Regimurile Dictatoriale din Romania
Regimurile dictatoriale din România
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I. Regimul dictatorial al lui Carol al II-lea
Secțiunea I: Erodarea sistemului democratic.Factori determinanți
Secțiunea II: Regimul politic introdus prin Constituția din 1938
Secțiunea III: Abdicarea regelui Carol al-II-lea
CAPITOLUL II. Regimul Dictatorial Antonescian
Secțiunea I: Instaurarea regimului Antonescian
Secțiunea II: Viziunea politică a Generalului Ion Antonescu
Secțiunea III: Arestarea și condamnarea Generalului Ion Antonescu
Capitolul III.Regimul Dictatorial Comunist din România
Secțiunea I:Societatea românească după al doilea război mondial
Secțiunea II: Regimul Georghe Gheorghiu-Dej (1948-1965
Secțiunea III: Regimul Nicolae Ceaușescu (1965-1989
1.Contradicțiile industrializării, realizării și eșecuri
2. Colectivizarea și impactul asupra satului românesc
3. Politica demografică
4. Distrugerea satelor și urbanizarea lor.
5. Sistematizarea satelor
6. “Centrul civic” și alte proiecte urbane
7. Represiunea și Securitatea
8 Viața cotidiană în România Comunistă
Concluzii
Bibliografie
Introducere
România, datorită unor împrejurări istorice legate de anumiți factori, a cunoscut, în epoca contemporană, mai multe regimuri dictatoriale.
Primul regim dictatorial din România l-a constituit cel al regelui Carol al doilea din februarie 1938 și începutul lunii septembrie 1940.
Regimul dictatorial al lui Carol al II-lea comporta o serie de caracteristici:
– a fost un regim de dictatură regală de ordin personal, Carol al II-lea concentrând în mâinile sale, prin abrogarea Constituției din 1923 și înlocuirea ei cu o nouă Constituție, principalele prerogative ale puterii, limitând drastic drepturile și libertățile democratice;
a interzis activitatea tuturor partidelor politice existente atunci, înlocuindu-le cu un singur partid pe care și-a sprijinit politica și a cărui șef s-a autoproclamat, fiind vorba de Partidul Renașterii Naționale, iar în 1940, Partidul Națiunii. Așadar, unipartidismul în România, cu rol negativ își are punctul de plecare în regimul lui Carol al II-lea;
a menținut, deși formal, anumite semne ale democrației, precum Parlamentul constituit după bunul plac al regelui, o anumită libertate a presei etc. Rezultă deci faptul că regimul politic din timpul lui Carol al II-lea nu a fost unul totalitar ci unul de dictatură personală;
a promovat o politică oscilantă atât pe plan intern cât si extern, cu consecințe grave pentru țară legate mai ales de rupturile teritoriale din 1940 când s-a cedat în fața presiunilor sovietice care a anexat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Hertei, cum și în fața dictatului de la Viena din 30 august 1940, prin care Nordul Transilvaniei a fost cedat horthyștilor, la fel și în cazul cedării județelor dobrogene Durostor și Caliacra (Cadrilaterul) Bulgariei.Ca urmare a acestei tragice situații pentru soarta României, începutul lunii septembrie 1940 a fost marcat de mari proteste și demonstrații populare împotriva lui Carol al doilea care în final și sub presiunea unor forțe politice interne și externe a fost silit să abdice, trecându-se la un nou regim de dictatură, cel antonescian.
Înlocuirea dictaturii carliste cu cea antonesciană a fost determinată de situația dramatică în care se găsea România în acel moment când, pe lângă mutilarea integrității teritoriale, era lipsită pe plan extern de orice garanție sau sprijin din partea vreunei puteri încât era în pericol însăși existența statului național.
Regimul totalitar comunist s-a instaurat efectiv în România începând cu anul 1948 și a durat până în decembrie 1989, având următoarele caracteristici:
– regimul totalitar comunist s-a instaurat în România în mod treptat, prin accederea la putere a comuniștilor, care au recurs la o serie de acte succesive în scopul cuceririi depline a puterii politice. Dintre acestea menționăm în mod deosebit instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza format în majoritate din comunisti. Instaurarea acestui guvern s-a făcut după cum se știe, la presiunile Moscovei care, prin emisarul său Vâsinschi, sosit la București în mod special pentru acest scop a determinat pe regele Mihai să accepte înlocuirea guvernului Rădescu, cu guvernul dr. Petru Groza care va urmări ca principal scop comunizarea României. Trebuie menționat însă și faptul că instaurarea acestui guvern a fost însoțită de retragerea administrației sovietice din Ardealul de Nord, administrație care s-a instaurat samavolnic imediat după eliberarea acestuia de către armata română.Guvernul dr. Petru Groza, recunoscut imediat de către Uniunea Sovietica, nu a fost însă recunoscut datorită preponderenței sale comuniste, de către celelalte puteri aliate – Anglia și SUA, care au condiționat recunoașterea acestui guvern de includerea în componentț sa a câte un reprezentant din cadrul partidelor National Țăranesc și Național Liberal și organizarea de alegeri libere în scopul constituirii noilor organe ale puterii de stat, condiții acceptate în cele din urmă, ceea ce a condus la recunoașterea guvernului dr. Petru Groza și de către cele două puteri aliate.
Revoluția din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate și mai apăsătoare dintre regimurile totalitare din țara noastră – dictatura comunistă – deschizând calea unor profunde transformări economice, social-politice și culturale, ce au loc în societatea românească.
CAPITOLUL I
Regimul dictatorial al lui Carol al II-lea
Secțiunea I
Erodarea sistemului democratic.Factori determinanți
"În cei zece ani de domnie a lui Carol al II-lea, România a parcurs mai multe etape de evoluție. Din punct de vedere economic, criza din 1929-1933, apoi puternicul avânt din anii 1934-1938 și, în sfârșit, începutul recesiuniii (1939-1940). În ansamblu a fost o perioadă de progrese notabile, cu deosebire în ceea ce privește economia și mai ales industria."
Viața politică a fost foarte agitată, au avut loc mari confruntări între forțele democratice și cele extremiste; partidele politice au cunoscut un proces de erodare; ceea ce a înlesnit lui Carol al II-lea sa treacă la dizolvarea lor formală în martie 1938, pe fondul unei evidențe ascensiuni a Gărzii de Fier.
Mutațiile din vara anului 1940 n-au fost rezultatul unor evoluții firești, ci al contextului internațional, al creșterii agesivitătii Germaniei. În plan cultural s-au înregistrat progrese remarcabile, atât în privința creșterii nivelului de cultură al maselor, cat și în afirmarea unei reale elite intelectuale. Politica externă a României s-a caracterizat prin dinamism, prin efortul depus la nivel continental pentru salvgradarea păcii; pana la urmă, decisivă a fost poziția Marilor Puteri, care a condus spre cea de-a doua conflagrație mondială, țara noastră fiind victima politicii de forță și de dictat a Uniunii Sovietice, Germaniei si Italiei.
Suveranul Carol la II-lea, de la începuturile sale și până la sfarșit, nu a fost altceva decât un ins care a încercat să-și impună ideile si personalitatea, nu cea mai fara cusur, într-o lume dominată de o clasă politică departe de perfecțiune. Marcat puternic de propriile limite și încordările personale familiale (relațiile cu parinții, cu frații, cu soțiile, cu amnatele si țiitoarea Duduia), de contextul nefast politic intern și internațional, viața prințului Carol a fost predestinată sorții de pribeag. Rămâne un personaj regal controversat, un misterios care a lăsat în urma sa o viață tumultoasă. Carol al II-lea al României (15octombrie 1893- 4 aprilie 1953) a fost încoronat ca rege al României din 8 iunie 1930 până pe 6 septembrie 1940. Cel mai în vârstă fiu al lui Ferdinand von Hohenzollern, rege al României, si soția sa, Pricipesa Maria de Edinburgh (mai bine cunoscută ca Maria a României), care a fost nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii și deasemenea a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.Demiterea lui Octavian Goga (10 februarie 1938) și constituirea unui nou guvern sub președinția patriarhului Miron Cristea au marcat "falimentul" democrației românești interbelice, proces încadrat în fenomenul European ce caracteriza acea perioadă. Demne de reținut, în acest context, sunt cuvintele patriarhului Miron Cristea, rostite în calitatea sa de prim-ministru la ceremonia promulgării noii constituții: "Astăzi s-a distrus hidra cu 29 capete electorale (numărul partidelor) care a învrăjbit fără nici un folos pe toți spre paguba țării intregi ". Imediat după 10 februarie 1938 s-a trecut la insituționalizarea noului regim. Astfel Istrate Micescu a redactat textul noii Constituții, care a fost aprobat de Consiliul de Miniștrii și publicat la 20februarie. Pe 24 februarie, Constituția a fost supus cetățenilor spre "bună știință și învoire", deși marea majoritate a locuitorilor nu ajunseră să cunoască textul noii legi fundamentale, s-a anunțat că doar 0.13% din locuitori au votat contra acesteia.
Secțiunea II
Regimul politic introdus prin Constituția din 1938
În noua Constituție au fost menționate unele principii democratice că suveranitatea națională, separația puterilor în stat, monarhia ereditară, inviolabilitatea monarhului, responsabilitatea ministerială, rigiditatea constituțională, etc. Noua lege a menținut pricipiul conform căruia toate puterile statului emană de la națiune, precum și acela al separării puterilor în stat, dar în realitate acestea erau concentrate în mâna regelui. El era declarat "capul statului" (art.30) și în această calitate era organul prin care națiunea, titulara suveranitații, iși manifesta toate puterile. Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentanța Natională, puterea executivă prin guvern iar hotărârile judecătorești se executau în numele sau. în orice regim de democrație burgheză, puterea legislativa, este expresia voinței naționale, având un rol primordial față de puterea excutivă. Constituția răsturna acest principiu fundamental, acordând prioritate puterii executive, respectiv regelui. Guvernul era numit direct de suveran și raspundea numai în fața sa. Miniștrii, nemaiavând o bază parlamentară, depindeau direct de suveran. Acesta putea refuza fără motive sancțiunea legilor adoptate de parlament, în timpul cât Adunările legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni, regele putea să facă decrete cu putere de lege, semnarea tratatelor politice și militare cu statele străine nu mai avea nevoie de acordul parlamentului.
Constituția de la 1938 a dat o lovitura votului universal, urcând limita de varstă de la 21 la 30 de ani, fapt ce ducea la excluderea tineretului de la viața politică activă. Alegătorii erau împărțiți în trei categorii, în funcție de îndeletniciri: agricultură și muncă manuală, comerț și industrie, ocupații intelectuale.Parlamentul și-a pierdut o bună parte din pricipalele lui atribuții. Validarea mandatelor nu se mai făcea de deputați și senatori, ci de Înalta Curte de Casație și Justiție. Membrii Adunărilor legiuitoare erau obligați să depună jurământ de credință față de regim, ceea ce înseamnă subordonarea lor puterii executive. Deputații și senatorii aveau drept de inițiative legislative, dar numai pentru legile de "interes general", care și acestea puteau fi respinse prin veto-ul opus de rege. O noutate constă în introducerea pedepsei cu moartea în timp de pace: pentru atentate împotiva suveranului, membrilor familiei regale, șefilor statelor străine, înalților demnitari ai statului. Protestul lui Nicolae Iorga împotriva acestui articol a rămas fără rezultat. Regimul instaurat la 10 februarie și instituționalizat prin Constituția din 27 februarie 1938, marcă o modificare a formei de guvernământ din România. Monarhia iși asigură rolul dominant, precumpănitor, în sistemul politic al țării, parlamentul, guvernul și chiar puterea judecătorească fiind subordonate regelui Carol al II-lea. În consecință se poate aprecia că regimul însuși era dominat de autoritatea regală, care se exercită prin temeiul Costituției din 1938. Practicatori, ci de Înalta Curte de Casație și Justiție. Membrii Adunărilor legiuitoare erau obligați să depună jurământ de credință față de regim, ceea ce înseamnă subordonarea lor puterii executive. Deputații și senatorii aveau drept de inițiative legislative, dar numai pentru legile de "interes general", care și acestea puteau fi respinse prin veto-ul opus de rege. O noutate constă în introducerea pedepsei cu moartea în timp de pace: pentru atentate împotiva suveranului, membrilor familiei regale, șefilor statelor străine, înalților demnitari ai statului. Protestul lui Nicolae Iorga împotriva acestui articol a rămas fără rezultat. Regimul instaurat la 10 februarie și instituționalizat prin Constituția din 27 februarie 1938, marcă o modificare a formei de guvernământ din România. Monarhia iși asigură rolul dominant, precumpănitor, în sistemul politic al țării, parlamentul, guvernul și chiar puterea judecătorească fiind subordonate regelui Carol al II-lea. În consecință se poate aprecia că regimul însuși era dominat de autoritatea regală, care se exercită prin temeiul Costituției din 1938. Practic, s-a trecut de la forma de guvernămînt a monarhiei constituționale la cea a monarhiei autoritare. Acest regim avea să evolueze pe o curbă sinuoasă, sub impactul mutațiilor survenite în viața internațională și a presiunilor la care era supus România.La 30 martie 1938, Miron Cristea a prezentat demisia guvernului care, după opinia sa, "a pus bazele noului regim, a dat o nouă Constituție. Astfel, fiind oarecum terminată construcția podului pentru a trece pe drumul unei noi vieți de stat în cadre mai normale, nu mai este absolută necesitate guvernul în formațiunea sa de astazi". În aceeași zi s-a constituit un nou cabinet, prezidat tot de patriarhul Miron Cristea. Din punctul de vedere al structurii politice, guvernul era alcătuit din exponenți ai grupării liberale conduse de Gh.Tătărescu și ai grupării național-țărăniste în frunte cu Armand Călinescu care vor asigura baza tuturor cabinetelor din timpul acestui regim până în iulie 1940, alături de acestea, se aflau membrii ai camarilei, militari și tehnicieni.
În ziua de 30 martie a apărut decretul de constituire a Consiliului de Coroană- ca organ permanent, format din membrii desemnați de rege, care primeau o remunerație. Consiliul de Coroană avea un rol consultativ, hotărârile sale nefiind obligatorii pentru rege. Membrii Consiliului de Coroană purtau numele de consilieri regali și ocupau la ceremonii locul imediat după președintele Consiliului de Miniștrii.
În noul organism au fost incluși toți foștii președinți ai Consiliului de Miniștri care ocupaseră funcția de ministru de stat fără portofoliu în vechiul cabinet, cărora li s-au adăugat mareșalul C. Prezan și generalul Ernest Baliff. Acest Consiliu avea, in principal, menirea de a "acoperi" actele regelui, de a crea impresia că suveranul se bucură de încrederea și sprijinul unor personalități marcante ale vieții publice din România.
La 8 martie s-a discutat în Consiliul de Miniștrii problema dizolvării partidelor politice în timp ce Armand Călinescu și Al. Vaida-Voievod s-au pronunțat categoric pentru dizolvarea acestora, Gh. Mironescu afirmă: "Partidele au avut scăderi. Dar a le considera ca organizate de răufăcatori, asta nu. Dealtminteri vor lucra la întuneric. Nu se pot dizolva". Carol al II-lea s-a pronunțat categoric pentru interzicerea partidelor politice, astfel ca în ziua de 30 martie s-a publicat decretul-lege prin care toate asociațiile, grupările sau partidele politice erau dizolvate, lovitura puternică dată statului de drept.
Toate aceste măsuri au fost însoțite de o vehemență campanie împotriva vechilor partide. Guvernul a trecut la închiderea și sigilarea sediilor și cluburilor tuturor partidelor, la sechestrarea bunurilor și trecerea lor sub administrația Ministerului de Finanțe.
Carol al II-lea a hotărât dizolvarea tuturor partidelor politice, inclusiv a celor care-l urmaseră în politica sa, deoarece acestea nu se bucurau de aderența în mase și nu puteau constitui o bază solidă pentru noul regim. În consecință, suveranul a avut în vedere consituirea unei formațiuni politice recent convertite spre noul regim, cu scopul de a atrage pături cât mai largi de cetățeni.Regimul, care a "interzis" prin Constituție lupta de clasă, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a împiedica acțiunile revendicative ale oamenilor muncii. Pe această linie se inscrie dizolvarea sindicatelor, care în septembrie 1938 cuprindeau 80.000 de membrii. Prin decretul-lege din 12 octombrie1938 s-a hotărât crearea breslelor de lucrători, funcționari particulari și meseriași.
Urmărind să capteze masele, să le distragă atenția de la problemele vieții de zi cu zi, la 22 februarie 1940, Ministrul Muncii a fost împuternicit să inființeze așezămintele "Muncă și Voie Bună", ele aveau menirea să se ocupe de organizarea timpului liber al muncitorilor, funcționarilor particulari și meseriașilor, în vederea "desăvârșirii lor sufletești, morale, intelectuale și fizice", adică să-i educe în spiritual atașamentului față de regimul instaurat de regele Carol al II-lea.Cu toate măsurile luate, cu toată propaganda desfășurată, mecanismul statal nu reușea să pună în mișcare masele în direcția dorită de regim. Armand Călinescu notă: "Guvernul stă pe scenă și lucrează. Cetățenii stau in bănci și aplaudă uneori. Dar nu participă la această acțiune. Ei sunt intim legați de aceste acțiuni ". Tot el sesiză pericolul pentru regimul în slujba căruia se afla: "Aceasta poate avea ca rezultat izolarea treptată a guvernului, iar opinia publică ar rămâne disponibilă pentru orice canalizarefalsă. Prin urmare, sufletul națiunii se va dizolva și se va manifesta în afară de acțiunea guvernului ". În consecință, Călinescu a propus regelui să constituie un partid nou, deosebit de cele vechi prin denumire, structură și program. Noul partid trebuia să "acopere" acetele regelui, să asigure selecția cadrelor, să influențeze tineretul, să consolideze pozițiile regimului pe plan internațional și, totodată, să dea o lovitură de grație vechilor partide, care-și continuau activitatea de facto.
La 16 decemrie 1938 a apărut decretul-lege privind inființarea Frontului Renașterii Naționale, al cărui scop declarat era: "mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire a patriei și de consolidare a statului". Potrivit aprecierilor făcute de oamenii regimului, Frontul Renașterii Naționale a fost creat cu "menirea de a fi instrumental de realizre a unei democrații purificate" . Terminologia, chiar confuză, este de reținut, având în vedere faptul că noțiunea de democrație devenise de șuetă, fiind scoasă din vocabularul politic oficial.
Armata și magistratura au fost și ele "reformate", sub pretextul "întineririi" corpului de ofițeri și de magistrate, s-au făcut masive pensionări, puneri în disponibilitate, transferări, numiri, care au vizat ocuparea tuturor posturilor importante de către oameni devotați lui Carol. Asemenea "mișcări de cadre" s-au efectuat și în învățământ. Schimbările au fost numeroase, colecția "Monitorului Oficial" stă mărturie, dar ele nu au fost niciodată spectaculoase, șocante, ci au îmbrăcat, de fiecare dată, o formă legală.
După moartea lui Miron Cristea, în fruntea guvernului a fost numit, la 6 martie 1939, Armand Călinescu. El s-a aflat în permanență, de la 10 februarie 1938, până la moartea sa, la 21 septembrie 1939, în fruntea Ministerului de Interne, conducând simultan și alte minstere, între care cel al Apărarii Naționale. Armand Călinescu a fost omul pe care Carol al II-lea l-a sprijinit în toate acțiunile de politică internă și externă, socotindu-l cel mai capabil și devotat colaborator al său.La 9 mai 1939 a fost decretată o nouă lege electorală, care preciza ca aveau drept de vot numai știutorii de carte, ceea ce însemna o serioasa limitare a numărului de alegători; votul era exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripții. Numărul deputaților s-a redus de la 387 la 258. Senatul era alcatuit din 88 senatori aleși, 88 numiți de rege și un număr variabil de senatori de drept. Femeile au primit drept de vot, dar nu puteau fi alese în Corpurile legiuitoare.
Adunările legiuitoare și-au început activitatea la 7 iunie 1939; în mesajul de deschidere, Carol al II-lea afirma că acestea "sunt reunite sub semnul renașterii și al concordiei naționale", generate de actul din 10 februarie 1938, când el, regele, a intervenit "cu gândul curat și cu conștiința" că îndeplinește "un comandament pe care îl impuneau zilele grele ce treceam și moștenirea sfântă a făptuitorilor României Mari".Carol se afla în culmea puterii; el era "salvatorul", "omul providențial", "depozitarul" idealurilor naționale. Dar, în fapt, între propaganda oficială, poleită și paradisiacă, și realitatea crudă și adesea amară exista o sensibilă discrepanță.
Noul regim nu era, și nu putea să fie, expresia voinței și aspirațiilor poporului român. El reprezenta interesele unei părți a marii burghezii antifasciste, care pe plan intern se pronunța pentru restrângerea drepturilor și libertăților democratice, iar pe plan extern dorea menținerea orientării României spre Franța și Marea Britanie, consolidarea sistemului de alianțe din care făcea parte, apărarea păcii și statului teritorial.
Regimul de la 10 februarie 1938 era, în esență, exponentul marii burghezii industriale- interesată mai ales în industria grea metalurgică și în cea privind înzestrarea armatei- precum și al marii burgezii bancare. Această grupare s-a format și dezvoltat în perioada anterioară, fiind dependentă de sprijinul statului, care era principalul creditor și cumpărător al produselor realizate. În fruntea acestei grupări se afla însuși Carol al II-lea, care, cu o râvnă rar întalnită, a achiziționat pachete de acțiuni la aproape toate marile întreprinderi din România. Deasemenea, treptat s-a constituit, alaturi și adeseori în concurență cu capitalul bancar liberal, un nou centru financiar, al cărui exponent era statul și bugetul său. Însăși Banca Națională a României a ieșit de sub tutela liberalilor și a trecut in dependență față de puterea executivă. Astfel, între stat (reprezentat prin rege și camarila sa) și marea burghezie industrială și bancară s-a realizat o unitate de interese, o interdependență, care pe plan politic și-a găsit expresia în instaurarea regimului monarhiei autoritare.
Era deci firesc ca noul regim să promoveze în plan economic în primul rând interesele acestei grupări. De altfel, încă de la inceput Carol al II-lea a inițiat modificarea organelor de conducere a economiei și a creat altele noi. Astfel, la 7 aprilie 1938, Consiliul Superior Economic a primit sarcina de a elabora planul general economic al țării, la 2 mai s-a creat Comisia specială pentru îndrumarea, încurajarea și organizarea exporturilor de cereale, la 8 aprilie Ministerul Industriei și Comerțului a fost transformat în Ministerul Economiei Naționale, la 15 octombrie s-a înființat Ministerul Înzestrării Armatei.
Se cuvine remarcată preocuparea statornică a lui Carol al II-lea pentru modernizarea economiei românești, pentru dezvoltarea industriei autohtone, în special a celei pentru apararea națională. Vizitele făcute în marile întreprinderi industriale, recomandările făcute, recompensele acordate vizau stimularea producției, asigurarea unui nivel competitiv pentru produsele românești.
Pe plan politic, regimul monarhiei s-a caracterizat printr-o mare instabilitate și incoerență. Această realitate este oarecum surprinzătoare daca avem în vedere faptul că, încă din vremea când era principe moștenitor, apoi în timpul exilului și cu deosebire după 8 iunie 1930, Carol se pronunțase pentru întărirea rolului monarhiei în viața de stat, pentru un regim autoritar și se angajase cu toate forțele sale pentru realizarea acestui obicetiv.
În intervalul 10februarie 1938- 4 septembrie 1940 s-au perindat la cârma țării 9 guverne, prezidate de: Miron Cristea (10 februarie-30martie, 30martie 1938-31 ianuarie 1939, 31 ianuarie- 6 martie 1939), Armand Călinescu (7 martie-21 septembrie 1939), gen. Ghe. Argeșanu (21-21 septembrie 1939), C. Argetoianu (28 septembrie-23 noiembrie 1939), Gh. Tătărescu (23 noiembrie 1939- 10mai 1940; 10 mai-4iulie 1940). Acest fapt arată limpede baza șubredă a regimului, lipsa de stabilitate a acestuia.
Larga "adeziune populară" de care se vorbea era iluzorie în condițiile în care propaganda ostilă regimului era interzisă, presa partidelor politice suprimată, singurele întruniri politice admise fiind cele de adeziune față de Carol al II-lea și politica sa.Deși a înghițit fonduri însemnate, Straja Țării n-a putut deveni o organizație temeinică, nu și-a dovedit eficiența sperată de rege. Cei peste 4 milionae de tineri înscriși în Straja Țării au fost organizați în legiuni, centurii, stoluri, iar conducătorii lor instruiți în tabere speciale (pentru apărarea pasivă; formații sanitare; poștă și telegraf; telefon; radiotelefonie, etc.). Activitățile desfășurate au căpătat mai mult un caracter tehnic, aspectul politic, de preslăvire a "marelui străjer", desfășurându-se formal, neavând o reală aderență la masa participanților.
Consiliul de Coroană n-a putut asigura regimului influența și prestigiul urmărite de Carol al II-lea. În momentele critice din vara anulului 1940, regele s-a văzut nevoit să invite la ședințele Consiliului de Coroană oameni politici care îi erau adversari declarați și să asculte din partea lor rechizitorii dintre cele mai dure. Astfel, un organism oficial conceput ca un sprijin al regimului s-a transformat într-un cadru de manifestare a unor persoane ostile regelui Carol al II-lea.
Frontul Renașterii Naționale (F.R.N.) n-a putut căpăta consistența dorită de rege. Cei peste 3.5 milioane de membrii pe care-i avea încă din ianuarie 1939 nu se simțeau legați între ei, fiind, cei mai mulți, înscriși din oficiu (membrii breslelor, functionarii de stat, etc.), iar alții- doritori să ocupe posturi- din oportunism politic. Frontul nu avea un program și o ideologie clară . În afară de câteva lozinci de proslăvire a suveranului și de justificări, adesea naïve, a regimului instaurat la 10 februarie 1938, Frontul nu a putut îmbogăți peisajul politic al țării cu aproape nimic. El avea o anexa, care se manifesta la zile festive și parade, cand o masă de uniforme, inunda instituțiile publice și piețele. Vechiile asperități între grupările politice care îl sprijineau pe Carol al II-lea nu numai că nu s-au tocit, dar chiar s-au amplificat, fiecare voind să tragă foloase cât mai consistente de pe urma noului regim. Astfel încât, Frontul Renașterii Naționale "a rămas un conglomerat de grupări, curente, orientări si tendințe, care se reuneau pentru a constata că de fapt sunt în dezacord și care își trăiau realitatea, viața în afara frontului ".Conștient de acest fapt, la 22 iunie 1940, Carol al II-lea a hotărât transformarea Frontului Renașterii Naționale în Partidul Națiunii, declarat "Partid unic și totalitar", aflat sub conducerea supremă a regelui. În acest partid erau obligați să se înscrie toți funcționarii publici, membrii organelor de conducere a asociațiilor de conducere, membrii consiliilor de administrație ale întreprinderilor publice și private, s.a.m.d. Cei care refuzau să se înscrie erau în mod automat revocați din funcție. Dar, Partidul Națiunii- datorită evoluției rapide a evenimetelor externe n-a apucat să se organizeze, întrucât regimul însuși s-a prăbușit. În speranța că va obține bunăvoința lui Hitler, Carol al II-lea a promulgat în aceeași zi, 22 iunie 1940, decretul-lege pentru "apărarea ordinei publice unice și totalitare a statului român", care prevedea pedepse grele pentru cei ce făceau propagandă în vederea schimbării organizării politice a țării, care ar fi constituit asociații secrete sau ar fi reconstituit asociații dizolvate, precum și orice parte care ar fi urmărit să discrediteze Partidul Națiunii "organizația politică unică recunoscută de lege".
Parlamentul, căruia Carol afirma că i-a dat un conținut nou, cu adevărat reprezentativ, s-a dovedit și el o instituție incomodă pentru regim. Conform decretului din 3 iunie 1939, deputații și senatorii au fost obligați să depună jurământ de credință față de rege și să poarte uniforma Frontului Renașterii Naționale. Între cei care au refuzat, s-au aflat Iuliu Maniu, I. Mihalache, dr. N. Micu si C.I.C. Bratianu (senatori de drept), fapt ce a fost comentat în termeni cu totul nefavorabili regelui Carol al II-lea.În timp ce unii deputați au găsit de datoria lor să laude pe rege, care a "salvat" țara, alții au adoptat o atiutudine critică față de regim. Tradiția parlamentară de șapte decenii crease o mentalitate democratică, și anume aceea de a controla activitatea guvernamentală și a se implica în toate problemele interesând statul român.Deteriorarea situației internaționale, declanșarea celui de-al doilea război mondial, lichidarea sistemului de alianțe pe care se întemeia politica externă a României, presiunile tot mai puternice ale Germaniei, pretențiile revizioniste ale unor vecini și amputarea teritoriului național au pus poporul român în fața unor situații dramatice. Dincolo de ambițiile și situația unui monarh, asemenea probleme vizau existența însăși a națiunii noastre, a tuturor claselor și categoriilor sociale.
Dizlovând partidele politice la 30 martie 1938, Carol al II-lea n-a avut curajul să treacă la lichidarea lor, întrucât acestea aveau influență asupra maselor , stăpaneau parghii economice puternice, isi creasera intinse relatii in afara hotarelor tarii.Partidele favorabile politicii regale: Partidul Agrar (C. Argetoianu), Frontul Romanesc (Al. Vaida Voievod), Partidul Nationalist-Democrat (N. Iorga), gruparea liberala a lui Gh.Tatarescu sic ea national-țărănista condusă de Armand Călinescu au primit favorabil actul dizolvării partidelor politice și măsurile care au urmat, căutând să t ragă maximum de foloase din partea noului regim. La rândul său, Carol al II-lea a îngăduit ca aceste organizații să își continue activitatea, în limitele impuse de legislația existentă, concretizată în ținerea legăturii permanente între conducerile centrale și organizațiile județene, editarea unor ziare proprii sub titulatura "independența"sa. Membrii acestor partide si grupări au ocupat funcții și demnități, oferind principala sursă de cadre pentru regim.Partidul Maghiar și-a luat numele de Comunitatea Maghiară, dupa care și-a aderat in ziua de 17 ianuarie 1939 la Frontul Renasterii Nationale, devenind o filială a acestuia. Pe de altă parte, Partidul German, sub numele de Comunitatea Germanilor dinRomânia, a devenit o filială a Frontului. Cele două organizații ale burgehziei și moșierimii maghiare și germane s-au depărtat tot mai mult de orientările primate de la București, conducându-se dupa indicațiile Budapestei și, respective, ale Berlinului.
Odată cu apariția decretului privind dizolvarea partidelor politice, Partidul Social-Democrat a renunțat la activiatatea politică deschisă. Conducerea P.S.D. a fost unitară în a aprecia de ce trebuiau folosite toate posibilitățile pe care le oferea activitatea legală în sindicate, iar apoi în bresle. În privința atitudinii față de regim, Comitetul Executiv al P.S.D a fost puternic divizat. Decretul-lege din 30 martie 1938 a determinat prima luare de atitudine din partea liderilor național-țărăniști și liberali, care au înțeles că suveranul nu se limita doar la acțiuni împotriva Gărzii de Fier, ci era decis să permanetizeze regimul monarhiei autoritare, distrugând sistemul democrației burgheze întemeiat pe partide politice.
Iuliu Maniu a declarat că actul dizolvării partidelor politice era neconstituțional, și preciza: "nu ne socotim dizovați, ci ne simțim obligați a continua activitatea noastră". La rândul său, C.I.C. Brătianu a adresat regelui un memoriu de protest împotriva decretului-lege din 30 martie În ședința Delegației Permanente a Partidului Național-Liberal din 5 aprilie 1938, C.I.C.Brătianu își afirma convingerea că: "Mai curând sau mai târziu, tot la acțiunea de partid trebuie să se revie, pentru a da vieții naționale un ritm normal".
În privința dreptului românesc din perioada antonescian putem afirma că, spre exemplu dreptul civil a fost guvernat, în principal de regimul Codului Civil român din 1864 și de cel al legilor elaborate ulterior în completarea și modificarea acestui cod. Constituția din 1938 statuând, prin art. 16. că: "Proprietatea de orice natură, precum și creanțele, attât asupra particularilor cât și asupra statului, sunt inviolabile și garantate ca atare", menține regimul juridic anterior, și imprimă instituției proprietății noi valențe progresiste. Instituind garanții ferme necesare dezvoltării și consolidării proprietății în societatea românească, prin dispozițiile aceluiași articol (alin.III) confiscarea averii ca pedeapsă n-a fost admisă decât cu totul excepțional(caz de înaltă trădare și delapidare). Dominat de principiile apărării și consolidării proprietății private, regimul acestei instituții a statuat că nu este îngăduit nimănui a propovădui prin viu grai sau înscris, împărțirea ori distribuirea averii altora. În perioada 1938-1940, se cunosc evoluții de remarcat în privința regimului persoanelor, precum și al regimului căsătoriei și familiei.
Cele două coduri penale: Codul Penal din 1937 și Codul Justiției militare, din același an, au cunoscut unele evoluții interesante, domeniul cel mai supus transformărilor legislative fiind cel al "ordinii publice și siguranței statului".Corespunzător cerințelor politice penale a statului din acea perioada, prin Dectretul-Lege din 17 februarie 1938 privind apărarea ordinii publice, constituirea prin viu grai sau înscris a schimbării formei de guvernământ a statului, împărțirea ori distribuirea averii altora, precum și tipărirea sau multiplicarea în orice mod și împrăștierea de manuscrise etc. ce ar conține un îndemn la săvârșiea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite de lege, constituie infracțiuni și sunt pedepsite cu asprime de lege.
În această perioadă au avut loc o serie de modificări ale Codului penal și a Codului justiției militare prin care, schimbându-se incriminările unor fapte penale, s-a produs o înăsprire a regimului pedepselor penale. Astfel, prin Jurnalul Consiliului de Miniștrii, din 24 mai 1938, pentru atentate contra suveranului, membrilor familiei regale, șefilor statelor străine, precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic, s-a introdus provizoriu în dreptul penal pedeapsa cu moartea (pe termen de un an). Elaborat în 1937, noul Cod de procedură penală intrat în vigoare odată cu Codul penal, are ca izvoare : Codul de procedură penal roman "Alexandru Ioan Cuza" din 1865, tezele școlii penale românești. Menținând sistemul garanțiilor procesuale, Noul cod a reglementat instituția achitării peroanei nevinovate, alături de care a adăugat instituția încetării urmăririi (pentru stingerea acțiunii penale printr-o cauză legală) și anularea urmăririi (pentru stingerea acțiunii penale printr-o cauză legală) și anularea urmăririi.
În privința competenței materiale, noul cod a prevazut ca instanțe de prim grad: judecătoriile de pace, tribunalele și curțile cu juri ca instanțe criminale. Controlul asupra activității primelor instanțe a fost asigurat prin reglementarea jurisdicției de apel înfăptuită de instanțe superioare. În cadrul sistemului acestei jurisdicții continuă să existe Înalta Curte de Casație și Justiție a României, ca instanță supremă în stat . Potrivit noului cod fazele procesului penal erau: cercetarea- cu funcția ei de descoperire a infracțiunilor și infractorilor- realzată de poliția judiciară; urmărirea penală- realizată de Ministerul Public; instrucția -cu sarcina trimiterii inculpatului în judecată de către judecătorul de instrucție și judecata- cu misiunea decisivă asupra procesului, sarcină încredințată magistraților. Noul cod introduce astfel regimul separației fazelor și actelor procesuale, a organelor judiciare și a funcționarilor publici investiți cu atribuții în domeniul puterii judecătorești a statului. În privința modernizării procesului penal este de remarcat că noul cod a consacrat sistemul "probelor libere", regim care prevede dreptul judecătorului de a administra și din "oficiu probe". De aici și măsura suprimării probei legale absolute a proceselor verbale, acordând prin art. 139 tuturor proceselor-verbale încheiate de autorități forță probantă judiciară numai până la proba contrarie.Menținând instituțiile procesuale moderne reglementate de legiuirile apărute în epoca interbelică, și acest cod, ca și codul penal din același an, a prevăzut în dispozițți moderne, democrate.Revenind la relația lui Carol cu legionarii. Sesizând că unul din scopurile dictaturii regale era lupta împotriva legionarilor, conducătorul acestora Cornelui Zelea Codreanu a dat, la 21 februarie 1938, o circulară prin care hotăra încetarea activității partidului "Totul pentru Țară"și a mișcării legionare motivând-o cu faptul că ceasul biruinței "încă nu a sunat". Cu toate acestea, în urma unei scrisori calomnioase și jignitoare adresate la 26 martie 1938 lui N.Iorga, C.Z.Codreanu a fost judecat și condamnat la 6 luni închisoare, iar în urma găsirii unor documente incriminatoare -la 10 ani muncă silnică. Totuși, sub presiunea Germaniei naziste, dictatura regală a alunecat spre cdreapta, nu atât din convingere, cât și din necessitate politică. Într-adevăr, nori negrii plateau deasupra Europei. Acțiunile Germaniei erau tot mai sfidătoare, iar acordul de la Munchen(29 septembrie 1938) a evidențiat falimentul politicii de securitate colectivă al Franței și al Marii Britanii. România devenea tot mai izolată politic, aceasta în condițiile în care era înconjurată de vecini revizioniști. Sesizând acest lucru Carol al II-lea a întrprins vizite la Londra și , dare le s-au sortat cu eșec. La întoarcerea spre , el a avut in noiembrie , o întrevedere cu Adolf Hitler la Berchtensgarden. Hitler i-a cerut "retragerea Romaniei din Societatea Națiunilor, denunțarea tuturor tartatelor oficiale și secrete, precum și a convențiilor militare, economico-comerciale, contrare spritului și literei tratatului de alianță totală germano-român, care ar fi urmat să devină baza politicii interne și externe a României, aducerea Gărzii de Fier la putere".
Carol refuză, iar întors în , a decis lichidarea principalelor căpetenii legionare.
Secțiunea III
Abdicarea Regelui Carol al II-lea
Viața internațională a continuat să se deterioreze, iar la acest pericol extern s-au adăugat și tulburările provocate de disputa Carol al II-lea și legionari. (aceștia îl asasinaseră pe Armand Călinescu).La sfârșitul anului 1939, Carol al II-lea a inițiat politica de "reconciliere națională", cerând tuturor românilor să colaboreze pentru apărarea intereselor țării. Evenimentele se scurg într-un ritm alert iar la sfărșitul lunii iunie 1940, România Mare nu mai exista, datorită presiunii sovietice. La 30iunie, regale a comunicat lui W. Fabricius, mistral Germaniei la București , hotărârea României de a renunța la garanțiile anglo-franceze și dorința de a ajunge la un accord general cu Reichul; la 1 iulie, Carol al II-lea a solicitat ca o misiune militară germană să fie trimisă în România.
Politica de reconciliere promovată de Carol în interior(față de legionari) și în exterior(față de Axă) nu a salvat de izolare. Astfel, în iunie 1940 România pierde Basarabia, apoi urmează Bucovina de Nord și ținutul Herței iar iar la sfârșitul lunii august este pierdută și Transilvania. În total, România apierdut aproximativ 100,000km2 cu o populație de 6,8 milioane locuitori.
Situația internă și internațională creată îl face pe Carol să i-a decizia abdicării. În septembrie 1940, când Carol al II-lea părăse țara, iar incertitudinea și îngrijorarea dominau spiritual public, nimeni nu se gândea să facă un bilanț obiectiv al celor 10 ani de domnie. Din contra, sentimental general era acela că regale fusese principalul vinovat pentru situația în care ajunsese România. Criticile, înăbușite ani de-a rândul, au izbucnit într-o violență de limbaj nemaiutilizat până atunci împotriva unui rege.
Ziarul "Universul" publica, sub semnătura lui Aurelian Popescu, un articol care începea astfel: "A abdicat acela care a fost Carol al II-lea. Acela de care generațiile viitoareîși vor aduce aminte ca de cea mai mare pacoste căzută vreodată pe capul României. S-a sfârșit azi, 6 septembrie 1940, o parte din calvarul pe care timp de 10ani îl îndură neamul acesta cu resemnare și bărbăție demnă de o cază mai bună, în speranța că o cât de mică licărire de cumințenie, se va ivi în capul degeneratului care ajunsese pe tronul țării".
Președintele Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu, analizând într-un amplu articol cauzele prăbușirii din 6 septembrie 1940, afirma: "regale Carol al II-lea a recurs la diverse experiențe și manopere cu scopul de a introduce și consolida un regim personal, grupând în jurul său elemente iresponsabile și politicieni neprevăzători, terorizați sau ademeniți prin favoruri[.] Cauza abdicării este concepția sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate, fără busolă sigură, în continuă oscilație oportunistă, practicată prin manevre și abilități care au săpat prăpastia între Coroană și țară și care a trebuit să ducă la falimentul și distrugerea politicii sale" .
C.I.C Brătianu, nota: "formarea guvernelor cu oameni fără tradiție, nici experiență, cu lipsa de unitate între membrii lui, cu nenumărate schimbări de deținerea portofoliilor ministeriale, și decretelor-lege nestudiate apărute prin inspirații nocturne au creat o stare de instabilitate care a dezorganizat administrația țării și a armatei iar propaganda făcută, nu era în interesul țării, ci pentru proslăvirea regimului instaurat în România".
Carol al II-lea a părăsit , împreună cu amanta sa, într-un tren cu 12 vagoane, care adăpostea imense bogății, între care 41 de tablouri semnate de mari artiști precum Tizian, El Greco sau Grigorescu. Dupa ce a locuit în mai multe țări latino-americane, Carol s-a stabilit in Portugalia. În timpul razboiului, și imediat dupa aceea, se pare ca el a avut unele tentative de a-și recăpata tronul, luând contact și cu sovieticii, ceea ce a creat unele probleme Regelui Mihai, în perioda de negocieri pentru armistițiu cu forțele aliate. Însă nici un partid sau om politic, cu excepția lui Gh. Tătărascu, nu a fost de acord să discute o astfel de posibilitate. În cele din urmă, fostul Rege se căsătorește, in 1949, cu Elena Lupescu. În 1953, Carol al II-lea, suferind de cancer, s-a stins din viată. Imensa lui avere a fost moștenită de către Elena Lupescu, care i-a supraviețuit aproape 25 de ani.
Carol al II-lea a fost inmormântat in capela Regilor Portugaliei din Estoril.Consider că dincolo de soarta unui om, fie el chiar rege, sau a unei instituții, numita moarhie, se evidențiază realitatea că țara însăși a fost adusă, cu sau fără voia lui Carol al II-lea, într-o situație extreme de grea. Sfărâmarea statului național unitar și aducerea la putere a unui regim dictatorial cu complicitatea directă a Germaniei hitleriste au pus în fața poporului român probleme extreme de complexe și dificile, pentru rezolvarea cărora a trebuit să plătească numeroase jertfe.Am ales acest subiect deoarece consider că acest rege a rămas în paginile istoriei ca unul dintre cei mai controversați monarhi pe care Casa Regală a României i-a cunoscut în aproape două secole de existență, atât în ceea ce privește actvitatea sa politică, remarcându-se ca un rege autoritar dar și în ceea ce privește raportul adus de reformele date de acesta, într-o mai mică sau mai mare măsură, în domeniul stiințelor juridice. Fără îndoială Carol al II-lea este cunoscut și pentru viața sa amoroasă, legaturile sale cu Zizi Lambrino sau Elena Lupescu, i-au afectat activitatea politică, Elena Lupescu fiind una din cauzele pentru care monarhul a abdicat în 1940.
CAPITOLUL II
Regimul Dictatorial Antonescian
Secțiunea I
Instaurarea Regimului Antonescian
În anul 1940 ,miniștrii de externe Monotov și Ribbentrop s-au pus de acord sa împartă Polonia și să dobândească Basarabia.Germania,cu care România avea semnat un accord de aprovizionare cu grâne și alte materii prime,nu s-a opus ,neapărând unul dintre principalii furnizori de grâne.
Rusia Sovietică face primii pași și cutremură Europa,dovedindu-și tăria într-un război cu Finlanda.La 28 iunie 1940,Rusia sovietică impune României evacuarea Basarabiei întregi și a Bucovinei de Nord.
Dându-și seama de nefasta politică pe care o dusese și de comportamentul său cu atâtea consecințe negative,Regele asista neputincios la sfașiarea țarii.Romania pierde peste 360.000 km pătrați și bulgarii acapareză două județe din Dobrogea .Cedarea fără luptă a Basarabiei a determinat o reacție imediată din partea Generalului Antonescu.Prevăzând alte lovituri pe care țara urma să le primească,el a cerut audiența Regelui,darn u a fost primit.După 24 de ore este invitat la Palat ,iar regele îi arată situația dramatică a țări.La plecare,Generalul Antonescu i-a înmânat regelui următoare scrisoare:
“Majestate,
Țara se prăbușește.
În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare.
Mari și mici unități surprinse ,părăsite,se lasă dezarmate la prima amenințare.
Funcționarii ,familiile lor și ale ofițerilor au fost lăsate prada celei mai groaznice urgii.Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment au rămas în mâna inamicului.
Iată Majestate,schițat in fugă,numai un capitol al tragediei și calvarul unui neam care este numai la început.
Poporul și Armata au fost dezarmate fără luptă.
Demoralizarea lor este fără limită.Lipsa lor de încredere în conducător este totală.Ura lor contra vinovaților ,a tuturor vinovaților de ieri și de astăzi, crește.
Consiliul de Coroană va hotarî să cedați .
Deciziunea a dezlănțuit haosul.Consecința lui,anarhia și anarhizarea ,nu mai sunt la începutul lor.Țara care simte ,Țara care vede,Țara care presimte este consternată și în panică.Este consternată și în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe prim-miniștrii și pe miniștrii săi declarând :’’Suntem înarmați până în dinți’’,’’Nu vom ceda nici-o brazdă’’,’’ Să avem încredere oarbă și fără control în șefi și în priceperea și înțelepciunea regelui’’.
Nici o replică nu a fost tolerată ,orice strigăt public de alarmă a fost înnabușit adesea sângeros.
Țara a mai avut încredere în Generalul pe care Majestatea voastră l-a acoperit cu cea mai mare încredere și care a declarat recent la Chișinău că sunteți “cel mai puternic Rege din Europa”.Țara a avut încredere când a declarat să “a încins-o cu un brâu de foc,de fier și de beton”.
Realitatea însă s-a răsbunat .
S-a răsbunat fiindcă era alta ,cu totul alta.Dar Majestate ,acestea sunt fapte consummate.Acum trebuie să ne întrebăam ce vom face ?
Lăsăm totul baltă și ne răfuim între noi? Sau strângem rândurile și uitând totul,încercăm chiar și imposibilul?
Încercarea nu trebuie să o facă tot cei ce vor fi vinovați de a fi pregătit și dezlănțuit catastrofa.
Trebuie să schimbași imediat și sistemul și oamenii.
Dacă Majestatea voastră nu va pleca nici acuma , în acest ceas supreme, urechea la durerile neamului ,prăbușirea totală,prăbușirea iremediabilă vor urma.
Am prevenit de ani de zile în scris și verbal,și guvernele și pe șefii militari răspunzători,și pe Majestatea Voastră ,că va veni catastrofa de azi.
Am fost socotit însă ca răzvrătit și lovit ca atare.
În fața catastrofei am uitat totul .
Sunt gata să dau concursul ,dar la atitudine cinstită trebuie să mi se raspundă prin atitudine cinstită.
Nu mă voi răsbuna și nu voi răsbuna pe nimeni.Mă voi silii numai să salvez ce mai este de salvat din Coroană,din ordine ,din granițe.Ascultă-mă cel puțin în acest sens,Majestate!
Nu am fost un dușman al Majestății Tale.Am fost un slujitor fanatic al acestui Neam.Am fost înlăturat prin intrigi și calomnii de cei care au dus unde este ,și de forțele oculte.Nu mai asculta de aceștia,Majestate!
Ei te-au adus unde ești și ne-au adus unde ne găsim .
Este ultimul meu strigăt de alarmă ,Majestate !
General Ion Antonescu ,Iulie1940”
Ca urmare a acestui protest ,Generalul este trimis cu domiciliu forțat la Mănăstirea Bistrița (Vâlcea).
În toate acetele politice din acea perioadă ,Regele dictase măsurile cele mai importante.Cei care încercaseră să opună rezistență au trebuit să plece ori să cedeze.Guvernarea fusese deținută în ultima decadă de oameni care renunțaseră la orice veleutăți politice ,ca Gh.Tatarescu ,Armand Călinescu,generalul Argeșeanu,Ion Gigartu.
Carol al –II-lea renunțase la drepturile de moștenitor al tronului la 1926,refuzând să se separe de Elena Wolf-Lupescu.Și-a părăsit familia ,copilul,soția,Țara,tronul și a devenit simplu particular pe nume Carol Caraiman.S-a stabilit la Paris ,Ionel I.C.Bratianu,șeful Partidului Liberal,Maresalul Ion Averescu ,primul ministru Iuliu Maniu giraseră valabilitatea actului.În iunie 1927,Regele Ferdinand maore și este îngropat la Curtea de Argeș.Dintre copii Regelui Loial lipsea fiul cel mare, care își abjurase părintele și după moarte.Locul regelui este luat de un copil,Mihai I.în vârstă de șase ani,tutelat de o Regență compusă din Patriarhul Miron Cristea,Prințul Nicolae,fratele lui Carol și Ion Buzdugan,președintele Curții de Casație. După dispariția lui Ionel Bratianu și înlăturarea generalului Averescu, odată cu moartea lui Ferdinand ,în 1927 drumul spre domnia lui Carol era liber.Au mai trecut însă trei ani până când el să se decidă să revină ,când Țara a început să resimtă criza conducerii.Șefii partidelor politice nu erau mulțumiți că, în fruntea Țării se afla un rege-copul și o regență care slăbea prin moartea lui Buzdugan și înlocuirea lui cu C.Sarateanu.Ei au început să priveascăspre Carol al –II-lea și fiecare partid și-a trimis emisarii la Paris.Carol s-a reîntors la 8 iunie 1930,sub guvernarea național-țărăniștilor, promițându-i lui Iuliu Maniu că va renunța la Elena Wolf ,dar și-a încălcat cuvântul chiar din momentul sosirii.În domeniul politic,urmărește să știrbească drepturile celor două mari partie istorice și instituie guverne de specialiști :Iorga,Argentoianu.
În acest timp ,mișcarea legionară se afirmă prin acțiuni de teroare și dezordine.Se produc reacții împotriva curentelor de stânga și a mișcărilor muncitorești.În momentul când influența Gărzii de Fier devine supărătoare ,Carol al -II-lea ,îl însărcinează pe I.G.Duca,șeful Partidului Liberal să o dizolve .Ca urmare ,Duca este asasinat în noaptea de 30 decembrie 1933 ,în gara Sinaia ,când se ducea în audiență la Rege .Asasinii au fost glorificați sub denumirea de “decemviri”.În următorul govern al lui Gheorghe Tatarescu ,Generalul Ion Antonescu deține postul de șef al Marelui Stat Major.Regele Carol al-II-lea desființează legal Garda de Fier ,dar peste un an o lasă să reapară sub denumirea gasită chiar de el : Totul pentru Țară,în anul 1935 .Legiunea iese la suprafață,întărită,cu toate formațiile sale paramilitare ,reluând seria crimelor. Încă de când se afla în Anglia ,îm 1924 ca atașat military ,Ion Antonescu a repudiat crima lui Codreanu (asasinarea în plină ședință ,la tribunal, a comisarului de poliție).După înapoierea Regelui Carol al-II-lea , în 1930,evenimetele europene se precipită.Ascensiunea lui Hitler are ecouri în România .Generalul începe să se intereseze mai îndeaproape de mișcarea legionară.Își exprimă prima oară opiniile asupra Gărzii de Fier în cadrul audienței la Rege ,in 19933,după ce s-a solicitat să facă parte din guvernul Goga.El refuză,trimițând următoarea explicație lui Octavian Goga:
”Din dorință de a servi și pe dumneavoastră și numai din această dorință am încercat -și vă cer iertare dacă am greșit – o lărgire a bazei politice a viitoarei formații parlamentare.
Am eșuat.
În fața acestei noi situații ,și dat fiind că văd poate un greșit pericol în consultarea corpului electoral, înainte ca programul dumneavoastră cu adevarat românesc și creștin să poată fi simșit în mase ,vă rog să mă iertați dacă,după adânca reflecțiune,sunt nevoit să a declina cinstea ce mi-ați făcut a vă gândii din primul moment și la mine.”
Regele ținea cu orice preț să dea guvernului Goga o personalitate de prestigiu și l-a invitat pe General la Palat, încercând să-l convingă să accepte să fie parte din guvernul Goga. În calitate de minstru al Apărării Naționale, după deschiderea campaniei electorale cu sumbre prevestiri (la întâlnire sunt împușcați doi legionari)Generalul Antonescu are o convorbire cu Codreanu cerându-i “să nu sângereze pentru că orice violență va fi reprimată cu energie”.Codreanu a dat ascultare și algerile au decurs în liniște.Cabinetul Goga-Cuza se contituie fără participarea lui Maniu și Codreanu. Puțin după aceea, Octavian Goga moare și Generalul este invitat de Rege să formeze guvernul.El refuză.Între timp, Codreanu trimite o scrisoare ofensatoare lui Nicolae Iorga ,ca urmare a deselor atacuri ale acestuia la dresa legiunii.
Iorga se duce la Rege cu scrisoarea lui Codreanu și cere să fie dat în judecată pentru ofensa cu amenințări.Generalul Antonescu care promisese lui Codreanu ca-l va apăra dacă va fi amenințat ,considerând că amenințarea ar constitui un abuz din partea profesorului Iorga, se opune, luând apărarea unei cause drepte.Intransigența ministrului Apărării Naționale creează frământări în govern,care se soluționează prin înlocuirea Generalului Antonescu.
La 28 februarie 1938 se instaurează dictatura regală.Constituția este suprimată și partidele politice sunt desființate.Mișcarea legionară este îndepartată de la guvern,tocmai când avea o importantă majoritate de voturi.
Încep acțiuni represive ,care culminează cu sugrumarea ,în anul 1938, a lui Corneliu Codreanu și a altor 11 legionari ,fără judecată ,în pădurea de la Saftica ,lângă Otopeni.Garda este împinsă în opoziție fătișă față de noul regim.Se emit ordine și decorații legionare, se deschide o violentă campanie împotriva lui Carol al-II-lea ,a camarilei și a Elenei Wolf-Lupescu.Urmează câteva valuri de represiuni ,serii de atentate.În aceea toamnă,Carol al-II-lea împreună cu Marele Voievod de Alba-Iulia întreprind o seamă de vizite în Occident ,la Londra ,Paris ,iar în drumul de înapoiere la Berlin ,unde îl vizitează pe Hitler.Momentul acestei vizite era neprielnic.Intervenția rușilor ,în cazul unui conflict germano-cehoslovac presupune survolarea teritoriului românesc.În această directă implicație România urma sa-și dea asentimentul.Primit de Hitler ca un simplu ambasador , lui Carol nu i-a fost dat să audă amabilități. Mai mult, Hitler a declarat că privește cu simpatie creșterea popularității Gărzii de Fier,o grupare politică de înceredere.Așadar,Regele Carol s-a ales cu un fel de ultimatum,care însă nu l-a intimidat dând orin să fie închis C.Z.Codreanu.Acest gest a produs o mare stupufacție în țară ,iar legionarii s-au simțit ca paralizați.Crima este dusă la apoteoză de întreaga Legiune.Erau sfidări aduse din partea lui Hitler?O răzbunare ? Este posibil ca Regele ,plângându-se lui Hitler de dezordinile interne urmărite de legionari,să fi cerut mână liberă împotriva lor.Cum Hitler nu avea multe variante cu privire la obținerea ordinei s-ar putea să-i fi dat lu Carol același răspuns pe care l-a dat lordului Kirk Patrik,când acesta s-a plâns de greutățile ce le făcea Gandhi Agliei. Interesant de observat obsesia cifrei 10.După atentatul împotriva lui Armand Călinescu ,septembrie 1939,că represalii au fost împușcați pe locul asasinatului 10 legionari.Dezlănțuind apoi replesarii sălbatice ,Carol al-II-lea a decretat crima ca act de stat, lucru fără precedent în istoria politică a României.
Legăturile cu URSS rămân reci.Chiar încercările de pe vremea lui Titulescu de apropiere au dat greș.Nu erau de conceput relații cu un vecin care-ți contestă drepturile asupra propriului teritoriu.
După ce urmase principiul lui Lenin privitor la România (nici pace,nici război),URSS-ul s-a decis să iasă din tăcere ,după căderea Poloniei.În luna mai 1940,ministrul german Fabricius îl informează pe Gafencu că sovieticii vor să pună stăpânire pe sudul Basarabiei.Ministrul economiei germane , Clodius informează guvernul roman că rușii vos să pretindă vechile frontiere.
Intenția de a ocupa Basarabia a fost formulată de Molotov încă de la 29 martie 1940,la Congresul delegaților partidului.Momentul fusese bine ales de Molotov ,deoarece România nu mai putea să facă apel la nici o altă țară. La 23 iunie 1940,Molotov l-a chemat pe ministrul roman la Moscova , George Davidescu,căruia i-a înmânat ultimatumul prin care soma România să cedeze Basarabia și Nordul Bucovinei,Conform unui plan anexat.Răspunsul a convocat Consiuliul de Coroană și câțiva generali,pentru a fixa termenii de răspuns la ultimatum.Nicolae Iorga s-a pronunțat cu toată energia împotriva cedării a unei părți din teritoriu.Reprezentanții Basarabiei,Bucovinei și Transilvaniei susțin această părere dar majoritatea Consiliului hotărăște cedarea teritoriilor.Guvernul încearcă săa ceară trimiterea unor reprezentanți la Moscova pentru discutarea condițiilor ,căutând o amânare,dar Germania s-a grăbit să comunice mai înainte că România primește ultimatumul. La începutul lunii august frontiera încă nu se definitivase.Mari unități militare au fost masate pe noile frontiere. Problema reviziurii frontierelor Transilvaniei fusese combătută cu tărie de guvernele României ,ca și celelalte revizuiri.Se părea că bunele oficii făcute Germaniei de dictatura lui Carol al-II-lea ar fi surmontat această problemă,reducând-o la proporții minore. La invitația Germaniei și Italiei ministrul de externe Manoilescu ,cu o delegație a ministerului de externe și a Marelui Stat Major pleacă la Viena .
Romanii sunt asteptați de ministrul de externe al Reich-ului,Von Ribentropp,și ministrul de externe al Italiei ,contele Ciano,ginerele lui Musollini.
Confruntat cu aceste covârșitoare aspecte ale Țării ,care ,pentru a fi soluționate ,impuneau soluții eroice și spirit de sacrificiu,Carol al-II-lea s-a gândit în ceasul al doisprezecelea să recurgă la Generalul Antonescu,după ce s-a consultat cu șefii de partide și aceștia și-au dat consimțământul .
În ziua de 3 septembrie au sosit la Bistrița două mașini cu un trimis al Regelui.Generalul ajunge la ora 12 la București, se prezintă Regelui,care îi cere neîntârziat să preia conducerea politică a Țării,fără nici o condiție.Generalul motivează că investiture vine prea târziu.Țara era în anarhie ,granițele prăbușite ,mulțimi de refugiați pe toate drumurile,Coroana compromisă.L-a sfătuit pe Rege să se adreseze încă o dată șefilor partidelor politice ,dar Regele i-a explicat:
”Nu ,Antonescu ,tu ești singurul patriot adevărat.Mă adresez ție deoarece te-am considerat întodeauna ultima mea rezervă.Nu te poți sustrage .Am nevoie de tine,a venit timpul tău.În aceste clipe grele îți încredințez guvernul și .”
După cum avea să se exprime ulterior ,Generalul a primit puterea din mâinile Regelui ca pe o împărtășire ,dar acest moment marcă primul pas spre abdicare.Iată textul scrisorii trimise de Generalul Antonescu ,la ora 4 în dimineața zilei de 6 septembrie 1940:
“Sire ,
M-am angajat cu cinstea și cu viața mea să apăr trecutul , și Tronul .
Încercările mele de a găsii oameni cu adevărat patrioți și pricepuți ,cu care să fac o echipă nouă de regresare a statului și de reînfrățire a Majestății Tale cu ,au eșuat.
Toți cer abdicarea Majestații Tale.
În fața acestei situații și a agitațiilor pe care eu nu pot să le înec în valuri de sânge ,pentru a arunca într-un război civil și a determina ocupația străină,sunt dator să supun și în scris Majestății Tale glasul Țării.
Cine afirmă altfel face o crimă.
Atrag încă serios atenția Majestății Tale în privința răspunderilor grave ce vor apăsa pe vecie asupra Majestății Tale ,dacă nu dă ascultare imediat și fără ezitare cererii mele,care este a Armatei și Țării.
General Ion Antonescu.”
Această scrisoare este urmată de actul abdicării:
“Români,
Vremuri de adâncă tulburare și îngrijorare trec peste scumpa mea Țară.De acum 10 ani ,de când am luat locul de adâncă răspundere de a fi carmaciul Patriei mele fără răgaz ,fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste,m-am străduit să fac tot ce conștiința îmi poruncea pentru binele României .Azi ,zile de vitregie nespusă îndurează Țara,care se găsește în fața unor mari primejdii.Aceste primejdii veneau în marea mea dragoste pentru acest pământ ,în care am fost născut și crescut ,să le înlătur,trecând azi fiului meu,pe care știu cât de mult îl iubiți ,grelele sarcini ale domniei .
Țara mea să fie păzită de Dumnezeul Părinților noștri ,care să-l hărăzească un cât mai falnic viitor.
Trăiască România! Carol R.”
După două zile de la venirea la putere a Generalului Antonescu,Regele Carol al-II-lea dispărea definitive de pe firmamentul poltic ,lăsând în urmă jumătate din populația țării în pribegie sau sub ocupație străină.Prin decretul emis la 5 septembrie 1940 ,el l-a investit pe Generalul Ion Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului.
Carol al –II-lea și-a pregătit în mare grabă plecarea.În cei 10 ani de domnie scosese bani grei peste hotare,își mânise necontenit averea personală și averea Hohenzollerinilor.Urmărit de echipele morții Generalului a fost nevoit să ia măsuri de siguranță pe parcursul traseului până la frontieră.Tatăl noului rege nu trebuia să fie asasinat de legionari ,care totuși au tras asupra trenului ,fără efect.La Timișoara ,unde îl așteaptă o mare echipă a morții ,mecanicul locomotivei a încetinit mersul,a simulat oprirea ,ceea ce i-a derutat pe legionari.Dar imediat trenul a accelerat mișcarea și nimeni n-a mai putut urca.
Astfel, Carol al-II-lea ,fostul rege, a trecut frontiera cu obiecte de mare valoare,cu cea mai de seamă colecție din opera El Greco etc. Călătoreau în același vagon cu Carol, nedezlipita sa amantă Elena Wolf Lupescu și omul de încredere al Palatului, Urdăreanu. Lasă în urmă o amintire dureroasă și un val de rușine.
Asupra cauzelor care au determinat abdicarea lui Carol al-II-lea Universul din 12 septembrie 1940 publică următorul articol semnat de Iuliu Maniu: “Este o eroare să se creadă ca regele Carol al-II-lea a fost silit să abdice din cauza orientării politicii sale spre Anglia și Franța ,pe care n-a avut-o ,sau din cauza vreunei greșeli de o clipă. Cauza abdicării este concepția sa generală de domnie personală,fără ideal,fără moralitate și fără busolă sigură,în continuă oscilare oportunistă, practicată prin manevre și abilități ,care au săpat prăpastia între Coroană și Țara și a trebuit să ducă la falimentul politicii sale.”
Secțiunea II
Viziunea politică a Generalului Ion Antonescu
De notat că Generalul Antonescu ,revenind la conducerea armatei în 1938,ca ministru al Apărării Naționale ,atacase deja punctele principale ale acestui program ,dar după scurta sa ședere la acest minister,lucrurile au rămas în aceeași stare până în 1940.Păstrând departamentul Armatei pentru sine,Generalul Antonescu îl ia ca Secretar general pe generalul Ilie Steflea ,ofițer capabil,cinstit și extrem de muncitor. Modernizarea armatei începe intens prin centrele de instrucție dotate cu tehnicieni germani și material adecvat.Dotarea se completează cu armamentul german.Echipamentul,hrana trupei,sunt îmbunătățite substanțial și constituie preocuparea pricipală a conducerii. Verificând conturile Casei Ostiții ,așezământ creat din soldele ofițerilor ,pentru a-i ajuta la nevoie ,Generalul constată sume enorme excedentare, rezultate la dobânzile luate la împrumuturile ofițerilor.Apreciind că principiul moral pe care trebuia să rămână statuată această intituție se alterase, ea devenind o exploatatoare a ofițerilor în beneficiarul nimănui, a hotărât ștergerea tuturor datoriilor și acoperirea lor din excendentul amintit. În felul acesta s-a produs o degravare a soldelor ,deoarece 80 la sută dintre ofițeri aveau contracte împrumuturi ,reținându-li-se din soldă opt procente pe lună.Ei au mai primit gratuit metraje pentru uniforme.S-a legiferat și dreptul la pensie ,astfel ca pensia să nu mai fie legată de variațiile soldei și să rămână la un raport fix.În decretul din 5 septembrie 1940,prin care Carol al II-lea dădea depline puteri Generalului Antonescu ,se specificau prerogativele regale: Regele e capul ostirii ;bate moneda ; conferă decorațiuni; are dreptul la grațiere,amnistiție și reduceri de pedepse; primește și acreditează pe ambasadori ,încheie tratate.Modificarea legilor, numirile de miniștrii se fac prin decrete contrasemnate de primul ministru. Pe baza acestor principii a înțeles Generalul Antonescu să determine raporturile arătate mai sus.
Concepția Generalului despre rolul Regelui în stat era bine definită.Prin Coroană,Regele devenea suveran al țării. Prin nume, Simbol al reunirii tuturor regimurilor românești. Pe măsură ce autoritatea trece sub controlul legionarilor ,prestigiul autorităților de stat scade. Acte ilegale și abuzuri se produc la tot pasul.Funcționari publici vechi sunt înlăturați fără motiv și înlocuiți cu legionari.În ceea ce privește armata , și ea a suferit o presiune prin concentrări care aduceau sub arme mulți legionari.Între tinerii ofițeri se observa o creștere a influemței legionare. Chiar între marii comandanți existau simpatizanți.Tineretul școlar și universitar suportă un asalt puternic al propagandei.La sate se făceau promisiuni de improprietările și lozinca “Omul și pogonul” începe a circula .Partea cea mai gravă a apărut atunci când s-a trecut la înarmarea legionarilor ,cultivându-se în rândurile lor spiritual agresiv.La uniforma legionară se adăugase pistolul. Pană pe care Hitler și Mussolini au înfipt-o în inima României în Ardeal,era de natură să discloce și dictatura lui Carol al II-lea,fără ca Hitler s-o fi dorit poate, pentru că el ținea ca România să rămână în ordine.Mișcările interne trebuiau canalizate în așa fel încât să nu necesite intervenții de afară,mai ales din Est.Aceasta a fost rațiunea care l-a determinat pe Carol al II-lea să aducă la putere pe Generalul Antonescu,scoțându-l de la mănăstirea Bistrița ,unde fusese surghiunit în vara fierbinte a lui 1940.
Generalul Antonescu apare în cel mai dramatic moment al istoriei contemporane a României ,adus în fața poporului de către Carol al II-lea și nicidecum impus din afară,cum au încercat unii să afirme ,cu totul nefondat.El reprezintă “ultima rezervă și ultima șansă “ a României de a ieși din impactul istoric prin ea însăși. Când Generalul Ion Antonescu a preluat conducerea Țării, România se afla de doi ani în sfera intereselor germane, fiind socotită baza economică și militară a Axei.Dacă anul 1938 marchează momentul alunecării politicii românești pe făgașul politicii germane, abia luna iunie 1940 determină o acțiune formală. De unde până atunci, în mod official, România mai respectă obligațiile rezultate din tratatul de asistență cu Franța și Anglia ,la această dată guvernul Gigartu denunță acest tratat și înscrie politica externă a Țării ,în politica axei Roma-Berlin.Deși contractual România nu fusese liberată definiv de stipulațiile vechiului tratat ,nu mai reprezentau nimic în acel moment și nu puteau să garanteze vreun sprijin.Cu alte cuvinte politica externă dusă de Carol al II-lea, după ce Titulescu fusese înlăturat,a dus pe căi diferite sau ocolite la aderarea României (iulie 1940) la pactul tripărțit ,printr-o serie de acorduri comerciale, ilitare și politice.
În materie de politică externă , Generalul Ion Antonescu nu are de adus și nu poate aduce nicio schimbare. El găsește o situație deplin structurată de Regele Țării și admite s-o preia și s-o perfecționeze ,câștigând încrederea noilor aliați. În această ambianță generală nu mai putea fi vorba dacă Generalul era de acord sau nu cu situația găsită.Realitatea era elocventă.Ca militar la Londra , deci ca om al realității, nu-și putea permite să stea în cumpănă când în joc era existența patriei și chiar a neamului românesc. Crescut și educat în școala franceză ,cunoscând cultura engleză din anii în care fusese atașat militar la Londra,își apropiase și felul de viașă al englezilor. Tocmai realismul și calmul său i-a impus dictonul:”to make the best of it “( a scoate tot binele din orice situașie ai fi).
Moștenind un bilanț dezastruos în politica externă ,cu repercursiuni inerente pe plan intern,Generalul Antonescu își asumă ca punct de onoare,sarcina de a anihila aceste nedreptăți. El inaugurează noul regim, print-o campanie de proteste și revendicări, formulând reclamații împotriva nedreptăților flagrante săvârșite de noii aliați.Chiar în ziua instaurării guvenul național-liberal se produce primul act oficial public de protest contra Dictatului de la Viena.Răspunsul scrisorii lui Iului Maniu prin care solicită autorizarea unei democrații publice la Alba-Iulia,în ziua de 1 septembrie ,împotriva cedării Nordului Ardealului,Conducătorul răspunde demnitarului politic printer altele:
”Vă înțeleg și vă respect durerea care este și a mea ,ca și a neamului întreg.Vă asigur că m-am așteptat la această solicitare ,pentru a împlini `îndatorirea de a nu lăsa în părăsire pe frații Români` după cum spuneți . Am făcut totul ,domnule Maniu,pentru a apăra cugetele și trupurile românești contopite de o ocupație ce s-a abătut și de la regimurile dreptului gintilor și de la obligațiile formal luate la Viena ,ca și de la respectul vieșilor și al omeniei(referire la antrocitățile săvârșite de armatele ungare la intrarea în nordul Transilvaniei). Vă închipuiți ,cred, că nu ostașul care a luptat totdeauna pentru drepturile și demnitatea neamului nostrum ar fi putut să stea cu brațele încrucișate și cu sufletul gol,în fața acestor jertfe și acestor suferințe ale tuturor românilor. În împrejurările grave de azi ,cu răspunderile și amenințările ceasului de față –pe care nu eu l-am creat – am socotit că datoria omului de stat și toată nadejdea ,într-o acțiune serioasă și gravă, pe care am întreprins-o (de aboa trecuseră trei săptămâni de la venirea la carma țării) și ale cărei rezultate le-am așteptat să se producă și în puține zile ve-ți avea dovada.Pentru a nu ascunde nimic Țării,am lăsat în același timp ,că presa să publice adevărul și adevărul și să-și rostească judecata.Națiunea stă unită și demnă în fața acestor fapte grave ce ne sângerează pe toți.O întrunire în aceste momente cred că nu este folositoare.Întâi ,pentru că cred că ar dăuna demersurilor întreprinse,în al doilea rând pentru că o asemenea întrunire ar putea să deschidă drum unor manifestații publice pe care m-am luptat cu toată puterea să le înăbuș, pentru a asigura liniștea și ordinea (referire la mișcările legionare). Și alții au cerut și cer aceasta.Am crezut necesar să opresc orice frământare ,pentru a putea pune ordine internă și să ne garantăm granițele.
Am luat conducerea țării în cele mai grele momente ale istoriei noastre,având de a face față nu numai unei crize economice în plină desfășurare ,dar și a unei crize morale.
Toate acestea le-am făcut eu,domnule Maniu !
Oricine-si poate afla în conștiiința poveri de suferit pentru starea în care a ajuns prin politica din ultima vreme:
Dar eu nu,domnule Maniu !
Eu mi-am luat în fața lui Dumnezeu ,a Țării ,a tânărului Rege ,în fața istoriei și a conștiinței mele,cea mai grea răspundere ,după ani de-a rândul – o știți prea bine – am denunțat tuturor și chiar dumneavoastră ,toată primejdia, toate greșelile și drama care ne asteaptă și care a venit.
În ceasul acesta grav ,când trebuie să port răspunderea faptelor altora ,aștept de la domnia-voastră și de la toți cel puțin atâta înțelegere și liniște ca să pot lucra”.
Răspunsul la această patetică scrisoare nu întârzie să vină prin manifestul adresat de Iuliu Maniu,partidul Național-Țărănesc și publicat în presă.El sună astfel:
“Față de apelul către țară al domnului General Ion Antonescu,
Conducătorul statului și președintele Consiliului de Miniștri ,
Considerând că în clipa de față este o supremă datorie de a nu se da nici un pretext pentru tulburarea liniștei și a ordinii interme ,
Adunarea de protest împotriva cedării unei părți din Ardeal, care urma să aibă loc duminica ,15 septembrie la Alba-Iulia se amână”
(Universul din 14 septembrie 1940).
Prin aceste două scrisori și comunicatul publicat în ziarul Universul ,se deschide din prima zi a guvernării național-legionare , de protest împotriva mutilării frontierelor : către Vest în mod deschis și către Est în mod tăcit.
Dacă în atâtea împrejurări dramatice ale țării Mareșalul Ion Antonescu a avut o comportare exemplară,iar sacrificial său nu mai trebuie de nimeni demonstrate e bines ă formulăm o seamă de observații cu privire la concepția sa de conducere.Pregătind transferal său de putere partidelor politice și Palatului ,el a lăsat opoziția să caute și căi proprii de scoatere a țării din război,oferindu-i condiții pentru a se pregăti în vederea acestui eveniment . Tot astfel s-a comportat cu Palatul,veghind ca Regele să rămână “neîntinat”și să poată rămâne în conducerea Țării,alături de aliați.
Chiar în ziua de 23 ugust 1944,Mareșalul a anunțat că, în cazul găsirii unei soluții mai bune, el este dispus să cedeze imediat puterea sa, și să devină simplu soldat, tratându-și adversarii politici cu respect și loialitate. Față de această nobilă detașare,față de patriotismul și spiritual de sacrificiu de care dădea dovadă mareșalul ,Hohenzollernii s-au comportat în mod odios și cu o lașitate care stârnește nu numai reprobare,ci și dezgust.Destinul Mareșalului Ion Antonescu poate fi asemuit cu al Mareșalului Carl Gustav Emil Mannerheim(1867-1951),iar la sfârșitul lui ar fi putut fi asemănător cu al marelui francez care a murit la Laussane. Ingratitudinea Regelui s-a răsfrânat și asupra soției Mareșalului, care a fost târâtă prin închisorile sovietice,torturată și necinstită de brutele roșii, și a murit după grele suferințe indurate în deportare, în Baragan.
Secțiunea III
Arestarea și condamnarea Generalului Ion Antonescu
Procesul –cunoscut sub denumirea de Procesul Marii Trădări Naționale tendențios dată de regimul comunist, a început în ziua de 6 mai 1946, după ce mareșalul Ion Antonescu petrecuse în detenție 18 luni în URSS timp în care a fost supus la mai multe introgatorii. Actul de acuzare a fost prezentat Stoian, acuzator public, șef al Tribunalului Poporului, Constantin Dobrian, procurer general la Curtea de Apel Timișoara, delegat acuzator public și Dumitru Săracu, acuzator public al Cabinetelor 1 și 7 pe lângă Tribunalul Poporului. Procesul s-a desfășurat până în ziua de 17 mai 1946, când s-a pronunțat sentința nr. 17 ,având următorul conținut : ,,Tribunalul Poporului, în numele legii, hotărăște: Condamnă peacuzatul Ion Antonescu,de ani 64, fost conducător al statului, în present arestat, pentru crimă de dezastrul țării și crime de război prevăzute în art. 1 al. a și b și art. 2 al. a, b, c, d, e, f, g, h, i, m, n, o din Legea nr. 312/1945 și sancționate de art. 3, al. 1, 2, 3, 4 și 5din aceeași lege, să sufere pedeapsa cu moartea, care este cea mai gravă dintre pedeapsele stabilite, în conformitate cu dispozițiunile art. 101 din Codul Penal,de 10 ani, degradare civică. Ordonă, în același timp, confiscarea averii numitului acuzat, în conformitate cu dispozițiunile art. 2 al. ultim și art. 16 din Legea nr. 312/1945”. Deși în ultimul cuvânt, care i-a acordat în cadrul procesului,mareșalul Antonescu declarase că nu va face recurs și nu va solicita grațierea, de fapt, chiar în ziua de 17 mai el a dat avocaților săi următoarea procură de mână : ,,Împuternicesc pe domnii avocați Bălăceanu și Titus Stoica separat sau împreună, să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cererea de grațiere în numele meu”. Urmează semnatura autografă –Ion Antonescu și data : 17.V.1946.București. În partea de jos a filei,precizarea : ,, Certific semnătura, C. Bălăceanu, avocat”.Compleul de judecată a luat în dezbatere î comun, motivele declarate de Ion și Mihail Antonescu: ,, Având în vedere că recurenții au propus , în sprijinul recursului lor, cinci serii de motive de casare, ordinare și speciale în neconstituționalitate…că din aceste motive, seria I este propusă numai de acuzatul Ion Antonescu iar seria a V-a numai de acuzatul Mihail Antonescu și numai celelalte trei serii sunt comune ambilor acuzați.Aceste motive de casare vizau : ,,reaua compunere” a Tribunalului Poporului,, întrucât motivau recurenții, trebuind să fie alcătuit din reprezentanții tuturor grupărilor politice care au intrat în compunerea guvernului actual, a fost compus numai din reprezentanții a șapte grupări, printer care nu se numără și acei ai Partidului Național Liberal și ai Partidului Național Țărănesc; or, prin acordul încheiat la Moscova, accord tradus prin Înaltul Decret nr. 1, în compunerea guvernului au fost incluse și cele două formațiuni politice ai căror reprezentanți nu puteau participa la compunerea Tribunalului.Toate motivele de casare au fost socotite ,,inadmisibile”, tribunalul ținând totuși seama de ,, rezerva pe care recurenții au făcut-o î ceea ce privește neconstituționalitatea propusă”. Rând pe rând, compleul de judecată al recursului a respins toate motivele de casare invocate de de avocați.În ceea ce îl privește pe Ion Antonescu, au existat trei cereri de grațiere din partea acestuia: una a mamei sale, celelalte două ,în baza procurii olografe încredințate de I. Antonescu avocatului său, chiar de către acesta și în numele mareșalului.
În urma înștiințării ministrului de Justiție, Lucrețiu Pătrășcanu, din 1 iulie 1946, către primul procuror al Parchetului Tribunalului Ilfov, că ,,Majestatea sa regele a respins cererile de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu, condamnați la moarte, aceasta a însărcinat pe procurorii Alfred Petrescu și Gheorghe Săndulescu să aducă la îndeplinire sentința”
CAPITOLUL III
Regimul dictatorial Comunist din România
Secțiunea I
Societatea Românească după cel de-al doilea război mondial
“Comunism”, ”democrație populară”, ”epoca de aur” – există în mintea noastră tot atâtea denumiri pentru o perioadă pe care noi,cei tineri, nu o cunoaștem decât din povestirile părinților, bunicilor, din cărți ,ori vizionând diverse documentare.Este o perioadă istorică ce fascinează pe mulți dintre noi,ce continuuă să lase urme adânci în societate și-n mentalități chiar și astăzi,o perioadă de moarte a spiritului. Multe din aspectele vieții cotidiene sunt categoriste ,chiar după momentul `89 sau înaintea lui.Acest referat ce am întocmit nu-și propune să țină partea nimănui ,nici neo-comuniștilor ,nici celor nostalgici,nici denunțătorilor săi ci, să prezinte obiectiv,distant,realitățile trecute,atât cu părțile sale luminoase cât și cu cele întunecate.
Instaurarea regimului communist. Perioada 1944-1948
Actul de la 23 august 1944 a fost urmat de eliberarea teritoriului național și, apoi, de participarea la războiul antihitlerist. Deși s-a voit un act ce va repune principiile democrației în drepturi,cu acordul tacit al Marii Britanii și Statelor Unite,România a evoluat într-o direcție contrară intereselor sale,instaurându-se,treptat,un regim politic și economic aservit Uniunii Sovietice.Un asemenea regim a fost instaurat în țara noastră în patru etape,cu alte două repere ulterioare importante în cadrul unui stat comunist:
– 6 martie 1945 – impunerea guvernului Petru Groza,controlat de P.C.R și susținut de sovietici.
– 19 noiembrie 1946 – falsificarea alegerilor în favoarea comuniștilor.
– iulie-octombrie 1947 – dizolvarea P.N.T și procesul liderilor săi.
– 30 decembrie 1947 – abdicarea silită a regelui Mihai.
– 30 august 1948 – înfințarea D.S.S (Securitatea).
– 22 ianuarie 1949 – înfințarea D.G.M(Miliția).
Acapararea puterii de către comuniști s-a realizat în mare parte datorită prezentei Armatei Roșii pe teritoriul României pe toată perioada acestui process și încă timp e mulți ani( până în 1958)ca mijloc de prevenire a unor eventuale rebeliuni antisovietice.Cu prilejul conferințelor de la Teheran(încă din 1943),Yalta,Potsdam sau în timpul unor întâlniri neoficiale,Stalin a reușit să-și impună punctule de vedere în fața aliaților occidentali,care au înțeles să salveze unele țări prin sacrificarae altora în favoarea sovieticilor.Aceasta este sensul faimoasei tocmeli între Churchill și Stalin,o bucată de hârtie care a hotărât un destin tragic pentru milioane de oameni din întreaga Europa de Est. “Acordul de procentaj”,stabilit la 9 octombrie 1944 la Moscova,lasă,printre alte țări,România în proporție de 90%,în sfera de influență a U.R.S.S. În perioada războiului,Mosscova a instruit și pregătit militanți comuniști care să preia responsabilitățile unor guverne prosovietice.Echipa moscovită din România avea în frunte:Ana Pauker,Vasile Luca,Emil Bodnaras,Gheorghe Pintilie,etc.
În perioada 1944-1945,România la fel ca și celelalte țări ocupate,a fost supusă unui proces de pre-comunizare.Acest process s-a realizat prin patru obiective:
Sindicatele – s-a urmărit politizarea lor,atragerea liderilor în partidul comunist sau promovarea comuniștilor de încredere la conducerea acestor organizații.Cu precădere două au fost sindicatele vizate de către comunști:cel al lucrătorilor din CFR (cu ajutorul lor putând fi paralizată,dacă interesul PCR ar fi cerut-o,întreaga activitate din țară) și al topografiilor(care aveau să blocheze tipărirea ziarelor “burgheze”,privindu-i astfel de adversari de posibilitatea a-și expune punctele de vedere).
Partidele democratice – s-a căutat “spargerealor și crearea de desidente ale căror șefi să fie câștigați, defăimarea și compromiterea liderilor și a istoriei acestor partide (îndeosebi PNT și PNL ). În climatul de teroare creat,au fost oameni politici care s-au gândit că o activitate normală nu se poate duce și că este mai bine să plece în Occident pentru a aduce la cunoștință opiniei publice gravele atentate ce sărârșesc în România autorotățile comuniste.numai că fruntașii PNT ce au voit să părăsească țara(1947)au fost arestați la Tamadau, fiind trădați de pilotul care urma să-I transporte.Acesta a fost pretextul folosit pentru a scăpa de cei mai serioși adversari ai politicii lor.Un răsunător proces a fost,Iuliu Maniu și ceilalți lideri fiind acuzați de trădare și spionaj în favoarea puterilor capitaliste,partidul desființat și liderii săi condamnați la diferite aspre pedepse(Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață;avea să moară în 1953 în închisoarea de la Sighet).Nici liberalii nu au mai rezistat mult timp, liderul G.Brătianu,murind în închisoare.Acestor fapte se adaugă executarea mareșalului Antonescu la 1 iunie 1946.
Armata – multe dintre unități au fost trecute în mod abuziv sub comanda sovietică,mii de ofițeri au fost dați afarăsub pretextul colaborărilor trecute cu naziștii și înlocuiți cu tineri fără experiență,ușor de manipulate și îndocrinat.Regimul 22 Garda și Protocol,garda personală a regelui,a fost dezarmat.Intervenția regelui a făcut să întârzie deznodământul.
Falsificarea alegerilor – o trăsătură a perioadei 1945 -1947 este amestecul de manipulare și acțiuni legale.Se observă o grijă deosebită pentru salvarea aparențelor,fie prin păstrarea secretului acțiunilor ilegale,fie dând un aspect legal presiunilor sau intervențiilor în forță.Aceasta explică de ce comuniștii s-au străduit să câștige alegerile,prin orice mijloace.Frauda electorală a jucat un rol deosebit,dar atunci nu a putut fi dovedită formal.Era aplicat principiul lui Stalin comform căruia “nu contează cine și cum votează,cine numără voturile”.Alegerile de la 19 octombrie 1946 s-au desfășurat într-o atmosferă de tensiune maximă.Rezultatele indicau o victorie a comuniștilor și a acoloților, “tovarășii de drum”ce au fost îndepartați ulterior,cu aproximativ 70% din voturi.Dovezile descoperite după 1989 arată că în realitate alegerile au fost câștigate de PNT.
Pe măsură ce comuniștii se îndreptau spre monopolul asupra puterii politice,monarhia devenise,în opinia lor ,o anomalie.Partidul se temea că acest ultim vestigiu al vechii ordini sociale putea să devină un centru de opoziție în noua societate(în 1947 România era singura țară din sfera de influență sovietică ce mai păstra acesată institușie,de remarcat,deci,opoziția regelui).În acest context comuniștii au făcut ultimul pas în asigurarea dominației lor asupra țării,forțându-l pe regele Mihai să abdice la 30 septembrie 1947 și să părăsească țara.Proclamarea Republicii Populare Române în aceeași zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru prelucrarea puterii.
Secțiunea II
Regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965)
Gheorghe Gheorghiu-Dej, ales prim-secretar al partidului communist în octombrie 1945,ulterior conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965, a fost,după modelul politic reprezentant de Stalin,un conducător autoritar ,intolerant cu orice formă de opoziție.Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei în interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit ,după modelul Stalinist,pentru impunerea echipei sale fidele și pentru eliminarea (epurarea)adversarilor reali sau potențiali.
Prima etapă a epurării întreprinse de Dej a început în 1945 ,prin lichidarea grăbită a lui Ștefan Foris,fost conducător al partidului comunist în timpul războiului, și a culminat cu arestarea ,în 1948 ,a liderului de partid Lucrețiu Pătrășcanu,un communist cu o bună pregătire intelectuală și foarte ambițios în care Dej vedea un adversary politic personal.Pătrășcanu a fost închis și supus la diverse presiuni fizice și psihice,pentru a recunoaște colaborarea cu servicii secrete occidentale.După moartea lui Stalin (5 martie 1953),noul conducător al Uniunii sovietice, Nikita Hrusciov a dat semnalul înnoirii echipelor conducătoare din țările-satelit. Temându-se că Hrusciov va dori înlocuirea sa cu Lucrețiu Pătrășcanu ,Dej a decis în 1954 lichidarea adversarului său, în urma unui proces regizat în culise.
A doua etapă a epurării întreprinse la vârful propriului partid i-a avut drept victime principale pe Ana Pauker și pe colaboratării acesteia, Vasile Luca și Teohari Georgescu .Cele două fracțiuni au colaborat atâta vreme cât au avut de luptat împotriva dușmanilor comuni. În 1952, având consimțământul lui Stalin,gruparea lui Deja pornit ofensiva deschisă împotriva grupării Anei Pauker(care era evreică) cincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la Moscova.
Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957,an în care Dej a anihilat din punct de vedere politic,alți doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chisinevschi și Miron Constantinescu.Acum ca și-n etapele precendente, conform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste,Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturați toate abuzurile, eșesurile și nerealizările regimului; în locul celor epurați, și-a numit oameni fideli, din propria sa echipă. După 1958, anul retagerii trupelor sovietice de pe teritoriul României,trece la o schimbare sensibilă a liniilor directoare ale politicii sale:este vorba de o oarecare îndepărtare față de modelul sovietic, mai ales în privința politicii externe. Pe planul politicii interne, această schimbare s-a manifestat printr-o relativă liberalizare a vieții culturale, a învățământului. Legăturile culturale și științifice cu țările din Occident,rupte după 1948, sunt reluate și ajung la un nivel modest,dar promițător. Dej reia și legătura cu Iugoslavia ,al cărei lider, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totuși,este de reținut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic și-a menținut neștirbit controlul intern asupra societății și nu a cedat nici unul din prerogativele sale.
Secțiunea III
Regimul Nicolae Ceaușescu(1965-1989)
Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceasușescu era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej și era de așteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului; pe de altă parte, Ceaușescu simboliza și o altă generație ajunsă la putere (în vârstă de 47 ani, fostul general de Securitate, era cel mai tânăr lider comunist). În iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidului Comunist Român,Ceaușescu pune bazele propriului său program politic, foarte promițător în condițiile epocii : se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit să împiedice potrivit versiunii oficiale acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. Cel puțin pe moment, acest principiu avea și acoperire practică : în acel moment, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceaușescu (secretar –general al PCR), Chivu Stoica (președintele Consiliului deStat) și Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru).Totuși regimul Ceaușescu nu se poate sustrage tradiției fracționiste a partidului: în aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a partidului care va reabilita simbolic victimile regimului precedent (Ștefan Foris,Lucrețiu Pătrășcanu ,etc) , noul lider aduce grave acuzații atât predecesorul său, Gheorghiu-Dej, cât și unora dintre colegii de partid, precum ministrului de Interne Alexandru Drăghici, un posibil adversar politic, a cărui epurare va urma imediat.
Nicolae Ceaușescu a atins apogeul popularității sale interne cât, mai ales, și externe în 1968 când, vorbind în numele partidului și statului, dar și al națiunii române, comndamna în termeni duri intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia împotriva reformelor politice în curs din Cehoslovacia (intervenție la care România nu participă). Această opoziție, ca și alte decizii de politică externă opuse liniei comune a statelor comuniste l-au transformat pe viitorul dictator ,din perspectiva țărilor occidentale ,într-un lider regionl important, o fisură în monolitul comunist est-european. În urma unei vizite întreprinse în iunie 1971 în câteva țări asiatice comuniste (în special China și Corea de Nord), Ceaușescu va pune capăt relativei liberalizări începute de Gheorghiu-Dej. Așa numitele Teze din iulie 1971 lansează o revoluție culturală al cărei bilanț, în deceniul următor, va transforma România într-o excepție nefericită chiar și-n rândurile țărilor socialiste. În martie 1974, Nicolae Ceaușescu devine primul președinte din istoria republicii(iar titulatura statului se schimbă Republica Populară România în Republica Socialistă România), cu un ceremonial ce amintește mai mult încoronarea unui rege. În paralel, o dată cu anul 1977 încep și manifestările de opoziție propriu-zisă față de politica regimului, atât în mediile muncitorești(august 1977-greva minerilor din Valea Jiului,15 noiembrie 1987 –manifestația muncitorilor de la Uzinele”Steagul Roșu” din Brașov) cât și-n mediile intelectuale (disidența românească, colaborarea unor intelectuali de marcă cu postul de radio Europa Liberă, februarie 1987-mișcarea de protest a studenților din Iași). Ca urmare a Tezelor din iulie 1971 și a dezvoltării în anii următori (Tezele din iunie 1982, Tezele din aprilie 1988),printre singurele coordonate admise ale politicii interne s-au numărat : reinstaurarea treptată a controlului total al partidului asupra sferelor culturale (cu precădere duă 1980 ,odată cu moartea scriitorului Marin Preda), politice ,științifice ;promovarea protocronismului ca orientare cultural-ideologică agreată de regim; acceptatea neoficialăa unor mecanisme de conducere și decizie personală specifice dictaturilor;promovarea politică a rudelor familiei Ceaușescu(ceea ce a făcut să vorbească , în anii `80,despre o eventuală dinastie comunistă la București ); decăderea treptată a importanței decizionale a partidului(în ciuda creșterii numerice a membrilor săi :noiembrie 1989-3.824.000) și reducerea lui progresivă la condiția de instrument docil în mâinile familiei conducătoare; promovarea unui cult al personalității cu precedent doar în vremea lui Stalin,etc. Regimul Ceaușescu a devenit din ce în ce mai nepopular pe plan intern în anii `80, pe măsura deprecierii condițiilor de trai oferite populației și punerii în practică a unor proiecte costisitoare ,precum achitarea în termen scurt a datoriei externe a țării (realizată ,cu mari sacrificii ale populației, în martie 1989),sistematizarea satelor ,construirea noilor ”centre civile”ale orașelor ,etc.În paralel, pe plan extern, prestigiul lui Ceaușescu a intrat în declin, mai ales după 1985, odată cu reformele încurajate în Europa de Est de noul lider sovietic Mihail Gorbaciov . Refuzul lui de admite reformarea politică a partidului, ca și hotărârea sa de a izola din ce în ce mai mult România de restul lumii l-au transformat, în preajma căderii regimului său, în ultimul lider de tip stalinist al Europei.
1 Contradicțiile industrializării, realizării și eșecuri (1948-1989)
Industrializarea a fost o problemă esențială pentru regimul comunist. Planul de stat lansat la 24 decembrie 1948 urmărea realizarea a cinci obiective: dezvoltarea extensivă, autarhia economică, planul central și planificarea, investiții masive în industria grea în defavoarea celei de consum și sovietizarea industriei românești. Naționalizarea proprietăților în iunie 1948 și începutul procesului de colectivizare în martie 1949 au făcut din stat singurul deținător de resurse, care puteau fi astfel direcționate spre accelerarea dezvoltării industriale. În primii ani de „democrație populară”, subordonarea economică față de URSS a împiedicat statul să dispună eficient de resurse. Ocupația economică sovietică constă în: plata datoriilor de război și existența Sovromurilor, companii mixte romano-sovietice care între anii 1945 și 1956 funcționau exclusiv pentru URSS. În consecință programul de modernizare rapidă, lansat după 1948, a fost un eșec. Realitatea de la sfârșitul anilor `50 indică persistența acelorași probleme:înapoierea, în principal, apoi o structură socială predominant agrară,cu o eficientă scăzută. Declinul economic și teama de revolte sociale au impus schimbări manageriale semnificative. Una din soluțiile propuse de URSS și de statele dezvoltate ale lagărului socialist a fost integrarea economiilor comuniste europene prin reactivarea CAER.
Integrarea presupunea departajarea și specializarea economiilor statale membre pe diverse ramuri. Acest fapt a trezit suspiciunea regimului comunist de la București, care după 1958 nu mai voia permanentizarea dependenței economice față de Moscova.
Industrializarea devenea astfel o necesitate pentru economia românească. Construcția combinatului sidelurgic de la Galați a devenit simbolul acestei politici de industrializare prin forțe proprii. După 1970, Ceaușescu a ccentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ține cont de indicatorii economici reali. Aceștia au fost supliniți de un dirijism economic absolut. Creșterea prevederilor planului cincinal 1976-1980 a fost primul eșec al acestei politici. Ca urmare, pentru prima dată în istoria comunismului românesc, prevederile cincinalului următor au fost reduse.Pe termen scurt, acest permanent „salt înainte”în domeniul economic s-a resimțit pozitiv pe plan social: debusesee pentru forța de muncă,urbanizarea localităților ,o bunăstare relativă. Pe termen lung, s-a dovedit a fi o politică falimentară, care a promovat specializarea industrială a unor regiuni întregi, fără a oferi alternative și o depopulare a statelor.
Autoritățile au investit în trei domenii: industrie grea, infrastructură și proiecte cu caracter mai mult propagandist decât economic. Adminstrării defectuoase și investițiilor industriale i s-au adăugat datorii externe împovărătoare și o severă criză de energie. După 1980, economia românească producea mărfuri scumpe și de calitate slabă. În plus, efortul uriaș din ultimul deceniu al regimului de a rambursa datoria externă a uzat tehnologic principalele ramuri economice și a acutizat lipsa de resurse.Calitatea slabă a produselor românești a reorientat în anii `80 exporturile în țările membre CAER, într-un procent de 57% în 1985. Legăturile economice cu Mosciva, atât de blamate în anii `60,au revenit în forță în anii `80. În 1989, deși România anunța rambursarea datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele economiei. Produsele aveau tot mai puțin acces pe piețele occidental,organismele financiare internaționale evitau România, iar Ceaușescu a renunțat la clauza națiunii celei mai favorizante în schimburile cu SUA. Cu toate acestea, în 1990, România trebuia să devină în optica partidului „o țară de dezvoltare medie”, cu perspective impresionante de a trece la stadiul de „țară socialistă multilateral dezvoltată și îndreptarea României spre comunism”.
2 Colectivizarea și impactul asupra satului românesc(1948-1962)
Regimul comunist a reușit între 1945 și 1949 să aducă sub controlul sau populația urbană. Lumea rurală, reprezentând 76,5% din populație se află însă relativ în afara limitelor acestui control. Metodele utilizate pentru înființarea Gospodăriilor Agricole Colective mergeau de la brutalități, confiscări, arestări, deportări până la corupere, campanii de presă și izolare. Primele GAC s-au înființat în iulie 1949. În 1953, totalul atingea abia 10% din suprafața arabilă a țării iar producerea agricolă nu a crescut, dimpotrivă. După 1953, metodele au schimbate dar scopul nu. Locul arestărilor în masă, al confiscărilor de inventar agricol și recoltă l-au luat mijloacele administrative, restricțiile comerciale și interdicțiile. Anul 1958 a marcat însă revenirea în forță la modelul economic stalinist în agricultură. În 1958, gospodăriile agricole nu cultivau decât 17,5%din pământul arabil. În 1962,deci numai după patru ani, procentajul a urcat la 96%!
Rezistența țărănească s-a manifestat pe parcursul întregii perioade 1948-1962 și s-a concretizat într-un lung șir de răscoale, în toate zonele țării.”Victoria” totală a colectivizării deși a fost un real succes pe plan politic, administrativ și ideologic –nu a făcut decât să agraveze problema economică, România rămânând a doua țară producătoare agricolă din lagărul socialist (după URSS), și un real succes dar cu mult sub posibilitățile reale ale României. Spre sfârșitul anilor`70 acest eșec avea să umbrească triumfurile industriale ulterioare, spectaculoase sau unilaterale. În primăvara lui 1983, conducerea de partid a emis nu mai puțin de cinci decrete privind agricultura, toate urmărind rezolvarea crizei(dar găsind „soluția” numai în întărirea controlului central și într-un sistem de rechiziții). Cu toate acestea, producția agricolă nu a atins obiectivele stabilite, în ciuda faptului că statisticile oficiale vorbeau de rate înalte de creștere și recolte record (1982-22,3 mil. tone, 1983-20 mil. tone!)
Lipsurile alimentare au devenit evidente în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, când s-au reintrodus cartelele(desființate în 1954) și s-au raționalizat pâinea, laptele, uleiul, zahărul și carnea (pentru a se putea exporta cât mai mult). Programul ’’științific de alimentare rațională” (adoptat în 1984, și care mai mult spunea populației să nu consume hrana aproape deloc)a fost considerat singura soluție pentru depășirea crizei alimentare. Acest experiment științific din ultimii ani ai României socialiste demonstra din plin pauperizarea agriculturii românești. Putem spune că acesta a fost cel mai mare eșec al comunismului de stil sovietic și a dus la distrugerea structurii a satului românesc.
3 Politica demografică (1957-1989)
Ca în orice sistem totalitar,anularea solidarităților tradiționale, distrugerea individualității în favoarea colectivității a însemnat confiscarea vieții private în general și a celei de familie în particular. Liberalizarea avorturilor s-a încadrat în această dimensiune, ca o fomă de laicizare a practicilor juridice și sociale. În anul 1957, România s-a liniat și ea acestei practici, adoptând o legislație liberă asupra avorturilor. Decizia a favorizat într-un anume fel familia, care trecea printr-o perioadă în care situația economică ți îndeosebi nivelul de a trăi erau deficitare. Pe de altă parte, avortul devenise singura metodă de planificare familială, în lipsa altor metode de contracepție. Situația precară din punct de vedere socio-economic a favorizat însă scăderea natalității: dacă în 1956 existau 24 nou-născuți la mia de locuitori, în 1966 s-a ajuns la 14 la mie, situând România pe ultimul în Europa, alături de Ungaria. Drept urmare, dintr-o societate unde avorturile erau și relativ ieftine, România ceaușistă se singularizează în 1966, prin politica ei demografică, în întreg lagărul socialist. În toamna lui 1966 se interzice prin lege întreruperea deliberată a sarcinii pentru femeile având mai puțin de patru copii și 45 de ani. Penalitățile prevăzute comportau privarea de libertate atât pentru femeile în cauză și pentru persoanele implicate în operație,cât și pentru tatăl ce se făcea vinovat pentru omisiune de denunț. Concomitent, celibatarii cuplurile fără copii sunt obligate să platească taxe suplimentare. Divorțurile sunt sistematic descurajate.Creșterea bruscă a numărului de nou-născuți în anul 1967-prctic o dublare în raport cu anul precedent a reprezentat o ’’performanță”unică în istoria demografică a populației europene. Evoluția ulterioară a natalității (statul comunist avea nevoie de cât mai multe persoane apte de muncă pentru continuarea industrializării și redresării economiei) nu a urmat planificarea imaginată de regim. Avortul provocat, cel clandestin și practicile ontracepționale tradiționale au constituit mijloace eficiente de întrerupere a sarcinii. Natalitatea a ajuns astfel, în anul 1983, la 14 la mie, adică exact nivelul din 1966. Mai mult, România se afla pe locul întâi în lume în privința mortalității materne. La mijlocul anilor `80 autoritățile au decis ca actele de naștere ale copiilor să nu fie eliberate mai devreme de o lună de la naștere pentru a diminua numărul statistic al deceselor la nou-născuți.Politica de stimulare a natalității, prin orice mijloace, a atins cote aberante în anii ’80, o dată cu ambiția lui Nicolae Ceaușescu de a organiza o creștere planificată, riguroasă și rapidă a populației țării. Propagandă în spiritul creșterii natalității a devenit unul dintre subiectele predilecte ale presei comuniste ,iar măsurile încurajate de autorități precum controlul obligatoriu al femeilor în vederea depistării sarcinii, penalizarea financiară a persoanelor necăsătorite, au reprezentat una dintre cele mai clare dovezi de încălcare a drepturilor omului și a demnității umane. Alte consecințe foarte grave ale acestor măsuri abuzive precum creșterea numărului de copii abandonați sau a numărului copiilor născuți cu handicap în urma unor încercări de întrerupere a sarcinii- au devenit vizibile abia la căderea regimului, constituind o reală problemă socială.
4 Distrugerea satelor și urbanizarea forțată(1948-1089)
Industrializarea și urbanizarea
Dezvoltând proiecte industriale de dimensiuni gigantice ,regimul avea în mod firesc nevoie de o mână de lucru care să susțină acest efort al industrializării intensive. În acest scop, autoritățile au încurajat începând cu anii ’50 ,dislocarea treptată a unei mari părți a forței de muncă în special generațiile tinere spre centrele industriale nou apărute. Consecința directă a acestei politici a fost modificarea ,într-un interval relativ scurt, a balanței socio-demografice a țării.Între mediul rural și urban,migrația populației a avut o singură direcție, dinspre sate către orașe. La începutul anilor ’50 și în anii ’60,PCR și conducerea de stat au lansat un program extins de construcții de locuințe,pentru a îndeplini cerințele urgente ale noilor orășeni.Vreme de 15 ani,între anii 1955 și 1970,apartamentele au fost construite la periferie,de-a lungul unor bulevarde de centură și al șoselor de acces în orașe.În această primă fază,până la începutul anilor ’70,este corect să afirmăm că în general centrele istorice nu au fost afectate.Primele demolări majore în zonele arhitectuale tradiționale au avut loc la Suceava,Pitești,Vaslui,Giurgiu și Târgoviște .După 20 de ani de la începutul acestui proces, structura și aria clădirilor a cel puțin 29 orașe din România erau distruse în proporție de 85 -90%,fiind înlocuite cu blocuri de apartamente de un caracter total diferit.
5 Sistematizarea satelor
Principiul sistematizării s-a numărat printre intențiile de politică socială a partidului încă din ultimii ani ai regimului Dej ,dar el a căpătat consistență și amploare în anii regimului lui Ceaușescu.
În noiembrie 1965,la inițiativa acestuia este înființată Comisia Centrală pentru Sistematizarea Satelor,comisie care urma să întocmească planuri de perspectivă pentru o folosire căt mai eficientă a pământului agricol și a rețelei hidrografice existente.În conferința națională a partidului din decembrie 1976,Nicolae Ceaușescu a prezentat prototipul viitoarei așezări rurale românești :fiecare comună urma să aiba una sau mai multe școli,o bibliotecă publică și o casă de cultură,cinematograf,dispensar medica și maternitate ,o baie publică și o rețea de magazine care să asigure aprovizionarea locuitorilor cu bunuri de consum.În paralel ,în aceste comune urmau să fie aduși un număr din ce în ce mai mare de intelectuali ,pentru a determina,pe termen mediu,transformarea acestor comune în așezări semiurbane.În 1973,acest program a fost inițiat în județele din apropierea Capitalei (Ilfov,Călărași) și extins apoi la nivelul întregii țări.Sistematizarea rurală prevedea reamplasarea gospodăriilor din satele mici și risipite,considerate ca fiind lipsite de perspective de dezvoltare,urmând să fie concentrate în comune cât mai compacte. Un număr de câteva sute de comune,selectate pe tot cuprinsul țării, urmau să fie transformate în centre agroindustriale cu statut de oraș; locuitorii acestora, în număr de cel puțin 5000 în fiecare localitate,urmau să fie mutați din locuințele lor individuale în locuințe colective(blocuri)de câteva etaje,astfel încât densitatea demografică să fie cât mai mare.În interiorul acestor localități,birourile autorităților administrative și politice urmau să fie grupate în centrul civic al așezării.Tot aici urmau să fie construite perimetrele industriale, magazinele, școlile ,spitalele și alte facilități care să deservească toate comunele din jur,pe o rază de până la 20 km.Aceste centre urmau să fie dotate cu rețele de canalizare ,apă și gaze și cu rețele. De la începutul anilor ’80 sistematizarea a devenit parte integrantă a planurilor anuale și cincimale.Cifrele publicate în martie și iunie 1988 vizau dispariția a 900 de comune ,din totalul de 2705,și o reducere a numărului satelor,de la 13123la maximum 5000-6000.În acest fel, 7000-8000 de așezări rurale dispareau de pe harta României,iar cele care rămâneautrebuiau demolate și reconstruite în proporție de 50-55%. Un asemenea plan este foarte util datorită anulării discrepanțelor dintre sat și oraș ,dar aplicarea lui într-un ritm atât de rapid ,la o scară atât de mare ,o utopie,presupunea investiții pe care România nu ți le putea permite și care vor secătui economia națională.Iar acele ștergeri de pe suprafața pamântului ale comunelor nu s-au făcut fără abuzuri,fără arestări și fără strămutări forțate;nu s-au oferit decât despăgubiri simbolice și acelea după îndelungi tergiversari.
6 ’’Centrul civic” și alte proiecte urbane
Până în 1989,cel puțin 29 orașe au fost distruse și reconstruite în proporție de 85-90%.Din necesități ce decurgeau din venirea fluxurilor de noi locuitori,după 1955 regimul a început un vast program de construcții de locuințe .Au luat astfel naștere cartierele de blocuri din marile orașe,construcție la periferie ,pe terenuri virane sau pe șosele de centură,ulterior a început agresiunea pe timp de pace asupra orașelor,a centrelor istorice.Arhitectura tradițională și structura urbană au fost rase și înlocuite de clădiri colective cu un număr mare de apartamente și o rețea de străzi diferită.A apărut o altă lume urbană, opusă celei anterioare,aproape fără legătură cu trecutul,dar cu monumentele istorice izolate și alte câteva păstrate și uneori ascunse printre noile construcții.Demolarea rapidă era în curs în alte 37 de orașe… . Nu a existat nici o opțiune pentru cetățenii ce locuiau în case particulare,o dată ce demolarea era hotărâtă.Fostul proprietar trebuia să se mute într-un apartament de stat,devenind chiriaș.Noul spațiu se închiriază conform prevederilor legale:o garsonieră pentru o persoană sau cuplu fără copii,indiferent de dimensiunile casei sau apartamentului expropriat și distrus. Conform datelor oficiale de la mijlocul anilor ’80,planurile prevedeau schimbări grandioase:în septembrie 1985 se anunță că în anul 1990 între 90 și 95% din populația Bucureștiului va locui în blocuri noi.În paralel cu această operație faraonică de modificare rapidă a geografiei habitatului rural și urban, autoritățile comuniste au început după anul 1980 un vast proces de construcție a noului civic al Bucureștiului ,un perimetru arhitectonic ce urma să fie un viu exemplu pentru întreaga țară.În scopul reconstruirii acestei zone,în 1984 a început demolarea unor întregi cartiere de locuințe,monumente de artă arhitectonică,biserici,etc,din aria istorică a dealului Uranus.Nicolae și Elena Ceaușescu a supervizat personal lucrările centrului civic,vizitând în repetate rânduri șantierul. Rezultatul,impresionant prin dimensiuni ,prin lipsa măsurii și prin sfidarea oricăror proporții ale zonelor ambientale ,este ilustrativ pentru megalomania regimului Ceaușescu :Casa Republicii –un amestec de stiluri arhitectonice întins pe o suprafață de 6,3 hectare, construcție ce urma să fie viitoarea clădire simbol a regimului centru al autorităților politice și administrative ale statului,este pe locul secund în rândul celor mai mari clădiri din lume(după clădirea pentagonului american),iar bulevardul care pleacă din fața ei (bulevard ce deturnează,practic,axa,tradițională a orașului,botezat inițial Victoria Socialismului),este mai larg decât bulevardul Champs- Elzseees din Paris.Anunțarea acestui ambițios program de sistematizare a orașelor și satelor a alarmat,în mod legitim,o mare parte dintre cetățenii țării.Protestele unor membri ai Comisiei Patrimoniului Cultural Național nu au fost luate în seamă de autorități.Presa internațională s-a făcut în dese rânduri ecoul acestor proteste,contribuind la creșterea izolării tot mai evidente în acre a sfârșit regimul comunist de la București.
7 Represiunea și Securitatea(1949-1989)
Între 1949 și 1953,un număr imposibil de stabilit de politici,multe zeci de mii în orice caz,după unele surse peste 100.000 de persoane în perioada 1950-1954,au trudit pănâ la exterminare pe șantierul Dunăre-Marea Neagră sau în ”celebrele” închisori Sighet, Gherla,Râmnicu-Sărat sau Malmaison.După 1950,partidul a încurajat, vreme de câțiva ani,în unele închisori,metoda reeducării prin violență fizică și psihică,devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Pitești.Represiunea,care în această perioadă îmbrăcat poate formele cele mai violente din întreaga Europă de Est, s-a îndulcit întrucâtva după moartea lui Stalin.Între 1956-1959 însă,de frica exemplului unguresc și polonez,ea a lovit din nou,mai ales intelectualitatea și studențimea.Nu se poate stabili desigur nici măcar cu aproximație numărul persoanelor arestate între 1949 și 1964,când s-a renunțat la închisorile politice.Potrivit istoricilor,trebuia să fi fost cel puțin jumătate de milion.Dacă adăugăm la această cifră și pe așa-zișii chiaburi(peste 80.000 arestați),svabi,deportați în Baragan și existența detașamentelor militarizate de muncă în care erau trimiși tineriicu „origine nesănătoasă”,cifra victimelor represiunii trebuie să fi fost mult mai mare.Această eficientă teroare explică în bună parte neputința organizării unei rezistente active,deși grupuri izolate de partizani au continuat să acționeze în munți până anul 1956.Închisorile politice au început să se deschidă în 1962,o dată cu noul curs politic al regimului de la București ,când au fost eliberați, după cifrele oficiale,1304 deținuți,urmați în 1963 de alți 2892 și,în primele luni ale lui 1964,de ultimii 464.Aceste eliberări simbolice arată clar că în anii ’60 regimul nu mai avea dușmani interni,că deținea controlul absolut asupra tuturor aspectelor socio-economice din România.După 1964,regimul închisorilor și extenuarea fizică au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societății în ansamblu:o puternică rețea de informatori și încurajarea delațiunii, ascultarea convorbirilor telefonice,violarea mesajelor poștale, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal.Frica paraliza acum toate segmentele sociale și,în lipsa unei opziții puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice încercare de a contesta politica partidului.Dintre cei care au murit în închisorile comuniste sau care au trecut și cunoscut regimul detenției regimului poliției politice trebuiesc amintiți:Gheorghe Brătianu,Ioan Lupas, Anton Golopentia,Mircea Vulcanescu,constantin Giurescu,Nichifor Crainic,Iuliu Maniu,Ion Mihalache,Constantin Bratianu,Titel Petrescu, Corneliu Coposu,Ion Diaconescu.Teroarea roșie a afectat însă și cadrele partidului comunist.Cazul Lucrețiu Patrascanu este edificator pentru exemplul românesc.
Securitatea apare că poliția politică la 30 august 1948 sub denumirea Direcția Generală a Securității Poporului (avea să fie redenumită ulterior în Direcția Securității Statului –DSS,denumire sub care avea să se consacre),având ca prim director pe Gheorghe Pintilie,cu rang de ministru.rolul său era „de a apăra cuceririle democratice și de sigura securitate RPR împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”.Pentru a putea susține ,pe plan extern,că România comunistă nu mai are deținuți politici,regimul Ceaușescu a găsit forme mai subtile de terorizare a populației:un loc aparte,printre acestea,l-au ocupat internările opozanților în azile și spitale psihiatrice sau amestecarea lor cu deținuți de drept comun,sub acuzații false.În anii ’80,în mentalitatea colectivă a românilor se instalase o adevărată psihoză a securității:ochii și urechile dictaturii păreau a pătrunde în cele mai intime detalii ale vieții de zi cu zi.În timpul regimului Ceaușescu ,cifrele disponibile referitoare la numărul angajaților Securității sunt contradictorii :generalul Victor Stănculescu ministru al Apărării în 1990,declară că toate cele 6 direcții ale Securității cuprindeau în anul 1989,15 000 de ngajați.Ion Iliescu avansă cifra de 38 000(și ,se pare, că este cea mai apropiată de adevăr),iar alte surse vorbesc de 70 000 de angajați.
8 Viața cotidiană în România comunistă
În România comunistă a existat o adevărată revoluție a moravurilor, societatea modernizându-se într-un ritm alert, a schimbat complet viața cotidiană. Populația consumă acum și mai multe produse ,au apărut obiectele electrocasnice,cum ar fi: radioul, frigiderul și aragazul în anii ’50,de care propaganda regimului Dej făcea mare caz; automobilul proprietate personală(Aro în anii ’50,Dacia în anii ’70 și,mai târziu,Olcitul și Lastunul,plus mărci provenite ,în special,din lagărul comunist cum ar fi Trabant,Skoda,Volga,Lada și altele), aparatele TV, concediile la mare și la munte,servicii telefonice pentru marea majoritate a populației, electrificarea satelor și construcția de numeroase șosele,revistele mondene, filmele autohtone și înflorirea cinematografelor,accesul la școlarizare mai liber ca oricând, Transfăgărășanul, metroul bucureștean și, înspre sfârșitul regimului, primele computere personale românești,replici ale celor occidentale ompatibile Spectrum și compatibile IBM-PC. Totuși societatea comunistă nu a fost niciodată una de consum asemeni celor occidentale, nivelul celor enumerate mai sus situându-se la cote modeste în comparație cu țările capitaliste. Ca o comparație edificatoare, statisticile RAR arată că în noiembrie 1989, în București și Ilfov, existau 150.000 de automobile la o populație de 3 milioane de locuitori, iar în luna august 2003 numai numărul automobilelor din bucurești sutuându-se la cifra de 987.000 de unități la o populație (numai) a Bucureștiului, ce a scăzut cu 500.000de persoane.
Revoluția română din decembrie 1989a redat liberatatea românilor creindu-le premise promițătoare într-un viitor mai bun. Într-un timp relativ scurt, România va adera la majoritatea structurilor militare și economice democratice occidentale și, cu toată împotriva foștilor securiști și membri ai nomenclaturii comuniste infiltrați în toate structurile statului, deveniți „baroni locali” și „miliardari de carton”,țara noastră își va regăsi locul pierdut în 1938,va deveni o țară prosperă ,unde drepturile și demnitatea umană vor fi repectate.Acesta este crezul meucăci în noi ce tineri stă puterea de a-împlini ; să fim încrezători, deci, deoarece după o noapte de aproape 50 de ani soarele a răsărit iarăși pe strada noastră
Concluzii
Instaurarea primului regim dictatorial al lui Carol al II-lea, care a deschis, de fapt, suita regimurilor dictatoriale din România pe o perioadă de peste cinci decenii, are cauze atât interne cât și externe.
Cauzele interne au avut la baza slăbiciunea clasei politice românesti din perioada respectiva, îndeosebi a partidelor politice. Rivalitătile exacerbatice dintre partidele politice si mai ales dintre cele doua partide "istorice" – Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal – le-au împiedicat să întrevadă pericolul ajungerii la un regim dictatorial si ca atare nu au fost în masura sa acționeze corespunzător în direcția prevenirii instaurării unui astfel de regim. Acest fapt rezultă mai ales din situația la care s-a ajuns în urma alegerilor electorale din noiembrie 1937 când, cele două principale partide au obținut marea majoritate a voturilor (circa 75%) situație în care, dacă cele doua partide ar fi acționat unit ar fi putut forma guvernul. În condițiile în care, între ele existau mari rivalități, orgolii, ambiții personale acest lucru nu s-a facut și, în consecință au fost eliminate de la guvernare. Potrivit prevederilor legii electorale din acea perioadă care prevedea un minim de 40% de voturi obținute de un partid sau de o coaliție pentru a putea constitui guvernul, nici unul dintre partidele participante la alegeri nu a reușit sa îndeplinească această condiție.
Profitând de această situație, Carol al II-lea a dispus formarea unui guvern pe formula unui partid mic – Național – Creștin, în frunte cu Goga-Cuza, care avea o aderență redusă în rândurile electoratului și care i-a dat posibilitatea lui Carol al II-lea să-l înlăture, în februarie 1938 cu destulă ușurință de la guvernare, instaurând un regim de dictatură.
Rivalitațile dintre partidele politice, au fost dublate de un politicianism veros cum și de un fenomen accentuat de corupție îndeosebi la nivelul cercurilor politice care au înlesnit drumul spre dictatură.Avem, de asemenea, în vedere și țările monarhiei, mai ales ale lui Carol al II-lea care, încă de la instaurarea sa ca rege al României în 1930, a manifestat, pe lângă spiritul sau aventurier și un mare apetit de putere. El a reușit să manevreze după bunul plac partidele politice, pe care le-a folosit în scopurile urmărite de concentrare a puterii politice în mâinile sale.Printre cauzele externe care au facilitat instaurarea unui regim dictatorial în România, figurează existența în jurul țării noastre a unor regimuri totalitare. De pildă, la răsărit există imperiul sovietic, la apus regimul horthyst din Ungaria, la sud regimul fascist bulgar, la care s-a adăugat începând cu 1933, regimul nazist din Germania ce a cunoscut o ascensiune rapidă cu consecințe extrem de primejdioase pentru pacea și securitatea europeană și chiar cea mondială.
România se găsea, așadar, nu numai înconjurată de state cu regimuri dictatoriale, ci mai ales flancată de cele două mari puteri totalitare, sovietică și nazista care au influentat evolutia politica din tara noastra spre un regim de dictatură. Trebuie luată în calcul și politica puterilor democratice occidentale care prin comportamentul practicat, nu au constituit un sprijin pe care se miza pentru forțele democratice din România, ba mai mult, țara noastra a fost abandonată de către aliații săi tradiționali, fiind lăsată la discretia puterilor totalitare. În cadrul regimului politic de dictatură antonesciană (septembrie 1940 – 23 august 1944), există două etape bine distincte: prima include intervalul dintre septembrie 1940 și ianuarie 1941 când Ion Antonescu a asociat la conducere gruparea legionară, iar a doua, în urma înfrângerii rebeliunii legionare, cuprinde perioada de la sfârșitul lunii ianuarie 1941 până la 23 august 1944.
Ca trasături ale regimului politic antonescian mentionăm:
un regim de dictatură legionară-antonesciană în prima etapă (septembrie 1940 – ianuarie 1941) când România a fost declarată stat național-legionar, în care Ion Antonescu s-a autoproclamat șef al statului, iar Horea Sima, șeful mișcării legionare împreună cu alți fruntași legionari au fost incluși în structurile de conducere ale statului, inclusiv ale guvernului, în care funcția de vicepreședinte era deținută de șeful mișcării legionare. Această etapă s-a caracterizat prin pronunțate conflicte politice generate îndeosebi de acțiunile revansarde ale legionarilor care au recurs la ilegalități, abuzuri și numeroase asasinate politice cărora le-au căzut victime mari personalități ale vieții politice și științifice românești, precum profesorul universitar Virgil Madgearu, marele savant Nicolae Iorga etc. Scopul major urmărit de legionari îl constituia înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere și acapararea acesteia în întregime de către legionari. În acest scop s-a recurs la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 care, dupa cum se cunoaște a fost reprimată de Ion Antonescu, legionarii fiind excluși de la putere, iar organizația lor interzisă;
un regim de dictatură militară în a doua etapă (ianuarie 1941 – 23 august 1944), în care Inn Antonescu, în calitatea sa de șef al statului, a condus țara urmărind impunerea ordinii, disciplinei și respectării legii cum și a propriilor sale decizii;
în politica externă, Ion Antonescu a aderat la Pactul tripartid (Axa Berlin – Roma – Tokio), urmărind scopul garantării frontierelor statale ale României și redobândirea teritoriilor românești pierdute în 1940. Tot în acest scop, în iunie 1941 se alătură Germaniei hitleriste în războiul antisovietic. Angajarea României în acest război a avut la bază redobândirea Basarabiei și nordului Bucovinei răpite de URSS în iunie 1940. Totodată, Ion Antonescu a urmărit, prin participarea la acest razboi, să recupereze în perspectivă și nordul Ardealului pierdut prin dictatul de la Viena. Această realitate își are temeiurile în convorbirile purtate cu Hitler cu prilejul întrevederilor pe care le-a avut cu acesta. Lui Ion Antonescu i se poate reproșa faptul că a întreprins acțiunile de mai sus fără să perfecteze cu Germania și un tratat scris, în care României să i se fi recunoscut drepturile sale legitime;
regimul de dictatură promovat de Antonescu trebuie înțeles ca unul de criză impus de condițiile existente atunci, când climatul internațional era total defavorabil României, la care se adaugă situația dezastruoasă a țării moștenită de la regimul de dictatură regală.Regimul antonescian a fost înlăturat prin lovitura de palat de la 23 august 1944, soldată cu arestarea la Palatul regal a lui Ion Antonescu și a principalilor săi colaboratori, România ieșind din războiul antisovietic și trecând cu întregul său potențial de luptaă material și uman de partea Națiunilor Unite.Din nefericire, acest act istoric s-a făcut fără să aibă la bază un armistițiu cu noii aliați în care să se fi prevăzut atât drepturile cât și obligațiile părților respective. În absența unui astfel de armistițiu care fusese preconizat pentru a se încheia, atât de către opoziție cât și de Ion Antonescu, a dus la ocuparea României de către Uniunea Sovietică, putere care, în mod samavolnic, a luat în prizonierat peste 180.000 de soldați, ofițeri și chiar generali români a căror soartă a fost extrem de dramatică, întorcându-se în țară doar câteva mii. La aceasta s-a adaugat acapararea de către sovietici a unei mari cantități de bunuri materiale.
Semnarea tardivă a armistițiului de către Națiunile Unite cu România, la 12 septembrie 1944 la Moscova, nu a schimbat cu nimic situația țării noastre. Neîndreptățirea României s-a reflectat și în tratatul de pace semnat în februarie 1947, prin care, deși s-a recunoscut reintegrarea nordului Transilvaniei în cadrul statului român cât și independența și suveranitatea României, în fapt țara noastra a fost tratată ca țară învinsă deși își adusese o contribuție substanțială la înfrângerea hitlerismului, fiind obligată să plătească mari despăgubiri de război și, ceea ce a fost și mai grav armata sovietică a rămas în țară, comportându-se ca o armată de ocupație.
Actul de la 23 August 1944 a marcat trecerea în România spre un regim democratic, care din nefericire nu a devenit efectiv datorită, pe de-o parte, prezenței trupelor sovietice în țară, iar pe de altă parte, datorită împărțirii sferelor de influență între marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influență sovietică, deschizându-se astfel calea unui nou regim de dictatură, cel totalitar comunist care avea sa marcheze dramatic soarta țării noastre pentru o îndelungată perioadă de timp. Un alt moment pe linia acaparării depline a puterii politice de către comuniști l-a constituit alegerile din 19 noiembrie 1946 care, după cum se cunoaște, au fost falsificate grosolan, în favoarea comuniștilor. Noul parlament unicameral conform legii electorale din acea vreme era alcătuit în proporție de peste 78% din comuniști și procomuniști, asigurându-se astfel, o legitimitate noii puteri comuniste.
Deși rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către opoziție cu probe concludente, solicitându-se inclusiv Puterilor Aliate să nu le recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul rezultat din alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Guvernul format în urma acestor alegeri, prezidat tot de dr. Petru Groza (care deși nu era comunist, a făcut jocul acestora), cu o compoziție comunistă marită, a fost recunoscut de Puterile Aliate cum și de alte guverne ale lumii. Această situație a întărit pozițiile comuniste în diferite structuri ale puterii și ca atare, procesul de comunizare a României s-a accentuat.În cursul anului 1947 s-au înregistrat ultimele momente spre instaurarea deplină a unui stat totalitar comunist.Astfel, în vara anului 1947, P.N.Ț. si P.N.L. au fost scoase în afara legii, liderii acestora condamnați la ani grei de închisoare, ajungându-se ca pe scena politica a țării să rămână partidul comunist și aliații acestuia, pregătindu-se în felul acesta terenul pentru un regim totalitar bazat pe un partid unic.
În noiembrie 1947 au fost înlăturate din guvern grupările care reprezentau vechile forțe politice, dar care se aliaseră cu comuniștii, fiind vorba de Gheorghe Tatarascu, reprezentantul unei grupări liberale și de Alexandru Alexandrini, reprezentantul unei grupări național-țărăniste.În urma acestor epurări, s-a ajuns la un guvern a cărei componența era în totalitate comunistă, forma de guvernamânt continuând să fie însă una monarhică. Ca urmare a acestei situatii, comuniștii au trecut la acțiunea finală de înlăturare a ultimei piedici din calea instaurării unui regim totalitar.Astfel, la 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, proclamându-se Republica Populară Română ce marca succesul deplin al comuniștilor pe calea instaurării unui regim totalitar,în esență regimul totalitar comunist din România a fost la fel ca în toate țările în care s-au instaurat astfel de regimuri, având însă anumite particularități care l-au deosebit de acestea în sens pozitiv sau negativ. Astfel, toate regimurile comuniste din zona europeană au fost impuse de Uniunea Sovietică, cu acordul Puterilor occidentale și complicitatea unor forțe interne, fiind implementate după modelul sovietic. Aceste regimuri s-au instaurat și menținut prin forță, recurgându-se în acest scop la represiuni sângeroase în toate statele respective, la suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, impunându-se un singur partid declarat ca forță politică conducătoare, realizându-se în practica formulă partid-stat. Atât economia cât și politica acestor tari era subordonată Uniunii Sovietice, fiind în felul acesta afectate grav independentă și suveranitatea acestora.
Menționăm toate aceste aspecte, deoarece în mediile politice se vehiculează idei precum că regimul comunist din România ar fi fost mai nociv decât în alte țări sau dimpotrivă, ca ar fi fost mai puțin nociv.
Fără sa ignorăm particularitățile fiecărui regim comunist din aceste țări, apreciem că, așa cum am subliniat, esența lor a fost aceeași, adică de regimuri dictatoriale comuniste. Încercarea de a face o ierarhizare a acestor regimuri constituie o abatere de la realitate având, în practică, consecințe politice negative. Dacă se recurge totuși la o nuanțare, se poate aprecia că regimul cu duritatea cea mai excesivă a fost cel bolsevic al cărui model a fost copiat de celelalte state comuniste, Uniunea Sovietică erijându-se drept forța conducătoare a lumii socialiste. Tot ca o nuanțare trebuie menționat cazul Iugoslaviei, care a respins atât modelul cât și tutela sovietică, regimul politic din această țară, neavând aceeași duritate, păstrând totodată legăturile cu Occidentul și lumea a treia;regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste patru decenii, a cunoscut mai multe perioade cu anumite etape în cadrul acestora, comportând o serie de particularități.
O primă perioadă este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej. În cadrul acestei perioade există două etape distincte: prima din 1948-1958, iar a doua din 1958 până în 1965, an în care Gheorghiu-Dej a încetat din viață, locul său fiind luat de Nicolae Ceaușescu.
A doua perioadă a acestui regim este cea dintre 1965 – decembrie 1989, din timpul guvernării lui Nicolae Ceaușescu. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965-1971; a doua din 1971-1982, iar a treia din 1981 – decembrie 1989.În funcție de aceste perioade și etape, regimul comunist din România a avut o serie de particularități distincte.
În prima etapă (1948-1958) din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej, regimul dictatorial comunist din România a avut cel mai represiv caracter, cum și cea mai accentuată obediență față de Uniunea Sovietică. Este etapa în care s-a practicat o mare prigoană și reprimare împotriva elitelor românești și chiar a categoriilor sociale de muncitori, țărani, pe care regimul pretindea că se sprijină. Au avut loc arestări și deportări masive de ordinul miilor, condamnări la ani grei de detenție și la moarte, sau chiar lichidarea unor persoane fără a fi judecate. Printre cei arestați, iar unii dintre ei chiar lichidați, au fost o serie de personalități politice și intelectuali de frunte, precum și țărani și muncitori care erau în dezacord cu politica regimului. O politică de reprimare s-a dus chiar și în rândurile partidului comunist cu scopul înlăturării rivalilor politici. Obidiența față de Uniunea Sovietică s-a manifestat nu numai în plan politic, ci și economic când prin intermediul sovromurilor (societăți mixte sovieto-române în care partea sovietică deținea pachetul majoritar), economia românească a fost practic subordonată celei sovietice care a prădat-o și a jefuit-o. Această stare de lucruri s-a datorat și faptului că pe teritoriul României există armata sovietică, iar toate instituțiile de stat, politice, economice, de învățământ, de cultură, armată, serviciile de informații etc., aveau consilieri sovietici care îți impuneau politica proprie intereselor sovietice.
Tot în această etapă a avut loc și naționalizarea principalelor mijloace de producție și colectivizarea forțată a agriculturii care, în fapt au dus la lichidarea proprietății private în marea ei majoritate și la instituirea proprietății de stat sub denumirea de proprietate socialistă. Prin aceste acțiuni cetățenii țării au ajuns să depindă de stat, iar drepturile și libertățile individuale au fost afectate dramatic.
În această etapă s-au realizat bazele regimului totalitar, având o singură forță politică cu rol conducător – partidul comunist ți cu o totală subordonare a societății civile celei politice. S-a instituit un sistem draconic de cenzură asupra mijloacelor de informare în masă, precum și a tuturor publicațiilor, literaturii și artei, istoriei etc., care au fost ideologizate și constrânse să slujească politica partidului. În instituțiile de învățământ și cultură au fost implementate tiparele sovietice, iar ideologia comunistă a devenit elementul de bază al acestora. Presa devenise în totalitatea sa un mijloc docil de slujire a politicii regimului totalitar comunist.
Trebuie subliniat însă că, în pofida măsurilor represive ale regimului totalitar, au existat în viața spirituală românească creații de mare valoare, precum publicarea unor capodopere, ca de exemplu "Moromeții" a lui Marin Preda (1955) sau demnitatea unor profesori universitari și a altor personalități din cultură, care au încercat sa mențină tradițiile valorilor românești.Relațiile externe în ansamblul lor erau orientate spre Uniunea Sovietică, întrerupându-se astfel în bună masură legăturile tradiționale ale României cu Occidentul. România devine membru al C.A.E.R.-lui (organism economic) în 1949 și membru al Tratatului de la Varșovia (pact militar) în 1955, ambele organisme fiind dominate de Uniunea Sovietică prin intermediul cărora urmărea să mențina țările socialiste din Europa în zona sa de influență și în același timp să contracareze organismele similare ale Occidentului.Trebuie menționat totuși că în această etapă de regim totalitar, România a cunoscut o creștere economică pe baza unei rate ridicate a acumulării, urmărindu-se industrializarea și electrificarea țării cu accent pe dezvoltarea industriei grele, îndeosebi a celei constructoare de mașini. Procesul de industrializare s-a înfăptuit în mare parte prin acumulări care au lovit în nivelul de trai al populației.
Pe plan extern trebuie menționată, ca un succes primirea României în O.N.U., în anul 1955, deschizându-se țării noastre posibilitatea de a juca în etapele următoare un rol activ pe arena internațională.
Prima etapă din perioada guvernării lui Gheorghiu-Dej se încheie cu retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul țării noastre, ca rezultat al unei politici abile ale acestei guvernări, România fiind singura dintre țările aflate în această situație, care a reușit o astfel de performanță.
A doua etapă a guvernării lui Gheorghiu-Dej (încheiată prin decesul acestuia survenit în primavara anului 1965), se caracterizează printr-o anumită liberalizare a regimului comunist, materializată prin eliberarea deținuților politici din închisori și printr-o anumită elasticitate în viatța spirituală, continuându-se totodată procesul de dezvoltare economică. Pe plan extern s-a promovat o politică de independență față de Uniunea Sovietică și o reorientare spre occident. Această realitate și-a găsit expresia mai ales în "Declarația din aprilie" din 1964.
După încetarea din viață a lui Gheorghiu-Dej în 1965, se intră în a doua perioadă de regim totalitar comunist din timpul guvernării lui Nicolae Ceausescu.
În prima etapă a acestei perioade (1965-1971), se continuă procesul de creștere economică și, pe această bază, o ridicare a nivelului de trai a populației, o protecție socială și o anumită liberalizare a vieții spirituale, păstrându-se însă elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s-a continuat politica de independență față de Uniunea Sovietică și de deschidere spre Occident, România fiind inițiatoarea unor acțiuni politice pe plan extern mult apreciate în epocă. Momentul culminant al acestei politici l-a constituit poziția României față de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu numai că nu a participat, dar a condamnat vehement această invazie, populația țării noastre fiind chemată să opună rezistență armată în cazul unei situații similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât în țară cât și în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea unui cult desantat al personalității.
A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării lui Ceaușescu (1971-1982) se caracterizează prin accentuarea conținutului totalitar al regimului politic, recurgându-se la o supraveghere severă a populației de către organele partidului și statului, la o ideologizare și politizare excesivă a vieții sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei, la împrumuturi masive de capital de pe piața occidentală ce au fost destinate construirii unor obiective industriale gigant, mari consumătoare de materii prime, materiale și energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai ales sub aspectul eficienței și rentabilității economice.
Pe acest fundal, s-a trecut la accentuarea promovării cultului personalității atât la adresa lui Nicolae Ceaușescu cât și a Elenei Ceaușescu, cuplu care s-a manifestat în cadrul regimului totalitar, printr-o conducere bicefală.
În această etapă a continuat, pe baza unei rate înalte de acumulare, procesul de creștere economică, implicit o creștere a construcțiilor de locuințe pentru populație și a unor obiective culturale și de învaățământ. S-a continuat protecția socială din etapa anterioara. Spre sfârșitul acestei etape însă, și-au făcut apariția unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare economică și totodată, o penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.
Pe plan extern, în această etapă s-a continuat politica de orientare spre occident, promovându-se în același timp legături și cu alte grupuri de țări, în speță cu cele din lumea a treia.Este în acelasi timp etapă în care semnele de contestare a cuplului Ceaușescu devin tot mai evidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privințe și pe plan extern.
A treia și ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării lui Ceaușescu, se referă la intervalul de timp dintre 1982 și decembrie 1989, când acest regim a fost înlăturat prin revoluția română.
În această etapă s-a accentuat extrem de mult caracterul supracentralizat al economiei care avea la bază, în exclusivitate indicațiile cuplului ceaușist. Ideologizarea și politizarea vieții sociale devine excesivă, subordonarea societății civile de către cea politică devine totală politicul recurgând la măsuri aberante față de societatea civilă. În acest sens este de notorietate politică lui Ceaușescu de așa-zisă sistematizare a satelor, care nu era altceva decât o imixtiune flagrantă a politicului în viața satului.
Cultul personalității capată forme aberante, manifestându-se prin toate canalele politice, ideologice și culturale, încât viața publica din România devenise o scenă de elogiere sistematică a cuplului Ceaușescu. Una din laturile negative ale acestui cult desantat l-a constituit si obligarea organelor de partid si de stat de a practica un sistem de dezinformare prin raportarea unor "succese" fictive din toate domeniile de activitate, îndeosebi cele economice.
Drepturile și libertățile omului sunt drastic îngrădite. Economia țării traversează o perioadă de criză manifestată prin încetarea creșterii economice și, mai ales, a lipsei de eficiență și rentabilitate. Starea gravă din economie este accentuată și de măsurile inițiate de Ceaușescu de a achita împrumuturile externe ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică și politică a României, privarea economiei de mijloace moderne de dezvoltare. Aspectul cel mai grav al acestor stări de lucruri l-a constituit scăderea dramatică a nivelului de trăi a populației, obligată la privațiuni de tot felul (alimentație, caldură etc.). Tragic și paradoxal pentru populația românească era faptul că, deși suferea de foame și de frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid și de stat să adreseze permanente osanale cuplului Ceaușescu.
Și sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări semnificative. Astfel, dacă în etapele anterioare politica externă românească era orientată spre occident, Ceaușescu încercând chiar să pună securitatea României sub umbrela americană, în anii '80, Ceaușescu da semne de oscilare și nesiguranță pe plan extern, ajungându-se la o înrăutațire a relațiilor țării atât cu Uniunea Sovietică cât și cu Occidentul.
Paradoxul acestei situații îl constituie faptul că deși se manifestă încă o anumită independentă față de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România depindea tot mai mult de această datorită nevoilor de import de gaze naturale, petrol și alte materii prime și materiale, aceasta și datorită perturbării între timp a relațiilor țării noastre cu Occidentul.
Anii de sfârșit ai acestei etape (1988-1989), deși înregistrau achitarea completă a datoriei externe de circa 14 miliarde de dolari, arătau o Românie cu o economie sarcofagă, supercentralizată si mult ramasă în urmă, cu o populație care se confruntă cu privațiuni de tot felul și umilită de cultul absurd al personalității, existând o totală izolare a țării pe plan extern.
Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem, conducând la declanșarea revoltei populației împotriva regimului totalitar, revolta care se va transforma într-o revoluție soldată cu înlăturarea acestui regim și trecerea la un regim democratic și la o economie de piață liberă.
Se poate concluziona că înlăturarea regimului totalitar comunist a fost opera poporului român, pe fondul unei conjuncturi externe favorabile legate de procesul de prabușire a sistemului comunist din estul Europei.
Bibliografie
Barbu B. Berceanu, Istoria Constituțională a României în Context Internațional, Editura Wolterskluwer, 2003.
Cristian Sandache, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, 1998.
Cristian Sandache, Europa dictaturilor și originile războiului româno-sovietic, Editura militară, București, 2007.
Corneliu Coposu ,File dintr-un jurnal interzis,1936-1947,1953,1976-1983,București,Editura Vremea,2014.
Dan, Ioan, Procesul mareșalului Ion Antonescu, Editura Lucman, București, 2005.
Dan, Ioan ,Procesul mareșalului Ion Antonescu,Editura Lucman,București, 2005.
Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea: Constângere și disidență în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, 1998.
Dennis Deletant , România sub regimul comunist,2006,București
Elena Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc,Editura Universitaria Craiova,2002.
Florin Constantiniu , O istorie sinceră a poporului român,Editura Univers Enciclopedic,1997.
Mihai Bărbulescu , Pompiliu Teodor, Istoria României,Corint , București,2007.
Paul Ștefănescu, Asasinatele politice din România, Editura Vestala, București, 2000, p136.
Paul Ștefănescu, Enigme ale istoriei române, vol II, Editura Enigmele Istoriei, p222.
Paul Ștefănescu, Asasinatele politice din România, Editura Vestala, București, 2000, p136.
Petre Țurlea, Carol al II-lea și Iuliu Maniu,Editura Semne,2014.
Petre Țurlea, Ion Antonescu, Editura Semne,2009.
Petre Țurlea, Carol al II-lea și camarila regală,Editura Semne,2010.
Pisier Evelin, Istoria ideilor politice,editura Armacord,Timișoara 2000.
Rotaru J, Moise L, Mareșalul Antonescu la Odeseea, Editura Paideia, 1999, p90.
Scurtu, Ioan – Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
Veiga Francisco, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941: Mistica ultranaționalismului, Editura Humanitas, București, 1993, p78.
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p123.
Reviste:
Almanah, Flacăra, 1987, p.123.
Almanah, Magazin, 1987, p.196.
Almanah, Magazin, 1990, p. 223.
Bibliografie
Barbu B. Berceanu, Istoria Constituțională a României în Context Internațional, Editura Wolterskluwer, 2003.
Cristian Sandache, Viața publică și intimă a lui Carol al II-lea, Editura Paideia, 1998.
Cristian Sandache, Europa dictaturilor și originile războiului româno-sovietic, Editura militară, București, 2007.
Corneliu Coposu ,File dintr-un jurnal interzis,1936-1947,1953,1976-1983,București,Editura Vremea,2014.
Dan, Ioan, Procesul mareșalului Ion Antonescu, Editura Lucman, București, 2005.
Dan, Ioan ,Procesul mareșalului Ion Antonescu,Editura Lucman,București, 2005.
Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea: Constângere și disidență în România anilor 1965-1989, Editura Humanitas, 1998.
Dennis Deletant , România sub regimul comunist,2006,București
Elena Tereza Danciu, Istoria dreptului românesc,Editura Universitaria Craiova,2002.
Florin Constantiniu , O istorie sinceră a poporului român,Editura Univers Enciclopedic,1997.
Mihai Bărbulescu , Pompiliu Teodor, Istoria României,Corint , București,2007.
Paul Ștefănescu, Asasinatele politice din România, Editura Vestala, București, 2000, p136.
Paul Ștefănescu, Enigme ale istoriei române, vol II, Editura Enigmele Istoriei, p222.
Paul Ștefănescu, Asasinatele politice din România, Editura Vestala, București, 2000, p136.
Petre Țurlea, Carol al II-lea și Iuliu Maniu,Editura Semne,2014.
Petre Țurlea, Ion Antonescu, Editura Semne,2009.
Petre Țurlea, Carol al II-lea și camarila regală,Editura Semne,2010.
Pisier Evelin, Istoria ideilor politice,editura Armacord,Timișoara 2000.
Rotaru J, Moise L, Mareșalul Antonescu la Odeseea, Editura Paideia, 1999, p90.
Scurtu, Ioan – Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
Veiga Francisco, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941: Mistica ultranaționalismului, Editura Humanitas, București, 1993, p78.
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, București, 1992, p123.
Reviste:
Almanah, Flacăra, 1987, p.123.
Almanah, Magazin, 1987, p.196.
Almanah, Magazin, 1990, p. 223.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimurile Dictatoriale din Romania (ID: 151385)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.