Regionalizare Si Globalizare
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………..2
CAPITOLUL 1. DESPRE GLOBALIZARE……………………………….3
1.1 Ce este globalizarea?…………………………………………………………….3
1.1 Globalizarea economică: definire, caracteristici, scurt istoric…..12
1.2 Importanța acordurilor comerciale regionale ……………………17
CAPITOLUL 2. RELAȚIILE COMERCIALE ȘI INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE – DIMENSIUNI – CHEIE ALE GLOBALIZĂRII ECONOMICE………………………………………………………………22
2.1 Relațiile comerciale și globalizarea……………………………..23
2.2 Investițiile străine directe și globalizarea .………………………25
3.3 Puncte forte și puncte slabe a următoarelor țării în curs de dezvoltare……………………………………………………………52
CAPITOLUL 3. DESPRE REGIONALISM ȘI MULTILATERALISM ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII ECONOMICE………………………….61
CAPITOLUL 4. LIBERALIZARE REGIONALĂ VS LIBERALIZARE GLOBALĂ…………………………………………………………………77
4.1 Liberalizare competitivă…………………………………………77
4.2 Coordonate economice și politice în procesul de reformă a comerțului internațional…………………………………………79
Liberalizare regională vs liberalizare globală…………………..81
CAPITOLUL 5. REGIONALIZARE VS GLOBALIZARE – O ABORDARE PENTRU VIITOR…………………………………………..84
5.1 Regionalizare vs globalizare ……………………………………84
5.2 Extinderea și integrarea comerțului liber regional………………96
5.3 Globalizarea economică – punct terminus 2010…………………98
Concluzii………………………………………………………………….101
Bibliografie………………………………………………………………..103
=== 1 ===
1.2 GLOBALIZARE
Ce este globalizarea?
Globalizarea este o față așteptată, umană, a internaționalizării cunoașterii și a accesului neîngrădit la binefacerile informaticii și exploziei comunicaționale.
Globalizarea a devenit culpabil de cele mai cumplite rele pe care pun în cumpănă însăși existența planetei. De aici până la bătălia în stradă contra ideilor globalizării nu a mai fost mult, evenimentele de Seattle și Davos, în care violența și-a găsit un nou debușeu de adversitate în globalizare, fiind până astăzi semnificative în acest sens.
Cu cât globalizarea este mai culpabilă pentru derapajele lumii contemporane, cu atât ea devine o soluție de depășire a lor, iar factorii care să o înzestreze cu această valoare nu au întârziat să apară.
Globalizarea a devenit astfel și o problemă instituțională pe agenda începutului mileniului al III-lea.
Și totuși globalizarea continuă să rămână o temă ale cărei adevăruri încă nu au fost spuse.
Tot ceea ce găsesc unii că ar fi elemente distincte și motivaționale specifice ale globalizării, cum ar fi revoluția informațională sau spargerea barierelor tehnice ale comunicațiilor, explică în parte și cel mai adesea eronat ascensiunea globalizării.
Fenomenologia bogată a acesteia creează un filtru de percepție care deformează realitatea.
Globalizarea, fie doar ca proces transnațional este unul car nu poate fi judecat departe de grilele politice care ordonează lumea contemporană.
Dimensiunea economică a globalizării, vizibilă fără metodă științifică, constituie într-adevăr o parte spectaculoasă a realității.
Dar, estompând liniile groase ale economicului, globalizarea rămâne un fenomen cel puțin straniu fără să spunem că el are drept finalitate un alt tip de organizare socială.
Economia globală de acum, insensibilă în raport cu identitățile, își caută forma prin care decizia globală să fie posibilă.
Aceasta nu poate fi decât o societate globală, un spectru centripetic al viitorului nu prea îndepărtat.
Așa se face că globalizarea nu este simpla constatare a unor extensii absolute ale piețelor, ci tendința către o societate globală, în care piețele să-și manifeste în mod natural expansionismul teritorial și absolutismul consecințelor.
În această viziune globalizarea nu este un fenomen iminent pur și simplu pentru că el trebuie favorizat în mod complex de decizia politică.
Dacă în latura sa economică expansiunea globalizării constituie, cel puțin piețele financiare, un marș triumfal, în latura sa politică ea trebuie încă așteptată, deși nevoia manifestării ca atare a societății globale devine tot mai presantă.
În fond, globalizarea nefiind doar economică, ea urmează abia a se produce pentru funcționalizarea societății globale, adică în ceea ce are globalizarea drept esență, dimensiunea sa politică.
Ceea ce arată a fi forța nedorită a globalizării sunt posibilitățile pe care le presupune societatea globală în contrazicere cu societatea actuală, atomizată național și structurată democratic.
O societate globală, este în definitiv o structură supranațională de decizie, ba chiar am putea spune că ea înseamnă transferul calităților decizionale ale naționalului către supranațional, deocamdată acest din urmă palier fiind difuz ca percepție și confuz ca atitudine.
Coliziunea reală și cu efecte imprevizibile, oricum violență, o produce globalizarea în privința funcționalilor naționalului ca instanță politică sedimentată istoric.
Dacă naționalul prin globalizare trebuie să-și delege suveranitatea, ba chiar să renunțe la ea în favoarea instituțiilor supranaționale, societatea globală tribalizează democrația, îi subîmparte ariile de manifestare, o delocalizează sau îi sporește doar forma ei reprezentativă, îndepărtând-o de oameni, în practica actuală existând deja variante de reprezentativitate de gradele doi sau trei.
De altfel în latura sa socială, globalizarea trenează și produce multiple dezagremente, pe de o parte operatorilor pieței globale, care sunt restricționați în deciziile lor supranaționale de structurile naționale ale democrației și, pe de altă parte, societății puse în fața faptului de a acționa într-un cadru decizional străin de mecanismele sale democratice.
Dacă este să nominalizăm puntul tare al evoluției globalizării, acesta nu poate fi altul decât cel care anulează rețelele tradiționale de decizie democratică, de la alegerea liderilor și până la adoptarea proiectelor privind viitorul unui stat-națiune.
Tendința tot mai evidentă este ca structurile democratice specifice statului-națiune să se restrângă, lăsându-se subordonărilor față de centrul de decizie supranațională. Statul națiune devine tot mai mult, dacă devine, amplasament economic pentru capital, evident în funcție de o multitudine de criterii, între care cele privind infrastructura par să fie hotărâtoare.
Speculațiile care se fac în privința tensiunilor iminente produse de globalizare pentru un amplasament economic sau altul sunt în parte, dacă nu în totalitate, determinate de interese identificabile național sau regional.
Demonizarea globalizării este o problemă cu variabile exclusiv naționale sau regionale.
Cei care nu intră în logica globalizării din rațiunii diverse, cel mai adesea întemeiate pe considerente de încremenire într-o istorie triumfală, de natură romantică, sunt însă adversari pedanți.
Globalizarea între alte efecte demolatoare de mituri, îl are și pe cel al mobilității extraordinare spre altceva de factură socială încă neperceptibil la nivelul cunoașterii comune, dar sigur intempestiv în raport cu structurile sociale și naționale osificate.
Globalizarea devine cadrul natural de manifestare a schimbării accelerate, ca lege universală pentru un nou stadiu de civilizație.
Desigur schimbările au adeseori și formă dramatică pentru diferite instanțe de organizare socială, cum ar fi statul-națiune, iar acesta pot deveni tragice în cazul în care ancorele de sensibilitate rămân aruncate doar în trecut.
Globalizarea, tocmai din cauza acestui defect în evoluția umanității, este însoțită de un proces contrar, cel al sciziparității organismelor social-statale, într-un fel de exacerbare a căutării și păstrării identității vizibile în mareea uniformizare a globalizării. Că această tendință are și aspecte violente, reperabile pe tot globul, este o altă problemă, care ține doar aparent de globalizare, căci în esență așa cum se produce astăzi, de la Kosovo și Belfast, până în Țara Bascilor și Montreal, nu este decât consecința unei istorii încă neconsumate pe deplin.
Într-o societate globală conflictele etnice își anulează relevanța pentru că etnia ca atare își pierde controlul creionat de teritoriu.
Evoluția socială sugerată de globalizare nu poate fi lină pentru că exact conștiința identității naționale împiedică partea cea mai subtilă de care are nevoie societatea globală: conștiința diversității nemotivată exclusiv național.
Dar impasul nu este absolut, ci doar unul ce ține de mecanismele gripate ale schimbării generațiilor și mentalităților. Nimeni, în afară de retardații istoriei, nu mai poate să conteste noua sensibilitate a generațiilor tinere de a se mișca lejer pe spații neîngrădite în vreun fel.
Dacă profită un amplasament economic sau altul de această sensibilitate nu este un rău care exhibă o vină, ci un dat generat de plierea mai rapidă la tendințele globalizării de a defini lumea în centre și periferii, ca urmare a absenței funcționării unei structuri de societate globală.
Hotărât lucru, globalizarea nu este vinovată de ceea ce distruge, ca și de ceea ce construiește cu defecte în condițiile în care i se refuză cadrul natural reprezentat de societatea globală.
Doar faptul că globalizarea poate fi confiscată politic de instanțe social-statale reprezintă un pericol.
Pentru nu a favoriza mondialismul ca totalitarism sublimat, pentru că devine platforma de testare a intereselor naționale ale unei țări și numai ale aceleia, globalizarea va trebui să nu mai fie limitată doar la economie, ci trebuie să vizeze la fel de profund și iremediabil și societatea în ansamblul său.
Globalizarea are, deci, soluție viabilă și reprezintă o alternativă sigură pentru viitorul planetei noastre doar dacă ea este tratată mai întâi ca o problemă politică.
Istoria ar, în acest soi de probleme, doar eșecuri, în orice caz nu se pot identifica soluții testate ca valide. Aproximările globaliste de până acum de soiul internaționalelor de orice culoare, au eșuat în plan politic, unele cu consecințe catastrofale pentru părți mari de lume.
Soluțiile de tip internaționalist, în variantă estică sau vestică, s-au dovedit greșite pentru că, paradoxal, au fost exclusiv politice în fapt eminamente ideologice, de extremă. Și internaționalism centrat până mai ieri pe Moscova, ca și cel ambiționat de Hitler au vrut în fond dă diminueze imperialismul centrului autodeclarat, fără să existe, dincolo de fanatism, o bază de susținere, ca să nu mai spunem de absența cvasitotală a condițiilor de natură obiectivă, tehnologică și culturală motivațională.
Chiar și acum, fără evitarea pozițiilor extreme, de factură fundamentalismă, cum ar fi absolutismul liberalismul pieței, constituie o capcană fatală pentru soluția politică a globalizării.
Judecarea lucrurilor doar prin prisma mecanismelor de piață comprimă aria globalizării la ceea ce se vinde și se cumpără.
Perversitatea pieței, mai ales a celei financiare, riscă să dezumanizeze societatea globală, practic să o golească de sens.
Ori, șansa omenirii rezidă în faptul că prin globalizare să se depășească toate preceptele politice care au blocat secole de-a rândul înțelegerea între oameni și grupuri de oameni, fie ele și sub forma statelor-națiuni, pentru rezolvarea problemelor comune, cele mai multe dintre acestea fiind efectul fundamentalismelor succesive.
Ceea ce se conturează drept un adevăr ce pare să fie neglijat este că, în ciuda posibilelor filiații ideologice, și de stânga și de dreapta ce i se pot atribui, globalizarea nu în nici un fel esențial vreun mod de organizare socială cunoscut până acum în istorie.
Dacă este să fim direcți, merită să spunem că globalizarea este procesul istoric prin care eșecurile tuturor experimentelor istorice își găsesc definitiv caseta de arhivă.
Societatea viitorului va fi mai puțin ideologică în sensul secolelor de până acum, în orice caz nu va fi de vreun soi cunoscut.
Chiar dacă, propagandistic, osanalele victoriei unui mod de organizare socială asurzesc urechile fiecăruia, nu înseamnă că ne aflăm în epoca în care ceva sau cineva modelat de ideologii cunoscute va fi cap de afiș, evident de sumarul obedient al unor mijloace de informare.
Globalizarea închide un capitol al civilizației unul lung poate echivalent cu umanizarea și deschide altul, cu totul superior, în care omul și societatea își vor găsi și manifesta pe deplin esența lor, reprezentată de creația pozitivă.
Este de la sine înțeles că nu vom intra într-o epocă idilică sau cum vom fi regăsit Edenul pierdut prin păcatul originar. Prin globalizarea omenirea va renunța la experimentele sociale de orice natură, dacă desigur nu-și va augmenta nevrozele istorice. Prin globalizare omenirea intră în postcomunism și postacapitalism deodată și necondiționat, căci, altfel, Cutia Pandorei, reprezentată de ideologii, rămâne deschisă spre neșansa omului.
Tranziția așa cum este ea acum orientată – în est spre capitalism epuizat, în vest spre ceva încă nedefinit – riscă să falsifice globalizarea și tendințele ei reale.
Globalizarea, proiectată de modelul ei neoliberal, favorizează statele dezvoltate și după cum afirma Susan George, codire codirectorul Institutului Transnațional de la Amsterdam pentru organizații nonguvernamentale, în cadrul unei comunicări ținute la seminarul „Globalizarea” a creat un mecanism prin care „transferă bogăția de la săraci la bogați și adâncește inegalitățile între și în interiorul națiunilor și, în plus, ceea ce este mai grav, transferă suveranitatea mai mult sau mai puțin democratică a statelor la entități care nu au fost niciodată alese, care nu sunt transparente și pentru care democrația este fără importanță și constituie chiar un obstacol pentru o economie eficientă. Ea creează mai mulți perdanți decât câștigători și cei care sunt responsabili de acest dezastru nu au absolut nici un plan pentru cei care pierd”.
Globalizarea a generalizat totodată și războiul economic și informațional. Indignarea retorică și patriotică față de noul mod în care operează capitalul globalizat nu are nici o eficiență practică. Soluțiile nu mai pot fi cele clasice, protecționiste. Războiul economic și informațional a devenit un fapt obiectiv vizibil, nu conspirativ, un dat fundamental al lumii noastre. Economiile înapoiate nu pot face față concurenței globalizate. Decalajele de dezvoltare, produse de epoca modernă, nu pot fi depășite în epoca postmodernă. Ele se adâncesc pe măsură ce avansează procesele de globalizare.
=== Regionalizare ===
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………..2
CAPITOLUL 1. DESPRE GLOBALIZARE……………………………….3
1.1 Ce este globalizarea?…………………………………………………………….3
1.1 Globalizarea economică: definire, caracteristici, scurt istoric…..12
1.2 Importanța acordurilor comerciale regionale ……………………17
CAPITOLUL 2. RELAȚIILE COMERCIALE ȘI INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE – DIMENSIUNI – CHEIE ALE GLOBALIZĂRII ECONOMICE………………………………………………………………22
2.1 Relațiile comerciale și globalizarea……………………………..23
2.2 Investițiile străine directe și globalizarea .………………………25
3.3 Puncte forte și puncte slabe a următoarelor țării în curs de dezvoltare……………………………………………………………52
CAPITOLUL 3. DESPRE REGIONALISM ȘI MULTILATERALISM ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII ECONOMICE………………………….61
CAPITOLUL 4. LIBERALIZARE REGIONALĂ VS LIBERALIZARE GLOBALĂ…………………………………………………………………77
4.1 Liberalizare competitivă…………………………………………77
4.2 Coordonate economice și politice în procesul de reformă a comerțului internațional…………………………………………79
Liberalizare regională vs liberalizare globală…………………..81
CAPITOLUL 5. REGIONALIZARE VS GLOBALIZARE – O ABORDARE PENTRU VIITOR…………………………………………..84
5.1 Regionalizare vs globalizare ……………………………………84
5.2 Extinderea și integrarea comerțului liber regional………………96
5.3 Globalizarea economică – punct terminus 2010…………………98
Concluzii………………………………………………………………….101
Bibliografie………………………………………………………………..103
Cuvânt introductiv
Globalizarea economică este de mai mult timp un fenomen generat de realității incofundabile. De la începuturi și până astăzi, ea a îmbrăcat forme deosebit de complexe , uneori greu de descifrat. Intensificarea ei în ultima parte a secolului XX a creat noi probleme, a căror rezolvare nu mai este posibilă folosind același instrumentar științific valabil cu mulți ani în urmă. De aceea, misiunea acestei lucrări s-a dovedit a fi de două ori dificilă. Mai întâi, pentru că globalizarea este mult mai diversă decât apare în interpretarea lor și, în al doilea rând, datorită prezenței în literatura de internațională de specialitate a atâtor contribuții prestigioase, reunite într-un efort de sinteză, cu puncte de vedere greu de armonizat.
Ascensiunea economiei globale integrate nu este un proces trecător, limitat la o anumită perioadă, ci continuitatea unei tendințe seculare și rezultanta schimbărilor fundamentale ce au loc în sfera de cuprindere, componentele funcționale și gradul de complexitate ale activităților economice și tehnologice. Mutațiile pe care noi le sesizăm acum se proiectează pe o lungă perioadă de timp, în care, desigur, li se vor adăuga noi valențe.
Criza financiar-economică începută în vara anului 1997 probează că globalizarea își pune amprenta atât asupra dezvoltări activităților economice și a economiilor cât și asupra dereglărilor majore ale acestora.
CAPITOLUL 1
DESPRE GLOBALIZARE
1.1 CE ESTE GLOBALIZAREA?
Globalizarea este o față așteptată, umană, a internaționalizării cunoașterii și a accesului neîngrădit la binefacerile informaticii și exploziei comunicaționale.
Globalizarea a devenit culpabil de cele mai cumplite rele pe care pun în cumpănă însăși existența planetei. De aici până la bătălia în stradă contra ideilor globalizării nu a mai fost mult, evenimentele de Seattle și Davos, în care violența și-a găsit un nou debușeu de adversitate în globalizare, fiind până astăzi semnificative în acest sens.
Cu cât globalizarea este mai culpabilă pentru derapajele lumii contemporane, cu atât ea devine o soluție de depășire a lor, iar factorii care să o înzestreze cu această valoare nu au întârziat să apară.
Globalizarea a devenit astfel și o problemă instituțională pe agenda începutului mileniului al III-lea.
Și totuși globalizarea continuă să rămână o temă ale cărei adevăruri încă nu au fost spuse.
Tot ceea ce găsesc unii că ar fi elemente distincte și motivaționale specifice ale globalizării, cum ar fi revoluția informațională sau spargerea barierelor tehnice ale comunicațiilor, explică în parte și cel mai adesea eronat ascensiunea globalizării.
Fenomenologia bogată a acesteia creează un filtru de percepție care deformează realitatea.
Globalizarea, fie doar ca proces transnațional este unul car nu poate fi judecat departe de grilele politice care ordonează lumea contemporană.
Dimensiunea economică a globalizării, vizibilă fără metodă științifică, constituie într-adevăr o parte spectaculoasă a realității.
Dar, estompând liniile groase ale economicului, globalizarea rămâne un fenomen cel puțin straniu fără să spunem că el are drept finalitate un alt tip de organizare socială.
Economia globală de acum, insensibilă în raport cu identitățile, își caută forma prin care decizia globală să fie posibilă.
Aceasta nu poate fi decât o societate globală, un spectru centripetic al viitorului nu prea îndepărtat.
Așa se face că globalizarea nu este simpla constatare a unor extensii absolute ale piețelor, ci tendința către o societate globală, în care piețele să-și manifeste în mod natural expansionismul teritorial și absolutismul consecințelor.
În această viziune globalizarea nu este un fenomen iminent pur și simplu pentru că el trebuie favorizat în mod complex de decizia politică.
Dacă în latura sa economică expansiunea globalizării constituie, cel puțin piețele financiare, un marș triumfal, în latura sa politică ea trebuie încă așteptată, deși nevoia manifestării ca atare a societății globale devine tot mai presantă.
În fond, globalizarea nefiind doar economică, ea urmează abia a se produce pentru funcționalizarea societății globale, adică în ceea ce are globalizarea drept esență, dimensiunea sa politică.
Ceea ce arată a fi forța nedorită a globalizării sunt posibilitățile pe care le presupune societatea globală în contrazicere cu societatea actuală, atomizată național și structurată democratic.
O societate globală, este în definitiv o structură supranațională de decizie, ba chiar am putea spune că ea înseamnă transferul calităților decizionale ale naționalului către supranațional, deocamdată acest din urmă palier fiind difuz ca percepție și confuz ca atitudine.
Coliziunea reală și cu efecte imprevizibile, oricum violență, o produce globalizarea în privința funcționalilor naționalului ca instanță politică sedimentată istoric.
Dacă naționalul prin globalizare trebuie să-și delege suveranitatea, ba chiar să renunțe la ea în favoarea instituțiilor supranaționale, societatea globală tribalizează democrația, îi subîmparte ariile de manifestare, o delocalizează sau îi sporește doar forma ei reprezentativă, îndepărtând-o de oameni, în practica actuală existând deja variante de reprezentativitate de gradele doi sau trei.
De altfel în latura sa socială, globalizarea trenează și produce multiple dezagremente, pe de o parte operatorilor pieței globale, care sunt restricționați în deciziile lor supranaționale de structurile naționale ale democrației și, pe de altă parte, societății puse în fața faptului de a acționa într-un cadru decizional străin de mecanismele sale democratice.
Dacă este să nominalizăm punctul tare al evoluției globalizării, acesta nu poate fi altul decât cel care anulează rețelele tradiționale de decizie democratică, de la alegerea liderilor și până la adoptarea proiectelor privind viitorul unui stat-națiune.
Tendința tot mai evidentă este ca structurile democratice specifice statului-națiune să se restrângă, lăsându-se subordonărilor față de centrul de decizie supranațională. Statul națiune devine tot mai mult, dacă devine, amplasament economic pentru capital, evident în funcție de o multitudine de criterii, între care cele privind infrastructura par să fie hotărâtoare.
Speculațiile care se fac în privința tensiunilor iminente produse de globalizare pentru un amplasament economic sau altul sunt în parte, dacă nu în totalitate, determinate de interese identificabile național sau regional.
Demonizarea globalizării este o problemă cu variabile exclusiv naționale sau regionale.
Cei care nu intră în logica globalizării din rațiunii diverse, cel mai adesea întemeiate pe considerente de încremenire într-o istorie triumfală, de natură romantică, sunt însă adversari pedanți.
Globalizarea între alte efecte demolatoare de mituri, îl are și pe cel al mobilității extraordinare spre altceva de factură socială încă neperceptibil la nivelul cunoașterii comune, dar sigur intempestiv în raport cu structurile sociale și naționale osificate.
Globalizarea devine cadrul natural de manifestare a schimbării accelerate, ca lege universală pentru un nou stadiu de civilizație.
Desigur schimbările au adeseori și formă dramatică pentru diferite instanțe de organizare socială, cum ar fi statul-națiune, iar acesta pot deveni tragice în cazul în care ancorele de sensibilitate rămân aruncate doar în trecut.
Globalizarea, tocmai din cauza acestui defect în evoluția umanității, este însoțită de un proces contrar, cel al sciziparității organismelor social-statale, într-un fel de exacerbare a căutării și păstrării identității vizibile în mareea uniformizare a globalizării. Că această tendință are și aspecte violente, reperabile pe tot globul, este o altă problemă, care ține doar aparent de globalizare, căci în esență așa cum se produce astăzi, de la Kosovo și Belfast, până în Țara Bascilor și Montreal, nu este decât consecința unei istorii încă neconsumate pe deplin.
Într-o societate globală conflictele etnice își anulează relevanța pentru că etnia ca atare își pierde controlul creionat de teritoriu.
Evoluția socială sugerată de globalizare nu poate fi lină pentru că exact conștiința identității naționale împiedică partea cea mai subtilă de care are nevoie societatea globală: conștiința diversității nemotivată exclusiv național.
Dar impasul nu este absolut, ci doar unul ce ține de mecanismele gripate ale schimbării generațiilor și mentalităților. Nimeni, în afară de retardații istoriei, nu mai poate să conteste noua sensibilitate a generațiilor tinere de a se mișca lejer pe spații neîngrădite în vreun fel.
Dacă profită un amplasament economic sau altul de această sensibilitate nu este un rău care exhibă o vină, ci un dat generat de plierea mai rapidă la tendințele globalizării de a defini lumea în centre și periferii, ca urmare a absenței funcționării unei structuri de societate globală.
Hotărât lucru, globalizarea nu este vinovată de ceea ce distruge, ca și de ceea ce construiește cu defecte în condițiile în care i se refuză cadrul natural reprezentat de societatea globală.
Doar faptul că globalizarea poate fi confiscată politic de instanțe social-statale reprezintă un pericol.
Pentru nu a favoriza mondialismul ca totalitarism sublimat, pentru că devine platforma de testare a intereselor naționale ale unei țări și numai ale aceleia, globalizarea va trebui să nu mai fie limitată doar la economie, ci trebuie să vizeze la fel de profund și iremediabil și societatea în ansamblul său.
Globalizarea are, deci, soluție viabilă și reprezintă o alternativă sigură pentru viitorul planetei noastre doar dacă ea este tratată mai întâi ca o problemă politică.
Istoria ar, în acest soi de probleme, doar eșecuri, în orice caz nu se pot identifica soluții testate ca valide. Aproximările globaliste de până acum de soiul internaționalelor de orice culoare, au eșuat în plan politic, unele cu consecințe catastrofale pentru părți mari de lume.
Soluțiile de tip internaționalist, în variantă estică sau vestică, s-au dovedit greșite pentru că, paradoxal, au fost exclusiv politice în fapt eminamente ideologice, de extremă. Și internaționalism centrat până mai ieri pe Moscova, ca și cel ambiționat de Hitler au vrut în fond dă diminueze imperialismul centrului autodeclarat, fără să existe, dincolo de fanatism, o bază de susținere, ca să nu mai spunem de absența cvasitotală a condițiilor de natură obiectivă, tehnologică și culturală motivațională.
Chiar și acum, fără evitarea pozițiilor extreme, de factură fundamentalismă, cum ar fi absolutismul liberalismul pieței, constituie o capcană fatală pentru soluția politică a globalizării.
Judecarea lucrurilor doar prin prisma mecanismelor de piață comprimă aria globalizării la ceea ce se vinde și se cumpără.
Perversitatea pieței, mai ales a celei financiare, riscă să dezumanizeze societatea globală, practic să o golească de sens.
Ori, șansa omenirii rezidă în faptul că prin globalizare să se depășească toate preceptele politice care au blocat secole de-a rândul înțelegerea între oameni și grupuri de oameni, fie ele și sub forma statelor-națiuni, pentru rezolvarea problemelor comune, cele mai multe dintre acestea fiind efectul fundamentalismelor succesive.
Ceea ce se conturează drept un adevăr ce pare să fie neglijat este că, în ciuda posibilelor filiații ideologice, și de stânga și de dreapta ce i se pot atribui, globalizarea nu în nici un fel esențial vreun mod de organizare socială cunoscut până acum în istorie.
Dacă este să fim direcți, merită să spunem că globalizarea este procesul istoric prin care eșecurile tuturor experimentelor istorice își găsesc definitiv caseta de arhivă.
Societatea viitorului va fi mai puțin ideologică în sensul secolelor de până acum, în orice caz nu va fi de vreun soi cunoscut.
Chiar dacă, propagandistic, osanalele victoriei unui mod de organizare socială asurzesc urechile fiecăruia, nu înseamnă că ne aflăm în epoca în care ceva sau cineva modelat de ideologii cunoscute va fi cap de afiș, evident de sumarul obedient al unor mijloace de informare.
Globalizarea închide un capitol al civilizației unul lung poate echivalent cu umanizarea și deschide altul, cu totul superior, în care omul și societatea își vor găsi și manifesta pe deplin esența lor, reprezentată de creația pozitivă.
Este de la sine înțeles că nu vom intra într-o epocă idilică sau cum vom fi regăsit Edenul pierdut prin păcatul originar. Prin globalizarea omenirea va renunța la experimentele sociale de orice natură, dacă desigur nu-și va augmenta nevrozele istorice. Prin globalizare omenirea intră în postcomunism și postacapitalism deodată și necondiționat, căci, altfel, Cutia Pandorei, reprezentată de ideologii, rămâne deschisă spre neșansa omului.
Tranziția așa cum este ea acum orientată – în est spre capitalism epuizat, în vest spre ceva încă nedefinit – riscă să falsifice globalizarea și tendințele ei reale.
Globalizarea, proiectată de modelul ei neoliberal, favorizează statele dezvoltate și după cum afirma Susan George, codire codirectorul Institutului Transnațional de la Amsterdam pentru organizații nonguvernamentale, în cadrul unei comunicări ținute la seminarul „Globalizarea” a creat un mecanism prin care „transferă bogăția de la săraci la bogați și adâncește inegalitățile între și în interiorul națiunilor și, în plus, ceea ce este mai grav, transferă suveranitatea mai mult sau mai puțin democratică a statelor la entități care nu au fost niciodată alese, care nu sunt transparente și pentru care democrația este fără importanță și constituie chiar un obstacol pentru o economie eficientă. Ea creează mai mulți perdanți decât câștigători și cei care sunt responsabili de acest dezastru nu au absolut nici un plan pentru cei care pierd”.
Globalizarea a generalizat totodată și războiul economic și informațional. Indignarea retorică și patriotică față de noul mod în care operează capitalul globalizat nu are nici o eficiență practică. Soluțiile nu mai pot fi cele clasice, protecționiste. Războiul economic și informațional a devenit un fapt obiectiv vizibil, nu conspirativ, un dat fundamental al lumii noastre. Economiile înapoiate nu pot face față concurenței globalizate. Decalajele de dezvoltare, produse de epoca modernă, nu pot fi depășite în epoca postmodernă. Ele se adâncesc pe măsură ce avansează procesele de globalizare.
1.2 GLOBALIZAREA ECONOMICĂ DEFINIRE. CARACTERISTICI. SCURT ISTORIC
Globalizarea economică poate fi definită, într-un mod practic, ca o creștere mai rapidă a activității economice dincolo de granițele statale decât creșterea activității în cadrul economiilor naționale. Acest termen de globalizare include de facto și instituirea unor legături de structură și de ritm între economiile naționale și piețele internaționale.
Fenomenul în sine nu este o noutate și perioadele incipiente ale globalizării economice sunt adesea citate, cum ar fi intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului trecut și anii 1913-1914, când raportul dintre importuri și PIB (globale) -indicatorul cel mai relevant-a atins niveluri ce nu au mai fost realizate până târziu, spre sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ’80.
Într-o societate în plină schimbare, și nu numai din punct de vedere economic, dar și din punct de vedere ideologic, globalizarea economică a cunoscut, ca fenomen de amploare, comentarii dintre cele mai diverse, concludent fiind punctul de vedere al economistului determinist Karl Marx, care descria procesul în termenii conștiinței de clasă, abordare tipică modului de concepție a operei sale:”Nevoia unei piețe pentru produsele sale, în continuă extindere, urmărește burghezia pe întreaga suprafață a globului… [Industriile naționale] sunt înlocuite cu noi industrii… care nu mai prelucrează materiile prime autohtone, ci materii prime aduse din zonele cucerite și exploatate arbitrar; industrii ale căror produse sunt consumate nu numai în interior, dar și în orice colț al lumii… “1
O chestiune centrală în analiza actuală a fenomenului este aceea dacă noul val în comerțul internațional, care a început la mijlocul anilor ’80, reprezintă o etapă obișnuită a unei scheme ciclice, sau este ceva nou, diferit și mai consecvent în evoluția ascendentă decât cele de dinaintea sa.Observatori influenți ai fenomenului afirmă că acest “nou val” nu face notă distinctă în relațiile cu cele anterioare. Profesorul american Paul Krugman, spre exemplu, afirma că “importanța comerțului internațional pentru economia actuală (a SUA-n.n.) nu este una fără precedent, sau nici măcar neobișnuită după standarde istorice"2. Departamentul de Analiză și Cercetare Economică din cadrul OMC conchide:"… Rata de creștere a raportului dintre comerțul internațional și PIB global în decada 1984-1994 este descrisă nu atât ca o accelerare relativ la perioada ‘74-’84, ci mai degrabă ca o întoarcere la trendul crescător al acestui raport, trend evident între anii ’50-’74… Procesul fundamental de integrare economică globală a fost întrerupt în perioada ‘74-’84, după care a revenit la cursul inițial.”3.
Problema principală a acestui demers analitic o reprezintă combaterea opiniei sau curentului general, conform căruia nimic esențial nu s-a schimbat în cadrul economiei mondiale precum și argumentarea faptului că noul val al globalizării este diferit de cele precedente atât din punct de vedere cantitativ cât și din punct de vedere calitativ4.
Un specialist în domeniu, profesorul Charles Oman5 prezintă contextul istoric al acestui fenomen al globalizării economice incluzând problema centrală prezentată mai sus, în studiul său “Cercetări asupra globalizării și regionalizării economice “. Profesorul Oman descrie aici trei valuri distincte ale globalizării economice începând cu ultima jumătate a secolului XIX. Astfel, primul val, care se întinde pe perioada anilor 1870-1914, include cele mai mari niveluri atinse de raportul între importul și PIB-ul globale și este caracterizat de activitatea trusturilor financiare și de capital ca oligopoluri atât în interiorul țărilor celor mai puternic industrializate, cât și în afara lor. Anglia aflată în centrul acestui proces, importa bumbac din SUA, alimente și alte produse de bază, din multe alte țări, și exporta textile și alte produse manufacturate. Relațiile în care se înregistra avantajul comparativ erau constante și simplu de demonstrat. Al doilea val al globalizării economice s-a desfășurat pe două decade –1950-1970 și a implicat avântul economic al corporațiilor multinaționale, care însă își direcționau investițiile directe în străinătate concentrându-se în principal pe producție sau ansamblare, produsele având ca destinație piața țării gazdă. Țările în curs de dezvoltare au rămas și în această perioadă furnizorii principali de materii prime și produse alimentare de bază, începând însă să exporte și textile și alte produse manufacturate care cereau un consum mare de muncă.
Al treilea val al globalizării economice a început la mijlocul anilor ’80, după un deceniu de creștere lentă a comerțului internațional și a investițiilor străine directe,
cauzată de două crize ale petrolului, recesiunea globală indusă de extraordinara creștere a nivelului ratei dobânzii în SUA și de criza datoriei externe din țările lumii a treia.
Aflat încă în plină desfășurare, acest al treilea val se prezintă la rândul său sub forma a trei niveluri distincte, constituindu-se ca adevărați stimuli ai globalizării economice care îl explică și îl separă într-un fel de celelalte valuri anterioare:
1.Triumful liberalismului economic. Piețele nationale s-au deschis în mod remarcabil competiției în creștere, atât celei interne cât și celei externe, în anii ’80 și ’90. SUA au luat conducerea în ceea ce privește eliminarea barierelor protecționiste, urmate de Anglia și, mai recent, de alte țări puternic industrializate.Cea mai dramatică schimbare (în planul eliminării barierelor din calea liberalizării comerțului mondial) a venit însă din partea țărilor în curs de dezvoltare, precum și din partea țărilor foste sau actual comuniste, care au stabilit ca obiective ale reformei lor economice privatizarea, eliminarea treptată a barierelor din calea liberalizării comerțului și elaborarea unui program de măsuri care să faciliteze dezvoltarea investițiilor. Rezultatul acestei orientări diferite față de anii precedenți este schimbarea radicală a cadrului politic și economic, abordarea globală a relațiilor comerciale, rezultat care nu poate să ducă decât la o consolidare a procesului de globalizare economică.
2.Revoluția tehnologică. Schimbările care au apărut, în perioada postbelică, de natură tehnologică, au avut un mare impact asupra evoluției ulterioare a fenomenului globalizării economiei.
Începutul îl înregistrăm în anii ’50, odată cu apariția primelor computere ,dar adevărata explozie în plan comercial a tehnologiei de prelucare a informației care a afectat pozitiv comerțul internațional și investițiile s-a remarcat începând cu primii ani ai deceniului nouă.Impactul acestor îmbunătățiri continue ale tehnologiei de prelucrare a informației a fost resimțit mai mult sau mai puțin intens în toate sectoarele economiei – agricultură, industrie, telecomunicații, servicii financiare, transport, servicii medicale6.
Odată cu acest avânt al importanței informației se urmărește întărirea legăturilor economice mai ales la nivel internațional, stimulându-se cooperarea și cercetarea în domenii și sectoare diverse.
3.Internaționalizarea sectorului întreprinderilor private. Rezultatele combinate ale celor doi “stimuli” economici prezentați anterior influențează în mod major procesul de internaționalizare a întreprinderilor private.Schimbul internațional de bunuri, servicii, capital, tehnologie se află în continuă creștere.Sectoarele de importanță capitală, care sunt atât cauză, cât și efect al fenomenului globalizării, sunt acelea considerate noua infrastructură pentru comerț – serviciile financiare, telecomunicațiile și transporturile. Aceste sectoare sunt integrate în mare măsură cadrului global, cu costuri reduse ceea ce relevă tot mai mult capacitatea lor de a facilita comerțul internațional și procesul de investire.
O consecință importantă a acestei internaționalizări o reprezintă evoluția vertiginoasă de integrare pe verticală a producției dincolo de granițe a corporațiior multinaționale.O altă consecință este constituită de apariția unei noi categorii – antreprenorii financiari – care adună la un loc capital, tehnologie și experiență managerială pentru a crea întreprinderi cărora li se incumbă combinarea unor variate forme de proprietate și control, în general pentru proiecte de infrastructură în domeniul energetic, al telecomunicațiilor și transporturilor (baza procesului de globalizare economică ).
Că acești trei “stimuli” prezentați mai sus propulsează globalizarea economică la niveluri neatinse anterior poate constitui, în opinia unor autori contemporani, o aparență adeseori înșelătoare. Însă acest al treilea val, orice s-ar spune, este diferit de celelalte tocmai prin orizontul vizat, atât în termeni geografici, cât și funcționali și de timp7.
Întrebarea critică rămâne însă cât de repede și cât de departe ar trebui să meargă procesul acesta al globalizării economice, atât pe plan mondial cât și pentru fiecare economie națională în parte, și ce impact va avea asupra performanțelor respectivelor țări.Din păcate toate răspunsurile care se pot da în momentul de față acestor întrebări au un defect capital : nu acoperă decât parțial problema, iar problema este dată de faptul că procesul se află în plină desfășurare, iar evoluția globalizării economice este mai sinuoasă, factorul imprevizibil având influența cea mai ridicată asupra rezultatelor finale.
1.3 IMPORTANȚA ACORDURILOR COMERCIALE REGIONALE
Acordurile comerciale regionale au constituit o parte importantă a sistemului comercial mondial încă de la înființarea GATT. Era limpede pentru semnatarii originari ai GATT că susținerea britanică pentru acord era esențială dar în același timp imposibilă fără o oarecare flexibilitate privind termenii acordului ce a stat la baza înființării Commonwealth-ului. În mod identic, peste ani, formarea uniunii vamale Benelux, a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, devenită mai apoi Comunitatea Economică Europeană și acum Uniunea Europeană, toate acestea au obligat GATT să admită existența unor relații economice și politice speciale, pentru a-și prezerva eficacitatea ca acord multilateral.
Acordurile comerciale regionale au fost inițial acceptate ca derogări excepționale de la principiul clauzei națiunii celei mai favorizate.Astăzi, acestea reprezintă aranjamente vamale care au crescut în importanță. Orice partener comercial major al nou constituitei OMC (exceptând Hong Kong, Japonia și Coreea) este acum parte a cel puțin unui acord economic regional notificat de GATT.
Pe cât sunt de numeroase acordurile comerciale regionale, pe atât sunt de complexe și de diversificate. Dacă aceste acorduri regionale se regăsesc în marea lor majoritate în categoria uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb, asemenea acorduri pot apărea foarte distincte în contextul diferitelor grupuri de țări, a diferitelor etape de dezvoltare, diferiților parteneri comerciali și diferitelor niveluri de aderare la procesul de liberalizare a comertului internațional.
Formarea majorității acordurilor comerciale regionale a avut loc în două perioade distincte : prima în anii ’60 și ’70, și a doua începând cu 1990. Cea mai rapidă creștere a fost concentrată aproape exclusiv în Europa. Peste 58 de acorduri au fost semnate și notificate de GATT între 1960 și 1979; iar dintre acestea, cel puțin 48 includeau parteneri europeni. O a doua perioadă a început la sfârșitul anilor ’80. Numai între 1990 și 1994 au fost notificate de către GATT peste 30 de acorduri regionale.
Europa de Vest continuă să joace un rol important în constituirea acordurilor comerciale regionale. În urma dezmembrării blocului sovietic, țările central și est-europene caută să semneze acorduri comerciale cu UE și țările AELS, în scopul găsirii unor piețe pentru produsele lor, dar și a obținerii de facilități și ajutor material în vederea restructurării economiilor lor naționale.
Mai puțin numeroase, dar semnificative sunt acordurile regionale care au apărut atât în America de Nord cât și în America de Sud, NAFTA, și respectiv MERCOSUR (uniune vamală între Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay ), cu tendințe clare de a se extinde și în Asia.
Regionalismul a început să câștige teren la sfârșitul anilor ’80 dintr-o varietate de motive economice și instituționale. Pe plan economic, au existat țări mici cu protecționism ridicat care au încercat să implementeze singure programele de reformă privind liberalizarea comerțului. Această liberalizare unilaterală a devenit din ce în ce mai relevantă pentru încheierea acordurilor regionale în măsura în care aceste țări mici aveau nevoie de o complementaritate a relațiilor lor comerciale, în sensul că pentru a fi eficiente pe plan extern aveau nevoie de accesul pe piețele externe. În această perioadă, comerțul între parteneri “naturali” – țări care dezvoltau prin tradiție relații comerciale însemnate – s-a intensificat la cote neatinse anterior.
Pe plan instituțional, acest proces de liberalizare unilaterală a concurat desfășurarea negocierilor în cadrul Rundei Uruguay a GATT (1986-1994) . La început negocierile au bătut pasul pe loc din cauza unei agende ce cuprindea un program ambițios care a generat multe controverse. Pentru a se ajunge la un consens în privința multor probleme, a fost necesară depășirea numeroaselor obstacole de ordin politic. Nu puține au fost momentele în care s-a pus pe tapet problema încetării imediate a negocierilor8.
Inițiativele regionale au apărut în urma negocierilor ca un paradis pentru țările mici care nu-și mai permiteau să adopte strategia lui “așteaptă să vezi ce se mai întâmplă” pe care merseseră în cadrul acordurilor multilaterale.
Ceea ce trebuie reținut este faptul că aceste inițiative regionale nu erau și nu sunt un substitut pentru negocierile multilaterale, ci un instrument complementar, care adesea este folosit pentru a influența pozitiv negocierile multilaterale.
Acordurile comerciale regionale care au proliferat după Runda Uruguay au dus la reducerea semnificativă a barierelor comerciale între multe țări. Influența lor a fost tot atât de mare și asupra politicilor comerciale globale. În măsura în care un acord comercial regional instituie liberalizarea piețelor, acest lucru servește ca model și experiență pentru viitoarele acorduri. Ba mai mult, poate reprezenta baza stabilă și generatorul unei adânciri a procesului de liberalizare a comerțului la nivel plurilateral și chiar multilateral9. Un exemplu în acest sens îl constituie NAFTA. După negocierile încheiate cu succes în 1992, toate îngrijorările în ceea ce privește faptul că NAFTA ar distrage atenția de la procesul de liberalizare au fost spulberate. Pe lângă faptul că NAFTA a ajutat la deblocarea negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, a încurajat națiunile din regiunea Asia-Pacific să adopte un set de principii pentru a liberaliza comerțul și investițiile până în anii 2010-2020. În fine, NAFTA a convins națiunile din emisfera vestică să contribuie activ la stabilirea unei zone de liber schimb la nivelul întregii emisfere până în anul 200510.
Apărătorii înfocați ai comerțului liber se despart atunci când este vorba de efectele acordurilor comerciale regionale asupra procesului de globalizare economică. Unii susțin că acordurile regionale sunt complementare obiectivelor globale ale OMC. Alții văd în ele tocmai impedimentul no.1 în calea globalizării11. Profesorul Jaime Serra afirmă în cartea sa “Reflections on Regionalism”: “Probabil că <mărul discordiei> între specialiști îl reprezintă superficialitatea cu care s-a discutat asupra legitimității acordurilor comerciale regionale ca instituții care contribuie la creșterea bunăstării la nivel global”12.
CAPITOLUL 2
RELAȚIILE COMERCIALE ȘI INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE
– DIMENSIUNI CHEIE ALE GLOBALIZĂRII ECONOMICE –
Schimburile comerciale sunt mai degrabă consecința decât cauza fluxurilor internaționale de capital, tehnologie și relații manageriale. Acestea din urmă – numite și dimensiuni non-comerciale reprezintă culmea noului val al globalizării economice. Dar, din cauza dificultăților care apar în măsurarea lor, acestea sunt lăsate pe planul al doilea sau ignorate în comparație cu relațiile comerciale. Raportul dintre importuri sau exporturi și PIB este de departe cel mai frecvent utilizat instrument pentru măsurarea globalizării economice, uneori chiar singurul, când de fapt, având în vedere gradul accentuat de creștere comerțul poate fi numai vârful aisbergului globalizării.
2.1 RELAȚIILE COMERCIALE ȘI GLOBALIZAREA
Comerțul a crescut mult mai repede decât producția globală începând cu jumătatea anilor ’80, atât în termeni absoluți cât și în comparație cu decadele anterioare. Metoda cea mai potrivită de măsurare a acestei creșteri a fost oferită de OMC și ia în calcul creșterea în volum a exporturilor de mărfuri comparativ cu producția mondială de bunuri.
Cea mai relevantă și sintetică apreciere a laturii comerciale a globalizării este dată de trendul raportului dintre comerțul total și PIB, trend ce a fost comensurat de OMC luând în calcul numeroasele dificultăți ce au apărut în această acțiune. Ratele estimate au sărit de la 7 % la 5 % în perioada 1950-1974, s-au mărit ușor până la 18% până în 1985, și apoi au crescut accelerat, atingând în 1995 23%13 .
Luând ca exemplu concludent economia americană, aceasta a ținut pasul mai mult sau mai puțin, funcție de conjunctură, cu trendul global de adâncire a dependențelor în relațiile comerciale, anume, într-un mod mai accelerat până în 1986, anul în care dolarul a suferit o depreciere puternică și a avut loc o restructurare a industriei americane pentru a deveni mai competitivă pe piețele internaționale. Raportul între exporturile și importurile de mărfuri, pe de o parte, și PIB, pe de altă parte a crescut de la 7% în 1950 la 17% în 1970, apoi la 14% în 1985, și în final, la 17% în 1994. Dacă luăm în calcul și serviciile, acest raport crește la 22%. Dependența comercială a SUA este totuși redusă în comparație cu alte țări – Belgia și Luxemburg înregistrează valori ale acestui raport de 150 %, Canada – 67%, Germania – 54%, Coreea de Sud – 61% și exemplele pot continua14.
Această privire de ansamblu arată că această creștere a comerțului internațional este urmarea directă a creșterii accelerate a producției globale, având două caracteristici principale de structură, care derivă din forța subsidiară a noului val al globalizării economice : prima are în vedere compoziția pe sectoare a comerțului mondial și a doua – distribuția sa geografică.
Compoziția pe sectoare a comerțului mondial cu mărfuri s-a modificat în mod constant înregistrându-se o concentrare pe produsele manufacturate. Așa cum se observă în tabelul 1, produsele manufacturate, au crescut în total exporturi de la 54% în 1963 la 63% în 1985 și 77% în 1995, în timp ce produsele agricole și materiile prime au scăzut ca pondere în exporturi la 12%, respectiv la 4% în 1995. Ponderea combustibililor de origine minerală a scăzut la mai puțin de 10 % în anii ’90, după ce a atins cote înalte în anii ’80, ca urmare a crizelor petroliere din anii ’7015.
Distribuția geografică a comerțului mondial până în 1960 poate fi caracterizată ca “tripolară” , relațiile comerciale fiind practic monopolul Europei Occidentale, Americii de Nord și Asiei de Est, comerțul desfășurându-se activ atât în interiorul acestor trei regiuni cât și între ele. Așa cum se observă și în tabelul 2, această orientare tripolară s-a adâncit în mod substanțial în anii ’80, comerțul în interiorul celor trei poli crescând de la 40% la 49% și între cei trei poli de la 19 la 27 de procente, în timp ce, ca o comparație, comerțul în și între celelalte regiuni ale lumii – inclusiv Asia de Sud, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu, Uniunea Sovietică – a scăzut de la 41% în anii ’80, la 24% în 199516.
Această concentrare tripolară apare crescând brusc și apoi prezintă un ușor declin în 1995, reflectând mai fidel noua direcție către care se îndreaptă comerțul actual, și anume cea de înlăturare a barierelor de orice fel. A existat, de asemenea, o schimbare semnificativă în interiorul grupului tripolar, cu Asia de Est în creștere, în paralel cu un declin al Europei Occidentale. Dominația celor trei regiuni puternic industrializate în comerțul mondial va continua cel puțin un deceniu, poate și mai mult.
În concluzie, comerțul a crescut rapid de la mijlocul anilor ’80, concentrat pe produse manufacturate și servicii, precum și orientat în interiorul și între cele trei cele mai puternic industrializate regiuni, precum și cu SUA printre liderii ce și-au intensificat substanțial relațiile comerciale internaționale. Această creștere a globalizării comerțului la niveluri neatinse anterior poate fi explicată parțial prin recentele reduceri ale barierelor comerciale și ale costurilor transportului. Însă motivul principal al acestei creșteri rezidă în dezvoltarea și structurarea optimă a investițiilor la nivel mondial.
2.2 INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ȘI GLOBALIZAREA
Investițiile străine directe au marcat de la un la altul noi recorduri, o urmare firească a intensităților activității corpurilor multinaționale și a eforturilor de liberalizare a piețelor și comerțului. Astfel potrivit datelor publicate de conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare, în anul 2000 investițiile străine directe (ISD) crescuseră față de anul precedent la intrări cu 10%, ajungându-se la impresionanta cifră de 349 miliarde de dolari, iar la ieșiri cu 2%, atingându-se 347 miliarde de dolari. Interesant este de subliniat faptul că ISD au crescut în valoare nominală mai repede decât produsul intern brut mondial și comerțul mondial. În ciuda faptului că economia mondială, în perioda postbleică, a cunoscut mai multe perioade de recensiune, mai mult ajungând în anul 1998 suma de 4 trilioane de dolari, față de 2 trilioane de dolari în 1996 și 1 trilion de dolari în 1997.
Cum se explică această expansiune extrem de puternică a investițiilor străine directe, îndeosebi în ultimul deceniu al secolului XX? De la început trebuie să precizăm că este aproape imposibil să suprindem absolut toate cazurile care au generat acest fenomen. Câteva dintre acestea le amintesc în continuare:
1. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creșterii fără precedent a investițiilor străine directe constă în afirmarea importanței producției internaționale, promovată, în primul rând, de corporațiile multinaționale. Potrivit celor mai recente statistici, sistemul producției internaționale se sprijină pe activitatea a aproximativ 60.000 de firme multinaționale, care supraveghează direct sau indirect, circa 500.000 de filiale amplasate, practic, pe toate meridianele globului. Acestea au ajuns să ofere 25% di producția mondială. Vânzările de mărfuri ale tuturor filialelor (inclusiv schimburile intrafirmă) s-au ridicat în anul 1998 la 11 trilioane de dolari, în timp ce volumul comerțului exterior mondial a totalizat numai 7 trilioane de dolari. La rândul ei, expansiunea producției nu ar fi posibilă fără liberalizarea regimului juridic al internaționale străine de către foarte multe state. Într-adevăr, în perioada 1991-2000, aproape 95% din totalul celor 599 măsuri adoptate în toată lumea au mers în direcția liberalizării investițiilor, prin abolirea unor procedee restrictive și înlăturarea altor obstacole existente în calea liberei circulații a capitalului. O bună parte din aceste măsuri s-au materializat într-un număr relativ mare de acorduri bilaterale privind protecția reciprocă și promovarea investițiilor. La data de 1 ianuarie 1997 erau în vigoare 1.330 de astfel de înțelegeri, în care erau implicate 162 de țări. Dintre acestea 62% erau încheiate între state dezvoltate ale lumii.
Desigur procesul de liberalizare a regimului juridic a activității investiționale a produs efecte multiple, începând cu menținerea și buna funcționare a piețelor, în sensul asigurării forțelor necesare unei mai bune distribuții în profil teritorial a investițiilor, până la crearea unor instituții adecvate supravegherii acestui demers. Ne referim, între altele, la problema schimbării comportamentului competițional al firmelor și reglementarea unor probleme ce țin de concurență. Totodată succesul acestor măsuri de liberalizare trebuie interpretat nu numai prin prisma creșterii fluxurilor de capital, de tehnologie și know-how, asociat cu accesul partenerilor mai puțin dezvoltați ca ele, ci înainte de toate, prin crearea condițiilor economice necesare participării și operării corporațiilor multinaționale în condiții de eficiență maximă.
Succesiunea perioadelor de recesiune cu cele de boom economic s-a reflectat puternic și asupra fluxurilor internaționale de capital, reprezentate, în principal, prin investiții directe. Fără a coborî prea mult pe scara istoriei postbelice, ne rețin atenția cel puțin trei perioade de boom economic care au marcat puternic și volumul investițiilor și anume:
Intervalul 1979-1981, foarte scurt, de altfel, când în urma crizei petrolului, Arabia Saudită a devenit al doilea mare receptor de investiții, după Statele Unite ale Americii;
Perioada 1986-1990, când pe harta economică a lumii a apărut noi investitori majori (ne referim, în primul rând, la Japonia);, perioadă caracterizată, în linii mari, prin abolirea multor bariere protecționiste și adoptarea unor măsurii importante de liberalizare a piețelor;
În fin, ultimii ani de după 1995, când o serie de țări au înregistrat niveluri record, atât la intrări cât și la ieșiri de investiții, ele beneficiind din plin de progresul înregistrat în domeniul telecomunicațiilor, care a permis corporațiilor multinaționale să coordoneze mai bine activitățile de producție, să supravegheze filialele și să conducă tranzacțiile internaționale la costuri din ce în mai mici.
Boomul înregistrat de investițiile străine directe nu s-a desfășurat în paralel cu creșterea investițiilor interne, realizate de firmele autohtone. Dimpotrivă de-a lungul ultimelor două decenii ale secolului XX, cu deosebire după anul 1985, s-a înregistrat o creștere a decalajului dintre cele două forme de investiții, în sensul creșterii în ritmuri mai înalte a investițiilor străine.
2. Analiza evoluției investițiilor străine directe ne dezvăluie și alte aspecte interesante. Înainte de toate, trebuie observat faptul că se mențin, încă disparitățile mari între diferite grupuri de state privite din punct de vedere al nivelurilor lor de dezvoltare economică, sau al stadiului de implementare a reformelor (dezvoltare, în curs de dezvoltare, respectiv în tranziție spre economia de piață). Volumul cel mai mare de investiții îl realizează țările dezvoltate. La nivelul anului 2000 acestea au investit 295 miliarde de dolari peste hotare și au primit 208 miliarde de dolari. Din rândul acestora, se remarcă Statele Unite ale Americii (atât la ieșiri, cât și la intrări) care conduce detașat în topul primelor 10 state dezvoltate. Statisticile internaționale apreciază că SUA absoarbe unul din fiecare patru dolari plasați sub formă de investiții directe în lume, fiind, în același timp, cel mai mare investitor peste hotare.
La rândul lor, statele aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare, numai în anul 2000, circa 51 miliarde de dolari și au primit 129 miliarde de dolari, remarcându-se, în acest context China.
Nu trebuie omis faptul că, în grupul statelor numite generic „în curs de dezvoltare” sunt incluse multe țări subdezvoltate. Potrivit datelor oferite de Organizația Națiunilor Unite din această categorie fac parte mai puțin de 48 de state (din care 32 se află în Africa Subsahariană), al căror produs intern brut per locuitor nu depășește 300 de dolari. Deși pe alocuri s-au înregistrat unele creșteri ale investițiilor directe, aceste state nu reprezintă decât 1,8% din volumul total al investițiilor care au ca destinație statele aflate în curs de dezvoltare. Descurajarea investițiilor se explică, în principal, prin incoerența politicilor economice, dimensiunile mici ale pieței interne (judecate fie din punct de vedere al numărului populației, fie al veniturilor per locuitor), infrastructura generală extrem de înapoiată, adversitatea condițiilor climaterice, poziția geografică, instabilitatea politică și socială etc. datorită acestor factori, în cea mai mare parte a lor nefavorabili, adeseori s-a înregistrat un proces de dezinvestiție, când unii investitori au recurs la repatrierea capitalurilor lor.
În ceea ce privește statele din Europa Centrală și de Est, problemele legate de investițiile străin, directe sunt oarecum diferite de cele întâlnite în alte zone geografice. Țările aflate în această regiune se confruntă cu o serie de greutăți specifice perioadei de tranziție spre economia de piață. Privite în ansamblul lor, „succesele” legate de atragerea investițiilor străine pot fi caracterizate ca slabe în raport cu standardele economiei globale. Până în momentul de față, investițiile străine directe au manifestat o strânsă dependență de programele de privatizare din aceste țări, programe care au cunoscut multiple meandre, în funcție de intensitatea și consecvența aplicării programelor de reformă economică. În ceea mai mare parte a lor, fluxurile de investiții străine rămân concentrate în Polonia, Ungaria și Republica Cehă unde programele de privatizare au fost mai avansate. Celelalte state, inclusiv România, ies mai greu din recesiunea economică generată de tranziție, multe din formulele adoptate nefiind pe deplin viabile, sau implicând costuri sociale mari. De asemenea, procesul investițional nu a putut fi susținut î suficientă măsură de sistemul bancar, neconsolidat și aflat, el însuși, în plin proces de restructurare-privatizare. În plus, în multe state din această zonă geografică s-a făcut resimțită ( cel puțin în primii ani de după 1990) o oarecare reținere în adoptarea unor formule mai radicale de restructurare a industriei și a sectoarelor economice. Lipsa de hotărâre politică în implementarea unor decizii a provocat mari întârzieri pe planul reformelor ce se impuneau cu necesitate. Ele s-au reflectat și pe planul creării cadrului concurențial care s-ar fi impus prin încurajarea întreprinderilor mici și mijlocii și adoptarea unor măsuri de demonopolizare a pieței. Firmele străine investitoare implicate în restructurarea și privatizarea unor întreprinderi au trebuit să facă față unei birocrații stânjenitoare și legislații ambigue. Foarte multe din filialele străine de producție, cu performanțe apreciabile în domeniul marketingului s-au angajat mai mult în operațiuni de export, decât în aprovizionarea piețelor interne unde activau. Acest fapt a întârziat economice reflectate în costuri și prețuri. Acolo unde acest lucru s-a produs a determinat fie o revigorare a unor industrii, fie o încetare a activității unor companii care s-au dovedit incapabile să facă față concurenței filialelor străine. În sfârșit, pentru a atrage investitorii străini, unele guverne s-au văzut nevoite să facă unele concesii (numite adeseori eufemistic facilități) unor firme multinaționale, garantându-le anumite drepturi asupra pieței de desfacere, sau prelungind perioadele în acestea erau scutite de taxe și impozite. Pentru țările care aspiră la intrarea în Uniunea Europeană reafirmarea unor privilegii de acest gen rămâne o necesitatea absolută.
Unele din statele Europei Centrale, precum Polonia și Ungaria, au devenit în ultimii ani ele însele exportatoare de capital. Semnificativ, în această privință, străinătate (îndeosebi în țările vecine)peste 58 milioane de dolari, acoperind 385 de proiecte. Din acestea 106 erau implementate în România, adică 28%. Restul se regăseau în S.U.A. (aproape 12%), Slovacia (10%), Austria (10%), Ucraina (8%) ș.a.m.d. Dintre firmele maghiare cele mai active în această privință s-au dovedit a fi: Oi land Gas Ltd. (MOL), care și-a extins rețeaua de distribuție a petrolului în țările vecine și a început să participe la lucrări de explorare în alte regiuni ale lumii, cele din industria farmaceutică, din industria ceramicii ș.a. Cele mai multe întreprinderi din Ungaria au fost privatizate, acum aflându-se în faza de consolidare a activităților și pozițiilor lor financiare. Ele și-au dovedit consolidare a activităților și pozițiilor lor financiare. Ele și-au dovedit competivitatea îndeosebi atunci când investesc în alte economii aflate în tranziție, în acest caz micii investitori, cu legăturile personale și culturale jucând un rol important. Totodată, nu este mai puțin adevărat că chiar guvernul maghiar printr-o serie de măsuri adecvate (linii de credit performanțele, garantarea investițiilor etc) sprijină promovarea investiților peste hotare.
3. Promotorul principal al investițiilor străine directe l-au constituit, însă, în tot acest timp, statele care fac parte din OECD au constituit motorul creșterii economice mondiale și forța propulsoare a globalizării. Ele au avut un rol deosebit de activ în creșterea volumului investițiilor străine directe și alcătuirea arhitecturii economiei globale de astăzi. Începând cu anul 1999, volumul investițiilor străine directe (atât la ieșiri, cât și la intrări) au depășit cifra de 250 miliarde de dolari anual, cea mai mare parte din capital circulând între țările membre OECD (a se vedea tabelul următor ).
Totalul intrărilor și ieșirilor de investiții străine directe din țările membre OECD, în perioada 1991-2000 (în miliarde de dolari).
Sursa: Calculat după UNTCAD, World Investment Report 2001, United Nations, Geneva, 2001, p. 303 și 308.
Așa cum rezultă din analiza datelor cuprinse în tabelul nr. 49, țările membre ale OECD vehiculează cel mai mare volum de investiții directe. Numai în perioada 1991-2000 ele au beneficiat de intrarea a 927,3 miliarde de dolari, având ca principale rezervoare S.U.A., Franța, Marea Britanie, Belgia, Luxemburg, Olanda, Spania, Canada, Australia, Suedia, Italia și Germania. Interesant este faptul că, doar cu câteva excepții, aceste țări, sunt și cei mai mari investitori peste hotare, având drept lider incontestabil Statele Unite ale Americii, cu 376 miliarde de dolari. Surprinde, oarecum situația contrastantă a Germaniei și Japoniei care, deși au găzduit un volum apreciabil de investiți străine, au investit enorm peste hotare: Germania de 6 ori mai mult decât a primit, iar Japonia de peste 25 de ori. De asemenea, se remarcă forța economică a unor țări relativ mici, precum Olanda și Elveția, care sunt prezente în circuitul mondial al capitalului cu investiții apreciabile. Aceasta demonstrează puterea unor corporații multinaționale care își au originea în aceste state. Pe ansamblu, așa cum ne confirmă situația menționată, volumul ieșirilor de capital sub forma investițiilor directe depășește net pe cel al intrărilor (1,367 miliarde de dolari, față de 927 miliarde de dolari), ceea ce demonstrează, încă o dată prezența activă a acestui grup de state pe arena economică internațională.
Desigur, această creștere a investițiilor directe în arealul statelor membre ale OECD se explică prin mai multe cauze. În primul rînd, ea este un rezultat direct al procesului de formare a capitalului intern, absorbit în bună măsură de piețele autohtone, dar pe de altă parte, aflat în căutare de noi piețe unde să-și găsească o valorificare superioară. Datorită acestui fapt, o serie de exportatori tradiționali de capital au devenit ei înșiși gazde importante ale unui impresionant volum de investiții. Dacă, în trecutul nu prea îndepărtat, oportunitățile cele mai mari în valorificarea capitalului le ofereau unele state foarte bogate în resurse naturale, în prezent atenția a fost concentrată de țările puternic dezvoltate din punct de vedere economic. Totodată acest state s-au remarcat prin stabilitate politică și socială, legi clare și simple, care au oferit garanție și siguranță plasamentelor investiționale.
4. O altă cauză a creșterii impresionante a volumului investiționale străine o constituie, fără îndoială, numărul foarte mare de fuziuni și achiziții, între firme și de firme. În toate regiunile lumii, dar, cu deosebire, în Statele Unite ale Americii și Europa Occidentală, fuziunile și achizițiile au jucat, în ultimul timp, un rol deosebit de important în creșterea investițiilor străine. Potrivit datelor furnizate de statisticile internaționale, din totalul investițiilor străine directe efectuate pe întreg globul, 275 miliarde de dolari a fost valoarea fuziunilor și achizițiilor, reprezentând, față de anul precednt, o creștere de 16 %.
Sursa: United Nations, World Investments Report 2001, Geneva 2001, p. 353-357
După cum se poate constata din urmărirea datelor cuprinse în tabel volumul cel mai mare de fuziuni și achiziții de firme s-a efectuat, cum era de așteptat, tot în statele dezvoltate, ponderea deținând-o America de Nord, cu centrul de greutate Statele Unite ale Americii. Interesant de subliniat este faptul că fuziunile și achizițiile efectuate în statele aflate în curs de dezvoltare, la nivelul anului 2000, au egalat pe cele din Europa de Vest, cu mențiunea, însă, că acest lucru a fost posibil numai prin contribuția Asiei de Sud-Est (peste 50%), în special a Chinei, cu 15,5 miliarde numai în anul 2000, celelalte investiții efectuându-se în America Latină (Argentina, Brazilia, Mexic ș.a) cu un total de peste 22 miliarde de dolari. Cât privește Europa Centrală și de Est care după cum se știe oscilantă de la un an la altul, ea fiind puternic influențată de ritualurile privatizării.
Se cuvine să menționăm, în acest context, faptul că pe parcursul anilor, a crescut numărul tranzacțiilor de fuziune-achiziție în valoare de peste 1 miliard dolari. Astfel, numai în anul 2000 s-au înregistrat 45 de asemenea tranzacții în valoare de peste 163 miliarde de dolari, adică 47% din intrările de investiții străine directe efectuate pe această cale. Corporațiile multinaționale localizate în Statele Unite ale Americii și Marea Britanie au fost și de data aceasta cei mai mari cumpărători, contabilizând aproape 57% din vânzările totale.
Spre deosebire de anii 50 și 60 când investițiile străine directe pe „loc gol” reprezintă cel mai popular mod de a intra pe o anumită piață, în ultimii anii fuziunile și achizițiile au devenit mijlocul principal de pătrundere. De pildă în cazul Statelor Unite ale Americii, ponderea investițiilor de tip „greenfield” a scăzut de 62% cât se înregistra în anii 195-1960, la 55% în perioada 1995-1999. Chiar și corporațiile japoneze care, până nu demult, preferau investițiile „greenfield” ca mod de principal de a intra pe piața unei țări, au trecut la achiziționarea masivă de firme și fuzionarea cu altele acolo unde oportunitățile de afaceri s-au dovedit a fi mai avantajoase.
5. Una din cauzele foarte importante care a contribuit la amplificarea mișcării capitalului rezidă tocmai în tendințele recente ale transferului de tehnologie. Plățile globale făcute sub formă de taxe pentru patente de investiție și licențe de aproape că s-au triplat în intervalul 1983-1998, fiind estimate la circa 50 miliarde de dolari. Și la acest capitol se remarcă dominația Statelor Unite ale Americii. De exemplu, în anul 1996 firmele din SUA mai exact corporațiile multinaționale care își au sediul în această țară, au încasat 27 miliarde de dolari sub formă de taxe pentru patente și licențe, adică, nici mai mult, nici mai puțin decât 56% din totalul încasărilor mondiale atribuite acestei forme de investiții.
De altfel, la fel ca în alte domenii și aici asistăm la un înalt grad de concentrare a drepturilor de autor, patentelor și licențelor în doar câteva țâri. Alături de Statele Unite ale Americii se evidențiau Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța și Olanda. Aproximativ 20% din veniturile firmelor americane obținute pe această cale au provenit din transferurile către firmele japonez. Restul s-au obținut, în cea mai mare parte, din transferurile făcute către celelalte patru state amintite mai sus, sau alte țări. De aceea, cele cinci state menționate nu au reușit să încaseze decât 33% împreună. Din această cauză, în multe țări altele decât SUA creșterea veniturilor de pe urma vânzărilor de tehnologie nu au reușit să acopere plățile pentru achiziționarea de licențe. O parte și mai mică din fluxurile tehnologice se îndreaptă spre țările aflate în curs de dezvoltare. În ciuda adoptării acestor acorduri de liberalizare a investițiilor și a înregistrării unei creșterii oarecare a volumului lor, nu întotdeauna acest boom a fost însoțit și de un boom în fluxurile tehnologice. În China, de exemplu plățile pentru tehnologie nu au crescut în același ritm cu intrările de investiții străine directe după 1990. Acest fapt se explică, în parte, și prin decalajul care există între momentul efectuării investiției și plata efectivă pentru tehnologia folosită. De asemenea, s-ar putea ca filialele nou înființate să nu plătească în întregime tehnologia primită, sau, pentru moment, să nu aibă posibilitățile financiare necesare. În alte zone, precum Coreea de Sud, Singapore sau Taiwan importurile tehnologice și plățile pentru aceasta s-au menționat tot timpul la cote înalte, ceea ce înseamnă că fluxurile tehnologice s-au concentrat în industriile de vârf, cum ar fi microelectronica sau noile materiale. S-a constat că, de obicei, în țările aflate în curs de dezvoltare, plățile pentru tehnologie ating un vârf de sarcină abia după 3-4 ani de la efectuarea investiției inițiale. Drept, urmare, plățile pentru tehnologiile adoptate, asociate cu creșterea fluxurilor investiționale în unele state aflate în curs de dezvoltare au început să se facă resimțite spre sfârșitul ultimului deceniu al secolului XX.
6. O influență foarte mare asupra creșterii volumului investițiilor străine directe au avut-o, fără îndoială, încheierea diferitelor acorduri între firmele situate în țări diferite. Aceste înțelegeri materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu și lung au cunoscut la fel de varietate, de la binecunoscutele societății mixte, până la cel de leasing subcontractele, franciză, marketing și cercetare-dezvoltare. Cea mai mare parte a acestor înțelegeri a fost realizată în ultimul deceniu, între firmele aparținând statelor incluse în Triadă. Mai exact, firmele din Uniunea Europeană au participat în proporție de 40%, cele japoneze în proporție de 38%, iar cele din SUA 80% . Totodată se remarcă tot mai mult prezența firmelor din unele state aflate în curs de dezvoltare, în special la capitolul societății mixte.
De-a lungul ultimelor decenii progresul realizat în domeniul științei și tehnicii a influenței profund întregul mediu al afacerilor internaționale. Cum era de așteptat, acest fapt s-a repercutat și pe planul multiplelor acorduri încheiate între firme, cu deosebire cele care vizează sectorul cercetării-dezvoltării. Câțiva factori au contribuit la această schimbare. În primul rând, în multe industrii a devenit extrem de dificil pentru o singură firmă (cu excepția celor foarte mari) să susțină individual un program costisitor de cercetare, pentru a-și menține competitivitatea pe piață. Inovația și know-how-ul au devenit cruciale pentru îmbunătățirea eficienței noilor produse. De aceea, în condițiile globalizării producției și internaționalizării piețelor, competiția dintre firme s-a înăsprit. Pe fondul acestei situații, foarte multe firme s-au văzut nevoite să recurgă la fuziuni, eventual achiziții, în scopul creării acelei mase critice de resurse necesare păstrării competitivității. Totuși, achizițiile și fuziunile nu au oferit întotdeauna acea flexibilitate a producției cerută de scurtarea ciclului de viață al produselor, rezultată, la rândul ei, din schimbările intervenite în tehnică și tehnologie. Dificultățile apărute ca urmare a promovării formelor tradiționale de aranjamentelor. Dificultățile apărute ca urmare a promovării formelor tradiționale de aranjamente interfirme s-au amplificat, ceea ce a determinat firmele să identifice și alte căi prin care să facă față mai bine noilor cerințe tehnologice. Astfel, multe firme s-au orientat spre parteneriatele strategice, formulă prin care s-a reușit un fel de internaționalizare a avantajelor, inclusiv tehnologice. Cu alte cuvinte, parteneriatele strategice oferă posibilitatea accesului la o serie de tehnologii complementare, reducerii costurilor și riscurilor, creând, în același timp, o forță sinergică mai mare asociată cercetării-dezvoltării. Cât privește firmele care provin din statele aflate în curs de dezvoltare, astfel de parteneriate strategice le oferă oportunitatea de a intra în posesia unor tehnologii noi, care să le îndrepte mai repede spre produsele cu o valoare adăugată per produs mai mare și să le faciliteze pătrunderea pe anumite piețe.
Dintre toate formele de acorduri și înțelegeri cel mai mult au crescut cele care au îmbrăcat forme parteneriatelor strategice în domeniul cercetări-dezvoltării. Declinul înregistrat în anumiți ani nu a fost de natură să anuleze trendul general pozitiv. De menționat că aproape 86 % din aceste parteneriate strategice în domeniul cercetării-dezvoltării încheiate în ultimul deceniu au avut ca partener o firmă din Statele Unite ale Americii, 31% o firmă din Uniunea Europeană, iar 31% o firmă din Japonia. Iată, de altfel, cum au evoluat aceste parteneriate strategice în domeniul cercetării-dezvoltării în numai cinci ani respectiv 1990 și 1995.
Numărul parteneriatelor strategice în domeniul cercetării-dezvoltării în anii 1995 și 2000 pe principalele regiuni/țări ale lumii
Sursa: United Nations, World Investments Report 2001, Geneva 2001, p. 15
7. De pe lista cauzelor (facturilor) care au contribuit la creșterea vertiginoasă a investițiilor străine directe nu poate lipsi, în nici un caz, comerțul. Orice discuție privind implicațiile pe care le are relația dintre comerț și investițiile străine directe trebuie să pornească, mai întâi, de la natura ei,. Trecând peste o serie de ipoteze de lucru care ar putea fi utilizate în vederea găsirii unui răspuns adecvat la problema ridicată mai sus, cert este faptul cp cele două variabile (comerțul și investițiile) se găsesc într-un raport de complementaritate deoarece:
Ele reprezintă două căi folosite de firme pentru a vinde în străinătate;
Ambele depind de un set comun de factori, precum dimensiunea piețelor interne ale țărilor gazdă, dau de măsurile de liberalizare a piețelor pe care acestea din urmă le adoptă;
Fiecare se sprijină și încurajează reciproc, în sensul că promovarea unor exporturi prioritare facilitează, în continuare, alte investiții, iar acestea la rândul lor, presupun fluxurile comerciale exprimate prin importuri și exporturi;
Investițiile străine stimulează exporturile din țările gazdă, fie prin filialele create în străinătate, fie prin relațiile de cooperare inițiate cu firmele locale;
În fine, politicile guvernamentale legate de stimularea comerțului exterior întotdeauna au avut un puternic impact asupra fluxurilor investiționale și viceversa.
Această relație de complementaritate dintre comerț și investiții a fost subliniată în numeroase studii de specialitate. Astfel, chiar în cazul Statelor Unite ale Americii intrările și ieșirile de capital sub forma investițiilor directe au contribuit foarte mult la stimularea exporturilor.
În ciuda relației de complementaritate dintre comerț și investițiile directe străine, între ele există și diferențe. Astfel, investițiile directe, în cea mai mare parte a lor, se fac pe termene mai lungi. Apoi, de cele mai multe ori, investitorul solicită garanții că va fi tratat corect și echitabil în țara gazdă, bineînțeles în deplină concordanță cu reglementările legale locale (protecție împotriva exproprierii, asigurarea dreptului de transfer a profiturilor ș.a.m.d). Pe de altă parte, așa cum am mai menționat, investițiile străine directe pot constitui o punte de legătură pentru țările gazdă (mai ales cele aflate în curs de dezvoltare) cu piețele externe, ajutându-le să-și îmbunătățească balanța comercială prin creșterea volumului exporturilor. Din aceste motive, multe țări combină unele măsuri privind protecția comercială (taxe vamale, restricții cantitative, standardele tehnice etc.) cu adoptarea unor stimulente pentru firmele care investesc. În acest caz, problema care se pune pentru investitor nu este legată de accesul pe piața respectivă, atâta timp cât i se garantează acest lucru, ci mai degrabă, aceea a alegerii modului de intrare.
Plecând de la aceste considerente, multe țări aflate în curs de dezvoltare și-au elaborat un întreg set de strategii privind investițiile străine. Adeseori ele au fost asociate unei rapide industrializării și concomitent unei expansiuni a tehnologiilor moderne. S-a omis, însă, un lucru și anume că investițiile străine directe au contribuit întotdeauna la îmbunătățirea performanțelor comerțului. La început, intrările de capital influențează comerțul identificând bunurile și serviciile ce pot fi exportate în condiții de eficiență. O bună parte din acestea vor fi mijlocite de activitatea corporațiilor multinaționale proaspăt implantate. După aceea, datorită transferului de tehnologie și a legăturilor tot mai strânse cu firmele locale, investițiile străine directe vor influența creșterea competitivității și deschiderea spre piețele externe. Experiența noilor țări industrializate din estul și sud-estul Asiei a demonstrat cu prisosință forța transformatoare a investițiilor directe în contextul în care ele sunt sprijinite de o politică de piață orientată spre exterior, caracterizată prin liberalizarea comerțului și un regim investițional favorabil. O politică deschisă în domeniul comerțului contribuie în mod direct la creșterea atractivității unei țări în ceea ce privește localizarea corporațiilor multinaționale, fiindcă, în felul acesta, ele au posibilitatea să se aprovizioneze cu factori de producție mai ieftini din exterior. După cum se știe, o anumită perioadă de timp industria electronică din multe state situate în Asia de Sud-Est a fost dominată de străini prin intermediul investițiilor directe. Pe măsură ce această industrie a devenit competitivă, ea a impulsionat dezvoltarea și altor firme locale, care, cu timpul, au devenit ele însele multinaționale.
8. Deși pretutindeni în literatura de specialitate internaționalizarea producției și apoi globalizarea ei este prezentată ca un efect al creșterii exporturilor de capital sub formă de investiții directe, astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că, de la un anumit punct, însăși globalizarea activității productive s-a transformat într-o cauză a sporirii volumului fluxurilor investiționale. Factorul principal care a determinat această inversare a situației l-a constituit expansiunea corporațiilor multinaționale pe toate continentele și intrarea sub incidența activității a lor a unor părții tot mai mari din producția materială și servicii. Astfel, potrivit unor studii efectuate de unele organisme de specialitate aparținând OECD, în Canada și Irlanda filialele străine dețineau în anul 1999 peste 50% din producția manufacturată. În Olanda, ponderea filialelor aparținătoare unor corporații multifuncționale străine depășea 30% iar în Marea Britanie și Franța 20%. La fel stăteau lucrurile în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, unde această pondere oscila între 10% și 20%. Dintre statele dezvoltate, o singură țară făcea excepție și anume Japonia care, în același an, nu înregistra decât 3% ceea ce vine să confirme volumul relativ redus al investițiilor străine intrate, în comparație cu toate celelalte țări puternic industrializate.
Creșterea volumului investițiilor străine directe ca urmare a intensificării activității corporațiilor multinaționale se explică și prin performanțele economice de filialele lor în străinătate. Într-adevăr, evoluția stocului de investiții materializat, în primul rând, în volumul activelor deținute, valoarea adăugată obținută, volumul vânzărilor, mărimea exportului și alți indicatori economici de acest gen, pledează în favoarea acestei concluzii. Ei s-au reflectat, în cele din urmă, în performanțele macroeconomice ale statelor în care își desfășoară activitatea. Este adevărat că, în ceea ce privește mărimea acestor indicatori, mai ales cei ce sunt legați de producția internațională, trebuie să manifestăm o oarecare prudență, aceasta deoarece cuantificarea efectelor investițiilor străine directe asupra variabilelor macroeconomice nu poate fi făcută întotdeauna cu suficientă exactitate. Se știe că, există numeroși factori de natură ciclică și structurală care afectează acești parametri, independent de investițiile directe. S-ar putea pune și altfel întrebarea: ce s-ar fi putut întâmpla în absența investițiilor străine? Una din căile de depășire a acestor dificultăți ar consta în compararea performanțelor filialelor străine din țările gazdă, cu realizările firmelor locale din același sector. Pentru a pune în evidență aceste diferențe, Secretariatul OECD a monitorizat activitatea filialelor străine pe teritoriul statelor membre, pe un număr de ani. Din analiza datelor obținute s-au desprins câteva concluzii și anume:
a) în marea majoritate a cazurilor diferențele dintre performanțele dintre performanțele filialelor străine și cele ale firmelor interne pot fi atribuite diferențelor de mărime, specificului sectorului de activitate și gradului de internaționalizare;
b) în filialele străine productivitatea a fost factorul principal care condus la creșterea capacității lor productive, pe când în cadrul firmelor locale un anumit rol a continuat să-l aibă și volumul de muncă;
c) aproape peste tot filialele străine au beneficiat de o infuzie tehnologică din partea companiilor mamă, ceea ce le-a conferit de la început o notă de superioritate. De pildă, ponderea filialelor străine în totalul producției manufacturate a fost aproape întotdeauna mai mare decât în nivelul ocupării forței de muncă. Aceasta dovedește faptul că investițiile străine directe au fost de regulă orientate spre sectoarele cu un înalt grad de expunere spre competiție, capabile să realizeze niveluri ridicate ale productivității muncii. Pe un plan mai larg, mobilitatea capitalului la scară mondială a permis îmbunătățirea alocării globale a resurselor, direcționând economiile la nivel mondial spre cele mai bune utilizări productive. În felul acesta, investițiile străine directe au dat posibilitatea statelor „recipient” să mențină un anumit echilibru între investiții și consum, în ciuda fluctuațiilor înregistrate de venituri. Ca atare, intrările masive de investiții au oferit posibilitatea statelor gazdă să susțină cele mai înalte rate de creștere economică posibile.
9. Creșterea fără precedent a volumului investițiilor străine directe a fost stimulată în ultimul timp și de existența unor diferențe notabile în ceea ce privește eficiența și structura unor piețe regionale. Tabloul localizării investițiilor străine pe diferite meridiane ale globului a fost și rămâne încă foarte complex. Astfel, până în anul 1960, aproape 2/3 din investițiile efectuate de companiile din S.U.A. se îndreptau spre Canada, forma predominantă sub care se realizează fiind societățile mixte. O altă parte era localizată în Europa și America Latină. În Orientul Îndepărtat volumul investițiilor americane s-a menținut la cote reduse, în parte datorită distanțelor, dar și barierelor culturale și politice. Această configurație a distribuției investițiilor s-a menținut în linii mari până prin anul 1980. După aceea, poziționarea lor s-a schimbat brusc, locul principal ocupându-l Europa. Astfel, din 1990 și până în 1995, volumul investițiilor companiilor americane în Europa a crescut cu 200%, pe când în Canada numai cu 63%. Creșteri și mai mari s-au înregistrat spre Japonia (462%), Australia (900%) și unele state din Asia de Sud – Est-Pacific (cu 400%). Explozia cunoscută de investițiile americane în Japonia se explică prin faptul că, până în anul 1980, această țară a pus numeroase bariere în calea investitorilor străini. Cât privește Asia de Sud – Est – Pacific, creșterea este pusă pe seama industrializării rapide a unor state din această zonă geografică.
La rândul lor, intrările de investiții străine pe piața S.U.A. au cunoscut, în același interval de timp, rate incredibile de creștere. Astfel, dacă în anul 1970 volumul lor abia depășea 13 miliarde de dolari, în anul 1990 ele însumau peste550 miliarde de dolari . În fapt, între 1980 și 1989, acestea au crescut mult mai repede decât investițiile efectuate de corporațiile multinaționale americane peste hotare. Tendința de a investi în S.U.A este un rezultat al puterii și stabilității economiei acestei țări, precum și a rolului pe care îl are dolarul pe piața mondială.
Trebuie, însă, să observăm faptul că această orientare a investițiilor străine spre economia S.U.A. nu a fost continuă. De exemplu, între 1970 și 1980, Statele Unite ale Americii au acumulat deficit comercial. Drept urmare, un șir întreg de evenimente, desfășurate în această perioadă au creat condițiile favorabile atragerii unui volum sporit de investiții străine spre această țară. După aceea, pe aliniamentul anului 1985 dolarul american a înregistrat un vârf valoric în cotația lui cu alte valute occidentale. Drept urmare, volumul importurilor S.U.A. a crescut vertiginos, iar exporturile au scăzut. Rezultatul s-a materializat în apariția unui deficit comercial serios. Între 1985 și 1992 valoarea dolarului a început iarăși să scadă, ceea ce a mai redus din deficitul comercial. Totuși, scăderea valorii dolarului,și persistența deficitului comercial au avut unele urmări. Printre altele, ele au permis trecerea unei sume apreciabile de dolari în mâini străine, care nu au ezitat s-o folosească în operațiuni de cumpărare de active productive pe teritoriul S.U.A. Interesant este faptul că multe din întreprinderile nou create (între 1980 și 1994 au apărut în medie cam 1.000 de întreprinderi de acest gen) produceau bunuri pe care, nu au cu mult timp în urmă S.U.A. le importa. Menționăm în această privință, cazul autoturismelor Honda și Mazda pe care americanii le aduceau din Japonia. În scurt timp, beneficiind de lipsa barierelor de limbă și de afinitățile culturale, Marea Britanie a devenit principalul investitor străin Statele Unite ale Americii, depășind Japonia, Olanda, Germania și alte țări mari exportatoare de capital.
Structura investițiilor străine în S.U.A în anul 1994
Sursa: United Nations, World Investments Report 2001, Geneva 2001, p. 368
De asemenea, merită a fi reținut faptul că, în anul 1970, Japonia nu deținea decât 2% din totalul investițiilor străine directe care operau pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, pentru ca, 1994, să ajungă la 21%. Ața cum am mai menționat, fluxurile de capital străin către Japonia s-au menținut mult timp la cote scăzute, acestea și pentru că firmele japoneze au găsit mult mai economicos să investească în S.U.A. și de acolo să transforme în Japonia cunoștințele tehnologice de care aveau nevoie. Acum, multe din industriile intensive în cunoștințe sunt amplasate în Japonia, iar cele intensive în forță de muncă le-au plasat în alte state, de regulă aflate în curs de dezvoltare, unde salariile orare sunt mult mai mici. Dar, chiar ăi pe teritoriul S.U.A. distribuția investițiilor străine directe este inegală. În această privință, la nivelul anului 1995, pe primul loc se situa statul California, urmat de Texas și apoi la mare distanță de New Zork, Illinois, Ohio, Florida, New Jersey, Alaska, Louisiana, Giorgia, Pennsylvania ș.am.d. Aceleași discrepanțe pot fi observate și în cazul altor state dezvoltate, cum ar fi între nordul și sudul Italiei, vestul și estul Germaniei etc.
10. În fine, o situație extrem de contradictorie o prezintă grupul statelor considerate a fi în curs de dezvoltare. Aici, disparitățile sunt mai mari,și i persistente. Continentul african nu reușește să contabilizeze nici 3% din totalul anual mondial al investițiilor străine directe. Dacă, între 1975 și 1980, în întreaga Africă ni intrau (în medie) decât 800 milioane de dolari pe an, în intervalul 1990 – 1996 volumul acestora a crescut la 3,9 miliarde de dolari, ceea ce în traducere ar însemna o picătură într-un ocean. Privită în detaliu, nici această sumă nu a fost uniform distribuită, Nigeria, Egipt și Africa de Sud luând mai mult de jumătate. Ceva a început, totuși, să se schimbe și aici. În prezent, din totalul investiților directe care se îndreaptă spre Africa aproximativ 2/3 sunt găzduite de sectorul secundar și terțiar, deși sectorul primar este mult mai important decât în alte țări, situate pe alte continente. Firmele africane, chiar și cele care au început să-și internaționalizeze producția, sunt relativ rare și mici, de aceea fluxurile investiționale orientate către Africa sunt foarte slab concentrate. Încep să se ivească, însă câțiva poli ai dezvoltări precum Africa de Sud, Marocul, Tunisia, Egiptul, dar ei sunt încă firavi și departe de ceea ce ar trebui să fie. Statele dezvoltate ale lumii evită să investească în Africa, pe care o consideră generatoare de mari riscuri. Deocamdată, o bună parte din investiții vin din Asia, printre cei mai mari investitori numărându-se China, Coreea de Sud, Malaezia, Pakistan și Taiwan (provincie a Chinei). Iată doar câteva exemple. Daewoo a investit destul de mult în extinderea construcției de automobile în Maroc și asamblarea altora, adaptate la condițiile climaterice africane, în Botswana. J. R. Group ( Hong Kong) și-a extins sfera de activitate în Seychelles în industria turismului și a înființat chiar o bancă. Telekom Malaezia a cumpărat 30% din acțiunile lui Ghana Telecom. În plus, există mai multe înțelegeri și proiecte de investiții în industria hotelieră, bănci și extracția petrolului. Totodată, Ghana și Malaezia și-au acordat uneia alteia statutul națiunii celei mai favorizate. Cele mai multe proiecte de investiții s-au îndreptat spre Africa de Sud după ridicarea sancțiunilor internaționale asupra acesteia. De pildă, numărul firmelor originare din S.U.A. care au investit în această țară a crescut de la 104 în 1991 la 281 în mai 1997. Numărul firmelor care au început să investească în Africa de Sud a crescut rapid potrivit aceleași surse bibliografice citată mai sus, în medie, lunar aproape patru firme din S.U.A. au investit în această țară între 1994 și mai 1996. La aceeași dată (mai 1996), alte 350 de filiale aparținând unor corporații multinaționale cu baza în Germania erau amplasate în Africa de Sud. Acestora li se adăugau alte 31 de filiale franceze. O bună parte din aceste investiții sunt concentrate în provincie Gauteng (în jurul Johannesburg), unde au fost amplasate 80% din filialele străine.
Deși creșterea investițiilor străine în Africa de Sud constituie un fenomen relativ nou, investitorii rămân, totuși, prudenți datorită problemelor sociale existente, dificultăților întâmpinate la intrare, gradul înalt de monopolizare a economiei, controlată în prezent de câteva conglomerate ș.a. De aceea, în perspectiva apropiată, nu ne putem aștepta la răsturnări spectaculoase de situație. Ca, de altfel, în toată Africa, până când performanțele economice nu vor fi îmbunătățite, de asemenea nu vor fi adoptate măsuri mai curajoase de liberalizare a regimului investițiilor străine, coroborate cu reducerea taxelor și abolirea controlului prețurilor, sau nu vor fi elaborate programe de privatizare mai clare, prin intermediul cărora să fie definit mai limpede statutul proprietății. Pe fondul acestor probleme, în Africa au început să apară o serie de înțelegeri de integrare regională, favorizate de convergențe politicilor economice a multor state africane.
Principalele țări receptoare de investiții directe din America Latină în anii 1997 și 1998 (în miliarde de dolari)
Sursa: United Nations, World Investments Report 2001, Geneva 2001, p. 402
După cum rezultă din datele din tabelul anterior, cele mai mari state receptoare ale ISD rămân Brazilia, Mexic și, într-o oarecare măsură, Argentina și Venezuela. Cel mai mare investitor în regiune rămâne S.U.A care în anul 1999 deținea 44 din primele 100 de filiale (ordonate după volumul vânzărilor), alte 37 aparținând corporațiilor multinaționale din Uniunea Europeană. Ultimii ani au adus schimbări substanțiale în peisajul investițional din această importantă regiunea a lumii.
Ca concluzii s-ar putea surprinde din analiza principalelor fluxuri de capital (cea mai mare parte sub forma investițiilor străine directe) la scară planetară, în ultimele două decenii ale secolului XX? Desigur, este extrem de greu să facem o sinteză a tot ceea ce s-a petrecut în acest interval de timp. Totuși, câteva aspecte ni se par a fi mai relevante, meritând a fi subliniate.
În primul rând că procesul internaționalizării producției nu reprezintă decât o latură a globalizării. El nu ar fi posibil dacă nu era susținut de un interes flux de capital, a cărui componentă principală au constituit-o investițiile străine directe;
Investițiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de lance al globalizării capitalului și, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale;
Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de țări coincide, în timp cu transformarea acestora în cele mai mari recipiente ale investițiilor străine;
Pe parcursul anilor, investițiile străine au devenit mai importante decât comerțul exterior. Dacă o lungă perioadă de timp, comerțul mondial a constituit mecanismul principal prin care economiile naționale au fost legate între ele în integrarea tuturor țărilor în economia mondială. Mai mult decât atât, investițiile străine directe nu reprezintă doar un simplu mecanism de integrare a piețelor, ci liantul dintre sistemele productive ale diferitelor țări. Acestea înseamnă o integrare mult mai adâncă decât a putut s-o facă schimbul de mărfuri.
2.3 PUNCTE FORTE ȘI PUNCTE SLABE A URMĂTOARELOR ȚĂRII ÎN CURS DE DEZVOLTARE
1. LETONIA
Puncte forte:
Reformele economice structurale se continuă în perspectiva adeziunii la Uniunea Europeană (sistemul de repliere, asanarea sistemului bancar, avansarea proiectelor de privatizare).
Partener al Europei de Vest si de Est, Letonia încasează rețete importante de tranziție, grație portului Ventspils, punct de ieșire al unui important petrolier rus.
Nivelul datoriilor exterioare rămâne tolerabil în ciuda unei creșteri regulate.
Puncte slabe:
Balanța comercială a Letoniei afișează un deficit structural.
Țara rămâne puternic dependentă de Rusia pentru aprovizionările sale cu energie, pentru activitatea de transit și pentru ieșiri.
Integrarea minoritații ruse (o treime din populație) rămâne un factor de tensiuni, în ciuda unei facilizări a condițiilor de obținere a cetățeniei letone.
Lipsa coeziunii între partidele politice duce la o succesiune a guvernelor de coaliție.
2. UZBEKISTAN
Puncte forte:
Uzbekistanul este al doilea exportator mondial de bumbac, principala activitate generatoare de fonduri.
Țara este în aceeași măsură producătoare de aur, de aramă, petrol și gaze naturale.
Țara este cea mai populată dintre țarile Asiei Centrale, din C.E.I. (mai mult de 25 milioane locuitori) ceea ce face să fie o potențială piața interesantă.
La frontieră cu Afganistanul, țara are o hartă geo-politică în contradicție pentru învingerea tutelei ruse.
Puncte slabe:
Principalele bogății ale țarii sunt subordonate condițiilor externe (cursurilor mondiale, climatului).
“Calea uzbekă” se traduce prin foarte slabe reforme structurale.
Politica de dirijare a autoritaților se limiteaza la investiții străine și constituie un obstacol în susținerea organismelor multilaterale (nici un program FMI începând din 1996).
Opoziția islamistă este un factor de fragilitate pentru putere. Tensiunile regionale în Asia Centrală alimentează această incertitudine.
3. RUSIA
Puncte forte:
Rusia dispune de un potențial natural și uman considerabil.
Statutul său de putere regională și nucleară s-a afirmat începând cu venirea la putere a lui Vladimir Putin și mai ales odată cu susținerea adusă Statelor Unite, după 11 septembrie.
Reformele structurale – care au rămas insuficiente sub legislatura lui Boris Elțân – au fost amorsate.
Reluarea Federației, a Parlamentului, a Oligarhiilor de către statul federal a adus o stabilitate politică care a început să se traducă în comportamente economice.
Puncte slabe:
Evoluția economică nu trebuie să mascheze faptul că nivelul producției și al investiției rămâne foarte jos în comparație cu cel de dinainte de 1990.
Increderea în investitorii străini este slabă din cauza drepturilor de proprietate și creanțelor aleatorii.
Ponderea materiilor prime este din ce în ce mai pronunțată în export, ceea ce face ca economia rusă să rămână vulnerabilă la schimbările de preț ale acesteia.
Operatorii internaționali rămân marcați de lipsa unilaterală din august 1998.
4. ROMÂNIA
Puncte forte:
România reprezintă o potențială piață importantă.
Autoritățile vizează o integrare în organismele occidentale (Otan, UE) și așteaptă ca efectele acesteia să continue ritmul reformei.
Puncte slabe
România are o anumită întârziere în punerea în aplicare a restructurării industriale și bancare.
Avansarea reformei strucurale se lovește de o insuficientă voință politică și o slabă susținere populară.
Din lipsa investițiilor străine, țara a finanțat deficitele sale exterioare recreându-și datorii, al căror nivel devine preocupant.
Deci țara este dependentă de capitalul străin pentru a-și acoperi nevoile de finanțare, astfel că încrederea în piețele financiare rămâne slabă și relațiile cu instituțiile financiare internațioanle rămân problematice.
Redemarajul credinței, ameliorarea contextului politic, cu sosirea la putere la sfârșitul anului 2000 a unui guvern minoritar social-democrat și continuarea procesului de adeziune la UE, au antrenat o reluare a încrederii care permite slăbirea menghinei situației financiare.
Situația României rămâne totuși precară. Pe de o parte, din cauza ritmul lent al reformelor, care este în mod egal responsabil de persistența unei inflații crescute și din cauza dificultății asanării finanțelor publice. Pe de altă parte, din cauza faptului că reluarea economică, în mare parte trasă de cererea internă, conduce la o mărire a deficitului evaluărilor externe și a unei creșteri a nevoii de finanțe exterioare.
În acest cadru, și în contextual internațional, dependența țării este sporită vizavi de instituțiile multilaterale ca FMI dar și de investitorii internaționali (piețele de capital și de investiții directe străine legate de privatizarea în curs).
5. KAZAKHSTAN
Puncte forte
Puțin populată, dar dotată cu un teritoriu imens, țara a reușit să exploateze rezerva sa petrolieră.
Producția și exportul de petrol au crescut în volum, grație unei strategii de atragere a investițiilor străine pentru exploatarea câmpurilor petrolifere și construcția de petroliere
Țara captează 40% din investițiile străine directe dirijate către C.E.I. și asta contribuie la relaxarea constrângerilor exterioare.
Relativa stabilitate internă și relațiile bune cu Rusia, China și țările occidentale sunt facori de dezvoltare economică și politică.
Puncte slabe
Sectorul energetic domină progresiv producția și exporturile făcând țara din ce în ce mai vulnerabilă la schimbările de prețuri.
Țara importă cvasitotalitatea bunurilor de consum, fiind astfel din ce în ce mai vulnerabilă de principalul său furnizor, Rusia.
Economia, în afara sectorului energetic, este insuficient reformată și îi lipsește tranparența.
6. UNGARIA
Puncte forte
Reformele angajate de Ungaria de la începutul tranziției, restructurarea sectorului productive și financiar, și investițiile străine au adus roade. Cu o cerere internă sporită, investițiile și exporturile sunt factorii principali ai unei credințe susținute.
Stabilitatea politică și economică a Ungariei nu poate fi decât consolidată de viitoarea sa adeziune la Uniunea Europeană, după admiterea ei în OCDE și integrarea în Otan.
Sistemul financiar ungar este unul dintre cele mai dezoltate din Europa Centrală.
Puncte slabe
Faptul că este o țară de talie mică și deschiderea economică au făcut-o tributară țărilor din UE care sunt principalii parteneri comercial;
Reducerea deficiturilor publice este notabil redusă de evoluția evaluărilor sociale, din cauza carora reformele sunt in intarziere.
7. ESTONIA
Puncte forte
Estonia este bine plasată în negocierile adeziunii la UE și beneficiază de încrederea investitorilor străini.
Estonia se distinge prin capacitatea sa puternică de export către UE, după reorientarea comerțului său exterior către țarile nordice din UE ( Finlanda, Suedia).
Tranziția reușită către economia de piață a permis țarii să se orienteze cu succes către sectorul prestator de servicii.
Legislația a fost îmbunătațită pentru a permite o mai bună integrare a minoritații ruse.
Puncte slabe
Talia mică a Estoniei, deschiderea sa și insuficienta diversificare a comerțului său exterior au făcut-o vulnerabilă la șocuri externe.
Persistența unui important deficit a balanței de plăți curente a fragilizat economia.
Țara este încă prea dependentă de Rusia pe plan energetic.
8. LITUANIA
Puncte forte
Voința politică de a face parte din UE, incită Lituania să continue ritmul reformei structurale.
Relativa omogenitate demografică a țarii îi asigură o stabilitate internă și bune relații cu Rusia vecină.
Trecerea consolidării de la dolar la euro trebuie să amelioreze competitivitatea exterioară.
Puncte slabe
Menținerea unui nivel ridicat al deficitului balanței de plăți curente fragilizează economia.
Țara este încă prea dependentă de Rusia.
Adaptarea necesară la economia de piață este susceptibilă de sporirea tensiunilor sociale.
9. CROATIA
Puncte forte
Politica de deschidere a noii puteri politice permite Croației să-și amelioreze relațiile internaționale și să-și ancoreze avantajul Europei occidentale.
Continuarea activă a procesului de restructurare bancară și industrială trebuie să contribuie la refacerea economiei.
Punerea în practiceă a unei politici de asanare bugetară și menținerea unei politici monetare restrictive permit stăpânirea unor deficite ale datoriilor publice și externe.
Puncte slabe
Importantele dezechilibre economice, publice și exterioare întrețin totuși o creștere nivelului datoriilor.
Persistența unei situații economice și financiare dificile resultă în egală măsură din insuficiența restructurărilor industriale.
Situația politică și economică rămâne tributară unui mediu regional încă instabil, care întreține neîncrederea investitorilor străini.
10. POLONIA
Puncte forte
Stabilitatea Poloniei este întărită prin participarea sa la Otan și viitorea integrare în UE.
Fluxul investițiilor străine permite țării să continue modernizarea industriei și sectorului bancar ca și să acopere o parte din deficitul crescut al datoriilor externe.
Puncte slabe
Persistența importantelor deficite ale datoriilor externe riscă să suscite neîncrederea operatorilor internaționali.
Dinamica reformei, cu atât mai indispensabilă cu cât a fost întârziată în sectoarele sensibile (agricultură, minerit, siderurgie, sisteme sociale) este susceptibilă de a fi încetinită din cauza disensiunilor politice și tensiunilor sociale.
Ritmul insuficient al încetinirii procesului de inflație și nivelul “zlotului” restrânge competitivitatea produselor poloneze.
11. BULGARIA
Puncte forte
Situarea geografică a Bulgariei, constituie un atuu astfel încât această țară joacă un rol moderator pe scena regională;
Țara beneficiază de susținerea organizațiilor multilaterale și ș-a angajat activ în procesul adeziunii la UE.
Restabilirea economiei bulgare pare a fi pe o cale bună dar rămâne dependentă de știrbirea competitivității sale exterioare.
Puncte slabe
Progresul importurilor legate nevoile unei economii în tranziție angajează importante dezechilibre externe.Intârzierea punerii în practică a reformei structurale (privatizare, restructurare, sisteme sociale) constituie un handicap pentru sistemul productive și financiar al țării.
Lipsa de încredere dinspre piețele emergente, încetinește ritmul investițiilor străine de care țara are nevoie, atât pentru a se moderniza cât și pentru a-și acoperi nevoile financiare crescânde.
12. SLOVACIA
Puncte forte
Slovacia beneficiază de o poziție geografică privilegiată la intersecția Europei centrale.
Avansarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (în decembrie 2000) aduc confort situației economice și financiare.
Accelerarea privatizării bancare și industriale trebuie să amelioreze potențialul economic al țării.
Puncte slabe
Stabilitatea macroeconomică a țării este amenințată de importante deficite bugetare și externe.
Reformele sistemelor sociale și administrative întârzie, deși sunt indispensabile pentru reducerea importanței acestor deficite bugetare.
Recurgerea obligată la guverne de coaliție frânează ritmul reformei.
CAPITOLUL 3
DESPRE REGIONALISM ȘI MULTILATERALISM ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII ECONOMICE
Primii 50 de ani de funcționare a sistemului multilateral, având ca motor principal GATT/OMC, au reprezentat un succes major pe calea reducerii barierelor în comerțul internațional, precum și prin stimularea creșterii economice la scară mondială. Pe toată perioada anilor ’80 a avut loc o restructurare de esență a comerțului internațional, a sistemului în general, care continuă și în prezent, cerându-se tot mai mult o regândire fundamentală a strategiei în comerțul internațional.
Desigur, problema este mult prea complexă pentru a fi abordată dintr-un singur punct de vedere. De aceea, specialiștii iau în considerare mai multe aspecte atunci când abordează această structură în continuă schimbare a relațiilor comerciale. Globalizarea economică este poate latura cea mai importantă a chestiunii în cauză, un fenomen central, care apropie tot mai mult economiile naționale în cadrul relațiilor comerciale, al investițiilor internaționale și al transferului internațional de tehnologie. Companiile internaționale devin din ce în ce mai orientate spre piețele internaționale. Guvernele sunt prinse și ele între presiunile politice în fața competiției importurilor și imperativul reprezentat de adoptarea unor politici comerciale deschise în scopul păstrării unor poziții competitive pe piețele lumii. În mare, guvernele au ales calea liberalizării comerțului, ceea ce consolidează procesul de globalizare economică. Mai mult, liberalizarea comerțului se realizează acum pe trei niveluri principale – multilateral, prin Runda Uruguay și OMC, regional, prin variatele inițiative privind liberul schimb, dar și unilateral, ca o problemă de interes național pentru multe țări în curs de dezvoltare.
În comparație cu numai un deceniu înainte, contextul actual al relațiilor comerciale prezintă o încercare deosebită pentru formularea strategiei în perioadele următoare. Două caracteristici au fost remarcate de cercetătorii fenomenului în încercarea de a dezvolta o asemenea strategie.
În primul rând, este evident faptul că liberul schimb – fără ca acest concept să se confunde integral cu liberalizarea comerțului – a devenit acum un obiectiv explicit al politicii generale. Acest lucru este și mai evident în cazul proliferării inițiativelor regionale în Europa, în cele două Americi și dincolo de Pacific. În urma Rundei Uruguay țările dezvoltate au abordat sectorial ideea liberului schimb prin constituirea în 1977 a ITA , Acordul pentru Informație și Tehnologie, prin care s-a eliminat și restul barierelor tarifare în domeniul informaticii și telecomunicațiilor. Inițiative de acest gen, în scopul atingerii obiectivelor privitoare la liberul schimb pe fiecare sector economic în parte și la nivel regional, vin în general din partea corporațiilor multinaționale, care urmăresc accesul mai ușor pe piață pentru a-și orienta investițiile la nivel mondial.
În al doilea rând, în timp ce sistemul multilateral a fost revigorat prin succesul Rundei Uruguay și, mai apoi, prin crearea OMC, acordurile comerciale regionale câștigă din ce în ce mai mult teren prin măsuri îndrăznețe de liberalizare a comerțului. Uniunea Europeană negociază acorduri în Europa de Est și în zona Mediteranei, ceea ce va duce la consolidarea unui grup de peste 40 de țări. Proiectata zonă de liber schimb a celor două Americi (FTAA) va include alte 34 de țări, iar obiectivul APEC va mai atrage încă 14 țări. Iată, deci, că trei sferturi din membrii OMC au aderat la regionalism, cel puțin pentru perioada următorilor 20 de ani. În termeni comerciali, partea din exporturile globale în interiorul acordurilor regionale va crește de la 45% astăzi la 70% dacă toate obiectivele vor fi îndeplinite18.
În concluzie, întrebările care se pun în acest moment se centrează pe interferențele între cele două moduri de abordare a liberului schimb, și anume cel multilateral și cel regional. Ar trebui ca obiectivele multilaterale și cele regionale să fie urmate pe căi total diferite și să fie integrate unui țel comun. Și dacă sunt integrate unui scop comun, ce rol ar trebui să joace liberul schimb aici, incluzând obiectivul posibil al unui comerț liber multilateral? O întrebare-cheie, adeseori neglijată, este și următoarea: cum ar trebui definit liberul schimb ca un obiectiv operațional?
În mare, deci, provocarea majoră pentru alcătuirea unei strategii pe termen lung în comerțul internațional o constituie dezvoltarea unei sinteze a punctelor forte ale celor două sisteme – cel multilateral și cel regional – cu o concentrare în principal pe drumul sinuos spre atingerea unui obiectiv comun major: liberalizarea comerțului internațional.
Între deschiderea primei runde de negocieri multilaterale sub egida GATT, la Geneva în 1974, și până la finele Rundei Uruguay, care prin tratatul de creare a OMC (Organizția Mondială a Comerțului) a pus bazele celui de-al treilea pilon al arhitecturii politice și economice postbelice, multilateralismul comercial a cunoscut numeroase redefiniri principale, a dat substanță liberalizării schimburilor interstatale, dar a și creat numeroase puseuri de protecționism al unei noi generații. În această lungă perioadă de liberalizare comercială au părut și s-au maturizat mai multe valuri de regionalizare pe temelia unor aranjamente comerciale cu grade diferite de viabilitate și cu deziderate tot mai complexe.
Primul val de regionalizare al comerțului internațional a debutat la începutul anilor 60 în Europa, prin crearea Comerțului Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur și simplu, din rațiuni de imitare a marilor metropole, și s-a extins în America Centrală și de Sud, Asia de Sud Est și viabile. Specifică acestei perioade a fost dorința de a realiza efectele sinergice menite a dinamiza schimburile intrazonale, a reacționa la incapacitatea sistemului comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.
Ca mare putere comercială, cu mare forță de influențare a sistemului GATT, SUA era atunci susținătoarea necondiționată a multilateralismului comercial bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate, având definitorii schimburile comerciale intrazonale, bazându-se pe niveluri apropiate de dezvoltare și o complementaritate redusă a structurilor comerciale, acest val de regionalism a fost doar începutul unui proces de mare complexitate. Cu influxiuni și redefiniri, acest proces va continua și pe parcursul anilor 70.
Al doilea val de regionalizare a comerțului a debutat la mijlocul anilor 80, perioadă în care SUA a devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simțit nevoia adâncirii sectoriale și lărgirii geografice, s-a confruntat tot mai mult cu înțelegerea pragului de integrare de către decidenții politici, a dificultății procesului și a efectelor pozitive și negative generate.
În această perioadă CEE, care cunoscuse o lărgire deosebită prin cuprinderea altor șase țări cu nivele apropiate de dezvoltare, a lansat în execuție Cartea Albă și Actul Unic European menite a pune bazele pieței unice interne, privită fie ca o soluție la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o „fortăreață” închisă pentru țările terțe. În același timp, după semnarea și încheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel și Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord-american. Procesul de creare a North American Free Trade Agreementi (NAFTA) cu Mexicul și Canada a devenit o realitate incontestabilă cu foarte mare forță de influențare la scară globală.
Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia și America Latină au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimenisuni ale colaborării se înregistrează în Piața Comună a Americii Centrale și în ASEAN, care își propun să devină piețe comune, prima mai devreme, cealaltă într-o perioadă mai lungă. Și în partea de sud a Americii latine a fost creată Piața Comună a Sudului (MERCOSUR) ca o uniune vamală și chiar mai mult, într-o regiune în care există și alte grupări regionale.
Integrarea regională a diferitelor valuri este un proces contradictoriu. Pe de o parte, preferințele comerciale se extind doar la nivelul participanților, generând puseuri protecționiste, chiar discriminatorii, pe de altă parte, aceste entități economice reprezintă evoluții către un comerț mai liber între parteneri, fiind un fenomen complementar multilateralismului. În acest context se ridică două întrebări: „este accentuarea regionalismului o cale de tranziție către un comerț global mai liberal?”, „ce învățăminte au oferit aranjamentele regionale?”
Se pare că actualul „concert” comercial internațional evoluează pe axa globalizare prin regionalizare, oferind o polarizare în jurul unei triade bine definite. Un pol comercial cu o dinamică bine definită se conturează în jurul SUA, cuprinzând în forme și proporții diferite cele trei Americi. Altul, cu o maturitate mai pronunțată, s-a format în jurul Uniunii europene, atrăgând în sfera sa gravitațională țările în tranziție. Un al treilea, mai puțin instituționalizat, dar la fel de puternic, are Japonia ca pivot și zona Asiei de Sud Est și de Est ca zonă gravitațională.
Pentru mulți specialiști, această tendință de multipolarizare a economiei internaționale este foarte bine venită și cât se poate de normală, în timp ce pentru alții, evoluția blocurilor comerciale este o deplasare dinspre sistemul comercial multilateral, având acum „cartierul general” în cadrul OMC, spre blocuri regionale, ceea ce poate genera escladarea protecționismului, îndeosebi a celui netarifar în defavoarea țărilor nemembre ale acestor grupări regionale.
Cea mai uzuală abordare a regionalismului a fost cea care se limita la acorduri comerciale preferențiale între state situate în aceleași spații geografice. Dezbaterea științifică s-a purtat prioritar sub amprenta teoriei costurilor comparative de producție, raportând grupările regionale sau subregionale la conținutul de valori al avantajelor realive, prin prisma regulilor și conduitei GATT. La început, mediul științific a oscilat între școala britanică, avându-l ca exponent pe J.M. Keynes, fidelă continuării tratamentului diferențiat, chiar discriminatoriu, în raport cu terții, în favoarea sistemului imperial de preferințe vamale, și școala americană, condusă de Cordell Hull, care s-a opus permanent regionalismului, susținând multilateralismul și statutul clauzei națiunii celei mai favorizate. Keynes caracteriza ca nefondat atașamentul american la principiul nediscriminării comerciale, chiar dacă, ulterior, școala britanică și-a modificat comportamentul.
Recenta revigorare a regionalismului, de fapt un „al treilea val” de regionalism, în continuarea celor două, dar și în contrast cu acestea, a actualizat o serie de opinii conturate în timp. Principiul nediscriminării, așa cum a fost el formulat în art. 1 al GATT 1947, a continuat să fie puternic susținut ca suport al nediscriminării, instituind obligația părților de la care cel mai fervent susținător al său, SUA, a derogat temeinic. Una dintre singurele derogări semnificative este cuprinsă în art. XXIV al GATT. Ea permite crearea de uniuni vamale și zone de liber schimb, cu condiția să nu creeze amplificarea protecționismului față de terți și sancționează reducerile preferențiale de bariere tarifare între țări membre GATT dacă acestea vor proceda la exacerbarea lor.
O problemă controversată se referă la argumentele care au stat la baza acceptării sale de către majoritate statelor participante la tratativele multilaterale. De asemenea, trebuie văzut impactul pe care această derogare instituționalizată l-a avut asupra celui de-al doilea val de regionalism. Este puțin probabil că o excepție de la principiul nediscriminării va fi mai ușor acceptată atunci când pledează pentru preferințe totale (eliminarea taxelor vamale între țări) decât doar atunci când este doar parțială. În această dezbatere, un reprezentant oficial al SUA, Clair Wilcos, spunea: „o uniune vamală (cu preferințe 100%) creează un spațiu comercial în care se elimină obstacolele din calea concurenței, face posibilă o alocare mai economică a resurselor și toate acestea acționează în direcția creșterii producției și a nivelului de trai. Un sistem preferențial parțial, pe de altă parte, menține barierele interne, obstrucționează creșterea producției interne și limitează creșterea veniturilor și a cererii. O uniune vamală conduce la expansiunea comerțului pe baze plurilaterale și nediscriminatorii, în timp ce alte sisteme preferențiale nu.
Regionalizarea, privită ca liberalizare preferențială a schimburilor preferențială a schimburilor comerciale, a cunoscut o puternică revigorare în ultima vreme. Cantonarea curentului politic în favoarea uniunilor vamale și a zonelor de liber schimb, precum și afirmația necritică că regionalizarea se rezumă la aceste forme, denotă o cunoaștere superficială a fenomenului. Se mai poate face o altă eroare, și anume, credința că înclinația spre regionalism se va dilua, dispărând în mod natural. Analiza atentă a cauzelor resurecției regionalismului sugerează că avem de-a face cu o altă tendință, mult mai puternică. Forța antrenantă a acestui nou val de regionalism este reorientarea ireversibilă a mediilor din SUA de la principiul nediscrimnării la excepțiile sale (aranjamente preferențiale).
Punerea în undă a NAFTA, eforturile întreprinse pentru a crea Inițiativa Economică Americană, care se preconizează a fi mai mult decât o zonă de liber schimb cu statele din America Latină, marchează o tendință stabilă, de durată, spre regionalizarea schimburilor comerciale. În aceeași direcție pledează și reuniunile în cadrul Forumului Economic din Asia și Pacific. Reorientarea conceptuală a SUA are o semnificație majoră. Decizia SUA de a călători pe rutele regionalismului american sau din zona Pacificului înclină balanța de forțe de la multilateralism spre regionalism. Această mutare a avut loc pe fondul unei insatisfacții cu privire la posibilitatea sistemului comercial multilateral de a răspunde la noii stimuli ai comerțului internațional.
Opiniile autorizate ale unor specialiști reputați, cum că GATT și-ar fi încheiat misiunea prin epuizarea rolului său de cartier general al comerțului mondial sau că GATT va trebui lichidat, fac ca regionalismul să fie prezentat ca unică alternativă la sistemul multilateral. Rezultatele Rundei Uruguay, care a marcat tranziția de la GATT la OMC, au mai atenuat din virulența criticilor lansate la adresa multilateralismului, au realimentat aparențele în adaptarea la realitățile comerciale a noului pilon al arhitecturii comerciale multilaterale și din relevanța regionalismului ca alternativă la problemele comerțului internațional. Această dezbatere, marcată de pesimismul privind valențele multilateralismului, a găsit numeroși adepți, și ca urmare a eronatei asocieri a multilateralismului cu așa numitul altruism american postbelic și a regionalismului (adică valorificare a propriilor piețe pentru noi înșine) cu nevoia acută de a lua în considerare propriile interese. Un alt punct de vedere este că regionalismul este un atu complementar la multilateralism. Argumentul, metaforic vorbind, este că noi „mergem pe două picioare”. Se licitează faptul că prin conjugarea forțelor viteza de deplasare este mai mare. Ca element complementar, regionalismul va accentua procesul de dezvoltare a sistemului comercial internațional, întrucât preferințele unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scară multilaterală.
Panica generată de deficitele cronicizate în balanțele plăților curente ale unor mari puteri comerciale a accentuat solicitarea obținerii unor rezultate comerciale mai rapide. Se omite faptul că există o corelație limitată între soldul contului curent și tipul de politici comerciale practicate, întrucât deficitele sau excedentele din balanța de plăți sunt fenomene cu determinare macroeconomică, care nu sunt fundamental influențate de salturile în instrumentarul de politică comercială al căror impact asupra acumulării interne și plasamentelor investiționale poate fi bidirecționat. La acest punct de vedere a fost asociată îngrijorarea cu privire la climatul negocierilor comerciale multilaterale și incertitudinea că regionalismul va genera rezultate palpabile.
În plus, Europa definită prin Tratatul de la Maastricht și impactul viitor al integrării țărilor din Europa Centrală și de Est în construcția europeană creează problema unui alt tip de piață comună. De asemenea, America de Nord a înțeles că trebuie creat un alt important bloc comercial care să echilibreze efectele integrării europene. Teama că investițiile europene vor fi orientate dinamic către estul Europei, pe măsură ce aceste țări vor fi integrate în Uniunea Europeană, a determinat Mexicul să pășească definitiv pe calea integrării în NAFTA pentru a obține avantajul investițiilor provenind din SUA, dar și din Japonia.
Și alți factori noneconomici – politici și culturali – amplifică orientarea multor țări spre grupările intergraționistă. După cum Turcia lui Kemal Ataturk va încerca să dobândească o identitate mai degrabă europeană decât islamică, Mexicul este evident preocupat în prezent de viitorul nord-american, în raport cu cel latino-american, iar țările est europene consideră integrarea în Uniunea Europeană ca o condiție a succesului programelor de reformă macro-economică și a ireversibilității orientării spre economia de piață. Destinul economic hispanic al Mexicului, teama americanilor de efecte negative ale imigrării ilegale se adaugă la direcția nord-americană conferită de elitele conducătoare formate la marile universități americane.
Oferta din iunie 1990 făcută de președintele George Bush statelor latino-americane de a participa la formarea unei largi zone de liber schimb, ca o primă fază a unui pachet general de inițiative economice, de sprijinire a acestor țări, reflectă evident faptul că exacerbarea crizei datoriei externe impusă de politica americană de a răspunde într-un cadru regional, asigură SUA că această criză va rămâne sub control și nu va afecta băncile americane – principalii creditori ai zonei. Totodată, integrarea regională va conferi avantaje competitive investitorilor americani care au pierdut teren în cursa plasamentelor de capital.
Răspunsul Americii de Sud la proiectele de creare, împreună cu NAFTA, a unei largi zone de liber schimb sau, în alte circumstanțe, a două grupări regionale puternice care apoi să fuzioneze, a fost favorabil. Proiectul devine viabil în prezent, ca urmare a creșterii încrederii în forțele proprii și în valențele liberalizării comerțului. Dezechilibrele macro-economice structurale cu care se confruntă tot mai multe state au deplasat preocupările spre reformele micro-economice. Este chiar amuzant, constatând punerea bazelor unui al treilea val de regionalism, să vezi că cei care au privit multă vreme aranjamentele regionale ca „retorgrade” sau ca pe niște „construcții ideologice’ îmbrățișează acum valențele lor, le include în programele politice și le aplică în practică.
Conjugarea unor evenimente notabile: adâncirea procesului de integrare impus de Uniunea Economică și Monetară Vest Europeană, reformele fără precedent din Europa Răsăriteană, maturizarea integrării Nord americane, succesul Runedi Uruguay, creează un alt cadru motivațional și de conținut pentru a înțelege regionalismul ca prioritate a prezentului și viitorului. În Orient se conturează tot mai evident ideea că este tot mai necesar un bloc comercial cu Japonia drept punct gravitațional, în această lume a blocurilor comerciale, ca replică la integrarea europeană și americană.
Evoluția fenomenelor integraționiste și a sistemelor preferențiale a relevat numeroase aspecte pozitive, dar și unele puncte vulnerabile. Cercetând virtuțile, modul de derulare, caracterul deschis și multilateral al sistemului comercial putem desprinde și punctele de compatibilitate ale acestuia cu aranjamentele preferențiale care, totuși, evidențiază unele forme de tratament diferențiat mai favorabil și chiar discriminatoriu.
Adepții regionalizării – ca orientare în conduita comercială internațională – considerau că GATT este General Agreement to Talk and to Talk, în timp ce regionalizarea lansa și punea în aplicare mai multă flexibilitate regională și mai multă eficacitate în aplicarea deciziilor adoptate. Această butadă are o seamă de elemente juste, dar și multe puncte nevralgice. Astfel:
istoricește, primul val de regionalizare s-a născut ca urmare a faptului că, deși în cadrul rundelor de negocieri multilaterale GATT s-au obținut reduceri semnificative ale taxelor vamale, totuși, abordarea mai radicală a protecționismului agricol și mai ales a celui netarifar a întârziat până la runda a VII-a. Totodată, a crescut vertiginos numărul de excepții și derogări de la principiile GATT, ceea ce a redus eficacitatea conduitei multilaterale. Această înclinație spre grupări integraționist regionale nu înseamnă că regionalizarea va mări dinamica rezolvării problemei liberalizării schimburilor comerciale;
pentru cei înclinați să considere că regionalizarea oferă „peste noapte” căile cele mai rapide către o liberalizare efectivă a schimburilor comerciale, trebuie amintit că există mari decalaje temporale și de intensitate între anunțarea creării unei zone de liber schimb și uniuni vamale și implementarea lor în viața reală. Experiența de până acum indică dificultăți, ratări, schimbări de obiective, intensități și termene. Cel mai relevant exemplu despre viteza realizării obiectivelor este Uniunea Europeană, care și-a început ambițiosul traseu în 1957, deși a evoluat în intensitate ți amplitudine, după peste 40 de ani mai are multe deziderate de realizat ți asperități de șlefuit. Cu toate eforturile depuse, în condițiile unui suport politic substanțial, tranziția nu a fost nici instantanee, nici lipsită de ezitări;
în anumite domenii, liberalizarea și efectele favorabile sunt modeste sau inexistente, iar în ceea ce privește relațiile cu terții, politica comercială comună este doar un capitol de tratate și nu realitate economică concretă. Se poate argumenta cu divergențele de opinii între membrii celei mai puternice uniuni vamale – CEE – în ceea ce privește politica agricolă în cadru de curând terminatei runde Uruguay;
deși s-a pledat pe ideea că accentuarea regionalizării schimburilor comercial este o cale de eficientizare a multilateralismului și liberalizării schimburilor, recentele negocieri multilaterale din cadru GATT au relevat, prin poziți a de importantă forță a Uniunii Europene că, uneori, interesele regionale pot bloca sau întârzia pe cele multilaterale.
Sunt mulți autori care apreciază că zonele de liber schimb vor face liberalizarea comercială mai sigură și mai ireversibilă. Trebuie adăugat că:
GATT are limitele sale, întrucât nivelul taxelor vamale este relativ limitat și reprezintă doar unul din instrumentele de protecție;
Potrivit art. XXIV al GATT reducerile de bariere comerciale pot fi încetinite când anumite circumstanțe o solicită (clauza de salvgardare); anumite privilegii pot fi retrase pe baza unui consens reciproc; flexibilitatea este mai mare când sunt doar câteva țări membre ale unei grupări, dar mai dificilă în cadrul multilateral al GATT; certitudinea grupărilor regionale este relativă. Sunt exemple în acest sens: ALALC care nu a dat rezultatele scontate, neluând în considerare diferențierile în ceea ce privește nivelele de dezvoltare ale țărilor participante și strategiile economice și a fost înlocuită de ALADI. Rezultatele modeste s-au obținut și în cadrul ASEAN, determinând în 1993 redefinirea priorităților și a instrumentelor de punere în aplicare.
În poziția SUA s-a produs o modificare de atitudine evidentă de la multilateralism (și valențele nediscriminării) la regionalism (și tratamentul diferențiat și mai favorabil, derogare de la clauza națiunii cele mai favorizate). În timpul primului val de regionalizare, SUA a oferit crearea unei zone de liber schimb Egiptului (paralel cu Israelul) și țărilor ASEAN. Se pare că, în prezent, eforturile SUA sunt în direcția regionalizării în zona Pacificului, atât ca reacție la Uniunea Europeană, cât și ca dorință de a nu se crea o grupare asiatică cantonată pe Japonia și China. Se cultivă principiul „blocurile regionale sunt bune pentru noi, nu și pentru voi”.
O variantă optimistă ar fi o mare grupare regională în Asia (AFTA) în care lider să fie Japonia, o altă mare regională în America (America de Nord și Sud) după un calendar de 10 ani. Apoi Japonia și SUA plus grupările din care fac parte s-ar uni într-o foarte largă zonă de liber schimb într-un moment optim. Ceea ce va rezulta va derula o mare finală la Geneva cu Uniunea Europeană și asociații săi pentru ca totul să se decanteze într-un comerț multilateral liber la scară globală. Aceasta poate fi o finalitate optimistă cu direcție de globalizare prin regionalizare.
Există două curente principale de gândire cu privire la relația între aranjamentele comerciale regionale la confluență cu conduita multilaterală. Toți cei care au susținut valențele multilateralismului au căzut de acord asupra a trei elemente de referință.
În primul rând, s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerț prin instituirea unui tratament comercial preferențial între participanți în raport cu terții. În afara tratamentelor tarifare diferențiate, în legătură cu blocurile comerciale regionale apar ca elemente de discriminare regulile de origine diferențiate sau reglementate privind conținutul minim local sau regional.
Acești analiști evidențiază efectele de deturnare de comerț, arătând că primele sunt mult mai persistente în timp. Se punctează faptul că anumiți participanți la aranjamentele comerciale preferențiale pot înregistra efecte negative în ceea ce privește distribuirea factorilor de producție și a veniturilor care proveneau înainte din încasări tarifare. Chiar și în plan semantic, acești analiști numesc aceste arhitecturi comerciale aranjamente comerciale preferențiale și nu aranajamente de liber schimb.
Un alt element de rezistență în fundamentarea acestei școli de gândire economică poate fi numit deturnarea atenției. Se argumentează că prin proliferarea grupărilor integraționist, în baza semnelor inițiale de avantaje competitive, statele își pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sporind aderența la ideea de regionalizare, ceea ce poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului și chiar subminarea valențelor acestuia. Este sugestivă, în acest sens, modificarea de atitudine a autorităților SUA, la începutul anilor '80, care, din partizani ai clauzei națiunii celei mai favorizate și a sistemului GATT, au devenit susținători ai ideii de integrare regională. Administrația americană a privit, la început, cu superioritate, ca pe un experiment, grupările integraționiste, fără a participa la ele, fiind, multă vreme, observatori neutri ai maturizării integrării europene.
CAPITOLU 4
LIBERALIZARE REGIONALĂ VERSUS LIBERALIZARE GLOBALĂ
4.1 LIBERALIZARE COMPETITIVĂ
Problema unei concentrări regionale a comerțului între țări poate impieta asupra eliminării tuturor barierelor de orice natură din calea liberalizării globale a comerțului. Se poate merge mai departe, întrebând justificat: de ce oare se mai păstrează totuși aceste bariere pe drumul clar ales de toată lumea – acela al globalizării economice. Pentru a răspunde însă multitudinii acestor probleme, este necesar, esențial chiar, a înțelege de ce atât de multe țări din diverse colțuri ale mapamondului, cu sisteme economice diferite și aflate în stadii diferite de dezvoltare, s-au îndreptat sau se îndreaptă, toate, în aceeași direcție. Există desigur, diferite conjuncturi naționale care explică strategiile detaliate și sincronizarea în timp a inițiativelor individuale.
Ceea ce le-a unit, însă, în eforturile lor comune, a fost procesul de liberalizare competitivă.
Accentuarea rapidă a interdependenței globale a obligat toate țările, indiferent de politica lor, să treacă la o liberalizare a regimului comercial și al investițiilor străine. Pentru a obține succesul economic scontat, țările trebuie să intre într-o competiție agresivă pentru atragerea investițiilor străine, precum și pentru promovarea unor programe investiționale în exterior, obiective care au ajuns să determine dimensiunile producției globale și, plecând de aici, volumul de muncă, profiturile și procesul tehnologic. Majoritatea țărilor oferă facilități diverse și avantaje directe investitorilor străini, dar un comerț liber și un regim al investițiilor străine atrăgător sunt esențiale pentru câștigarea acestei competiții acerbe. Mexicul, spre exemplu, a depășit într-un final aversiunea istorică pentru liberalizarea schimburilor și s-a îndreptat spre vecinul său nordic SUA, propunându-i NAFTA, în momentul în care s-a convins de faptul că numai în acest fel va reuși să evite eșecul în competiția globală pentru atragerea de capital.
Mai mult, obținerea succesului economic în economia globală a zilelor noastre cere țărilor să fie competitive și eficiente nu numai pe piețele lor naționale, ci și pe piețele externe. Această afirmație își păstrează valabilitatea indiferent de cât de mare este piața internă: cele mai “închise” economii, cu largi piețe naționale, incluzând aici Brazilia, China, Rusia, India și SUA care acum un deceniu instituiau cote cantitative la importul de autoturisme, motoare, oțel și multe alte produse, au intrat și ele în cursa pentru liberalizarea competitivă a comerțului internațional.
Liberalizarea competitivă este urmărită acum și de țări care până de curând duceau o politică puternic protecționistă, cum ar fi Franța – cazul cel mai elocvent – dar și țările din America Latină, care îmbrățișau doctrina substituției importurilor nu mai târziu decât în urmă cu două decenii.
Însă cea mai surprinzătoare schimbare de direcție a venit din partea țărilor cu economii de comandă ale lumii comuniste, începând cu China, țările Europei Centrale și de Est, țările fostei Uniuni Sovietice și terminând cu Vietnamul, țări care au deschis granițele produselor din afară, acceptând astfel competiția ca pe o formă de eficientizare a economiilor lor.
O schimbare profundă, atât pe plan intelectual, cât și pe plan ideologic, secondează cu succes această dezvoltare istorică. Substituirea importurilor și modelelor autarhice de dezvoltare bazate pe strategii naționale au fost experimentate în anii ’60 și chiar ’70. Dar eșecul lor a fost atunci practic demonstrat de criza datoriei externe a țărilor din lumea a treia din anii ’80 și au fost astfel înlocuite ulterior cu ceea ce s-a numit o “orientare spre exterior”.
Această schimbare în gândirea economică nu explică decât într-o măsură redusă proliferarea acordurilor regionale. Întrebarea care se pune încă este de ce această nouă atitudine nu a produs o explozie de inițiative unilaterale de liberalizare a schimbului, pe care toate manualele le recomandă ca pe cele mai directe căi spre maximizarea profitului din comerț pentru țările care le adoptă? Răspunsul a fost dat de intrarea comerțului internațional într-o nouă eră, aceea a reformei.
4.2 COORDONATE ECONOMICE ȘI POLITICE ÎN PROCESUL DE REFORMĂ A COMERȚULUI INTERNAȚIONAL
Pentru început, trebuie menționat că liberalizarea unilaterală a fost practicată într-o oarecare măsură de unele țări din Asia de Est, dar și din SUA, în momentul în care unele cote la import au fost desființate fără a exista o reciprocitate din partea altor țări. Dar opoziția politică a abătut țările de la simpla desființare a barierelor lor comerciale tradiționale. Au existat întotdeauna grupuri de interese care s-au luptat, de cele mai multe ori cu un succes prelungit, pentru menținerea pozițiilor lor protecționiste19.
Strategia standard (folosită pentru realizarea reformei în comerțul internațional) s-a bazat în principal pe mobilizarea tuturor factorilor interesați în această întreprindere dificilă, pentru forțele oponente deschiderii piețelor. Acești factori i-au inclus pe beneficiarii importurilor – cum ar fi consumatorii – și pe utilizatorii materiilor prime din import, mari firme din domeniul industriei20. Totuși, aceste grupuri rareori au constituit o forță organizată, iar câștigurile lor din liberalizarea comerțului au fost modeste și dispersate. Din acest motiv au și reprezentat o contrapondere politică slabă în raport cu cei care ar fi fost afectați puternic de competiția firmelor străine.
Pentru a învinge această opoziție, a devenit necesar să se apeleze la exportatori și alți participanți la comerțul internațional care câștigă direct din deschiderea piețelor spre exterior. Astfel, se urmărește atragerea țărilor partenere într-o acțiune paralelă pe calea liberalizării schimbului, se insistă tot mai mult pe reciprocitate în eliminarea barierelor comerciale.
În acest scop, se inițiază negocieri de tot mai numeroase acorduri regionale, pentru crearea de noi de noi debușee în vederea înclinării balanței în favoarea dezideratului comun – liberalizarea. SUA au fost în sfârșit de acord să elimine cotele la importul de textile negociind concesii la produse similare cu restul lumii, în cadrul Rundei Uruguay a GATT, precum și în ceea ce privește drepturile de proprietate intelectuală și barierele netarifare discriminatorii împotriva importului de produse agricole. Pe parcursul aceleiași runde de negocieri, Japonia și Coreea au acceptat să-și deschidă piețele de orez, făcând apel la interesele exportatorilor.
În acest fel, liberalizarea negociată s-a dovedit mult mai ușor de înfăptuit decât liberalizarea unilaterală. Cheia succesului a reprezentat-o abilitatea cu care țările interesate i-au convins pe partenerii străini să acționeze conjugat pentru atingerea obiectivelor comune. Marile entități comerciale, cum sunt SUA și UE, au cel mai mult de câștigat din această deschidere a piețelor și din liberalizarea comerțului, datorită atracției pe care o reprezintă piețele lor pentru ceilalți parteneri.
O altă problemă cheie în acest proces de reformă a schimbului o constituie nivelul, gradul de liberalizare la care a ajuns o anumită țară. Reducerea, inițial, a tarifelor foarte ridicate este relativ simplu de înfăptuit, dar multe țări au realizat că, pentru a se apropia de ultima fază a procesului de liberalizare este necesară aplicarea politicii economice tradiționale. Chile este un exemplu concludent în acest sens. Prin politica dusă a încercat să obțină o liberalizare totală a schimbului, dar în prezent se vede obligată să mobilizeze sprijinul exportatorilor săi, pentru a depăși rezistența apărută în calea eliminării și a ultimelor zece procente, cât mai reprezintă protecția împotriva importurilor. Strategia sa este bazată pe negocierea de acorduri reciproce oriunde acest lucru este posibil – în cadrul Mercosur, NAFTA, APEC – bilaterale și/sau globale prin intermediul nou înființatei OMC.
LIBERALIZARE REGIONALĂ VS LIBERALIZARE GLOBALĂ
Căutând să obțină reciprocitate pentru acțiunile lor pe calea liberalizării, țările se pot îndrepta fie spre regiunea geografică căreia îi aparțin, fie spre sistemul comercial global. Abordarea globală își află importanța sporită în faptul că maximizează numărul de piețe străine implicate și evită distorsiunile economice (și riscul politic) ale discriminării între partenerii de schimb . Într-adevăr, succesiunea “rundelor “ GATT în perioada postbelică a avut o contribuție majoră la eliminarea barierelor din calea globalizării economice .
Odată cu intensificarea procesului de liberalizare competitivă în ultimul deceniu, abordarea regională vine tot mai mult să domine acest proces. Această abordare se dovedește a fi cea mai economică în ceea ce privește timpul și cea mai puțin complicată, deoarece este clar că practic este mai ușor să se încheie acorduri și înțelegeri cu câțiva vecini decât cu toți cei peste 130 de membri ai OMC. Mai mult, grupările regionale acționează mult mai decis – unele dintre ele au ales deja calea liberalizării totale a relațiilor comerciale – decât cele globale, care nu au țintit atât de departe.
O forță majoră în obținerea succesului câtorva acorduri economice regionale a constituit-o și dorința statelor de a se depăși unele rivalități politice cu tradiție. Scopul cardinal al UE a fost să pună capăt ostilității istorice dintre Franța și Germania . Mercosur a reprezentat sfârșitul cursei înarmărilor – incluzând aici și dimensiunea sa nucleară – în care se angajaseră Argentina și Brazilia. Succesul APEC ar reduce riscul unor conflicte în interiorul continentului asiatic, dar și de o parte și de alta a Pacificului . Acordurile comerciale regionale sunt, de aceea, motivate de problema păstrării securității naționale21.
În ultimii ani s-a înregistrat o deplasare a interesului de la înfăptuirea unei liberalizări competitive la interacțiunea dinamică dintre inițiativele regionale și cele globale de reducere a barierelor comerciale. Această interacțiune pozitivă între cele două strategii s-a intensificat în anii ’80 și ’90, în timp ce liberalizarea competitivă era la ordinea zilei. SUA a trecut peste aversiunea sa pentru regionalism semnând un acord de liber schimb cu Israelul si Canada după ce UE blocase începerea unor noi negocieri în cadrul GATT, iar ca răspuns la aceste concesii UE a renunțat la dreptul său de veto și a permis începerea Rundei Uruguay.
Această interacțiune pozitivă se extinde și la nivel subregional. Oferta președintelui Bush din 1991 de a extinde NAFTA la scara întregii emisfere vestice a provocat o explozie de acorduri bilaterale și plurilaterale în America Centrală și de Sud, aceste țări încercând să se pregătească pentru a face marele pas pe calea liberului schimb.
În concluzie, inițiativele de liberalizare regională, precum și cele de liberalizare globală s-au susținut reciproc pe perioada ultimelor trei decenii. Temerile unor observatori că regionalismul va împiedica realizarea obiectivelor globale s-au dovedit, deci, a fi neîntemeiate.
CAPITOLUL 5
REGIONALIZARE VS GLOBALIZARE – O ABORDARE PENTRU VIITOR
5.1 REGIONALIZARE VS GLOBALIZARE
În ultima perioadă întreaga atenție a marelui public, a instituțiilor și a comunității științifice internaționale a fost captată de apariția și dezvoltarea unui nou proces: globalizarea. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme și „intimități” sunt insuficient cunoscute și nu pot fi explicate în totalitate cu instrumentarul tradițional al științei economice, globalizarea a născut numeroase controverse, și dezbateri asupra modului de transmitere a acestui proces la nivelul economiilor naționale și agenților economici, asupra efectelor și elementelor sale definitorii. Toate procesele economice sunt analizate acum la contact sau prin prisma globalizării. Lumea se pregătește cu teamă sau speranță pentru globalizare. Vechile tendințe sunt date uitării sau cad în desuetudine. Regionalismul și uneori chiar statul națiune sunt trecute într-un plan secundar, fiind analizate prin prisma manierei în care se încadrează sau sunt compatibile cu fenomenul de globalizare sau se opun acestuia.
Lucrarea de față își propune să identifice relațiile dintre regionalizare și globalizare. Pentru realizarea acestui demers ne propunem să pornim de la elementele definitorii ale globalizării și să determinăm în ce măsură acestea sunt incompatibile cu elementele definitorii ale regionalismului.
Sunt numeroase disputele cu privire la faptul că ideea de stat națiune sau de grupare regională mai sunt de actualitate în condițiile în care toate componentele economiei mondiale se globalizează. Astfel de controverse sunt normale în acest moment tocmai datorită faptului că unul din procesele implicate în analiză, și anume globalizarea, nu este un proces încheiat, ci unul în desfășurare care a apărut la un moment în care nici evoluția celorlalte două procese nu poate fi considerată a fi complet încheiată, globalizarea interferându-se în evoluția normală a acestora.
Globalizarea este o stare intermediară de trecere către o economie globală și poate fi definită prin prisma următoarelor aspecte:
liberalizare;
rolul statului națiune și autorităților naționale;
integrare;
determinanți și forme de propagare.
Globalizarea presupune în primul rând liberalizare, eliminarea restricțiilor de ordin național, între economiile naționale. Într-o economie globală termenul național nu mai are relevanță și nu mai generează diferențe între firme; localizarea într-un anumit spațiu național nu mai influențează rezultatele unei anumite activități deoarece respectiva activitate are o localizare geografică într-o piață/economie liberă globală la nivel național. Globalizarea presupune liberalizarea, eliminarea barierelor legislative și economice naționale ca proces care se manifestă la scara întregii economii mondiale și la nivelul tuturor formelor de manifestare și componentelor activităților economice. Globalizarea presupune nu numai eliminarea barierelor dintre economiile și piețele naționale, ci și pe a celor interne deoarece „fără liberalizare internă, eliminarea barierelor dintre națiuni este imposibilă”. Altfel spus, globalizarea nu poate fi concepută în condițiile menținerii intervenționismului statal la un nivel ridicat (acesta fiind principalul creator de restricții de ordin național).
La rândul său, regionalizarea nu poate fi concepută în absența liberalizării economice. Diferența, din această perspectivă între globalizare și regionalizare constă în faptul că, în cazul regionalismului, liberalizarea se produce la o scară mai mică, limitată geografic la spațiul statelor participante la grupare. Regionalizarea presupune eliminarea restricțiilor de ordin național dar numai între economiile naționale participante la grupare nu și ăn relațiile cu economiile naționale din afara grupării. Spre deosebire de globalizare care presupune eliminarea restricțiilor naționale ca fenomen care afectează toate componentele și formele de manifestare a activității economice ca o condiție sine qua non pentru o economie globală în forma sa absolută, grupările regionale pot limita procesul de eliminare a restricțiilor naționale numai la anumite aspecte ale vieții economice și a relațiilor reciproce. Astfel, AELS este o grupare regională a cărei sferă de cuprindere este limitată numai la aspecte legate de schimburile comerciale reciproce cu produse industriale, iar în cadrul NAFTA eliminarea restricțiilor naționale vizează numai libera circulație a bunurilor și serviciilor, precum și a investițiilor în relațiile reciproce.
Există însă și forme mai evoluate ale grupărilor regionale, Uniunea Europeană fiind un exemplu elocvent în acest sens. În UE procesul de liberalizare aplicat între statele participante a depășit de mult sfera relațiilor comerciale, fiind extins în prezent și asupra relațiilor financiare, militare și politice, avansând spre crearea unor instituții, norme și politici unice ale nivelului grupării. Am putea afirma că UE constituie un prototip, o mostră a globalizării, reproducând trăsăturile esențiale ale acesteia dar la scară regională, nu mondială.
Cele mai multe grupări regionale vizează numai sau în primul rând liberalizarea comercială. Acesta este și motivul pentru care o mare parte din disputele referitoare la relația globalizare-regionalizare s-a limitat la analiza blocurilor comerciale și a multilateralismului comercial. Aceste două fenomene coexistă în prezent. Astfel, pe de o parte, OMC promovează liberalizarea comercială prin susținerea principiului nediscriminării și a clauzei națiunii celei mai favorizate în forma sa necondiționată, iar pe de altă parte grupările comerciale regionale proliferează și evoluează promovând nediscriminarea în relațiile reciproce și impunând discriminări față de țările din afara grupării.
Ceea ce este mai paradoxal este faptul că promotorul liberalizării comerciale OMC recunoaște și acceptă existența blocurilor comerciale, deși acestea introduc restricții de ordin național sau regional față de terți, cu condiția ca grupările regionale să nu conducă la creșterea nivelului de protecționism (al grupării) față de terți. O astfel de atitudine este dificil de înțeles deoarece numai faptul că țările din gruparea regională elimină restricțiile și creează un tratament preferențial în relațiile reciproce (comerciale sau de lată natură) pe care nu-l extind și la nivelul terților este un element de discriminare.
Globalizarea a ridicat problema locului și rolului statului națiune în relațiile economice mondiale. Conform unor specialiști, globalizarea presupune în timp diluarea ideii de stat națiune și în final, dispariția statelor națiune (ideea de stat națiune nefiind compatibili cu ideea de lume globală). Atributele exercitate de statul națiune în plan economic nu mai au relevanță în condițiile economiei globale. În același timp, globalizarea ca stare de trecere către economia globală modifică natura rolului autorităților naționale statal: în stadiile incipiente ale globalizării este specifică starea de status quo în ceea ce privește nivelul barierelor între economiile naționale, ulterior rolul autorităților naționale ale unui stat va trebui orientat spre crearea suportului legislativ și condițiilor de aplicare a măsurilor de reducere, de eliminare treptată a restricțiilor de ordin național între economii. În condițiile în care statul națiune dispare, în lumea globală locul său va fi luat de instituțiile cu vocație mondială al căror rol va fi acela de „gardian” al liberalizării. Împiedicând apariția de bariere între țări sau zone geografice diferite? O altă abordare exclude ideea de liberalism economic absolut, valențele pieței libere, a concurenței pure și perfecte și a mecanismelor pieței ca unicele elemente de reglementare a relațiilor dintre agenții economici care operează la scară mondială.
În același timp există și suporteri ai ideii că globalizarea nu presupune eliminarea statului și a ideii de națiune. Globalizarea presupune reducerea intervenționismului statal, reducerea rolului autorităților statale de creare a barierelor de ordin național între economii, dar nu și dispariția ideii de stat al cărui rol ar fi cel de elaborare și aplicare a politicilor economice naționale. În condițiile globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor economice este mai redus datorită interdependenței ridicate de alte economii naționale și implicit de deciziile de politică economică a altor state, de limitările impuse de atenuarea barierelor naționale dintre economii și de creșterea gradului de deschidere economică (indus de asemenea de globalizare) etc; piețele sunt cele care decid dacă politicile economice naționale sunt eficiente. În cadrul unei națiuni, legăturile, stocul comun de valori culturale împărtășite în comun de componenții acesteia nu sunt create sau impuse artificial de o autoritate statală/politică, sunt legături mult prea puternice pe care globalizarea nu le va putea elimina, constituindu-se ca un element de menținere a unității și integrității națiunii. Altfel spus, globalizarea nu va genera, în viitorul apropiat, dispariția ideii de națiune.
Nici una dintre grupările actuale nu implică dispariția adatului-națiune. Ceea ce se constată până în prezent în cazul grupărilor regionale vizează coexistența unor autorități/organisme regionale ale căror atribuții vizează respectarea obligațiilor asumate de statele membre pe linia liberalizării relațiilor economice reciproce. Aproape toate grupările regionale au o structură instituțională la nivel regional. În grupările aflate în stadii avansate de integrare regională, aceste instituții regionale preiau o parte din atribuțiile de reglementare ale autorității naționale, fiind responsabile pentru elaborarea anumitor politici economice comune pentru întreaga grupare regională sau chiar politici comune de abordare a relațiilor cu terții, limitând rolul autorităților naționale fiind acela de a aplica aceste politici la nivel național și de a gestiona și elabora la nivel național aspectele economice nereglementate la nivel regional. Chiar și în condițiile creării acelor tipuri de uniuni politice care ar implica transformarea grupării regionale într-un stat federal, ideea de stat se menține.
Globalizarea ca și regionalizarea nu pot fi concepute în afara indicilor de integrare, indiferent dacă este vorba de integrare a economiilor naționale sau a activităților sau a agenților economici într-un sistem mai complex conceput la scară mondială sau regională. În esență ideea de integrare, locul și rolul fiecărei economii naționale și agent economic într-un ansamblu economic conceput la scară mondială sau regională se face în funcție de specializare mondială, o specializare mondială. Centrul de interes în cazul globalizării este legat de criteriul de specializare la scară mondială a agenților economici și de integrarea acestora în sistemul economic mondial. Această tendință poate fi observată în prezent doar la nivelul societăților transnaționale. În stadiile incipiente ale globalizării vorbim încă și de specializarea internațională a economiilor naționale; pe măsură ce se va trece spre stadiile avansate ale globalizării care implică și o diluare până la dispariție a statelor naționale și a ideii de național, se va discuta aproape exclusiv de specializare mondială a tuturor agenților economici care se vor integra și conecta în acest mod direct la sistemul economic mondial și nu prin intermediul statelor așa cum se întâmplă în prezent cu anumite companii orientate exclusiv spre piața națională.
În cazul grupărilor regionale coexistă în prezent două tendințe în ceea ce privește specializarea internațională. În cazul UE se poate observa o tendință accentuată de specializare a economiilor naționale și a unei mari părți din agenții economici pe criteriul regional. Economiile naționale componente și firmele europene urmăresc în primul rând integrarea lor în ansamblul economic regional se integrează în primul rând în economia regională, criteriul specializării internaționale/mondiale. Aceasta este principala rațiune pentru care UE reprezintă gruparea regională cu cel mai ridicat coeficient de integrare.
În cazul altor grupări regionale, în special cele ale țărilor în curs de dezvoltare, criteriul specializării internaționale a economiilor naționale și agenților economici rămâne prevalent; această situație este rezultatul faptului că țările constituente se confruntă cam cu același tip de probleme economice, ele sunt concurente directe pe piața mondială, iar importanța relațiilor economice reciproce este redusă comparativ cu cea a relațiilor economice (în primul rând comerciale) derulate cu țările din afara grupării. În aceste condiții, lipsa de complementaritate în ceea ce privește specializarea în producție a elementelor componente a acestor tipuri de grupări este redus, coeficientul de integrare regională este redus și efectele pozitive manifestate pe linia creșterii economice și a nivelului de dezvoltare a economiilor din cadrul blocului respectiv sunt reduse.
Aceste două fațete ale regionalizării economice ridică următoarea întrebare: ce se va întâmpla cu acele blocuri regionale în care criteriul de specializare este cu precădere regional în condițiile globalizării? Modifică acest ultim proces natura specializării economiilor naționale și a agenților economici participanți la grupare?
Globalizarea poate fi un fenomen ai cărui determinanți sunt cu precădere de ordin economic. Globalizarea nu are ca declanșator voința politică, ci aceasta este doar un suport, un stimulent al globalizării. Imposibilitatea economiilor naționale sau zonale de a-și satisface integral toate nevoile proprii de dezvoltare numai din surse proprie, prin autoconsum, a dus la dispariția izolaționismul economic. Deschiderea economiilor spre exterior a presupus voința politică dar, decizia a avut la bază fundamente economice evidente. Procesul de deschidere și de expansiunea societăților transnaționale. Transnaționalizarea activității acestor firme este un fenomen normal care corespunde nevoilor lor normale de dezvoltare (în evoluția normală a oricărei firme apare un moment în care piața națională și nu asimilează în totalitate producția acesteia sau nu-i asigură resursele de care are nevoie sau îi este restricționată sfera de activitate). Expansiunea transnaționalelor și creșterea gradului de internaționalizare a activității acestora au determinat specializarea acestora la scară internațională, au atenuat importanța ideii de restricție națională, activitatea lor de ansamblu nefiind sensibilă la restricțiile sau reglementările naționale. Societățile transnaționale au un număr foarte mare de subsidiare externe, localizate într-un areal geografic vast acoperind numeroase ceea ce face dificil procesul de identificare a țării de origine sau naționalitatea firmei; astfel societățile transnaționale devin actori globali, elementele de propagare a globalizării.
Alături de societățile transnaționale, progresul științific, inovarea, dezvoltarea telecomunicațiilor, dezvoltarea societății informaționale, liberalizarea și integrarea piețelor financiare internaționale (în același timp, rezultat și determinanți ai globalizării) reduc distanțele fizice și geografice dintre țări, stimulează relațiile comerciale internaționale, amplifică interdependențele dintre țări și devin astfel modalități de propagare a globalizării.
Fundamentele de bază ale globalizării nu sunt politice. Nu există, la acest moment un mecanism prin care o economie națională, un stat să decidă, politic, să nu participe la globalizare și globalizarea să-l ocolească. Restricțiile naționale și reducerea gradului de deschidere economică a statului respectiv prin mecansime politice nu pot face decât să amâne integrarea statului în economia globală sau să limiteze, la scară națională, efectele induse de globalizare. Voința politică a statelor are un rol secundar în cadrul globalizării: liberalizarea, eliminarea barierelor și deschiderea economiilor naționale nu se pot realiza în absența voinței politice, dar, în același timp, specializarea internațională a țării respective are la bază determinanți economici și atenuează izolaționismul economic, conectând economia și piața națională ța circuitul mondial și la procesul de globalizare. Pentru a susține prevalența determinantului economic al globalizării mai poate fi adăugat și faptul că globalizarea a debutat în sfera economicului și nu în cea politică.
În cazul regionalizării determinanții sunt în primul rând politici. Decizia de a participa la o grupare regională este în primul rând o decizie politică. Nici o țară din lume nu este obligată să participe la un bloc regional dacă nu dorește. Este adevărat, de asemenea, că decizia politică de a participa la o grupare regională este, în mare măsură bazată pe argumente economice, dar motivațiile de ordin militar sau politic (de creștere a influenței politice pe plan internațional, atenuarea disputelor dintre diferite țări etc) au dus la apariția grupărilor regionale. Sintetizând, regionalizarea este un fenomen determinat de rațiuni economice și politice, cel de-al doilea factor având o importanță mai mare decât în cazul globalizării.
Efectele induse de globalizare fac de asemenea obiectul disputelor academice. Aceste efecte sunt în principal: accentuarea concurenței disparităților de dezvoltare între țări, locul marginal al țărilor sărace și eliminarea lor din competiție, extinderea corupției și a criminalității, pierderea independenței și chiar a celei politice a unor state, propagarea crizelor financiare etc. Cert este că globalizarea presupune creșterea interdependențelor economice și politice dintre economiile naționale. Aceasta permite apariția efectului de domino: cu cât gradul de integrare și interdependență este mai mare, cu atât efectele negative induse de apariția unui dezechilibru, unei crize, sau evoluție nefavorabilă într-una din componentele participante la sistemul global integrat sunt mai ample și efectul distructiv asupra întregului sistem este generat de o insensibiltatea crescândă a piețelor ce pare să devină cronică și accentuarea speculației. Se creează astfel premisele ca viteza de propagare și aria geografică de cuprindere a crizelor să crească semnificativ. Unul dintre exemplele adecvate în acest sens este criza financiară asiatică din 1997, care a afectat nu numai continentul asiatic ci și o mare parte a țărilor dezvoltate, țări din Europa Centrală și de Est și se poate spune că a stat la baza declanșării unei serii de crize financiare pe piețele latino-americane. Totodată globalizarea generează creșterea concurenței. În aceste condiții, cu cât dimensiunea unei firme sau unei economii naționale este mai mare, cu atât capacitatea de a face față presiunilor concurențiale și de găsi mecanismele de gestiune eficientă a crizelor este mai mare. Firmele sau economiile naționale mici, pentru a compensa „acest handicap” care le împiedică să beneficieze pe deplin de avantajele globalizării și să controleze efectele negative induse de acest fenomen, vor căuta metode de creștere artificială a taliei lor. Nici chiar forța unei economii mari sau dezvoltată nu este suficientă pentru realizarea acestui obiectiv. Astfel firmele vor fuziona, vor achiziționa sau vor forma alianțe strategice cu alte firme naționale sau străine. Însă acest fapt, deși a fost într-o primă fază o reacție la efectele negative ale globalizării, prin creșterea componentei internaționale a noilor firme rezultate va favoriza globalizarea.
Economiile naționale mici, sau mai puțin dezvoltate, chiar și cele mai puternice sau mari, pentru a gestiona mai bine efectele negative ale globalizării își vor spori artificial forța și dimensiunea prin participarea la grupări regionale. Gruparea regională va putea face față mai bine presiunilor concurențiale și va putea gestiona mai bine efectele globalizării. Regionalizarea devine astfel o formă de reacție la globalizare. În același timp, prin faptul că regionalizarea presupune liberalizarea relațiilor economice intragrupale și integrarea activităților economice la scară regională, grupările regionale nu fac altceva decât să reproducă la o scară mai mică trăsăturile globalizării. Din această perspectivă regionalismul poate fi considerat un laborator de experimentare al globalizării, sau chiar un prim pas spre globalizare. Economiile naționale care se tem de efectele globalizării, pot experimenta efectele acestui proces, participând la aranjamente regionale. Teama de globalizare poate imprima o dinamică accentuată a regionalizării. Participarea blocurilor regionale la aranjamente interregionale poate fi privită ca o cale spre globalizare.
Interesantă este poziția SUA față de regionalizare și globalizare. Până acum aproximativ 15 ani, SUA era susținătorul necondiționat al multilateralismului comercial (care la momentul respectiv era considerată principala formă de manifestare a globalizării), opunându-se ideii de regionalizare. După 1988, poziția SUA se schimbă și prin inițierea demersurilor de creare a unei grupări regionale NAFTA la care participă în prezent SUA, Mexic și Canada. SUA devine susținătorul ideii de regionalizare, dar promovează pe plan internațional valențele globalizării pronunțându-se în favoarea acestui proces. Această decizie poate fi interpretată ca o modalitate de creștere a capacității SUA de a face față presiunilor concurențiale la care era supusă economia americană pe plan internațional, dar și ca o modalitate de a gestiona mai bine efectele negative ale globalizării: Mexicul ar putea fi o supapă a efectelor negative resimțite la nivelul economiei americane de conectarea la sistemul global. Totodată SUA a lansat ideea creării unei largi zone de liber schimb (formă de regionalizare) la care să participe țări din cele trei Americi și Asia. De asemenea participarea SUA la APEC este interesantă dacă ținem cont că APEC este o grupare regională aparte care promovează valorile regionalismului deschis ale cărui mecanisme asigură compatibilitatea între regionalism și globalizare. Să fie APEC și proiectate zonă de liber schimb dintre cele două Americi și Asia soluția prin care SUA intenționează să reducă temerile țărilor în dezvoltare față de globalizare?
Cele mai multe dintre disputele referitoare la globalizare și regionalizare se referă la măsura în care aceste fenomene sunt compatibile. În prezent aceste două fenomene coexistă, dar aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că sunt compatibile, după cum nimic nu duce la concluzia că sunt total incompatibile. Dat fiind faptul că nici globalizarea și nici regionalizarea nu sunt fenomene atatice și că ambele sunt proces în a căror evoluție este departe de a fi încheiată, în prezent rămân în suspans următoarele întrebări:
regionalizarea și globalizarea sunt două fenomene incompatibile sau complementare?
Este regionalizarea o reacție la globalizare sau o cale spre globalizare?
Sunt cele două fenomene complet independente?
Este regionalismul deschis către calea de mijloc între cele două tendințe?
5.2 EXTINDERE ȘI INTEGRARE ÎN COMERȚUL LIBER REGIONAL
Liberul schimb regional reprezintă deja, după cum s-a mai amintit anterior, obiectivul a trei sferturi din membrii OMC și 70% din comerțul internațional. De aceea, o
Alternativă viabilă la ceea ce profesorul C. Fred Bergsten numea “negocierea finală “22 –negociere care, în opinia sa, ar putea avea loc între țările puternic dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, pentru ca, în final, acestea să-și dea mâna pentru atingerea obiectivului unic, globalizarea economică – poate constitui o punte de legătură între principalele grupuri regionale pentru a forma un epicentru dominant al liberului schimb în interiorul sistemului comercial, zonă care s-ar putea extinde, în momentul în care circumstanțele sunt favorabile, lăsând porțile larg deschise unei participări globale. În prezent, trei mari grupuri regionale – cel european, cel din emisfera vestică și cel din regiunea Asia – Pacific – reprezintă candidații perfecți pentru o asemeena încercare, dar o încercare pripită s-ar lovi de aceleași probleme ca și inițiativa comerțului liber a OMC.
Ritmul lent al procesului spre liberul schimb al APEC, și rezervele Europei și Americii Latine de a oferi acces liber pe piețele lor pentru exportatorii asiatici se numără printre principalele obstacole. Unul dintre scenariile cel mai des întâlnite în studiile de specialitate prezintă o inițiativă care ar putea juca un rol imediat în integrarea tuturor grupurilor regionale majore, diminuând astfel mult amenințarea cu dezmembrarea sistemului comercial în blocuri regionale rivale. O astfel de inițiativă ar fi TAFTA – Trans-Atlantic Free Trade Agreement. TAFTA a reținut atenția lumii economice încă din 1994, însă discuțiile au fost până acum incomplete și izolate, în parte din cauză că guvernele țărilor nord-atlantice au evitat subiectul cu obstinație.
În orice caz, un scenariu al consecințelor unei astfel de inițiative demonstrează dinamica și forța ce ar putea fi eliberate și care ar putea stabili cursul favorabil spre realizarea unei relativ rapide integrări în comerțul regional și multilateral. Acest pas final ar putea aduce împreună centrul dominant al acordurilor de liber schimb și ceilalți membri OMC. Un acord de liber schimb transatlantic- TAFTA-extins la Europa și emisfera vestică ar include majoritatea țărilor OMC și cea mai mare parte din comerțul global, iar programata extindere la țările APEC până în 2010 adaugă multe din țările rămase. Integrarea acestui acord în cadrul OMC ar obliga la mai mult decât o depozitare de documente la Geneva, precum și la schimbări semnificative in structura actuală a OMC (în primul rând o schimbare de nume în Organizația Mondială a Comerțului și Investițiilor – OMCI este probabil a se realiza în următorii ani). Clauza națiunii celei mai favorizate, acordată în regim condiționat pentru celelalte țări membre ale acordului, schimbarea procedurilor de vot etc.,ar fi niște schimbări necesare pentru funcționarea TAFTA.
În concluzie, o mare varietate de interese politice și economice vor fi influențate de strategiile de extindere și integrare ale comerțului regional în perioada imediat următoare indiferent dacă se va merge pe varianta TAFTA sau dacă se va urmări o schimbare de direcție prin începerea unei noi runde de negocieri în cadrul OMC.
5.3 GLOBALIZAREA ECONOMICĂ – PUNCT TERMINUS: 2010
Atât considerațiile interne cât și cele internaționale sunt îndreptate după părerea americanului Fred Bergsten, într-o singură direcție: inițierea unui acord în cadrul OMC, la Singapore, în următorii ani, prin care să se stabilească un obiectiv principal – atingerea dezideratului reprezentat de globalizarea economică până la o dată certă la începutul secolului viitor. Această inițiativă este necesară pentru a revigora procesul de liberalizare competitivă.
“Este esențial să oferim mijloace multilaterale eficiente pentru rezolvarea disputelor privind direcția spre care se îndreaptă comerțul internațional actual, dispute care în mod inevitabil vor crește în intensitate pe măsură ce interdependența economică dintre state se va intensifica.”23.
Din punctul de vedere al SUA, globalizarea economică ar oferi o deschidere a piețelor celor mai puternice economii – stimulând astfel exportul și creșterea implicită a numărului locurilor de muncă. Din punctul de vedere al Europei, o atare creștere a exportului ar putea reduce șomajul la minimum. În fine, din punctul de vedere al Asiei, precum și al țărilor în curs de dezvoltare, strategiile de creștere orientate spre exterior pot fi susținute cu asigurări din partea țărilor dezvoltate că nu vor da înapoi înainte de finalul procesului.
Când aliații victorioși au construit sistemul economic pentru lumea postbelică au inclus în centru Organizația Internațională a Comerțului (care ulterior a devenit GATT) pentru a reduce barierele în calea schimbului și pentru a soluționa disputele economice dintre națiuni. Când Europa s-a unit la sfârșitul anilor ’50, SUA au inițiat o serie de măsuri multilaterale pe calea liberalizării pentru a reduce impactul discriminatoriu al noii Piețe Comune. Când aceste eforturi globale au început să își piardă din eficiență în anii ’80 și începutul anilor ’90, în parte din cauza sfârșitului Războiului Rece, acordurile regionale au început să apară pentru a duce mai departe aceste eforturi24.
Procesul globalizării economice – ce are ca punct terminus anul 2010 – va continua, în plan mai larg, aceste acte timpurii de consolidare a fenomenului global și va spori prosperitatea tuturor țărilor prin subscrierea celui mai mic succes liberalizării competitive a comerțului internațional. Va elimina de asemenea riscul ca aranjamentele regionale să se transforme în blocuri ostile în afara cadrului global.
Este prematur, consideră specialiștii să se încerce lansarea unei inițiative globale acum. Însă planificarea detaliată a unei globalizări economice ar trebui făcută; deciziile ar trebui luate în următorii câțiva ani pentru a înlătura riscul ca țări cheie cum ar fi SUA sau țările Europei Occidentale să se îndrepte în alte direcții.
Această viziune a globalizării economice, cu finalizarea la sfârșitul următorilor 20 de ani, ar trebui să ghideze toate eforturile din momentul în care se zăresc zorile secolului XXI.
Concluzii
Globalizarea ca proces este înrudită și se înlănțuiește cu etapele care au precedat-o prin rolul crescând al relațiilor și factorilor internaționali în realizarea dezvoltării economice la diferite scări și niveluri, prin fasonarea mediului economico-social internațional în așa fel încât să se corespundă intereselor agenților economici. În același timp globalizarea nu poate fi considerată similară cu etapa internaționalizării sau că de-abia a început să ajungă la parametri acestuia. Globalizarea cu care suntem contemporani și pe care o resimțim îmbrățișează o economie mondială cu un grad incomparabil mai mare de complexitate, cu o viteză superioară de reacție, actori mai numeroși și cu însușiri mai variate, inclusiv de a acționa pe deasupra barierelor frontaliere.
Tendințe de internaționalizare și de integrare economică internațională și-au croit drum de-a lungul unui secol în condiții complexe, împletindu-se cu politici și acțiuni atât de dominație cât și de cooperare sau parteneriat egal. Ele n-au putut înlătura inegalitățile frapante dintre regiunile lumii și dintre țări, decalajele și dezechilibrele major. Cu toate acestea, globalizarea și regionalizarea imprimă o mai mare coeziune economiei mondiale, creează posibilități mai bune pentru acțiuni comune, universale, în secolul următor, în vederea rezolvării unor probleme globale, care preocupă comunitatea internațională în ansamblu ei, pe baza interdependențelor și conlucrării între națiunii.
În acestea condiții, în mod inevitabil, activitatea de afaceri (businessul) și comunitatea sa internațională, inclusiv întreprinderile pe care se sprijină, trec printr-un proces de transformare rapidă. În multe domenii, schimbările care au loc pot fi comparate prin anvergura lor cu revoluția industrială. La timpul respectiv, motorul cu aburi și motorul electric au schimbat natura activității industriale, a afacerilor și întreprinderilor de atunci. Acum tehnologia computerelor și informaticii creează condiții complet noi pentru reînnoirea activității atât materiale cât și economice și intelectuale.
Operațiile de afaceri pot fi localizate acum cu mult mai mare libertate, iar activitățile pot fi organizate în structuri noi, diferite, corespunzătoare noilor condiții de obținere a profitului și de concurență. Toate acestea au fost posibile și se petrec datorită faptului că mediul afacerilor, al mișcării capitalului a devenit global în mod tangibil și sub diversele lui fațade.
Businessul și întreprinderile lui se află într-un proces de prefacere, de tranziție, fiind supus impactului pe care-l are ascensiunea sistemului global integrat al economiei mondiale. Procesul și momentulistoric în care se află omenirea în domeniul economic este cel al tranziției de le economia mondială la economia globală integrată.
Una din cele mai importante concluzii asupra acestei lucrării este că procesul de globalizare constituie o realitate ce trebuie asumată, dar nu cu ochii închiși, ca o dogmă, ci studiind-o cu atenție, extrăgând concluzii din activitatea celor care obțin foloase de pe urma acestui proces, cum sunt companiile transnaționale, sesizându-se carențele și anticipând posibile căi de evitare sau corectare a efectelor negative.
BIBLIOGRAFIE
MANUALE UNIVERSITARE ȘI ALTE MATERIALE DE PROFIL
1. BARRY EYCHENGREEN – Transatlantic Economic Relations in the Post – Cold War Era, A council on foreign relation book, 1998.
2. BRUCE STOKES – Future Vision for US Trade Policy, Council on foreign relation, 1998.
3. DUMITRU MIRON – Economia Integrării Europene, Centrul editorial – poligrafic ASE, București, 1998.
4. ERNEST H. PREGG – From Here to Free Trade , Essays in Post Uruguay Round Trade Strategy, Center for strategic and International Studies, Washington DC, 1998
5. ERNEST H. PREGG – From Here to Free Trade , Essays in Post Uruguay Round Trade Strategy, Center for strategic and International Studies, Washington DC, 1998
6. FRED BERGSTEN – Memo one : “American trade leadership and the Global Economic System”, 2000.
7. GHEORGHE BADRUS – Globalitate și Management, Editura ALL BEK, București, 2002.
8. JAIME Serra – Reflections on Regionalism, Editura Carnegie Fundament for International Peace,1997, Washington DC;
9. JEFFREY J. Schott – WTO 2000: Setting the course for World Trade, IIE, 2000.
10. John Whalley & Coleen Hamilton – “The Trading System after Uruguay Round” – Washington, IIE, 1996.
11. KYLE BAGWELL – The Simple Economics of Labor Standards and GATT, National Bureau of Economic Research Inc., 2000.
12. NICOLAE SUTĂ – Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Editura Eficient, 1997, București.
13. Noboru Hatakeyama – “The World Trading System :Challenges Ahead”, Washington, 1996
14. ROBERT E. LITON – Restarting fast track – Reducing the anxiety about trade agreement, IIE, 1998.
STUDII ȘI BROȘURI
15. Karl Marx – “Capitalul” ; Editura Politică, 1971
16. OMC – “Rapport Annuel” ; Geneva, 1995.
=== tarile ===
LETONIA
Puncte forte:
– Reformele economice structurale se continuă în perspectiva adeziunii la Uniunea Europeană (sistemul de repliere, asanarea sistemului bancar, avansarea proiectelor de privatizare).
– Partener al Europei de Vest si de Est, Letonia încaseaza rețete importante de tranziție,grație portului Ventspils, punct de ieșire al unui important petrolier rus.
– Nivelul datoriilor exterioare rămâne tolerabil în ciuda unei creșteri regulate.
Puncte slabe:
– Balanța comercială a Letoniei afișează un deficit structural.
– Țara rămâne puternic dependentă de Rusia pentru aprovizionările sale cu energie, pentru activitatea de transit și pentru ieșiri.
– Integrarea minoritații ruse (o treime din populație) rămâne un factor de tensiuni, în ciuda unei facilizări a condițiilor de obținere a cetățeniei letone.
– Lipsa coeziunii între partidele politice duce la o succesiune a guvernelor de coaliție.
UZBEKISTAN
Puncte forte:
– Uzbekistanul este al doilea exportator mondial de bumbac, principala activitate generatoare de fonduri.
– Țara este în aceeași măsură producătoare de aur, de aramă, petrol și gaze naturale.
– Țara este cea mai populată dintre țarile Asiei Centrale, din C.E.I. (mai mult de 25 milioane locuitori) ceea ce face să fie o potențială piața interesantă.
– La frontieră cu Afganistanul, țara are o hartă geo-politică în contradicție pentru învingerea tutelei ruse.
Puncte slabe:
– Principalele bogății ale țarii sunt subordonate condițiilor externe (cursurilor mondiale, climatului).
– “Calea uzbekă” se traduce prin foarte slabe reforme structurale.
– Politica de dirijare a autoritaților se limiteaza la investiții străine și constituie un obstacol în susținerea organismelor multilaterale (nici un program FMI începând din 1996).
– Opoziția islamistă este un factor de fragilitate pentru putere. Tensiunile regionale în Asia Centrală alimentează această incertitudine.
RUSIA
Puncte forte:
– Rusia dispune de un potențial natural și uman considerabil.
– Statutul său de putere regională și nucleară s-a afirmat începând cu venirea la putere a lui Vladimir Putin și mai ales odată cu susținerea adusă Statelor Unite, după 11 septembrie.
– Reformele structurale – care au rămas insuficiente sub legislatura lui Boris Elțân – au fost amorsate.
– Reluarea Federației, a Parlamentului, a Oligarhiilor de către statul federal a adus o stabilitate politică care a început să se traducă în comportamente economice.
Puncte slabe:
– Evoluția economică nu trebuie să mascheze faptul că nivelul producției și al investiției rămâne foarte jos în comparație cu cel de dinainte de 1990.
– Increderea în investitorii străini este slabă din cauza drepturilor de proprietate și creanțelor aleatorii.
– Ponderea materiilor prime este din ce în ce mai pronunțată în export, ceea ce face ca economia rusă să rămână vulnerabilă la schimbările de preț ale acesteia.
– Operatorii internaționali rămân marcați de lipsa unilaterală din august 1998.
ROMÂNIA
Puncte forte:
– România reprezintă o potențială piață importantă.
– Autoritățile vizează o integrare în organismele occidentale (Otan, UE) și așteaptă ca efectele acesteia să continue ritmul reformei.
Puncte slabe
– România are o anumită întârziere în punerea în aplicare a restructurării industriale și bancare.
– Avansarea reformei strucurale se lovește de o insuficientă voință politică și o slabă susținere populară.
– Din lipsa investițiilor străine, țara a finanțat deficitele sale exterioare recreându-și datorii, al căror nivel devine preocupant.
– Deci țara este dependentă de capitalul străin pentru a-și acoperi nevoile de finanțare, astfel că încrederea în piețele financiare rămâne slabă și relațiile cu instituțiile financiare internațioanle rămân problematice.
Redemarajul credinței, ameliorarea contextului politic, cu sosirea la putere la sfârșitul anului 2000 a unui guvern minoritar social-democrat și continuarea procesului de adeziune la UE, au antrenat o reluare a încrederii care permite slăbirea menghinei situației financiare.
Situația României rămâne totuși precară. Pe de o parte, din cauza ritmul lent al reformelor, care este în mod egal responsabil de persistența unei inflații crescute și din cauza dificultății asanării finanțelor publice. Pe de altă parte, din cauza faptului că reluarea economică, în mare parte trasă de cererea internă, conduce la o mărire a deficitului evaluărilor externe și a unei creșteri a nevoii de finanțe exterioare.
În acest cadru, și în contextual internațional, dependența țării este sporită vizavi de instituțiile multilaterale ca FMI dar și de investitorii internaționali (piețele de capital și de investiții directe străine legate de privatizarea în curs).
KAZAKHSTAN
Puncte forte
– Puțin populată, dar dotată cu un teritoriu imens, țara a reușit să exploateze rezerva sa petrolieră.
– Producția și exportul de petrol au crescut în volum, grație unei strategii de atragere a investițiilor străine pentru exploatarea câmpurilor petrolifere și construcția de petroliere.
Tara captează 40% din investițiile străine directe dirijate către C.E.I. și asta contribuie la relaxarea constrângerilor exterioare.
Relativa stabilitate internă și relațiile bune cu Rusia, China și țările occidentale sunt facori de dezvoltare economică și politică.
Puncte slabe
– Sectorul energetic domină progresiv producția și exporturile făcând țara din ce în ce mai vulnerabilă la schimbările de prețuri.
– Tara importă cvasitotalitatea bunurilor de consum, fiind astfel din ce în ce mai vulnerabilă de principalul său furnizor, Rusia.
– Economia, în afara sectorului eneRgetic, este insuficient reformată și îi lipsește tranparența.
UNGARIA
Puncte forte
– Reformele angajate de Ungaria de la începutul tranziției, restructurarea sectorului productive și financiar, și investițiile străine au adus roade. Cu o cerere internă sporită, investițiile și exporturile sunt factorii principali ai unei credințe susținute.
– Stabilitatea politică și economică a Ungariei nu poate fi decât consolidată de viitoarea sa adeziune la Uniunea Europeană, după admiterea ei în OCDE și integrarea în Otan.
– Sistemul financiar ungar este unul dintre cele mai dezoltate din Europa Centrală.
Puncte slabe
– Faptul că este o țară de talie mică și deschiderea economică au făcut-o tributară țărilor din UE care sunt principalii parteneri comerciali
Reducerea deficiturilor publice este notabil redusă de evoluția evaluărilor sociale, din cauza carora reformele sunt in intarziere.
ESTONIA
Puncte forte
– Estonia este bine plasată în negocierile adeziunii la UE și beneficiază de încrederea investitorilor străini.
– Estonia se distinge prin capacitatea sa puternică de export către UE, după reorientarea comerțului său exterior către țarile nordice din UE ( Finlanda, Suedia).
– Tranziția reușită către economia de piață a permis țarii să se orienteze cu succes către sectorul prestator de servicii.
– Legislația a fost îmbunătațită pentru a permite o mai bună integrare a minoritații ruse.
Puncte slabe
– Talia mică a Estoniei, deschiderea sa și insuficienta diversificare a comerțului său exterior au făcut-o vulnerabilă la șocuri externe.
– Persistența unui important deficit a balanței de plăți curente a fragilizat economia.
– Țara este încă prea dependentă de Rusia pe plan energetic.
LITUANIA
Puncte forte
– Voința politică de a face parte din UE, incită Lituania să continue ritmul reformei structurale.
– Relativa omogenitate demografică a țarii îi asigură o stabilitate internă și bune relații cu Rusia vecină.
– Trecerea consolidării de la dolar la euro trebuie să amelioreze competitivitatea exterioară.
Puncte slabe
– Menținerea unui nivel ridicat al deficitului balanței de plăți curente fragilizează economia.
– Țara este încă prea dependentă de Rusia.
– Adaptarea necesară la economia de piață este susceptibilă de sporirea tensiunilor sociale.
CROATIA
Puncte forte
– Politica de deschidere a noii puteri politice permite Croației să-și amelioreze relațiile internaționale și să-și ancoreze avantajul Europei occidentale.
– Continuarea activă a procesului de restructurare bancară și industrială trebuie să contribuie la refacerea economiei.
– Punerea în practiceă a unei politici de asanare bugetară și menținerea unei politici monetare restrictive permit stăpânirea unor deficite ale datoriilor publice și externe.
Puncte slabe
– Importantele dezechilibre economice, publice și exterioare întrețin totuși o creștere nivelului datoriilor.
– Persistența unei situații economice și financiare dificile resultă în egală măsură din insuficiența restructurărilor industriale.
– Situația politică și economică rămâne tributară unui mediu regional încă instabil, care întreține neîncrederea investitorilor străini.
POLONIA
Puncte forte
– Stabilitatea Poloniei este întărită prin participarea sa la Otan și viitorea integrare în UE.
– Fluxul investițiilor străine permite țării să continue modernizarea industriei și sectorului bancar ca și să acopere o parte din deficitul crescut al datoriilor externe.
Puncte slabe
– Persistența importantelor deficite ale datoriilor externe riscă să suscite neîncrederea operatorilor internaționali.
– Dinamica reformei, cu atât mai indispensabilă cu cât a fost întârziată în sectoarele sensibile (agricultură, minerit, siderurgie, sisteme sociale) este susceptibilă de a fi încetinită din cauza disensiunilor politice și tensiunilor sociale.
– Ritmul insuficient al încetinirii procesului de inflație și nivelul “zlotului” restrânge competitivitatea produselor poloneze.
BULGARIA
Puncte forte
– Situarea geografică a Bulgariei, constituie un atuu astfel încât această țară joacă un rol moderator pe scena regională.
– Tara beneficiază de susținerea organizațiilor multilaterale și ș-a angajat activ în procesul adeziunii la UE.
– Restabilirea economiei bulgare pare a fi pe o cale bună dar rămâne dependentă de știrbirea competitivității sale exterioare.
Puncte slabe
– Progresul importurilor legate nevoile unei economii în tranziție angajează importante dezechilibre externe.
– Intârzierea punerii în practică a reformei structurale (privatizare, restructurare, sisteme sociale) constituie un handicap pentru sistemul productive și financiar al țării.
– Lipsa de încredere dinspre piețele emergente, încetinește ritmul investițiilor străine de care țara are nevoie, atât pentru a se moderniza cât și pentru a-și acoperi nevoile financiare crescânde.
SLOVACIA
Puncte forte
– Slovacia beneficiază de o poziție geographică privilegiată la intersecția Europei centrale.
– Avansarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (în decembrie 2000) aduc confort situației economice și financiare.
– Accelerarea privatizării bancare și industriale trebuie să amelioreze potențialul economic al țării.
Puncte slabe
– Stabilitatea macroeconomică a țării este amenințată de importante deficite bugetare și externe.
– Reformele sistemelor sociale și administrative întârzie, deși sunt indispensabile pentru reducerea importanței acestor deficite bugetare.
Recurgerea obligată la guverne de coaliție frânează ritmul reformei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regionalizare Si Globalizare (ID: 105821)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.