decizionale acordate Guvernului și răspundere ministerială directă. Guvernanța reprezintă un altfel de guvernare, modern, ce corespunde dinamicii și complexității lumii globalizate, care vizează (re)distribuirea puterii în spațiul public printr-o (re)negociere a autorității și o decizie a politicilor publice făcute în parteneriate sociale, public- private sau civice.

Guvernanța multi nivel este un stil de guvernare modern, bazat pe principiul subsidiarității, care este precizat de peste 30 de ori în Tratatul de la Lisabona. Acest principiu presupune ca deciziile politice trebuie luate pentru cetățeni. Tot din Tratatul de la Lisabona face parte și conceptual de democrație participativă în care se promovează interacțiunea dintre cetățeni și instituții.

Regionalizare în România

Conceptul de dezvoltare regional în România este discutat din anul 1997, când apare “Carta Verde. Politica de dezvoltare regională în România”, în contextual aderării la Uniunea Europeană. În acest document era menționată si necesitatea de reorganizare administrative a României în scopul reducerii decalajelor de dezvoltarea între România și celelalte state membre ale UE.

“Carta Verde a dezvoltării regionale în România”, împreună cu Legea 151/1998 și Legea 315/2004 sunt documentele care au pus bazele regionalizării până în prezent. Conform acestor documente România este împărțită în 8 regiuni de dezvoltare, care nu

sunt unități administrativ – teritoriale. Structura instituțională majoră este formată din: Consiliile de Dezvoltare Regională ( la nivelul fiecărei regiuni), Consiliul Național de Dezvoltare Regională ( la nivel regional) și Agențiile de Dezvoltare Regională.

Cu toate că Agențiile de Dezvoltare Regională dețin diverse roluri în implementarea politicilor cu impact regional și elaborarea planurilor regionale de dezvoltare, acestea nu au nicio calitate executivă sau legislativă, rămânând dependente de instituțiile central pentru asigurarea unui proces decizional pentru implementarea politicilor și proiectelor din punct de vedere financiar.

“În urma unor analize și evaluări amănunțite, cu privire la dezvoltarea regională în România, realizate și în cadrul unui atelier de lucru, obiectivul major al programului a fost definit astfel: stimularea unui interes larg și inițierea de dezbateri în legătura cu politica de dezvoltare regional, în genereal, si, în cadrul României, în special.”

Figură 3 Distribuția regională a indicelui global de dezvoltare

După cum se poate observa din figura de mai sus există diferențe mari de dezvoltare intre județele din România. Tocmai acest fapt a dus la necesitatea reorganizării administrative. După cum spunea Storper și este specificat și în “Carta Verde. Politica de dezvoltare regional în România” această reorganizare se face cu scopul de a echilibra decalajele de dezvoltare între regiuni, acestea urmând să se ajute între ele pentru a ajunge la același nivel de dezvoltare.

Comparând aceasta hartă cu harta regiunilor propusă de CONREG se poate observa că vor exista diferențe mai de dezvoltare între regiunile nou formate. Aceste decalaje se pot elimina doar printr-o strînsă colaborare între regiuni, acordarea de ajutoare și consultanță. Această colaborarea va ridica semne mari de întrebare și nemulțumiri în rândul populației din regiunile dezvoltate cu privire la gestionarea finanțelor.

Performanțele economice ale regiunilor

Dimensiunea regională NUTS II, admite doar o întelegere limitată a tendințelor de dezvoltare de-a lungul țării, aceste fiind influențate de : dimensiunea urbană ,unde creșterea se concentrează îndeosebi în orașele mari, București reprezentând cel mai bun exemplu; accesul la piață – atragerea ISD și creșterea economică fiind influențate favorabil de existența porturilor internaționale sau accesul facil la piețele vestice. Din contră , existența barierelor naturale pentru comerț sau a piețelor subdezvoltate din est nu au împiedicat dezvoltarea.

Figură 4 PIB/cap de locuitor 2011

După cum se poate observa din harta de mai jos, dacă luăm ca indice Produsul Intern Brut se poate observa că zonele cu cel mai ridicat nivel al PIB-ului sunt județele care au orașe mari, aeroporturi internaționale sau au acces facil spre piețele occidentale. La polul opus, unele dintre județele care înregistrează cele mai severe probleme de subdezvoltare sunt riverane Dunării sau sunt la granița estică cu Ucraina sau Republica Moldova. În 2011 doar 12 județe au înregistrat un PIB mai mare per cap de locuitor decât media națională, în timp ce 10 județe au înregistrat un PIB mai mic de 75% dim medie.

Pe de altă parte, Bucureștiul a înregistrat o valoare dublă față de media națională.

“ Această situație este rezultatul combinării unor factori tradiționali istorici cu unele tendințe de dezvoltare mai recente incluzând aici și factorii imprevizibili legați de dimensiunea geografică a procesului de privatizare. “

Figură 5 Harta comparativă a numărului de șomeri

Cu toate că nu există o definiție unanim acceptată, șomajul este definit de către cei mai mulți economiști și sociologic a inactivitatea unei persoane care are dorința de a lucra. Termenul de șomer a început să fie utilizat de la începutul secolului XIX, fiind strâns legat de noțiunea de salariat.

După cum se poate observa din harta de mai sus criza economică globală a avut un efect major și în țara noastră. Se poate observa o creștere foarte mare a numărului de șomeri în anii ce au urmat crizei pe tot teritoriul țării, urmând mai apoi o diminuare a acestuia în perioada ce a urmat ca urmare a creșterii economice.

Figură 6 Evoluția numărului de șomeri 2008-2014

La sfârșitul lunii februarie 2014, rata șomajului înregistrat la nivel national a fost de 5,83%, mai mică cu 0.01 pp mai mică decât cea din luna ianuarie 2014.

Numărul total de șomeri la finele lunii februarie, de 528,041 perosane, a scăzut cu 1091 persoane față de cel de la finele lunii anterioare.

Din totalul șomerilor înregistrați, 191,179 au fost șomeri indemnizați și 336,863 neindemnizați. Numărul șomerilor indemnizați a scăzut cu 13189 persoane, iar numărul șomerilor neindemnizați a crescut cu 12098 persoane față de luna precedentă.

Ponderea șomerilor neindemnizați în munărul total al șomerilor (63,79%) crește față de luna precedentă cu 2.41 pp.

Referitor la șomajul înregistrat pe sexe, în luna februarie 2014, comparativ cu luna precedentă, rata șomajului masculine a rămas la aceiași valoare ca în luna ianuarie (6,48%), iar rata șomajului feminine a scăzut de la 5,12% în luna ianuarie la 5,09%.

Numărul șomerilor femei la 28 februarie 2014 era de 217809 peroane.

Pe medii de rezidență numărul șomerilor la finele lunii februarie 2014 se prezintă astfel: 195040 șomeri provin din mediul urban și 333001 șomeri provin din mediul rural.

Din graficele de mai sus se poate observa faptul că țara noastră se află pe un trend descendent în ceea ce privește rata șomajului fiind foarte aproape de nivelul înregistrat înainte de criză. Există deja anumite regiuni în țară unde momentan se înregistrează rate ale șomajului egale sau mai mici cu cele dinaintea crizei. În fiecare an se creează mai multe locuri de muncă (ex. 92.000 locuri noi de muncă în 2013) ceea ce nu poate decât să determine o continuă scădere a șomajului.

Figură 7 Absorbtia fondurilor europeen

Politica de coeziune economică și socială a Uniunii Europene este, înainte de toate, o politică a solidarității. Scopul acesteia este să promoveze un înalt nivel de competitivitate și de ocupare a forței de muncă, oferind ajutor regiunilor mai puțin dezvoltate și celor care se confruntă cu probleme structurale. Se asigură astfel o dezvoltare stabile și durabilă a Uniunii Europene și o funcționare optimă a Pieței Interne. Politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția statelor membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere.

În același timp Uniunea se confruntă ca ansamblu cu provocarea rezultată în urma potențialei accelerări a restructurării economice în urma globalizării, deschiderii piețelor, revoluției tehnologice, dezvoltării economiei și societății bazate pe cunoaștere, îmbătrânirea populației și creșterii nivelului migrărilor.

Pentru îndeplinirea obiectivelor stipulate în tratatul privind constituirea UE, acțiunile care vor fi finanțate din bugetul UE alocat politicii de coeziune trebuie să contribuie la promovarea creșterii sustenabile, competitivității și gradului de ocupare.

Fondurile europene au fost până acum puțină vreme foarte greu de obținut din prisma întreprinzătorilor români. Acest lucru, după cum se vede din Figura 7 s-a schimbat în anul 2013, an care a însemnat o mare poartă deschisă a românilor pentru aceste fonduri.

Gradul de absorbție a fondurilor europene a ajuns la finele lunii noimbrie la aproape 26%, România reușind astfel să atragă cinci miliarde de euro din cele aproape 20 de miliarde puse la dispoziție de UE în perioada 2007-2013. Dacă România ar fi absorbit jumătate din fondurile europene pe care le avea alocate, economia nu ar fi suferit atât de mult în criză.

Cele mai bune performanțe le-au avut POR (Programul Operațional Regional – administrat de Ministerul Dezvoltării, care a avut o rată totală de absorbție de 44%) și Programul Operațional Dezvoltarea Capacității Administrative – PO DCA ( cu o rată de absorbție de 40%, administrat de Ministerul de Interne). Dacă POR finanțează proiecte de reabilitare de drumuri, de școli și spitale ai căror beneficiari sunt, în general, primăriile și consiliile județene, PO DCA finanțează proiecte menite să ajute la eficientizarea administrației publice.

Cea mai slabă absorbție o are programul destinat în special firmelor private din domenii precum producție, cercetare – dezvoltare, IT sau energie, care a avut o absorbție de doar 17,5%.

Modele europene de regionalizare

În accepțiunea dată de Consiliul Europei, regiunea reprezintă un spațiu de dimensiune medie, susceptibil a fi determinat geografic și care este considerat ca omogen.

În viziunea Uniunii Europene, regiunea este eșalonul imediat inferior poziției statului, eșalon care gestionează o comunitate locală pe plan politic și administrativ.

În urmă cu aproximativ 40 de ani, la nivelul uniunii Europene s-a simțit nevoia de sistematizare statistică a teritoriului economic comunitar. Teritoriul economic al unei țări reprezintă teritoriul geografic administrat de un govern, în cadrul căruia oamenii, bunurile și capitalurile pot circula libere.

Așadar, Eurostat a elaborate Nomenclatorul Unităților Teritoriale pentru Statistică, prin care se urmărea o defalcare unitară, coerentă și logică a unităților teritoriale pentru elaborarea unor statstic europene cât mai precise.

Nomenclatorul împarte teritoriul economic al fiecărui stat membru al UE în unități teritoriale de nivel NUTS 1, NUTS 2 și NUTS3 pe baza unităților administrative existente în statul respective. În viziunea comunitară, unitatea este definită ca o zonă geografică pentru care o autoritate administrativă este abilitată să ia decizii.

“Declarația asupra regionalismului în Europa”, adoptată în 1996 definește normele și criteriile care trebuie atinse în dezvoltarea regional și fixează etapele care trebuie atinse pentru recunoașterea regiunii ca un actor politic veritabil. Există la ora actuală un bogat evantai de modele și structure regionale în Europa. Declarația nu optează pentru un model particular, dar trasează un cadru general în care regiunile trebuie să se dezvoltate.

Această declarație prevede că :“ Regiunile trebuie să fie capabile a acționa la nivel international. Regiunile pot încheia tratate, acorduri sau protocoale de intenție internaționale sub rezerva aprobării guvernului central; Regiunile încurajează cooperarea între ele, la scară bilaterală sau multilaterală, atât în interiorul statului cât și transfrontalier, pentru realizarea proiectelor comune; Înainte de încheierea unui tratat international care pune în joc interesele fundamentale ale regiunilor, acestea sunt consultate de către stat. Dacă statul dorește să încheie tratate internaționale în domenii referitoare la competențele regiunilor, acestea participă împreună cu statul la elaborarea și încheierea tratatului menționat. Detaliile acestei participări sunt fixate de procedure interne între stat și regiunile sale. Aplicarea unui tratat este impusă după repartizarea competențelor dintre stat și regiunile sale.”

Se poate observa că acestă declarație dorește o liberalizare tot mai mult a granițelor dintre statele membre ale Uniunii, prin acordarea de libertăți tot mai mari în ceea ce privește direcția dorită de dezvoltare a fiecărei regiuni. Se încurajează o colaborare și o comunicare tot mai susținută între regiunile similar la Uniunii pentru a armoniza și echilibra nivelul de dezvoltare al acestor regiuni. Totodată, această declarație nu ignoră rolul statului în ceea ce privește deciziile luate de regiuni.

În ultimii ani rolul Adunării Regiunilor Europene a fost tot mai important, această organizație avănd rezultate remarcabile în recunoașterea regiunilor ca piloni ai democrației, crearea Congresului Puterilor Locale și Regionale din cadrul Consiliului Europei, introducerea noțiunii de coeziune europeană în Tratatul European și formarea unei generații de aleși și funcționari regionali.

“În spațiul comunitar înregistrăm cel puțin 3 forme de cooperare dintre regiuni: cooperarea transfrontalieră, cooperarea transnațională și cooperarea interregională. Prima forma vizează dezvoltarea regional în regiuni învecinate (chiar situate de-a lungul unei frontier statale), a doua formă vizează cooperarea dintre grupări și regiuni europene în vederea unei dezvoltări integrate și armonioase a teritoriului Uniunii Europene, iar a treia formă include cooperarea cu țările terțe UE.”

La 1 ianuarie 2012, clasificare NUTS la nivelul celor 27 e state membre ale Uniunii Europene cupprindea 97 de regiuni NUTS 1, 270 de regiuni NUTS 2 și 1294 de regiuni NUTS 3. Ca număr de NUTS, Germania este pe primul loc cu 16 NUTS1, Marea Britanie cu 12, Franța 9, Spania 7 și Polonia 6.

Deși se vorbește insistent depre regionalizare în sensul unei tendințe commune de evoluție a organizării teritoriale a statelor europene, în prezent nu este definite noțiunea de “regiune” în mod comun la nivelul statelor Uniunii Europene. Este practice imposibilă cuprinderea diversității instituționale actuale într-o noțiune unică de regiune, dar se poate face o interpretare prin intermediul definirii regionalizării ca un proces dinamic și evolutiv amplificat în unele cazuri în mod artificial afectând nivelul intermediar al deciziilor de guvernare.

Concepția de regiune ca entitate politică și administrativă reprezintă o idee recentă. Majoritatea statelor europene au fost și sunt și în prezent state unitare, în care se încearcă în mod progresiv impunerea de către unele cercuri de influență interne și internaționale a ideea de acordare către comunitățile locale administrarea afacerilor locale.

Statele federale au reprezentat și sunt în continuare excepția. Federalismul a reprezentat modul în care au fost constituite statele naționale în Elveția și Germania (sec.XIX), Austria (1920), și în ultimul stat federal creat în Europa, Belgia (1993). Belgia reprezintă un caz de dezvoltare extremă a regionalismului fapt care își lasă în prezent amprenta asupra funcționării instituțiilor statului.

Reformele făcute în sensul impunerii politicii regionale comunitare (cea mai importantă fiind creșterea fondurilor alocate unor proiecte de dezvoltare regională), au condus la o exacerbare a concurenței nu numai între statele membre sau candidate, dar chiar și între statele și regiunile lor proprii, precum și între regiunile din același stat ale unor țări diferite. S-a dezzvoltat astfel un fenomen de lobby regional la nivel Comunitar, în primul rând situându-se regiunile statelor federale, care și-au deschis birouri de reprezentare proprii la Bruxelles. Este ușor de observat că toate asociațiile de regiuni au fost constituite în paralel cu dezvoltarea politicii regionale comunitare. Ținta lor o reprezintă Comisia Europeană și administrația UE. Aceste asociații regionale au fost formate numai pe baza unor interese economice commune în raport cu Uniunea Europeană, dar total independent de statul lor juridic din statul national din care fac parte (ex. Asociația Regiunilor Periferice, a Regiunilor cu Vechi Tradiții Industriale, a Regiunilor Viticole etc.)

Această evoluție a condus la crearea Comitetului Regiunilor, prin Tratatul de la Maastricht, care însă nu joacă decât un rol limitat, dar legitimează într-un anume fel la nivel Comunitar instituția regiunilor.

Adunarea Regiunilor Europene a fost înființată in 1958, fiind purtătoarea de cuvânt a regiunilor membre. De asemenea este un important partener al instituțiilor internaționale și europene în probleme legate de competența regională. Această instituție reprezintă 250 de regiuni din 30 de țări europene și are sediul la Strasbourg.

Organizația promovează subsidiaritatea și democrația regională pentru a permite regiunilor să fie o punte de legătură intre Uniune și cetățenii săi.

În statele Europei Centrale și de Est, pregătirile pentru adeziune comportă crearea unui cadru instituțional capabil să producă și să aplice programe de dezvoltare cofinanțate de fonduri europene. Din acest punct de vedere, deși majoritatea acestor țări nu beneficiază de un cadru legal constitutional nevoia de fonduri de investiții a condus unele autorități locale la ideea că regionalizarea constituie un standard European foarte convenabil, anterior efectuării unei prealabile analize asupra impactului unei asemenea decizii la nivelul statului national. În majoritatea acestor state este vorba doar de o pură regionalizare administrative; regionalizarea prin colectivități locale este aplicată doar în România și Ungaria, iar Polonia și Cehia aplică regionalizarea prin colectivități teritoriale.

În prezent numeroase state membre ale UE nu recunosc în regiuni un nou eșalon de guvernare, fapt pentru care au elaborat concepții diferite asupra definirii acestora. Lărgirea UE cu statele din Europa Centrală și de Est accentuează în continuare această heterogenitate. Din acest motiv, toate încercările Comunității Europene, Consiliului Europei și Adunării Regiunilor Europei de a stabili o definiție comună pentru termenul de regiune au eșuat. Se poate reține, cu titlu informative, prevederea din art.3 al ARE: “Regiunile sunt entități situate imediat sub nivelul statului central, dotate cu reprezentativitate politică, care este asigurată prin existența unui consiliu ales. De asemenea, pot reprezenta o asociere sau un organism constituit la nivel de regiune de către colectivitățile aflate la un nivel imediat inferior.” Opinia la nivelul specialiștilor internaționali este că definiția menționată este pur descriptivă și în niciun fel operațională, deoarece amestecă în aceiași categorie entități care în realitate au statute și funcțiuni profund diferite. În Grecia, deși au fost create 13 regiuni administrative, cele 50 de departamente existente sunt cele care corespund definiției menționate, fiind singurele organisme administrative teritoriale care au reprezentativitate politică conform prevederilor constituționale.

Datoriă neclarității definirii termenului de regiune, s-a ajuns astăzi ca, din Comitetul regiunilor compus din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale să facă parte 222 de membrii, din care 95 de reprezentanți ai colectivităților locale, 41 ai departamentelor și 86 ai unor entități denumite ca regiuni, după diferite criterii. Trebuie menționat că acești reprezentanți sunt desemnați în mod liber de fiecare stat în funcție de structura lui teritorială.

În urma analize regionalizărilor din 25 de state s-au putut determina 5 modele de regionalizare:

1. Regionalizarea administrativă : reprezintă tipul de regionalizare rezultat în urma creării de către stat, în subordinea direct a guvernului, a unor autorități sau organisme, uneori dotate cu autonomie juridică, care reprezintă intrumente de acțiune ale Executivului și care sunt plasate sub controlul acestuia. Unitățile rezultate au o serie de atribuții pe linia promovării dezvoltării economice regionale, în care scop apelează la mobilizarea colectivităților locale și a organismelor economice.

Este cazul în : Grecia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Slovacia și Slovenia.

2.Regionalizarea prin colectivitățile local existente: în acest caz regionalizarea este operate prin colectivitățile local existente, reprezantând cazul în care funcțiile sale în domeniul dezvoltării sunt preluate chiar de aceste colectivități, care apelează fie la extindere a atribuțiilor proprii și a domeniului lor de abilitare , fie a cooperării într-un cadru mai larg. Se deosebește de primul tip prin faptul că regionalizarea este operată prin intermediul instituțiilor descentralizate din cadrul autorităților locale.

Este cazul în : Germania, Danemarca, Finlanda, Irlanda, România și Ungaria.

3.Descentralizarea regională: definește crearea sau substituirea unei noi colectivități teritoriale, la nivel superior celui al celor existente și căreia I se atribuie numele de regiune. Regiunea astfel definită se caracterizează prin faptul că i se aplică regimul general al unităților administrative- teritoriale. Ea formează o nouă categorie territorial-administrativă, de aceiași natură juridică ca și cele existente, dar se distinge prin faptul că le include în strucutra sa pe acestea din urmă, având o circumscriere teritorială mult mai mare, precum și prin competențele sale în primul rând prin vocația sa essential economică îndreptată spre dezvoltare. Deși modifică organizarea administrativă a teritoriului, acest tip de regionalizare respect ordinea constituțională a noului stat unitar.

Este cazul în : Franța, Polonia și Cehia. Aceste state au introdus regiunile ca unități territorial- administrative în Constituțiile lor. În Polonia au fost create în 1998 un număr de 16 voievodate, în locul celor 49 existente din 1975, înglobând în structura lor un număr total de 308 arondismente. În Cehia au fost înființate în baza unei legi din 1997 privind înființare constituțională a unor “unități territorial – administrative de nivel superior”, un număr de 13 regiuni, plus capital Praga plasată la același nivel.

4.Regionalizarea politică (regionalism institutional): din punct de vedere al terminologiei, în limba franceză expresia “autonomie regională” reflectă cel mai bine caracterul exact al finalității dorite pentru acest tip de regionalism, adică autonomia în sine. În alte limbi, pentru a se elimina posibilele ambiguități care pot acompania noțiunea de “autonomie”, se prefer utilizarea expresiei de “regionalizare politică”.

Pe plan juridic, regionalizarea politică se caracterizează, în raport descentralizarea regională , prin atribuirea de putere legislative unui ansamblu regional, care are competențe vaste al căror conținut este definit și garantat prin Constituție sau printr-un text de natură constituțională. Regionalizarea politică afectează structura Statului și afectează Constituția.

Regionalizare politică domină structurile în Spania, Italia și Belgia – deși această țară are o Constituție formal federală din anul 1993. Este tipic de asemenea exemplul luării de poziție a primului ministru al landului Bavaria, care susține public ideea unei “națiuni bavareze”, care trebuie să-și apere identitatea în Europa.

5. Regionalizarea prin autorități federale : statul federal în general nu se opune statului națiune. Din contră, în unele cazuri el a constituit un mod de integrare națională (SUA, Elveția, Germania). În aceste țări, construcția statului modern s-a făcut prin federalism. Un stat federal poate fi însă afectat prin regionalism sau regionalizare la fel ca orice alt tip de stat.

Acest model de regionalizare nu se aplică în niciun stat din Europa Centrală și de Est.

În urma examinării distribuției instituțiilor regionale la nivelul a 25 de state membre analizate după tipul de regionalizare, este clar că aceasta prezintă un profil diferit în statele din Europa Occidentală în raport cu cel al națiunilor din Europa Centrală și de Est.

La primele, tipul de regionalizare cel mai răspândit este cel prin colectivitățile locale existente, întâlnit în 7 țări din 15. În UE, federalismul și regionalismul institutional nu caracterizează pe deplin decât 5 state: Germania, Austria, Belgia, Spania și Italia. În alte două state se aplică regionalizare politică pentru o parte din teritoriul lor: Portugalia (pentru insule), Marea Britania (pentru Scoția). Descentralizarea regional, tipică pentru Franța, se aplică partial în Marea Britanie (pentru Țara Galilor) și în Suedia(Scania). Regionalizarea administrativă caracterizează Grecia, Portugalia continentală, Marea Britanie și Suedia.

Din contră, în statele Europei Centrale și de Est, regionalizarea prin unități federale și regionalizarea politică sunt absente, regionalizarea administrativă caracterizând situația în 6 state din 10. Numai două state sunt angajate pentru moment pe calea descentralizării regionale (Polonia și Cehia). Regionalizarea prin colectivități locale existente caracterizează România și Ungaria. În această zonă a Europei se observă o mare prudență în punerea în practică a instituțiilor regionale, dar și o oarecare continuitate.

În ceea ce privește corelația “regionalizare- identitate”, trebuie subliniat că în 13 din cele 25 de state analizate există luate măsuri constituționale sau legislative sau au fost create instituții vizând garantarea particularităților regionale sau lingvistice. În Europa Centrală și de Est, 6 țări din 10, printer care și România, au adoptat în constituțiile lor dispoziții care garantează drepturile lingvistice ale minorităților naționale, specificându-se însă că exercitarea acestora nu să pună în pericol integritatea statului national. Trebuie ținut cont de faptul că în aceste cazuri minoritățile reprezintă effective particular semnificative în Slovacia(12% etnie maghiară), România( 23 de grupe minoritare, 10.6% din populație), Bulgaria ( 15% din populație, din care un million de naționalitate turcă). Această moștenire din trecut, care datează din perioada dezmembrării marilor imperii de la sfârșitul Primului Razboi Mondial, explică unele din obstacolele întâmpinate aici în ceea ce privește regionalizarea. În Cehia, deși au fost create 13 regiuni (plus Praga), partidele și mișcările naționaliste din Silezia și Moravia cer în continuare restabilirea administrativă a acestor regiuni.

În fine, în Vestul, ca și în Estul Europei, conjucția procesului de regionalizare (în sens economic) apărut în cadrul concurenței inter-teritoriale cu cel al aspirațiilor de identitate poate conduce la apariția unor noi probleme. Nu trebuie subestimat substratul economic al revendicărilor identitare, aceasta dând creștere unor discursuri politice care nu pot fi ignorate. Și în prezent, așa cu se arată în “Raportul European auspra coeziunii” statele au rămas în ceea ce privește volumul transferurilor controlate de acestea în cadrul nanțional “principal mașină pentru crearea coeziunii”.

Afirmarea identității naționale și entice vine să legitimeze o dorință de emancipare în raport cu statul, fie în sensul creșterii participării regionale la mecanismele interne de redistribuire, fie pentru a profita mai bine de condițiile pieței unice europene.

Regionalizarea în Italia

În Italia, regionalizarea s-a concretizat având o formă de federalism. Guvernul central oferă asistență, ghidare regiunilor prin intermediul unei direcții specializate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, si anume, Unitatea pentru Regiuni aflată în subordinea direct a Secretarului de minister.

Unitatea pentru regiuni este responsabilă pentru dialogul permanent între conducătorii regiunilor și conducerea central a statului. De asemenea, ei gestionează o largă bază de date pe care o impart cu regiunile pentru a ușura cât mai mult accesul la orice informații relevante. Această unitate are ca țel crearea canalelor de transmitere a fluxurilor de informații cât mai rapide între regiuni și conducerea centrală.

Această comunicare are ca scop transmiterea și recepționarea de informații de către ambele părți. Astfel, în general, regiunile lansează către stat informații cu privire la colaborările internaționale pe care el doresc, promovarea de obiective de interes touristic, proiectele pe care le discută cu alte state, dar și acordurile pe care doresc a le încheia cu alte regiuni. Statul oferă informații cu privire la : oportunitățile de investiții, promovarea economică a regiunii, dar și informații privitoarea la legislația aflată în discuție sau politicile de stat ce urmează a fi implementate.

Principalul scop al acestei comunicări este promovarea patrimoniului și a întreprinderilor locale.

Prin adoptarea legii La Loggia (Legea nr. 131/05,0602003) au puterea de a încheia acorduri cu state terțe, în material propriilor competențe.

Mecanismul legislative adoptat de italieni prevede ca atunci când o regiuni dorește să încheie un parteneriat cu o altă regiuni trebuie să întocmească un doar pe care îl transmite fie Ministerului Afacerilor Interne, fie, Ministerului Afacerilor Externe, unde urmează să fie cercetat dosarul depus și în termen de 30 de zile trebuie ca ministerul să ofere un răspuns regiunii respective.

Regiunile au multă libertate de decizie, dar trebuie să repsecte niște principii bine stabilite în ceea ce privește comunicarea cu statul.

Pe plan economic, colaborarea dintre stat și regiuni s-a dovedit a fi de bun augur. Astfel, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, s-a înființat Direcția Generală pentru Cooperare Economică, care asigură comunicarea dintre camerele regionale de comerț și partenerii externi.

Regionalizarea în Belgia

Regionalizarea în Belgia a început în anul 1970 prin modificarea Constituției, și anume prin introducerea Legii comunității culturale, ceea ce permitea identificarea pe grupuri lingivstice. Acest lucru era important pentru belgieni, deoarece acolo trăiesc 3 comunități lingvistice diferite, și anume: flamanzi, francezi și germani. Pe baza acestor 3 comunități, statul Belgian a fost împărțit în trei regiuni.

Regiunile au o conducere regional, având un Parlament regional și un Guvern regional. De asemenea au competențe în aproape toate domeniile, exceptând transportul pe cale ferată.

Fiecare regiune a Belgiei are departamente pentru fiecare sector al vieții (ex. Sănătate, educație , cercetare, etc.).

Finanțarea regiunilor se face de la conducerea centrală, în funcție de nevoia regiunilor și de numărul de locuitori.

Belgia prezintă și ea o vulnerabilitate media ce ar putea crește în privința globalizării, deoarece statul nu este pregătit să facă față provocărilor viitoare.

Regionalizarea în Germania

Reorganizarea administrative a Germaniei a început în annul 1949 prin crearea primelor 11 land-uri, la care s-au mai adăugat încă 5 landuri începând cu annul 1990. Fiecare regiune din Germania dispune de legislative, executive și juridice complet independente. Fiecare land este guvernat prin intermediul unui organism legislativ unicameral și a unui Cabinet, în fruntea căruia se află un Președinte-Ministru.

Competențele ce revin landurilor sunt toate cele care nu sunt stabilite prin Constituție ca atribut al statului federal, ca de exemplu: traficul rutier și naval, bunăstarea populației, sistemul penitenciar, dreptul civil și dreptul penal, dreptul afacerilor, protecția consumatorilor, etc.

În Germania s-a dezvoltat un sistem de egalizare finaciar ce gestionează sumele alocate între statul federal și landuri. Landul are autonomie financiară deplină asupra propriilor cheltuieli.

În ceea ce privește Germania, aceasta se caracterizează prin îmbinarea revendicării privind o mai mare participare la afacerile europene cu dorința de promovare a unei reforme federale care să întărească poziția landurilor în ordinea internă. Landurile au început să teamă de posibilitatea diminuării competențelor lor, situație care ar fi putut rezulta ca urmare a integrării europene, și în special, a Actului Unic. Ele au fost împotriva acestei evoluții și chiar au căutat să o oprească. Prin promovarea principiului subsidiarității în landurile germane, la mijlocul anilor ’80, prin stabilirea unui Comitet al Regiunilor, în special la insintențelor lor, prin articolul 203 din Tratatul Comunității Europene care permitea tuturor statelor membre să fie reprezentate în Consiliu printr-o personalitate cu rangul de ministru în organizarea internă, landurile urmărea să-și îndeplinească obiectivele prezentate anterior. În Germania, landurile au avut mult de câștigat odată cu adoptarea articolului 23 din Legea fundamentală, iar revizuirea constituțională din 1994 n-a modificat, decât într-o mica măsură, repartizarea competențelor între federație și landuri.

Regionalizarea în Franța

De-a lungul secolului XIX ideea regionalizării o făcut obiectul multor dezbateri și propuneri, dar în 1919 ideea regională se realizează.

Ministrul comerțului din aceea perioadă, Clementel, propune formarea a 15 regiuni cu scop pur economic de reconstruire dupa Primul Război Mondial.

În 1954 sunt prima data definite regiunile, primind numele de “comitete de expansiune economică”. Stabilirea programelor de acțiune regional a fost prevăzută de decretul de lege 30 din iunie 1955 este urmat de o hotărâre din octombrie 1956 care delimitează 23 de regiuni.

La inițiativa președintelui Pompidou, mișcarea de descentralizare va continua cu legea din 5 iulie 1972, care creează instituții publice regionale cu o structură deliberativă, Consiliul Regional și Comitetul economic și social. Structura regională, așa cum o cunoaștem noi acum, începea atunci să se definească, dar executivul regional era în continuare reprezentat de prefect, numit de către stat, însărcinat să pregătească și să execute concluziile deliberării din Consiliul regional.

Concretizarea noii autonomii a instituției regionale în gestionarea afacerilor sale se va realiza cu alegerea Consiliului Regional în 1986. Dacă ideea de pornire era de a facilita administrarea țării, mai ales în domeniul economic prin aplicarea planificării naționale, interesul regiunilor este, astăzi, mult mai larg. Instituția regional este un nivel de coordonare essential pentru reușita unei amenajări armonioase și echilibrate a teritoriului. Este vorba de determinarea alegerilor strategice și a obiectivelor dezvoltării regionale în domenii foarte variate precum învățământul, transporturile, cultura sau turismul.

Franța are în componență 26 de regiuni metropolitane, exceptându-le pe cele externe, care s-au dezvoltat, pe baza modelului de descentralizare administrative în a doua jumătate de secol XX. Regiunile sunt subdivizate în departamente. Potrivit Constituției, regiunea ca autoritate teritorială este guvernată de un consiliu și poate lua decizii și reglementa în toate problemele care sunt în aria sa de competență. Consiliul regional este format din membri aleși la nivelul departamentelor, iar principalele responsabilități vizează domeniile economic, de planificare teritorială, cultural și educational. Finanțarea regiunilor se realizează din taxe și impozite, granturi și subvenții, împrumuturi.

Regionalizarea în Polonia

Polonia are în compunere 16 voievodate, 378 de districte și 2500 de comune. Organul legislativ al unui voievodat, Sejmik este ales prin scrutin la nivelul regiunii respective. Membrii Sejmik își ale președintele și formează organul executiv al voievodatului. Voievodatele trebuie să dezvolte o strategie de dezvoltare regională și pe baza principiului subsidiarității să gestioneze domeniile educației, sănătății, culturii și patrimoniului, bunăstării sociale, protecției mediului, amenajării teritoriului, transportului și drumurilor publice, sportului și turismului, apărării și ordinii publice, forței de muncă. Finanțarea se asigură din venituri proprii, din subvenții/granturi de la bugetul de stat sau din surve private.

Regionalizarea statelor este acum considerate ca un element al integrării, prin stabilirea unui raport Comunitate-Regiune, care are ca scop corectarea sau prevenirea dezechilibrelor regionale, acordând legitimitate regiunilor și acelor instituții care le reprezintă interesele. Acest process este gândit ca un factor de democratizare și de valorificare a “specificităților culturale”. Lărgirea politicii regionale spre o politică de coeziune și reforma acesteia este o modalitate de a modera și echilibra efectele realizării pieței interne, care va împiedica o liberalizare a forțelor pieței.

Prin urmare, o țară care dorește să devină membră a Uniunii Europene trebuie să se integreze în spiritual și realitățile europene, să dezvolte o politică regional coerentă și active, pregătindu-și, în același timp, teritoriul pentru a corespunde cerințelor formulate de Uniune.

De asemenea, având în vedere faptul că integrarea în Uniunea Europeană este considerate un obiectiv prioritar, experiența acumulată în timp de către țările respective trebuie valorificată pe măsură, astfel încât acestea să fie pregătite pentru transformările care vor avea loc.

Analiza regiunii “Centru”

Localizată în centrul țării pe cursurile superioare și mijlocii ale Mureșului și Oltului, regiunea Ceantru este străbătută de meridianul de 25 de grade longitudine estică și paralela de 46 de grade latitudine nordică. La nivel continental, regiunea Centru este situate în partea de sud est a Europei și a Uniunii Europene.

Prin poziția sa geografică, regiunea Centru ocupă o poziție privilegiată, realizând conexiuni cu 6 din cele 7 regiuni de dezvoltare, înregistrându-se distanțe aproximativ egale din zona ei centrală până la punctele de trecere a frontierelor.

Regiunea este formată din 6 județe(Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mures, Sibiu), care însumează o suprafață de 34100, reprezentând 14,3% din teritoriul țării. Din suprafața totală a regiunii Centru, cea mai mare suprafață o ocupă județul Mures(19,7%), la polul opus fiind județul Covasna(10,9%).

Principala caracteristică a reliefului regiunii Centru este varietatea acestuia, fiind predominant muntos, cu un ridicat potential touristic și de dezvoltare a zootehniei, dar și cu suprafețe de platou și lună propice culturilor agricole. Zona montană se întinde pe 47% din suprafața regiunii Centru, ocupând părțile de est, sud și vest ale regiunii. Datorită particularităților geografice, relieful montan impune restricții în dezvoltarea teritorială și dezvoltarea socio – economică a așezărilor. Lipsit de câmpii propriu-zise, relieful cuprinde părți însemnate din cele trei ramnuri ale Carpaților României, zonei colinare a Podișului Transilvaniei și depresiunile din zona de contact dintre zona colinară și cea montană.

Particularitățile reliefului au o influență direct asupra configurației și dezvoltării rețelei de așezări, căilor de transport și hidrografiei. Analizând harta fizico-geografică a regiunii Centru se observă rolul essential pe care relieful îl are în ansamblul elementelor fizico-geografice care la rândul lor se răsfrâng asupra celor antropice.

Exitența tuturor treptelor de relief, diversitate geologică și mineralogică, topoclimatele, diversitatea categoriilor de folosință a terenurilor, structura pedologică complexă, varietatea elementelor geografice și potențialul forestier sunt principalele elemente ce stau la baza unei game variate de bogății natural ce se găsesc atât în interiorul cât și la exteriorul regiunii Centru.

Diversitatea bogățiilor natural existente pe cuprinsul regiunii Centru constituie o premiză importantă în dezvoltarea economică. Cea mai importantă resursă a subsolului o constituie zăcămintele de gaz metan, care se caracterizează prin cea mai mare puritate, de 98%, fiind alcătuit aproape exclusive din gaze uscate. Cele mai mari zăcăminte de gaz metan din regiunea Centru se extrag din domurile gazeifere din Sărmașu, Zau de Câmpie, Mediaș, Nadeș, etc.

În afară de gaze natural regiunea Centru dispune și de alți combustibile fosili, precum cărbunele, acesta găsindu-se cu precădere în partea de nord-est a regiunii, zona nord-vestică a județului Covasna și județul Brașov.

O altă resursă de subsol însemnată este pusă în evidență de zăcămintele metalifere și resursele neferoase. Cele mai importante resurse metalifere aflate pe teritoriul regiunii sunt zăcămintele neferoase auro-argentifere (Roșia Montană, Zlatna, Almașu Mare, Baia de Arieș), cuprifere (Bucium, Roșia Poieni, Techereu, Bălan), mercur (Izvorul Ampoiului, Mădăraș).

O resursă naturală importantă a regiunii este sarea prezentă în cantități considerabile în partea de sud-vest. Aceasta se extrage cu precădere la Ocna Sibiului, Praid etc. Sarea reprezintă materia primă folosită la fabricarea produselor clorosodice la Ocna Murețului.

Activitatea vulcanică care a avut loc în era neogen pe ramura vestică a Carpaților Orientali a dus la conservarea unor resurse de mare importanță pentru regiunea Centru. Amintim în acest sens mofetele în care se găsesc importante resurse de ape minerale, fiind valorificate la Borsec, Băile Tușnad, Bilbor. Varietatea substanțelor minerale sunt utilizate în cura balneară ce cuprind ape balneare terapeutice, lacuri sărate, nămoluri sapropelice, gaze mofetice, precum și ape minerale care se îmbuteliază în scop alimentar. În Munții Călimani se găsesc importante rezerve de sulf.

Rocile de construcție constituie materia primă folosită în industria materialelor de construcție. Pe baza prelucrării industriale a rocilor de construcții se produce: var, cărămizi și țiglă, porțelan, geamuri, sticlărie, cristaluri.

Un rol aparte în valorificarea eficientă a resurselor regiunii Centru îl reprezintă fondul funciar foarte diferențiat în funcție de altimetria reliefului: în lungul văilor, în depresiuni, Câmpia Transilvaniei predomină terenurile arabile cultivate cu cereale, plant tehnice; în zonele de deal terenurile sunt ocupate cu vii și pomi fructiferi, iar în zona montană de pășuni și fânețe naturală. Fondul forestier relativ bogat și diversificat a favorizat dezvoltarea industriei de prelucrare a lemnului în centre mai mici situate în zona montană.

Tabel : Organizarea administrativ teritorială a regiunii Centru

Rețeaua de localități din regiunea Centru este formată din 57 de orașe din care 20 sunt municipii, 357 de comune și 1788 de sate. La nivel de județ, cele mai multe comune sunt în Mureș, iar cele mai puține în Covasna. Datoriă particularităților geografice, cele mai multe sate sunt în județul Alba, majoritatea fiind mici și foarte mici.

În regiunea Centru sunt 6 orașe mari (cu o populație peste 50.000), iar pe teritoriul Uniunii Europene există peste 1000 de astfel de așezări.

În ceea ce privește spațiul rural, acesta ocupă aproximativ 83% din teritoriul regiunii și oferă rezidență pentru 40% din locuitorii regiunii Centru. Având la bază criteriul împărțirii administrativ-teritorial, ponderile spațiilor urbane și rurale la nivel de județ sunt următoarele:

La nivelul regiunii Centru județul cu cea mai mare suprafață a zonei urbane este Brașov, iar cea mai mica este Mureș. În ceea ce privește suprafața spațiului rural, județe care dețin ponderi peste 85% sunt: Mures, Covasna și Harghita.

Conceptul de dezvoltare policentrică marchează o schimbare în paradigm privind structura dezvoltării economice și spațiale. European Spatial Development Perspective pledează pentru crearea de “zone dinamice ale integrării economice, distribuite echilibrat pe teritoriul UE și care cuprind rețeaua regiunilor metropolitan și a hinterlandului acestora, accesibile international.” Conceptul de dezvoltare policentrică nu se limitează la zonele metropolitan de mari deimensiuni , ci se referă la un sistem ierarhizat care să exprime potențialul așezărilor de pe suprafața întregii Europe.

Considerate jucători cheis într-o economie competitive bazată pe cunoaștere și creearea de prosperitate, orașele prin funcțiile sale sunt centre de polarizare pentru localitățile rurale din vecinătate. Astfel ,la nivelul regiunii Centru rețeaua de localități urbane este echilibrată, excepție făcând județul Covasna care are doar 5 orașe. Trei județe, Alba, Mures și Sibiu au un număr de maxim 11 orașe.

Pe teritoriul Regiunii Centru au fost delimitate două zone metropolitan având ca centre polarizatoare polul de creștere Brașov și polul de dezvoltare urbană Târgu Mureș. Definirea actuală a zonelor metropolitane a avut ca obiectiv principal asigurarea cadrului unitary pentru dezvoltarea spațială a teritoriului municipiilor Brașov și Târgu Mureș, plecând de la premise că acestea reprezintă împreună cu localitățile înconjurătoare un sistem functional coherent, structurat în urma unui lung process istoric. În acest fel s-ar putea asigura suportul spatial pentru dezvoltările strategice multisectoriale din aceste teritorii și facilitarea accesului la resursele europene de finanțare.

Cu o populație totală de 2.36 milioane de locuitori in 2011, regiunea Centru se situează pe poziția a 5-a în rândul celor 8 regiuni de dezvoltare ale României. Densitata populației este scăzută (69 locuitori/kmp), sub cea înregistrată la nivel national. Densități reduse ale populației se găsesc în județele Harghita, Alba și Covasna, județe cu relief predominant montan și fără orașe cu peste 100.000 de locuitori.

În ultimii 20 de ani, populația regiunii s-a redus cu 12,6% înregistrând unul din cele mai severe ritmuri de declin, iar până în anul 2050, potrivit prognozelor demografilor, regiunea Centru ar mai putea pierde încă 25% din populația actuală. Această prognoză este întărită de datele definitive obținute la Recensământul populației din octombrie 2011, care au pus în evidență amploarea declinului demographic din ultimii ani.

Județul cu cel mai mare grad de urbanizare este Brașovul (72,3%), aici fiind localizat municipiul Brașov, cel mai important oraș al regiunii, în jurul căruia s-a constituit o zonă metropolitan cu specific urban cuprinzând alte 2 municipii, 3 orașe și 10 comune. Populația totală a acestei zone metropolitan însumează cca. 400.000 locuitori, reprezentând aproximativ 70% din populația județului Brașov. Județul Sibiu are a doua rată de urbanizare din regiune (66,2%) principalele centru urbane fiind municipiul Sibiu și Mediaș, celelate centru urbane încadrându-se în categoria orașelor mici. Ponderea populației urbane înregistrează valori sub 50% în județele Harghita și Covasna.

Durata media a vieții a populației în regiunea Centru în 2011 a fost de 74,25 ani, regiunea Centru ocupând al doilea loc între regiunile de dezvoltare. Diferențele dintre mediul urban si rural se mențin semnificative(74,96 ani în mediul urban, 73,20 ani în mediu rural.) La nivel județean cea mai mare durată medie a vieții se înregistrează îm județul Brașov (75,27 ani), iar cea mai redusă în județul Mures(73,57ani).

În perioada 1990-2012 numărul mediu a lsalariaților din regiunea Centru s-a înjumătățit ajungând la 568.000 în annul 2012. În același timp s-au produs mutații importante și în ceea ce privește structura pe activități ale economiei naționale a forței de muncă salariate. Câteva dintre sectoarele economice dominante în trecut precum agricultura, industria și transporturile au fost afectate de reduceri masive ale numărului de salariați, în timp ce numărul salariaților din sectorul terțiar, îndeosebi în domenii precum comerțul, serviciile prestate întreprinderilor și administrația a crescut față de anii anteriori. Este de remarcat faptul că scăderea numărului de salariați din agricultură are o amploare sensibil mai mare decât scăderea populației ocupate în aceiași ramură, cauza principal fiind restrângerea sectorului de stat ca urmare a încetării activității unor societăți sau reducerii efectivelor de salariați ale acestora.

Aceste evoluții au produs modificări semnificative la nivelul structurii sectoriale a forței de muncă salariate. Astfel, ponderea salariaților din industrie a coborât la 36%, iar cea a salariaților din agricultură și silvicultură la 2% crescând, în schimb, ponderea angajaților din unele ramuri ale sectorului terțiar: comerț 16%, administrație publică și apărare3,8%, servicii support și servicii administrative3,8%. Județele cu cel mai mare număr de salariați sunt Brașovul, Mureșul și Sibiul, în timp ce la polul opus se află Covasna.

Fenomen nerecunoscut și cvasinecunoscut în România în perioada regimului communist, șomajul a izbucnit în perioada de după 1990, ajungându-se într-o perioadă scurtă de timp la un nivel ridicat al ratei șomajului. Mutațiile socioeconomice radicale declanșate în decembrie 1989, pornind de la schimbarea fundamentelor societății românești, au impus modificări structirale de substanță ale economiei românești într-o perioadă istorică relative scurtă. O consecință firească a acestor transformări a fost apariția unui număr important de șomeri.

Rata șomajului la nivel regional a avut o evoluție oscilantă în perioada 1993-2013, cea mai scăzută rată înregistrându-se în annul 2007 (4,8%), iar cea mai ridicată în 1999(11%). La sfârșitul anului 2013 rata șomajului în regiunea Centru era de 5,1% . Numărul șomerilor din regiune a scăzut în fiecare an, începând cu 2001, pe măsură ce procesele de restructurare economică începute în perioada1997-2000 s-au încheiat. Restructurările au afectat ramuri economice cu o pondere importantă, precum industria construcțiilor de mașini, industria chimică, industria de apărare, industria minieră, consecințele cele mai puternice resimțindu-se în județele Brașov, Alba, Harghita și Mures. La reducerea șomajului a contribuit și migrația masivă din ultimii ani a forței de muncă spre țările Europei Occidentale.

Numărul șomerilor înregistrați la sfârșitul fiecărui an din perioada analizată a avut o evoluție asemănătoare ratei șomajului. Numărul cel mai scăzut de șomeri s-a înregistrat în 2007 (53425 persoane), iar cel mai mare in 1999 (130941 persoane).

Indicator de măsurare a accesibilității, densitatea drumurilor este un indicator relevant de urbanizare, fiind considerate zone foarte accesibile cele care au un procent ridicat al densităii drumurilor. O rețea de drumuri mai dezvoltată facilitează reducerea timpului de deplasare spre diferite destinații, sporind accesibilitate în regiune. Cu toate acestea, construirea de drumuri este costisitoare, iar cei mai mulți beneficiari de noi investiții în infrastructura de transport sunt de obicei în zonele unde densitatea populației este ridicată, astfel că factorii de decizie în planificare sunt nevoiți să recurgă la un compromise între eficiența economică și dezvoltarea regional pe termen lung.

La nivelul Regiunii Centru, cele mai mari densități ale rețelei rutiere de transport sunt în Culoarul Alba Iulia –Aiud, Despresiunea Sibiului, Făgărașului, Brașovului, Podușul Târnavelor, depresiuni intramontane, etc.

La nivel de județe, cea mai mare densitate a drumurilor publice pe 100 este în județul Alba (43,8), urmat de Harghita (31,8) și Mures (31,5).

Județul Alba este singurul județ din regiunea Centru care se află în primele 10 județe din România cu cele mai mari densități ale drumurilor publice, ocupând locul 9. Comparativ cu nivelul Uniunii Europene (131,4), densitatea drumurilor publice la nivelul regiunii Centru este de 4 ori mai mică.

Datorită situării sale în centrul României, regiunea Centru se bucură de o poziție privilegiată în ceea ce privește accesibilitatea și conexiunile rutiere cu restul țării și cu Europa. Regiunea Centru este străbătută de 5 drumuri europene, a căror lungime însumează 951km. Patru dintre ele formează un mare inel rutier ce traversează sudul, vestul, nordul și estul regiunii, iar al cincilea drum European, E60 străbate centrul regiunii. Astfel, toate cele 6 reședințe de județ, precum și cele mai importante orașe ale regiunii se află în apropierea unei sosele europene.

Din punct de vedere economic, al legăturilor comerciale, cele mai importante drumuri europene din regiunea Centru sunt șoseaua E68, ce formează cea mai scurtă legătură între județele din sudul regiunii și principalii parteneri economici din Europa, fiind totodată una din rutile care asigură conexiunea cu sudul țării și capitala. O altă șosea importantă este șoseaua E81 prin care se realizează legături directe cu Capitala și cu regiunea Nord-Vest și șoseaua E60 care face legătura dintre Brașov și Cluj prin Târgu Mures.

Sud-vestul regiunii este traversat de Coridorul IV pan-european de transport, rută ce va asigura o legătură rapidă între extremitatea sud estică a Europei și Europa Centrală. În prezent, pe teritoriul regiunii Centru, pe acest traseu se găsește DN7, care alături de DN1, se numără printer drumurile cu cel mai intens traffic din România, având totodată rang de drumuri europene din clasa A (E68, respectiv E81). Planul de amenajare a teritoriului national prevede realizarea pe cele două trasee a autostrăzilor Pitești-Nădlac și Sebeș-Turda – șosea ce va asigura legătura între autostrada Pitești Nădlac și autostrada Transilvania/ De altfel, conform angajamentelor asumate de țara noastră în procesul de aderare la Uniunea Europeană, dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de transport pe traseul Coridorului Pan European de transport IV este considerată o prioritate absolută.

De o mare importanță pentru regiunea Centru este continuarea lucrărilor la Autostrada Transilvania, a cărei construcție a început în 2003 și care, în final, va asigura legătura între Brașov și Oradea, traversând regiunea de la sud-est la nord-vest. Un alt tronson de autostradă posibil de realizat în următorii ani este cel afferent autostrăzii Brașov-Comarnic-București.

În plus față de aceste autostrăzi, Planul de amenajare a teritoriului national prevede realizarea următoarelor autostrăzi ce traversează regiunea Centru: Sibiu-Făgăraș-Brașov-București, Zalău- Cuj Napoca-Turda-Alba iulia-Sebeș, Turda-Târgu Mureș-Sighișoara-Făgăraș.

O prioritate pentru următorii ani vizează dezvoltarea rețelelor trans-europene de transport. Rețeaua trans-europeană de transport (TEN-T) joacă un rol essential în asigurarea libertății de mișcare a pasagerilor și bunurilor în Uniunea Europeană, aceasta incluzând toate modurile de transport și suportând aproape jumătate din traficul de pasageri și marfă. Dezvoltarea TEN-T presupune interconectarea și interoperabilitatea rețelelor naționale de transport precum și accesul la aceasta.

Construcția rețelei trans-europene de transport (TEN-T) este un proiect major al Uniunii Europene ce reprezintă un factor important pentru stimularea competitivității economice și dezvoltării durabile a spațiului European. Primele planuri privind dezvoltarea rețelelor transeuropene datează din 1990, iar prin Tratatul de la Maastricht s-au pus bazele legale de funcționare ale acestora. TEN-T presupune interconectarea și ineroperabilitatea rețelelor naționale de transport precum și accesul la acestea. În 2020, TEN-T va include 89500 km de drumuri și 94000 km de cale ferată, incluzând aproximativ 20000 km de linii de mare viteză. Rețeaua TEN-T va include, de asemenea, un număr de peste 500 porturi maritime și fluviale și 366 de aeroporturi. Finalizarea rețelei TEN-T va avea un impact major în reducerea timpului călătoriei pentru pasageri și bunuri și în același timp va duce la diminuarea poluării.

În perioada 1990-2000 regiunea “Centru” a traversat o perioadă dificilă, de declin economic, marcată de un început greoi al transferului de proprietate și al restructurării activităților economice ineficiente, pierderea piețelor tradiționale de desfacere din Europa de Est, pe fondul deteriorării principalelor echilibre macroeconomice și a inflației galopante. Procesul de restructurare economică a fost însoțit de o restrângere semnificativă sau de închidere a capacităților existente de producție, mineritul, chimia și metalurgia neferoasă fiind cele mai afectate ramuri economice.

Începând cu anii 2000-2001 climatul economic s-a ameliorat, economia și-a reluat creșterea, iar anii 2006-2008 au adus consolidarea creșterii economice. Un rol important în dezvoltare economică l-au avut investițiile străine, regiunea Centru reușind să atragă într-un singur an, 2007, investiții străine directe de aproape 1 miliard de euro. Volumul investițiilor străine in regiunea Centru s-a redus semnificativ începând cu annul 2009, iar la finele anului 2011, soldul investițiilor străine directe a urcat, conform datelor BNR ,la 4,6 miliarde euro (7,8% din totalul ISD în România), regiunea Centru plasându-se pe locul 2, după regiunea București-Ilfov în ceea ce privește totalul investițiilor străine. Dacă se iau în calcul doar investițiile greenfield, ponderea regiunii Centru în totalul investițiilor străine din România s-a ridicat la 11,6% în annul 2012. Activitățile industrial spre care s-au îndreptat cele mai importante investiții sunt industria de prelucrare a lemnului, industria alimentară, industria materialelor de construcții si construcțiile de mașini.

Criza economică și financiară ce a dubutat în a doua jumătate a anului 2008 a avut un impact negative semnificativ asupra economiei regionale atât în ce privește nivelul produsului intern brut, care s-a redus în 2009 cu peste 4 puncte procentuale față de annul anterior, scăderea continuând și în 2010 cât și în ceea ce privește nivelul ocupării. Volumul investițiilor atât străine cât și autohtone s-au redus, iar unele companii străine s-au retras sau și-au redus activitatea din regiunea Centru.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, România a beneficiat de finanțări nerambursabile din Fondurile Structurale și de Coeziune (FSC) și din Fondurile complementare ale Uniunii (FEADR și FEP). Finanțările europene se realizează prin Intermediul Programelor Operaționale Sectoriale și a Programului Operațional Regional – pentru FSC și pe baza Programului Național pentru Dezvoltare Rurală pentru alocările din FEADR și FEP și complementar se alocă finanțări de la bugetul national. În primii 6 ani ai perioadei 2007-2013 s-au ănregistrat întârzieri mari în derularea programelor cu finanțare europeană, rata de absorbție a fondurilor europene pentru toate cele 7 programe operaționale ajungând la numai 19,1% în iulie 2013. În cazul Programului Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice – program dedicate creșterii productivității întreprinderilor, dezvoltării antreprenoriatului, dezvoltării infrastructurii CDI și îmbunătățirii eficienței energetice – rata absorbției a fost chiar mai reduă (14,14%), această întârziere având consecințe asupra nivelului investițiilor și afectând implicit creșterea economică la nivel national și regional.

O altă evoluție semnificativă în ultimii ani este continuarea tendinței de polarizare economică la nivel regional. Majoritatea activităților economice și îndeosebi cele cu o valoare adăugată brută ridicată se concentrează în orașele mari și în jurul acestora, în timp ce multe localități urbane mici, foste localități miniere sau orașe monoindustriale și numeroase localitățirurale au o situație economică foarte precară și în curs de deteriorare rapidă. Gradul de coeziune teritorială rămâne scăzut regăsindu-se și la nivelul întregii țări.

Un process economic recent este apariția clusterelor economice. În viziunea multor experți economici și oameni de afaceri, bazată și pe experiența altor economii europene, clusterele pot impulsiona dezvoltarea economică și pot aduce o valoare adăugată mai mare. Până în prezent, în regiunea Centru s-au format clustere în domeniile prelucrării lemnului, al biomasei, al electrotehnicii, al industriei alimentare, iar procesul de clusterizare este de așteptat să ia amploare.

Considerată altă data atu al regiunii Centru, forța de muncă nu se ridică întotdeauna la nivelul de pregătire necesar pentru o economie competitive și în ultimul timp în multe domenii economice și în diferite zone ale regiunii Centru începe să se facă simțită lipsa forței de muncă cu o înaltă calificare.

Motor al dezvoltării economice regionale, întreprinderile mici și mijlocii au înregistrat o dezvoltare susținută începând cu annul 1990, ajungând să reprezinte în annul 2011 aproximativ 73% din efectivul de personal și 63% din cifra de afaceri realizată de întreprinderile locale din industrie, construcții și servicii, cu excepția celor din sectorul bancar și de asigurări.

Sectorul economic reprezentat de întreprinderile mici și mijlocii, care mult timp a fost un generator de creștere economică și locuri de muncă a suferit după 2008 o contracție sensibilă. În condițiile în care IMM-urile dispun, în general, de resurse financiare limitate și un spațiu redus de manevră economică, vulnerabilitatea lor este mare, iar cazul unei crize economice gradul în care sunt afectate crește semnificativ.

Una din nevoile majore al IMM-urilor din regiune este creșterea gradului de modernizare și extinderea inovării. Deși există un interes real din partea întreprinderilor mici și mijlocii pentru inovarea și modernizarea proceselor de producție precum și a produselor și serviciilor oferite, capacitățile financiare și organizatorice ale acestor companii nu sunt suficiente pentru a le asigura accesul dorit la cele mai performate tehnologii.

Un punct slab al IMM-urilor din Regiunea Centru este gradul redus al participării companiilor autohtone în diverse rețele de cooperare economică la nivel European. Comparatv cu alte regiuni europene, se remarcă, de asemenea nivelul scăzut de atragere a fondurilor structural europene sau a altor fonduri europene destinare întreprinderilor.

Structura economică a regiunii Centru a suferit modificări substanțiale în ultimii 10 ani. Ponderile unor sectare economice de bază, precum agricultura, industria extractivă, industria prelucrătoare grea s-au redus mult, crescând în schimb ponderea altor ramuri economice și a celor din sectorul terțiar cu precădere. Procesul nu este încheiat, fiind de așteptat ca această evoluție să continue și în următorii ani.

Activitatea tradițională în regiunea Centru, agricultura constituie până în zilele noastre principal ocupație și sursă de venit a locuitorilor din mediu rural. Orientarea spre satisfacerea cererii interne, agricultura benefiziază de un potential natural important și deversificat. Cu toate acestea, sectorul agricol se află încă la începutul unui lung și dificil process, de modernizare și restructurare, menit să conducă la eficientizarea și valorificarea mai bună a importantului potential agricol al regiunii. Deși ponderea populației ocupate în agricultură rămâne ridicată (24%), contribuția acestei ramuri la valoarea adăugată brută a fost în annul 2012 de numai 6,8%.

Economia regiunii Centru păstrează încă un profil industrial vizibil ce poate fi evidențiat atât prin constribuția relative ridicată a industriei la formarea produsului intern brut cât și prin ponderea semnificativă a populației ocupate în sectorul secundar al economiei.

Profilul industrial al regiunii este dat de industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor, chimică, materialelor de construcții, lemnului, industria extractive, textilă și alimentară. Unitățile industrial sunt amplasate ăîn general, în localotățile urname, și în cazul multor orașe mici day acestor localități un character monospecializat.

Sectorul serviciilor are o contribuție importantă la formarea produsului intern brut regional, având o dezvoltare semnificativă în ultimii ani. Domeniile care au înregistrat cele mai mari creșteri sunt transporturile (în special cele rutiere și aeriene), telecomunicațiile, sectorul bancar și de asigurări. Turismul, cu toate că a înregistrat o serie de progrese pe anumite segmente, cum ar fi agrotursimul, nu reușește să valorifice încă importantul potential turistic al regiunii.

Regiunea Centru dispune de un potential touristic important și diversificat, cu câteva subdomenii în care se bucură de un cert avantaj :turismul montan, turismul balnear turismul cultural și agroturismul. În ultimii ani, regiunea Centru a împărțit numărul de turiști atrași și numărul de înnoptări. Prin faptul că este un domeniu economic în care firmele mici și persoanele fizice joacă cel mai important rol și se asigură un număr semnificaiv de locuri de mucă, turismul este vital pentru economia multor localități mici din regiunea Centru. Pe de altă parte, dezvoltarea sectorului touristic este importantă și prin prisma efectului multiplicator pe care acest îl poate genera în ansamblul economiei.

La baza dezvoltării industriei energetice locale au stat zăcămintele bogate de gaz metan din Podișul Transilvaniei și în mai mica mîăsură zăcămintele de lignit din zona Baraolt. Gazul metan se extrage din domurile de la Sărmașu, Zau de Câmpie, Mediaș etc. Lignitul se găsește în zona de nord-vest a județului Covasna. Regiunea Centru asigură peste 40% din produția de gaze a României. Orașul Mediaș a devenit la începutul secolului trecut principalul centru de coordonareal activităților de extracțieși distribuție a gazului metan din Transilvania.

Regiunea Centru dispune de un important potential energetic, valorificat prin două termocentrale cu o putere instalată totală de 900MW, funcționând pe bază de gaze natural și cărbune inferior și prin hidrocentralele amplasate pe valea Sebeșului, pe cursul mijlocliu al Oltului și al unor mici afluenți ai acestuia, cu o capacitate totalizând aproape 600MW. Producția de energie electrică a regiunii reprezintă 7% din producția națională, peste un sfert din aceast fiind produsă în hidrocentrale. Merită amintit faptul că în regiunea Centru, la Sadu, se alfă cea mai veche hidrocentrală construită în România, in anul 1896.

Exceptând potențialul hidro, potențialul resurselor energetice regenerabile este desul de puțin exploatat. În ultima perioadă prin inițiativele autorităților locale și regionale și ale mediului privat s-au făcut pași importanți în direcția valorificării potențialului energetic alternative. Biomasa și micro-hidroenergia sunt resursele de energie regenerabilă cu cel mai mare potential de valorificare în regiunea Centru. Conform unui studio elabora de nstitutul ICEMENERG SA din București, potențialul energetic al biomasei din regiunea Centru este estimate la 20277 Tj/an, cca. 20% din acesta fiind reprezentat de potențialul biomasei forestiere. Județul Mureș are cel mai ridicat potential energetic al biomasei, urmat de județele Alba și Sibiu. Harghita este singurul județ al acestei regiuni în care potențialul din biomasa forestieră este preponderant (71% din total).

Dacă în urmă cu 20 de ani industria constituia coloana vertebrală a economiei regiunii, restructurarea economică din ultimii ani a condus la diminuarea prograsivă a omportanței acesteia în favoarea sectorului serviciilor. În prezent constribuția industriei la valoarea adăugată brută la nivel regional a scăzut la 35%.

De o mare importanță în trecut, mineritul are o trediție multuseculară în regiunea Centru. Aurul și sarea se exploatează aici încă din Antichitate. Exploatarea aurului are o istorie de 2000 de ani, vestigiile minelor romane de la Roșia Montană, cele mai bin păstrate vestigii de acest gen din Europa fiind o mărturie în acest sens. Transportată de plutași pe râuri, sarea din ecnele Transilvaniei ajungra până în centrul Europei. În prezent, alături de utilizările în industrie, sarea este folosită în scopuri terapeutice, unele dintre fostele saline fiind transformate în spații de agreement.

Exploatarea resurselor de gaze natural, începută în primii ani ai veacului trecut, alături de cea a sării, a stat la baza dezvoltării industriei chimice în centre precum Târgu Mures, Târnăveni, Făgăraș, Ocna Mureș, Mediaș. În prezent, peste o treime din producția de îngrășăminte a României se produce în regiunea Centru.

Specificul industrial este mai pronunțat in județele Brașov și Sibiu, județe cu importante tradiții industrial. Brașovul împreună cu rețeaua de localități din jurul acestuia au format în anii 70 și 80 ai secolului trecut una din cele mai puternice concentrări industrial din România. Industria din această zonă, profilată pe producerea bunurilor intermediare destinate celorlalte ramuri ale economiei a fost puternic afectată de declinul economic înregistrat de România în anii 90 și de lipsa investițiilor pentru retehnologizare, ceea ce a condus la închiderea mai multor coloși industriali. În decursul ultimului deceniu, numărul de salariați din industrie s-a redus cu 42%, ramurile industrial cele mai afectate de restructurare fiind industria constructoare de mașini, industria metalurgică, industria chimică, industria extractivă.

Figură 8 Numărul angajaților din industrie

“Viitorul localităților monoindustriale afectate de restructurarea industrial depinde în bună măsură de identificarea corectă și de dezvoltarea unor noi domenii economice. Fostele localități miniere se află la un moment de răscruce. Unele vor trebui să se reorienteze spre alte sectoare economice, în timp ce pentru altele mineritul poate fi continuat cu condiția unor investiții masive în retehnologizare.”

În prezent, pilonii industriei regiunii Centru sunt industria alimentară, industria confecțiilor textile, prelucrarea lemnului, materielele de construcții și industria pieselor și subansamblelor auto. Prelucrând în bună parte materiile prime locale, industria alimentară benefiziază de avantajul apropierii de piețe de desfacere și reușește să realizeze anumite exporturi pe piețele europene. Industri textilă și a confecțiilor textile și a încălțămintei produce în spceia mărfuri destinate pieței externe. Prezența mâinii de lucru bine calificate și ieftine a atras o serie de investitori de renume din domeniul auto, regiunea Centru devenind în ultimii ani un furnizor important de piese și subansamble auto pentru mărci celebre la nivel mondial. Industriile de prelucrarea a lemnului valorifică importantul potential silvic al regiunii. Astfel, regiunea Centru asigură aproximativ 40% din producția națională de cherestea și o cincime din cea de mobilier.

Dezvoltarea economică la nivel local și regional este susținută prin crearea de structuri de afaceri în cadrul cărora firmele să se bucure de anumite facilități și servicii specifice. În ultimii 15-20 ani s-a încercat crearea unei infrastructuri de afaceri moderne care să răspundă la cerințele specifice ale investitorilor formată din parcuri industriale și tehnologice, centre de afaceri, incubatoare de afaceri etc. Un loc important în cadrul structurilor de afaceri îl au parcurile industriale. Ele au fost create în baza legii 134/2000, fie la inițiativa autorităților locale fie ca urmare a inițiativelor private. Rolul parcurilor industriale este să stimuleze dezvoltarea economică, realizarea transferului tehnologic, atragerea de investiții și valorificarea resurselor umane ale zonei.

În Regiunea Centru funcționează 11 parcuri industriale. Șapte dintre acestea sunt în proprietate publică, 3 în proprietate privată și unul este în parteneriat public-privat. Suprafața totală a acestor parcuri este de 436,75 ha, din care 355,67 ha sunt investiții greenfield. Geografic, infrastructura de afaceri este inegal răspândită (dacă luăm ca exemplu doar situația parcurilor industriale, se constă că majoritatea dintre acestea sunt amplasate în județul Brașov), iar rezultatele, privite în ansamblu, obținute de aceste structuri de sprijinire a afacerilor sunt modeste, volumul investițiilor atrase și numărul de locuri de muncă create fiind departe de așteptări. Alături de parcurile industriale, în Regiunea Centru funcționează câteva zone industriale, zone de dezvoltare economică, centre de afaceri și incubatoare de afaceri, dezvoltate prin inițiative publice sau private, însă nevoia de astfel de structuri de afaceri și nevoia de servicii specializate sunt departe de a fi acoperite.

Analiza în profil teritorial, relevă faptul că județul Brașov se situează pe primul loc în ce privește numărul de firme active (16209), urmat la distanță de Mureș și Sibiu. La polul opus, se situează județul Covasna, cu doar 3706 întreprinderi active în 2011. Structura la nivel județean a firmelor, pe clase de mărime, nu diferă semnificativ de cea la nivel regional în niciunul din județele regiunii. În ce privește structura firmelor după domeniul de activitate se remarcă unele specificități teritoriale. Astfel, în județul Brașov se înregistrează un o pondere mai mare a numărului de întreprinderi din domeniile ,,Activități profesionale, științifice și tehnice”, ,,Hoteluri și restaurante”, ”Informații și comunicații și din sectorul ”Intermedieri financiare”comparativ cu celelalte județe ale regiunii. Aceste cifre arată că județul Brașov are un grad mai mare de diversificare economică, iar sectorul terțiar al economiei este mai dezvoltat. Datele statistice ale Camerei de Comerț și Industrie Brașov arată că în acest județ funcționează un număr important de firme mari și mijlocii ce își desfășoară activitatea în domenii precum: comerț și distribuție, transporturi feroviare, construcții de drumuri și autostrăzi, comerț cu autovehicule, fabricarea de calculatoare și echipamente electronice.

Sursa: Institutul national de statistică

Analizându-se la nivel regional, situația unităților locale active, se constată că predomină firmele având ca activitate principală comerțul ( aproape 36% din total), urmate de cele din industria prelucrătoare (13,5%), din sectorul construcțiilor (10,3%) și din domeniul ,,activități profesionale, științifice și tehnice” (10,3%). 127 din cele 228 firme mari, cu peste 250 salariați, activează în industria prelucrătoare, 23 în domeniul transporturilor, câte 14 companii în domeniile construcțiilor și comerțului și câte 11 în sectorul producerii și furnizării energiei electrice, energiei termice și gazului, în domeniul apei, salubrității și gestionării deșeurilor respective în sectorul activității de servicii administrative și servicii suport, celelalte domenii de activitate având un număr redus de firme mari.

Investițiile nete realizate în anul 2012 la nivelul Regiunii Centru au depășit 6800 milioane lei, grosul investițiilor îndreptându-se spre industria prelucrătoare. Capitalul investit reprezintă 6,4% din cifra de afaceri obținută de companiile locale din industrie, construcții și servicii. Comparativ cu cifra de afaceri la nivel de ramură, aferentă anului 2012, cele mai ridicate valori ale investițiilor s-au realizat în domeniul ,,Transporturi, depozitare, poștă” (306 lei la 1000 lei cifră de afaceri), urmat de domeniul ,,Sănătate și asistență socială (238 lei investiți la 1000 lei CA). Cu doar 29 lei investiți la 1000 lei cifra de afaceri obținută în 2011, comerțul ocupă ultima poziție în clasamentul pe domenii economice realizat în funcție de acest indicator economic.

În ce privește numărul de personal, pe primele locuri se situează industria prelucrătoare și comerțul (cu 38,3% respectiv 20,7% din totalul salariaților din sectorul productiv al regiunii), alte ramuri economice cu un număr mare de angajați fiind sectorul construcțiilor, cel al serviciilor pentru întreprinderi și domeniul hotelier.

Analizate strict prin prisma indicatorilor financiari, nivelurile cele mai ridicate ale productivității muncii, în anul 2012, s-au înregistrat în domeniul producerii și distribuției energiei electrice, energiei termice și gazului, în industria extractivă și în comerț. La polul opus, niveluri scăzute de productivitate se înregistrează în unitățile economice din învățământ și din domeniile ,,Tranzacții imobiliare și servicii pentru întreprinderi” și ,,Transporturi, depozitare, poștă”.

Studiu privind viitorul economic al regiunii “Centru”

În cadrul acestui studiu s-a analizat influența regionalizării asupra regiunii “Centru”. Pentru a determina efectele acestei reogranizări administrative s-a elaborate un chestionar care a fost aplicat oamenilor de afaceri din această regiune.

Acest chestionar conține 18 întrebări, din care 17 închise și o întrebare deschisă.

Chestionarul în cauză este structurat pe 3 mari părți, și anume:

1. Prima parte conține patru întrebări prin care am dorit să aflu viziunea actuală a oamenilor de afaceri cu privire la situația economică din această regiune. Întrebările din această parte se referă la nivelul de trai, salariul mediu obținut, rata șomajului, dar și gradul de pregătire al studenților.

2. A doua parte a chestionarului conține 6 întrebări, care au scopul de a face o scurtă analiză a celor întâmplate pe piața afacerilor în ultimii 5 ani. Aceste întrebări se referă la gradul de pregătire al angajaților noi, la gradul de fluctuație al personalului, concurenți, investiții și fonduri europene.

3. Partea a treia a chestionarului conține 7 întrebări închise și o întrebare deschisă. Prin aceste întrebări, respondenții au fost solicitați să facă anumite previziuni cu privire la viața economică de după regionalizare. Previziunile se referă la : investiții, locuri de muncă, nivel de pregătire, fonduri europene și modificări legislative.

Am ales să aplic acest chestionar oamenilor de afaceri din această regiune, în special patronilor de IMM-uri deoarece, în opinia mea, ei sunt cei care pot să aducă un mare plus de valoare economiei naționale, regionale și locale. Prin spiritual lor de întreprinzători, acești oameni creează locuri de muncă și susțin economia locală, de aceea consider că părerea lor ar trebuie să fie foarte importantă în orice decizie poate afecta viața economică.

Pentru a putea considera relevante rezultatele acestui studiu mi-am propus un număr minim de 100 de răspunsuri.

Au fost distribuite peste 800 de chestionare și s-au primit un număr de 125 de răspunsuri, majoritatea provenind din județele Mureș și Brașov.

Scopul acestui studiu este de a confirma sau infirma următoarele ipoteze:

1. Majoritatea angajatorilor consideră că în această regiune condițiile economice sunt favorabile traiului.

2. Mai puțin de 25% din firme au atras fonduri europene

3. Majoritatea firmelor investesc mai puțin de 20.000 de euro anual

4. Regionalizarea va crea mai multe locuri de muncă.

5.. Regionalizarea va facilita obținerea de fonduri europene.

6. Regionalizarea va aduce modificări de bun augur din punct de vedere legislativ.

7. Regionalizarea va însemna ridicarea nivelului de trai și a nivelului de educație.

Aceste ipoteze vor fi confirmate sau infirmate prin analiza răspunsuriilor chestionarului aplicat. Răspunsul primei ipoteze va fi formulat din analiza răspunsurilor la întrebările din prima parte, ipotezele 2 și 3 vor fi date de răspunsurile la întrebările din a doua parte a chestionarului, iar ultima parte ne va da răspunsurile pentru ultimele 4 ipoteze, care fac și obiectul acestui studiu.

Aceste ipoteze au fost formulate în urma efectuării unei pretestări a chestionarului. Înainte de a distribui acest chestionar pe scară largă, el a fost aplicat la 10 oameni de afaceri din orașul Târgu-Mureș și în urma discuțiilor avute cu aceștia și din analizare răspunsurilor au rezultat aceste ipoteze.

Rezultatele cercetării

Aspectele de la care s-a plecat în formularea întrebărilor acestui chestionar s-au axat pe faptul că răspunsurile vor fi cu caracter confidențial, toate opțiunile de răspuns având un caracter orientativ