Regina a Romaniei Mari

II.3. Regină a României Mari

După doi ani de luptă, „sfârșitul Primului Război Mondial a adus pentru România o lărgire teritorială excepțională, (…) însă nu ca o consecință directă a unei cuceriri militare sau unei campanii victorioase, ci ca rezultatul dorinței de emancipare și de unificare a românilor ce trăiau în afara frontierelor Vechiului Regat”.

Primul pas pe calea împlinirii idealului național a fost făcut „la 27 martie 1918 (…) când Basarabia a fost prima prinvincie care și-a proclamat unirea cu țara”. Despre acest eveniment, Regina Maria nota în memoriile sale: „Basarabia s-a declarat alipită de România; aceasta ne pricinuiește o mare bucurie. (…) Alipirea Basarabiei e netăguit un mare eveniment pentru țara noastră”.

Astfel, „după Basarabia a venit rândul Bucovinei să se alăture patriei române”, iar „la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, oraș simbol al Transilvaniei, o adunare de 1228 de delegați din județele provinciei au votat unirea Transilvaniei cu România”. Această mare bucurie, Regina Maria a trăit-o alături de poporul său, în a cărei izbândă a crezut neîncetat. „Cel mai de seamă eveniment petrecut în aceste săptămâni de așteptare a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care venise să declare că țara e una cu Vechiul Regat, țara mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiau totdeauna să se unească cu toții. Am primit membrii delegației (…) care au venit la noi ca niște copii ce își caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduire, aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâile dușmanilor până acum câțiva ani; visul nostru de unire”, însă acum „groaznicul coșmar a trecut, visul României Mari s-a împlinit!”. „Eu am crezut întotdeauna în izbânda finală a Aliaților; am fost dintre cei care nu s-au îndoit niciodată chiar în ceasurile cele mai negre, dar niciodată nu mi-am făurit iluzia că voi fi înfăptuitoarea visului României Mari. Totdeauna am fost părtașă la bucuriile și necazurile poporului meu, însă niciodată nu-mi zugrăvisem în minte cum voi fi în ceasul izbânzii finale”.

Marea Unire a reprezentat „visul de măreție națională a poporului român care a străbătut și a învins cu vitejie apăsătoarele vremuri”. „Visul nostru de aur s-a împlinit mai presus de cutezanța nădejdiilor noastre. Peste suferințele de ieri se înalță steaua luminoasă a viitorului nostru. (…) Românii mei! Voi care în sfârși v-ați unit, voi, care după veacuri de așteptare ați îndeplinit idealul nostru sfânt, fiți mari în ceasul bucuriei după cum ați fost în ceasul încercărilor! Viitorul este al tău, poporul meu, al tău, dacă vei fi destul de tare ca să-l stăpânești, al tău dacă vei fi vrednic și nu vei lăsa să treacă clipa cea mare. (…) Te rog, poporul meu, da-mi și mie un loc printre cei care au întocmit o Românie mai mare și mai bună, pentru care am lupt cu toții împreună, în care avem o înflăcărată credință, eu cu voi toti”.

În urma „săvârșirii mărețului act al Unirii de la Alba Iulia, în aceași zi neuitată”, „alături de soțul ei regal, Maria a României – în adevăr a României – își făcea intrarea în Bucureștiul eliberat”. „Da, suntem într-adevăr din nou acasă! Lungul coșmar a luat sfârșit, ne-am întors acasă învingători: România Mare este un fapt împlinit și suntem aclamați ca fiind primul Rege și prima Regină a tuturor românilor”.

Despre „dubla sărbătoare a zilei de 1 Decembrie 1918” s-a spus că „a fost cea mai mare binecuvântare trăită de români. Nu există pană omenească, care să descrie măreția celor mai frumoase zile de înălțare sufletească ale poporului român. După cea mai grozavă furtună, veneau zilele senine pentru neamul nostru. Și aceste zile erau cu atât mai frumoase, cu cât ca să le avem, făcuserăm atâtea jertfe, îndurasem atâtea clipe de ce mai groaznică durere”.

„Ivirea suveranilor a stârnit un entuziasm indescriptibil și uralele nu mai conteneau. Înfățișarea lor era mândă și strălucitoare de fericire. Regele, la mijloc, călare, mulțumea publicului surâzând. Regina, în uniforma de colonel de roșiori, era, de asemenea, călare de-a stânga Regelui, veselă, strălucitoare de sănătate și de voie bună. La dreapta, numai în tunică, era generalul Berthelot, marele nostru prieten, (…) iar Prințul Nicolae ținea cu multă siguranță frâiele calului său și sta la stânga mamei sale. (…) Din toate părțile se auzeau strigăte de «Trăiască România Mare!», «Trăiască Aliații!». O mare imensă de flori acoperea drumul căzând din toate părțile, și în ochii multora se vedeau lacrimi de bucurie. (…) Fiecare român a simțit străbătându-i sufletul un fior adânc și puternic de legitimă mândrie și de înaltă însuflețire. (…) Era cea mai mare zi pe care o trăiau cetățenii Capitalei” și parcă „niciodată o răsplată istorică nu a fost mai meritată de conducătorii unui popor”. „Pe fețele Regelui și ale Reginei picurau lacrimi, lacrimile bucuriei și nădejdii”.

Un articol din Ziarul „Viitorul”, aducea un adevărat elogiu Reginei Maria, ce fără de care, cu siguranță, deznodământul războiului nu ar mai fi fost același. „Te-au așteptat mamele și fecioarele, bătrânii și pruncii, zile îndelungate de amărăciune și tristețe; te-au așteptat cu lacrimi în ochi și pe gură cu zâmbete, în mâini cu flori și în suflet cu dragoste și dor. Bine ai venit, Împărăteasă slăvită, Împărăteasa tuturor românilor, credință care ai veghiat ca o făclie la căpătâiul bolnavilor și la mormântul eroilor, strajă neobosită și înger de pază al țării acesteia, te salutăm slăvindu-ți pașii, și îngenunchiem sub ocrotirea aripilor tale ca să primim binecuvântarea ta de Împărăteasă și de Mamă a tuturor românilor! Te-am văzut cu ochii sufletului și te-am iubit cu căldura sângelui, că ți-ai jertfit, Domană, toată cugetarea și toate clipele le-ai dăruit ostașilor tăi. (…) Bine ai venit, Împărăteasa noastră, bine ai venit Icoană a credinței și a dorului de țară! Doamnă a tuturor românilor, primește închinăciunea noastră de dreptate!”.

După momentele atât de frumoase ale Marii Uniri și ale intrării trimfale în Bucureștiul eliberat, „la sfârșitul lui mai 1919 Regele și Regina, de mult dornici să viziteze Ardealul, au hotărât să facă vizita lor oficială, sau, mai bine zis, turneul lor triumfal”.

I. G. Duca, având ocazia să-i însoțească pe suverani, își amintește: „Această călătorie a fost un vis, un vis de nedescris. Zece zile am trăit în mijlocul celor mai mișcătoare scene de entuziasm, bucuria unui popor dezrobit, care îți vede Regele și Regina și-i sărbătorește într-o patrie de-a pururi întregită”.

De asemenea, s-a considerat că „vizita Regelui Ferdinand și a Reginei Maria în Ardeal a reprezentat un simbol al unității țării și în același timp un bun prilej pentru România de a-și pune în lumină, importanța și puterea ei de element de ordine și omogenitate sufletească în cadrul evenimentelor zbuciumate din centrul Europei”.

Pe parcursul călătorii lor, „Regele și Regina s-au oprit la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Abrud, Câmpeni, Cluj, Bistrița, Carerii Mari, Baia Mare, Oradea”, însă „la Turda scena a fost cu adevărat din domeniul povestei. Pe câmpia ce se întindea în jurul locului unde Mihai Viteazul a fost omorât, erau adunați mii și mii de țărani din ținuturile învecinate, toți în haine de sărbătoare, bărbați, femei, copii și bătrâni. După ce s-a sfârșit slujba religioasă de la mormânt, Regele și Regina au trecut pe jos printre șirurile de țărani. Și atunci, populația, care nu se aștepta nici la această simplicitate, nici la acest contact direct cu suveranii, s-a dedat în chip spontan la o manifestație care întrece tot ce se poate închipui. Nu numai că uralele nu se mai sfârșeau, dar oamenii cădeau în genunchi, sărutau poalele costumului național cu care era îmbrăcată Regina, aruncau flori, se repezeau să sărute mâna Regelui. Cei mai mulți plângeau de bucurie și de emoție strigând: «De acum putem muri că ne-am văzut țara dezrobită și Regele nostru, al nostru, românilor!» Nu mai știam cum să apărăm pe Rege și pe Regină, foarte mișcați și ei, de acest delir popular. Cred că scena de la Turda a fost cea mai strălucită și mai emoționantă concretizare a bucuriei Unirii, nici unul din cei care au trăit acele clipe nu le vom uita vreodată”. Visul României se împlinise. „Unirea cea Mare se realizase prin jertfele poporului român sub scutul marelui Rege și sub aripa ocrotitoare a măreței Regine”.

După realizarea Marii Uniri, „ceremonia de încoronare ca suverani ai României Mari s-a desfășutar la Alba Iulia în data de 15 octombrie 1922. Pentru a pecetlui unirea tuturor provinciilor românești, cuplul regal și reprezentanții guvernului liberal au considerat acest lucru un act simbolic și necesar. Regina Maria nu a vrut însă o ceremonie organizată în grabă, dorindu-și să urmeze cât mai mult posibil modelul ceremoniei încoronării engleze”.

Pentru acest eveniment, „invitațiile ceremoniei au fost trimise prin Curtea Regală și prin Guvern. Vor fi prezenți ducele de Genova, unchiul lui Victor-Emanuel al III-lea, pentru Italia, ducele de York, viitorul Rege George al VI-lea, pentru Anglia, infantele Alfonso de Bourbon pentru Spania și mareșalul Ferdinand Foch pentru Franța”.

Prin urmare, „în zorii zilei de 15 octombrie 1922, mulțimea care venise cu steaguri tricolore a invadat imensa piață amenajată în fața catedralei de la Alba Iulia. (…) Regele și Regina vor lua parte mai întâi la o slujbă religioasă oficiată de Patriarhul României și de toți mitropoliții provinciilor românești”. În continuare, „după sfințirea coroanelor regale, suveranii români vor îngenunchia în mijlocul catedralei”, iar „Patriarhul se va adresa Regelui Ferdinand pronunțând formula sacramenală: «Ești demn să fii Rege», in timp ce corurile vor răspunde: «Dumnezeule atotputernic, încoronează-l în onoare și glorie»”.

În ceea ce privește ceremonia încoronării, aceasta „va avea loc în fața Catedralei, sub pretextul de a se desfășura în fața întregului popor”, pentru că „Biserica catolică a refuzat să permită încoronarea Regelui Ferdinand într-o biserică ortodoxă românească”, iar „coroanele vor fi aduse de la București de președintele Senatului și de președintele Camerei Deputaților. (…) Coroana Regelui Ferdinand aparținuse Regelui Carol și era realizată din metalul tunurilor turcești din bătălia de la Plevna din timpul Războiului de Independență”, iar „coroana Reginei Maria era împodobită cu rubine, smaralde, turcoaze și enorme pietre ornamentale de feldspat”. „Este foarte frumoasă și foarte potrivită ca formă, dar cântărește un kilogram. A fost lucrată la Paris, la Maison Falize, care a lucrat mai multe coroane pentru Maison France, pentru foștii regi, și care a considerat o mare onoare să-mi facă coroana”.

Această impresionantă coroană „Regina Maria o va purta după moda bizantină”. „Arăt ca acele statui ale Fecioarei care, în țările catolice, sunt în mod special înveșmântate și împodobite cu bijuterii în zilele de sărbători și purtate pe străzi în procesiuni. (…) Coroana, care are forma coroanelor de pe vechile fresce românești, mă avantajează extraordinar. Pe mulți i-ar zdrobi, dar robustețea întregii mele personalități mă ajută să pot duce o asemenea greutate și să pot purta o astfel de parură copleșitoare. Culoarea aurului și totul se armonizează neobișnuit de bine cu tenul meu, cu părul blond și caracterul, în general”.

Interesant a fost și faptul că „nemiexistând un precedent al încoronării a trebuit ca totul să fie inventat, iar „Maria a României s-a lăsat cu totul pradă simțului ei teatral înnăscut”. După ce „Regele Ferdinand și-a pus coroana pe cap, reinterând gestul lui Napoleon I, a luat și cea de a doua coroană, realizată în stil bizantin, și a încoronat-o pe Regina Maria, îngenunchiată în fața lui”. Momentul a fost cât se poate de solemn și de măreț, iar după aceea „Regele Ferdinand s-a aplecat, a ridicat-o pe frumoasa Regină, a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe frunte în fața mulțimii de peste 300 000 de țărani”. „Lumintă de razele frumosului nostru soare din România pe care l-am iubit întotdeauna, am îngenunchiat în fața soțului meu pentru a-mi pune pe cap coroana de aur, șlefuită după modelul coroanelor pe care le purtau domnițele de odinioară. Mantia regală aurită care mi-a fost pusă pe umeri avea culorile soarelui în amurg. Se vedeau și broderiile, embleme ale tuturor provinciilor care formau tânăra Românie. Fiecare din aceste embleme era separată de celelalte prin spice de aur, spicele acestui grâu generos, principala bogăție a țării”.

Momentul încoronării de la Alba Iulia rămâne de neuitat în amintirea tuturor celor prezenți. „Uralele și strigătele «Trăiască» făceau să clocotească văzduhul. A fost clipa în care marea taină, umbrită de vis, s-a împlinit. A fost sfânta clipă pentru care atâtea rânduri de români au luptat, au suferit și s-au jertfit. (…) «Să trăiască Regele și Regina tuturor românilor!» a fost strigătul izvorât, ca din adâncurile istoriei, din piepturile mulțimii. (…) Iar când iubita noastră Crăiasă (…) a îngenunchiat pentru a fi încoronată (…) ochii tuturor eru plini de lacrimi, lacrimi de fericire. (…) Întreaga istorie a românilor s-a îngrămădit ca prin farmec, în stropul luminos ale acestei îngenunchieri regești”.

La sfârșitul ceremoniei, Regele Ferdinand a ținut un discus emoționant, iar printre altele a spus: „Facă Dumnezeu ca această coroană, asemeni aceleia a scumpei mele soții și demnă tovarășă de muncă și suferință pentru binele comun, să servească la încoronarea, generație de generație, a iubiților noștri succesori, într-o Românie tot mai fericită și mai glorioasă”.

Românii, în sfârșit, ajunseseră să trăiască „unul dintre cele mai mari evenimente ce rămân în istoria unui neam și care va lumina o epocă întreagă din istoria mult încercatului lor popor”. „Ovațiile izbucneau din mii de piepturi. Imnul național era cântat în cor de oameni. Drapelele fluturau în bătaia vântului și soarele puternic făcea să strălucească blazoanele provinciilor unite. În mijlocul acestui concert inedit de voci și clopote, suveranii României Mari, ca niște icoane strălucitoare de aur, primeau devotamentul supușilor lor”. „Cred că trebuie să fi fost o priveliște minunată și sper că Maiestatea sa și cu mine ne-am jucat bine rolul și am arătat cât se poate de bine în costumele noastre oarecum copleșitoare”.

După terminarea festivității de încoronare, „în seara zile de 15 octombrie 1922, Regele, Regina și celelalte oficialități au plecat cu trenul spre București”, iar „a doua zi a avut loc intrarea solemnă în Capitală. De la Arcul de Triumf și până la Palatul Regal un cortegiu militar a defilat spre centrul orașului de-a lungul Șoselei Kiseleff și a Căii Victoriei, iar în fața cortegiului se aflau Regele și Regina pe cai. Această intrare solemnă era identică cu defilarea din ziua de 1 decembrie 1918”.

Tânăra Prințesă care venise în România pentru prima dată în anul 1893, ca mireasă a Prințului Ferdinand, era acum, la patruzeci și șapte de ani, Regina tuturor românilor. „La fel de frumoasă, Regina mândră, (…) femeia copleșită de laudele tuturor, privea cu ochii ei albaștri acest popor, poporul «său», care o aplauda și o ovaționa de-a lungul întregului parcurs. Se afla la zenit. Nimeni nu se putea măsura cu ea. Era Regina-Soare”.