Regimurile Matrimoniale Consacrate de Codul Civil

CUPRINS

ABREVIERI…………………………………………………………………………………………………….2

INTRODUCERE 3

I. ASPECTE PREALABILE PRIVIND REGIMURILE MATRIMONIALE 5

1. CLASIFICAREA ȘI PRINCIPIILE REGIMURILOR MATRIMONIALE 5

1.1.Clasificarea regimurilor matrimoniale 5

1.2. Principiile regimurilor matrimoniale 5

2. REGIMUL PRIMAR IMPERATIV 6

3. ALEGEREA REGIMULUI MATRIMONIAL.CONVENȚIA MATRIMONIALĂ 7

3.1. Noțiune și regim juridic 7

3.2. Caractere juridice 7

3.3. Formarea convenției matrimoniale 8

3.4. Efectele convențiilor matrimoniale 9

II. REGIMURILE MATRIMONIALE CONSACRATE DE CODUL CIVIL 10

1. REGIMUL COMUNITĂȚII LEGALE 10

1.1. Principiile regimului matrimonial al comunității legale 10

1.2. Trăsturile regimului comunității legale 10

1.3. Structura patrimoniului soților 11

1.4. Funcționarea regimului comunității de bunuri 15

1.5. Încetarea și lichidarea regimului comunității legale 17

2. REGIMUL SEPARAȚIEI DE BUNURI 19

2.1. Separația patrimoniilor soților 20

2.2. Gestiunea bunurilor 21

2.3. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri 23

2.4. Regimul matrimonial al participării la achiziții 23

3. REGIMUL COMUNITĂȚII CONVENȚIONALE 25

3.1. Obiectul convenției matrimoniale 25

4. MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL 28

4.1. Modificarea convențională a regimului matrimonial 28

4.2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial 30

III. STUDIU DE CAZ: LICHIDAREA REGIMULUI COMUNITĂȚII LEGALE- PARTAJUL 32

CONCLUZII 43

BIBLIOGRAFIE 45

Abrevieri

alin.- alineat

art.- articol

ed.- editura

NCC- Noul Cod Civil

nr.- numărul

p.- pagina

R.R.D.P.- Revista Română de Drept Privat

vol.- volumul

INTRODUCERE

În demersul de prezentare a regimurilor matrimoniale reglementate de Noul Cod Civil, pentru a putea identifica fundamentul acestora, este necesar să se pornească de la definirea noțiunilor de familie și căsătorie, deoarece acesta sunt strâns legate între ele.

Noțiunea de familie poate fi abordată din trei puncte de vedere: unul sociologic, altul juridic și altul moral-creștin.

Privită sub aspect sociologic, familia poate fi definită ca o formă specifică de comunitate umană, formată dintr-un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare.

Privită sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de la Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost unitatea și indisolubilitatea. Fiind instituită de Dumnezeu, familia are caracter sacru, acest caracter de sacralitate fiind pus în evidență prin caracteristicile: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.

Noțiunea de famile nu este definită de legea civilă, însă pentru aceasta trebuie avute în vedere următoarele aspecte: familia este elementul natural și fundamental al societății; familia este condiția necesară a actului juridic al căsătoriei încheiat prin consimțământul dintre un bărbat și o femeie care, ajunși la vârsta nubilă, își exercită dreptul fundamental și constituțional de a se căsători; familia cuprinde soții și copiii fără capacitate deplină de exercițiu asupra cărora exercită autoritatea părintească, precum și alte persoane expres prevăzute de lege; cele mai importante raporturi nepatrimoniale dintre părinți și copii, precum și dintre ceilalți membri ai familiei sunt supuse unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, guvernate de principiul solidarității.

Termenul de „căsătorie” are în dreptul românesc un dublu înțeles. El desemnează, în primul rând, actul juridic pe care îl încheie cei ce vor să se căsătorească. În al doilea rând, el desemnează și situația juridică – în principiu permanentă – a celor căsătoriți, situație care se naște ca efect al actului juridic odată încheiat.

Aceste aspecte fiind clarificate, trebuie definită noțiunea de regim matrimonial. Aceasta se află în strânsă legătură cu noțiunea de relații patrimoniale dintre soți, fapt pentru care regimurile matrimoniale pot fi definite ca fiind totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele dintre soți și terți privind bunurile comune.

Din definiția enunțată, rezultă că regimul matrimonial este doar o parte din regulile care stabilesc relațiile patrimoniale dintre soți. Drept consecință, noțiunea de regim matrimonial poate fi abordată atât într-un sens restrâns, cât și într-un sens larg. Astfel, stricto sensu, regimul matrimonial privește doar relațiile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile pecuniare ale căsătoriei, precum și gestionarea acestora. Lato sensu, pe lângă aceste relații, regimul matrimonial privește și relațiile pacuniare dintre soți și terți.

Regimurile matrimoniale sunt reglementate de Noul Cod Civil în Cartea a II-a intitulată ,,Despre familie”, Titlul II ,,Căsătoria”, Capitolul IV ,,Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, articolele 312-372.

Noul Cod Civil instituie trei tipuri de regimuri matrimoniale dintre care soții sau viitorii soți pot să aleagă unul aplicabil căsătoriei lor. Acestea sunt prevăzute în art. 312 care prevede că: ,,Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”. Potrivit legii, soții nu pot combina reguli specifice diferitelor regimuri pentru a-și alcătui un regim matrimonial nou, ei având doar posibilitatea să aleagă unul dintre cele reglementate.

În ceea ce privește natura juridică a regimurilor matrimoniale, pot fi identificate aspecte comune tuturor acestor regimuri, conturându-se astfel o natură juridică unitară. Având în vedere caracterul patrimonial al regimurilor matrimoniale dar și faptul că, indiferent de regimul matrimonial ales, acesta presupune adaptarea patrimoniului persoanei fizice la statutul de persoană căsătorită, putem considera că regimul matrimonial este, ca natură juridică, o modalitate a patrimoniului fiecărui soț.

Având în vedere toate aceste aspecte, am decis să prezint aspectele teoretice și practice care privesc regimurile matrimoniale în trei mari capitole.

Astfel, am inițiat demersul științific cu un prim capitol care cuprinde o clasificare a regimurilor matrimoniale, o prezentare a princiipilor care le guvernează, precum și regulile de la care nu se poate deroga, indiferent de regimul matrimonial ales (așa-numitul ,,regim matrimonial imperativ”). Tot în cadrul primului capitol am prezentat pașii care trebuie să fie parcurși pentru alegerea unui regim matrimonial, precum și forma în care este ales acesta (convenția matrimonială).

Locul central în cadrul lucrării îl reprezintă prezentarea fiecărui regim matrimonial în cel de al doilea capitol al lucrării. Pentru fiecare tip de regim matrimonial am arătat principiile care îl guvernează, structura patrimoniilor soților, modul în care funcționează, încetarea și lichidarea acestuia. De asemenea, am prezentat și condițiile și cazurile în care poate fi modificat un regim matrimonial.

Cel de al treilea capitol al lucrării este destinat studiului de caz în care voi prezenta aspectele parctice ale lichidării regimului matrimonial al comunității legale. Am ales să abordez acest aspect deoarece regimul comunității legale este cel mai răspândit regim matrimonial iar lichidarea acestuia este un proces complex și interesant în același timp.

Speța prezentată ajută la o mai bună înțelegere a etapelor de lichidare a regimului matrimonial. Vor fi analizate regulile care trebuie respectate și dacă aceste reguli sunt respectate, modul efectiv și procedura prin care această operațiune juridică se realizează dar și concepțiile diferite ale părților asupra acelorași împrejurări.

I. ASPECTE PREALABILE PRIVIND REGIMURILE MATRIMONIALE

1. CLASIFICAREA ȘI PRINCIPIILE REGIMURILOR MATRIMONIALE

1.1.Clasificarea regimurilor matrimoniale

Regimurile matrimoniale pot fi clasificate în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii.

După un prim criteriu, cel al izvorului lor, regimurile matrimoniale pot fi: regimuri matrimoniale legale (acestea sunt prevăzute în mod expres de lege care stabilește cadrul legal în care se realizează dispoziția, administrarea și folosința asupra bunurilor soților; dacă soții nu și-au ales prin convenție matrimonială un regim matrimonial, vor fi supuși regimului matrimonial legal) și regimuri matrimoniale convenționale (în cazul acestora este necesar ca soții să stabilească prin convenție matrimonială încheiată înainte sau în timpul căsătoriei tipul de regim matrimonial pe care îl aleg).

După cel de al doilea criteriu, cel al structurii lor, regimurile matrimoniale pot fi: regimuri matrimoniale de comunitate de bunuri sau regimuri comunitare (prin lege sau prin convenția soților, se stabilește că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt calificate drept bunuri comune ale soților), regimuri matrimoniale de separație de bunuri sau regimuri separatiste (dacă soții optează pentru acest regim matrimonial, fiecare dintre ei va rămâne proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite atât înainte cât și după încheierea căsătoriei) și regimuri matrimoniale mixte sau regimuri eclectice (aceste regimuri matrimoniale îmbină principiul comunității de bunuri cu principiul separației de bunuri).

În fine, după cel de al treilea criteriu, cel al posibilității modificării regimului în timpul căsătoriei, regimurile matrimoniale pot fi: regimuri matrimoniale mutabile (permit încheierea unei convenții prin care soții pot modifica regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei) și regimuri matrimoniale imutabile (acestea se bazează pe principiul conform căruia nu este posibil ca regimul matrimonial să fie modificat în timpul căsătoriei).

1.2. Principiile regimurilor matrimoniale

Principalele principii care guvernează regimurile matrimoniale sunt: principiul egalității în drepturi a soților, principiul libertății alegerii și modificării regimului matrimonial și principiul subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei.

Primul principiu, cel al egalității în drepturi a soților, este consacrat la nivel constituțional, se aplică tuturor raporturilor dintre soți și presupune că soții sunt egali în ceea ce privește drepturile și obligațiile decurgând din căsătorie.

Cel de al doilea principiu, cel al liberei alegeri și modificări a regimului matrimonial, asigură alegerea unui regim matrimonial prin convenție matrimonială, regim care să fie adaptat nevoilor, mentalității și posibilităților soților. În abordarea Noului Cod Civil, această libertate a soților este totuși limitată, în sensul că, în conformitate cu art. 312, ,,viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.”

Pe de altă parte, libertatea alegerii regimului matrimonial presupune și posibilitatea modificării acestuia în timpul căsătoriei tot prin convenție matrimonială.

Cel din urmă principiu, cel al subordonării regimului matrimonial scopului căsătoriei, presupune că orice regim matrimonial este subordonat, pe de o parte, scopului căsătoriei și, pe de altă parte, intereselor familiei. Astfel, este practic imposibilă existența unui regim matrimonial în afara căsătoriei.

2. REGIMUL PRIMAR IMPERATIV

În Noul Cod Civil regimul primar imperativ nu este reglementat într-o secțiune de sine-stătătoare, însă existența acestuia este dedusă din formularea art. 312 alin. (2) conform căruia ,,Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se dispune altfel".

Regimul primar imperativ a fost definit în doctrină ca fiind acel corp de norme juridice aplicabile raporturilor patrimoniale dintre soți, precum și raporturilor dintre soți și terți, oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil în timpul căsătoriei.

Acest regim este reglementat de articolele 312-328 NCC și se referă la efectele regimului matrimonial, opozabilitatea lui, mandatul convențional și judiciar dintre soți, actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei, independența patrimonială a soților, dreptul soților la informare, la încetarea, schimbarea sau modificarea regimului matrimonial, aspecte privind locuința familiei precum și cheltuielile aferente căsătoriei.

Având în vedere aspectele pe care regimul primar le ocrotește, putem trage concluzia că legiuitorul a urmărit de fapt să asigure, în același timp, atât o minimă unitate patrimonială a soților cât și o independență socială și economică a acestora. Pe de altă parte, s-a dorit, ca în ipoteza unor situații de criză conjugală puterile dintre soți să fie echilibrate.

Pentru ca viața de familie să se desfășoare în mod normal, soții au nevoie de o locuință, atât pentru ei cât și pentru copiii lor. Ținând cont de importanța acestei necesități, legiuitorul reglementează noțiunea de ,,locuință a familiei" într-o manieră explicită și restrictivă. Astfel, dacă în timpul căsătoriei imobilul în care se află locuința familială este închiriat, se consideră că fiecare dintre soți are un drept locativ propriu.

O altă situație specială reglementată de legiuitor este aceea în care locuința familiei este propietatea exclusivă doar a unuia dintre soți. În această ipoteză soțul proprietar al locuinței nu poate dispune singur și liber de bunul său, având nevoie de consimțământul special al celuilalt soț. Aceeași regulă se aplică și în privința bunurilor mobile care decorează locuința.

Traiul în comun al soților, cheltuielile privind întreținerea locuinței și a gospodăriei precum și cele referitoare la creșterea și educarea copiilor sunt considerate de legiuitor cheltuieli comune, fapt pentru care ele fac parte din regimul primar imperativ.

În ceea ce privește asigurarea autonomiei soților, legea prevede posibiliatea oricărui dintre soți de a-și deschide un cont bancar fără a fi necesar consimțământul celuilalt soț, fiind considerat titularul acelui cont și, prin urmare, putând să dispună în mod liber de banii din cont. De asemenea, tot în considerarea autonomiei soților, fiecare dintre aceștia are libertatea de a-și alege profesia pe care și-o dorește și pe care o poate exercita fără consimțământul celuilalt soț.

Normele juridice care reglementează regimul primar imperativ sunt clasificate în două categorii, și anume: norme care se aplică perioadei normale conviețuirii soților (regulile aplicabile locuinței familiei și cheltuielilor căsătoriei) și norme care se aplică acestora în perioadele de criză (regulile referitoare la extinderea sau limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soți).

Regimul primar imperativ nu acoperă toate raporturile patrimoniale dintre soți sau dintre soți și terți, ci numai ceea ce reprezintă dreptul imperativ și comun al raporturilor patrimoniale dintre aceștia. Prin urmare putem conchide prin a afirma că, sub aspectul naturii juridice, regimul primar imperativ este un regim matrimonial incomplet și care se bucură de o reglementare juridică distinctă și de sine stătătoare.

Denumirea de ,,regim primar imperativ" exprimă chiar trăsăturile acestuia, și anume: este primar, sub dublu aspect, deoarece se aplică cu prioritate față de orice prevederi legale în materie sau stipulații din cuprinsul convențiilor matrimoniale și este comun tuturor regimurilor matrimoniale; este imperativ deoarece se aplică în mod obligatoriu, orice derogare de natură convențională de la regimul primar imperativ fiind lovită de nulitate absolută.

3. ALEGEREA REGIMULUI MATRIMONIAL.CONVENȚIA MATRIMONIALĂ

3.1. Noțiune și regim juridic

Conform dispozițiilor art. 329 Noul Cod Civil, soții au libertatea de a-și alege regimul matrimonial aplicabil căsătoriei prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Noțiunea de convenție matrimonială nu beneficiază de o definiție legală, acest rol revenind doctrinei. Astfel, convenția matrimonială a fost definită ca fiind ,,actul juridic prin care părțile își reglementează raporturile patrimoniale esențiale, care se vor desfășura între ei în cursul căsătoriei”. Această definiție a fost adesea criticată deoarece nu arată care sunt părțile convenției matrimoniale iar exprimarea ,,raporturi patrimoniale esențiale” este prea generală.

Într-o altă definiție convenția matrimonială desemnează actul convențional prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit.

Sub aspectul regimului juridic, convenției matrimoniale îi sunt aplicabile regulile de drept comun din materia contractelor, dar aceasta beneficiază și de multiple reglementări speciale.

3.2. Caractere juridice

Convenția matrimonială prezintă următoarele caractere juridice:

este una act juridic bilateral deoarece convenția matrimonială se încheie între soț, pe de o parte, și soție, pe cealaltă parte;

este un contract complex deoarece convenția matrimonială poate îngloba mai multe acte juridice, dar fiecare își păstrează identitatea și caracterele juridice;

este un act juridic solem deoarece convenția matrimonială se încheie în formă autentică sub sancțiunea nulității absolute;

este un act juridic sinalagmatic deoarece obligațiile dintre soți sunt reciproce potrivit principiului egalității dintre soți;

este un act juridic accesoriu căsătoriei deoarece convenția matrimonială produce efecte juridice doar în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost încheiată anterior încheierii căsătoriei;

este un act juridic public fiind necesară îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege pentru opozabilitatea față de terți.

3.3. Formarea convenției matrimoniale

3.3.1. Condiții de validitate

Condițiile de validitate pentru formarea convenției matrimoniale sunt grupate în două categorii: condiții de fond și condiții de formă.

Condițiile de fond ale încheierii convenției matrimoniale sunt: capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza.

În ceea ce privește capacitatea de a încheia o convenție matrimonială se aplică principiul habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia potrivit căruia cine are capacitate matrimonială, poate încheia valabil o convenție matrimonială.

La încheierea convenției matrimoniale, cel care se căsătorește trebuie să își exprime personal consimțământul în fața notarului public. Consimțământul este supus regulilor generale de validitate necesare pentru încheierea actelor juridice, și anume trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

Obiectul convenției matrimoniale îl reprezintă regimul matrimonial pe care soții îl aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal.

Cauza convenției matrimoniale (affectio conjugalis) este reprezentată de dorința viitorilor soți de a stabili cadrul legal necesar care să susțină sarcinile căsătoriei.

Referitor la data încheierii convenției matrimoniale, potrivit art. 330 alin. (2) și (3) NCC, convenția matrimonială poate fi încheiată atât înainte cât și în timpul căsătoriei. În cazul celei de-a doua ipoteze, încheierea convenției matrimoniale are semnificația modificării regimului matrimonial inițial.

Condițiile de formă se referă la procedura de încheiere a convenției matrimoniale, prin care se urmărește, pe de o parte, asigurarea respectării condițiilor de fond prescrise de lege, iar, pe de altă parte, garantarea recunoașterii publice a convenției matrimoniale.

Convenția matrimonială este un act juridic solem pentru a cărui valabilitate este necesară încheierea în formă autentică. Astfel, potrivit art. 330 alin. (1) NCC ,,…convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având un conținut predeterminat”.

Sancțiunea pentru nerespectarea formei ad validitatem a convenției matrimoniale este nulitatea absolută a acesteia. De asemenea, sub pedeapsa nulității, orice modificare a convenției matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei trebuie făcută în aceleași condiții de formă și cu prezența acelorași persoane care au participat la încheierea actului inițial.

3.3.2. Condiții de opozabilitate. Publicitatea convenției matrimoniale

Publicitatea convenției matrimoniale se realizează pentru ca aceasta să devină opozabilă terților. În vederea opozabilității lor, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. Procedura publicității convențiilor matrimoniale este reglementată de art. 334 din NCC.

Formalitățile de publicitate pot fi clasificate în două categorii:

formalități generale care sunt direct legate de căsătorie;

formalități speciale, pentru anumite bunuri sau categorii de persoane.

Sancțiunea neîndeplinirii formalităților de publicitate o reprezintă inopozabilitatea regimului matrimonial ales prin convenție matrimonială, față de terți soții fiind considerați căsătoriți sub imperiul regimului matrimonial legal.

3.4. Efectele convențiilor matrimoniale

Ca operațiune juridică, efectul convenției matrimoniale este identic cu cel al regimului matrimonial ales.

Ca instrument juridic, convenția matrimonială produce efecte probatorii, actul putând fi valorificat ca mijloc de probă a regimului matrimonial ales de către soți.

Deoarece regimul matrimonial este ales prin convenție matrimonială, efectele acesteia din urmă se produc pe durata regimului matrimonial ales.

Potrivit art. 330 alin. (2) NCC ,,Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei” iar următorul alineat prevede următoarele: ,,convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în lipsă, de la data încheierii ei”. Rezultă astfel că, între soți, convenția matrimonială își produce efectele de la data încheierii ei și, față de terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate.

Convenția matrimonială nu mai produce efecte de la data desfacerii căsătoriei sau de la data încetării acesteia, când încetează regimul matrimonial și are loc lichidarea acestuia.

II. REGIMURILE MATRIMONIALE CONSACRATE DE CODUL CIVIL

1. REGIMUL COMUNITĂȚII LEGALE

Regimul comunității legale este reglementat de NCC, Titlul II- Căsătoria, în Capitolul VI intitulat ,,Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, secțiunea a 2-a, articolele 339-359.

La baza relațiilor patrimoniale dintre cei doi soți stă, ca regim matrimonial, regimul comunității legale, regim care cuprinde bunurile dobândite de fiecare dintre soți în cursul căsătoriei, exceptând bunurile prevăzute de lege ca fiind bunuri proprii ale fiecărui soț. Acestă regulă este prevăzută în art. 339 NCC care dispune că ,,Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.”

Regimul comunității legale constituie regula în materie și se aplică ori de câte ori soții nu și-au stabilit anterior căsătoriei regimul matrimonial ce urmează să li se aplice sau până la modificarea acestuia la cel puțin 1 an de la încheierea căsătoriei, prin convenție matrimonială.

1.1. Principiile regimului matrimonial al comunității legale

La baza regimului matrimonial al comunității legale stau următoarele principii:

a. Principiul egalității dintre soți, consacrat de art. 308 NCC și care are următoarele consecințe:

bunurilor soților sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;

administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere aceleași puteri asupra bunurilor comune;

la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial, nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex.

b. Principiul subordonării raporturilor patrimoniale dintre soți raporturilor personale dintre aceștia- în acest scop comuninitatea de bunuri este reglementată pentru a servi realizării sarcinilor căsătoriei.

c. Principiul recunoașterii muncii oricăruia dintre soți în gospodărie și al exercitării drepturilor și al îndeplinirii obligațiilor părintești față de copii este consacrat de art. 326 NCC care dispune că ,,munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei”.

1.2. Trăsturile regimului comunității legale

În ceea ce privește trăsăturile juridice ale acestui regim matrimonial le putem identifica pe următoarele:

a. este un regim de comunitate parțială deoarece potrivit legii, soții au atât bunuri comune (art. 339 NCC) cât și bunuri proprii (art. 340 NCC), pe de o parte, dar și datorii comune (art. 351) și datorii proprii (art. 352);

b. este un regim legal sub aspectul faptului că viitorii soți dar și soții, în timpul căsătoriei, au posibilitatea să aleagă tipul de regim matrimonial pe care și-l doresc;

c. este un regim mutabil și flexibil deoarece legea dă posibilitatea soților, ca între anumite limite și condiții, să modifice regimul comunității legale;

d. este un regim imperativ limitat deoarece în situația în care soții aleg acest regim matrimonial, ei nu pot deroga de la acesta decât în anumite limite și condiții, prin convenție matrimonială, pentru toate celelalte aspecte aplicându-se regimul comunității legale. Soții pot deroga de la aspecte precum lărgirea sau restrângerea comunității legale de bunuri, instituirea obligativității acordului ambilor soți pentru încheierea unor acte de administrare sau introducerea în convenția matrimonială a unei clauze de preciput.

1.3. Structura patrimoniului soților

Patrimoniul soților este alcătuit din activul matrimonial care cuprinde bunurile comune ale soților precum și bunurile proprii fiecărui soț și din pasivul matrimonial care cuprinde datoriile comune ale celor doi soți și datoriile proprii ale fiecăruia.

1.3.1. Bunurile comune ale soților

Potrivit dispozițiilor art. 339 din NCC ,,Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.”

Din analiza textului de lege rezultă că pentru ca un bun să fie considerat bun comun al soților trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

să fie dobândit de oricare dintre soți în timpul comunității legale;

să nu facă parte din bunurile prevăzute expres de art. 340 NCC ca fiind bunuri proprii.

Bunul devine comun când este dobândit în timpul comunității legale, indiferent dacă în actul de achiziție este trecut unul sau ambii soți, fiind instituită astfel prezumția de comunitate. Comunitatea legală începe să producă efecte între soți din ziua încheierii căsătoriei și față de terți din ziua îndeplinirii formalităților de publicitate.

De asemenea, pentru ca un bun să fie considerat comun, este necesar ca dobânditorul să aibă calitatea de soț, calitate care se dobândește în momentul încheierii căsătoriei. Referitor la durata comunității legale, aceasta coincide cu durata căsătoriei, iar cazurile de încetare a comunității sunt identice cu cele ale căsătoriei. Astfel, comunitatea legală încetează prin decesul unuia dintre soți, prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, prin desfacerea căsătoriei sau prin încheierea unei convenții matrimoniale în timpul căsătoriei.

Masa bunurilor comune ale soților este compusă din:

veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unei drept de proprietate intelectuală, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității;

bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie pentru care nu s-a întocmit un inventar, prezumate a fi bunuri comune în temeiul art. 343 alin. (3) NCC, dar pentru care se poate face dovada că sunt bunuri proprii;

toate celelalte bunuri care nu fac parte din categoriile de bunuri proprii ale soților expres prevăzute de lege.

Actele de conservare, de folosință și de administrare cu privire la bunurile comune pot fi efectuate de oricare dintre soți, fără consimțământul celuilalt soț, însă schimbarea destinației acestor bunuri presupune acordul ambilor soți. Dacă prin actele încheiate de către un soț sunt lezate interesele celuilalt soț care nu a participat la încheierea actului, acesta din urmă poate solicita doar daune-interese de la celălalt soț.

Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Noul Cod Civil prevede în mod expres în art. 347 sancțiunea nulității relative pentru actele încheiate fără consimțământul celuilalt soț, atunci când acesta este necesar potrivit legii.

Realitatea economiei de piață din România este reflectată în planul raporturilor patrimoniale dintre soți și de reglementarea participării soților sau numai a unuia dintre ei cu bunuri comune în devălmășie la constituirea unei societăți comerciale, asociații sau fundații. Regimul comunității legale dă posibilitatea soților ca bunurile comune să facă obiectul unui aport la societăți, fundații sau asociații, cu respectarea prevederilor legale. Actele de dispoziție cu privire la aceste bunuri se fac doar cu consimțământul ambilor soți.

Dovada bunurilor comune ale soților nu este necesară potrivit art. 343 alin. (1) care prevede: ,,calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.” Articolul citat instituie astfel o prezumție de comunitate, prezumție care este, însă, relativă. Prezumția poate fi invocată atât între părți cât și față de terți.

1.3.2. Bunurile proprii ale soților

Bunurile proprii ale soților reprezintă o excepție de la comunitatea de bunuri, în sensul că anumite categorii de bunuri, deși sunt dobândite în timpul comunității legale, nu sunt bunuri comune, ci legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, având în vedere câteva criterii precum legătura strânsă pe care acestea o au cu persoana soțului dobânditor, afecțiunea bunului sau subrogația reală.

Categoriile de bunuri proprii ale soților sunt prevăzute în mod expres și limitativ de art. 340 din Noul Cod Civil, care dispune: ,,Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:

bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

bunurile de uz personal;

bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;

drepturile patrimoniale de propietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele sau invenții și alte asemenea bunuri;

indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;

bunurile, sumele de bani sau orice alte valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;

fructele bunurilor proprii.”

La această enumerare se adaugă și bunurile dobândite anterior încheierii căsătoriei sau aplicării regimului comunității legale, atât cele imobile cât și cele mobile pentru care s-a întocmit inventarul prevăzut de art. 343 alin. (3) Noul Cod Civil, care se deduc însă indirect, prin raportare la definiția bunurilor comune.

În ceea ce privește bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, acestea au fost incluse în categoria bunurilor proprii avându-se în vedere caracterul personal (intuitu personae) al dobândirii, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut altfel.

Cea de-a doua categorie de bunuri și anume bunurile de uz personal ale soților, considerăm că acestea au în vedere doar acele bunuri care sunt destinate folosinței exclusive și personale a unuia dintre soți precum îmbrăcămintea, încalțămintea etc. Nu fac parte din această categorie, datorită valorii lor mari, bunurile de lux precum blănurile de valoare sau bijuteriile, chiar dacă acestea sunt folosite doar de unul dintre soți.

Pentru ca un bun să fie calificat bun propriu de uz personal, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerințe: mijloacele folosite pentru dobândirea bunului să fie mijloace bunuri comune și/sau mijloace bunuri proprii ale soțului dobânditor, bunul să fie dobândit de soțul care îl folosește, uzul bunului să fie personal soțului dobânditor.

Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți se referă doar la bunurile destinate folosinței profesionale, a exercitării efective a profesiei unuia dintre soți precum instrumentele de lucru ale unei meserii, mașina de cusut sau țesut, vioara unui muzician sau biblioteca de specialitate a unui om de știință, precum și altele asemenea. Toate aceste bunuri sunt bunuri proprii ale soțului dobânditor, chiar dacă au fost dobândite cu mijloace comune celor doi soți.

Următoarea categorie are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de articolele 12 și 13 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Bunurile reglementate în următoarea categorie pot fi grupate în trei grupe: grupa bunurilor dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, grupa manuscriselor științifice sau literare, a schițelor și proiectelor artistice și alte asemenea. Acestea sunt considerate bunuri proprii unuia dintre soți fiindcă reflectă aportul excepțional sau calitățile intelectuale ale celui care le-a creat sau le-a obținut.

În ceea ce privește indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți sunt bunuri proprii, deoarece aceste sume de bani sunt încasate de către acesta cu titlu de asigurare sau despăgubire, fiind destinate să repare o pagubă exclusiv personală. Indemnizația de asigurare devine bunul propriu al soțului în persoana căruia s-a realizat riscul asigurat, chiar dacă plata primelor de asigurare s-a făcut de către o altă persoană și fără să intereseze sursa sumelor care au servit la achitarea primelor.

Din categoria bunurilor, a sumelor de bani sau a altor valori care înlocuiesc un bun propriu fac parte prețul obținut în urma vânzării unui bun propriu, sulta obținută în urma schimbului unui bun propriu, bunul cumpărat cu prețul obținut în urma vânzării unor bunuri proprii.

Categoria fructelor bunurilor proprii este o categorie inedită de bunuri proprii și constituie o consecință firească în materie a principiului accesorium sequitur principale, motiv pentru care în doctrină s-a apreciat că nu era necesară reglementarea ei expresă. Potrivit art. 548 NCC, fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanța acestuia.

În ceea ce privește regimul juridic al bunurilor proprii, având în vedere că soțul respectiv este proprietarul exclusiv al bunului, el poate exercita fără nicio îngrădire toate atributele dreptului de proprietate asupra acelor bunuri (posesia, folosința și dispoziția). În exercitarea drepturilor sale asupra bunului, soțul proprietar exclusiv este ținut doar de respectarea condițiilor legale.

Între soți, dovada că un bun este propriu se poate face prin orice mijloc de probă, potrivit art. 343 alin. (2). În cazul prevăzut la art. 340 lit. a), adică al bunurilor dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, dovada se face în condițiile legii. De asemenea, alin. (3) al aceluiași articol introduce o regulă nouă în materia probațiunii bunurilor proprii, în sensul că pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin astfel. Lipsa inventarului face ca până la proba contrară bunurile să fie considerate bunuri comune.

1.3.3. Pasivul matrimonial

Regimul juridic al datoriilor soților în cadrul comunității legale este reglementat de articolele 351-354 din Noul Cod Civil.

Pasivul patrimoniului fiecărui soț este alcătuit din două categorii de datorii: personale și comune. Spre deosebire de raportul stabilit între bunurile soților unde comunitatea este regula și bunurile proprii reprezintă excepția, în această situație, datoriile personale constituie regula și cele comune, excepția.

Articolul 351 din NCC dispune că ,,soții răspund cu bunurile comune pentru:

obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

obligațiile pe care le-au contractat împreună;

obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;

repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.”

Pentru ca obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune să fie considerate datorii comune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții: obligația să fie rezultatul unui act juridic încheiat pentru angajarea unor cheltuieli de conservare, administrare sau dobândire a unui bun comun, aceste cheltuieli să privească un bun comun, obligația să fie asumată de un singur soț. Fac parte din această categorie: plata taxelor sau a impozitelor, plata primelor de asigurare a unui bun, cheltuieli referitoare la întreținerea sau repararea unui bun.

Obligațiile contractate de soți împreună au caracterul unor datorii comune dacă sunt asumate de soți împreună prin libera lor voință, prin contract sau prin acte unilaterale. În această categorie pot fi incluse creditele contractate de soți.

În ceea ce privește cea de a treia categorie de datorii comune (obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei) sunt necesare următoarele condiții: obligația să fie asumată printr-un act juridic doar de unul dintre soți și să aibă drept scop acoperirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

În fine, în ceea ce privește ultimul tip de datorie comună, sunt necesare condițiile: însușirea de către unul dintre soți a unui bun aparținând altei persoane, însușirea să fi avut loc în timpul regimului comunității legale, existența unui prejudiciu cert care dă naștere obligației de reparare pe seama bunurilor comune în devălmășie ale soților, bunul să aparțină unui terț și prin însușirea acestuia să se sporească bunurile comune ale soților și să existe un raport de cauzalitate între însușirea ilicită și sporirea bunurilor comune, legătură care trebuie dovedită.

În afara datoriilor enumerate în mod expres și limitativ de lege ca fiind comune, orice alte datorii sau cheltuieli a oricărui dintre soți sunt datorii personale ale soțului care și le-a asumat.

Noul Cod Civil reglementează răspunderea subsidiară a pentru datoriile comune (art. 352), urmărirea bunurilor comune (art. 353) și urmărirea veniturilor din profesie (art. 354).

Articolul 352 NCC insituie regula generală care este următoarea: creditorii comuni ai soților pot urmări bunurile comune pentru a-și satisface creanțele. În măsura în care aceste bunuri nu sunt suficiente, creditorii pot urmări bunurile personale ale fiecărui soț. Răspunderea soților este astfel una subsidiară, adică în situația în care creditorii comuni ai soților aleg să urmărească întâi bunurile proprii ale fiecărui soț pentru datoriile comune ale acestora, soții pot invoca beneficiul de discuțiune.

Următorul articol interzice urmărirea bunurilor comune de către creditorii personali ai unuia dintre soți. Creditorii personali ai soțului debitor au, potrivit alin. (2), posibilitatea, ca după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, să ceară partajul bunurilor comune în măsura realizării creanțelor lor.

Articolul 354 reglementează ipoteza în care datoria comună este asumată doar de unul dintre soți, situație în care creditorul comun nu își va putea satisface creanța urmărind veniturile din muncă sau cele asimilate acestora obținute de celălalt soț, deși aceste venituri fac parte din masa bunurilor comune proprietate devălmașă a soților. Prin acestă reglementare legiuitorul restrânge gajul general al creditorilor comuni ai soților, ceea ce permite menținerea independenței profesionale a soților, precum și conservarea de către comunitate a unui minim de resurse.

1.4. Funcționarea regimului comunității de bunuri

La baza gestiunii bunurilor comune ale soților stă principiul egalității dintre soți.

Pur teoretic, pot exista trei mari sisteme de gestiune a bunurilor comune, fiecare dintre acestea având, mai mult sau mai puțin o aplicare practică. Aceste sisteme sunt: gestiunea comună, gestiunea paralelă și gestiunea separată. La acestea se poate adăuga, cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă care presupune că un soț are o putere exculsivă, ținând seama de natura juridică a actului sau a bunului.

Gestiunea comună sau cogestiunea presupune că toate actele juridice asupra bunurilor comune sunt săvârșite împreună de către cei doi soți, comsimțământul ambilor soți fiind necesar întotdeauna. În cadrul acestui sistem, toate deciziile privind patrimoniul comun se iau de comun acord de cei doi soți. Având în vedere că nu întotdeauna există posibilitatea practică a exprimării consimțământului ambilor soți, sistemul instituie o prezumție de mandat taci reciproc între soți, astfel încât, chiar dacă actul juridic este încheiat doar de unul dintre soți, se prezumă că acesta acționează atât în nume propriu, cât și în numele celuilalt soț.

Gestiunea paralelă sau concurentă presupune că soții au fiecare, separat, puterea de a gestiona singuri bunurile din comunitate. Există astfel o independență reciprocă a soților privind gestionarea bunurilor comune. Se instituie așadar puterea fiecărui soț de a încheia acte juridice asupra bunurilor comune în baza puterii proprii pe care legea i-o conferă, dar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt soț. Neajunsul gestiunii paralele constă în faptul că soții pot încheia acte contradictorii cu privire la bunurile comune.

De la aceste două sisteme de gestiune există și o excepție și anume, gestiunea exclusivă. Aceasta operează în privința actelor juridice având un caracter personal, precum partajul unei succesiuni care intră în comunitate sau legatul.

În fine, gestiunea separată presupune că fiecare soț poate să încheie acte juridice doar cu privire la bunurile proprii sau cu privire la bunurile comune pe care le-a dobândit.

Legiuitorul a consacrat în Noul Cod Civil mecanismul gestiunii paralele (concurente) în ceea ce privește actele juridice având ca obiect bunurile comune.

Domeniul de aplicare a sistemului gestiunii paralele poate fi identificat prin analiza art. 345 și art. 346 din NCC. Potrivit textelor de lege menționate rezultă că regulile gestiunii paralele se aplică actelor de conservare, de folosință și de administrare, precum și actelor de dispoziție cu titlu oneros asupra unor bunuri mobile care nu sunt supuse unor formalități de publicitate. La aceste categorii de acte se adaugă și actele de dobândire a bunurilor comune.

Alineatul (4) din art. 345 instituie principiul responsabilității între soți pentru gestiunea bunurilor comune. Potrivit acestuia, soțul care a prejudiciat interesele celuilalt soț prin actele juridice pe care le-a încheiat singur, va răspunde pentru prejudiciul cauzat, însă actul respectiv va rămâne valabil, interesele terților nefiind afectate.

Cu toate acestea, sistemul gestiunii paralele nu este singurul mecanism de gestionare a bunurilor comune a soților instituit de legiuitor, deoarece articolul 346 NCC prevede anumite categorii de acte grave pentru care este necesar consimțământul ambilor soți. Se instituie astfel un sistem al gestiunii comune a bunurilor soților. Din categoria actelor pentru care este necesar consimțământul ambilor soți fac parte actele de dispoziție asupra bunurilor comune (bunuri imobile și bunuri mobile a căror înstrăinare este supusă unor formalități de publicitate) sau actele ce presupun schimbarea destinației unui bun comun.

Soții își pot manifesta consimțământul cu privire la încheierea acestor acte fie prin încheierea acestora în prezența ambilor soți, fie prin încheierea actelor doar de căre un soț, dar și în numele celuilalt, în baza unui mandat expres și special.

Nerespectarea acestei reguli este sancționată cu nulitatea relativă a actului încheiat fără consimțământul celuilalt soț, acesta din urmă având însă posibilitatea să confirme actul respectiv.

Un al treilea mecanism de gestiune instituit de NCC este acela al gestiunii exclusive potrivit căruia anumite acte juridice, datorită caracterului lor personal, nu pot fi încheiate decât de unul dintre soți. Sunt avute în vedere: legatul (potrivit art. 350 ,,fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri”), gestiunea sumelor de bani sau titlurilor aflate în conturile deschise doar pe numele unuia dintre soți (conform art. 317 alin. (2), ,,soțul titular al contului are gestiunea exclusivă, independent de proveniența sau natura juridică a acestor bunuri”), bunurile comune destinate exercitării profesiei unuia dintre soți sau titlurile de valoare.

1.5. Încetarea și lichidarea regimului comunității legale

Sediul materiei îl constituie prevederile articolelor 355-359 din Noul Cod Civil.

Încetarea regimului matrimonial al comunității legale poate avea loc în următoarele cazuri:

la schimbarea sa, pe cale convențională sau judiciară;

la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți;

la declararea nulității sau anularea căsătoriei;

la desfacerea căsătoriei.

1.5.1. Lichidarea regimului comunității legale

Încetarea regimului comunității legale implică și lichidarea comunității. Modalitățile de lichidare sunt reglementate generic de art. 320 NCC, și anume prin act autentic notarial în situația în care există un acord amiabil al soților în acest sens sau printr-o hotărâre judecătorească, în cazul în care nu există înțelegere între soți. Același lucru este prevăzut și de articolul 355 NCC care dispune în alin. (1) că ,,La încetarea comunității, acesta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.”

Cu toate acestea, potrivit alineatului (2) al aceluiași articol, comunitatea subzistă, atât în privința bunurilor cât și a obligațiilor, până la finalizarea lichidării. Acest alineat instituie de fapt o comunitate postmatrimonială, rezolvând astfel o problemă care a fost amplu dezbătută în doctrină.

Potrivit prevederilor art. 355 alin. (3) NCC, în cazul în care comunitatea legală încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se va face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, obligațiile soțului decedat divizându-se, proporțional cu cotele care li se cuvin, între moștenitori.

În doctrină s-a apreciat că lichidarea comunității de bunuri parcurge anumite etape.

În primul rând, încetarea comunității este determinată de încetarea, desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei sau de schimbarea regimului matrimonial al comunității legale în timpul căsătoriei. În al doilea rând, bunurile dobândite până în momentul încetării comunității își păstrează caracterul comun în devălmășie, iar cele dobândite ulterior sunt, după caz, proprii sau comune pe cote-părți. În al treilea rând, are loc lichidarea comunității sau partajul în cadrul căruia fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după cum se procedează la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor. În cele din urmă, în cazul în care comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face de soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat.

Referitor la efectele încetării regimului comunității acestea sunt reglementate de art. 356 NCC care dispune că ,,Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân copropietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.”

Astfel, în condițiile în care art. 668 NCC dispune că regimul comunității legale a soților este considerat ca fiind regimul de drept comun în materia propietății devălmașe, înseamnă că, în ipoteza în care nu s-a făcut lichidarea la divorț, proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește, iar regulile privind gestiunea bunurilor comune sunt tot cele aplicabile în timpul căsătoriei, respectiv ale comunității legale de bunuri. Neîndoielnic, după încetarea comunității, regulile specifice acesteia rămân aplicabile numai bunurilor comune dobândite în timpul funcționării regimului comunității legale. Bunurile dobândite după divorț, după desființarea căsătoriei putative sau înlocuirea comunității cu separația de bunuri sunt proprietatea exclusivă a fiecăruia dintre foștii soți și nu mai alimentează comunitatea de bunuri.

1.5.2. Lichidarea comunității. Partajul

Articolul 357 din NCC prevede în alin. (1) că ,, În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.” Se poate obseva așadar că procesul de lichidare a comunității presupune parcurgerea a trei etape, după cum urmează: preluarea de fiecare dintre soți a bunurilor proprii, partajul și regularizarea datoriilor.

Partajarea bunurilor comune a soților se poate face fie pe cale amiabliă (printr-un act autentic notarial) fie prin hotărâre judecătorească.

Prima etapă presupune, înainte de toate, stabilirea cotei-părți corespunzătoare fiecărui soț din masa bunurilor comune. Pentru determinarea acesteia sunt avute în vedere aspecte precum: veniturile realizate de fiecare dintre cei doi soți, contribuția acestora la dobândirea bunurilor comune, munca depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor, conduita celor doi soți în timpul căsătoriei sau durata separației în fapt a soților. În ceea ce privește contribuția soților la dobândirea bunurilor comune, legea instituie prin alin. (2) din art. 357 prezumția că soții au avut o contribuție egală la dobândirea acestora. Această prezumție este însă una relativă putând fi răsturnată prin dovada contrară.

Cota-parte se determină din masa valorică a tuturor bunurilor comune existente în momentul partajului. În vederea determinării valorii bunurilor de împărțit, se are în vedere valoarea acestora de la data partajului, deci nu valoarea lor de la data intrării în comunitate.

A doua etapă presupune stabilirea loturilor ce revin fiecăruia dintre soți prin atribuirea bunurilor comune în natură. Această etapă este supusă regulilor de drept comun privitoare la partaj.

În ceea ce privește regularizarea datoriilor, această operațiune se relizează avându-se în vedere cota-parte ce revine fiecărui soț din masa bunurilor comune. În acest sens, este relevant principiul consacrat de art. 352 NCC, principiu pe care l-am analizat anterior.

1.5.3. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei

În conformitate cu dispozițiile art. 358 NCC, soții au posibilitatea ca oricând în timpul regimului comunității legale să își împartă bunurile comune, în tot sau în parte. Acest lucru se poate realiza printr-un act autentic notarial (pe cale amiabilă) sau, în cazul în care unul dintre soți se opune, prin intermediul instanței de judecată.

Cererea oricărui dintre soți cu privire la partajul bunurilor comune în timpul regimului comunității legale nu este condiționată de îndeplinirea vreunei condiții de admisibilitate. Astfel, soții pot solicita partajul fie pentru motive legate de căsătorie, fie pentru orice alte motive, dar cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri.

Sub aspect procedural, potrivit dispozițiilor art. 358 alin. (2), rămân aplicabile dipozițiile art. 357 NCC în privința determinării cotei-părți ce revine fiecărui soț, operând prezumția legală simplă de contribuție egală.

În ceea ce privește calificarea bunurilor împărțite sau neîmpărțite din masa de bunuri comune a soților, alineatul 3 din articolul menționat statuează în mod neechivoc că ,,Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite rămân bunuri comune.”

Cu toate acestea, împărțirea bunurilor comune nu presupune modificarea sau încetarea regimului matrimonial. Așadar, regimul matrimonial se menține, bunurile care alcătuiesc patrimoniul soților se împart și devin proprii. Astfel, în situația în care soții au ales regimul comunității legale și, în timpul acestuia, împart o parte dintre bunurile comune, ei vor rămâne proprietari în devălmășie asupra bunurilor nepartajate. Pe de altă parte, dacă soții vor împărți toate bunurile comune în timpul căsătoriei, bunurile pe care aceștia le vor dobândi ulterior, deci nepartajate, vor intra sub regimul matrimonial ales inițial de soți (cel al comunității legale).

Actul de partaj are caracter constitutiv de drepturi, potrivit dispozițiilor art. 680 NCC, fiecare dintre soți devenind proprietar exclusiv al bunurilor ce i-au fost atribuite doar cu începere de la data încheierii actului, respectiv a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de partaj sau, a imobilelor, după înscrierea în Cartea funciară.

2. REGIMUL SEPARAȚIEI DE BUNURI

Regimul separației de bunuri face parte din categoria regimurilor matrimoniale convenționale și este reglementat în cuprinsul articolelor 360-365 din NCC. Regimul separației de bunuri este un regim de tip separatist tipic oferind soților o largă independență patrimonială.

Temeiul juridic la acestui regim matrimonial îl reprezintă convenția matrimonială, încheiată fie înainte, fie în timpul căsătoriei. Există și cazuri excepționale în care temeiul juridic al separației de bunuri îl poate reprezenta o hotărâre judecătorească prin care instanța pronunță separația de bunuri la cererea unuia dintre soți, atunci când, potrivit art. 370 alin. (1) NCC, ,,celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.”

Regimul matrimonial al separației de bunuri presupune recunoașterea unui drept de proprietate exclusivă pentru bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei și asupra bunurilor pe care soțul le-a dobândit singur în timpul căsătoriei, la adoptarea acestui regim soții fiind obligați să întocmească un inventar al bunurilor mobile ce aparțin fiecăruia la data încheierii căsătoriei. Se observă așadar că acest regim este, comparativ cu alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare independență patrimonială soților. Se pare că regimul separației este cel mai simplu dintre toate regimurile matrimoniale, întrucât fiecare soț păstrează proprietatea, folosința și administrația tuturor bunurilor sale, având instituită doar obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei.

2.1. Separația patrimoniilor soților

În temeiul acestui regim matrimonial putem vorbi despre separație atât în ceea ce privește activul patrimonial cât și în ceea ce privește pasivul patrimonial.

În ceea ce privește separația activului, art. 360 NCC instituie regula conform căreia ,,Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.”

Din norma enunțată se desprinde ideea conform căreia soții căsătoriți sub imperiul acestui regim matrimonial nu vor mai avea în patrimoniu masa de bunuri comune care este specifică regimurilor de tip comunitar. Astfel, orice bun dobândit de oricare dintre soți intră direct în patrimoniul acelui soț, fiind fără relevanță atât data dobândirii bunului respectiv cât și caracterul oneros sau gratuit al dobândirii.

Sub imperiul regimului matrimonial al separației de bunuri, relațiile patrimoniale dintre soți sunt supuse regulilor de drept comun, existând totuși și unele excepții. Astfel, în ipoteza în care unul dintre soți dobândește un bun folosind în acest scop sume de bani care aparțin celuilalt soț, acesta din urmă nu dobândește un drept de coproprietate asupra bunului respectiv, ci un drept de creanță constând în valoarea sumei acordate. Dacă unul dintre soți, fără acordul celuilalt, utilizează mijloace bănești sau bunuri care aparțin celuilalt soț pentru a dobândi un bun, acesta din urmă va putea să aleagă, potrivit art. 363 alin. (2) NCC ,, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.”

În lumina acestor dispoziții legale, dreptul de proprietate asupra bunului dobândit are natura unui drept de proprietate rezolubilă, deci un drept de proprietate afectat de un eveniment viitor și nesigur, opțiunea soțului nedobânditor putând fi calificată drept o condiție rezolutorie.

Odată cu alegerea regimului matrimonial al separației de bunuri soții trebuie să întocmească prin intermediul unui notar public un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire, potrivit dispozițiilor art. 361 alin. (1) NCC. Această dispoziție are un caracter imperativ, fapt pentru care soții sunt obligați să procedeze întocmai în acest mod. Întocmirea unui inventar al bunurilor mobile poate avea loc și pe toată perioada în care regimul matrimonial al separației de bunuri este în ființă, în conformitate cu dispozițiile art. 361 alin. (2).

În situația în care soții nu întocmesc acest inventar, ei nu vor putea dovedi, până la proba contrară, proprietatea exclusivă asupra bunului mobil care se află în stăpânirea soțului neproprietar sau a ambilor soți.

Analizând art. 361 NCC, se observă că inventarul nu este obligatoriu și în cazul bunurilor proprii imobile. Logica acestei reglementări este determinată de faptul că opozabilitatea erga omnes a acestor bunuri se face prin înscrierea drepturilor reale asupra imobilelor în Cartea funciară în condițiile dreptului comun.

Pentru opozabilitatea față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, fiind necesară îndeplinirea acelorași formalități de publicitate.

Alegerea regimului matrimonial al separației de bunuri nu face ca soții să se afle în imposibilitatea de a dobândi împreună bunuri indivize. Această situație este prevăzută de art. 362 alin. (1) conform căruia ,,Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii.” Aceste bunuri vor avea, astfel, regimul juridic al coproprietății sau al indiviziunii.

În cadrul separației de bunuri, soții nu pot avea bunuri comune în devălmășie, deoarece, odată ales, regimul separației de bunuri este obligatoriu pentru soți.

În ceea ce privește datoriile celor doi soți, art. 364 alin. (1) NCC consacră principiul conform căruia ,,Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din actele săvârșite de celălalt soț.”Astfel datoriile personale ale unui soț, indiferent că sunt născute înainte sau în timpul căsătoriei sunt proprii acestuia și sunt guvernate de regulile de drept comun în materia obligațiilor.

Cu toate acestea, căsătoria și traiul în comun presupun anumite cheltuieli, fapt pentru care separația pasivului comunitar comportă anumite nuanțări. Astfel, art. 325 alin. (2) NCC instituie obligația soților de a contribui la cheltuielile căsătoriei proporțional cu mijloacele de care dispune, potrivit art. 309 soții își datorează sprijin moral dar și material. De regulă, aceste cheltuieli sunt îndeplinite din bunurile comune ale soților (în contextul separației de bunuri din veniturile din muncă), însă se pot naște situații în care este necesar ca și bunurile proprii fiecărui soț să fie afectate acestui scop. Temeiul legal al acestei ipoteze este art. 364 alin. (2) NCC care dispune: ,,soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.”

În doctrină s-a conturat ideea conform căreia caracterul solidar al acestei obligații reprezintă, fără îndoială, o formă de protecție a terților de bună-credință care intră în relații patrimoniale cu unul dintre soți.

Răspunderea solidară a soților poate avea și un caracter convențional, astfel încât soții pot hotărî ca pentru anumite obligații, indiferent că sunt asumate împreună sau doar de unul dintre ei, să răspundă solidar.

2.2. Gestiunea bunurilor

Consecința imediată a separației patrimoniilor soților o reprezintă faptul că acest regim matrimonial conferă soților independență în ceea ce privește gestiunea bunurilor.

În consecință, fiecare dintre soți are dreptul exclusiv de a administra, folosi și dispune în mod liber și independent de bunurile proprii. Se nasc astfel două gestiuni diferite: cea a patrimoniului soțului și cea a patrimoniului soției, realizate separat de fiecare dintre soți.

Trebuie amintit faptul că regimul separației de bunuri se aplică întotdeauna împreună cu regimul primar, care aduce corectivele necesare pentru a asigura o bună funcționare a vieții de familie, precum și asigurarea de către ambii soți a condițiilor materiale necesare pentru întreținerea gospodăriei, precum și pentru creșterea și educarea copiilor.

Așadar, dreptul soților de a gestiona independent și exclusiv propriul patrimoniu este supus unor limitări determinate de necesitatea protejării intereselor familiei.

O primă limită este impusă prin normele juridice care reglementeză regimul primar imperativ, regim care instituie un sistem de cogestiune a unei anumite categorii de bunuri, asemănător celui din materia regimului comunitar pentru actele cele mai grave. Un exemplu îl reprezintă situația reglementată de art. 316 NCC conform căruia ,, (1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres […]”. Prin această normă se instituie o primă excepție de la principiul independenței patrimoniale a soților.

Cea de a doua limită apare în cazul imixtiunii unuia dintre soți în administrarea sau gestionarea bunurilor proprii celuilalt soț. Astfel, în funcție de natura intervenției celuilalt soț, aceasta va fi reglementată și calificată potrivit normelor dreptului comun în gestiune de afaceri sau mandat tacit ori reciproc.

O situație specială este reglementată de art. 363 alin. (1) NCC și anume aceea în care un soț folosește bunurile celuilalt fără ca acesta din urmă să se împotrivească. În situația reglementată de norma amintită, soțului care folosește bunurile celuilalt soț îi revin obligațiile uzufructuarului. Prin analogie, acesta are următoarele obligații:

să folosească bunul conform destinației date de soțul proprietar;

să îl despăgubească pe soțul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunului;

să efectueze reparațiile de întreținere a bunului;

să înștiințeze soțul proprietar cu privire la necesitatea efectuării reparațiilor mari;

să suporte sarcinile și cheltuielile ocazionate de litigiile privitoare la folosința bunului, culegerea fructelor, încasarea veniturilor sau plata primelor de asigurare;

să înștiințeze soțul proprietar cu privire la orice uzurpare a fondului și la orice contestare a dreptului de proprietate;

să restituie pieile sau contravaloarea lor, în cazul pieirii în întregime a unei turme din cauze neimputabile soțului care o folosește.

În privința fructelor pe care acest soț le datorează soțului titular, prin excepție de la dreptul comun, art. 363 alin. (1) teza a II-a NCC dispune că acest soț trebuie să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț, sau, după caz, la data încetării regimului matrimonial.

În situația în care unul dintre soți încheie un act prin care dobândește un bun și se folosește de bunurile celuilat soț, consecințele diferă, după cum soțul dobânditor a dispus sau nu de acel bun. Dacă soțul dobânditor nu a dispus de bun, conform art. 362 alin. (2) , celălalt soț poate să aleagă între a reclama pentru sine proprietatea bunului astfel achiziționat sau să pretindă daune interese de la soțul supraviețuitor. În cea de a doua situație, în care soțul a dispus de bunul dobândit, proprietatea acestui bun nu mai poate fi solicitată decât dacă terțul dobânditor a fost de rea-credință în momentul achiziționării bunului.

2.3. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri

Plecând de la premisa că nu există o masă de bunuri comune a soților, este logic că nu ar trebui să existe un partaj al acestor bunuri în momentul lichidării regimului matrimonial, astfel încât, fiecare dintre soți, trebuie doar să își preia bunurile proprii. Probabil, aceasta este și rațiunea pentru care Noul Cod Civil nu reglementează problema încetării și lichidării regimului matrimonial al separației de bunuri într-o secțiune specială.

Încetarea regimului matrimonial al separației de bunuri are loc prin următoarele modalități:

la schimbarea convențională a regimului separației de bunuri;

la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți;

prin constatarea nulității sau anularea căsătoriei;

la desfacerea căsătoriei.

Dacă majoritatea situațiilor de încetare a acestui regim matrimonial sunt clare și nu necesită clarificări suplimentare, în ceea ce privește încetarea regimului separației de bunuri prin decesul unuia dintre soți, trebuie facută mențiunea că împărțeala bunurilor se face potrivit regulilor care reglementează partajul succesiunii.

În ceea ce privește lichidarea regimului separației de bunuri, această procedură este una simplă și presupune parcurgerea următoarelor operațiuni:

identificarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți;

împărțirea bunurilor achiziționate în coproprietate și transformarea acesteia într-un drept de proprietate deplin și exclusiv pentru fiecare dintre soți;

plata reciprocă a eventualelor creanțe intervenite între soți în timpul căsătoriei;

plata creditorilor comuni ai soților pentru datoriile contractate în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei.

2.4. Regimul matrimonial al participării la achiziții

Noul Cod Civil reglementează în art. 312 alin. (1) posibilitatea soților de a alege unul dintre următoarele regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, completează art. 360 NCC cu un alineat nou prin care se prevede posibilitatea modificării regimului matrimonial al separației de bunuri. Această dispoziție conferă, în fapt, soților posibilitatea alegerii unui nou regim matrimonial, respectiv regimul participării la achiziții.

În doctrină, regimul participării la achiziții este considerat un regim matrimonial mixt, care îmbină avantajele independenței patrimoniale a soților cu cele ale unei repartiții echitabile a bunurilor dobândite de soți în timpul căsătoriei, spre deosebire de regimul matrimonial al separației de bunuri, care este un regim matrimonial separatist prin excelență.

De asemenea, s-a apreciat că originalitatea regimului matrimonial al participării la achiziții se datorează faptului că acesta combină, într-un amestec dozat cu inspirație, preocuparea de a asigura soților o cât mai mare independență posibilă și voința comunitară de participare la câștigurile rezultate din eforturile lor conjugate sau separate.

2.4.1. Bunurile și datoriile soților. Gestiunea bunurilor soților

Regimul juridic al bunurilor soților în cadrul regimului participării la achiziții este aceleași ca și regimul juridic al bunurilor în cadrul separației de bunuri, diferența constând numai în modalitatea de lichidare a acestora.

Prin urmare, soții au posibilitatea ca prin convenție matrimonială să stabilească unele clauze privind lichidarea regimului separației de bunuri în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre cei doi soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au stabilit altfel, creanța de participare va reprezenta jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții. Aceasta va fi datorată de către soțul a cărei masă se achiziții este mai mare și poate fi plătită atât în bani cât și în natură.

Se observă că nu se face nicio referire la bunurile comune, ci la expresia valorică a sporului obținut de fiecare dintre soți la dobândirea bunurilor sale. Prin acest calcul se stabilește cu cât s-a îmbogățit sau s-a însărăcit fiecare dintre soți.

În ceea ce privește datoriile soților, acestea sunt reglementate de aceleași reguli ca și cele care gestionează datoriile soților în cadrul regimului separației de bunuri.

Referitor la gestiunea bunurilor soților, acestea rămân bunuri proprii fiecărui soț sau bunuri în proprietate comună pe cote-părți a acestora, fapt pentru care ele se află în gestiunea exclusivă a fiecărui dintre soți.

2.4.2 Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziții

Încetarea regimului matrimonial al participării la achiziții are loc prin aceleași modalități ca și încetarea regimului separației de bunuri (la schimbarea convențională a regimului separației de bunuri, la încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, prin constatarea nulității sau anularea căsătoriei, la desfacerea căsătoriei).

Lichidarea acestui regim matrimonial asigură o echitate în privința consecințelor patrimoniale ale desfacerii, constatării nulității, anulării sau încetării căsătoriei. Lichidarea parcurge următoarele etape: determinarea patrimoniului inițial al fiecăruia dintre soți, determinarea patrimoniului final al fiecăruia dintre soți, stabilirea valorii maselor de achiziții nete ale fiecăruia dintre soți, stabilirea creanței de participare, plata creanței de participare.

De exemplu, soții au ales regimul separației de bunuri iar la desfacerea căsătoriei patrimoniul unui soț este de 10.000 lei, iar a celuilalt soț de 5.000 lei. Diferența dintre cele două mase de achiziții nete este de 5.000 lei. Raportat la această diferență, se calculează creanța de participare, care este 1/2 din 5.000 lei, respectiv 2.500 lei. Această sumă trebuie plătită de soțul care a avut patrimoniul mai mare la desfacerea căsătoriei.

3. REGIMUL COMUNITĂȚII CONVENȚIONALE

Regimul comunității convenționale este o formă de regim matrimonial derogatorie de la regimul comunității legale. Sediul materiei îl reprezintă articolele 366-368 NCC.

Regimul comunității convenționale este aplicabil atunci când prin convenție matrimonială se derogă de la dispozițiile privind regimul comunității legale, iar convenția matrimonială încheiată în acest caz poate restrânge sau lărgi comunitatea de bunuri. Rezultă astfel că acest regim matrimonial reprezintă o soluție alternativă pentru familiile care optează să adopte un regim de comunitate, dar doresc să opereze modificări față de reglementările regimului comunității legale.

3.1. Obiectul convenției matrimoniale

În conformitate cu prevederile art. 367 NCC, comunitatea convențională poate privi unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:

includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c);

restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute de art. 351 lit. c);

obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv încheierii unui anumit act, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;

includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;

modalități privind lichidarea comunității convenționale.

3.1.1. Clauze referitoare la compoziția comunității

Potrivit dispozițiilor articolului menționat, dar și în funcție de interesele patrimoniale ale soților, aceștia pot opta fie pentru o comunitate de bunuri mai extinsă, fie pentru o comunitate de bunuri mai restrânsă.

În ceea ce privește comunitatea extinsă, art. 367 lit. a) din NCC le dă posibilitatea soților să includă în comunitate și acele bunuri pe care le-au dobândit fie înainte, fie după încheierea căsătoriei, fiind exceptate bunurile prevăzute de art. 340 lit. b) și c). Această derogare privește atât bunurile cât și datoriile.

În doctrină s-a susținut că, în temeiul acestei clauze, soții nu pot decide includerea în comunitate a bunurilor dobândite prin acte juridice cu titlu gratuit în legătură cu care dispunătorul a prevăzut ca ele să fie proprietatea exclusivă a unuia dintre soți, avându-se în vedere caracterul personal al liberalităților.

Pe de altă parte, alți autori consideră că soții pot include în comunitatea convențională și bunurile dobândite cu titlu gratuit, deoarece, după acceptarea liberalității, bunurile intră în patrimoniul lor și aceștia pot dispune liber de aceste bunuri.

Într-o altă opinie s-a arătat că soții au posibilitatea de a extinde comunitatea legală până la limita comunității universale, în sensul includerii în comunitatea de bunuri a tuturor bunurilor prezente și viitoare, cu excepția celor de uz personal și a celor destinate exercitării profesiei unuia dintre soți.

În ceea ce privește comunitatea restrânsă, prin intermediul art. 367 lit. b) soții pot să stipuleze clauze prin care să restrângă comunitatea doar la anumite bunuri determinate prin convenție matrimonială, indiferent de momentul în care aceste bunuri au fost dobândite.

Această clauză, simetric opusă celei anterioare, conferă soților posibilitatea ca, pe calea convenției matrimoniale, să se îndepărteze de regimul comunității legale și să se apropie de cel al separației de bunuri. În virtutea acestei reglementări, soții pot să excludă din comunitate toate bunurile lor proprii precum și obligațiile lor comune, cu excepția celor prevăzute de art. 351 lit. c).

Restrângerea nu este însă una nelimitată, aceasta privind numai bunurile sau datoriile ,,anume determinate în convenția matrimonială”. Deci, aceste bunuri și datorii trebuie să fie nominalizate, enumerate expres în convenția matrimonială.

3.1.2. Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

Potrivit dispozițiilor art. 367 lit. c) teza I NCC, soții pot să stipuleze în cuprinsul convenției matrimoniale o clauză prin care să instituie ,,obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare”.

Această reglementare reprezintă o excepție de la regula consacrată în art. 317 alin. (1) NCC conform căreia soții pot încheia orice fel de acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane. Excepția constă în aceea că anumite acte care trebuie expres prevăzute în convenția matrimonială cu privire la anumite categorii de bunuri care, de asemenea, trebuie prevăzute în convenția matrimonială, pot fi încheiate doar cu acordul ambilor soți.

Administrarea unor bunuri cu acordul ambilor soți are în vedere numai bunurile ce intră în comunitatea de bunuri, nu și bunurile proprietate exclusivă a unuia dintre soți. Această idee decurge din interpretarea art. 342 NCC, care instituie regula de ordine publică potrivit căreia fiecare soț are dreptul de a administra bunurile sale proprii, de la care nu se admit derogări convenționale, întrucât s-ar încălca egalitatea dintre bărbat și femeie.

Teza a II-a art. 367 lit. c) instituie și o derogare în sensul că dacă unul dintre soți este în imposibilitatea de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv încheierii unui act juridic, celălalt soț poate încheia singur actul respectiv, dar numai cu încuviințarea instanței de tutelă. Imposibilitatea unui soț de a-și exprima voința poate fi una fizică (în sensul că suferă de o alienație sau debilitate mintală sau se află în stare de inconștiență în urma unui accident sau unei boli) sau socială (în cazul în care dispare de la domiciliu).

Situația analizată este diferită de cea prevăzută în art. 315 (mandatul judiciar), deoarece, dacă instanța de tutelă acordă această încuviințare, actul pentru care s-a solicitat încuviințarea este încheiat singur de soțul care a solicitat acest lucru și nu în temeiul unui mandat judiciar.

3.1.3. Clauze privind lichidarea și partajul comunității. Clauza de preciput

Încetarea regimului matrimonial al comunității convenționale are loc în aceleași situații ca și regimul comunității legale, și anume:

prin schimbarea convențională a regimului matrimonial;

la încetarea căsătoriei în caz de deces al unuia dintre soți;

prin constatarea nulității sau anularea căsătoriei;

la desfacerea căsătoriei.

În ceea ce privește soarta bunurilor comune după dizolvarea regimului matrimonial, soții pot hotărî inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a clauzei de preciput, fiindu-le totodată permis să stabilească în același tipar juridic și o serie de modalități privind lichidarea comunității convenționale.

În ceea ce privește clauza de preciput, art. 333 NCC alin. (1) dispune că ,,Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei.”

Astfel, dacă soții vor stipula o clauză de preciput prin convenția matrimonială, înainte de lichidarea regimului matrimonial și partajul bunurilor, va avea loc preluarea de către soțul supraviețuitor a bunurilor ce formează obiectul clauzei de preciput.

Prin reglementarea posibilității inserării unei clauze de preciput în convenția matrimonială, soții vor putea să prevadă, ab initio, o derogare de la principiul egalității în cadrul partajului bunurilor comune, aplicabilă doar în cazul încetării căsătoriei prin decesul unuia dintre ei.

În cazul în care, soți adoptă regimul matrimonial al comunității convenționale prin convenție matrimonială și prevăd o modalitate de partaj inegal al bunurilor comune în baza dispozițiilor art. 367 lit. e) NCC, derogarea pe care o presupune aplicarea clauzei de preciput privește chiar cotele stabilite prin convenția soților.

Obiectul clauzei de preciput îl reprezintă dreptul soțului supraviețuitor de a prelua, fără plată, anumite bunuri care fac parte din comunitatea de bunuri a soților. Aceste bunuri trebuie privite ut singuli, fapt pentru care este necesară individualizarea lor în cuprinsul convenției matrimoniale.

Sub aspectul beneficiarilor săi, clauza de preciput are un caracter personal, în sensul că aceasta poate fi stipulată doar în favoarea soțului supraviețuitor. Astfel, clauza va fi activată și preciputul își va produce efectele numai în czul decesului unuia dintre soți, care atrage încetarea căsătoriei.

Efectele clauzei de preciput pot fi deduse fără echivoc din art. 333, în sensul că soțul supraviețuitor va prelua, fără plată și înainte de efectuarea partajului, unul sau mai multe bunuri enumerate în convenția matrimonială.

Posibilitatea includerii în convenția matrimonială a unor clauze prin care să se stabilească modalitățile privind lichidarea comunității, prevăzută de art. 367 lit. e), conferă soților foarte multe opțiuni în acest sens.

Exemplificativ, aceste clauze pot fi configurate astfel:

partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuția soților la dobândirea acestora și îndeplinirea obligațiilor comune;

stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune;

clauza de prelevare, la partaj, a unor bunuri, prin derogare de la regulile privind atribuirea bunurilor.

4. MODIFICAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

Inițial, nu exista posibilitatea modificării regimului matrimonial, deoarece acesta era imutabil, ceea ce presupunea că soții nu aveau posibilitatea de a modifica sau schimba regulile regimului matrimonial pe care l-au ales când s-au căsătorit.

Lucrurile au evoluat și în prezent Noul Cod Civil permite posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei. Această posibilitate este reglementată de art. 369-372 NCC.

Trebuie subliniat faptul că legiuitorul face o distincție între modificarea convenției matrimoniale (art. 336) și modificarea regimului matrimonial (art. 369). Așadar, conform art. 336, convenția matrimonială poate fi modificată ,,înainte de încheierea căsătoriei” cu respectarea condițiilor stabilite în art. 330 și 332 NCC. De asemenea, pentru realizarea opozabilității față de terți, mai trebuie îndeplinite și formalitățile de publicitate prevăzute de art. 334 și 335 NCC. Pe de altă parte, art. 369 dispune în alin. (1) că ,,După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții, ori de câte ori doresc, pot să înlocuiască regimul matrimonial existent (…) ori să îl modifice…”.

Noul Cod Civil reglementează posibilitatea modificării regimului matrimonial atât din considerente de libertate a voinței soților cât și din considerente privind protejarea intereselor patrimoniale ale familiei.

Modificarea regimului matrimonial poate fi convențională (reglementată de art.369 NCC) sau judiciară (reglementată de art. 370-372 NCC).

4.1. Modificarea convențională a regimului matrimonial

Modificarea convențională a regimului matrimonial este reglementată de art. 369 NCC care prevede: ,, 1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale. (2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. (4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.”

4.1.1. Condiții

Din analiza articolului menționat rezultă că modificarea convețională a regimului matrimonial se poate realiza numai dacă sunt îndeplinite condițiile generale de validitate ale contractelor, precum și o serie de condiții speciale.

În primul rând, regimul matrimonial poate fi modificat în baza consimțământului liber și neviciiat al soților. Astfel, art. 369 alin. (1) se referă expres la soții care pot să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei, de unde rezultă că, deși la încheierea convenției matrimoniale au participat și alte persoane, rațiune pentru care, potrivit art. 330 alin. (1) NCC, convenția matrimonială se încheie ,,cu consimțământul tuturor părților”, pentru modificarea regimului matrimonial nu se cere și consimțământul acestora. Având în vedere faptul că minorul care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu, acesta va putea să încheie singur o convenție matrimonială prin care să modifice regimul matrimonial ales.

În al doilea rând, trebuie respectată și o condiție specială, care presupune ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut cel puțin un an, dată de la care soții pot modifica regimul matrimonial ori de câte ori doresc acest lucru.

La modificarea regimului matrimonial trebuie să se țină cont și de limitele impuse convenției matrimoniale, astfel încât obiectul convenției modificatoare trebuie să respecte regulile impuse de art. 332 NCC și art. 312 NCC.

Sub aspectul condițiilor de formă, este cerută, ad validitatem, forma autentică notarială. Un simplu act notarial este suficient, fără a fi necesară recurgerea la o altă formalitate sau procedură judiciară de omologare.

Odată cu modificarea regimului matrimonial soții trebuie să respecte și îndeplinirea condițiilor de publicitate pentru opozabilitatea față de terți. Această regulă este impusă de art. 369 alin. (2) NCC care prevede că ,,Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător.”

Astfel, dacă are loc o modificare a convenției matrimoniale, aceasta trebuie menționată în actul de căsătorie, iar în cazul în care unul dintre soți este comerciant, aceasta trebuie menționată și în Registrul comerțului.

Modificarea convențională a regimului matrimonial trebuie înscrisă în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale. De asemenea, pentru opozabilitatea față de terți, se cere condiția ca prin modificarea regimului matrimonial soții sa nu urmărească fraudarea intereselor terților, per a contrario, modificarea regimului matrimonial nefiind opozabilă terților.

4.1.2. Efecte

Între soți modificarea regimului matrimonial produce efecte de la data încheierii convenției matrimoniale în formă autentică. În funcție de întinderea sau amploarea modificărilor, rezultatul poate fi:

schimbarea integrală a regimului matrimonial aplicabil, situație în care, conform art. 320 NCC, are loc lichidarea regimului matrimonial anterior prin înțelegerea soților sau pe cale judiciară;

modificarea parțială a regimului matrimonial, constând în modificarea doar a anumitor aspecte ale regimului matrimonial aplicabil.

Față de terți, modificarea convențională produce efecte de la data îndeplinirii formalităților de publicitate sau de la data când terții au cunoscut existența convenției pe altă cale.

Creditorii prejudiciați prin modificarea regimului matrimonial au la dispoziție următoarele soluții conferite de lege:

să formuleze o acțiune revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau de la data când au luat cunoștință, pe altă cale, de aceste împrejurări;

să invoce, oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării regimului matrimonial facută în frauda intereselor lor.

4.2. Modificarea judiciară a regimului matrimonial

Modificarea judiciară a regimului matrimonial este reglementată de art. 370 NCC care dispune: ,,(1) Dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale, instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. (2) Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357. (3)Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 se aplică în mod corespunzător.”

4.2.1. Condiții

Din analiza articolului menționat, modificarea judiciară a regimului matrimonial poate avea loc la cererea unuia dintre soți, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: regimul matrimonial aplicabil căsătoriei să fie cel al comunității legale sau convenționale, celălalt soț să încheie acte prin care pune în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

Noțiunea de ,,interese patrimoniale ale familiei” este una de fapt, al cărei conținut se determină de instanța de judecată de la caz la caz. De asemenea, tot instanța trebuie să stabilească legătura de cauzalitate dintre actele săvârșite de unul dintre soți și ,,starea de pericol” pe care aceaste acte o generează.

Articolul 390 alin. (2) prevede că instanța va aplica dispozițiile art. 357, ceea ce presupune că, după instituirea judiciară a separației de bunuri va avea loc lichidarea regimului separației de bunuri. Potrivit următoarelor dispoziții ale aceluiași articol, se aplică în mod corespunzător și prevederile art. 361. Aceasta presupune că se va întocmi un inventar al bunurilor mobile proprii, care este supus formalităților de publicitate a convențiilor matrimoniale. Nu rezultă însă din text dacă, prin aceeași hotărâre judecătorească, instanța ia act și de inventarul bunurilor mobile sau dacă inventarul va fi întocmit separat de notarul public, la cererea soților.

4.2.2. Efecte

În cazul modificării regimului matrimonial pe cale judiciară, soții nu mai au posibilitatea să aleagă un alt regim matrimonial. În această situație, instanța de tutelă va dispune, printr-o hotărâre judecătorească, schimbarea regimului de comunitate cu regimul separației de bunuri. Efectele acestei hotărâri se vor produce față de soți de la data formulării cererii, exceptând situația în care instanța dispune altfel.

Potrivit dipozițiilor legale doar soții pot cere modificarea regimului matrimonial, aplicându-se separația de bunuri. Creditorii au doar posibilitatea de a interveni în cauză, intervenția acestora putând fi numai în sprijinul unuia dintre soți pentru a-și proteja creanța pe care o au împotriva celuilalt soț.

Față de terți, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat separația de bunuri își va produce efectele doar de la data realizării formalităților de publicitate. În conformitate cu dispozițiile art. 372 alin. (2), rămân aplicabile dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) ceea ce presupune că, creditorii prejudiciați prin modificarea regimului matrimonial au la dispoziție următoarele posibilități:

să formuleze o acțiune revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau de la data când au luat cunoștință, pe altă cale, de aceste împrejurări;

să invoce, oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării regimului matrimonial facută în frauda intereselor lor.

III. STUDIU DE CAZ: LICHIDAREA REGIMULUI COMUNITĂȚII LEGALE- PARTAJUL

Lichidarea regimul matrimonial al comunității legale este reglementată de prevederile articolelor 355-359 din Noul Cod Civil.

Încetarea regimului matrimonial al comunității legale poate avea loc prin schimbarea sa, pe cale convențională sau judiciară, prin încetarea căsătoriei în cazul decesului unuia dintre soți, la declararea nulității sau anularea căsătoriei precum și prin desfacerea căsătoriei.

Încetarea regimului comunității legale implică și lichidarea acesteia. Modalitățile de lichidare sunt reglementate generic de art. 320 NCC, și anume prin act autentic notarial, în situația în care există un acord amiabil al soților în acest sens sau printr-o hotărâre judecătorească, în cazul în care nu există înțelegere între soți. Ambele modalități de lichidare au la bază partajul.

Având în vedere cele expuse, în continuare voi prezenta un caz propriu-zis în care apare lichidarea comunității legale, și anume dosarul numărul 6878/193/2011 înregistrat la Judecătoria Botoșani.

OBIECT: partaj bunuri comune/lichidare regim matrimonial

PĂRȚI: I.R.- recurent reclamant (soțul)

E.P.- intimat pârât (soția)

STADIU PROCESUAL: recurs

SITUAȚIA DE FAPT

Situația de fapt se prezintă după cum urmează: părțile I.R. (în calitate de reclamant) și E.P. (în calitate de pârât) s-au căsătorit la data de 12.06.1983 iar la data de 24.09.2010 au divorțat de comun acord.

Pentru a simplifica procedura divorțului, aceștia au decis să partajeze voluntar bunurile comune pe care le-au dobândit în timpul căsătoriei, respectiv: un apartament cu 3 camere situat în Botoșani, mobilierul din acest apartament împreună cu aparatura electronică și electrocasnică, bijuterii de aur în greutate de 40 grame, bunuri de folosință comună și de uz casnic, două autoturisme, 150.000 depozite bancare în lei și euro, acțiuni la bursa de valori București, drepturi salariale în valoare de 27.000 lei care urmau să fie încasate de soție și un apartament cu 3 camere situat în Constanța.

Prin înțelegerea pe care părțile au încheiat-o în timpul procesului de divorț acestea au convenit să partajeze voluntar bunurile comune astfel: soției să îi revină, printr-o tranzacție scrisă, apartamentul din Botoșani și una dintre cele două mașini iar soțului să îi revină apartamentul din Constanța și celălalt autoturism. Această tranzacție sub semnătură privată a fost încheiată la data de 23.08.2010 și ulterior prezentată instanței de judecată. În ceea ce privește restul bunurilor mobile și valorile dobândite în timpul căsătoriei, părțile au decis ca acestea să fie partajate prin bună-învoială, fără judecată.

După ce valabilitatea tranzacției a fost constatată de instanța de judecată, reclamantul I.R. susține că pârâta E.P. a lichidat contul în lei, transferând disponibilul de 90.000 lei pe numele fiicei lor, iar în ceea ce privește depozitele în valută, de aproximativ 9.000 euro, i-a fost restricționat dreptul acestuia de a efectua retrageri, pârâta anulându-i accesul la acest cont. Mai mult decât atât, susține reclamantul, pârâta a sustras din casă toate bijuteriile dobândite în comun, inclusiv cele proprii ale reclamantului iar în schimbul acestora a primit de la pârâtă suma de 20.000 lei.

Reclamantul a constatat astfel că din toate bunurile dobândite în timpul căsătoriei, E.P. a rămas cu apartamentul din Botoșani (apartament dobândit în timpul căsătoriei), cu unul dintre autoturisme, întreg mobilierul din apartament, cu suma de 130.000 lei și 9.000 euro precum și cu toate bijuteriile dobândite în comun, inclusiv cele proprii ale reclamantului, pe când el a primit doar celălalt autoturism și suma de 20.000 lei, deoarece apartamentul din Constanța a fost o donație făcută de părinții săi, donație pentru care nu s-a plătit niciun preț.

JUDECATA ÎN FOND

Având în vedere această situație de fapt, I.R. a introdus o acțiune la Judecătoria Botoșani în contradictoriu cu pârâta E.P., solicitând partajarea în cote egale a valorilor și bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, atribuirea unor bunuri mobile și obligarea pârâtei la predarea acestora, precum și a sumei de 55.000 lei reprezentând jumătate din depozitele bănești în lei și în valută, care au rămas în posesia acesteia. De asemenea, reclamantul a mai solicitat veniturile salariale rămase la pârâtă, precum și două verighete din aur și un medalion, care sunt bunurile sale proprii primite de la părinții săi, cu compensarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea acestei acțiuni, reclamantul nu a depus niciun înscris.

Pârâta, E.P., s-a prezentat în fața instanței formulând întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că este de acord ca bunurile mobile recunoscute să fie partajate în natură, însă a contestat valoarea lor, solicitând efectuarea unei expertize. În ceea ce privește restituirea bunurilor proprii, pârâta consideră că aceste bunuri au fost primite în dar la căsătorie, că una dintre verighete se află la reclamant și cealaltă verighetă, împreună cu medalionul, se află la ea și nu este de acord să le restituie deoarece valoarea lor se compensează cu suma de 25.000 lei primită ca dar de nuntă de la parinții acesteia.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat și o cerere reconvențională, solicitând să fie aduse la masa de partajat următoarele bunuri: un diamant, o colecție de ceasuri, o colecție numismatică, pensia privată facultativă, un laptop, o imprimantă, o cameră video, un lampadar, o oglindă mare de perete, un GPS, un tensiometru, o geantă de scule, o bormașină, un pick-up împreună cu discurile aferente și un radio RCD.

Reclamantul a depus la dosar întâmpinare la cererea reconvențională a pârâtei, reluând o parte din susținerile inserate în cererea de chemare în judecată cu privire la bunurile ce compun masa de partajat, aducând în același timp și noi explicații.

După ce la dosar au fost depuse înscrisuri doveditoare a celor susținute de părți, după ce a fost administrată proba cu interogatoriul celor două părți și proba testimonială, Judecătoria Botoșani, prin sentință civilă, a admis în partea acțiunea formulată de reclamantul I.R., având ca obiect partaj bunuri comune. Prin aceeași sentință, instanța a admis, în parte, și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă E.P..

În cauză, instanța a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei bunuri în devălmășie în valoare de 56.538,43 lei, 12.596,14 euro și 6.500 dolari, apreciind că la dobândirea bunurilor părțile au avut o contribuție egală, în cotă de 50% fiecare.

Prima instanța a constatat că echivalentul valoric al cotei de contribuție atât pentru reclamantul-pârât cât și pentru pârâta-reclamantă este de 28.269,215 lei, 6.298,07 euro și 3.250 dolari pentru fiecare.

Hotărârea primei instanțe

În baza acestei constatări, instanța a dispus lichidarea stării de indiviziune și a atribuit reclamantului-pârât o serie de bunuri în valoare totală de 32.598,715 lei, 6.298,07 euro și 6.500 dolari și pârâtei-reclamante bunuri în valoare totală de 23.939,715 lei, 6.298,07 euro. După cum vom constata, din aceste bunuri care au fost atribuie celor două părți, probleme apar în ceea ce privește anumite bunuri considerate de părți fie bunuri comune, fie bunuri proprii.

Deoarece loturile distribuite celor două părți nu au avut o valoare egală, pentru egalizarea lor, instanța l-a obligat pe I.R. să îi plătească lui E.P. suma de 4.329,50 lei și 3.250 dolari și a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri instanța de judecată a reținut calitatea de foști soți a celor două părți, aceștia fiind căsătoriți pentru o perioadă de aproximativ 27 ani și a pronunțat hotărârea în baza probatoriului administrat (înscrisuri, interogatoriul părților și declarațiile martorilor).

Instanța a mai arătat că a respins cererea lui I.R. privind aducerea la masa bunurilor comune a sumei de 27.000 lei reprezentând drepturi salariale a pârâtei, deoarece aceste sume nu fost încasate efectiv de aceasta. Astfel, instanța a apreciat că, indiferent dacă pârâta are dreptul de a încasa aceste sume de bani, drept recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, ele nu au fost încasate până la momentul divorțului, fapt pentru care nu reprezintă un bun comun, ci doar bunuri personale ale pârâtei. Instanța și-a argumentat această hotărâre menționând că spre deosebire de celelalte drepturi de creanță dobândite în timpul căsătoriei, care sunt bunuri comune, retribuția neîncasată se încadrează în categoria bunurilor proprii.

Prima instanța a respins și cererea reclamatului privind restituirea unor bunuri proprii (cele două verighete și medalionul de aur), deoarece acesta nu a făcut dovada că acestea au calitatea de bunuri proprii sau că ele se află într-adevăr în posesia pârâtei. Aceeași instanța a admis doar în parte cererea reconvențională a pârâtei, în sensul că a constatat că există neconcordanțe între sumele indicate de pârâtă ca aflându-se în depozitele bancare și sumele ce rezultă din înscrisurile înaintate de bancă.

În concluzie, aceasta a mai arătat că a procedat la atribuirea bunurilor în maniera și cotele precizate întrucât a ținut cont de utilitatea practică a acestora dar și de punctele de vedere exprimate de ambele părți de-a lungul judecății, precum și din probatoriul administrat referitor la posesia bunurilor.

CĂILE DE ATAC

1. APELUL

Având în vedere această decizie, reclamantul I.R. a declarat apel, considerând hotărârea primei instanțe nelegală și netemeinică deoarece el a solicitat partajarea în cote egale a valorilor și bunurilor mobile rămase nepartajate, după ce anterior, printr-o înțelegere prealabilă, i-a lăsat pârâtei un apartament cu 3 camere situat în Botoșani și un autoturism, în timp ce el a primit doar un autoturism și că după realizarea tranzacției pârâta a refuzat să mai împartă și restul bunurilor mobile și depozitele bănești, toate rămânând în posesia ei.

Un alt argument în susținerea apelului a fost acela că prima instanță a diminuat masa bunurilor de partajat deoarece a reținut depozite bancare în lei și în valută de valoare mai mică decât valoarea reală a acestora, cu toate că suma mai mare de bani care se găsea în acele depozite a fost recunoscută de către E.P. în interogatoriul luat de instanță. Mai mult decât atât, reclamantul a susținut că toate sumele din aceste depozite bancare au fost câștigate exclusiv de el prin activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul unei societăți comerciale la care este unic acționar, sume pe care însă le-a depus în conturi pe numele pârâtei deoarece a avut încredere în aceasta.

De asemenea, reclamantul a considerat că, în mod greșit, instanța a inclus în masa de partajat anumite bunuri mobile și ustensile care nu îi aparțin (un GPS și o bormașină), acestea aparținând firmei la care este asociat, fapt ce poate fi dovedit cu facturile depuse la dosar. Alte bunuri pe care instanța le-a inclus în masa bunurilor de partajat sunt diamantul, colecția de ceasuri și numismatică, acestea având caracterul de bunuri proprii, în opinia reclamantului, ele fiind obținute fie cu titlu de premiu (cazul diamantului) sau ca urmare a pasiunilor sale de colecționar.

O altă nemulțumire a reclamantului privește modul de atribuire a bunurilor, sens în care instanța nu a stabilit în ce fel sunt atribuite aceste bunuri, pârâta nefiind obligată să-i predea bunurile mobile ce i-au fost atribuite și au rămas în posesia ei și nici depozitele bancare. Plecând de la acest fapt, reclamantul consideră că se găsește în imposibilitatea de a-i plăti pârâtei suma de 4.329,50 lei și 3.250 dolari din moment ce toate toate bunurile mobile și depozitele bancare sunt în posesia fostei sale soții.

Un ultim argument al reclamantului în susținerea apelului său este acela că prima instanță, prin hotărârea pronunțată, a protejat interesele reclamantei înlăturând din masa de partajat drepturile salariale câștigate, acestea revenind în exclusivitate pârâtei. Potrivit susținerilor reclamantului, din hotărârea instanței, rezultă că ceea ce au dobândit împreună, în speță drepturile salariale, se consideră că se cuvin doar pârâtei, pe când ceea ce a dobândit el personal, în speță diamantul și colecțiile, să revină ambilor. Nici în ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată reclamantul nu este mulțumit, deoarece consideră că el a suportat toate aceste cheltuieli, constând în taxă de timbru și onorariu avocat, pe când pârâta a făcut cheltuieli mult inferioare acestora.

Față de toate aceste susțineri, pârâta-intimată E.P. a formulat întâmpinare, solicitând prin aceasta respingerea apelului declarat de reclamant și menținerea ca legală și temeinică a acestei hotărâri. În opinia acesteia, nici un argument formulat de reclamant nu are temei legal și nicio faptă pe care acesta o invocă nu poate fi susținută cu niciun mijloc de probă.

În susținerea întâmpinării formulate, E.P. s-a folosit de o serie de contra-argumente. În primul rând, aceasta a susținut că prima instanță a reținut în mod corect valoarea existentă în depozitele bancare, valoare care trebuie apreciată în funcție de data pronunțării divorțului dintre cei doi, respectiv, data de 24 septambrie 2010, deoarece, anterior acestei date cei doi foști soți s-au deplasat la banca și au transferat o parte din bani în contul reclamantului și o altă parte în contul fiicei lor. În susținerea acestui fapt, E.P. a prezentat instanței cele două ordine de plată care arată fără nicio îndoială că reclamantul a fost prezent în momentul efectuării acestor tranzacții și, fără niciun dubiu, și-a exprimat consimțământul în acest sens. Faptul că aceste operațiuni financiare s-au efactuat în timpul căsătoriei dintre cei doi, cu consimțământul ambilor, face ca obligația pârâtei de a aduce la masa de partajat această diferență de bani să nu existe.

În al doilea rând, în ceea ce privește scoaterea din masa de partajat a bunurilor mobile despre care reclamantul susține că nu îi aparțin lui ci firmei în cadrul căreia este asociat (GPS-ul și bormașina), deci nu pot fi calificate ca și bunuri comune, pârâta-intimată susține că acestea nu au avut niciodată caracterul de bunuri proprii, ci au fost folosite în comun de către soți și, mai mult decât atât, și ea are calitatea de asociat la aceeași firmă. Drept consecință, și aceste bunuri trebuie supuse partajului potrivit susținerilor pârâtei-intimate.

Mai departe, referitor la colecțiile de ceasuri și numismatică, precum și la diamant, care au fost caracterizate de reclamant ca fiind bunuri proprii și despre care suține că se află în posesia pârâtei, aceasta din urmă a arătat că restituirea acestora a fost solicitată abia prin cererea reconvențională. Având în vedere valoarea lor ridicată și faptul că reclamantul nu se afla în posesia lor așa cum el pretinde, dacă acest lucru ar fi fost adevărat, în mod sigur I.R. ar fi solictat restituirea lor chiar prin acțiunea introductivă. Pentru a susține această afirmație, E.P. a arătat că reclamantul însuși a recunoscut prin intermediul unui e-mail că are în posesie aceste bunuri.

În legătură cu bunurile proprii rămase în posesia ei, pârâta a susținut că apelantul nu a enumerat care sunt acestea și că obligarea acestuia la plata unei diferențe de bani pentru egalizarea loturilor ce le-au fost distribuite celor doi în urma partajului se datorează fapului că apelantului I.R. i-au fost atribuite cea mai mare parte a bunurilor comune, întocmai cum acesta a solicitat. Pârâta-intimată apreciază că în ceea ce privește compunerea masei de partajat, critica apelantului este neîntemeiată, că acesta nu a făcut dovada existenței bunurilor proprii și, mai mult decât atât, bunurile de valoare au fost însușite de acesta la data separării în fapt, aspect pe care apelantul l-a recunoscut anterior și, pentru a nu fi obligat să le aducă la masa bunurilor comune, el le-a enumerat ca fiind bunuri proprii. Din punctul de vedere al pârâtei-intimate, instanța a apreciat în mod corect ca drepturile salariale ale acesteia să nu fie aduse la masa de partajat, deoarece acestea nu au fost încă încasate, fapt pentru care nu au intrat niciodată în comunitatea de bunuri.

În fine, referitor la cheltuielile de judecată, E.P. a arătat că valoarea acestora se reflectă prin chitanțele pe care le-a atașat la dosarul cauzei, chitanțe pe care și apelantul ar fi trebuit să le depună la dosar pentru a se constata și pentru a se dovedi dacă între acestea există vreo diferență semnificativă. În concluzie, aceasta consideră că niciunul dintre motivele de apel invocate de I.R. nu este susținut prin niciun mijloc de probă administrat, fapt pentru care hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.

Hotărârea instanței de apel

Luând în considerare argumentele și contra-argumentele formulate de cele două părți precum și dispozițiile legale aplicabile în cauză, instanța de apel a admis în parte apelul formulat de către I.R..

Astfel, un prim motiv în baza căruia instanța a admis apelul îl constituie cel referitor la includerea în masa de împărțit a unor bunuri care nu au caracterul de bun comun, motiv care este întemeiat, deoarece GPS-ul și bormașina aparțin firmei la care cei doi foști soți sunt asociați (fapt dovedit prin înscrisurile depuse la dosar). Prin urmare, aceste bunuri nu pot face parte în același timp și din masa bunurilor comune ale soților copartajanți. Tot astfel, instanța a apreciat că diamantul pretins de I.R. este calificat ca fiind un bun propriu acestuia, deoarece reprezintă un premiu pentru activitatea deosebită prestată de acesta, respectiv de cititor fidel al unei anumite reviste.

În ceea ce privește includerea în masa de partajat a colecției de ceasuri și de numismatică, instanța de apel a constatat că acestea au fost apreciate în mod corect de către instanța de fond ca fiind bunuri comune, deoarece acestea sunt bunuri de valoare achiziționate de soți în timpul căsătoriei, cu aportul lor comun, fapt pentru care este normal ca valoarea acestora cu ocazia partajului să se regăsească în cota atribuită fiecărei părți. Argumentul reclamantului-apelant conform căruia aceste bunuri au fost achiziționate doar ca urmare a pasiunii sale personale nu poate fi reținut de instanța de judecată, deoarece aceste colecții au fost realizate ca fiind investiții producătoare de valoare pentru familie, chiar dacă au avut la bază priceperea și pasiunea reclamantului. Mai mult decât atât, reclamantul-apelant nu a dovedit că în dobândirea acestor colecții a investit doar resurse proprii, altele decât cele din căsnicie pentru ca astfel să poată fi dispusă excluderea lor din masa bunurilor de partajat.

De asemenea în luarea hotărârii instanței de judecată de a admite în parte apelul formulat de reclamantul-apelant a contat și e-mailul pe care acesta i l-a trimis pârâtei-intimate, e-mail în care acesta recunoștea că toate aceste bunuri de valoare se află în posesia lui și nu au rămas în posesia fostei lui soții așa cum el pretinde. Un alt aspect important care a fundamentat această hotătâre este cel legat de partajarea de comun acord de către părți a bunurilor cu o valoare importantă, respectiv cele două imobile, cele două autoturisme și depozitele bancare.

Privitor la motivul de apel referitor la faptul că nu s-au stabilit în mod concret sumele de împărțit reprezentând depozitele bancare, instanța de apel a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că în masa de partajat pot fi incluse doar sumele existente la data pronunțării divorțului, adică la data de 24 septembrie 2010, sume ce rezultă din înscrisurile emise de banca la care aceste depozite se aflau. Astfel, prima instanță a împărțit în mod corect sumele existente în cont, neavând nicio importanță transferurile și retragerile anterioare care, fiind efectuate în timpul căsătoriei, se prezumă că au fost făcute cu acordul ambilor soți. De altfel, apare pertinentă susținerea pârâtei că înțelegerea inițială a părților a fost ca o importantă sumă de bani să fie alocată uneia dintre fiice, pentru finalizarea studiilor universitare.

Tot în motivele de apel, reclamantul-apelant a mai solicitat și restituirea unei verighete și a unui medalion de aur, considerându-le bunuri proprii lui, dar, inclusiv acesta a recunoscut că au fost dăruite pârâtei cu ocazia nunții, astfel încât se poate aprecia că dorința acestuia a fost ca bunurile să devină bunuri proprii ale pârâtei. În baza acestui temei, instanța de apel a considerat că prima instanță a procedat corect când nu a inclus aceste bunuri în masa bunurilor de partajat, dat fiind și valoarea lor relativ mică.

Cât privește caracterul de bun comun al sumei de 27.000 lei, reprezentând drepturi salariale ale pârâtei E.P. ce urmează a fi primite, instanța de apel a reținut că literatura juridică și practica judecătorească a statuat că retribuția neîncasată, care este un drept de creanță, este un bun propriu, iar retribuția încasată (drept real sub forma unei sume de bani) este bun comun, așa încât, în mod corect, această sumă nu a fost inclusă în masa de împărțit.

Drept consecință, față de cele ce au fost expuse, instanța de apel a constatat că în baza probelor administrate de cele două părți, sentința pronunțată de prima instanță trebuie modificată doar cu privire la reținerea în mod greșit a unor bune ca fiind comune (GPS-ul și bormașina) și în consecință excluderea lor din masa de împărțit și neevaluarea masei și a cotelor atribuite în raport de această excludere.

Referitor la susținerea reclamantului-apelant I.R. că în mod greșit au fost compensate cheltuielile de judecată de la prima instanță, instanța de apel a constatat că ambele părți au efectuat cheltuieli ocazionate de plata taxelor de timbru (reclamantul pentru acțiunea principală și pârâta pentru cea reconvențională) precum și suportarea plății onorariilor de avocat, care, de asemenea, trebuie suportată în mod separat de fiecare parte. Așadar, deoarece în cauză nu au fost administrate probe cu expertize sau alte lucrări de specialitate care să profite ambelor părți și să fie suportate doar de reclamantul-apelant, în mod corect a dispus prima instanță ca fiecare parte să suporte cheltuielile efectuate.

Sintetizând, instanța de apel schimbă sentința primei instanțe în sensul că exclude din masa de împărțit GPS-ul și bormașina, care sunt bunuri ce fac parte din patrimoniul firmei la care cei doi soți au calitatea de asociați, diamantul care are calitatea de bun propriu al reclamantului și o obligă pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 220 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din apel și, în același timp, să îi restituie acestuia bunurile mobile care se află în posesia lor. Trebuie de asemenea menționat că, având în vedere această hotătâre, valoarea totală a bunurilor de împărțit precum și cota ce revine celor două părți se diminuează în mod corespunzător, dar cu o valoare aproape nesemnificativă.

2. RECURSUL

Deoarece reclamantul I.R. nu a fost mulțumit de această sentință, acesta a declarat recurs, reluând susținerile din fond și din apel, subliniind că decizia pronunțată de instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate împotriva sentinței și a lăsat nesoluționată modalitatea de partajare a depozitelor bancare, cuantumul acestora la separarea în fapt, cât și posibilitatea sa concretă de a intra în posesia depozitelor atribuite.

Acesta consideră că primele instanțe au reținut în mod nejustificat valori mai mici ale depozitelor bancare și nu au luat în considerare înscrisurile eliberate de bancă, înscrisuri în care se reflectă doar suma existentă în cont după ce pârâta a facut o serie de retrageri, fapt ce nu poate să îndepărteze aceste extrageri de la valoarea comună de partajat. I.R. a mai susținut că a formulat această acțiune suplimentară de partaj din cauza refuzului fostei sale soții de a partaja și aceste depozite bancare, dar și acțiunile pe care aceștia le dețineau.

O altă critică a acestuia se referă la faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că ceasurile și colecția numismatică au rămas în posesia sa și l-a obligat la plata a jumătate din valoarea acestora către pârâtă. De asemnea, chiar dacă instanța a constatat că diamantul este bunul său propriu, acesta nu se află în posesia lui, fapt pentru care solicită ca pârâta să fie obligată la restituirea lui și să fie înlăturată din decizia instanței de apel mențiunea conform căruia el este obligat să îi plătească fostei soții o sultă corespunzătoare unei jumătăți din valoarea diamantului.

Acesta a mai solicitat ca instanța de recurs să constate că dispozițiile instanței de fond și de apel prin care i se atribuie depozite bancare și acțiuni nu pot fi puse în executare și nu obligă cu nimic pe pârâtă, în condițiile în care ea este titulara depozitelor, conturilor și a acțiunilor și ea trebuie să fie obligată să-i plătească jumătate din sumele aflate în conturi în momentul separării în fapt.

O altă solicitare se referă la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata de fond, în apel și în recurs, care sunt cu mult superioare celor efectuate de fosta sa soție.

În privința probelor, a arătat că instanța de apel a motivat că bunurile de valoare s-ar afla în acel moment în posesia lui, dat fiind presupusul e-mail pe care el l-ar fi trimis fostei soții. I.R. contestă autenticitatea acestui e-mail întrucât acesta este o retransmitere a unui e-mail trimis de el foștilor colegi și asupra căruia pârâta a intervenit viciind conținutul inițial prin ștergerea unor fraze și adăugarea altora, defavorabile lui. Acesta nu a înțeles de ce instanțele au înlăturat în totalitate din probatoriu răspunsurile le care pârâta le-a dat la interogatoriu prin care aceasta a recunoscut bunurile mobile rămase în posesia ei, declarațiile martorilor audiați, dar și conduita pârâtei care nu a trecut în declarația de avere bunurile de valoare deosebită, pe care instanța le consideră bunuri comune.

I.R. susține că nu poate fi corectă nici opinia instanței de apel de a reține că intenția lui și a fostei sale soții a fost aceea de a transfera pe numele fiicei lor o sumă de bani pentru finalizarea studiilor, atât timp cât fiica lor, la acel moment, avea postul de medic rezident într-un spital din Franța, post care era foarte bine plătit. În ceea ce îl privește, nu putea să fie de acord cu acest lucru pentru că a plecat dintr-un apartament mobilat și a lăsat totul în urmă, mutându-se într-o garsonieră cu actuala sa soție, fapt pentru care avea nevoie de această sumă de bani.

Față de toate aceste susțineri, pârâta nu a formulat întâmpinare, dar prin intermediul unui apărător ales a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Hotărârea instanței de recurs

Având în vedere criticile formulate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, instanța de recurs (Curtea de Apel Suceava) reține că recursul poate fi solcitat doar pentru motive de nelegalitate ce pot fi încadrate în situații expres și limitativ prevăzute de lege iar obiectul cercetării judecătorești în această cale extraordinară de atac îl constituie hotărârea atacată, în limitele stabilite prin cererea de recurs, iar nu acțiunea inițială, introductivă de instanță.

Criticile care privesc exclusiv modul de apreciere a probelor de către instanțele de fond și, respectiv, stabilirea situației de fapt în speță vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii, neputând fi încadrate în niciuna dintre situațiile prevăzute de lege și, prin urmare astfel de critici nu pot fi analizate în recurs.

Având în vedere aceste considerente, instanța de recurs reține că nu pot fi primite criticile formulate de reclamant privind posesia unor bunuri (colecția de ceasuri și cea numismatică, diamantul) și modul de apreciere a celorlalte instanțe a probelor administrate (cu privire la cuantumul depozitelor bancare și posesia unor bunuri).

Contrar susținerii reclamantului, Curtea a reținut că instanța de apel a răspuns criticilor formulate privind cuantumul depozitelor bancare. Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect că prima instanță a stabilit că în masa de partajat pot fi incluse doar sumele existente la data pronunțării divorțului, respectiv la dat de 24 septembrie 2010, sume ce rezulă din înscrisurile transmise de bancă. În acest context, nu prezintă importanță transferurile și retragerile anterioare, care, fiind în timpul căsătoriei, se prezumă că au fost făcute cu acordul ambilor soți.

Referitor la cererea privind restituirea a două bijuterii care ar fi bunuri proprii, instanța de apel a reținut în mod corect că acestea i-au fost dăruite pârâtei, cu ocazia nunții, devenind astfel bunurile sale proprii. Astfel, susținerea reclamantului din recurs conform căreia pârâta a recunoscut aceste bunuri este lipsită de relevanță.

Curtea consideră neîntemeiată și critica reclamantului privind calculul eronat al sultei de către instanța de apel, acesta nefiind obligat prin decizia pronunțată de aceasta să îi plătească fostei soții jumătate din valoarea diamantului. Tot astfel, este neîntemeiată și critica potrivit căreia hotărârea nu va putea fi pusă în executare pentru că i s-au atribuit depozite bancare și acțiuni al căror titular este pârâta, iar aceasta nu a fost obligată cu nimic în acest sens.

Totuși, este întemeiată critica reclamantului privind soluția dată de instanțele de fond și apel cererii sale privind plata cheltuielilor de judecată, fapt pentru care Curtea admite recursul declarat de I.R. și modifică în parte decizia instaței de apel, în sensul că o obligă pe E.P. să-i plătească acestuia cheltuieli de judecată în valoare de 2.200 lei rămase în urma compensării.

Se observă așadar că în faza recursului nu sunt luate decizii care să aibă influență asupra fondului cauzei și, implicit, care nu au relevanță în materia dreptului familiei.

Așa cum deja am menționat, lichidarea regimului matrimonial se face, atunci când părțile nu pot ajunge la un consens, prin intermediul partajului efectuat de către instanța de judecată. Procedura partajului nu este o procedură extraordinar de complicată, cât, mai degrabă, o procedură complexă presupune multă atenție în ceea ce privește modul cum sunt împărțite bunurile care au aparținut celor două părți.

Cu toate acestea, procedura partajului nu privește în mod direct tema abordată, interesând mai mult principiile desprinse în urma parcurgerii acestei proceduri precum și modul sau criteriile după care instanța a calificat unele bunuri ca fiind comune sau nu.

COMENTARIU

Din punctul meu de vedere, interesante pentru tema abordată sunt aspectele referitoare la bunurile comune ale soților, bunurile proprii fiecăruia dintre ei, dar și modul în care atât instanța cât și părțile înțeleg să facă distincția dintre aceste două categorii de bunuri.

Deoarece în situația de fapt nu se precizează nimic referitor la regimul matrimonial sub care soții au fost căsătoriți, dar având în vedere și anul în care căsătoria dintre cei doi a fost încheiată, putem deduce că raporturile patrimoniale dintre aceștia au fost guvernate de regimul comunității legale. Acest lucru este subliniat și în literatura de specialitate, care statuează că regimul comunității legale constituie regula în materie și se aplică ori de câte ori soții nu și-au stabilit anterior căsătoriei regimul matrimonial ce urmează să li se aplice.

Din speța expusă se poate deduce cu ușurință o primă trăsătură a regimului comunității legale, și anume aceea că acest regim matrimonial este un regim de comunitate parțială, deoarece, potrivt legii, soții au atât bunuri comune cât și bunuri proprii. Astfel, din situația expusă rezultă că din categoria bunurilor comune ale foștilor soți I.R. și E.P. fac parte cele două apartamente, cele două autoturisme, bijuteriile din aur, bunurile de uz casnic și mobilierul, depozitele bancare și acțiunile.

Dacă în privința acestor categorii de bunuri lucrurile au fost clare și nu au existat neînțelegeri în ceea ce privește calificarea lor ca fiind bunuri comune, identificarea bunurilor proprii a presupus o serie de contradicții între cele două părți, contradicții care au fost soluționate în cele din urmă de instanța de judecată.

Astfel, în primul rând, între părți s-a purtat o dispută în ceea ce privește diamantul pe care reclamantul l-a câștigat cu titlu de premiu, colecția de ceasuri a acestuia, dar și colecția numismatică. Din punctul meu de vedere, instanța a apreciat în mod corect că diamantul constituie un bun propriu al lui I.R., deoarece acesta l-a câștigat ca premiu sau ca recompensă în urma fidelității sale față de o anumită revistă. În ceea ce privește premiile și recompensele, textul de lege este clar, art. 340 lit. e) prevăzând în mod expres că aceste bunuri sunt bunuri proprii ale fiecărui soț. Ca atare, instanța de judecată a respectat întocmai textul de lege, excluzând aceste bunuri din masa bunurilor de partajat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește colecția de ceasuri și numismatică, instanța a statuat că acestea reprezintă bunuri comune ale celor doi soți. Argumentul reclamantului potrivit căruia aceste bunuri au fost obținute doar ca urmare a pasiunii sale personale nu a avut o susținere și din punct de vedere al probelor, deoarece acesta nu a putut să dovedească faptul că bunurile au fost achiziționate din resurse financiare obținute exclusiv de el, altele decât cele din căsnicie. Prin urmare, din nou instanța a procedat corect, considerând aceste bunuri ca fiind bunuri comune, deoarece au fost fost achiziționate în timpul căsătoriei, prin aportul comun al soților, fiind considerate investiții producătoare de venituri pentru căsătorie.

În al doilea rând, o altă dispută s-a purtat între părți în ceea ce privește drepturile salariale ce urmau să fie încasate de către pârâtă, drepturi salariale în valoare de 27.000 lei. Reclamantul a susținut că acestea trebuie să fie incluse în masa bunurilor de partajat deoarece au fost obținute de către pârâtă în timpul căsătorie. Și în privința acestei solicitări a reclamantului instanța a procedat corect, excluzând aceste drepturi salariale din masa bunurile comune și calificându-le drept bunuri proprii ale pârâtei. Această decizie a instanței a fost susținută de argumentul conform căruia drepturile salariale pretinse de reclamant nu au intrat niciodată în comunitate deoarece nu au fost încasate în mod efectiv de aceasta. În acest sens s-a pronunțat și doctrina înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, deoarece natura juridică a salariului, sub imperiul Codului Familiei, a dat naștere la mai multe teorii, după cum urmează: salariul este un bun comun, salariul este un bun comun dar numai în raporturile dintre soți, salariul este un bun propriu, salariul este un bun propriu de afectațiune, salariul nu este nici bun comun, nici bun propriu, dar, odată încasat, poate fi bun comun sau propriu, în funcție de afectațiunea care i se dă.

Astfel, din punct de vedere al legislației muncii salariul se prezintă sub două forme: ca drept de creanță (salariul neîncasat), care este un bun propriu, și ca drept real de propietate (salariul încasat), care este un bun comun. Salariul are astfel o natură juridică dualistă.

Aceste controverse au fost rezolvate prin art 341 NCC care prevede că ,,Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.”.

Se observă așadar că decizia instanței de a exclude drepturile salariale neîncasate de pârâta E.P. este una temeinică și legală, împotriva tuturor susținerilor celeilalte părți.

Un ultim aspect pe care părțile l-au disputat se referă la solicitarea pârâtei, formulată prin cererea reconvențională, ca în masa bunurilor de partajat să fie incluse și o bormașină și un GPS, ambele în valoare de 1.150 lei. În această privință, prima instanță de judecată a reținut în mod greșit ca aceste bunuri să fie supuse partajului, deoarece în baza înscrisurilor depuse la dosar de către I.R. s-a arătat că acestea fac parte din patrimoniul unei societăți comerciale la care foștii soți au calitatea de asociați. Ori, patrimoniul soților este distinct de patrimoniul acestei societății, fapt pentru care, bunurile amintite nu pot fi incluse în comunitatea de bunuri a soților. Această eroare a primei instanțe a fost însă îndreptată prin decizia pronunțată de instanța de apel.

Din analiza speței prezentate se desprinde și unul dintre cele mai importante principii care guvernează comunitatea legală, respectiv principiul egalității dintre soți atât în ceea ce privește folosirea bunurilor comune cât și modul în care instanța de judecată a înțeles să efectueze partajul.

În ceea ce privește partajul bunurilor comune, din situația de fapt rezultă că acesta a cunoscut două etape. În primul rând părțile au convenit să împartă bunurile de o valoare importantă prin intermediul unei tranzacții sub semnătură privată, pe când, paradoxal, în ceea ce privește celelalte bunuri, care nu erau la fel de valoroase ca bunurile în privința cărora s-au înțeles, au apelat la instanța de judecată. Se observă așadar că apare un mod mixt de împărțire a bunurilor, lucru care nu este interzis de lege.

În ceea ce privește modalitatea efectivă de realizare a partajului, instanța a respectat întocmai prevederile legale, dispunând întâi preluarea de fiecare dintre soți a bunurilor proprii (după ce s-a stabilit care dintre bunuri au această calitate). Apoi a avut loc partajarea bunurilor comune. În ceea ce privește regularizarea datoriilor comune, în speță nu se face nicio referire la acestea.

Prima etapă a presupus stabilirea cotei-părți corespunzătoare fiecărui soț din masa bunurilor comune. Această cotă a fost în cazul de față de 50% din bunurile comune pentru fiecare dintre soți. Cea de a doua etapă a avut în vedere stabilirea loturilor ce revin fiecăruia dintre soți prin atribuirea bunurilor comune în natură. În realizarea acestei etape instanța a respectat regulile de drept comun privitoare la partaj, în ciuda numeroaselor critici formulate de reclamantul I.R. referitoare la sulta pe care acesta a fost obligat să o plătească fostei sale soții, având în vedere că lui i-au fost atribuite majoritatea bunurilor mobile (mobilierul, electronice, electrocasnice, aparate electrocasnice de bucătarie, diverse obiecte sanitare și alte asemenea).

În concluzie, se poate observa că noțiunile teoretice privind lichidarea regimului comunității legale pe care le-am prezentat în cuprinsul lucrării au fost aplicate întocmai în cauza pe care am analizat-o.

Aceasta a reflectat procedura prin care are loc lichidarea regimului matrimonial, etapele pe care această procedură le parcurge, dar și problemele care apar în cadrul acestei proceduri, probleme legate în principal de percepția părților cu privire la bunurile care trebuie supuse sau nu partajului. În soluționarea acestor probleme un rol esențial îl are instanța de judecată, care trebuie să aprecieze în mod corect probele prezentate de părți și să atribuie bunurile respectând întocmai dispozițiile legale.

CONCLUZII

Având în vedere noțiunile teoretice prezentate, corelate cu aspectele practice, putem trage următoarea concluzie: fiecare regim matrimonial prezintă avantajele dar și dezavantajele sale, alegerea unui regim matrimonial sau a altuia ținând strict de opțiunile personale ale fiecăreia. Astfel, cei care au o credință puternică în instituția căsătoriei vor alege, fără îndoială, regimul matrimonial al comunității legale. La această credință în instituția căsătoriei se adaugă și credința în Dumnezeu sau într-o religie. Aceste persoane nu vor putea să conceapă căsătoria decât în împrejurarea în care soții vor pune în comun toate bunurile lor pentru a susține căsătoria.

Pe de altă parte, persoanele mai practice și, poate, mai neîncrezătoare în instituția căsătoriei și în partenerul de viață, vor alege regimul matrimonial al comunității convenționale. Aceștia vor alege ca o parte din bunurile lor să nu facă parte din proprietatea și folosința comună a soților, asta doar în plan teoretic. Practic, aceste bunuri vor fi folosite de ambii soți, dar, în caz de desfacere a căsătoriei, ele vor reveni doar soțului proprietar. Alegând acest regim matrimonial, soții dau dovadă de un spirit comunitar, dar care nu este compatibil în totalitate cu interesele lor patrimoniale.

Astfel, atunci când, soții doresc o întrepătrundere mult mai accentuată a elementelor pecuniare, alegerea lor se va îndrepta către o comunitate extinsă de bunuri. Pe de altă parte, dacă doresc doar o întrepătrudere parțială a intereselor patrimoniale fără să pună în comun prea multe bunuri, menținând o categorie de bunuri proprii fiecăruia, vor alege comunitatea restrânsă de bunuri.

Motivele pentru care soții vor alege una dintre aceste două variante nu se rezumă doar la interesele lor patrimoniale. Atracția pentru un asemenea tip de regim matrimonial se poate manifesta și atunci când ei doresc să-și configureze altfel mecanismele de gestiune a bunurilor comune ori intenționează să prevadă modalități specifice de lichidare a comunității. Este evident faptul că în alegerea acestui regim matrimonial trebuie să se țină cont de restricțiile impuse de legislația în materie.

Avantajele pe care le conferă alegerea regimului matrimonial al comunității convenționale sunt prezentate și în doctrină. Astfel, se consideră că, în limitele permise de lege, soții își pot organiza interesele patrimoniale ale vieții conjugale așa cum cred de cuviință, în acord cu propriile interese pecuniare, mentalități, așteptări și alte variabile de natură subiectivă care se subsumează filosofiei de viață a respectivului cuplu.

În aceste condiții, soții pot să introducă în covenția matrimonială anumite clauze prin care se reglementează lichidarea comunității de bunuri. Prin intermediul acestorclauze soții vor putea simplifica în mod considerabil procedura costisitoare, anevoioasă și complexă a partajului.

Un rol rol important în configurarea voluntară a regimului matrimonial îl are notarul public care autentifică convenția matrimonială, deoarece acesta trebuie să redea cât mai exact intenția soților și să redacteze în mod adecvat toate stipulațiile convenționale.

La polul opus, se află regimul separației de bunuri. Acest regim matrimonial va fi ales de persoanele practice, pragmatice și prevăzătoare din dorința de a evita complicațiile și un partaj anevoios în caz de desfacere a căsătoriei. Astfel, bunurile lor proprii vor fi protejate și în niciun caz nu vor putea face obiectul unui partaj. Avantajele pe care regimul separației de bunuri le prezintă pot fi redate, scurt și la obiect, prin două cuvinte: simplitate și independență.

Independența patrimonială a soților în cadrul acestui regim matrimonial este deplină. Acesta este și motivul pentru care în Franța, la începutul secolului XX și până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, adeptele mișcării feministe doreau ca regimul separației de bunuri să devină regimul matrimonial legal.

Un avantaj extrem de important pe care regimul separației de bunuri îl conferă este acela că protejează soții în cadrul unui pasiv foarte important. În această situație, dacă unul dintre soți este comerciant lansat într-o activitate ce implică un mare risc profesional, se recomandă opțiunea pentru regimul separației de bunuri, soțul necomerciant fiind astfel protejat de riscul unei eventuale insolvabilități.

În condițiile în care interesele patrimoniale ale soților nu sunt conjuncte, este evident faptul că și gestiunea bunurilor este mult simplificată față de cea din cadrul regimurilor de tip comunitar. Din acest aspect decurge și simplitatea cu care se realizează lichidarea bunurilor, cel puțin la nivel teoretic. Astfel, neexistând bunuri comune, nu va exista nici partaj, fiecare dintre soți menținându-și proprietatea și gestiunea bunurilor proprii.

Această perspectivă simplistă asupra separației de bunuri se poate dovedi însă de multe ori iluzorie, având în vedere că în mod inevitabil comunitatea de viață generează o anume comunitate de interese și chiar o confuzie parțială a acestora. Astfel, atunci când soții nu au, fiecare în parte, o anumită vocație pentru individualism și administrare meticuloasă care să-i ajute să conserve probele tuturor operațiunilor juridice cu caracter patrimonial în care sunt implicați, situația devine mai puțin simplă și clară.

În ceea ce privește dezavantajele regimului separației de bunuri, este evident faptul că soțul care nu desfășoară o activitate profesională este dezavantajat, el ocupându-se în special de creșterea copiilor și întreținerea gospodoriei. Munca depusă de acesta este foarte greu de evaluat în bani, fapt pentru care a fost reglementat instrumentul juridic al prestației compensatorii, în scopul de a tempera impactul pe care divorțul l-ar putea avea asupra condițiilor de viață ale acestui soț.

Pentru e evita orice fel de confuzie în cadrul patrimoniilor lor, soții sunt nevoiți să țină în permanență o evidență strictă și clară a tuturor bunurilor pe care le achiziționează, dar și a datoriilor pe care le contractează. Modul în care soții țin această evidență este lăsat la libera lor apreciere.

Analizând aspectele teoretice ale regimului separației de bunuri, se poate observa că acest regim matrimonial va fi ales de soții care nu au încredere unul în celălalt, deoarece fiecare dintre ei agonisește bunuri doar pentru el, fără să conteze interesele lor comune.

Cu toate acestea, regimul separației de bunuri nu va putea fi practicat de oamenii care nu au ce împărți și nu se va ,,reduce la proprietatea asupra veselei și a unui apartament debranșat de la rețeaua de alimentare cu apă și energie a blocului…”. Astfel, opțiunea pentru acest regim matrimonial va aparține acelora pentru care acesta este potrivit și necesar (categoriilor socio-profesionale din domeniul afacerilor, profesiilor liberale, celor recăsătoriți care au copii din căsătorii anterioare).

BIBLIOGRAFIE

ANIȚEI Nadia Cerasela, Convenția matrimonială potrivit noului Cod Civil, Ed. Hamangiu, București, 2012.

ANIȚEI Nadia Cerasela, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012.

AVRAM Marieta, ANDREI Laura Marina, Instituția familiei în Noul Cod Civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010.

AVRAM Marieta, NICOLESCU Cristina, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010.

BACACI Alexandru, DUMITRACHE Viorica Claudia, HAGEANU Cristina Codruța, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

BACACI Alexandru, DUMITRACHE Viorica Claudia, HAGEANU Cristina Codruța, Dreptul familiei, ediția 6, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

BAIS Flavius-Antoniu, CHELARU Eugen, CONSTANTINOVICI Rodica, MACOVEI Ioan, Noul Cod Civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012.

BANCIU Maria, BANCIU Adrian Alexandru, Dreptul familiei conform Noului Cod Civil- curs universitar, Ed. Hamangiu, 2012.

BODOAȘCĂ Teodor, DRAGHICI Aurelia, PUIE Ioan, MAFTEI Iulian, Dreptul familiei, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2013.

CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin, în diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic, București, 2010

CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000.

DUȚĂ Cristina Ramona, BACACI Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soți la confluența dispozițiilor Codului Familiei și Noului Cod Civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

FRENȚIU Gabriela Cristina, Noul Cod Civil- comentarii, doctrină și jurisprudență, vol.1, Ed. Hamangiu, București, 2012.

GHIȚĂ Oana, ALBĂSTROIU Roxana Gabriela, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale. Sinteze. Teste grilă, Ed. Hamangiu, 2013.

LUPAȘCU Dan, CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, Dreptul familiei, ediția a II-a, amendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

LUPAȘCU Dan, CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2010.

NICOLESCU Cristina, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul Noului Cod Civil român- Abordare istorică, utilitaristă și comparativă, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

ROMOȘAN Ioan Dorel, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

VASILESCU Paul, Regimuri matrimoniale. Parte generală- ediția a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2009.

Reviste de specialitate

CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, ,,Instituția familiei în noul Cod Civil. Modificări adoptate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil”, Pandectele săptămânale, nr. 17/2011.

CRĂCIUNESCU Cristina Mihaela, LUPAȘCU Dan, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod Civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, Pandectele Române, nr. 8/2011.

NICOLESCU Cristina, ,,Participarea la achiziții- un regim matrimonial complicat și marginal?”, Revista Română de Drept Privat, nr. 5/2010.

NICOLESCU Cristina, ,,Regimurile matrimonale convenționale reglementate de Noul Cod Civil”, Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2009.

Legislație

Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.

Legea 287/2009 privind NOUL COD CIVIL, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011.

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.

Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial nr. 60/26 mar. 1996.