Regina Maria Viata Politca Si Diplomatica

REGINA MARIA

VIAȚA POLITICĂ ȘI DIPLOMATIcă

I. REGELE FERDINAND, REGINA MARIA

ȘI

FĂURIREA ROMÂNIEI MARI

În anul 1914, după încetarea din viață a Regelui Carol I, la 28 septembrie/11 octombrie pe tronul României s-a urcat Regele Ferdinand I, fiul prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Principesei dona Antonia de Portugalia, din Casa de Braganta.

În 1892, Ferdinand s-a căsătorit cu Principesa Maria de Edinburgh, femeie aleasă de destin, pe măsura lui, ambii soți contribuind foarte mult, în viitor, la fericirea și unitatea politică de stat a poporului român. Din acestă căsătorie au rezultat șase copii: Carol (n. 1893), Elisabeta (n. 1894), Mărioara (n. 1899), Nicolae (n. 1903), Ileana (n. 1908) și Mircea (n. 1913).

Regina Maria s-a născut la 14/ 29 octombrie 1875 la Eastwell în Kent. Era al doilea copil. Tatăl său Alfred și mama sa Maria Alexandrovna au avut încă patru copii: Alfred, Victoria Melita, Alexandra Victoria și Beatrice.

Copilăria și-a petrecut-o în Anglia, sub îngrijirea atentă și iubitoare a mamei lor. Despre copilărie, Regina vorbește pe larg în „Povestea vieții mele”.

Regele Ferdinand a avut o soție înzestrată cu mari calități, aleasă de Carol, care a curmat cu mână forte scurta idilă între principele moștenitor și Elena Văcărescu. Principesa Maria, pe jumătate englezoaică, pe jumătate rusoaică, a fost a doua fiică a Ducelui de Edinburgh, fiul Reginei Victoria a Marii Britanii, căsătorit cu o mare ducesă rusă, fiică a soției lui Alexandru al II-lea. Maria a fost deci nepoata reginei Marii Britanii și a țarinei Rusiei și, prin bunici, verișoară primară cu Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei și cu Regele George al V-lea al Angliei.

Educația a fost foarte englezească și a rămas ca atare, iar spiritul antigermano-austriac al Principesei Maria s-a accentuat și s-a maturizat după căsătoria cu Pricipele Ferdinand, contractată la numai 17 ani. Chiar când i s-a cerut din motive de etichetă și de curtoazie să facă ca membrii Legației Austro-Ungariei de la București să fie corect și bine primiți în societate, tânăra soție a pricipelui moștenitor nu s-a sfiit să-i dea Regelui Carol I o replică ce a provocat la vremea ei mult haz, dar și mare vâlvă, și anume că „e grozav de greu să faci popular un austriac”. Czernin, ministrul Austro-Ungariei la București, și-a intuit repede dușmanul ce n-a știut sau n-a dorit să-și ascundă sentimentele și ca orice om ce s-a temut de vreun lucru sau mai bine zis numai de acel lucru a diagnosticat în mod exagerat și greșit, că după apropiata și așteptata moarte a Regelui Carol I, politica României o va face numai și numai viitoarea Regină Maria, care, fiind inițiată în problematică chiar de unchiul ei prin alianță, va avea ca modele și ambiții politice pe Ecaterina a II-a și pe Maria Tereza .

Era evident că Czernin pierduse totuși nu numai simțul proporțiilor, dar și pe acela comparativ și comparatist, deoarece Regina nu numai că a dus o politică al cărei spirit n-a avut elemente comune cu cele susținute de marile capete încoronate citate, dar s-a situat într-o evidentă antinomie cu acestea. Principesa și mai apoi Regina Maria, deși provenită din marile dinastii ale lumii, s-a acomodat și și-a iubit într-atât patria de adopțiune, încât a devenit o partizană a aplicării principiului naționalităților în Europa Răsăriteană, care să ducă la dărmarea marilor regate și imperii croite în trecut de sabia cuceritoriilor puternici și nesătui.

La București s-au organizat serate diplomatice anume date de prietenii Puterilor Centrale, pentru a încerca o împăcare cu Principesa Maria. Ea nu numai că a făcut în continuare pe „surda” la asemenea avansuri, dar i-a ajutat pe inițiatori să constate și să simtă pe pielea lor, vrând-nevrând conștient sau inconștient, valabilitatea dictonului francez „il n’y a pas le pire sourd que celui qui ne veut pas entendre”. După ce anterior a declarat cu voce tare în public că-i place mai mult și mai bine Nicolae al II-lea (neamul ei) decât Wilhelm al II-lea (neamul soțului), a repetat tot la asemenea banchete făcute cu efect dirijat, că onestitatea și sinceritatea fiind lucrurile cele mai bune de pe lume, ea a fost, este și va fi „prietena prietenilor ei”. Furiosul și dezamăgitul Czernin și-a notat cu ciudă și, din punctul său de vedere, concluzia nici nu putea fi alta „răutatea acestei înalte doamne”, dar nu s-a abținut să-i admire și să-i onoreze priceperea și idealismul remarcabil care o va împinge spre un prim rol în România .

Adversarii elementului românesc au început să intuiască cu neplăcere și iritare dimensiunile reale ale personalității suveranilor Ferdinand și Maria.

Desigur, diplomații Puterilor Centrale au încercat să-l determine pe Regele Ferdinand să iasă din neutralitate și să li se alăture, dar răspunsul a venit tot atât de demn și de corect ca și în trecut. O asemenea decizie n-o putea pronunța decât nația română, prin organele sale legale, și până la schimbarea ei (într-un sens sau altul, deoarece Regele a vorbit în principiu și formal, fără să se angajeze nu să promită ceva în numele țării) se va păstra strict neutralitatea .

Acest răspuns a fost o manieră de a pasa elegant presiunile și de a menține libertatea de acțiune a tronului și a guvernului regatului. Regina Maria a trimis numeroase scrisori verișorilor ei imperiali, le-a descris zonele zonele și localitățile locuite de români în Austro-Ungaria, le-a desenat și schițat pe hărți, pentru a-i ajuta să cunoască situația etnică reală din marele imperiu apusean limitrof cu România. Ea a urmărit să-i atragă atenția mai ales Regelui George al V-lea unde vin aceste ținuturi, știind că în copilărie era slab la geografie, întrucât această materie au făcut-o împreună cu același profesor . Regina Maria a insistat în aceste corespondențe asupra ideii că cei puternici erau datori moral creștinește să-i ajute pe cei slabi, asupriți și loviți de soartă, să-i scape din robii străine și să le dea acces la lumina libertății și unității naționale.

Prin Regina Maria, România a avut o deschidere largă spre anumite mari puteri prietene ale principiului naționalităților și autodeterminării naționale; ea a rămas o redutabilă adversară a Puterilor Centrale, o amică fidelă a Antantei și a făuririi, cu ajutorul ei, a statului tuturor românilor . Cu toate acestea, au existat suflete mici și ticăloase care au privit spre neesențial, nesemnificativ, au comentat doar femeia și au uitat măreața Regină, criticând-o și încercând să-i diminueze meritele față de neam și țară. Nici Ferdinand nu a fost iertat pentru opțiunile lui în orientarea politicii externe fiind copleșit cu invective și dispreț. Dar atât Regele, cât și Regina, după ce, împreună cu țara, au scăpat de teribile greutăți, umilințe și suferințe, s-au manifestat ca mari și adevărați suverani, iertându-i pe toți.

Perioada neutralității s-a caracterizat prin aprige confruntări între gruparea, majoritară, care milita pentru intrarea României în război alături de Antantă și cei care cereau intrarea în luptă alături de Puterile Centrale. Din punct de vedere geografic, țara este așezată într-o regiune strategică dominând Marea Neagră și putând ajuta sau contracara acțiunile Rusiei în Balcani.

Problema esențială din acea vreme era atitudinea față de război, găsirea modalităților adecvate de acțiune în vederea făuririi statului național unitar român. În acestă privință, curentul filoantantist câștigase o persoană foarte influentă – pe Regina Maria . Ea a depus un efort perseverent și continuu pentru a-i zdruncina lui Ferdinand convingerile filogermane și a-l determina să accepte intrarea României în război alături de Antantă . Încă din anii neutralității, se tatonau căile politico-diplomatice care să corespundă intereselor României. Atunci, o mare parte din activitatea guvernului român a fost dusă în casa lui Barbu Știrbei. Sub masca unei simple retrageri la țară, Buftea a fost “centrul de operații” al puterii de stat . Potrivit prințesei Callimachi, un atent observator al vieții politice, “Regina Maria era în mod constant acolo, adesea întreaga zi într-un costum de călărie ca să-și justifice prezența. Am văzut-o odată rămânând la cină cu regele, mai târziu venind ca din întâmplare, importanți trimiși ai aliaților și primul ministru. După masă, ei dispăreau unul câte unul, într-un salon retras, pentru o ședință ferită de urechile vreunui spion”.Regele Ferdinand – născut ca și Carol I, în Germania, făcând pregătire militară în acea țară – era convins de victoria Puterilor Centrale. Aflându-se în vara anului 1915 la Brăila, suveranul a primit o delegație a exportatorilor de cereale care s-au plâns de falimentul ce-i așteaptă din pricina închiderii strâmtorilor Mării Negre. Regele le-a răspuns categoric: „Și vor fi închise până la sfârșit, căci Aliații (Antanta) nu vor învinge”. Fiind de față, Regina Maria a replicat: „Ba da, ba da”. Alexandru Marghiloman nota:„Regina crede că vom intra în război alături cu Tripla Înțelegere”.

Ea nu a rămas, precum Regina Elisabeta, departe de viața politică, ci s-a implicat direct, acționând nu numai pe lângă Rege, dar și participând la convorbiri cu diplomați străini și fruntași ai vieții politice din România. Într-o discuție cu I. G. Duca, Regina Maria spunea: „N-am venit în România ca după 20 de ani să renunț la Coroana României. Nu mi-am sacificat tinerețea și nu m-am ostenit să dau țării acești moștenitori de Coroană ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de țara asta nu mă despart. Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am”.

Ca și Regina, Brătianu este favorabil unei alianțe cu Franța, Anglia și Rusia.

Timp de doi ani (1914-1916), Brătianu a pregătit intrarea în război a României, preocupat ca satisfacerea revendicărilor ei să facă obiectul angajamentului ferm al Aliaților, iar situația de pe fronturi să permită României o cât mai mare economie de sânge.

A încheiat înțelegeri avantajoase cu Italia și cu Rusia. Aceea dintre România și Italia, semnată la București, la 23 septembrie 1914, reflecta interesele lor comune în privința Austro-Ungariei. Cu toate că erau aliate cu aceasta, ambele râvneau la teritoriile locuite de conaționalii lor. Au căzut de acord să se informeze reciproc în legătură cu orice schimbări preconizate în politica lor și au promis să nu renunțe la neutralitate fără consultări prealabile .

Primul-ministru a obținut un însemnat succes, când la 18 septembrie/1 octombrie 1914, printr-un acord secret între ministrul de Externe al Rusiei, S. D. Sazonov și ministrul României la Petesburg, Constantin Diamandy, Rusia și-a asumat obligația de a apăra integritatea teritorială a României și i-a recunoscut drepturile asupra teritorilor din Austro-Ungaria locuite de români, în schimbul neutralității țării noastre.

Negocierile între Rusia și România pentru un tratat de alianță mai angajant au continuat cu intermitențe în întreg anul 1915 și la începutul celui următor. Brătianu, care își asumase în mod clar, după moartea Regelui Carol, răspunderea pentru politica externă, a formulat pretenții suplimentare pentru intrarea României în război.

O dată războiul început, combatanții s-au străduit să atragă de partea lor neutrii, folosind o gamă largă de mijloace, de la promisiunile ademenitoare la presiunile brutale. După intrarea în război a Italiei și Bulgariei, în 1915, România a devenit obiectul solicitărilor celor mai presante din partea celor două coaliții. Puterile Centrale își dădeau seama că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămâne neutră. Marea Britanie și Franța se pronunțau pentru intrarea imediată a României în război, dar aveau dubii serioase cu privire la capacitate armatei române de a duce un război susținut împotriva Puterilor Centrale . Liderii britanici aveau la rândul lor rezerve în privința pretențiilor teritoriale ale Românieariei, în 1915, România a devenit obiectul solicitărilor celor mai presante din partea celor două coaliții. Puterile Centrale își dădeau seama că, în cel mai fericit caz pentru ele, România va rămâne neutră. Marea Britanie și Franța se pronunțau pentru intrarea imediată a României în război, dar aveau dubii serioase cu privire la capacitate armatei române de a duce un război susținut împotriva Puterilor Centrale . Liderii britanici aveau la rândul lor rezerve în privința pretențiilor teritoriale ale României față de Austro-Ungaria. Nu se deciseseră încă în legătură cu desființarea dublei monarhii, întrucât doreau să mențină un stat puternic în răsăritul Europei Centrale, pentru a contrabalansa puterea Rusiei . Față de manevrele și tergiversările lui Brătianu, Antanta își va pierde răbdarea, în vara anului 1916, punând România în fața alternativei „acum sau niciodată”.

În fața presiunii Aliaților, Brătianu a trebuit să semneze la 4/ 17 august 1916 tratatul de alianță cu Antanta, însoțit de o convenție militară. România se angaja să intre în război împotriva Austro-Ungariei, iar Antanta îi recunoștea dreptul de a alipi teritoriile românești din Austro-Ungaria: Transilvania cu Crișana, de la vărsarea Someșului în Tisa până la vărsarea Mureșului în Tisa, Bucovina și Banatul (inclusiv cel sârbesc). Aliații se angajau să declanșeze, cu opt zile înainte de intrarea României în război, o ofensivă cu trupele de la Salonic, pentru a reține trupele germano-bulgare, și să desfășoare, de asemenea, o ofensivă pe frontul austriac, pentru a înlesni viitoarele acțiuni ale armatei române în Transilvania. Rusia urma să trimită trei divizii; România urma să primească, prin Rusia, zilnic, câte 300 tone de muniție și materiale de război. Brătianu se putea declara satisfăcut pentru condițiile obținute, pentru că ele asigurau deopotrivă interesele pe termen lung și pe termen scurt ale României. Dar, așa cum se va vedea mai târziu, punctele convenției militare nu vor fi respectate, iar cele ale tratatului politic nu vor fi luate integral în considerare la Conferința Păcii .

Pe 7/ 20 august 1916, Regina Maria a primit în apartamentele sale personale de la Cotroceni pe noul ministru al Franței la București, contele de Saint-Aulaire. Diplomatul care o complimentează pentru culorile strălucitoare ale rochiei sale, ea îi răspunde: „După cum vedeți, nu-mi plac culorile neutre”. Ministrul Franței, care nu știe încă ce vor face românii și căruia Brătianu nu i-a mărturisit nimic și cu atât mai puțin Regele Ferdinand, înțelege că lucrurile sunt aranjate.

Maria știe că teza românescă este auzită și că intervenția este o problemă de zile: „O știu de mai multe săptămâni, sunt una dintre puținii care o știu. Am purtat în mine teribilul secret pe care alții nu-l cunoșteau.”

La 14/ 27 august s-a convocat Consiliul de Coroană sub președenția Regelui Ferdinand. Ion I. C. Brătianu prezintă rezultatul înțelegerilor cu Antanta și cere intrarea în război alături de această alianță de forțe. Cu un singur vot împotrivă (P. P. Carp), Consiliul sancționează decizia guvernului de a intra în război de partea Antantei.

La 15/28 august 1916, România declară război Austro-Ungariei (nu și Germaniei, între altele și din deferență pentru Regele Ferdinand) .

Declarația de război a României – după convingerea lui I. G. Duca – era o expunere a revedicărilor naționale, “formulată cu hotărâre și scrisă cu toată măsura și demnitatea cerută de protocolul internațional”. Premierul Brătianu avea să afirme, la 14 august 1916, în Consiliul de Coroană de la Cotroceni, că s-a obținut “garantarea intereselor românești”, a desăvârșirii unității național-statale.

La mijlocul acelui august 1916, Regele Ferdinand a ordonat Armatei Regale Române să treacă munții pentru a realiza pe vecie ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul pentru o clipă. Injuriile conducătoriilor germani și austro-ungari la adresa Hohenzollern-ului „trădător”, a „perfidului” Brătianu sau împotriva Reginei „valahe”, Maria „setoasă” de sânge unguresc, care a ieșit pe străzile Bucureștiului pentru a incita mulțimile contra Budapestei cu scopul de a-i fura „perla” Coroanei Sfântului Ștefan, Transilvania, n-au făcut decât să confirme rolul major al acestei personalități în Războiul de Întregire Națională și faptul că s-au identificat cu cele mai adânci și mai legitime aspirații ale tuturor românilor.

Pedepse apocaliptice au fost proferate la adresa Reginei, a cărei gură „va fi umplută cu pământ” de viteaza și drept răzbunătoarea armată maghiară” și contra tuturor „perfizilor” și trădătorilor din România .

La Berlin, șeful familiei Hohenzollern, Kaiserul Wilhelm al II-lea, l-a exclus din familie pe Ferdinand I .

Regele Ferdinand, Regina Maria, prim-ministrul Brătianu, alți oameni politici români și politica lor au fost aspru criticați și înfierați de Andrassy-Gyulla-junior, dar și de alți numeroși oameni politici și publiciști unguri, în Parlamentul de la Budapesta și în presă. Atacurile s-au proferat nu numai în discursuri și în proză, ca în articolul de fond „A roman betores” din ziarul „Ellenzek”, dar până și în versurile poeziei lui Portik Andor Meg mozdult ujra Bukarest .

La 15/ 28 august 1916, românii trec Carpații, cuceresc fără dificultate Brațovul (16/ 29 august), curbura Carpaților și se opresc în fața Sibiului.

Pe 1 septembrie 1916 Bulgaria va intra în război de partea Puterilor Centrale. Prin intrarea Bulgariei în război contra țării noastre s-a creat un front uriaș, pornind de la Carpați, pe Dunăre până la Marea Neagră. La Paris și la Chantiilly, Aristide Briand și generalul Foch își dau foarte bine seama că lucrurile riscă să se termine foarte rău pentru aliata lor română. Vor mări numărul intervenților pe lângă ruși pentru ca trupele lor staționate în Dobrogea să se opună eficace contra bulgarilor pe Dunăre, pentru ca românii să nu aibă de luptat pe două fronturi în același timp.

Maria a înțeles foarte repede pericolul pe care îl reprezenta pentru țara sa să fie prinsă la mijloc între două armate inamice: “Trăim zile de groază, frontierele noastre sunt foarte întinse, inamicul este pretutindeni, iar noi suntem niște începători într-ale războiului, în ororile războiului modern” îi scria ea pe 12 septembrie 1916 lui George al V-lea .

Bucuria și încrederea victoriei din Transilvania au fost spulberate de rușinoasa înfrângere de la Turtucaia (24 august/ 6 septembrie). Luptele românilor în Dobrogea s-au dus până la sfârșitul lunii octombrie 1916 când s-au retras cu mari pierderi. În noiembrie, armata austro-ungaro-germană, comandată de generalul Erich von Falkenhayn, străpunge apărarea română de la Jiu și cucerește Craiova. Trupele germano-bulgare forțează Dunărea la Zimnicea, amenințând capitala. Comandamentul român încearcă să oprească dezastrul, angajând bătălia de la Neajlov și Argeș, cu scopul de a apăra Bucureștiul (18-20 noiembrie/ 1-3 decembrie). Dar, la 23 noiembrie/ 6 decembrie, capitala este ocupată.

La sfârșitul lunii noiembrie 1916 Maria, în disperare de cauză, îi scrie Țarului Nicolae al II-lea: “Îți adresez acest apel ca femeie și ca Regină; îl adresez omului și Împăratului! Trimite-ne imediat ajutorul pe care-l așteptăm, nu mai este o chestiune de săptămâni, ci de zile; dacă nu va fi prea târziu și încă o țară va cădea victimă demonului urii și distrugerii care domină acum lumea. Nu este nevoie să-ți spun că, în acest caz, ura va fi imensă. Nu-mi este deloc rușine să lansez către tine această chemare de ajutor. Încerc să-mi salvez țara prin toate mijloacele; nu mă voi da înapoi de la nimic; prea mult sânge a curs, prea multe ruine au apărut deja: de ce poporul meu nevinovat să fie astfel distrus?”.

Bilanțul pentru România, în urma operațiilor, după cinci luni de război, erau dezastruoase.

În timpul iernii are loc refacerea armatei române. Unitățiile capabile să lupte au fost lăsate pe front, resturile unitățiilor decimate în lupte și noii recrutați suny regrupați și reorganizați în interior. Acum vin arme din Franța și Anglia. Se creează și câteva escadrile de aviație. O misiune militară franceză, comandată de generalul Berthelot ajută la refacerea armatei române.

Pe frontul românesc pregătirile continuă toată primăvara și la începutul verii erau stabilite obiectivele pe care trebuia să le urmărească fiecare mare unitate.

Principalele bătălii au fost purtate la Mărăști, Mărășești și Oituz.

Izbucnirea revoluției bolșevice din Rusia înseamnă pentru Germania lichidarea unui adversar, revoluționarii ruși încheind cu adversarii lor pacea de la Brest-Litovsk.

În urma tratatului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), germanii ocupă Kievul și apoi Odessa.

Situația politică și militară a României s-a înrăutățit brusc în toamna și iarna lui 1917. Dacă Rusia Romanovilor și apoi, a lui Kerenski, a fost aliată cauzei românești, bolșevicii lui Lenin au devenenit inamici ireductibili ai acesteia.

În aceste condiții dramatice, Armata Regală Română, amenințată din spate de bolșevici, rămasă singură în fața vechilor inamici, și guvernul român au fost nevoiți să semneze Armistițiul de la Focșani, în 26 noiembrie/ 9 decembrie 1917, după care Averescu a tratat și Marghiloman a semnat Pacea de la Buftea-București.

La întrevederea de la Răcăciuni (Bacău) dintre Czernin și Regele Ferdinand din ziua de 14/ 27 februarie 1918, omul politic austro-ungar a fost deosebit de grosolan cu suveranul României. Maria îl sfătuise pe Ferdinand să nu se ducă la „convocarea” lui Czernin. Considera că acestă acțiune era o „umilință”. Ferdinand s-a întors teribil de deprimat, „într-o stare groaznică”, după cum spune soția sa. De îndată ce a venit convoacă un Consiliu de Coroană. Maria se teme de ce este mai rău: „În ceea ce mă privește, prefer războiul fără limite, cu o înfrângere finală, decât să tratez cu cei al căror unic vis este să ne facă sclavii lor pentru cel puțin cincizeci de ani.”

La Cosiliul de Coroană din 19 februarie/ 4 martie 1918 Regele Ferdinand a făcut o expunere aproape plângând, conchizând că “trebuie să ne supunem împrejurărilor și că din sacrificul ce facem poate va ieși recompensa meritată”. Intervenind în discuție, principele Carol a afirmat că, “deși nu este constituțional, din partea Reginei declară, în numele femeilor române, că este trist să nu se reziste până la ultima extremitate și că speră că se va găsi un bărbat de stat destul de patriot care să împiedice pe Rege de a semna o astfel de pace”.

Consiliul de Coroană a hotărât ca România să încheie pace separată cu Puterile Centrale.

Pacea de la București (24 aprilie/ 7 mai 1918), semnată la Palatul Cotroceni a impus țării învinse condiții deosebit de aspre: Dobrogea era pierdută, Cadrilaterul și o parte a județului Constanța erau anexate de Bulgaria, iar restul trecea sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, statutul definitiv al acestui teritoriu urmând a fi reglementat mai târziu; în regiunea munților, Austro-Ungaria, invocând securitatea frontierei carpatine, a anexat circa 5600 Km2, adică aducând granița pe versantul sudic și estic și luând în stăpânire masivele muntoase; principalele ramuri ale economiei – agricultura, industria petrolieră, pădurile etc. – treceau, practic, sub controlul Puterilor Centrale.

Guvernul Marghiloman a organizat alegeri pe întreg teritoriu României. În timpul alegerilor, serviciile germane și austro-ungare ca și cele bulgare și turcești au urmărit deliberat să accentueze conflictele sociale, să ațâțe spiritele contra Regelui Ferdinand și Reginei Maria, a oamenilor politici care au împins România la „dezastru” în 1916 .

În Parlamentul nou ales, în care adepții Puterilor Centrale au obținut majorități covârșitoare, Regele și Regina, Brătianu și susținătorii lui au fost mereu jigniți și atacați irevențios, iar unii au susținut ideea că fostul prim-ministrul liberal trebuie judecat ca „trădător”. Regele Ferdinand, care până și în aceste momente tragice și dureroase nu și-a pierdut încrederea în apropiata victorie a cauzei românești și în unirea Transilvaniei și Bucovinei cu Regatul, a refuzat să ratifice Tratatul de la Buftea-București.

Armistițiul și pacea separată erau rezultatul nu numai al unei pregătiri militare insuficiente a României, al abandonării sale de către Aliați ci, mai ales, consecința răsturnării de fronturi care s-a produs în răsăritul Europei la sfârșitul anului 1917. Tratatul de la Buftea-București nu s-a aplicat deoarece, pe celelalte fronturi de luptă, sorții războiului au fost de partea aliaților României.

Regina Maria, care s-a opus categoric semnării lui, a întreținut și ea vie flacăra speranței în spiritul lui 1916, susținând cu o voce ridicată, pentru a fi auzită și de prieteni și de dușmani, că viitorul unei națiuni nu poate fi ucis de nimeni în nici o împrejurare, oricât de dramatică ar fi aceasta la un moment dat .

După o convorbire cu generalul Prezan și după solemnitatea decorării colonelului I. Anderson și a subordonaților lui cu Crucea Ordinului Reginei Maria, ceremonie la care s-au vărsat multe lacrimi, suverana a afirmat: „E înspăimântător faptul că nimic nu mă poate face să mă înduplec sau să mă las convinsă” .

Cu toate presiunile care s-au exercitat asupra sa, Regele Ferdinand a refuzat să ratifice tratatul de pace de la București, chiar cu realul risc al pierderii Coroanei. La Berlin circula zvonul că Regina Maria ar declara în public nevalabilă pacea de la București . Consilierul Horstmann de la București informa Ministerul de Externe German spunând că oficial s-a infirmat acest zvon. Oricum, din rapoartele Marelui Cartier General german Șeful Marelui Stat Major al Armatei de Front, secția Armate Străine, în cadrul situației politice din România, se arăta rolul Reginei Maria în propaganda de simpatie pentru Antantă (22 august 1918) .

În fond, toți au rămas profund atașați de Antantă. Păstrarea statului și a armatei au fost menite să conserve pe seama întregii națiuni instrumentale concrete și reale de reintrare în acțiune în împrejurări mai favorabile ce nu vor întârzia să apară.

În concluzie, toți oamenii politici sau personalitățile militare române, care au acționat pentru păstrarea dinastiei, nu numai legale, dar atât de profund angajată și antrenată în făurirea unității naționale pentru refacerea și conservarea Armatei Regale Române în iarna și primăvara lui 1918, în condiții mai mult decât dramatice și sub presiunea arogantă a celor puternici și răzbunători, dintre care unii ar fi vrut să le risipească în eter pe amândouă, au înfăptuit o măreață și benefică operă de salvare națională…

Este drept că semnarea păcii separate cu Centralii a dus conform literei Tratatului din 1916 la anularea lui. Chiar dacă tratatul din 1916 nu s-a aplicat niciodată în toată întinderea și cuprinsul său, s-a aplicat în „spiritul său de drept” adică în stipularea fundamentală a justeții și îndreptățirii unui popor cu o istorie dramatică, să-și împlinească destinul național prin făurirea unui stat unitar.

În fond, sentimentele Regelui, Reginei, ale militarilor și ale majorității oamenilor politici români față de Antantă au rămas aceleași și în momentele grele din 1918. Faptul a fost dovedit și de scena dureroasă a despărțirii, în Gara din Iași, de atașații militari și diplomații Antantei, care au fost evacuați sub presiunea teribilă a Puterilor Centrale .

Cu prilejul plecării misiunilor Aliaților, Regina Maria a scris din nou Regelui George al V-lea al Angliei: „Englezii tăi îți vor spune cum am luptat până la sfârșit, chiar când se dăduseră învinși toți ceilalți și cum am încercat să mântuiesc ce nu se poate mântui și cum n-am pierdut niciodată nădejdejdea … căci nu degeaba am în vine sânge englezesc .

Pe de altă parte, diplomații și militarii Antantei, atașați în România, au cunoscut situația ei dramatică mult mai bine decât superiorii lor din Italia, Franța, Marea Britanie sau S.U.A. De aceea, ei au încercat ulterior nu numai să explice sau să-i scuze gestul, dar au pledat cu voce tare chiar pentru menținerea integrală a Tratatului din 1916, în pofida defecțiunii din mai 1918. Dar asemenea voci au fost reprimate de durul Clemenceau, care-i atrăgea atenția unui Saint-Aulaire sau unui Berthelot că ei nu erau în serviciul României și nici reprezentanții acesteia, ci erau în solda Franței. Oricum, politicienii Antantei au înțeles poziția geopolitică și militară tragică a României, motivele care au silit-o să semneze pacea separată, dar au vrut ca ea să săvârșească „păcatul” singură, fără „binecuvântarea” sau aprobarea lor, pentru a-i acorda absolvirea și iertarea.

Constantin Argetoianu nota: „ Cu excepția Reginei Maria, familia noastră regală n-a priceput nici vremurile, nici războiul. Regina și-a ispășit toate păcatele prin purtarea ei în timpul războiului și al neutralității, de la 1914 și 1918. E singurul cap, care la Palat, a știut ce vrea și a știut să vrea. Știrbei n-a fost decât un instrument în mâinile lui Brătianu, Rege și Regină. Că hotărârea și neșovăirea Reginei au putut fi întărite și prin alte imbolduri decât priceperea superioară a neamului nostru și iubirea de țară, că într-însa s-o fi deșteptat sângele Caterinei a II-a sau spiritul de solidaritate cu Anglia, obârșia ei, că ambițiunea femeii setoase de a juca un rol istoric și-o fi avut partea ei – se poate. Pe noi nu ne interesează resorturile, constatăm efectele și ne închinăm. Fără Regina Maria, aceasta este sigur, n-am fi putut intra în război decât cu o prelabilă schimbare de dinastie. Regele Ferdinand n-a intrat în război: a fost împins într-însul, de umeri, cum este împins de la spate novicele care vrea să învețe să înoate și nu îndrăznește. A plâns în Consiliul de Coroană care a hotărât războiul, cum a plâns și în cele de la sfârșit de ianuarie 1918, dar n-a plâns de emoția răspunderii ce-și lua, fiindcă el nu-și lua nici una, ci a plâns fiindcă era silit să facă ceva împotriva conștiinței și voinței lui.

La Iași, Regina și-a îndeplinit cu prisosință îndatoririle ei. A fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care aveau nevoie de o mângâiere, de o îmbunătățire a soartei sau a traiului. O găsim în tranșee printre combatanți, în rândurile înaintate; o găsim în spitale și în toate posturile sanitare; printre răniți, printre bolnavi; o găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. N-a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum n-a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile multiplei sale activități dar înainte de toate pe acela al îmbărbătării și al ridicării morale a celor ce trăiau în jurul ei și aveau să hotărască în cele mai tragice clipe de soarta țării și a neamului. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat, și a întrupat frumos, aspirațiunile cele mai înalte ale conștiinței românești.”

II. REGINA MARIA

ȘI

CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS

La sfârșitul primului război mondial s-au înregistrat modificări esențiale pe harta Europei: au dispărut imperiile – German, Austro-Ungar, Rus, Otoman – și au apărut noi state națioanale: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, iar altele și-au întregit teritoriul: România, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Problemele organizării lumii după prima conflagrație mondială au constituit obiectul Conferinței de pace de la Paris (1919-1920). Prezentă la acestă Conferință, România a acționat pentru obținerea confirmării pe plan internațional a hotărârilor adoptate în cursul anului 1918 la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia privind unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu patria mamă. Conferința păcii de la Paris urma să dea consacrare juridică internațională noului statut teritorial și politic al statului român, prin recunoașterea principiului naționalităților și al autodeterminării popoarelor, prin respectarea drepturilor legitime ale poporului român asupra teritoriului său național .

Poziția României a fost, de la început, anevoioasă, întrucât se considera că tratatul din 1916 își pierduse valabilitatea ca urmare a semnării păcii de la București, iar Statele Unite refuzau să recunoască orice acord încheiat înainte de intrarea lor în război, așadar și tratatul din 1916 . Această situație era agravată de principiul de bază al Conferinței de pace, ierarhia de putere: statele erau împărțite în două categorii – marile puteri, cu interese nelimitate, și micile puteri, cu interese speciale (România figura, bineînțeles, în cea de a doua grupă). Marile puteri au constituit un adevărat directorat al celor patru (Clemenceau, W. Wilson, Lloyd George și Orlando), Japonia fiind „partenerul tăcut”. Cei patru „chirurgi” chemați să taie frontierele Europei erau de o ignoranță desăvârșită. Premierul britanic David Lloyd George, care adeseori îl acuzase pe fostul ministru de externe Grey pentru ignoranță în problemele continentale, întreba: „unde dracu’ este Banatul?”

Ion I. C. Brătianu, stăpânit de marea sa ambiție, nu a vrut să-l aibă alături, ca al doilea delegat, pe Take Ionescu, ale cărui întinse relații în lumea politică internațională i-ar fi fost de cel mai mare folos . El a crezut că abilitatea sa politică va fi suficientă pentru a-i face recunoscute drepturile României.

Superioriatea politico-diplomatică a lui Take Ionescu față de Brătianu este dovedită de atitudinea sa în problema Banatului sârbesc. Brătianu se plasa pe poziția tratatului din 1916, cerând ca întreg Banatul să fie atribuit României. Take Ionescu a înțeles nu numai că Aliații nu vor da satisfacție României în detrimentul Serbiei, aflată din prima clipă și fără întrerupere în război, dar că, având frontiere cu trei state ostile (Rusia Sovietică, Ungaria și Bulgaria), România nu avea nici un interes să mai aibă un vecin nemulțumit. Iată de ce, fără nici un fel de împuternicire oficială, el a declarat prim-ministrului sârb, Nicola Pasic, că România renunță la Banatul sârbesc .

Brătianu a fost însă omul politic român care a dovedit cea mai puternică rezistență față de încercările marilor puteri de a-și impune voința în dauna independenței României…

Prim-ministrul Clemenceau contează mult pe susținerea Statelor Unite pentru a obține maximum de avantaje și de garanții pentru Franța față de Germania învinsă. De aceea ce-l supără pe Wilson îl enervează pe Clemenceau, și România este una dintre aceste supărări! Prim-ministrul francez a ridicat foarte multe piedici în calea recunoașterii României ca aliat beligerant. N-a înghițit niciodată pacea de la București și, după părerea sa, crucea de război pe care i-a conferit-o reginei Maria este doar recompensa pentru curajul ei personal și nu o recunoaștere a fidelității României. Fără îndoială că juriștii au demonstrat că tratatul de la București, nefiind semnat de rege, nu are nici o valoare conform dreptului internațional, dar Clemenceau, spre deosebire de un mare număr de responsabili ai celei de-a III-a Republici, nu este om al legii. Este medic. Pentru el ce contează este că România a semnat o pace separată. Românii își vor avea locul lor la Conferința de Pace, dar Clemenceau își va păstra reticențele, și Brătianu va strica lucrurile. Woodrow Wilson refuză să se întâlnească cu el. “Nici un om nu poate fi mai nesăbuit, nerezonabil, iritant și provocator decât Ion I. C Brătianu”, spunea Harold Nicolson, expertul pentru Balcani al Delegației britanice la Conferință.

Brătianu a uitat un detaliu. Că dacă România poate să ia loc lângă Aliați, acesta nu se datorează lui, care a acceptat armistițiul de la Focșani, ci extraordinarei popularități a reginei Maria, care reprezintă pentru lumea întreagă, mai ales pentru Franța, simbolul însuși al rezistenței în fața Germaniei, și uimitoarei ingeniozități a lui Ferdinand I, care n-a semnat niciodată tratatul de la București.

În primăvara anului 1919 criza este atât de acută între Brătianu – care revine mereu la Paris pentru a-l combate pe Take Ionescu – și Clemenceau, încât se pare că România va deveni oaia neagră a Aliaților și va pierde beneficiile achizițiilor sale. În țară, ca și printre românii de pretutindeni, îngrijorarea era generală. Românii aflați la Paris făceau tot ce puteau pentru a ajuta delegația. Colonia română s-a adunat, având drept obiectiv examinarea situației ce se crease la Conferință. Cu toți au exercitat influența lor personală asupra diverselor cercuri politice franceze cu care aveau legături. De asemenea au răspuns în mod pozitiv inițiativei luate de Ion I. C. Brătianu de a se ține conferințe despre România în diverse cartiere ale Parisului. Se acreditează din ce în ce mai mult ideea unei vizite a reginei Maria la Paris.În presa franceză au început tot atunci să apară unele articole despre rolul României în război. Astfel a fost publicat la începutul lunii martie articolul „Le sacrifice roumain” de Alfred Westphal, articol care a făcut mare vâlvă .

Și astăzi este greu să spunem cu precizie cine a avut inițiativa de a-i sugera reginei Maria această călătorie la Paris. Întrebat de președintele Raymond Poincare, Ion Brătianu s-a jurat pe toți zeii că nu avea nici un amestec și a afirmat chiar că sosirea Reginei și intențiile sale politice nu erau conforme cu Constituția română. În schimb, Saint-Aulaire susține în „confensinile” sale că el a avut ideea și că l-a convins pe Brătianu… Oricum ar fi, Maria a considerat proiectul excelent, în măsura în care era continuarea logică a acțiunilor începute în octombrie 1914. După ce a apărat neîncetat cauza Aliaților în timpul unui război și al unei ocupații cumplite, i se părea absolut normal să continue lupta în momentul în care Conferința trebuia să dezbată noile frontiere ale României. Pe de altă parte însă, Regina își făcea curaj, încercând să-și explice impulsul către misiunea ce o avea de împlinit. „Românii mei au o credință aproape mistică în puterile mele, ceea ce îmi dă forță și mă susține, dar care mă neliniștește puțin. Cuvântul unei femei nu poate schimba fața unor evenimente atât de mari” nota Regina în ziua plecării spre Paris.

Era nevoie de un pretext pentru această călătorie la Paris, așa că s-au găsit două: primirea oficială a Reginei la Institutul Franței, în acestă Academie de Belle-Arte al cărei membru corespondent era din groaznica lună februarie 1918, și necesitatea de a-și vizita cel de-al doilea fiu, prințul Nicolae, care, de la începerea școlii în toamna anului 1918, se afla la colegiul Eton în Anglia.

De îndată ce Palatul Regal din București a anunțat știrea la Paris presa se agită și mediatizează la maximum personajul Reginei. Franța se pregătește s-o primească pe acestă Ioana d’Arc română. Articolele, reportajele, fotografiile exaltă rolul Mariei în timpul războiului, curajul, loialitatea, spiritul său de rezistență. Autorul acestei campanii jurnalistice este Robert de Flers.

Să fiu iertat dacă nu citez un articol de ziar din aceste incredibile reclame făcute Mariei, ci amintirile generalului Mordacq, directorul cabinetului militar al lui Clemenceau: „Se spunea că ea era adevăratul bărbat al familiei regale române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane , victorioase dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru a împiedica tratativele, dar că fusese nevoită totuși să cedeze în fața politicienilor români. În Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.”

Gazetarul Ghiță Popp a evidențiat, de asemenea, în mesajul adresat președintelui Consiliului Dirigent rolul important pe care l-a avut vizita Reginei Maria la Paris în susținerea cauzei naționale românești: “Venirea Reginei Maria la Paris a fost cel mai bun mijloc de propagandă. Ziarele și publicul urmăresc cu multă plăcere figura elegantă și fermecătoare (…) Ziarele pariziene sunt pline de amănunte despre suverana noastră”.

Regina Maria va părăsi România la l martie 1919.

Precedată de o asemenea aură extraordinară, Regina va sosi la Paris pe 5 martie 1919, după ce trenul său special a traversat localitățile Zagreb, Fiume, Mestre și Milano. La fiecare oprire i se dau onoruri militare de către trupele sârbe și italiene. La Melun, trenul regal face o ultimă oprire tehnică înainte de a intra în Gare de Lyon. Regina este primită de președintele Franței. Se va instala la Ritz.

Misiunea Mariei este de a împăca lucrurile între Aliați și România pentru ca țara să nu sufere de pe urma conflictelor dintre Brătianu, Clemenceau și Wilson.

Primul test de la sosirea sa la Paris a fost întâlnirea de a doua zi cu presa. La conferința de presă au venit patruzeci de reporteri din Anglia, Franța, Italia, America, Polonia și Japonia. A fost un succes. Registrul de oaspeți al hotelului Ritz reflectă enorma popularitate de care se bucura Regina Maria.

Primul contact al Reginei cu lumea politică franceză este o întâlnire cu Aristide Briand. Briand a fost prim-ministru în timpul războiului, acum este în opoziție, dar va fi din nou la putere în curând. Pe plan simbolic, alegerea Mariei este grea. Briand a susținut frontul de est, cel care a antrenat România în război de partea Aliaților fără a se preocupa dacă era destul de bine pregătită din punct de vedere material. Din cauza înfrângerii și invaziei României la sfârșitul anului 1916, Briand a trebuit să părăsească puterea în primăvara anului 1917. Ducăndu-se la Briand, Maria vrea să arate într-un fel iertarea României pentru marile greșeli comise de Franța în 1916. Regina, după dobândirea victoriei, șterge îmbrățișându-l pe liderul pe liderul socialist toate supărările, toate prejudicile inutile. În 1919 ea dorește să câștige pentru România bătălia păcii și se gândește că acestă acestă victorie va putea fi obținută numai prin strângerea legăturilor între foștii aliați. Acționează cu multă finețe. Briand, care a avut mereu remușcări pentru felul în care s-a terminat intervenția română și care a fost constant criticat de atunci pentu acestă afacere de adversarii săi politici, îi este recunoscător reginei pentru acestă iertare istorică pe care i-o aduce. Va susține mereu tezele românești la Conferința de Pace, nu direct, pentru că nu participă la Conferință, ci prin intermediul lui Philippe Berthelot, eminența cenușie de la Quai d’Orsay.

La 6 martie 1919, după întâlnirea cu Briand, Maria cere audiență la prim-ministru, Georges Clemenceau, supranumit Tigrul. Prim-ministrul o va primi pe Regina României pe 7 martie 1919, cu onoruri militare și imnul național.

“Întotdeauna mi-am imaginat că mi-ar plăcea să vorbesc cu Clemenceau și am făcut-o,” scria Maria.

“Nu este nimic bătrân în el, nici măcar o părticică din creierul lui nu este învechită sau rigidă… Are anumite motive de nemulțumire față de România, în care el perseverează și în unele momente priveam unul la celălalt ca doi luptători. Îmi place aceasta, dar nu pot spune că el avea vreo intenție de a se lăsa convins.”

Generalul Mordacq o va primi mai întâi pe ilustra vizitatoare a șefului său. Iată ce povestește: „Avea o alură deosebită, o adevărată alură de regină: înaltă, frumoasă, foarte bine făcută și cu acel nu știu ce care caracterizează o adevărată doamnă și se impune întotdeauna. La acestea se adăugau o mare simplitate, calm și o bunătate extremă cu tot anturajul său.” Întâlnirea prevăzută pentru o jumătate de oră va dura aproximativ două ore…

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat între regina Maria și Georges Clemenceau. Clemenceau n-a mărturisit nimic. Maria le-a comunicat câtorva prieteni intimi fragmente din conversație. Întâlnirea ar fi început prin mulțumirile prim-ministrului francez adresate Reginei pentru vizită. După primele cuvinte de curtoazie, conversația s-a îndreptat spre subiecte politice. Maria susține revendicările teritoriale ale lui Brătianu și greșește când afirmă că sacrificiile acceptate de România îi dau acesteia drepturi superioare față de celelalte națiuni.

Întâlnirea – prevăzută pentru o jumătate de oră – se întinde atât de mult încăt generalul Mordacq, obligat să-l calmeze pe mareșalul Foch care avea întâlnire cu Clemenceau, este convins că Regina și prim-ministrul au dispărut. El mărturisește: „Orele treceau și ne întrebam dacă Regina nu ieșise pe altă ușă…”

Dacă Georges Clemenceau nu a mărturisit nimic despre discuția purtată cu regina Maria, în schimb, în afară de ceea ce Regina însăși a spus, avem trei elemente de informație ce ne permit să afirmăm că discuția a avut consecințe politice. Mai întâi aceste cuvinte ale lui Clemenceau pentru Antonescu, ministrul României la Paris: „O Regină ca a dumneavoastră trebuie primită numai cu onoruri militare comandate de mareșalul Foch în persoană.” Apoi mai este acestă confidență a președintelui Poincare făcută lui Brătianu după ce președintele Republicii observase o cedare din partea lui Clemenceau față de România: „Vizita Reginei l-a binedispus evident pe prim-ministru.” În sfârșit, generalul Mordacq, după ce a mărturisit că șeful său „a fost cucerit de Regină”, afirmă că Maria, „ca suvernană, folosise bine aceste câteva săptămâni și că țara sa poate pe bună dreptate să-i fie recunoscătoare pentru ceea ce realizase în timpul acestei călătorii. România nu a avut de ce să se plângă de tratatul de la Versailles.”

Ne putem pune multe întrebări în legătură cu rezultatele concrete obținute de regina Maria. Este posibil că, dacă Clemenceau a convins-o pe Regină în legătură cu împărțirea necesară a Banatului între România și Serbia, fiind hotărât că România va obține cea mai mare parte a teritoriului revendicat împreună cu capitala sa Timișoara, în revanșă a lăsat mână liberă României față de contenciosiul frontalier cu Ungaria. Evident, Clemenceau nu a accepta ca frontiera României să fie pe Tisa, soluție care ar fi dus la dispariția statului maghiar, dar nici nu s-a opus ca România să ocupe zonele stabilite în august 1916 și care cuprindeau toată Transilvania, inclusiv zona extrem-vestică unde nu se stabilise științific că românii erau majoritari din punct de vedere etnic în acea epocă. Prim-ministrul francez, influențat de sentimente antimaghiare ale armatei, de la Foch la Berthelot, ale lumii politice, de la Poincare la senatorul Raphael-Georges Levy, și ale unei majoritățI a presei franceze pentru care Ungaria ca și Germania erau țări revanșarde care trebuiau neapărat oprite și pe care el le denunțase violent în timpul opresiunii maghiare în Transilvania, a putut să cedeze astfel în fața Reginei fără a se compromite într-o problemă în care, de fapt, opinia publică franceză era de partea României.

Sâmbătă, 8 martie 1919, Maria este invitată de președintele Poincare la Elysee. Este decorată cu marele cordon al Legiunii de Onoare… semn de distincție cu totul neobișnuit pentru o suverană care nu este un șef de stat în exercițiu, ci doar simpla soție a unui Rege ce domnește.

În aceeași zi de 8 martie 1919, Maria este oficial primită la Academia de Belle-Arte, la palatul Mazarin. După primirea de la Institut, care va apărea pe prima pagină a ziarelor, Maria vizitează sediile Crucii Roșii. A doua zi, însoțită de numeroși oficiali francezi, se duce în regiunile devastate de război, de la Noyon la Montdidier. Rămâne la Paris până pe 12 martie 1919. Pretutindeni primirea este călduroasă. Francezii transformă în triumfuri toate deplasările sale. Opinia publică este entuziasmată . Comentatorii politici se întreabă cum se va putea face vreun rău României la Conferința de Pace, țara acestei Regine magnifice. În ziare apar articole înflăcărate ca acesta: „Cum se face că Aliații victorioși, a căror recunoștiință a fost atât de glorificată, nu au cules deja cele mai proaspete flori pentru această femeie care este Regină și care merita, în timpul războiului, datorită curajului și perseverenței sale, ca toată lumea să-i laude meritele?” Înainte de a pleca de la Paris în direcția Londra și Eton, Maria se întâlnește cu prim-ministrul englez, Lloyd George, cu ocazia unui dineu oferit de lordul Balfour. Atmosfera întrevederii dintre bătrânul galez și Regina englezoaică a României este cordială. Cu atât mai cordială, cu cât, în afara Constantinopolului și a petrolului românesc, lui Lloyd George nu-i pasă de Europa de Est deloc. Maria notează: „Mă întreb dacă este cu adevărat capabil să înțeleagă ceva din Europa, din ceea ce este exterior Imperiului Britanic…”

A doua zi, pe 11 martie 1919, într-o audiență acordată ministrului sârb la București, Marincovici, Regina Maria avea să atingă “problema delicată a Banatului”, manifestânduși speranța găsirii unei căi de înțelegere, existența unor relații amicale fiind atât în interesul celor doi vecini, cât și al Marilor Puteri .

În urma discuțiilor purtate cu Clemeceau, W. Wilson, Lloyd George ș. a., Regina își exprima temerea că “nu va fi al nostru întregul (subl. în text) Banat”.

Al doilea sejur parizian al reginei Maria

Pe 12 martie 1919 președintele Raymond Poincare o însoțește pe Maria la Gare du Nord. Regina pleacă în Anglia pentru a-l vedea pe fiul ei Nicolae și a-l întâlni pe vărul său regele George al V-lea, cu care din august 1914 n-a avut decât legături epistolare. Vizita în Anglia va fi scurtă. Pe plan politic, Maria știe că nu se poate aștepta la mare lucru de la George al V-lea, al cărui rol constituțional este extrem de șters. În afară de familia regală, s-a întâlnit cu reprezentanți ai guvernului, cu militari, cu mari oameni de afaceri, demonstrându-le că România are nevoie de ajutor imediat: „avem nevoie de fapte, nu doar de cuvinte frumoase”, le spunea Regina.

Singurul contact interesant pe care îl va avea Maria la Londra este o întâlnire cu ministrul de Război al Marii Britanii, Sir Wiston Churchill, fostul tovarăș de joacă de la Osborne, care a ascultat-o „cu cea mai mare simpatie”. Acestă simpatie este cu atât mai explicabilă cu cât și Maria, și Churchill urăsc același lucru: bolșevismul. Churchill consideră ideologia bolșevică diavolească, iar Maria nu a iertat asasinarea vărului său Nicolae al II-lea de către zbirii lui Lenin.

Pe 1 aprilie 1919 s-a întors la Paris. Va începe iar discuțiile cu responsabilii politici și mai ales cu președintele american Woodrow Wilson. Wilson, care n-a apreciat articolele ditirambice ale presei franțuzești, este nepoliticos când Regina cere să-l vadă. Îi răspunde că din cauza numeroaselor sale obligații nu este niciodată disponibil după ora 9 dimineața! Maria, mereu malițioasăm răspunde „că fiind ea însăși foarte matinală ar putea să-l primească la ora 7 dimineața dacă îi convine…”

În dimineața zilei de 10 aprilie, Regina Maria l-a primit pe Președintele Statelor Unite ale Americii. Iată cum descrie Regina întâlnirea: “Am vorbit despre multe lucruri, dar am avut prea puțin timp să intrăm în profunzime în vreo problemă specială, deși eu am insistat asupra problemei bolșevismului și i-am dat câteva detalii pe care nu le cunoștea. I-am vorbit despre speranțele țărilor mai mici, al căror apărător a fost în mod deosebit. El a declarat că, în special țările mai mici vor beneficia de Liga Națiunilor…”

Întâlnirea se va derula destul de bine, căci președintele american o va invita la masă a doua zi. Dar Maria nu va obține nici o schimbare a atitudinii ostile a Statelor Unite față de România. Wilson pe care îl descrie ca pe „un preot onctuos și mai curând puritan”, se va mulțumi să-i facă morală acestei suverane de patruzeci și patru de ani ca și cum ar fi predicat unei catehumene!

Ne putem întreba despre ciudata poziție antiromânească a americanilor în anii 1919-1920. Brătianu a spus că acesta era legată de interese petroliere. Parțial este adevărat. Dreapta română a văzut în atitudinea americană mâna evreilor influenți din anturajul lui Wilson. Pe bună dreptate evreii din Statele Unite se temeau de antisemitismul românesc și de excluderea coreligionarilor lor din Europa Centrală care, sub tutela Habsburgilor, beneficiau de o protecție certă. Dar mai există un al treilea element care până atunci nu a fost luat în considerare, anume că problema românească era un subiect de dezbatere între partidele americane însele întrucât republicanii, sub egida fostului președinte Theodore Roosevelt se pronunțaseră în vara anului 1918 pentru susținerea revendicărilor teritoriale ale României. Wilson, președinte democrat, nu putea să le ierte românilor acest sprijin din partea lui Theodore Roosevelt, care nu era numai un adversar politic de temut, ci și un personaj mult mai strălucitor decât el. La începutul lunii martie au avut loc la Paris și importante contacte directe româno-americane. Regina Maria a avut întrevederi cu cei mai importanți delegați ai Marilor Puteri reprezentate la Conferință, încercând să influențeze atitudinea lor în sensul revedicărilor susținute Ion I. C. Brătianu, prilej cu care au avut loc discuții și cu delegații americani. Regina l-a întâlnit la 8 martie pe colonelul House, în prezența lui Vance McCormick, influentul președinte al Comitetului de Comerț al Statelor Unite (U.S. Trade Board), și el delegat la Conferință. La 11 martie, în fața ziariștilor francezi, după ce mulțumea pentru ajutorul oferit României de către Statele Unite începând din l9l7, regina Maria declara, apoi, că spera ca a doua zi să-l întâlnească pe Herbert Hoover, directorul A.R.A. și președintele Consiliului Economic Suprem al Confederinței, ca și pe W. Davinson, „care ambii pot face foarte mult pentru noi”. Regina își mai exprima dorința de a-l întâlni pe președintele Wilson „căruia dorește să-i spună ce așteaptă România de la America”.

Dar nu toate au mers conform acestor așteptări. Întâlnirea cu Hoover a fost mai puțin reușită, regina găsind atitudinea directorului A.R.A. voit rece. Întrevederea cu președintele a avut loc abia în aprilie, după ce regina, însoțită și de Ion I. C. Brătianu, fuseseră mai întâi la Londra. La 11 aprilie l9l9, când întâlnirea cu președintele a avut, în sfârșit, loc, ea s-a soldat, cu un vizibil eșec. Începută pe tema Ligii Națiunilor, conversația a alunecat periculos spre problema protecției minorităților, iar la sfaturile lui Wilson referitor la ceea ce era de așteptat ca România să facă în această chestiune, regina a replicat, distrugând dialogul, că știa la rândul ei, de altfel, că exista o chestiune similară, a negrilor și chinezilor, în Statele Unite. Acest rezultat, se pare, a redus și mai mult posibilitatea de succes a întâlnirii președintelui cu Ion I. C. Brătianu, cu care Wilson promisese totuși reginei că avea să-l vadă .

Al doilea sejur al reginei Maria este mai monden decât primul. Regina se consacră dineurilor, recepțiilor, cocteilurilor. Se întâlnește cu elita Parisului, este primită la Cercul Interaliat, asistă la Sorbona la o reuniune a Societății Oamenilor de Litere prezidată de Poincare.

Pe 16 aprilie l9l9 Regina părăsește Parisul. Din nou Poincare vine să o salute la Gare de Lyon. Mulțimea de oameni este impresionantă. Vagonul Reginei este plin de flori. Despărțiri, sărutări de mâini, ultime cuvinte de prietenie. Se întârzie. Regina îl vede pe generalul Mordacq. Îi aruncă cuvintele: „N-am pierdut timpul!”. În același moment, la două mii de kilometri depărtare, armata română trece linia de demarcație cu Ungaria și portnește asupra Budapestei.

În ziarul „L’Illustration” din 19 aprilie 1919 Henri Lavedan explică cititorilor săi motivele extrordinarei energii depuse de Regină în timpul celor două sejururi în Franța. „Se pune în valoare tot timpul la dejunuri, dineuri, ceaiuri, concerte, serate, gale , teatru, muzee, toate recepțiile oficiale sau particulare pe care le onorează sau le iluminează cu prezența ei. De ce face toate acestea? De ce este aici printre noi, depunând eforturi, răspunzând la toate dorințele franțuzești cu o bunăvoință nelimitată? O face în favoarea ei? Nu. Pentru noi? Da, fără îndoială, puțin, dar mai ales pentru țara ei, pentru România distrusă, suferindă, pe care o reprezintă, o încarnează, care este cuprinsă toată în ea și care a trimis-o în Franța, „la francezi”, pentru ca să găsească, în cererile sale atât de îndurerate și îndreptățite, sprijinul fidel și ajutorul pe care îl merită acest popor nefericit și care este datorat sacrificiilor sale. Iată sensul patetic al tuturor acestor recepții acceptate cu atâta curaj… Regina vorbește pentru ca noi să vorbim pentru ea. Ea ascultă pentru ca să fie ascultată. Se luptă până la capăt pentru poporul pe care îl reprezintă în societatea franceză, căreia îi duce salutul său. Să sperăm că va reuși să învingă toate greutățile în această misiune sfântă! Este dorința sinceră Franței și a Parisului care vor păstra despre acestă vizită triumfală, dar prea scurtă, o amintire nu numai fermecătoare, dar și emoționantă, a cărei esență va fi înțeleasă numai în timp.”

În sfârșit, după o lună și jumătate, Regina Maria s-a întors acasă. Călătoria n-a rămas însă fără urmări. Despre România se știau lucruri mai multe și mai concrete: o spune chiar Regina la 25 februarie/ 10 martie: „venirea mea aici a schimbat mult situația României, mai ales în ceea ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de țara mea”.

Războiul româno-maghiar

În timp ce trenul reginei Maria se îndreaptă spre București, armata română se mișcă în celălalt sens, în direcția Tisei. În ciuda faptului că Aliații, la cererea francezilor, au consimțit pe 19 martie 1919 să împingă către vest frontiera româno-maghiară, românii au hotărât să treacă dincolo de acestă nouă linie de demarcație. Încetul cu încetul vor cuceri teritoriul maghiar până la Tisa, apoi vor ajunge la Budapesta, unde se vor afla într-o poziție de forță pentru a discuta cu „Marii”.

La Paris, Wilson este negu de furie. Îl hărțuiește pe Clemenceau pentru ca acesta, în calitatea sa de președinte al Conferinței de la Paris, să condamne energic agresiunea română și mai ales nesubordonarea pe care acestă atitudine o demonstrează față de hotărârile Consiliului celor Patru (Statele Unite, Franța, Marea Britanie, Italia). Clemenceau, care dorește să-i menajeze mai ales pe americani, de care are mare nevoie cât timp tratatul de la Versailles nu este semnat – va fi semnat în luna iunie – tună și fulgeră contra României prin vocea ministrului său de Externe, Stephen Pichon, care informează românii că revolta lor este incalificabilă și că riscă să fie sancționați cu severitate. Lucrurile sunt mult mai complicate decât par la prima vedere. Dacă Clemenceau este tot supărat pe România – sau pretinde că este -, în schimb pe câmpul de luptă între România și Ungaria francezii au adoptat o altă atitudine. Armata Estului a lui Franchet d’Esperey, care trebuie să impună hotărârile Conferinței de Pace și să mențină calmul într-o zonă în care frontierele nu au fost încă stabilite oficial de către plenipotențiari, ar trebui să se opună oricărei violări a liniei de demarcație de către trupele române și înaintării acestor trupe spre Tisa. Se pare că Franța joacă un rol dublu în măsura în care, condamnând oficial România în calitatea sa de președinte al Conferinței de Pace, Clemenceau îi satisfăcea pe americani, dar lăsând mână liberă lui Franchet d’Esperey, pentru a permite românilor să înainteze în Ungaria își atrăgea sprijinul armatei franceze și mai ales al lui Foch, care i se opuneau mereu din cauza lipsei sale de hotărâre față de anglo-saxoni în timpul negocierilor de pace.

În afara acestor probleme diplomatice legate de politica internă, ne putem pune întrebarea legitimă dacă Clemenceau, în timpul conversației cu regina Maria, nu i-a dat acesteia asigurări că niciodată trupele franceze din armata Estului nu vor deschide focul asupra aliaților români și din acestă cauză nu a permis declanșarea ofensivei române în Ungaria. Dacă ne amintim că în august 1916 trupele române au intrat în acțiune în ziua Sfintei Marii, nu ne mai mirăm că în aprilie 1919, exact ziua când Regina a părăsit Franța, România a atacat Ungaria.

De la sfârșitul lunii martie 1919 bolșevicii au preluat puterea la Budapesta. Încearcă să reorganizeze armata ungară pentru a rezista românilor. Căderea Ungariei în bolșevism este o “mană cerească” pentru România, care va putea astfel camufla ambițiile sale teritoriale în spatele unei cruciade antibolșevice.

Din aprilie până în iunie 1919 armatele ungare sunt înfrânte. Ministrul de Externe maghiar Bela Kun a recunoscut justețea drepturilor românilor asupra Transilvaniei, iar la 11 iunie 1919 Conferința de Pace a reglementat frontiera între cele două țări. Nu a putut fi evitat un atac maghiar în perioada 20-23 iulie 1919. Contraofensiva română din 24 iulie 1919 se finalizează cu ocuparea capitalei ungare la 4 august 1919.

După stabilizarea situației politice a acestei țări trupele române s-au retras în perioada 14 noiembrie 1919 – 20 martie 1920.

Vizita familiei regale în Transilvania

Pentru a sublinia legăturile puternice dintre România și Transilvania, regele Ferdinand și regina Maria, în plin război româno-maghiar, au făcut o călătorie oficială în provincia recucerită. În iulie 1919 presa franceză a salutat acestă inițiativă: „Suveranii români au făcut o călătorie care a fost pentru ei un adevărat triumf în teritoriile naționale recucerite din Transilvania. Au fost întâmpinați peste tot cu flori, cadouri, discursuri în care oamenii, prin vocea reprezentanților, se dedicau cu tot sufletul cuplului regal, identificâdu-se cu patria-mamă regăsită. Regina, cea mai frumoasă regină din Europa, purta costumul atât de potrivit al țărancelor transilvănene și prințesa Ileana purta și ea pe umeri costumul fetițelor din regiune. Această atenție a emoționat mult populațiile regăsite.”

După părerea lui I.G. Duca, vizita regală în Transilvania a relevat patru aspecte importante din punct de vedere politic. În primul rând, ea a demostrat indestructibilitatea unității naționale a românilor. Cei ce au crezut românii nu alcătuiau un tot indivizibil sufletește au putut constata, din manifestațiile cu care au fost întâmpinați suveranii, că exista o conștiință națională serioasă și adâncă ce excludea orice tendință de separatism. A doua constatare era profundul dinasticism al poporului. Regele și Regina României personificau simbolul viu al unității naționale, centrul de gravitate al întregii vieți naționale, iar un regim sau un sistem monarhic parlamentar bine structurat și întocmit era în măsură să asigure României o dezvoltare și propășire normală .

Manifestațiile de loială supunere și de simpatie organizate de șvabii din Banat și de anumiți unguri din Transilvania, cu ocazia vizitei regale, și-au avut – în concepția lui I. G. Duca – importanța lor.

Frontiera româno-ungară este stabilită în primăvara anului 1920 de către Aliați. Este o frontieră bună, care urmează calea ferată strategică ce leagă Polonia de Iugoslavia. O singură problemă: minoritățile maghiare. Plenipotențiarii unguri au cerut referendumuri în noile regiuni limitrofe. Wilson nu era contra. Dar de data acesta lui Clemenceau nu-i mai pasă. Tratatul de la Versailles fiind semnat, nu se mai teme că-l supără pe președintele american. Spune nu. Nici un referendum. Ungurii sunt în culmea furiei. Poincare le răspunde: „Ungurii seamănă cu oamenii care, după ce au strâns în casa lor o cantitate mare de explozibil și i-au dat foc ei înșiși, se miră că n-au mai rămas decât ruine!”

S-a terminat. Cortina a căzut. Tratatul de la Trianon a fost semnat pe 4 iunie 1920. El a urmat celui de Saint-Germain cu Austria în septembrie 1919 și celui de la Neuilly cu Bulgaria în noiembrie 1919. România s-a îmbogățit cu patru noi regiuni: Transilvania, Bucovina, Banatul și sudul Dobrogei.

Regina Maria a avut contribuția sa în acestă victorie. O contribuție glorioasă, care merită recunoștiința națiunii române reunificate.

III. APOGEUL MONARHIEI ROMÂNE

Parafată de Convenția de la Paris din 28 octombrie 1920 care recunoaște României frontiera cu Rusia bolșevică, pe Nistru, adică posesiunea Basarabiei, unitatea provinciilor române este complet îndeplinită.

Deși, în ansamblul lor, tratatele de pace încheiate au purtat amprenta marilor puteri învingătoare, rămâne pozitiv faptul că ele au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare, prăbușirea imperilor, pe ruinele cărora au apărut noi state, iar altele – între care și România – și-au desăvârșit unitatea națională.

Acestă enormă creștere teritorială, cea mai importantă consecință a primului război mondial, a modificat total aspectul „fizic” al regatului Ferdinand și al Mariei. Contele de Saint-Aulaire, care va părăsi curând legația de la București pentru ambasada de la Londra și care după ce a reprezentat Franța pe lângă regina Maria o va face la fel de strălucit pe lângă vărul acesteia George al V-lea, descrie admirabil portretul noii Românii: „Cu forma sa definitivă de circumferință dată de tratate și ca înlocuiește avantajos din punct de vedere strategic forma de echer a fostului regat, România apare ca un cerc magic la adăpostul atmosferelor malefice sau ca o placă turnantă capabilă să direcționeze țările vecine pe calea cea bună și să evite schimbările în rău.”

Într-adevăr, din 1920 și până aproximativ în 1930, România este cel mai puternic stat din Balcani, cel mai activ pe plan diplomatic, cel mai respectat. Strălucitoarea reputație pe care i-a dat-o regina Maria, care, prin atitudinea sa personală în timpul războiului, a șters umbrele tratatului de la București, și prezența în prim-planul scenei internaționale la Paris sau la Geneva unde se află Societatea Națiunilor a unor oameni de o calitate excepțională, precum Take Ionescu sau Nicolae Titulescu sunt factori care au contribuit la ridicarea României la rangul de partener privilegiat al Occidentului, al Franței în special, și la încredințarea rolului sau a misiunii de menținere a noii ordini europene în Europa Centrală și de Est. Diplomația românească și-a îndreptat eforturile spre crearea unui regim de securitate europeană care să garanteze, sub egida pactului Ligii Națiunilor, statutul internațional rezultat de pe urma tratatelor semnate între 1918-1920. Astfel, în 1921, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au creat Mica Înțelegere, o alianță defensivă și antirevizionistă, menită a garanta prevederile păcii de la Trianon; tot în 1921, s-a încheiat o convenție de alianță cu Polonia, înlocuită în 1926 cu un tratat de garanție. În 1926, România a semnat un tratat de alianță cu Franța și un tratat de amiciție și colaborare cu Italia, țară care, în acea perioadă de după Locarno, mai susținea încă principiul statu quo-ului teritorial. În 1928, Bucureștiul a aderat la pactul Briand-Kellog, care interzicea războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor, apoi la protocolul de la Moscova (1929), prin care statele est-europene și Uniunea Sovietică își asumau obligații similare.

După ce pacea a fost realizată și unirea înfăptuită, regina Maria n-a rămas în umbră.

Începând din 1919 Maria va încerca să mențină unitatea frontului Aliaților prin dese călătorii în Franța, la Paris bineînțeles , unde de altfel îi va fi reprezentată una dintre lucrări, Crinul vieții, la Operă, în iunie 1920, dar și la Nisa, unde s-au stabilit sora sa Victoria-Melita și cumnatul său marele duce Kiril, noul șef al Casei imperiale a Rusiei. Maria este prezentă la toate expozitile, la toate premierele, inaugurează concursuri de eleganță, este primită în toate cercurile unde publicul, cucerit de frumusețea ei și fermecat de vocea acestei eroine balcanice, o poartă în triumf, care nu este bazat numai pe stimă, ci și pe afecțiune, deși calitătile Mariei sunt în mare parte responsabile pentru această glorie.

Această lume politică, diplomatică și literară a Anilor Nebuni se deschide cu atât mai ușor cu cât ai, ca Regina Maria, prieteni credincioși cu nume ilustre, precum de Flers, Morand, Berthelot.

În ceea ce privește presa, Maria nu se va plânge niciodată. Până la sfârșitul vieții, al decăderii sale politice, îi va avea mereu în jur pe ziariști care, de la Jean Lefranc la Georges Oudard, de la Colette la Henri Lavedan, de la Charles Benoist la Charles Nordmann și de la Noelle Roger la Genevieve Tabouis, vor scrie cu ardoare minunata poveste a acestei “Regine dintr-o poveste cu zâne”, cum a denumit-o un alt ziarist celebru dintre cele două războaie mondiale, Rene Pichon. Dar și Regină în sensul cel mai practic, cel mai concret: un adevărat conducător politic.

1. „SOACRA BALCANILOR”

Maria este nepoata Reginei Victoria. Este o înrudire pe care o va menționa constant. Dacă a moștenit de la unchiul său Eduard al VII-lea și de la bunicul patern, prințul consort Albert de Saxa-Coburg-Gotha, acest gust înnăscut pentru politică și diplomație, bunica sa, Regina Victoria, i-a transmis ideea, care este și un principiu monarhic, că marile alianțe internaționale nu sunt complete fără căsătoriile dinastice.

Fără îndoială că într-un fel acest principiu și-a arătat limitele în august 1914, când trei mari monarhii înrudite prin sânge Germania, Anglia și Rusia, s-au luptat una cu alta.

În ciuda războiului, Maria crede încă în eficacitatea căsătoriilor regale pentru întărirea alianțelor diplomatice. De asemenea, ca regină a unei țări care beneficiază de un prestigiu internațional neatins până atunci și ca mamă a cinci copii, dintre care trei sunt la vârsta căsătoriei, era inevitabil să se gândească la cumularea celor două avantaje pe care le oferea atunci destinul României Mari pentru a juca și aici un rol hotărâtor, rol pe care de data acesta Regina Victoria, mai rezervată politic decât nepoata sa, desigur l-ar fi apreciat și încurajat.

În 1920, Regina României are trei copii de căsătorit. Fiul mai mare, prințul moștenitor Carol, are douăzeci și șapte de ani, fiica sa Elisabeta douăzeci și șase, iar Maria douăzeci.

Dacă prințul moștenitor a făcut o „figură frumoasă” în război, în schimb și-a dat în petec în vara anului 1918. De acum va deveni cea mai mare decepție a monarhiei române. În 1918, când țara sa este ocupată de inamic și opresiunea este din ce în ce mai cumplită, lui Carol i-a căzut cu tronc minunata fiică a unui general al armatei române, Maria Valentina (Zizi) Lambrino. Carol știa foarte bine că mariajul său cu o româncă nu avea nici o șansă să fie acceptat, nici de familie, nici de lumea politică. În ciuda acestei piedici, el a dezertat în iulie 1918 din regimentul de Vânători de Munte, și a fugit la Odessa, unde, pe 31 august 1918, s-a căsătorit cu Zizi Lambrino.Din acestă căsătorie se născuse, în ianuarie 1920, un băiat, iar Carol l-a recunoscut ca fiul său. Regina este distrusă. În memoriile sale este un spațiu liber între 28 august și 29 septembrie 1918. Este exact perioada de care a avut nevoie pentru a-și reveni și a riposta. Carol le-a scris părințiilor săi pe un ton provocator pentru a le spune că se va întoarce în România sau cu Zizi Lambrino sau deloc. Regina îi cere lui Ferdinand să adopte o poziție intransigentă. Este cu atât mai furioasă pe fiul ei cu cât germanofilii au profitat de acest scandal, iar prim-ministrul Alexandru Marghiloman, deja enervat de ezitarea Regelui de a semna tratatul de la București, a îndrăznit să-i spună suveranului: „Sire, în momentul când principiul monarhic este zdruncinat, este nevoie pentru întărirea monarhiei de oameni care cred în aceasta. Prințul moștenitor nu crede…”

Carol se va întoarce. Va fi arestat pentru dezertare, dar nu va renunța la soția sa, în ciuda anulării căsătoriei de către justiția română, la sfârșitul anului 1918. Afacerea va mai dura câteva luni și Carol va amenința chiar să nu se mai întoarcă la regimentul său, care în vara anului 1919 se luptă în Ungaria. Maria îi strigă fiului său: „Ți-ai pierdut simțul onoarei și al datoriei? Nu este mai bine să mori împușcat în cap și înmormântat în minunatul pământ românesc decât să-ți trădezi patria? Carol, unde este băiețelul cu bucle de aur pe care-l consideram cel mai frumos cadou pe care-l făcusem țării mele la vârsta de șaptesprezece ani? Carol, Carol, nu-mi rupe inima!” Prințul va semna renunțarea sa la tron.

În final Carol va accepta să se despartă de Zizi Lambrino și de a-și vedea anulată renunțarea la tron.

În aceste condiții, Ferdinand și Maria s-au hotărât la începutul anilor ’20 să-l însoare pe fiul lor cu orice risc.

De la semnarea păcii, Ferdinand și Maria au obiceiul să călătorească în Elveția. Elveția este deja, în epoca aceea, țara favorită a suveranilor în exil. Aici este refugiată și familia regală a Greciei. Suveranii României și fostul Rege Constantin I, detronat de către francezi în 1917 fiind bănuit că este germanofil, se vor împrieteni. Situația politică din Grecia este deosebit de confuză în acei ani. Republicanii sunt puternici și tânărului Rege Alexandru I, al doilea fiu al lui Constantin, îi este foarte greu să se mențină pe tron. În octombrie 1920, Alexandru I este mușcat de o maimuță în grădina sa zoologică de la Tatoi și moare din cauza acestei răni.

Constantin are doi copii de vârsta căsătoriei: George, prințul moștenitor, și Elena. Maria se întâlnește cu Constantin și îi sugerează că cele două familii regale ar putea înfăptui o dublă matrimonială prin căsătoria diadohului cu prințesa Elisabeta de România și ce a prințului moștenitor al României cu prințesa Elena a Greciei. Pe plan diplomatic, cele două țări ar putea profita din plin de acestă combinație. Legându-se cu Grecia, România evită pericolul bulgar, și legându-se cu România, Grecia lui Constantin, căci Constantin va fi restaurat la putere, va demonstra Franței că se află de partea democrațiilor.

Bucureștiul și Atena vor anunța cele două căsătorii pentru lunile februarie și martie 1921. La Paris lumea este totuși prudentă, chiar dacă se bucură de eveniment. Franța se teme de faptul că Marea Britanie ar putea profita de unirea celor două familii regale pentru a le arunca asupra Turciei și a aduce Constantinopolul sub control britanic.

Dar Regina Maria și Regele Constantin țin la proiectul care a avut mai multe ecouri la Londra decât la Paris. Pe 27 februarie 1921 George de Grecia se poate căsători, la Atena, cu Elisabeta de România, în timp ce pe 10 martie, la București, Carol de România schimbă inelele cu Elena de Grecia.

În cursul anului 1921 are loc în Europa Centrală un eveniment care va consterna Bucureștiul, Praga și Belgradul. Împăratul Carol I al Austro-Ungariei, aflat în exil în Elveția, încercă de două ori, în aprilie și în octombrie, să obțină tronul Ungariei. Convinși că restaurarea Habsburgilor la Budapesta riscă să repună în discuție Tratatul de la Trianon, românii, cehoslovacii și iugoslavii formează o alianță defensivă, Mica Înțelegere, care i se va opune lui Carol I.

Maria care a urmărit cu atenție evenimentele din 1921, va elabora un nou proiect de uniune dinastică. Nu cu Cehoslovacia care este republică, ci cu Iugoslavia care, ca și România este monarhie. La Belgrad există un tânăr suveran, Alexandru I de Serbia, care i-a urmat tatălui său, Petru I, vechi aliat al Franței. Alexandru I s-a luptat foarte bine în timpul primului război mondial și este, împreună cu Regele Albert al Belgiei și Regina Maria a României, aliatul cel mai respectat al francezilor. Alexandru nu este însurat. Înainte de război a aspirat și el la mâna fiicei mai mari a Țarului, marea ducesă Olga, dar destinul întruchipat de ucigașii lui Lenin a decis altfel.

De la eliberare, poporul român i-a oferit Reginei sale o minunată reședință la malul Mării Negre, la Balcic, fost teritoriu bulgar. Balcicul va deveni reședința favorită a Reginei României Mari. Acolo, pe terasele pline de flori, în aerul plăcut al serilor de o blândețe unică și care amintesc de amurgurile fermecate din Malta, Regina se retrage pentru a medita. A medita la viitorul său, al țării sale, al copiilor săi. Se gândește la acest Rege sârb pe care l-a întâlnit la Paris. Seriozitatea și inteligența lui politică au impresionat-o.

Dar în această misiune incredibil de grea și presărată cu obstacole cum este crearea noului stat iugoslav, acest remarcabil tânăr rege se poate oare lipsi de prezența și sprijinul unei soții bune, discrete, împăciuitoare, capabilă să-l facă să uite problemele conducerii și să-i asigure o posteritate de care noua dinastie Karagheorghievici, singura dinastie națională din Balcani, în afară de Nyegoș din Muntenegru, să aibă cu ce se mândri? Răspunsul este inclus în întrebare și Maria răspunde negativ. Soluția este găsită: prințesa Maria. Nu era oare aceea dintre fiicele ei, pe care Regele Alexandru, pe atuci prinț regent, o privea cu o licărire ciudată prin ochelarii de miop când cele două familii se întâlneau pe scările hotelului Ritz, la Paris? Take Ionescu este de acord cu proiectul matrimonial al Reginei. Iugoslavia – care va lua acest nume oficial de-abia în 1929 și care în 1921 se numește Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor – este din luna iunie unul dintre membrii Micii Înțelegeri, datorită ministrului de Externe al României. Această căsătorie româno-iugoslavă este un mijloc mai eficient decât o bucată de hârtie pentru a întări o aliață prea recentă și pe care amintirea dureroasă a împărțirii Banatului ar putea să o afecteze cândva.

Prințesa Maria de România este acceptată imediat de tânărul Rege Alexandru.

Franța este, de asemenea, mulțumită de uniunea dinastică între doi dintre aliații săi de război. Diplomații se gândesc mai ales că mariajul româno-iugoslav va apropia punctele de vedere dintre Belgrad și București asupra Basarabiei. Sârbii, aliați tradiționali ai rușilor, au acceptat cu greu ca un teritoriu rusesc sau considerat astfel de Rusia – fie ea și bolșevică – să fie alipit României.

În primăvara anului 1922 prințul Paul de Iugoslavia, unchiul Regelui, vine să o ia pe aleasă ca să o ducă la Belgrad. Ferdinand este emoționat. Regina Maria plânge. Paul și prințesa Maria vor ajunge în capitala iugoslavă pe Dunăre, care leagă România de Iugoslavia.

Căsătoria va fi celebrată în catedrala din Belgrad, pe 8 iunie 1922. Spre deosebire de căsătoriile celorlalți copii ai Reginei Maria, aceasta va fi o căsătorie fericită. O căsătorie fericită pe care gloanțele unui terorist croat o vor însângera mai târziu…

2. Încoronarea și Constituția

Problema încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia a fost discutată încă din 1920, în timpul guvernului Averescu, dar Regele a cerul amânarea ei sub pretextul că “costumele regale, al său și al Reginei, comandate în străinătate nu erau gata”. Chestiunea a fost reluată de cabinetul liberal care, la 24 august – într-o ședință desfășurată la Sinaia – a decis organizarea în toamnă a festivităților încoronării. S-a stabilit data evenimentului: 15 octombrie 1922. O intrare solemnă a suveranilor încoronați este prevăzută pentru a doua zi, 16 octombrie, la București. Pentru a evita disputele și a asigura actului “solemnitatea” și “unanimitatea” necesare, Regele a avut discuții cu șefii partidelor , din opoziție. Succesul discuților a fost numai parțial: Alexandru Averescu a acceptat fără rezerve să participe la festivițăți, iar Nicolae Iorga a consimțit și el, “din devotament față de Coroană și din iubire față de buna rânduială”, făcând precizarea: “Bineînțeles însă, când se va încorona domnul Ion Brătianu nu voi avea aceeași atitudine” . Mai complicată a fost decizia lui Averescu. Acesta primise invitația semnată de Ion I. C. Brătianu de a participa la serbările încoronării în calitate de “deputat, fost președinte al Consiliului de Miniștri”. Generalul s-a simțit ofensat, deoarece nu era invitat în mod special de către suveran ca fost comandant de armată și prim-ministru. În fața acestei atitudini, Constantin Argetoianu a avut o discuție cu Regina Maria, care i-a declarat că “Averescu trebuie să vină la Alba Iulia. În consecință i-a scris ea o lungă scrisoare (de 6 pagini) generalului, invitându-l să participe la serbările încoronării”. Cum Regina a folosit cuvântul “Noi”, Averescu a interpretat că invitația venea și din partea Regelui, astfel că a acceptat să fie prezent la Alba Iulia, îmbrăcat în uniforma de general .

Cu prilejul încoronării, Regele Ferdinand a dat publicității o Proclamație, în care sublinia semnificația istorică a acestui eveniment, conchizând: “Sunt sigur că, în îndeplinirea mari noastre datorii, voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai țării, despărțiți în gând și în faptă în jurul Tronului”. Partidul Național Român, care după părerea unora, a sperat totuși că va fi chemat de liberali într-un guvern de coaliție, a refuzat participarea la Încoronare, dar și-a exprimat profundul atașament față de România Mare și de dinastie. Membrii partidului au afirmat că Încoronarea nu trebuie să fie actul unui partid, ci a națiunii întregi și au susținut că Actul nefigurând în Constituție nu avea valoare juridică, deși în 1881, când era valabilă ca și atunci, Constituția din 1866, s-a efectuat și Încoronarea ca Rege a lui Carol I. De asemenea, nici Partidul Țărănesc n-a participat la Încoronare, considerând-o “festivitate liberală”.

Festivitățile s-au desfășurat în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, momentul culminant consumându-se la Catedrala Încoronării – special construită – în fața căreia s-a amenajat un baldachin sub care au luat loc Regele și Regina în costume anume confecționate. Regele Ferdinand și-a pus singur pe cap coroana de oțel a lui Carol I, îmbogățită cu trei pietre prețioase (semnificând Basarabia, Bucovina și Transilvania), după care i-a așezat coroana de aur pe cap Reginei Maria. Exact în momentul în care Regele urma să o încoroneze pe Regina Maria, șeful protocolului s-a apropiat de mareșalul Foch și l-a rugat să înainteze către cuplul regal. Mareșalul este uimit. Șeful protocolului îi spune atunci, parafrazând-o pe Ioana d’Arc în legătură cu steagul aflat lângă Carol al VII-lea în timpul ceremoniei de la Reims: “Franța a suferit, este normal ca acum să fie onorată.” Mareșalul este emoționat. Este un priten credincios al României din 1918. Onoarea care i se face la Alba Iulia este recompensa acestei fidelități exemplare. Este, de asemenea, semnul că toate tensiunile legate de Conferința de Pace au fost definitiv uitate de Franța și România. Regina Maria a relatat modul în care a trăit ceremonia Încoronării. Iată amintirile sale: “Luminată de razele frumosului nostru soare din România pe care l-am iubit întotdeauna, am îngenuncheat în fața soțului meu pentru a-mi pune pe cap coroana de aur, șlefuită după modelul coroanelor pe care le purtau Domnițele de odinioară. Mantia regală aurită care mi-a fost pusă pe umeri avea culorile soarelui în amurg. Se vedeau și broderiile, embleme ale tuturor provinciilor care formau tânăra Românie. Fiecare din aceaste embleme era separată de celelalte prin spice de aur, spicele acestui grâu generos, principala bogăție a țării.” A urmat dejunul în Sala Unirii și în cea a Teatrului pentru persoanele oficiale, și “ospățul poporului” pe Câmpul lui Horea, la care au participat circa 30000 de persoane. A doua zi festivitățile s-au desfășurat în București, unde – în fața statuii lui Mihai Viteazul din fața Universității – Regele și Regina au primit defilarea “cortegiului istoric” – începând cu Traian și Decebal, apoi Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și până la Cuza și Carol I. Seara, Ferdinand I a oferit la Palatul Regal o masă în cinstea delegațiilor străine.

La ceremonie au participat oficialități din Franța, Italia, Spania, Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Marea Britanie, Olanda, Norvegia, Danemarca, Japonia, Belgia și Portugalia. Vor fi prezenți ducele de Genova, unchiul lui Victor-Emanuel al III-lea, pentru Italia, ducele de York, viitorul rege George al VI-lea, pentru Anglia, infantele Alfonso de Bourbon pentru Spania, mareșalul Ferdinand Foch, Henri Berthelot pentru Franța . Prezența acestor oficialități semnifica o largă recunoaștere internațională a existenței statului național unitar român.

După momentul încoronării, care a dovedit încrederea suveranilor în guvern, liberalii au decis să treacă la realizarea punctului central din programul lor: adoptarea unei noi Constituții. Acestă constituție trebuie să sublinieze îndeplinirea procesului de reunificare a pământurilor românești. Cu acordul lui Ferdinand și al Mariei, șeful guvernului a ales să înscrie România Mare într-un cadru centralizator. Provincile alipite după 1918 ar fi preferat să păstreze o anumită autonomie datorită unei formule federaliste, dar dacă ideea nu era rea, ea conținea pericolul unei disoluții a puterii într-o structură prea nouă și prea fragilă. Transilvănenii s-au opus centralismului lui Brătianu care le părea că favorizează dominația Partidului Național Liberal asupra întregii țări. Principalele partide din opoziție au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica adoptarea “Constituției liberale”.Au avut loc manifestații la începutul anului 1923. A fost chiar proclamată stare de asediu. Proiectul Constituției a fost adoptat de Adunarea Deputaților în ziua de 26 martie 1923, într-o atmosferă tensionată.

La 28 martie Regele a semnat Constituția, iar a doua zi acesta a fost publicată în “Monitorul oficial”. În aceeași zi, 29 martie, Ion Mihalache a citit de la tribuna Adunării Deputaților o declarație în numele Partidului Național și al Partidului Țărănesc prin care declara că legea fundamentală adoptată de liberali era “de drept nulă”.

Peste câțiva ani, naționalii și țărăniștii nu numai că vor recunoaște această Constituție, dar chiar vor guverna pe baza ei; mai mult, în perioada de ascensiune a curentelor totalitare, ei vor deveni cei mai fervenți apărători ai acestei Constituții. În fapt, Constituția din 1923 a avut un caracter democratic, a oferit baza legală a tuturor a acțiunilor vizând consolidarea și dezvoltarea statului național unitar român.

România este un “regat național, unitar și indivizibil” (art. 1) , votul universal este stabilit fără restricții;reforma agrară devine lege fundamentală a statului.

3. Ferdinand și Maria în serviciul diplomației române

Dacă din 1919 se deplasează mereu în Europa pentru a susține acțiunile externe ale țării sale, regele Ferdinand, până la încornare, s-a preocupat numai de politica internă și nu a intervenit deloc în diplomație. Reforma agrară, apoi elaborarea unei noi Constituții i-au acaparat atenția în cei trei ani de după eliberare. De altfel, politica românească îi părea a fi în mâini bune, atât în cazul ministrului conservator-democrat Take Ionescu, față de care manifestă mai multă încredere decât soția sa, cât și în cazul Mariei care, datorită popularității și prieteniilor politice din Franța, avea mai multe șanse decât el. Din acest punct de vedere, Regina României este varianta feminină în anii ’20 a ceea ce a fost și a reprezentat regele Angliei Eduard al VII-lea în perioada la Belle-Epoque. Este o Regină extrovertită, mondenă, căreia îi place să vorbească și să se vorbească despre ea, ce se simte la largul ei în toate mediile, știind să-și folosească frumusețea și strălucirea conversației ca arme diplomatice.

Începând din 1922, Ferdinand va intra pe scena diplomatică, apoi internațională. Generalul Alexandru Averescu, care este prim-ministru între 13 martie 1920 și 13 decembrie 1921, nu are sentimentele exagerate proitalienești pe care preluarea puterii de către Mussolini la Roma, în octombrie 1922, le va trezi în el. În ceea ce privește politica externă, se bazează pe strălucitul ministru Take Ionescu, care este complet de parte Franței și a Marii Britanii. Întrucât Franța dorește o întărire a legăturilor româno-poloneze pentru a stăvili Rusia bolșevică și a constitui o contrapondere estică în spatele Germaniei, Take Ionescu îi cere Regelui să-l invite pe mareșalul Pilsudski, conducătorul Poloniei de după război, la Sinaia. Ferdinand este de acord și, în septembrie 1922, Pilsudski este primit la castelul Peleș. Regele, Averescu, Ionescu și Pilsudski au conversații diplomatice, în timp ce regina Maria, foarte amabilă în rolul de gazdă, are grijă ca sejurul mareșalului să fie cât mai plăcut. Atmosfera este atât de destinsă încât Regele, Regina și invitatul lor sunt văzuți plimbându-se pe străzile de la Sinaia. Prințul moștenitor Carol și prințul Nicolae vor fi invitați de Pilsudski să viziteze Polonia. Mareșalul a fost atât de bine primit încât, la fel ca Franz-Ferdinand înainte de 1914, va deveni românofil convins.

În luna mai 1923, Regele și Regina României primesc un alt mareșal, mareșalul Foch, pe care l-am văzut la încoronarea din 15 octombrie 1922. La cererea guvernului francez, a venit pentru a se convinge că dezbaterea agitată a Constituției, care a tulburat România și a clătinat al IV-lea guvern Brătianu, nu riscă să destabilizeze țara, aliată privilegiată a Franței în Europa de Est, împreună cu Polonia. Foch se întoarce la Paris. Contactele au fost rodnice și informațiile adunate extrem de mulțumitoare. Nu se îndoiește de sprijinul suveranilor pentru Brătianu, iar acest sprijin este garanția stabilității în România.

De la sfârșitul anului 1922 poziția internațională a României s-a întărit prin urcarea pe tronul Greciei a diadohului George și a soției sale Elisabeta de România. Asigurați de acum înainte cu un ginere rege al Iugoslaviei, Alexandru I, și un ginere rege al grecilor, George al II-lea, Ferdinand și Maria apar în ochii comunității internaționale ca doi părinți și monarhi binecuvântați de zei.

Ferdinand încurajat de Brătianu și de Maria acceptă să îndeplinească în afara țării sale rolul de reprezentat care îl sperie atât.

Înainte de a întreprinde un turneu prin capitalele occidentale care să le permită Regelui și Reginei să obțină pentru țara lor sprijinul economic al Franței, Marii Britanii, Belgiei, Italiei și Elveției, este bine să întoarcă în Polonia vizita făcută de mareșalul Pilsudski în România, în septembrie 1922. În ciuda faptului că situația internă a Poloniei s-a degradat considerabil și că mareșalul Pilsudski are convingeri republicane, suveranii români nu renunță la călătoria fixată pentru luna iunie 1923. Ferdinand și Maria sunt primiți și sărbătoriți la Varșovia așa cum merită aliații de prim-plan de care Polonia este legată printr-un tratat din 1921 și care este în permanență completat de o cooperare strânsă între statele majore. Ferdinand fiind conducătorul nominal al armatei române este deci interlocutorul privilegiat al șefilor armatei poloneze. Maria este încântată de acest sejur polonez care îi permite, în afara descoperirii unei țări și a unei capitale pe care nu le cunoștea, regăsirea unor vechi amici de la Conferința de Pace, precum marele patriot și pianist Paderewski.

Călătoria oficială în Polonia este un fel de repetiție pentru această mare premieră diplomatică ce va fi pentru monarhia română turul Europei Occidentale pe care Regele și Regina îl vor îndeplini în 1924. Acestă amânare a fost necesară pentru a stabili un calendar al vizitelor în perioade în care șefii de stat și de guverne în cauză vor fi prezenți în țările lor pentru a-i primi. Lucrurile nu merg foarte bine, căci la sfârșitul anului 1923 și începutul anului 1924 relațiile româno-italiene se tensionează brusc, iar Benito Mussolini, care a preluat puterea la Roma în 1922, și îl va reduce pe regele Victor-Emanuel al III-lea la rolul de marionetă, anunță Bucureștilor că vizita suveranilor români în Italia trebuie să se ocupe numai de rezolvarea contenciosului comercial dintre cele două țări! În fața acestei pretenții, Ion Brătianu ordonă ministrului său de externe, Ion Duca, să-l informeze pe Mussolini de anularea unilaterală a călătoriei regale în Italia. A contat, fără îndoială, și atitudinea Moscovei care credea că o vizită a Reglui Ferdinand și Reginei Maria la Roma ar putea precipita ratificarea de către Italia a Protocolului din 28 octombrie 1920 de la Paris.

Cu Italia scoasă de pe listă, itinerarul regal este conceput astfel: plecarea în Franța în aprilie, apoi Londra trecând prin Elveția și Belgia. Este prevăzut ca după sejurul oficial din Franța între 9 și 14 aprilie 1924 Regele și Regina să efectueze o vizită particulară în țară până la sfârșitul lunii. Vor ajunge în Elveția abia la începutul lunii mai.

Venind de la București, trenul regal ajunge în gara Mulhouse pe 9 aprilie 1924. După primirea făcută de autorități, pleacă din nou la Strasbourg. La Strasbourg sunt salutați de guvernatorul militar. Numele este cunoscut. Se numește Henri Berthelot. Motivul vizitei oficiale la Strasbourg este simplu din punct de vere istoric. În timpul primului război mondial germanii internaseră prizonierii români capturați pe frontul Moldovei în Alsacia. 537 au murit în Alsacia și au fost înmormântați în cimitirul Soulzmatt. Ferdinand și Maria au dorit să-i omagieze pe aceștia în primul rând.

Universitatea din Strasbourg a dorit s-o onoreze pe scriitoarea care este regina Maria. În timpul unei ceremonii solemne, Regina este făcută Doctor Honoris Causa.

La 10 aprilie 1924 suveranii au ajuns la Paris. Sunt întâmpinați de președintele Alexandre Millerand și prim-ministrul Raymond Poincare. Ferdinand și Maria vor locui la Quai d’Orsay, după ce vor fi luat cina la palatul Elysee.

Timp de patru zile Franța primește cu cele mai mari onoruri pe Rege și Regină, care în cele mai negre momente ale războiului și-au angajat țara de partea Aliaților.

Momentul-cheie al festivităților pariziene va fi militar și va fi compus din două aspecte: un miting aerian la Bourget, unde locotenent-colonelul Vuillemin va conduce cel de-al 34-lea Grup de Avioane de Vânătoare, și o demonstrație a școlii militare de cavalerie „Cadare Noir” din Saumur, în timpul unei serate prestigioase la Grand Palais.

După o vizită la Versailles și la Fontainebleau, călătoria oficială se încheie. Una dintre ultimele recepții, cea mai emoționantă are loc în rue de Lille, la marchizul de Nicolay, fost membru al misiunii Berthelot.

Pe 7 mai 1924 Regele și Regina încep din Zurich călătoria lor oficială în Elveția. Maria vine din Nisa și Ferdinand de la castelul Rheineck din Germania de Sud pe care l-a moștenit de la tatăl său. Confederația este o țară foarte bogată, iar suvernanii speră să obțină împrumuturile pe care guvernul liberal al lui Brătianu nu încetează să le ceară pentru a depăși greutățile financiare ale României. După ce au fost primiți la Berna de către președintele Chuard, Ferdinand și Maria se îndreaptă spre Geneva. Mai înainte, Regele profitase de un interviu acordat ziaristului italian Amadeo Ponzone de la ziarul ”La Tribuna” din Roma, pentru a-i răspunde cu aceeași monedă lui Mussolini dezvăluind că Franța și România sunt pe cale să elaboreze un tratat de alianță! Mussolini primește lovitura în plin, dar la Paris diplomații de la Quai d’Orsay dezmint, căci, dacă o alianță franco-română este într-adevăr dorită, discuțiile abia au început. De altfel, acestă alianță va fi semnată abia în 1926…

La Geneva, Regele și Regina sunt primiți la sediul Societății Națiunilor de secretarul general Sir Eric Drummond. Este pentru prima dată în istoria Societății Națiunilor, creație a Conferinței de Pace, că suveranii unui stat membru sunt primiți aici. Ferdinand ține un discurs în fața Adunării Generale și semnează, împreună cu ministrul român de Externe, I.G. Duca, convenția internațională a căilor navigabile. Sejurul genevez nu este complet fără o primire la Biroul Internațional al Muncii, al cărui președinte nu este altul decât… socialistul Albert Thomas, omul care în 1917 a redat curajul românilor asigurându-i că Franța nu uită România în clipele grele!

Pe 10 mai 1924, Ferdinand și Maria încep a treia etapă a călătoriei lor: Bruxelles. Grijile economice sunt și ele prezente în această etapă, deoarece Belgia a fost întotdeauna un partener comercial important al țărilor din Europa de Est înainte de 1914, dar de data acesta legăturile de familie vor fi pe primul plan. Regele Albert I este un Saxa-Coburg-Gotha, ca și Maria, la căsătoria căreia a și asistat în 1893, iar mama sa, contesa de Fladra, Maria de Hohenzollern- Sigmaringen, era propria soră a regelui Carol I de România. Maria l-a iubit întotdeauna foarte mult pe vărul său Albert care, în particular, era un om plin de umor. În 1924 relațiile dintre Regele-Cavaler și Regina-Soldat sunt încă afectuaoase, iar Maria afirmă că „în spatele atitudinii profesorale, Albert ascunde o fire foarte amuzantă”.

Periplu european al Regelui și reginei României se încheie la Londra, unde suveranii ajung pe 12 mai 1924. În afara reîntâlnirii cu George al V-lea, acest sejur englezes este marcat de un discurs economic pe care regele Ferdinand îl ține la Guid Hall și în care cere capitaliștilor britanici să investească în România și să nu fie interesați numai de petrolul din țara sa. Formula pe care o folosește; „Colaborarea între capitalul și industria englezească pe de o parte, agricultura și materiile prime românești pe de altă parte” stârnește o polemică la București, în care presa opusă Partidului Național Liberal interpretează cuvintele Regelui ca o negare a politicii xenofobe a ministrului de Finanțe român, Vintilă Brătianu, fratele prim-ministrului, ale cărui sentimente antisemite sunt un obstacol evident în calea colaborării capitalismului internațional cu România. De altfel, Vintilă Brătianu nu vorbește niciodată de capitalism internațional, ci de „interese financiare cosmopolite”, ceea ce spune totul… La Londra , Ferdinand și Maria se reîntâlnesc cu un alt „martor” al războiului, contele de Saint-Aulaire, care este ambasadorul Franței. Diplomatul care n-a pierdut nimic din umorul său, a rezumat relațiile anglo-române plin aceste cuvinte minunate pe care toată Europa le va relua: „Pentru englezul obișnuit România este o țară căreia Anglia i-a făcut onoarea de a-i da o Regină și care în schimb ar trebui să-i facă pe plac Angliei și să-i dea petrolul!”

Pe 15 mai 1924 periplul suveranilor români se încheie. Revin la București înainte de sfârșitul lunii. Se întoarce o frumoasă pagină din istoria României. Poporul român nu are de ce să se rușineze de Regele și Regina României. Au fost „comis-voiajorii” excepționali ai diplomației și economiei țării. Dacă pe plan economic călătoria nu a avut efectele dorite, din cauza neîncrederii bolnăvicioase a lui Vintilă Brătianu față de finanțele internaționale, pe plan diplomatic însă a legat din nou România de aliații săi occidentali și a arătat lumii că monarhia română era o instituție perfect aptă să conducă țara pe calea progresului și modernizării. Este interesant să amintim că singura notă negativă din presa epocii despre călătoria regală apare în ziarul „L’Humanite”, organ al Partidului Comunist Francez, care pe 10 aprilie 1924 publica acest articol al cărui adevăr poate fi judecat: „Acest brav Ferdinand nu este decât un neamț de cea mai proastă stirpe, deoarece este rudă apropiată cu Wilhelm al II-lea, adică un Hohenzollern. Îl considerăm pe Ferdinand de România tiranul Balcanilor, reacționarul sălbatic care, cu <Brătianu-Rasputin>, a instituit în România regimul terorii totale și i-a aruncat pe comuniști și revoluționari în închisoare. Să nu uităm că acest Ferdinand de România este opresorul proletariatului român, călăul Basarabiei.”

4.Marea criză dinastică

In ultimele zile ale anului 1925 a izbucnit criza dinastică, generată de faptul că pricipele Carol a renunțat la prerogativele sale de moștenitor al tronului. Decizia sa avea o importantă conotație politică. El era profund nemulțumit de influența dominatoare pe care Ion I. C. Brătianu o exercita asupra Regelui Ferdinand; cu diverse prilejuri, principele a ținut să afirme că dorește “eliberarea” Coroanei și redobândirea prestigiului pe care acesta îl avusese în vremea lui Carol I, că-l va înlătura de la Curte pe Barbu Știrbei, amantul Reginei Maria, pe care-l considera un adevărat Iago al Casei Regale. Dar cauza esențială a renunțării lui Carol a fost de natură personală, fizică. Relațiile lui cu principesa Elena s-au deteriorat grav încă din 1921. Apetitul sexual l-a îndemnat pe Carol să caute o femei pe măsura lui. A găsit-o pe Elena Lupescu, la 13 februarie 1925, care a devenit – cum singur avea să noteze – ziua în care destinul și-a spus cuvăntul”.

Trimis să reprezinte familia regală română la funerariile reginei (mamă) Alexandra a Marii Britanii, decedată la 20 noiembrie, principele Carol nu s-a mai întors în țară. El s-a deplasat la Paris, unde s-a întâlnit cu Elena Lupescu, după care au plecat împreună la Veneția. Scandalul prințului moștenitor care se deplasează cu diabolica roșcată, îi lovește pe Ferdinand și pe Maria din plin. Exact în momentul în care monarhii arată Europei imaginea perfectă, exemplară, a unui cuplu regal complet devotat intereselor supreme ale țării și poporului, prințul moștenitor mânjește din nou demnitatea și respectabilitatea monarhiei române. De la Veneția Carol a trimis la 12 decembrie 1925 Regelui Ferdinand și Reginei Maria o scrisoare prin care-l anunța că renunță definitiv și irevocabil la calitatea de moștenitor al tronului; el se angaja să nu vină în țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu se întoarcă decât cu autorizația guvernului. După o discuție cu Ion I. C. Brătianu, Regele a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale. Hiott avea misiunea de a-l aduce pe Carol în țară sau, dacă acesta refuză, să semneze o nouă scrisoare prin care preciza că renunță și la drepturile ce-i reveneau asupra fiului său Mihai. Principele a refuzat să se întoarcă și a semnat scrisoarea, la 28 decembrie 1925.

Îndată ce Hiott a ajuns, Regele a decis convocarea Consiliului de Coroana la Sinaia, în ziua de 31 decembrie, fără a anunța ordinea de zi. Încă de la deschiderea Consiliului, Regele a cerut participanților să ia act de renunțarea lui Carol și să se treacă la măsurile legale pentru recunoașterea principelui Mihai ca moștenitor al tronului. După discuții contradictorii, toți participanții au acceptat punctul de vedere expus de suveran. De asemenea, s-a hotărât convocarea Reprezentanței Naționale pentru ziua de 4 ianuarie 1926. După Consiliul de Coroană, Regina Maria, dezamăgită, va spune câtorva prieteni apropiați: “Iată cadoul de Anul Nou al fiului meu!”. La 3 ianuarie a avut loc la Sinaia un consiliu restrâns, sub președenția Regelui – la care au participat Regina Maria, Ion I. C. Brătianu, Gh. Mârzescu, Alexandru Constantinescu, Miron Cristea și principesa Elena; cu acest prilej s-a stabilit componența Regenței și modul de desfășurare a ședinței de a doua zi a parlamentului.

La 4 ianuarie 1926, Ion I. C. Brătianu a prezentat mesajul Regelui și scrisoarea principelui, precum și proiectele de lege menite să reglementeze problemele “constituționale”. Primul proiect prevedea acceptarea renunțării principelui Carol și constata că, potrivit art. 77 din Constituție, succesiunea la tronul României revenea de “drept principelui Mihai coborâtor direct și legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor”. Un alt proiect stabilea și componența Regenței: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea, primul președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Gheorghe Buzdugan.

Sentimentul general era că actul de la 4 ianuarie era opera lui Ion I. C. Brătianu, care a urmărit să înlăture de la Palat un personaj incomod. Nicolae Iorga scria: “Acum nu mai erau doi stăpâni în țară ci unul singur: Ion I. C. Brătianu. Dinastia de Argeș biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.

Guvernul a declarat problema succesiunii ca fiind “închisă” și a interzis orice discuții asupra acestui subiect. Principele Carol a primit numele de Carol Caraiman.

Criza dinastică ce pare încheiată în luna mai 1926 a lăsat răni nevindecabile în viața politică internă a României. Exilat din țara sa, fostul prinț moștenitor care se va stabili succesiv, în Italia, Franța, Anglia, apoi din nou în Franța, repetă celor care vor să-l asculte că dizgrația sa este consecința unui complot al mamei sale, al prim-ministrului Brătianu și al eminenței cenușii a monarhilor, prințul Știrbei. Adoptând o asemenea atitudine, Carol știe foarte bine că introduce în politica românească un motiv de discordie cu atât mai periculos cu cât guvernarea liberală este serios slăbită. Autoritarismul lui Brătianu, șovinismul fratelui său Vintilă, dificultățile economice, criza financiară, revolta românilor din Transilvania care se consideră excluși de la putere de către un Partid Național Liberal ai cărui membri provin mai ales din Muntenia și Moldova, adică din Vechiul Regat, sunt un teren propice pentru o mișcare de mare amploare.

Opoziția, reprezentată mai ales de Partidul Poporului al generalului Alexandru Averescu și de Partidul Țărănesc al lui Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod, profită de ocazia oferită de Carol și, mai întăi pe căi insioase, apoi deschis, acreditează teza conform căreia dizgrația lui Carol avea un singur scop: degajarea terenului politic în fața Partidului Naționa Liberal a cărui dictatură va fi astfel asigurată mai multe decenii. Complotul este perfect pus la punct și ar trebui să se împlinească după moartea Regelui – care pare un eveniment iminent -, o dată cu urcarea pe tron a tânărului rege Mihai sub tutela bunicii sale, regina Maria. Maria, regentă, va menține Partidul Național Liberal la putere și, în caz de necesitate, va folosi forța armată, al cărei comandant suprem va fi în calitatea sa de regentă.

Ion I. C. Brătianu a fost profund lovit de criză. Starea sa de sănătate precară – un flegmon la gât – s-a agravat din cauza campaniei nedrepte purtate împotriva lui.

Extrem de afectat de calomniile răspândite despre el, Brătianu își înaintează demisia Regelui în luna martie 1926. Deși voise să transmită lui Maniu puterea, în noaptea de 30 martie 1926, influențat de Regină – care făcea jocul lui Barbu Știrbei -, regele l-a promovat ca prim-ministru pe generalul Alexandru Averescu și însărcinat să formeze un nou cabinet. Situația politică internă este tensionată. Averescu dizolvă parlamentul ce avea majoritate liberală și convoacă alegerile pentru 30 iunie 1926. Atunci Partidul Poporului al generalului Averescu câștigă aproape 280 de locuri. Partidul Țărănesc are 80. Partidul Național Liberal este redus la 15 deputați.

Astfel, pe cale pașnică, România alunecă spre o schemă politică amintind de cea a Italiei, cu monopolizarea puterii de către un partid autoritar condus de un general ambițios care, la fel ca Ducele, îl va reduce pe Rege sau pe tânărul său succesor la rolul de marionetă. Ipoteza unei dictaturi a generalului Alexandru Averescu în România era pe atunci cu atât mai plauzibilă cu cât Europa era plină de dictaturi: marșul lui Mussolini asupra Romei în 1922 și dictatura fascistă în 1925; dictatura generalului Primo de Rivera la Madrid în 1923; dictatura generalului Pangalos la Atena în 1925; dictatura mareșalului Carmona la Lisabona în iulie 1926… Aceste perspective sumbre, plecarea lui Brătianu, complexitatea situației matrimoniale a prințesei moștenitoare Elena sunt motivul unei oarecare plictiseli a reginei Maria în vara anului 1926, care o face să se gândească la o plecare din România pentru o perioadă mai lungă. La cererea a numeroși admiratori americani, Maria, care este curioasă să descopere Lumea Nouă, hotărăște să facă un turneu de mai multe luni în Statele Unite ale Americii, începând cu octombrie 1926. Ferdinand nu se opune; generalul Alexandru Averescu este de acord; Brătianu este reticent și îi cere Reginei să renunțe. Erau două motive: pe de o parte se temea ca Regina, al cărei caracter îl știe mai bine decât oricine, să nu cadă în capcana redutabilei prese americane făcând declarații politice intempestive care ar scoate-o din rezerva sa constituțională și ar da apă la moară fostului prinț moștenitor; pe de altă parte, șeful partidului Național Liberal, convins de dispariția iminentă a Regelui, se întreabă ce se va întâmpla în românia în ipoteza absenței Reginei. Neavând o opoziție serioasă, nu ar fi Averescu tentat să dea o lovitură de stat și să devină el însuși regentul lui Mihai? Maria nu urmează sfaturile lui Brătianu. Nu crede că Ferdinand se află într-un pericol iminent și nu-și imaginează – chiar dacă nu are încredere în Averescu – că o lovitură de stat militară este o amenințare serioasă. Pentru Regină în acel moment singura amenințare împotriva monarhiei nu este internă, ci externă și vine din Neuilly, din periferia de vest a Parisului, unde locuiește în exil fiul său mai mare.

Pe 13 octombrie 1926 Maria se îmbarcă la Cherbourg pe Leviathan , un pachebot transatlantic care trebuie să o ducă la New York. Timp de aproape șapte săptămâni Regina României va parcurge Statele Unite de la est la vest vizitând New York, Washington, unde îl va întâlni pe președintele Coolidge, Philadelphia, Chicago, Denver, Seattle, Saint Louis, apoi California unde, la Hollyhood, îl va cunoaște pe Charles Chaplin.

Acestă călătorie a Reginei României în Statele Unite a provocat multe comentarii rău intenționate. Așa cum se temea Brătianu, Regina, dorind să facă bine și să atragă atenția americanilor, mai ales a industriașilor și finanțiștilor, a acordat mai multe interviuri în cursul cărora s-a exprimat de o manieră prea directă despre situația internă a României. Făcând astfel, chiar dacă dorea să descrie interlocutorilor cele mai diverse aspecte ale regatului său, Maria a dat apă la moară tuturor celor care la București sau la Neuilly bârfeau la nesfârșit despre ambițiile sale politice personale. Este posibil ca Regina, ca și vărul său prințul de Wales în 1924, să fi fost prinsă în capcană, manipulată de ziariști în căutarea de senzațional și care aveau fericirea și șansa să întâlnească o femeie pe care nimeni și nimic nu a împiedicat-o să se exprime liber când dorea.

Maria nu și-a dat seama de angrenajul mediatic în care a fost prinsă în Statele Unite. A înțeles abia mai târziu, la întoarcere, și va spune atunci pentru a se justifica: „Este greu să lucrezi cu presa americană. Ziariștii trădează deseori confidențele ce li se fac și sunt atât de dornici de senzațional, încât nu pot să se mărginească numai la adevăr.”

La începutul lunii decembrie 1926 se întoarce în țară. Motivul invocat: Regele se simpe foarte rău. Ferdinand este slăbit, dar nu pe moarte.

Încă din primăvara anului 1927 toată lumea știe la București că regele Ferdinand este condamnat. Chiar dacă aparent este rupt de lume, Ferdinand este totuși informat despre ce se întâmplă în jurul lui și în exteriorul României. Departe de a respecta jurământul tatălui său, fostul prinț moștenitor se agită mult, iar prim-ministrul, generalul Averescu, pune în funcțiune mecanismul preluării puterii pe cale dictatorială.

La sfârșitul lunii mai, Ferdinand este informat, de prințul Știrbei, că generalul Averescu, profitând de tulburările violente ale extremei drepte pe care propriul său ministru de Interne, Goga, nu le reprimă deloc, va încerca o lovitură de stat. De mai multe zile se observă mișcări neliniștitoare de trupe și se văd regimente de elită îndreptându-se spre București. Pe 4 iunie 1927 îl convoacă pe Averescu și îi cere demisia imediat. Imediat ce Averescu este demis, Ferdinand îl însărcinează pe omul său de încredere, prințul Barbu Știrbei, să formeze un guvern de uniune națională. La Paris presa laudă „admirabila energie” a Regelui României, care a știut să-l înfrângă pe generalul Averescu,” un prieten și un admirator al domnului Mussolini, care pretindea să rămână la putere și se pregătea să organizeze un fel de guvernare dictatorială”.

Prințul Barbu Știrbei este confidentul și totodată sfătuitorul reginei Maria de douăzeci de ani. Dacă Ion I. C. Brătianu și-a asumat formarea politică practică a Mariei, Știrbei, cumnatul său, a fost teoreticianul, ideologul, cel care, cu ocazia numeroaselor discuții intime, la Buftea sau la Cotroceni, a organizat conștiința politică a Reginei. Istoricul Henri Prost a amintit foarte pertinent că prințul Barbu Știrbei era mai ales omul de încredere al Regelui, mereu prezent în anturajul său personal: „De fapt, persoana care avea cea mai mare influență asupra Regelui nu era Regina, ci Administratorul Domeniilor Coroanei, prințul Știrbei. Obișnuiții de la Palat ne asigură că atunci când Regina avea de adresat o cerere Regelui, ea o transmitea prin intermediul lui Știrbei, cu care ea însăși avea relații foarte apropiate.”

În ciuda calităților sale, prințul Știrbei, care nu a făcut niciodată politică activă și care n-a coborât niciodată în arena parlamentară, s-a dovedit incapabil să împace ce nu se putea împăca. Dacă a reușit să formeze un guvern de uniune națională ce reunea liberali și național-țărăniști, se lovește în schimb de refuzul categoric al partidelor când dorește să constituie listele de uniune pentru alegeri legislative. Regele se gândea, de fapt, că era urgent să reducă importanța parlamentară a Partidului Poporului al lui Averescu și că doar prin noi alegeri putea îndepărta acest pericol, dupăun acord prealabil între Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc.

După ce a eșuat în a doua parte a programului său, Știrbei își prezintă demisia. Ferdinand îl cheamă atunci pe Ion I. C. Brătianu care acceptă să devină pentru a cincea oară prim-ministru. Regele îi dă lui Brătianu instrucțiuni identice cu cele pe care le dăduse lui Știrbei: să încerce orice pentru a constitui un guvern de uniune națională. La începutul lunii iulie noul cabinet este prezentat regelui. Brătianu s-a lovit de aceleași dificultăți ca și predecesorul său și doar unii miniștri, ca Titulescu, Argetoianu și Lupu, nu aparțin Partidului Național Liberal. Trebuie acceptată evidența: uniunea națională a eșuat.

Ferdinand încearcă atunci să îndepărteze de țara sa pericolul extern reprezentat de mașinațiile fostului prinț moștenitor. Regele știe că acesta dorește să revină asupra renunțării la tron din 1925 și că în România unii oameni politici, precum Iorga, repun deschis în discuție actul de dizgrație din ianuarie 1926. Ferdinand și-a format o părere definitivă despre Carol. De fapt, Regele împărtășește total, pe acest plan, părerile soției sale și este posibil să fi fost la curent cu scrisorile pe care Regina Maria le-a adresat lui Carol în perioada 1925-1926 și al căror ton este când matern, când acuzator: „Dacă tu crezi că viața îți datorează tot și că tu nu-i datorezi nimic în schimb, Carol fiule, atunci mai bine ai pleca, nu ești demn de rărpunderea pe care Dumnezeu ți-a dat-o, nu ești demn să fii un om între oameni, să fii prinț, soț, tată și fiu.” Mai târziu, Maria a scris din nou și și-a strigat durerea în fața acestui fiu ingrat, iar strigătul său de durere este și al lui Ferdinand: „Ce pot să-ți spun, Carol fiule? Ce poate să spună o mamă unui fiu care o lovește în inimă a doua oară? Ai tot: o țară care dorește, un viitor splendid de construit, o casă minunată, o soție frumoasă și bună, un copil adorabil, părinți care te iubesc, al căror sprijin ai putea deveni, părinți care îmbătrânesc, care și-au dat viața pentru a îndeplini o misiune pe care trebuie să o continui. Tu abandonezi toate acestea, le distrugi, le arunci ca pe niște rebuturi, și pentru ce?” Se pare că Regele nu a corespondat direct cu fiul său mai mare în timpul crizei dinastice, iar aceasta confirmă ideea că Maria se exprima în numele cuplului.

Ferdinand a crezut totuși că prințul Carol își va dovedi loialitatea după dubla renunțare și că-și va respecta promisiunea de a nu crea probleme în momentul urcării pe tron a micuțului Mihai. S-a dovedit a nu fi așa.

Într-un ultim efort care este datorat mâniei, Regele trimite la Neuilly, pe 4 iulie 1927, un emisar secret, generalul Condrescu, căruia îi dă următoarele instrucțiuni scrise: „Misiunea dumneavoastră este să demonstrați prințului în cel mai clar mod posibil că nu există pentru el decât o cale de urmat: să fie consecvent cu el însuși în noua viață pe care și-a ales-o împotriva tuturor și să respecte cu credință și fără reticențe consecințele inexorabile ale renunțării sale la tron. Orice acțiuni făcute în numele său, cu sau fără consimțământul său, nu pot avea alte rezultate decât să compromită interesele dinastiei și să le facă rău.”

Evident că fostul prinț moștenitor nu va răspunde. Pe 12 iulie 1927, șeful guvernului, Ion I. C. Brătianu, îi scrie direct lui Carol. Îl imploră să-și respecte angajamentele, să nu se asocieze cu o „campanie criminală” care ar destabiliza România, să facă „un ultim, dar mare serviciu” patriei facilitând urcarea pe tron a micului Mihai. Acestă scrisoare a lui Brătianu este remarcabilă pentru că diagnostichează exact boala de care suferă monarhia română de la renunțarea lui Carol și de care ea va muri, de altfel, ca de un cancer constituțional: „Monarhiile ereditare au baze care nu pot fi schimbate fără a le periclita existența.”

Regele Ferdinand cere să fie dus la mijlocul lunii iulie la castelul Peleș din Sinaia. În noaptea de 19 spre 20 iulie 1927, înconjurat de Maria, de fiicele sale, reginele Iugoslaviei și Greciei, și de fiul său Nicolae, își dă sufletul murmurând: „Sunt atât de obosit.”

Guvernul procedează la o desfășurare de forțe militare și polițienești extraordinară și procedează cu multă iuțeală la luarea jurământului militarilor și fucționarilor pentru a preîntâmpina o eventuală mișcare carlistă.

Funeraliile Regelui au loc pe 24 iulie 1927 într-un București cu drapelele în bernă. După ceremoniile de la București, corpul lui Ferdinand este transportat la Curtea de Argeș, unde erau înmormântați Carol I și Elisabeta.

Prințul Carol dă un interviu ziarului „Le Matin” în care declară că nu este pretendent la tron, dar dacă țara îl cheamă el este gata să răspundă la apel. El e dator să vegheze la conservarea moștenirii scumpe lăsate de tatăl său. Interviul nu e cunoscut în țară, deoarece guvernul a interzis reproducerea lui în ziare.

Imediat după funeraliile Regelui, Maria s-a retras în vila sa de la Balcic, pe țărmul Mării Negre. Este pentru ea momentul bilanțului și ocazia să se gândească la viitor. Are cincizeci și doi de ani. Oficial, pe plan politic, numai înseamnă nimic. Ieri ca Regină consoartă a unui Rege șters, a putut să-și joace rolul cu toată libertatea și să-și exprime personalitatea într-o manieră originală și complet neobișnuită pentru soția unui suveran constituțional. Este adevărat că circumstanțele au împins-o pe Maria în față și că situația internațională a fost trambulina pentru gloria sa. A știut să folosească cu multă inteligență șansa de a deveni prima Regină patrioată a României și, jucându-și cariera într-o aventură care se putea să se încheie cu victoria Puterilor Centrale și cu propria sa înfrângere, a triumfat.

Părăsind Balcicul, Regina se reinstalează în capitală, la palatul Cotroceni. Întoarcerea Reginei la București vine la timp, pentru că numai după câteva săptămâni capitala este tulburată de un scandal politic, afacerea Manoilescu, ce părea a fi prima mare ofensivă a fostului prinț moștenitor contra liniștii publice. De-abia fusese tatăl său înmormântat la Curtea de Argeș, și Carol l-a însărciant pe fostul subsecretar de stat pe timpul războiului Manoilescu să aducă în secret în România scrisori oamenilor politici din opoziție. Manoilescu a fost arestat și chemat la judecată în fața unui consiliu de război pentru înaltă trădare. Este evident că prezența reginei Maria la București și întâlnirile cu Ion I. C. Brătianu trebuie să arate consiliului de război că dinastia sprijină guvernul pentru a dezavua orice încercare de destabilizare a monarhiei.

Ion I. C. Brătianu și Partidul Național Liberal au fost aparent mulțumiți de alegerile legislative din 7 iulie 1927, care au permis liberalilor să câștige 318 locuri în Parlament. Totuși, criza internă nu s-a rezolvat. Dacă alegerile au adus victoria Partidului Național Liberal, organizarea, derularea și rezultatele lor au fost contestate. Este posibil să se fi produs fraude grave. De altfel, un sistem electoral ce avantajează partidul la putere a suprimat complet Partidul Poporului al generalului Averescu și a umilit Partidul Național Țărănesc. Problema cu aceste alegeri este că opoziția, exclusă din parlament sau redusă la tăcere din cauza reprezentării slabe, este tentată să se exprime prin metode extraparlamentare, uneori chiar într-o manieră insurecțională. Este exact ce se petrece în România, unde numai puternica prezență a lui Brătianu oprește țara să nu cadă în anarhie.

Procesul lui Manoilerscu a început la 10 noiembrie în fața Tribunalului Militar al Corpului II Armată. Încă de la început, acest proces a căpătat un caracter politic, toți liderii din opoziție solidarizându-se cu Manoilescu. Între aceștia Iuliu Maniu, care „în cuvinte măsurate și reci” a „aruncat bomba”: întrucât principele Carol era cetățean român, el putea fi ales în Regență. Cu acest prilej s-au dezvăluit multe dintre culisele crizei dinanstice, presa abundând în informații despre „chestia închisă”. Dar surpriza s-a produs în noaptea de 14 noiembrie, ora 2 noaptea, când Consiliul de Război a pronunțat cu 3 voturi la 2, verdictul de achitare a lui Manoilescu. Astfel, procesul – care trebuia să reprezinte o lovitură dată de grație dată carliștilor – s-a transformat într-o penibilă înfrângere pentru guvernul liberal. A doua zi după pronunțarea sentinței, Partidul Național-Țărănesc cerea demisia imediată a guvernului Brătianu.

Pentru a-și demonstra popularitatea și a forța mâna Regenței, Partidul Național-Țărănesc a anunțat că la 20 noiembrie va organiza primul său congres general și o mare întrunire publică la Alba Iulia. Foarte prompt, guvernul a comunicat că nu aprobă asemenea acțiuni inițiate de un partid care-și menține echivocul în „chestia” constituțională. La rândul lor, național-țărăniștii au replicat că nu vor renunța la congresul anunțat, mai ales că statutul partidului prevedea că acesta se organiza an.

Disputele politice erau în toi, când la 24 noiembrie 1927, Ion I. C. Brătianu a încetat din viață, în urma unei operații de amigdalită, urmată de septicemie. Vestea morții liderului liberal a luat prin surprindere opinia publică și pe liderii politici. Dincolo de orice considerații, este cert că, odată cu dispariția lui Ion I. C. Brătianu se încheia o întreagă etapă din evoluția istorică a României contemporane. Iorga aprecia că în acel moment se sfârșea „o dominație fără pereche ca autoritate în lunga serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituțională”.

Istoricul Henri Prost a relatat perfect impactul morții lui Brătianu: „Dispariția lui Ion I. C. Brătianu, având loc la atât de scurt timp după cea a lui Ferdinand, era o catastrofă, nu numai pentru Partidul Național Liberal, ci și pentru întreaga țară, care avea nevoie la conducerea guvernului de un om de stat care nu era doar un simplu politician și pe serviciile căruia se spera să se poată conta încă mulți ani; nu avea decât șaizeci și trei de ani. Este adevărat că avea un caracter autoritar, dar era un conducător cu minte, cu mână sigură și fermă. Evenimentul era cu atât mai grav, cu cât era neașteptat. Moartea lui Ferdinand era previzibilă și s-au putut limita cel puțin tulburările pe care le putea aduce în viața țării.”

Ziua de 24 noiembrie 1927 este pentru regina Maria începutul prăbușirii. Știe că este de acum înainte aproape izolată în fața ambițiilor lui Carol. Noul prim-ministru, Vintilă Brătianu, se deosebea radical prin comportament, nivel de cultură, manieră de acțiune politică, de fratele său Ionel. Vintilă nu era un diplomat și era lipsit de tact; își spunea direct și brutal gândurile, ceea ce multora nu le convenea. În umbra fratelui său, Vintilă și-a dat întreaga măsură a capacității sale: politica „prin noi înșine” și puternica dezvoltare a economiei naționale, mai ales a industriei românești, erau, în bună parte, opera sa. Ca lider de partid, nu nu avea calități de negociator și de moderator, care să împace curente, ambiții, veleități; era prea direct, sincer și intransigent.

După funerariile naționale ale prim-ministrului, o ceremonie mai simplă și mai emoționantă are loc pe 28 noiembrie 1927 la Florica, satul de unde se trage familia Brătianu. Acolo va fi înmormântat marele lider liberal. Regina Maria a venit la Florica.

Ziariștii prezenți o văd pe Regină, care nu și-a trădat niciodată prietenii, în cerdacul casei familiei Brătianu: „În picioare, în cerdacul casei, încremenită de durere, cu fața strâns înfășurată într-un văl de văduvă, regina Maria privea venind cortegiul funerar.”

5. Anii 1928-1930.

În România, deja grav lovită de dispariția aproape simultană a lui Ferdinand I și a lui Ion I. C. Brătianu, se simte, din toamna anului 1927, un vânt de revoltă antiguvernamentală care face ca Partidul Național Țărănesc să ceară plecarea noului prim-ministru Vintilă Brătianu și nominalizarea de către Regență a unui șef de guvern ce provine din rândurile sale.

Întrucât ultimele alegeri legislative au avut loc doar cu patru luni în urmă și au arătat clar forța Partidului Național Liberal, regenții refuză ordinul liderilor țărăniști și își reconfirmă încrederea în Vintilă Brătianu. În fața acestei atitudini, Partidul Național Țărănesc, încă din primele săptămâni ale anului 1928, alege calea protestelor de masă. La Iași, Făgăraș, Craiova, Ploiești, Brașov și București mitingurile insurecționale se înmulțesc.

Seria întrunirilor de protest organizate de Partidul Național-Țărănesc a culminat cu cele de la București din 18 martie 1928. După manifestație Iuliu Maniu a avut o discuție cu membrii Regenței, care au comunicat că vor „examina situația” și o vor „soluționa la timpul oportun, cu dreptate”.

Comitetul de Direcție al Partidului Național-Țărănesc s-a declarat nesatisfăcut de acest răspuns și a anunțat convocarea unei „adunări naționale” la Alba Iulia. Partidul Național-Țărănesc a proclamat „rezistența cetățenească”, iar parlamentarii acestui parttid s-au retras din Adunarea Deputaților și Senat.

Presa internațională relata pe larg despre situația din România, prezentată ca fiind revoluționară, țara aflându-se în preajma războiului civil; ziarele din Ungaria și Marea Britanie susțineau că la 6 mai 1928 va fi proclamată autonomia Transilvaniei, iar statul român se va destrăma.

În acest context, Regina Maria se retrage în vila de la Balcic sau castelul de la Bran și se dedică picturii, scrisului, decorațiunilor și artei florale.

Este sigur că aceste retrageri voluntare ale Reginei în reședințele-refugiu de la Balcic și Bran, aflate la mare distanță de București, sunt mai întâi dorința unei expresia unei dorințe de izolare și apoi a condamnării fără rezerve a ceea ce se petrece în țară. Neputând să acționeze eficace, conștientă că o acțiune directă din partea sa ar transforma-o în ținta fostului principe moștenitor Carol, Maria dă impresia că acceptă iremediabilul, adică haosul intern al regatului.

La 3 mai 1928 guvernul a decis să autorizeze desfășurarea Congresului și adunării organizate de Partidul Național-Țărănesc.

În secret, Partidul Național-Țărănesc a pus la punct un plan vizând întoarcerea principelui Carol în țară, acreditând ideea că la 6 mai se va înregistra „o surpriză senzațională”. Într-adevăr, Carol s-a deplasat de la Paris la Londra, unde a ajuns în ziua de 28 aprilie. Aici el a acordat un interviu ziarului „Evening News” prin care își exprima dorința de a reveni în țară pentru a ocupa tronul părintesc. La 5 mai a fost difuzat Manifestul de la Gladstone.

Pe 6 mai 1928 campania antiguvernametală culminează la Alba Iulia, orașul simbol al României Mari. Erau prezenți circa 100.000 de cetățeni, de pe întreg cuprinsul țării. Manifestanții depun un jurământ solemn care seamănă cu declararea unui război civil: „Jurăm în fața lui Dumnezeu că nu ne vom încheia lupta pentru gonirea guvernului creat prin decret regal, smuls cu lașitate de la regele Ferdinand pe patul de moarte, și pe care Înalta Regență l-a menținut la putere ca un bici al lui Dumnezeu asupra poporului român. Jurăm să luptăm fără încetare, suferind cele mai mari sacrificii. Ne vom ruga în toate bisericile ca Dumnezeu să îndepărteze pericolul care ameniță patria și care să-i pedepsească pe cei care distrug România. Jurăm să creăm o Românie nouă, liberă și mamă protectoare a tuturor copiilor săi!” Entuziasmați mulți participanți erau hotărâți să înlăture imediat guvernul Brătianu și au decis să pornească „marșul asupra Capitalei”

Regina Maria, fără îndoială avertizată în secret că la Alba Iulia se pregătea o lovitură de stat insurecțională, a părăsit țara. Se află în Cipru. Cipru este o bază britanică.

Amenințat pe plan intern de revolta opoziției și pe plan extern de conspirația lui Carol, Vintilă Brătianu, care a încercat în zadar să se împace cu adversarii și care n-a întâlnit decât ostilitate, se găsește într-o situație fără ieșire. Pe 28 octombrie 1928, cu ocazia ceremoniilor legate de împlinirea a cincizeci de ani de la alipirea Dobrogei la România prin tratatul de la Berlin, el se întreține îndelung cu regina Maria la Constanța. Regina, în sfârșit ieșită din letargie,își face prima reapariție oficială după mai multe luni. Sub protecția sa binevoitoare, prim-ministrul și regenții Cristea și Buzdugan îi cheamă pe români la unitate națională, pentru a scoate țara din cumplita criză pe care o traversează. Opoziția, care, de altfel, nu este reprezentată la Constanța, se face că nu aude.

Vintilă Brătianu se hotărăște atunci, pe 3 noiembrie 1928, să-și prezinte demisia Consiliului de Regență.

Astfel, se încheie un deceniu de dominație liberală, timp în care s-au constituit și afirmat instituțiile statului național român unitar. S-au realizat progrese remarcabile în toate domeniile de activitate, cu deosebire în cel economic. România a devenit o țară respectată pe plan internațional, prin politica promovată, cu deosebire la Societatea Națiunilor.

De teama unui vid politic, regenții se resemnează să-l cheme pe Iuliu Maniu la conducerea guvernului. Regența i-a încredințat mandatul lui Iuliu Maniu, la 8 noiembrie 1928.

Guvernul Iuliu Maniu, constituit la 10 noiembrie 1928, a fost primit cu un uriaș entuziasm de opinia publică, fericită că a scăpat de „dictatura liberală” și că, în sfârșit la cârma țării se află oameni noi, cinstiți, care nu vor precupeți nici un effort pentru îmbunătățirea situației generale a țării și a fiecărui cetățean în parte.

Abia instalat la putere, Maniu dizolvă Parlamentul și hotărăște organizarea de alegeri în zilele de 12 decembrie pentru Adunarea Deputaților și de 15-19 decembrie pentru Senat. Liberalii sunt la pământ. Național-țărăniștii obțin 77,76% din voturi și ocupă 348 de locuri. Liberalii scăpați din dezastrul electoral sunt reduși la un grup infim de 13 deputați!

Guvernul Maniu, solid instalat la putere la sfârșitul anului 1928, pierde repede starea de grație pe care o avea la căderea cabinetului Brătianu. La fel ca adversarii lor liberali, național-țărăniștii nu pot face miracole.

Regina Maria, care va împlini în curând cincizeci și cinci de ani, pare să se consacre complet plăcerilor personale și familiei sale și să fi renunțat la orice ambiție politică.

Când Maria începe să-și scrie memoriile, oricine vede în aceasta un semn indiscutabil al unei renunțări definitive, al unei ieșiri frumoase, dar discrete de pe scena istoriei. Totuși, în octombrie 1929, istoria bate din nou la ușile apartamentelor Reginei văduve.

Într-adevăr, pe 7 octombrie 1929, coregentul Gheorghe Buzdugan, omul cel mai competent și mai serios din Consiliul de Regență, moare. Regența este decapitată. Redusă la un prinț nesemnificativ, care nu este interesat decât de mașinile de curse, și la un prelat monden, instituția amenință să dispară. Trebuie deci înlocuit de urgență coregentul răposat.

În stilul său caracteristic, Iuliu Maniu a discutat cu principalii lideri politici, inclusiv din opoziție, cu eventualii pretendenți (Regina Maria, generalul Prezan, Nicolae Titulescu), cu membrii guverenului, cu cei doi regenți (principele Nicolae și patriarhul Miron Cristea), ascultând toate propunerile și sugestiile.

Partidul Național Liberal propune imediat candidatura reginei Maria. Calculul liberalilor este simplu: Maria + Nicolae = majoritate a Reginei în Consiliul de Regență, adică începutul unei posibile recuceriri a puterii de către vechii partizani ai lui Ion I. C. Brătianu care, mai bine decât prin fratele său Vintilă, sunt astăzi reprezentați de Ion Gheorghe Duca, fostul ministru de Externe. Maniu accepta completarea Regenței cu un membru care să substituie pe defunctul Buzdugan. Conform principiului stabilit la constituirea Regenței, s-ar fi cuvenit ca succesiunea s-o preia Andrei Rădulescu, primul președinte al Curții de Casație. Maniu fusese convins formal de Constantin Stere să folosească ocazia pentru ca prințul Nicolae – dezinteresat de funcție – să fie schimbat și el cu Regina Maria.

Cuprins de puternice frământări, Maniu gândea că promovarea Reginei Maria ca regent era potrivnică ideii de a face din monarhie un arbitru imparțial, întrucât putea deschide calea refacerii puterii oculte a lui Barbu Știrbei și, în plus, nărui orice speranță într-o restaurație pentru Carol. Dar nici regența acestuia nu o putea accepta. Astfel primul-ministru, Iuliu Maniu, propune în numele național-țărăniștilor pe Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație. Unii deputați, apropiați de cercurile militare defavorabile generalului Averescu și fostului prinț moștenitor Carol, sugerează candidatura generalului Prezan, intim al reginei Maria și șeful statului-major general din 1917 până în 1920.

Cu ocazia votului din Camera Deputaților, liberalii, care nu și-au oficializat propunerea cu privire la Maria, se abțin. Generalul Constantin Prezan obține 12 voturi. Fostul prinț moștenitor, a cărui candidatură nu era susținută de nimeni, obține 9 voturi. Constantin Sărățeanu este ales astfel, fără probleme, cu peste 300 de voturi.

Prin numirea lui Sărățeanu, Maniu dăduse o lovitură de moarte Regenței, acesta nu avea suficient prestigiu – în genul lui Buzdugan – să țină în frâu intrigile șirete ale patriarhului, pornirile copilărești ale prințului Nicolae și „vijelioasa” iritate a Reginei Maria.

Acesta este adevărul oficial.

Se pare că în culise lucrurile s-au petrecut puțin diferit…

În noiembrie 1929, la o lună după alegerea coregentului Sărățeanu, regina Maria dă la Balcic un interviu unui ziarist de la „Universul”, organ de presă ce aparține lui Stelian Popescu, fost ministru de Justiție. În acest interviu, Regina dezvăluie „că a primit oferte de la guvern pentru a fi numită în Consiliul de Regență în locul fiului său Nicolae dacă accepta să fie reînoită întreaga Regență și ca ceilalți doi membri să fie numiți de guvern”. Această propunere ar fi fost respinsă de ea sub pretextul că era vorba despre „o tocmeală nedemnă ce dorea să substituie mama fiului”.

La București, confidențele mediatice ale Mariei au efectul unei bombe. Primul- ministru cere o dezmințire și trimite la Balcic pe ministrul Casei Regale, care revine cu acest comunicat: „Regina Maria nu a acordat nici un interviu și singura persoană din anturajul guvernului cu care a discutat nu i-a făcut nici o propunere”. Ziarul „Universul” ripostează imediat declarând că ministrul Casei Regale nu are calitatea să dezmintă o asemenea informație. Maniu, care nu dorește să intre într-o polemică de presă care ar putea fi sinucigașă pentru guvernul său, anunță grăbit că incidentul este închis!

Este clar că revelațiile Mariei au dezvăluit manevre ciudate și poate chiar divergențe serioase în sânul Partidului Național-Țărănesc. Dacă Regina a spus adevărul, putem să deducem că național-țărăniștii, neliniștiți de situația țării, au încercat să îndepărteze spectrul fostului prinț moștenitor făcând apel la colaborarea Reginei văduve, singura personalitate capabilă prin prestigiul pe care îl are să-l învingă pe fiul său. Altfel spus, aceasta ar fi însemnat că o parte a național-țărăniștilor, îngrijorați de perspectiva de a trebui să facă apel la Carol, „omul providențial”, s-au gândit să pună în aplicare un plan de înlocuire.

În aceste condiții, furia lui Maniu nu s-ar datora minciunii Mariei, ci faptului că revelația unor tratative secrete cu Regina văduvă putea să-l mânie pe fostul prinț moștenitor, cu care, încă din 1928, el era de fapt complice.

De ce a eșuat proiectul de coregență al reginei Maria? Motivul invocat de Regină nu este plauzibil. Maria era cea mai în măsură să știe că fiul său Nicolae era punctul mort al Regenței și că nulitatea sa dăuna dinastiei. De asemenea, justificarea refuzului său nu este dată de o pretinsă loialitate față de fiul mai mic, ci, din păcate, de teama pe care o avea de a fi în conflict direct, în caliatea sa de regentă, cu fiul său mai mare.

Ca orice om rezonabil din România, Maria se temea de Carol. Raoul Bossy scria: „În fiecare convorbire pe care o aveam cu Regina Maria, ea revenea mereu asupra ingratitudinii și lipsei de cuvință a fiului ei Carol față de dânsa, ca și asupra amărăciunii și revoltei ei sufletești de a fi ținută cu totul la o parte de treburile Statutului.” Acestă teamă, pe care viitorul o va justifica, a împiedicat-o pe Regină să traverseze „Rubiconul Regenței” și să facă României un ultim și important serviciu. De fapt, în octombrie 1929, Regina a ieșit din marea istorie.

6. AMURGUL „REGINEI-SOARE”

Amurgul „Reginei-Soare” a început în anii ’30, odată cu revenirea în România a fiului ei cel mare, care a ocupat tronul în mod fraudulos. Neîmpăcându-se cu amoralitatea congenitală a lui Carol al II-lea și certându-l necontenit pentru lipsa de caracter, Maria nu înceta să rămână mamă și suferea profund. În urma conflictului, demn de o tragedie antică, între principiile drepte și dragostea maternă, Maria ia o hotărâre dureroasă – să se retragă din calea fiului său, deși prin acțiunile sale Carol al II-lea distrugea opera ei de o viață. Aceasta a fost unica înfrângere a reginei Maria, acceptată însă de bună voie, întrucât ea singură a refuzat să lupte cu propria odraslă. Ulterior, proaspătul suveran procedează la o răzbunare meschină: limitează cheltuielile Mariei, îi spionează anturajul, o neglijează ostentativ pe regina-mamă în timpul ceremoniilor oficiale.

De la 1936, încep să circule zvonuri despre boala misterioasă a Reginei. Se vorbește despre cancerul esofagului, ciroză hepatică și chiar alcoolism. Adevărul că Maria a avut întotdeauna un comportament nonconformist și nu ignora plăcerile vieții, numai că știa s-o facă cu discreție și distincție. Ea a fost prima regină din Europa care și-a tuns părul scurt și-și aprindea țigara în public. Cât despre alcoolism, este notoriu faptul că englezii și rușii sunt băutori de marcă. În 1938, Regina se internează în sanatoriul din Merano, în Italia de Nord, apoi se transferă la Weisser Hirsch, lângă Dresda, unde i se stabilește diagnosticul: varice de esofag ca urmare a cirozei ficatului. Ea nu se mai ridica din pat și scuipa sânge fără încetare, iar doctorii nu pot decât să urmărească neputincioși evoluția implacabilă a bolii. Adolf Hitler a fost extrem de prevenitor cu Maria, deși ea nu s-a numărat deloc printre prietenii Germaniei. Fuhrerul trimite la căpătâiul Reginei pe doamna Goebbles și ordonă ca apartamentele suferindei să fie mereu împodobite cu flori.

În iulie 1938, starea reginei Maria se agravează brusc, și ea își exprimă dorința de a muri în Patrie. Și aici Carol al II-lea a jucat un rol nefast: după ce el a întârziat plecarea Reginei la sanatoriu, insistând, „din sentiment național”, ca Maria să fie însoțită, de doi medici români, acum el a refuzat să-i permită să se întoarcă în țară cu un avion din cauza cheltuielilor de transport. Hitler oferă Mariei un avion sanitar de la „Luftwaffe”, însă Regina, orgolioasă, declină propunerea. Călătoria a fost un calvar: din cauza hemoragiilor, trenul trebuia să oprească mereu. Soarele ardea insuportabil, încingând tabla vagonului, și țăranii din împrejurimi veneau spre trenul regal pentru a-l acoperi cu ramuri de copaci și a-l stropi cu apă. Carol al II-lea consemnează în „Jurnal” sosirea Mariei la Sinaia, ultima și afectuoasa întrevedere cu Regina-mamă, precum și decesul ei, la 18 iulie 1938. Se pare însă că, în realitate, ea murit cu o zi înainte, la Cernăuți, iar adevărata menire a versiunii lui Carol al II-lea era să acrediteze teza oficială privind reconcilierea în familia regală și să-l prezinte pe rege într-o lumină favorabilă. După funerariile grandioase, corpul Mariei a fost înhumat la Curte de Argeș, iar inima într-o casetă cu stemele tuturor provinciilor românești, duse la capela reședinței regale de la Balcic. După cedarea Cadrilaterului (7 septembrie 1940), caseta a fost adăpostită la castelul Bran.

Ultimele cuvinte ale Mariei pot fi considerate cele consemnate de reporterul Georges Oudard de la „L’Illustration”, care a vizitat-o la Weisser Hirsch: „Cât de mult am iubit viața!”. Într-adevăr, Maria, devenită încă legendă încă din timpul vieții, a trăit cu o rară generozitate și curaj. Wilhelm al II-lea și Clemenceau, Churchill și Hitler îi recunoșteau statura măreață și sufletul eroic, înclinându-se în fața ei. Înzestrată cu impetuozitate rusească și tenacitate bitanică, Maria s-a născut pentru a învinge.

BIBLIOGRAFIE

Argetoianu, Constantin, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri (august 1916-iunie 1917), vol. II, Ediție Ion Ardeleanu, București, Editura Albatros, 1993.

Bossy, Raoul, Amintiri din viața diplomatică, (1918-1948), vol. I, ediție Stelian Neagoe, București, Humanitas, 1993.

Bulei, Ion, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Meronia, 1996.

Campus, Eliza, Din politica externă a României. 1913-1947, București, Editura Politică, 1980.

Carol al II-lea, Însemnări zilnice, vol. I, București, Editura Scripta, 1995.

Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, ediție Al. Gh. Savu, București, Editura Humanitas, 1990.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997.

Des Cars, Guy, Inimoasele regine ale României, Brașov, Editura Dorana, 1995.

Dobrinescu, V. F., România și sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919 – 1923), Institutul European Iași, 1993.

Dobrinescu, V. F., Ion Pătroiu, Gheorghe Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare româno-italiene (1914-1947), Craiova, Editura Intact, 1999.

Drăgan, Josif Constantin, Istoria românilor, București, Editura Europa Nova, 1993.

Duca, Ion Gheorghe, Memorii, vol. I-IV, București, Editura Expres, 1992.0

Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României (1859-1991), București, Editura Humanitas, 1992.

Gauthier, Guy, Missy, Regina României, București, Editura Humanitas, 2000.

Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediția a III-a, București, Editura Humanitas, 1992.

Hitchins, Keith, România. 1866-1947, București, Editura Humanitas, 1996.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor, vol. X, 1939.

Idem, O viață de om, Așa cum a fost. Ediție îngrijită de Valeriu și Sanda Râpeanu, București, Editura Minerva, 1972.

Idem, Regina Maria, Iași, Editura „Porțile Orientului”, 1996.

Maria, Regina, Povestea vieții mele, vol. I-III, ediție Ioana Cracă, București, Editura Eminescu, 1991.

Idem, Însemnări zilnice, vol. I, ediție Vasile Arimia, București, Editura Albatros, 1996.

Nedelea, Marin, Prim-miniștrii României (l859-l9l8),Ed. Adevărul, București, l994.

Pakula, Hannah, The Last Romantic. A Biography of Queen Marie of Roumania, New York, Simon and Schuster, 1984.

Scurtu, Ioan, Viața politică din România. 1918-1944, București, Editura Albatros, 1982.

Scurtu Ioan, Monarhia în România. 1866-1947, București, Editura Danubius, 1991.

Scurtu, Ioan, Regele Ferdinand (1914-1927). Activitatea politică, București, Editura Garamond, 1995.

Scurtu, Ioan, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București. Editura Paideia, 1999.

Stan, Apostol, Iuliu Maniu. Naționalism și democrație. Biografia unui mare român, București, Editura Saeculum, 1997.

Stanciu, Ion, Aliați fără alianță. România-S.U.A., 1914-1920, București, Editura Albatros, 1992.

Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari. 1866-1918, București, Editura Albatros, 1997.

Vaida Voevod, Alexandru, Memorii, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994.

***, România și Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), Focșani, Editura Empro, 1999.

***, România și primul război mondial, Focșani, Editura Empro, 1998.

Regina Maria era de-a dreptul revoltată față de tratamentul meschin la care Aliații au supus România, notând că “Pacea, desigur nu este o pace cu <P> mare. P. 73. Op. cit. P. 224.

Însăși suverana României descrie într-una din însemnările sale din 26 februarie/11 martie 1919 activitatea deosebit de laborioasă desfășurată în capitala Franței: “Nu am timp material, fizic să exist. În afară de aceasta, de fiecare dată când intru în cameră este un munte de scrisori primite – se pare că toți de toate naționalitățile care au toc îmi scriu”