Regimuri Totalitare. Regimul Nazist
REGIMURI TOTALITARE – REGIMUL NAZIST
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. IDEEA MARXISTĂ PRIVIND REGIMURILE TOTALITARE: DE LA COMUNISM LA NAZISM
1.1. Fascism, comunism și antifascism
1.2. Regimurile totalitare și manipularea
1.3. Concluziile capitolului
CAPITOLUL 2. ASCENSIUNEA PARTIDULUI NAZIST ȘI A LUI ADOLF HITLER
2.1. Regimul nazist și ascensiunea acestuia
2.2. Biografia lui Afolf Hitler
2.3. Ideologia nazistă promovată de Hitler
2.4. Concluziile capitolului
CAPITOLUL 3. DOCTRINA PROMOVATĂ DE PARTIDUL NAȚIONALIST SOCIALIST MUNCITORESC DIN GERMANIA (NSDAP)
3.1. Nașterea mișcării național – socialiste și doctrina NSDAP
3.2. Ideologia național – socialistă
3.3. Prăbușirea Republicii de la Weimar
CAPITOLUL 4. ANTISEMITISMUL. PUNCTUL CENTRAL AL REGIMULUI NAZIST
4.1. Naziștii la putere
4.2. Politica nazistă anti-semită în perioada 1939 – 1940
4.3. Exterminarea evreilor
4.4. Concluziile capitolului
CAPITOLUL 5. IDEOLOGIA NAZISTĂ ECONOMICĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ
5.1. Considerații generale
5.2. Nazismul – între psihanaliză și sociologie
5.3. Concluziile capitolului
CAPITOLUL 6. REGIMUL FASCIST VERSUS REGIMUL NAZIST
6.1. Considerații generale
6.2. Regimul fascist italian (1922-1945)
6.3. Regimul nazist din Germania (1933-1945)
6.4. Concluziile capitolului
CAPITOLUL 7. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: CAUZE ȘI EFECTE
7.1. Originile și cauzele războiului
7.2. Desfășurarea războiului
7.3 România în cel de-al doilea război mondial
7.4. Efectele războiului
CAPITOLUL 8. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Nazismul sau național-socialismul (german) este o ideologie și o politică a statului german totalitară, naționalistă, rasistă, antisemită și anticomunistă care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 și 1945. Cuvântul "nazism" provine de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemțește Nazi, rostit 'na-ți). În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP)), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul (prim-ministrul) Reich-ului german.
Nazismul a evidențiat in permanență primatul acțiunii asupra gândirii. În timp ce se afla în închisoarea Landsberg (în 1924), Hitler și-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta mea), care a devenit „biblia” național-socialismului. Alaturi de programul in 25 de puncte din 1920 lucrarea a reprezentat cadrul de baza al nazismului. Ideile lui Hitler s-au intemeiat pe o concepție rasistă. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic altceva decat supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta intre rase, intocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel incat cei puternici de sangele celor slabi. „Poporul de stapani” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. La baza piramidei rasiale Hitler el plaseaza: negrii, slavii, tiganii si evreii, pentru acestia din urma avand sentimente de ura exacerbată. Hitler socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul Germaniei”, o boala ce trebuie tratata, dupa cum ilustreaza urmatorul citat din „Mein Kampf”:
„Alterarea sângelui si deteriorarea rasei reprezinta singurele cauze care explica declinul civilizatiilor stravechi; niciodata razboiul nu a ruinat natiunile, ci pierderea puterii lor de rezistenta – caracteristica exclusiva a sangelui raselor pure. In aceasta lume, oricine nu este de sorginte sanatoasa poate fi considerat pleava”.
După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială. Înca din timpul anilor petrecuți la Viena el considerase democratia parlamentara slaba si ineficienta. Aceasta se opunea traditiilor istorice germane bazate pe militarism si absolutism si, mai mult, incuraja raspandirea unui rau si mai mare: comunismul.
Cel din urma element al ideologiei naziste era nationalismul de tip agresiv, care se raspandise ca urmare a conditiilor specifice din Germania ultimilor ani. Armistițiul din 1918 și Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate Germaniei. Dar nationalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decat simpla restabilire a frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care sa-i cuprinda pe toti acei membrii ai poporului german ce traiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeți, comunitățile germane ce traiau de-a lungul coastei baltice – toti urmau sa fie cuprinsi in limitele teritoriale ale noii Germanii. Totusi, telurile lui Hitler nu se sfârșeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere capabila sa rivalizeze cu Imperiul Britanic si cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi atins decat printr-o extindere teritoriala de mari proportii. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse „Lebensraum” („spatiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei, Ucrainei si Rusiei putea obtine Germania sursele de materii prime. Initierea „noii ordini” in Europa de est presupunea in acelasi timp atingerea unui obiectiv important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El sustinea in „Mein Kampf”:
„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ… Oamenii de același sânge trebuie sa aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până in clipa in care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toti germanii si nu-si va mai putea permite sa ofere acestora conditii decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobandi teritorii străine. Plugul se va transforma in sabie și lacrimile razboiului vor deveni pâinea zilnica a generațiilor urmatoare…”
Dreptul la teritoriu devine datorie in cazul in care o mare natiune pare destinată să decadă dacă nu-si extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când natiunea in cauza nu este o comunitate mica negroidă, ci insăși Germania-mamă a tuturor celor care au conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va dispărea. Telul de viitor al politicii noastre externe trebuie sa fie o politica indreptata spre est, care sa prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”
Din punct de vedere internațional, partidul nazist credea că o conspirație internațională a marilor bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei conspirații era considerat ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influența nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat crearea națiunii germane din anii '70 din secolul al XIX-lea, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe companii transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaționale în raport cu statul-națiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.
Partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele național-socialist, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea, o structură sindicalistă superficială era prezentă în companii – atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică, fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se dorește uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.
Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul chiar preia unele elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. De exemplu, Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până să intre in alianță cu Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.
Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe legături. Nazismul poate fi considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). Printre aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme continuau să existe atât puterea marilor companii economice, cât și economia de piață în ceea ce privește prețurile.
CAPITOLUL 1. IDEEA MARXISTĂ PRIVIND REGIMURILE TOTALITARE: DE LA COMUNISM LA NAZISM
Căderea regimurilor totalitare nu au evidențiat nicio idee concretă, decât ceea ce au negat (democrație liberală, economie de piață). Comunismul se termină într-un fel de neant. Trăsătura distinctivă a comunismului: o iluzie fundamentală, instaurarea „dictaturii proletariatului” a căpătat caracter științific, i-a oferit omului pierdut în istorie pe lângă sensul vieții sale, binefacerile certitudinii. Comunismul a fost o învestire psihologică comparabilă cu cea a unei credințe, deși obiectul ei este istoria. Iluzia este constitutivă comunismului; fiind o credință în mântuirea prin istorie, doar o infirmare radicală din partea istorie o poate zdruncina. Perspectivă comparativă a două ipostaze: deține puterea prin partidele unice (univers închis), propagandă în opinia publică a democrațiilor liberale canalizată de partidele comuniste locale sau pe alte căi (univers deschis, iluzie mai puternică pentru că nu a participat la guvernare).
1.1. Fascism, comunism și antifascism
Spre deosebire de fascism, care se confundă cu sfârșitul său, comunismul păstrează ceva din farmecul începuturilor datorită supraviețuirii sensului istoriei, care ține loc de religie celor fără de religie. Chiar desprinzându-ne de ideea necesității istorice, cele două ideologii s-ar fi răspândit independent de circumstanțele particulare.
Dintre pasiunile ideologiei, cea mai veche, cea mai puternică și cea mai constantă a fost ura împotriva burgheziei. (de-a lungul secolului XIX, până când atinge apogeul în sec XX când Lenin și Hitler fac din burgheziei țapul ispășitor pentru nenorocirile lumii).
Burghezia este celălalt nume al societății moderne, care a distrus progresiv vechea societate aristocratică bazată pe ierarhiile nașterii; este o clasă fără statut, fără tradiție fixă, nu are pentru a domina decât o legitimare fragilă: bogăția (de aici este universală prin excelență). Dinamica societății burgheze e dată de contradicția dintre diviziunea muncii, secret al bogăției și egalitatea între oameni, principiul ei de bază. Ura contra burgheziei nu a părut la Marx, este veche de când burghezia (alimentată și din exterior-reprezentanții Vechiului Regim- și din interiorul său). Burghezul devine tradiționalist din teamă: detestă revoluția, dar se sprijină pe ea la nevoie. Devine un aristocrat de tip nou, rob al bogățe locale sau pe alte căi (univers deschis, iluzie mai puternică pentru că nu a participat la guvernare).
1.1. Fascism, comunism și antifascism
Spre deosebire de fascism, care se confundă cu sfârșitul său, comunismul păstrează ceva din farmecul începuturilor datorită supraviețuirii sensului istoriei, care ține loc de religie celor fără de religie. Chiar desprinzându-ne de ideea necesității istorice, cele două ideologii s-ar fi răspândit independent de circumstanțele particulare.
Dintre pasiunile ideologiei, cea mai veche, cea mai puternică și cea mai constantă a fost ura împotriva burgheziei. (de-a lungul secolului XIX, până când atinge apogeul în sec XX când Lenin și Hitler fac din burgheziei țapul ispășitor pentru nenorocirile lumii).
Burghezia este celălalt nume al societății moderne, care a distrus progresiv vechea societate aristocratică bazată pe ierarhiile nașterii; este o clasă fără statut, fără tradiție fixă, nu are pentru a domina decât o legitimare fragilă: bogăția (de aici este universală prin excelență). Dinamica societății burgheze e dată de contradicția dintre diviziunea muncii, secret al bogăției și egalitatea între oameni, principiul ei de bază. Ura contra burgheziei nu a părut la Marx, este veche de când burghezia (alimentată și din exterior-reprezentanții Vechiului Regim- și din interiorul său). Burghezul devine tradiționalist din teamă: detestă revoluția, dar se sprijină pe ea la nevoie. Devine un aristocrat de tip nou, rob al bogăției mai mare decât era aristocratul nașterii, a fost părintele democrației, al libertății și egalității, dar se teme de ele și de amenințarea săracilor. Ura contra burgheziei nu e decât aparent ura contra celuilalt, este ura de sine. Burghezia este partea rea a modernității, simbolul capitalismului, nu al democrației.
Europa sec XIX a statornicit o versiune degradată a ceea ce gândirea politică clasică numise „guvernare mixtă” între monarhie, aristocrație și democrație; în această stare politică hibridă pasiunea antiburgheză a atins apogeul. Burghezia nu mai poate stăpâni forțele pe care le-a dezlânțuit. Sec XX, prin integrarea maselor populare în politică, războiul produce relansarea ideei revoluționare și la stânga și la dreapta, rezultă un vast câmp de desfășurare a pasiunii antiburgheze, emancipată de sub tutela aristocratică.
Primul război mondial produce o ruptură fundamentală cu tot ceea ce-l precedă (transformare societală-idei, moravuri, politic, frontiere). Primul război există pentru noi decât prin consecințele sale, este un eveniment care s-a transformat în originea lumii actuale. 2 mișcări ies din război: 1) revoluția proletară-bolșevismul dă un sens războiului: țapii ispășitori-imperialismul, burghezia. Bolșevicii recuperează în folosul lor universalul. Întregul război este traversat de cele 2 aspecte ale ideii democratice: naționalul și universalul (1914-domină națiunea asupra clasei; 1917-1918 revanșa clasei asupra națiunii). 2) fascismul reacție a particularului asupra universalului, poporului contra clasei. Inovația lui Hitler față de Mussolini este ura față de evreu-simbol atât al capitalismului cât și al bolșevismului. Fascismul a readus la viață pasiunea națională, fascismul exaltă națiunea trădată în fața amenințării bolșevice.
Pentru a analiza pasiunea celor două ideologii trebuie plecat de la nașterea lor și implicit accentuată dependeța lor reciprocă (fascismul născut ca reacție anticomunistă). Sunt dușmani declarați dar și dușmani complici, care au nevoie să lichideze mai întâi ceea ce-i separă pentru a se înfrunta.
Avantajul imtelectual al discursului leninist: recuperează în afară de critica democrației liberale, baza filosofiei liberale, are în centru autonomia individuală. Ca și leninismul, fascismul este imanent: dorește eliminarea individualismului modern prin reprezentări ale istoriei- masa și națiunea. Avantajele marxism-leninismului față de fascism: moștenirea lui Marx (mântuirea prin istorie); universalismul.
Fascinația celor două ideologii își are secretul în efectele de simplificare și de îngroșare pe care le practică ambele: una o patologie a universalului, alta a națiunii
Atracția revoluționară (de la Revoluția Franceză) e atât de mare pentru că a inventat o nouă societate (egalitate civilă și guvernare reprezentativă) cât și o idee asupra voinței omenești, o concepție mesianică asupra politicii. Și bolșevicii și fasciștii reprezentanți ai culturii revoluționare, au divinizat politica.
Învestirea totală pe care amândouă o pretind și o celebrează face ca lupta lor de succesoare incompatile ale civilizației burgheze să fie și mai teribilă. Ceea ce le aproprie adâncește contradicția dintre ele. Echivalența postulată între comunism și antifascism a blocat mult timp orice analiză a comunismului.
Istoria conceptului de totalitarism: conceptul nu este o invenție tardivă a praopagandei Războiului Rece menită să discrediteze URSS similând-o Germaniei naziste. Conceptul a intrat deja în uz în perioada interbelică pentru a desemna un tip necunoscut până atunci.
Scopul capitolului: comparație a comunismului cu fascismul, raporturile de imitație și ostilitate între ele. Trebuie evitată totuși stabilirea unei relații monocauzale comunism-fascism-nazism. Bolșevismul și fascismul sunt înainte de toate produsele războiului (și implicit al „erei maselor” pe care acesta o produce). Cele 3 mari dictaturi ale veacului au în comun faptul că destinul lor depinde de voința unui singur om.
Lenin și Mussolini: provin din aceeași familie politică a socialismului revoluționar. Mussolini înainte de 1914 era o versiune neoblanquistă a marxismului, nu foarte îndepărtat de bolșevism. Patria era văzută ca utopie comunitară. Politica facsistă a lui Mussolini nu e numai naționalistă ci înglobează și ura mic burgheză față de oligarhia parlamentară a țării. Mussolini profită de „era maselor” nou creată.
Trăsătură comună a fascismului și comunismului: ura față de parlamentarismul burghez. Cele două regimuri s-au născut mai puțin dintr-o idee cât dintr-un eveniment: războiul. Instalat la putere cu ajutorul partidelor burgheze, Mussolini rămâne fidel dorinței de a le lichida. Așa cum Lenin a readus revoluția în prim-planul stângii europene, Mussolini o aduce dreptei.
Hitler și Stalin. În urma războiului, Germania a fost învinsă dar nu s-a dezagregat, de aici eșecul revoluției bolșevice în Germania sentimentul public ce supraviețuiește primului război este sentimentul național. Hitler e ideologul pur, atribuind discursului său doar ambiția de manipulare și de putere și totuși crezând radical în ceea ce spune. Un mare secret al succesului ideologic: asocierea națiunii cu clasa muncitoare. Hitler îl depășește pe Mussolini, vrea să răstoarne întreaga tradiție a Europei, să-i substituie domnia rasei „superioare”.pune în centru idea transnațională a rasei, transformă natura ideologiei naționaliste. Pentru Hitler evreul va întrupa și capitalismul și comunismul. Succesul lui Hitler: violența paramilitară a trupelor, un efort de propagandă și de înregimentare fără precedent în politica modernă, intriga parlamentară și manipularea clasei conducătoare. Politica anilor 30 are o ultimă componentă: natura regimului hitlerist-represiunea. Htler (renunțare la utopie) și adepții lui au etalat în forma sa debarasată de orice utopie de sec XIX, cultul forței și al puterii.
În timpul „socialismului într-o singură țară” prestigiul comunismului nu mai provine din el însuși ci din nenorocirile capitalismului. Pe plan politic comunismul s-a manifestat cel mai puternic prin antifascism. Există 2 antifascisme în lumea comunistă: 1) pentru care fascismul e doar o variantă a dictaturii capitaliste burgheze. 2) alt antifascism care renunță să considere burghez tot ce nu-i comunism; face diferența între între democrația liberală și fascism, apărând-o pe prima (schimbare de tactica). Această cotitură nu înseamnă o schimbare permanentă ci doar alternanță, datorată situației internaționale a URSS (intrarea in Liga Națiunilor și tratatul franco-sovietic) și a Internaționalei a III-a (partidele comuniste doar apărătoare ale bastionului central). Personaj important în perioada acestei cotituri Willi Munzenberg-după incendierea Reichstag-ului fabrică stanilinsmului un alt chip: al comunismului antifascist.
„Frontul popular” antifascist (1934), Franța este terenul prin exceelnță. Antifascismul comunist duce la refacerea credibilității comuniste, din această perspectivă antisovietismul poate fi echivalent cu fascismul, în retorica stalinistă. Antimilitarismul sovietic din această perioadă nu este unul extremist ci un „pacifism unitar, chiar național” prin antifascism. Coalizarea comunismului și a democrațiilor în fața lui Hitler se realizează mai întâi în jurul unei negări, cauza antifascistă reunește partide și oameni cu idei contrare în privința democrației.
Antifascismul funcționează pe 2 registre: unul este menit să coalizeze contra lui hitler stânga comunistă și socialistă, democrații, patrioții, etc., iar al doilea trebuie să aibă unitatea clasei muncitoare drept centru și partidul comunist drept călăuză.
„Frontul popular” a reprezentat în Franța intrarea muncitorilor în politica națională. Partidul comunist francez a refăcut prin energiile sociale implicate, imaginea revoluției sovietice.
Răzoiul din Spania. Implicarea lui Stalin, spre deosebire de neimplicarea Franței și Angliei, a conferit URSS un avantaj deosebit prin acordul între doctrină și practică. Războiul spaniol oferă iluziei un nou argument, iar antifascismului primul câmp de luptă internațional.
În Anglia revoluția rusă are succes mare nu în uzine ci în universități (ex: Grupul de la Cambridge, intelectuali care devin spioni ai URSS), intelectualii englezi au simțit atracția comunistă datorit dublei naturi a comunismului- captează atât pasiunile liberale cât și cele antiliberale-, putând îngloba accepțiunea engleză a cuvântului liberal. În SUA fascinația comunismului, mai ales o dată cu Fronturile populare, intelectualii stabilesc legătura dintre comunism și libertate din perspectivă antifascistă.
Franța e cel mai bun cadru de observare a ideilor din jurul fascismului și comunismului datorită privilegierii în această țară a aspectelor intelectuale ale dezbaterii politice. Din pleiada scriitorilor atrași de comunism: Romain Rolland, Gide, Barbusse, Bloch, Malraux, Aragon, etc.
Prin Hitler, dușmanul generic al comunismului capătă un chip. Sub stindardul antifascismului comunismul este apărat de critică („hitlero-troțkist”-orice om care critică URSS se pune în slujba lui Hitler). De aceea cartea lui Suvarin, „Stalin” (1935), care fixează coordonatele istoriei politice a bolșevismului, nu are efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă.
Manifestări ale antifascismului pe plan intelectual, sub o puternică influență comunistă: „Congresul Reciprocității” sau Congresul scriitorilor pentru apărarea culturii, 1935 (participă: Romain Rolland, Gide, Barbusse, Bloch, Malraux, Aragon, Heinrich Mann, Brecht, Huxley, Ehrenburg, Alexei Tolstoi, etc.). Alte manifestări: Asociația Scriitorilor și Artiștilor Revoluționari, Comitetul de vigilență al intelectualității antifasciste (1934).
În jurul antifascismului, tema păcii produce două distincții care intră în conflict: 1) pacifismul radical (vor susține Munchen), 2) susținătorii intervenției antifasciste.
Intelectualitatea care privește cu simpatie comunismul și fascismul: dușmanii liberalismului care văd în cele 2 regimuri sfârșitul anarhiei individualiste, restaurarea unei puteri sigure și unitatea populară în jurul unui țel colectiv.
Problematica ideologiei a fost abordată și de numeroase cercetări din afara marxismului, din perspective politologice, sociologice sau psihologice. Multe dintre ele pleacă de la criteriul adevărului și falsului în definirea ideologiei. Este poziția lui R. Aron, de exemplu, care în Opiumul intelectualilor (1955), considera că în cadrul ideologiilor se amestecă propoziții de fapt și judecăți de valoare care exprimă o perspectivă asupra lumii și o voință îndreptată spre viitor și care cad indirect, sub alternativa adevărului și falsului.
Abordarea ideologiei ca un sistem de credințe permite reliefarea uneia dintre funcțiile ei majore în societățile moderne, aceea de a justifica valorile pe care se bazează consensul și ordinea socială. Unul dintre atributele puterii politice este acela de a asigura consensul și ordinea socială, ea recurgând la ideologie. Este procesul de ideologizare a politicului devenit evident odată cu revoluția franceză de la 1789. Rolul politic al ideologiei, în sensul legitimării dominației unei clase, fusese sesizat încă de Marx.
Tipurile de ideologii care s-au configurat în decursul timpului constituie un alt domeniu de inters al științelor socio-politice. Există deja numeroase clasificări, care iau sau nu în considerare faptul că termenul de ideologie este un produs relativ recent al gândirii politice, în comparație cu altele, inclusiv cu doctrina. Criteriile care stau la baza clasificărilor sunt diferite, dar se pare că poziția pe care o ocupă o grupare sau alta în spațiul politic sau atitudinea acestora (grupurilor, partidelor etc.) față de schimbare, sunt mai bine luate în considerare.
1.2. Regimurile totalitare și manipularea
Manipularea reprezintă acțiunea de a determina o persoană, un grup, o colectivitate, să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea tehnicilor de persuasiune care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie. În termenii psihologiei sociale, se poate vorbi de manipulare atunci când o anumită situație e creată premeditat pentru a influența reacțiile manipulaților în sensul dorit de manipulator sau putem spune că este o metodă prin care ideile propagate sunt acceptate de receptor și determină formarea unor convingeri noi și reacții conforme cu interesele celui care a pus în practică sistemul de propagandă.
Totuși, termenul este unul care stârnește controverse în rândul psihosociologilor. De exemplu, Alex Mucchielli consideră că influențarea, persuasiunea, propaganda și manipularea sunt unul și același lucru. Însă, sunt și opinii mult mai complexe, potrivit cărora, manipularea este un instrument al artei politice, prin care puterea își consolidează poziția, iar opoziția încearcă să schimbe raportul de forțe.
Caracteristice conceptului de manipulare sunt următoarele aspecte:
Influențarea opiniilor, atitudinilor și comportamnetelor,
Expunerea la mesaje,
Urmărirea atingerii altor scopuri decât cele ale persoanelor manipulate,
Între scopurile îndepărtate ale celor care manipulează și cele ale persoanelor manipulate există o discrepanță, uneori chiar o opoziție,
Persoanele și grupurile țintă nu conștientizează existența respectivei discrepanțe sau opoziții,
Cei care manipulează nu utilizează constrângerea fizică pentru atingerea scopurilor lor.
Scopul manipulatorului este de a schimba atitudinea și comportamentul în direcția dorită de el și de a subjuga psihic. Orice acțiune de acest fel presupune utilizarea unor strategii și tehnici de manipulare.
Până la apariția Partidului Național Socialist German, nici un alt regim totalitar nu a reușit performanța de a perfecționa și extinde tehnicile de manipulare până la a controla tot ce înseamnă cuvânt scris sau vorbit, imagine sau sunet, în scopul controlului total al individului. Acest lucru s-a realizat, în principal, prin controlul aproape integral al mijloacelor de comunicare în masă de către puterea politică, iar rezultatul a fost legitimarea nazismului și distrugerea a milioane de vieți omenești în numele unei ideologii. Ulterior, comunismul a folosit aceelași mijloace, învățate de reprezentanții acestei ideologii din „experiența nazistă”.
În regimurile totalitare, conducătorul reprezintă o figură mesianică, o binecuvântare a istoriei, deținătorul adevărurilor absolute, singurul capabil să conducă întreaga societate. Pentru a-l venera, se crează spectacole grandioase, chipul lui este imortalizat în picturi și sculpturi; i se închină ode și poezii, figura lui fiind identificată cu cea a partidului, cu națiunea, cu întreaga țară. Biografia conducătorului este îmbunătățită cu noi elemente care să demonstreze faptul că din copilărie acesta s-a dovedit a fi predestinat să conducă destinele țării, poporului sau chiar întregii lumi.
Caracteristica fundamentală a totalitarismelor se referă la o putere centralizată datorită controlului absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Acest fapt înseamnă manipulare absolută. Toate aceste tipuri de regimuri politice nedemocratice, tiranie, dictatură sau despotism au câteva caracteristici fundamentale:
Partidul unic și liderul a cărui voință se prezintă drept voința oficială;
Existența unei ideologii oficiale, care exclude orice altă ideologie comunistă;
Monopolul partidului asupra mijloacelor de comunicare în masă;
Existența unui aparat politienesc cu scopul precis de anihilare a oricărei deviații ori rezistențe la opresiune;
Planificarea economică și controlul puterii asupra inițiativei economice.
În cadrul acestor caracteristici fundamentale ale regimurilor politice de tip totalitar, cea mai semnificativă sub aspectul gestionării emoțiilor psiho-afective este controlul absolut asupra mijloacelor de comunicare în masă. Prin intermediul acestora, și cu ajutorul unui regim al terorii polițienești, puterea politică reușește să impună socialului model de gândire și să modifice sau să construiască percepții colective.
Puterea, ca instanță absolută, necesită ascultare absolută, de aceea diferite regimuri totalitare (comunism, nazism etc.) propun construcția omului nou, capabil să răspundă acestor cereri. Noua societate are nevoie de acesta pentru a se afirma un om total, universal, un tip biologic, superior realizat prin disoluția personalității sale.
O altă caracteristică a regimurilor totalitare este faptul că acestea încearcă să nege existența conflictelor, trecându-le sub tăcere deoarece nu au modalități de a le face față. Supraviețuirea regimului de tip totalitar este legată de frica pe care acesta o suscită, precum și adeziunii pe care o mobilizează.
Acțiunile propagandistice și impactul lor asupra maselor sunt uriașe, propaganda fiind cea mai răspândită formă de manipulare a populației. De cele mai multe ori, propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. Însă, ea reprezintă o bombardare persuasivă cu același tip de informații pentru inocularea unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipulator pentru controlarea maselor.
Jowett și O’Donnell definesc propaganda ca fiind o acțiune deliberată și sistematică de modelare și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului. Această definiție, însă, neglijează sistemul și contextul propagandei, ignorând existența maselor, natura puterilor și starea conflictelor.
Conceptul de propagandă trebuie înțeles în contextul perioadei de afirmare a maselor, a mass-mediei și, mai ales a revoluțiilor, propaganda fiind necesară liderilor revoluționari pentru a declanșa și apoi pentru a menține spiritul și energia psihică revoluționară în rândul mulțimilor. Alături de discursurile publice, mass-media epocii respective a fost principalul emițător al mesajelor și al revoluțiilor dinspre lideri spre mase. Obiectivul politic revoluționar și necesitatea diseminării mesajelor aferente acestuia au fost miezul și respectiv motivația primelor demersuri propagandistice îndreptate asupra maselor cu ajutorul mass-media.
Edward Bernays, cel care este considerat părintele relațiilor publice, influențat de psihanaliza lui Sigmund Freud, a devenit conștient de importanța înțelegerii comportamentului uman la nivel individual, pentru modelarea comportamentului social. Bernays a recunoscut că, fără a stăpâni noțiunile de bază ale comunicării sociale din acea vreme, era un admirator al lui Gustave Le Bon, cel care formulase și argumentase în "Psihologia mulțimilor", publicată în 1895, legea unității mintale a maselor.
Potrivit lui Kunczik, concepția lui Bernays despre relații publice se putea sintetiza în ideea că indivizii inteligenți păstrează stabilitatea societății și împiedică, spre avantajul tuturor, haosul. În consecință, Bernays și-a construit teoriile și campaniile de relații publice pe trei principii ce au fost integral sau parțial preluate și de propaganda național-socialistă germană: ateism, freudianism din convingere, credința că manipulatorii opiniei publice, caracterizați prin conșiința responsabilității sociale, trebuie să acționeze pe ascuns și pot și trebuie să desfășoare campanii PR abil concepute cu scopul de a mâna turmele umane în staulele potrivite.
Cronologic, statele totalitare care au dezvoltat și instituționalizat propaganda, ridicând-o, după primul razboi mondial, la nivelul politicii de stat, au fost Rusia sovietică, Italia fascistă, Germania nazistă și Japonia militaristă. După cel de-al doilea război mondial, același model propagandistic poate fi identificat și în alte state conduse de regimuri totalitare comuniste precum cele din China, Coreea de Nord, Vietnam sau Cuba.
Pe baza practicilor dovedite de aceste state, se pot diferenția câteva caracteristici comune ale propagandei totalitare astfel:
a avut un centru instituțional unic de comandă și directivă politică;
a fost totală, adică a afectat toate sectoarele vieții politice, sociale și culturale ale statului respectiv;
s-a centrat pe cultul personalității liderului cu veleități mesianice (Führerul Hitler, Tătuca Stalin, Conducătorul Ceaușescu, Fidel Castro – El lider Maximo);
a fost impusă obligatoriu celor aflați sub autoritatea statului respectiv;
a beneficiat de un puternic sistem de cenzură impus prin forța autorităților statului;
a fost aplicată sistematic și pe scară largă, printr-un efort susținut asupra întregii populații;
a fost susținută în principal pe argumente ideologice (fasciste, național-socialiste, marxist-leniniste), la care s-au adăugat într-o măsură mai mare (Germania) sau mai mică (Rusia), aspecte de ordin rasial sau naționalist;
efectele acestei propagande totalitare în afara granițelor în care a fost creată, au fost reduse din considerente de credibilitate și receptivitate.
Toate aceste caracteristici desprinse din practica propagandistică a statelor totalitare comuniste, fasciste sau naziste au determinat în bună măsură încadrarea conceptului de propagandă într-o percepție definitorie.
Dincolo de manifestările grandioase, manipularea era mult mai complexă și se realiza la scară mult mai largă. Pictura, arhitectura, teatrul, radioul, ziarele, muzica, toate au fost supuse unei cenzuri stricte pentru a fi utilizate în controlul gândurilor, emoțiilor și comportamentului maselor. Toate mijloacele de exprimare erau atent supravegheate.
Adepții regimurilor totalitare aveau un total dispreț față de ființa umană, văzând oamenii ca pe o masa amorfă, depersonalizată, gata de a fi remodelată pentru a da naștere unor supuși perfecți.
Principalul scop al liderilor unui sistem totalitar nu este de a stăpâni prin forță sau de a-și distruge adversarii, ci de a-și determina supușii să gândească sincer așa cum o fac conducătorii. Forța este folosită ca un auxiliar în cadrul unui întreg sistem de recreare a conștiințelor, sistem în care manipularea are rol determinant. Credința în posibilitatea de a controla mințile oamenilor, de a le stăpâni, este totală.
„Individul trebuie să accepte lipsa de importanță a propriei persoane, să se integreze unei puteri superioare și să fie mândru că este parte din forța și gloria acestei puteri superioare" – Hitler Mein Kampf-1933
Gustave Le Bon în „Psihologia mulțimilor" se referă la mase ca la o reuniune cât se poate de eterogenă, care nu va fi greu de stăpânit și dirijat. Într-o astfel de comunitate, spune autorul, personalitatea conștientă dispare, formându-se un „suflet colectiv" care prezintă trăsături distincte:
între mebrii care o alcătuiesc are loc o uniformizare a reacțiilor,
membrii grupului au un sentiment de siguranță în interiorul maselor,
masele sunt foarte credule, anumite sentimente le pot fi foarte ușor induse,
un lider charismatic poate determina mulțimile să acționeze hipnotic, ignorându-și astfel propriile convingeri.
Acest lider, în opinia lui Gustave Le Bon, trebuie să întrunească anumite caracteristici: să se bucure de un prestigiu larg, să respecte normele pe care oamenii le prețuiesc cel mai mult, să fie violent în limbaj, să aibe un mesaj simplu, clar și mai ales constant, să fie defăimător, dar să nu folosească violența fizică.
Dintotdeauna oamenii au fost supuși presiunilor de tot felul venite din partea semenilor lor. Sistemele totalitare nu oferă individului posibilitatea de a se exprima și de a acționa conform propriului mod de gândire.
1.3. Concluziile capitolului
Al doilea război mondial și Războiul Rece a lăsat Europa vlăguită de orice fel de idealism, Europa își acceptă istoria (nenorocirea); posibilitatea unui al treilea conflict nu pare exclusă, liderii acceptând această posibilitate.
Blocada Berlinului- ideea comunistă se află din nou pe calea războiului și a revoluției, întărindu-și pretutindeni pozițiile în fața imperialismului; trecerea de la „căile naționale spre socialism” la lumea comunistă ca un bloc, „lagăr”. Semnalul e dat de înființarea Kominformului (1947), partidele comuniste trebuie să lupte contra imperialismului și să rămână fidele URSS-ului. Această perioadă este o reafirmare a spiritului „socialismului într-o singură țară”, extinsă însă la mai multe țări, de aici caracter internațional și deopotrivă ultracentralizat al mișcării. Această situație va fi periclitată de ruptura Iugoslaviei de URSS. Ruptura este importantă dpdv simbolic, este un nou gen în istoria comunismului: schisma comunismului național. Această criză duce la o înfruntare ideologică, acuză de erezie adusă Iugoslaviei.
După 1948, comunismul va înceta să mai aibă o patrie unică, iar Tito va avea mai mulți imitatori. Schisma lui reprezintă o cerere de autonomie în numele statelor satelit. Denunțarea lui Tito (plus procesul Rajk) reprezintă primul semnal al sovietizării națiunilor satelit. Singurul lucru care mai poate fi exportat de URSS acum este este același regim represiv, polițienesc; uniformizare.
În timp ce partidele comuniste din Occident încep o luptă lungă defensivă (ca urmare a Războiului Rece) prin intermediul intelectualității, ideea comunistă va străluci în vest, în timp ce în est aceasta se stinge. Religia istoriei este credința pe care se sprijină atașamentul față de ideea comunistă; convingerea că în epoca modernă, moralitatea atârnă în întregime de politică, ultima garantă a binelui și a răului.
Anul 1947 nu reprezintă un moment de ruptură pentru intelectualitatea filocomunistă franceză deoarece aceasta rămâne tributară antifascismului și tradiției antiliberale, plus legitimarea prin Revoluția Franceză
Filocomunismul de Război Rece, în asamblu, devine din ce în ce mai puțin apărat de antifascism dar poartă amprenta anticapitalismului sub idealul american. Diferența între SUA și Europa dpdv al plasării opiniei publice cu privire la comunism este aceea că prima este dominată de anticomunism (McCarthysm), iar cea de a doua este mai degrabă oarbă.
Lupta de succesiune va avea după moartea lui Stalin ca miză: politica economică și teroarea spre deosebire de succesiunea după 1924, tema majoră fiind critica predecesorului. Contestarea celor două pasiuni din care a luat naștere-teama și credința- este cea care afectează comunismul.
Destalinizarea tinde să amenințe edificiul comunist, cotitura fiind de tip special fiindcă pune sub semnul întrebării nu strategia ci chiar minciuna sa constitutivă. Denunțarea crimelor comise în URSS va produce efectele cele mai directe în exteriorul țărilor satelit care nu cunoscuseră regimurile totalitare. La aceasta se adaugă dezamăgirea față de promisiunile comunismului de după cel de-al doilea război mondial (ex: 1956 Polonia, Ungaria). Destalinizarea nu e o idee, o strategie, program, filosofie și a creat doar dezordine. Discursul secret a fost începutul dezagregîrii și sfârșitul mitului unificat, este începutul policentrismului comunist (poziția China concurent URSS).destalinizarea poate fi văzută mai degrabă ca un revizionism. Hrușciov și Disursul Secret au arătat prima dată că comunismul nu se poate reforma.
CAPITOLUL 2. ASCENSIUNEA PARTIDULUI NAZIST ȘI A LUI ADOLF HITLER
2.1. Regimul nazist și ascensiunea acestuia
Regimul nazist poate fi definit prin prisma controlului politic al fiecărui aspect al societății cu scopul atingerii purității rasiale, sociale și culturale a Arianului, a Nordicului. Arta abstractă și arta de avantgardă au fost scoase din muzee și expuse în manifestări speciale ca „Artă degenerată” („entartete Kunst”), fiind ridiculizate. Însă mulțimile care vizitau aceste expoziții de „artă decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expozițiile de artă oficială. Un exemplu notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulțime uriașă a stat la rând să vadă o expoziție specială de „artă degenerată” în München, în timp ce la la expoziția oficială, unde erau pe simeze 900 de lucrări aprobate personal de Adolf Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.
Naziștii și-au atins scopurile prin persecutarea și uciderea celor considerați impuri, pricipalele ținte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova și homosexualii.
Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor li s-a anulat cetățenia germană și li s-a interzis să mai ocupe funcții în instituțiile statului. Cei mai mulți evrei germani angajați și-au pierdut slujbele, locurile lor de muncă fiind luate de șomerii considerați corespunzători din punct de vedere etnic-rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938, naziștii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor, acțiunea organizată pe plan național fiind cunoscută cu denumirea Kristallnacht („Noaptea de cristal”). S-a folosit acest nume deoarece numeroasele geamuri și vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu cristal. Până în septembrie 1939, peste 200.000 de evrei au fost nevoiți să părăsească Germania, proprietățile fiindu-le confiscate de statul nazist.
Naziștii au inițiat programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviți” din populația germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfășurării căruia au fost uciși zeci de mii de germani handicapați și bolnavi incurabili. Această măsură inumană a fost luată în cadrul eforturilor de „menținere a purității rasei superioare germane” (în limba germană: Herrenvolk), după cum spuneau propagandiștii naziști. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul acestei perioade au fost folosite mai târziu și în holocaust. Ca urmare a legilor din 1933, peste 400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea de la boli mintale până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.
Cercetări de dată recentă au arătat că naziștii s-au bucurat până târziu, spre sfârșitul războiului, de sprijinul populației, în principal datorită programelor de asitență socială.
Atunci când naziștii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata șomajului foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schițată o nouă politică economică pentru ridicarea națiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desființarea sindicatelor și impunerea controlului salariilor.
Guvernul a început să crească masa monetară prin creșterea masivă a deficitului bugetar. Însă, în același timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5%, creând o acumulare masivă în fonduri de împrumut. Situația a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care plăteau pentru bunuri cu obligațiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar obligațiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanțe mefo”. Deși s-a promis că aceste obligațiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbușirea fondurilor a fost amânată până după prăbușirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.
În mod normal, efectele controlului prețurilor combinat cu o mare creștere a masei monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieței negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii fiind trimiși în lagăre de concentrare sau împușcați pe loc) au împiedicat apariția fenomenului. Măsurile represive au ținut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaționistă. Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum și s-a concentrat pe producția de export. Comerțul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluții salvatoare în scăderea hotărâtoare a șomajului.
Industria a rămas în cea mai mare parte nenaționalizată, iar interesul pentru afaceri a rămas în continuare motivat de obținerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească strict cote de aprovizionare și resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de comitete administrative compuse din funcționari ai statului și reprezentanți ai sectorului privat. Concurența era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naționalizări selective ale întreprinderilor care refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naționalizate în „Republica de la Weimar” au fost retrocedate foștilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru și o bancă care finanța întreaga organizație.
Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring când, la 18 octombrie 1936, Reichstag-ul a anunțat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia germană pe o bază necesară producției de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Hermann Göring și-a făcut o importantă bază a puterii din prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia și problemele producției.
Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând cu New Deal-ul, atât în scop, cât și în amploare, cea mai importantă realizare fiind rețeaua de autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriașa organizație pe care a creat-o Todt a fost folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane și tranșee în toată Europa. O altă latură a noii economii germane a reprezentat-o producția pentru o reînarmare masivă, având ca scop creșterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldați până la câteva milioane.
În 1942, cheltuielile de război sporite și moartea lui Todt au dus la trecerea la completa economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer.
Numirea lui Hitler în calitate de cancelar al Germaniei la data de 30 ianuarie 1933, a avut loc ca urmare a alegerilor din anul 1930, când Partidul Național- Socialist al Muncitorilor Germani, a obținut al doilea loc în Parlament (Reichstag) după social-democrați.
Acționând cu abilitate în sensul preluării controlului total, Hitler s-a folosit de propagandă, duplicitate, teroare, căutând să mențină totuși aparențele legale. Părerile istoricilor converg asupra ideii că binomul teroare-propagandă este văzut de Hitler ca mijloc eficient de fanatizare și isterizare a maselor, teroarea fiind percepută nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru a îndeplini obiective politice. Propaganda nazistă conținea adesea promisiuni ademenitoare, receptate mai ales de mica burghezie, și de către studenți. Hitler declara că va suprima orice venit obținut fără muncă, va pedepsi pe îmbogățiții de război, va realiza participarea muncitorilor la beneficii, va introduce Munca obligatorie generală și va găsi de lucru pentru șomeri.
A reușit să câștige încrederea poporului demonstrând că poate să salveze țara de la declin, să scadă drastic șomajul, contribuind la sporirea bunăstării populației. Alte obiective ale regimului nazist au fost: scoaterea în afara legii a partidelor din opoziție (Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat), interzicerea grevelor, desființarea sindicatelor, exterminarea evreilor, extinderea granițelor Germaniei.
Regimul nazist s-a bazat pe crimă, teroare, minciună, demagogie, pe cultivarea “binefacerilor războiului”. Pentru a ascunde înfățișarea reală a regimului, Hitler a insistat în discursurile sale pe elemente care puteau avea un efect deosebit asupra auditoriului: “diktatul” de la Versailles, anticomunismul, antidemocrația, antisemitismul, rasa superioară germană, dreptul poporului german de a stăpâni lumea, reușind în felul acesta să fanatizeze masele și să le transforme în instrumente ale țelului său fundamental- cucerirea lumii prin intermediul războiului.
Existența celui de-al Treilea Reich a coincis cu cea a altor regimuri etichetate drept fasciste sau totalitare. Lucrul acesta i-a făcut pe unii istorici și în special pe specialiștii în științe politice, să descrie nazismul ca fiind exemplificarea de tip german a acestui gen de mișcare caracteristică secolului XX. Analiștii de stânga au susținut în mod tradițional interpretarea generică a fascismului, care subliniază importanța covârșitoare a forțelor economice si a delimitărilor de clasă din cadrul capitalismului, pentru a explica apariția sistemelor fasciste.
Explicarea nazismului ca fiind doar o formă a fascismului implică numeroase idei care depăsesc analiza istorică. Apare astfel posibilitatea ca nazismul să nu fi fost un fenomen istoric rezultat dintr-un complex de împrejurări unic și să nu fi avut rădăcini neapărat germanice, cu atât mai puțin exclusiv hitleriste. La fel, aplicarea termenului ‚totalitarist’ în cazul celui de-al Treilea Reich a fost preferată de către istoricii liberali, care au căutat să sublinieze similitudinile dintre statele cu orientare unică, fie de dreapta, fie de stânga. Conform acestei opinii, nazismul nu poate fi comparat numai cu regimurile contemporane lui – fascismul italian, franchismul spaniol si comunismul sovietic – ci si cu republicile populare din Europa de Est de după al doilea război mondial.
2.2. Biografia lui Afolf Hitler
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889, în orășelul Braunau am Inn, în partea de vest a Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcționar vamal și lucra la frontiera dintre Germania și Austria, aproape de Braunau. Copilăria viitorului dictator nu a fost ușoară, fiind bătut și lovit fără milă de tatăl său, deseori mama sa intervenind între cei doi. De-a lungul vieții, deseori Hitler a afirmat că mama sa a fost singura femeie pe care a iubit-o, fiind puternic marcat de moartea sa.
În școala primară a fost un elev bun, însă la gimnaziu, pe care l-a făcut în Linz, nu s-a remarcat. După moartea părinților, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reușit să treacă examenele de admitere. Timp de șase ani a dus o viață mizeră în cele mai sărace cartiere ale orașului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta și vindea în cafenele.
La Viena a aflat de concepțiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină, și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită.
Exasperat că Viena reprezintă o babilonie de rase, a plecat în mai 1914 în Germania, la München, pe care îl considera cu adevărat german. După izbucnirea Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldați englezi.
După război, Hitler și-a schițat în minte ceea ce urma să devină național-socialismul, adică o gândire bazată pe un antisemitism feroce și o concepție rasistă despre societate și valorilor ei.
În 1919, a devenit agent al departamentului politic al armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formațiune politică radicală, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei – ). Partidul era, în ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaționalist, antisemitist și anticapitalist. Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv.
În anul 1920, alături de fondatorul partidului, Anton Drexler, a formulat programul politic. A fost decisă totodată adoptarea unui nume nou: Partidului Muncitoresc Național-Socialist German (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, abreviat NSDAP), precum și zwastica ca simbol al partidului. Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.
La data de 31 octombrie 1923, mărșăluind spre capitala Bavariei însoțit de 2000 de membrii ai Cămășilor Negre, pentru a înlatura puterea, acuza guvernul Bavarian ca fiind extremist Revolta a fost, însă, înăbușită, Hitler fiind arestat și condamnat la 5 ani de închisoare. Nu a fost în prizonierat decat 9 luni, în acest timp scriind cartea "Mein Kampf. Este vorba despre o lucrare autobiografică, cuprinzând, printre alte aspecte, și propaganda împotriva evreilor.
La 30 ianuarie 1933 Hitler a fost numit în funcția de cancelar. Din noul guvern făcea parte și Franz von Papen, cancelar între 1 iunie și 17 noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4 decembrie 1932 și 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de președintele republicii, mareșalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.
În scurt timp, naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) și cele regionale, cât și în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferul puterii depline cancelarului și guvernului său, prin asumarea de prerogative dictatoriale.
La 15 septembrie 1935 au fost adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că cetățenia germană putea fi dețintă numai persoanele de origine germană; de asemeni, a fost impusă interdicția căsătoriilor mixte dintre evrei și etnicii germani precum cea a relațiilor extraconjugale mixte.
În 1937 a avut loc Conferința Fuhrer-ului, în timpul căreia Hitler și-a expus ideile referitoare la cucerirea lumii, cei care s-au opus fiind demiși.
În 1938 ordona anexarea Austriei și a Sudetenlandului la Germania, invadând Polonia pe 1 septembrie 1939.
În anul 1939 au fost cucerite Belgia, Danemarca, Olanda și alte țări Europene. Anglia și Franța declară razboi Germaniei, iar Italia condusă de Mussolini, i se aliază.
Pentru a asigura pacea cu Rusia, Hitler și Stalin încheie un tratat de neagresiune. Însă, în ciuda acestuia, Germania atacă URSS iî 1941. Înfrângerile succesive de la Moscova (decembrie 1941) și de la Stalingrad (1942-1943), precum și înfrângerea aramatei a 6-a, conduc la retragerea naziștilor.
Spre sfârșitul razboiului, USA se aliează cu Anglia, Franța și alte teritorii europene fiind eliberate. Pe data de 30 aprilie 1945 Hitler se sinucide împreună cu soția sa, Eva Braun.
2.3. Ideologia nazistă promovată de Hitler
Adolf Hitler este un nume care și astăzi stârnește spaimă și oroare. Chiar și azi, după mai bine de 60 de ani de la acele evenimente, lumea încearcă să-și explice cum a fost posibil ca un om fără o pregătire, fără o educație, un om fără mari posibilități atât intelectuale, cât și materiale, un om care practic rătăcea prin Viena antebelică, să ajungă să conducă statul german și să pună în practică o politică rasială, criminală, care a dus la o nouă deflagrație mondială și la moartea a milioane de oameni. Pentru a înțelege mecanismele prin care el a reușit să acapareze puterea, trebuie să studiem mijloacele prin care el a izbutit să se facă ascultat, în speță propaganda nazistă, dar și teroarea instituită de poliția sa secretă.
Doctrina ideologică nazistă. Ca o definiție, se poate spune că propaganda face parte din “războiul psihologic“, fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfășurată de poliția nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziștii nu omorau mari personalități ale lumii politice, ci pur și simplu omorau mici funcționari socialiști sau membri ai partidelor opuse, arătând astfel populației că era foarte periculos să fii un simplu membru într-un partid, altul decât cel nazist .
Se poate spune că propaganda și teroarea au reprezentat 2 aspecte ale aceluiași fenomen: astfel, acolo unde nazismul stăpânea absolut, propaganda era înlocuită cu îndoctrinarea, iar teroarea era folosită nu pentru a speria oamenii, ci pentru a realiza constant aceste doctrine ideologice. Propaganda se adresează acelor segmente ale populației care nu fuseseră îndoctrinate suficient. În cadrul nazismului trebuie făcută astfel o distincție între doctrina ideologică adresată celor inițiați și propaganda adresată “publicului larg “, mai ales în perioada în care mișcarea nu acaparase puterea și avea nevoie de noi și noi susținători, în condițiile în care doar elitele și plebea s-ar fi lăsat atrași de dezlănțuirea nazismului, iar marea masă a populației trebuia convinsă prin mijloace propagandistice.
Propaganda. Revenind la propagandă, trebuie menționat că nu i se pot nega lui Hitler meritele în organizarea acesteia, mai ales că avea o pregătire solidă în acest domeniu, el luptând în timpul Primului Război Mondial ca membru al secției de propagandă. Când ne referim la propaganda nazistă, noi putem vorbi de fapt de mai multe tipuri de propagandă: o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii și mai ales o propagandă a antisemitismului.
Mai mult, la măsuri propagandistice concrete, pot fi amintite, pe lângă desființarea partidelor opuse, și înființarea în martie 1933 a unui Minister al Culturii și Propagandei sub conducerea lui Goebbels. Acesta va controla întreaga viață publică germană, înțelegând prin aceasta presa, radioul, cinematografia, editarea, precum și reuniunile publice.
În același an este înființată și Camera Culturii care supraveghea artiștii și intelectualii, responsabilă printre altele și de ordonarea arderii cărților lui Voltaire, Marx, Freud, Reich, Rolland. Se ajunge ca studenții din Berlin să ardă zeci de mii de volume, autori și artiști ca: Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh, Rembrandt fiind interziși .
Urmând aceeați idée, copiii și tinerii sunt înregimentați în diverse organizații naziste: Jungvolk, Hitlerjugend , Liga tinerelor germane.
Propaganda infailibilității se referă la faptul că principala calitate a unui lider de mase, în speță Hitler, era infailibilitatea sa, el nu greșea niciodată, nu fiindcă ar fi avut o inteligență superioară, ci pentru că interpreta întotdeauna corect forțele din natură și istorie: Hitler nu mai făcea o afirmație, ci făcea o profeție. Dacă în perioada sa de început, conlocutorii săi nu-l considerau un om deosebit, ci mai degrabă un om retras, fără spirit și fără vreo calitate deosebită, în scurt timp, Adolf Hitler își desăvârșea abilitățile, devenind un as al discursurilor, toata lumea fiind de acord în a-i recunoaște calitatea și magnetismul discursurilor.
Propaganda puterii. Tot în acest context , putem vorbi de o propagandă a puterii: atunci când naziștii omorau vreun mic funcționar sau vreun membru al unui partid opus, ei își demonstrau de fapt puterea și arătau populatiei că era mult mai simplu și mai eficient să fii membru al unei organizații paramilitare naziste decât al vreunei alte organizații, mai ales în condițiile în care naziștii se lăudau cu crimele lor, le recunoșteau întotdeauna în public, dar nu pățeau niciodată nimic, demonstrându-se astfel superioritatea mișcării naziste.
Propagannda maselor. Propaganda nazistă era de fapt o propagandă de mase: tot ce era ascuns, nedezvăluit publicului, căpăta instantaneu o profundă semnificație, indiferent de cât de semnificativ sau nu era faptul în sine, aceasta în condițiile în care o propagandă bazată pe simplul interes nu poate fi eficientă asupra maselor, caracteristica maselor fiind aceea de a nu aparține nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, și-au pierdut orice relație comunitară, puterea nazismului constând tocmai în această abilitate de a izola masele de lumea reala.
Propaganda antisemită. În acest context putem discuta despre propaganda antisemită: inventarea unei conspirații mondiale evreiești a reprezentat cea mai eficientă acțiune a propagandei naziste. În acest mod, cu cât se evita o discuție deschisă asupra problemei evreiești , cu atât masele erau mai convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la rezolvarea rapidă a tuturor dificultăților cu care se confruntau.
Hitler a avut marea inteligență de a plasa problema evreiască în centrul propagandei naziste, antisemitismul nu mai reprezenta doar o problemă a politicii naționale, ci devenise o preocupare intimă a oricărei persoane care se simțea amenințată de ascensiunea evreilor. Hitler lua măsura ca o persoană să poata fi membru al partidului nazist doar după ce își dovedea puritatea arborelui genealogic, iar cu cât arborele era mai pur, cu atât individul putea ocupa o funcție mai înaltă. În acest mod, antisemitismul nu mai era doar un simplu curent de opinie, ci devenea un principiu de autodefinire – individul se definea, raportându-se la problema evreiască. Așa, Hitler a avut marea inspirație de a furniza maselor atomizate, fără o poziție socială sau politică, un mijloc de definire și de identificare, capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziția lor socială, și capabil să-i transforme în candidați eficienți pentru o organizație politică – organizația nazistă. Concret, propaganda nazistă îl considera pe evreu precursorul stăpânului german al lumii: înlăturarea dominației mondiale evreiești deschidea calea dominației mondiale a germanilor – se crea astfel conceptul de volksgemeinschaht – comunitate întemeiată pe egalitatea absolută a germanilor – o egalitate nu de drepturi, ci de natură – și pe deosebirea germanilor de toate celelalte popoare ale lumii.
Propaganda lozincilor. În fapt, este vorba aici de geniul politic al lui Hitler, care a știut să-și atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, folosind diverse lozinci. În acest fel, în acea epocă dominată de naționalism și socialism, Hitler a avut maturitatea de a-și numi partidul “Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani“, reușind să atragă de partea sa atât adepții socialismului, cât și pe cei ai naționalismului. Prin această dualitate a programului său, Hitler a reușit să-și atragă susținători din toate mediile sociale, dând dovadă de un real oportunism politic.
Poliția politică. Pe lângă propagandă, unul din mijloacele cele mai importante de impunere a regimului nazist a fost reprezentat de poliția politică, sau mai bine zis de teroarea instaurată de forțele paramilitare naziste.
Știm că țelul partidului nazist nu era doar acapararea administrației guvernamentale, ci realizarea unei contopiri perfecte a partidului cu statul. Mijlocul de realizare a acestui lucru erau serviciile competente și eficiente ale poliției secrete, care reprezentau în fapt centrul de putere al țării și al partidului nazist. Această poliție reprezenta de fapt singurul organ al puterii, fiind mai important chiar decât armata, căci dacă armată era antrenată să lupte împotriva unui inamic străin, aceste forțe paramilitare erau învățate să lupte în primul rând în interiorul propriei societăți, împotriva propriilor compatrioți și abia mai apoi împotriva factorului străin.
2.4. Concluziile capitolului
Încă înainte ca mișcarea nazistă să cucerească puterea, ea dispunea de forțe paramilitare, din 1921 fiind înființate “Secțiile de asalt “ – SA, conduse de Ernst Rohm, iar din 1925 sunt create secțiile de protecție ale partidului: “Schutzstaffeln – SS”, rolul acestora fiind de a-i netezi calea conducătorului suprem spre acapararea puterii, folosind orice mijloace, în general violente, bazate pe teroare. În activitatea acestor adevărate poliții se disting de obicei câteva etape .
Prima dintre ele consta în eliminarea inamicilor și foștilor opozanți ai partidului, combinată cu atragerea, înrolarea întregii populații în mișcarea nazistă.
Odată eliminată orice formă de rezistență, aceste grupări își manifestă controlul asupra populației prin intermediul terorii – ele doresc să-și asigure dominația totală, fiind recunoscut faptul că aceste formațiuni de elită ale naziștilor erau mai degrabă preocupate de dominația mondială, decât de securitatea regimului nazist aflat la putere. Aceste organizații erau total supuse voinței lui Hitler, fiind total dependente de acesta pentru a-și păstra funcțiile și privilegiile. Această poliție deține informații vitale cu privire la soarta statului, este deținătoarea secretelor de stat, fapt ce a dus la sporirea prestigiului ei, chiar daca puterea ei reală era nulă, ea doar executând ordinele venite de la superiori, în speță Hitler.
Un alt aspect care merită menționat în legătură cu activitatea acestor organizații este solidul sprijin financiar de care se bucură: astfel Himmler își finanța trupele SS prin confiscarea proprietăților evreiești, iar apoi prin diferite acorduri cu ministrul agriculturii sau cu patroni de forțe de muncă.
Dar de departe, cel mai important rol al acestor grupări paramilitare a fost cel politic, ele reprezentau “cel mai bine organizat și mai eficient“ dintre toate departamentele guvernamentale aflate în slujba naziștilor, aceste grupări reprezentând adevăratul organ executiv al guvernului, prin care erau transmise toate ordinele. Aceste organizații paramilitare au drept sarcină fundamentală persecutarea inamicilor regimului nazist, reprezentați de evrei, cel puțin spre începutul mișcării, căci spre finalul ei, “inamicul” era ales la întâmplare dintre cetățenii care aveau ghinionul să sufere de vreo boală.
Ca o concluzie peste toate cele de mai sus, trebuie spus că toate aceste metode și mijloace ale propagandei și ale poliției naziste se dovedesc infailibile și invulnerabile doar atâta timp cât la putere se află regimul nazist, căci atunci falsitatea sau absurditatea vreunei măsuri nu poate fi pusă în discuție – ele reprezintă pur și simplu o realitate care nu poata fi combătută sub nicio formă.
Însă lucrurile se schimbă total odată cu eșecul regimului nazist: ceea ce până atunci era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eșecului. Fără forța mișcării, a partidului nazist, membrii lui încetează să mai creadă în dogmele pentru care și-ar fi dat viața până mai ieri. În momentul în care mișcarea este distrusă, masele se reîntorc la vechiul lor statut de indivizi izolați, atomizați, care nu au altceva de făcut decât să accepte noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nimeni dintre cetățenii germani nu recunoștea că ar fi fost nazist, deși e un lucru recunoscut că peste 90% din populația germană a avut, mai mult sau mai puțin, simpatii naziste.
CAPITOLUL 3. DOCTRINA PROMOVATĂ DE PARTIDUL NAȚIONALIST SOCIST MUTORESC DIN GERMANIA (NSDAP)
3.1. Nașterea mișcării național – socialiste și doctrina NSDAP
În martie 1918, un grup de naționaliști din orașul Bremen se organizează în „Comitetul pentru o pace germană justă”. Scopul lor – obținerea unei „păci juste" – era în opoziție cu prevederile Tratatului de la Versailles, care obliga Germania la plata daunelor de război, cedarea bunurilor și drepturilor sale de pe teritoriul național, dezarmarea armatei. În aceste condiții, membrii Comitetului hotărăsc să intre în lupta politică, transformându-se într-un minuscul Partid al Muncitorilor Germani, cu doar 60 de membri. Promovând o propagandă în care se exploatau la maxim ravagiile crizei, făcând promisiuni dintre cele mai ademenitoare a reușit să exalteze spiritul șovin și revanșard. Hitler era prezentat opiniei publice ca omul care ar putea scoate Germania din impas. Mulți au crezut aceste afirmații și Hitler a fost împins spre putere.
Participant la cursurile de reeducare predate soldaților, îl cunoaște pe Gottfried Feder, teoreticianul Partidului Muncitorilor Germani, prin care va intra în activitatea politică. Încă din timpul milităriei, Hitler se manifestă ca antisemit, fapt ce l-a propulsat în funcția de „ofițer cu propaganda”, pe care o va deține până în iulie 1920.
La finalul războiului, Hitler activează puternic în cadrul Partidului Muncitorilor Germani, energia sa atrăgând peste 3.000 de adepți. Aceștia vor fi cei care îl vor susține în 1921 la conducerea partidului, devenit Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP).
Până în 1929, Partidul Naționalist Socialist Muncitoresc din Germania, așa cum se numea oficial Partidul Nazist, era un partid politic mic. Apoi, în alegerile parlamentare din 1930 partidul a obținut mai mult de 18 procente din numărul total de voturi, comparativ cu 2.5 procente în 1928. Majoritatea voturilor în favoarea naziștilor veneau din partea clasei de mijloc și a celor cu situație economică bună și nu a muncitorilor sau șomerilor.
Factorii principali în succesul electoral al naziștilor au fost: furia latentă provocată decăderea militară a Germaniei spre sfârșitul primului război mondial; resentimentul față de Tratatul de la Versailles care a pus capăt războiului și a impus condiții foarte aspre Germaniei; depresiunea economică mondială din anii 1930; teama de răspândirea comunismului; personalitatea carismatică a lui Hitler.
Hitler a reușit să trezească în sufletul poporului german toate instinctele bestialității primitive a omului, creînd un nou tip uman: sadic, fără milă, un automat care trebuia să execute ordinele venite de sus.
Va reuși să câștige încrederea poporului ,demonstrând că poate să salveze țara de la declin, să scadă drastic șomajul, contribuind la sporirea bunăstării populației. Alte obiective ale regimului nazist au fost: scoaterea în afara legii a partidelor din opoziție (Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat), interzicerea grevelor, desființarea sindicatelor, exterminarea evreilor, extinderea granițelor Germaniei.
Majoritatea germanilor doreau să înlocuiască republica, și multitudinea ei de partide aflate în competiție, cu un sistem autoritar ce promitea stabilitate și locuri de muncă. Ca urmare, naziștii au câștigat popularitate în alegerile din 1930.
Încet dar sigur, naziștii au preluat toate funcțiile de conducere, atât în Parlamentul german (Reichstag), cât și în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună noului Parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea procedurilor și legislației parlamentare și transferarea puterii depline cancelarului și Guvernului său, aceasta căpătând valori dictatoriale. Cu ajutorul mulțimii adunate în stradă și a terorii instaurate de "Divizia Furtună" sau SA (Sturmabteilung) și o mare organizație paramilitară de elită – SS (Schutzstaffel), legea a trecut cu 444 de voturi pentru și 94 împotrivă. S-a deschis astfel calea către dictatura totalitară.
Mișcarea nazistă a fost una din multiplele mișcări anti-democratice detip fascist active în Europa în perioada interbelică, dintre care cele maimulte au inclus antisemitismul ca pe unul dintre punctele centrale aleprogramului lor politic.
În Germania, criza politică acută a anilor 1920-1930 avea să ducăla colapsul treptat al democrației, facilitând totodată ascensiunea laputere a NSDAP. Numirea lui Hitler în funcția de Cancelar alGermaniei în ianuarie 1933 a fost urmată de trecerea rapidă, într-operioada de numai câteva luni, de la democrația parlamentară laregimul totalitar. Nefiind multumiți doar cu acapararea puteriipolitice, juridice și cu deținerea controlului asupra multora dintreinstituțiile statului, naziștii au vrut să schimbe integral structurasocială în conformitate cu propria lor viziune. Această viziune a fostimplementată prin preluarea organizațiilor de tineret, a sindicatelor și a diferitelor asociații profesionale. In plus, naziștii au folosit teroareaorganizată cu scopul de a-și intimida adversarii politici și ideologici.Toate acestea au culminat cu stabilirea și punerea în funcțiune a uneirețele de lagăre de concentrare pentru prizonieri politici și alte categorii de persoane considerate indezirabile. Naziștii s-au folosit foarte mult de propagandă pentru a inocula germanilor propria lorviziune asupra lumii. Au preluat instituțiile culturale și au reorganizat sistemul educațional. Realizările politice și economice ale naziștilordin primii ani cât și efortul de a-și plasa activitățile într-un cadru legalau condus la o largă susținere a regimului, uneori chiar și din parteaacelora care nu se considerau naziști.
Hitler a devenit liderul Partidului National Socialist German al Muncitorilor (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP)). Cuvântul nazism provine chiar de la prescurtarea numelui național-socialism (Nationalsozialismus). În momentul de față în Germania nazismul este interzis de lege, dar înca mai există grupări și chiar partide neo-naziste (care însă sunt ilegale). Ideologia național-socialistă afirma că națiunea este cea mai importantă creație a unei rase; de aceea marile națiuni sunt creațiile unor mari rase. Teoria mai spune ca marile națiuni se formează pe baza unei puteri militare, care crește din cultura rațională, civilizată. Iar o cultură bogată se obține doar la rasele cu o „sănătate” bună și care au ca trăsături curajul, agresivitatea și inteligența.
În aceeași logica, rasele fără o patrie erau considerate „rase parazite", iar cu cât mai înstăriți erau membrii unei rase parazite, cu atât mai virulent era considerat parazitismul lor. O rasă „stăpână” putea, conform ideologiei naziste, să își mărească puterea prin eliminarea raselor parazite de pe teritoriul lor. Aceasta era justificarea teoretică a opresiunii și eliminării evreilor și a țiganilor, sarcina pe care majoritatea naziștilor o considerau drept datorie (neplăcută).
Ei considerau că religiile care recunoșteau aceste „adevăruri” erau religii „adevărate”, iar cele care predicau iubirea și toleranța „în contradicție cu faptele” erau religii „false”.
Teoria economică nazistă se bază pe interesele locale imediate dar încerca și să se împerecheze cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist credea că o conspirație internațională a marilor bancheri a creat criză economică din anii 1930. Capul acestei conspirații era considerat că fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o data distrugerea acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puțeau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Această influența nu se limită la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat crearea națiunii germane din anii 1870, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe corporații transnaționale din perioadă secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angajă în războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate deci spune că partidul nazist era împotriva puterii corporațiilor multinaționale față de statul-națiune. Această opinie anti-corporatistă era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.
Este interesant de observat că partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele național-socialist, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forță, și nu prin comerț.
Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe legături. Nazismul poate fi considerat că fiind o subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). Printre aceste idei economice se află controlul complet al guvernului asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși ambele sisteme continuau să existe, atât puterea corporațiilor cât și sistemul de economie de piață în ceeace privește prețurile.
În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (că în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Această permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau muncă pentru a produce bunuri.
"Principiul conducătorului" era un element cheie în ideologia fascistă, în care conducătorul simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.
Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept Cancelar (= prim-ministru) între 30 ianuarie 1933 și pâna ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în Al Doilea Război Mondial și a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni precum și pentru Holocaust. În timpul lui Hitler, naționalismul și rasismul au fost combinate într-o ideologie și politică militaristă de stat care servea propriilor sale țeluri.
După război, mulți naziști importanți au fost judecați, condamnați, și unii chiar executați pentru crime de război și crime împotriva umanității în urma Procesului de la Nürnberg.
Simbolul nazist era svastica în sensul acelor de ceasornic. Aceasta era considerată de mii de ani ca fiind un simbol al norocului și al prosperității. Multe popoare din lume au (sau au avut) svastica drept simbol, inclusiv indienii, grecii, romanii, celtii, evreii și dacii. Hitler se pare ca l-a preluat prin filiera hindusă.
Către sfârșitul secolului XX, mișcări neo-naziste au apărut în mai multe țări din lume, ca de exemplu în Statele Unite, Germania și alte țări europene. Aceste tendințe sunt deseori asociate cu tinerii „skinhead". De asemenea, în multe țări din Europa vestică s-a observat în ultimul timp o creștere a importanței partidelor naționaliste (Austria, Franța; în Germania unele partide cu tendințe neo-naziste chiar au câștigat prin alegeri câteva locuri în parlamentele unor Land-uri; partidele clar neo-naziste sunt însă interzise prin lege).
3.2. Ideologia național – socialistă
Ideologia nazismului nu s-a bazat de la bun început pe ideile lui Hitler, el doar preluând idei de la cei care se numeau teoreticieni rasiali și care, la sfârșitul secolului al XIX-lea, exprimaseră noi concepte ca: rasa ariană, puritatea rasei. Conform acesteia, omenirea este alcătuită pe baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viața nu reprezintă altceva decât „supraviețuirea celor adaptabili”. Poporul german era considerat superior, făcând parte din "rasa ariană". Lor le revenea și sarcina de a menține puritatea rasei și de a subjuga rasele inferioare evreii, țiganii, slavii și rasele de culoare). Hitler considera comunitatea evreiască un cancer ce roade trupul Germaniei. „Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi. Niciodată războiul nu a ruinat națiunile. În această lume oricine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.
Aceasta afirmă de asemenea că națiunea este cea mai importantă creație a unei rase; de aceea marile națiuni sunt creațiile unor mari rase. Teoria mai spune că marile națiuni se formează pe baza unei puteri militare, care crește din cultura rațională, civilizată. Iar o cultură bogată se obține doar la rasele cu o "sănătate" bună și care au ca trăsături curajul, agresivitatea și inteligența.
Națiunile mai slabe erau considerate rase "impure", deoarece acestea nu s-au putut păstra unite și de aceea au o cultură mai slabă. Naziștii considerau o greșeală evidentă permiterea sau încurajarea folosirii mai multor limbi in cadrul aceleiași națiuni. În continuarea acestui fir aparent logic, naziștii germani doreau foarte mult unificarea tuturor teritoriilor cu vorbitori de limba germană.
Națiunile care nu și-au putut apăra granițele de invadatori au fost considerate rase slabe sau "sclave". Acestea erau considerate că valorează mai puțin decât "rasele stăpâne". De aceea "rasele stăpâne" au nevoie de spațiu vital (Lebensraum), care era considerat un drept al lor; ele ar fi avut drept să facă uz de acest spațiu "vital", chiar omorând "rasele sclave" indigene.
În aceeași logică, rasele fără o patrie erau considerate "rase parazite", iar cu cât mai înstăriți erau membrii unei rase parazite, cu atât mai virulent era considerat parazitismul lor. O rasă "stăpână" putea, conform ideologiei naziste, să își mărească puterea prin eliminarea raselor parazite de pe teritoriul lor. Aceasta era justificarea teoretică a opresiunii și eliminării evreilor și a țiganilor, sarcină pe care majoritatea naziștilor o considerau drept datorie (neplăcută).
Ei considerau că religiile care recunoșteau aceste "adevăruri" erau religii "adevărate", iar cele care predicau iubirea si toleranța "în contradicție cu faptele" erau religii "false".
Persoanele care recunoșteau aceste teorii erau "lideri naturali", iar cei care nu le acceptau erau "sclavi naturali". "Sclavii", în special cei inteligenți, erau considerați răul societății, deoarece erau promotorii religiilor și ai doctrinelor politice "false".
În cartea "Lupta mea" (Mein Kampf), Adolf Hitler afirmă că ar fi ajuns la aceste concluzii prin observația atentă a politicii Imperiului Austro-Ungar.
Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate dar încerca și să se împerecheze cu concepții ideologice economice recunoscute pe plan internațional.
Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:
– eliminarea șomajului
– eliminarea inflației devastatoare
– extinderea producției de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăți standardul (nivelul) de viață al claselor de mijloc și jos.
Toate aceste obiective ținteau spre îmbunățățirea situației Republicii de la Weimar și întărirea sprijinului partidului. În ceea ce privește evoluția economică, partidul a avut mare succes. Între 1933 și 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza economică în care se afla după primul razboi, și a redus șomajul substantial în mai puțin de 4 ani. În același timp, consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul privat cu 3,6 %.
Mare parte din această producție a fost îndreptată însă către mașinăria de război; de aceea, odată cu începerea războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele pentru care societatea a fost de acord cu războiul.
Din punct de vedere internațional, partidul nazist credea că o conspirație internațională a marilor bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei conspirații era considerat ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul Holocaustului. Aceste organizații ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme și se știa că puteau influența statele naționale prin extinderea sau retragerea creditelor. Această influență nu se limita la statele mici, precum stătulețele germane care au precedat crearea națiunii germane din anii 1870, ci putea privi chiar și marile puteri europene începând cu secolul XVI. De altfel multe corporații transnaționale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor, și nu invers.
Se poate deci spune că partidul nazist era împotriva puterii corporațiilor multinaționale față de statul-națiune. Această opinie anti-corporatistă era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga și chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.
Este interesant de observat că partidul nazist avea o concepție foarte limitată despre economia internațională. După cum spune și numele național-socialist, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor internaționale în Reich cu forța, și nu prin comerț.
Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe legături. Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul chiar preia unele elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. De exemplu, Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până să intre in alianță cu Hitler, de la care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul "fascist" pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.
Nazismul poate fi considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). Printre aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși ambele sisteme continuau să existe, atât puterea corporațiilor cât și sistemul de economie de piață în ceea ce priveste prețurile.
În loc ca statul să ceară companiilor bunuri din producția industrială și să aloce materiile prime necesare la producția lor (ca în sistemul comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea prețului să joace un rol esențial în ceea ce privește informația în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.
De asemenea o structură sindicalistă superficială era prezentă în corporații – atât partidul fascist german cât și cel italian au început lupta politică fiind mișcări sindicale ale muncitorilor, dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume un control al statului pentru eliminarea conflictelor potențiale din relațiile dintre patronat și muncitori.
3.3. Prăbușirea Republicii de la Weimar
Republica de la Weimar a fost creată după înfrângerea Germaniei înprimul război mondial și se poate spune că nu a reușit să se consolideze șisă găsească suficientă susținere din partea populației în primul rând datorită lipsei unei tradiții democratice în istoria Germaniei moderne. Încă din primii săi ani, republica s-a văzut nevoită să facă fațăviolenței politice și agitației propagandistice anti-democrate a mișcărilorși partidelor de extremă stânga și dreapta. Acestea din urmă proliferau șidatorită crizei economice aproape permanente cu care avea să seconfrunte în acea perioadă Germania. Obiectivul final al tuturor acestorgrupări radicale era prăbușirea Republicii de la Weimar.
Chiar de la începuturile republicii, Partidul Național-Socialist Muncitoresc German fondat în 1919 și condus din 1920 de către Adolf Hitler a combinat activitatea politică cu violența de stradă și a încercatîncă din 1923 să preia, prin organizarea unui putsch, conducerea în Bavaria. Deși lovitura de stat a eșuat, partidul nazist a continuat să lupte șisă aștepte momentul prielnic preluării prin orice mijloace a puterii.
Ultimii ani ai Republicii de la Weimar au fost caracterizați de o criză politică constantă și de o rapidă prăbușire economică. Acest lucru a permis naziștilor să se impună drept principala mișcare politică popularăde protest, anti-capitalistă, anti-democratică, anti-liberală și singura capabilă să oprească "amenințarea comunistă." Președintele Paul von Hindenburg, care încerca să stabilizeze sistemul politic german, a fost convins de către anumite facțiuni conservatoare să îl numească pe Hitler, liderul celui mai numeros partid de opoziție din Reichstag (parlamentul german) în funcția de Cancelar al Germaniei, în ianuarie 1933. Eroarea fatală a conservatorilor conduși de aristocratul Franz von Papen a fost aceea că au crezut că vor putea să-l controleze astfel pe Hitler, care larândul său avusese grijă să se prezinte ca un respectabil lider politic, renunțând parțial la radicalismul anilor de început.
Una din trăsăturile distincte ale regimului nazist a fost, încă de la început, folosirea violenței instituționalizate. Sistemul riguros organizat de terorizare a populației a culminat cucrearea lagărelor de concentrare. Primul lagăr, cel de la Dachau, a fost înființat în martie 1933. Aceste lagăre au fost folosite pentru suprimarea și, în unele cazuri, reeducarea oponenților politici ai regimului. Lagărele au devenit, totodată, încă de la început, instrumente de exploatare a prizonierilor prin muncă forțată.
Pe 27 februarie, clădirea Reichstag-ului din Berlin a fost incendiată. Naziștii, care i-au acuzat pe comuniști de acest incident, au folosit situația drept pretext pentru suprimarea libertății politice în Germania. Începând din acel moment, naziștii au desfințat toate celelalte grupări politice și au suprimat libertatea de asociere și libertatea cuvântului. Peste doar o lună, pe 23 martie, Reichstagul adoptă, în ciuda opoziției social-democrate și în absența blocului comunist (ai cărui reprezentanți fuseseră arestați), Actul de Împuternicire prin care Hitler capătă puteri discreționare.
Naziștii au preluat curând controlul total asupra presei și radioului și s-au folosit de acestea pentru a răspândi propria ideologie. Au înființat în acest scopchiar și un Minister al Propagandei. În același timp, sistemul educațional german a fost folosit pentru a propaga național-socialismul în rândul tinerilor. Școlile și organizațiile de tineret, centrele culturale și artistice, au fost de asemenea subsumate acestui efort general de educare a tinerilor în spirit nazist.
CAPITOLUL 4. ANTISEMITISMUL. PUNCTUL CENTRAL AL REGIMULUI NAZIST
4.1. Naziștii la putere
Simbolul nazist era svastica în sensul acelor de ceasornic. Aceasta era considerată de mii de ani ca fiind un simbol al norocului și al prosperității. Multe popoare din lume au (sau au avut) svastica drept simbol, inclusiv indienii, grecii, romanii, celții, evreii și dacii. Hitler se pare că l-a preluat prin filiera hindusă.
Regimul nazist s-a bazat pe crimă, teroare, minciună, demagogie, pe cultivarea “binefacerilor războiului”. În discursurile sale, Hitler facea declaratii „pacifiste” (“Nimeni mai mult decât mine, și mai mult decât poporul german nu dorește pacea și liniștea. Oricine cunoaște războiul ca mine știe că el înseamnă o teribilă risipă de vieți omenești.”). Insa, pentru a ascunde înfățișarea reală a regimului, Hitler a insistat în discursurile sale pe elemente care puteau avea un efect deosebit asupra auditoriului: Tratatul de la Versailles, anticomunismul, antidemocrația, antisemitismul, rasa superioară germană, dreptul poporului german de a stăpâni lumea, reușind în felul acesta să fanatizeze masele și să le transforme în instrumente ale țelului său fundamental- cucerirea lumii prin intermediul războiului.
De îndată ce au preluat puterea, naziștii au făcut din rasism și anti-semitism componentele centrale ale regimului lor. În primele luni la putere, Partidul Nazist a instigat la revolte anti-semite și campanii ale terorii ce au culminat la 1 aprilie 1933 cu un boicot la nivel național împotriva comercianților și liber-profesioniștilor evrei – doctori, avocați, ș.a. În plus, noul guvern a emis regulamente și ordonanțe prin care îi lipsea pe evrei de drepturile civile și mijloacele economice de subzistență.
Pe 7 aprilie 1933, Parlamentul a adoptat o lege prin care guvernul era abilitat să îi înlăture pe evrei din serviciile administrative germane. Mai târziu, au fost adoptate acte adiționale prin care se limita numărul studenților evrei.
Cu toate acestea, Hitler și alți lideri naziști considerau aceste reglementări insuficiente și au decis să implementeze un cadru legal complet pentru politicile lor anti-semite.
Unul din primele decrete defineau termenul evreu. Crucială în această determinare era religia bunicilor. Oricine avea trei sau patru bunici evrei era considerat automat ca fiind evreu, indiferent dacă persoana respectivă făcea sau nu parte din comunitatea evreiască.
Cei care aveau doar doi bunici evrei, cunoscuți ca jumătate-evrei, erau considerați evrei numai dacă aparțineau religiei iudaice sau erau căsătoriți cu un evreu.
Toți ceilalți jumătate-evrei precum și persoanele care aveau numai un bunic evreu erau clasificați ca Mischlinge (metiși). Evreii și Mischlinge erau "non-ariani" în contrast cu germanii "puri" care erau "ariani". În doctrina nazistă sublinierea descendenței era privită ca o afirmare a rasei, dar scopul principal al acestor clasificări era delimitarea clară a celor împotriva cărora acționau legile și directivele discriminatorii.
Pe 15 septembrie 1935, Reichstagul s-a întrunit la Nuremberg și a adoptat două legi, cunoscute ca "Legile de la Nuremberg". Prima, Legea Cetățeniei Statului, declară că numai persoanele "cu sânge german" pot fi cetățeni ai Reich-ului (statului) german, lipsindu-i astfel de cetățenie pe evreii germani. Cea de-a doua, Legea pentru Protejarea Sângelui și Onoarei Germane, formaliza barierele între evrei și germani interzicând căsătoria și relațiile sexuale între evrei și "ariani". De asemenea se interzicea evreilor să arboreze culorile naționale ale Reichului. Astfel, naziștii i-au lipsit pe evreii germani de drepturile lor civile și i-au exclus efectiv din viața socială și culturală. Politica lor s-a îndreptat apoi spre exproprierea proprietăților evreiești cu intenția de a-i forța pe evrei să emigreze din Germania.
În 1938, evreilor li s-a interzis să profeseze ca medici și avocați și au fost obligați să-si înregistreze proprietățile, ca o măsură preliminară a confiscării și "arianizării" lor sau vânzării forțate către germani. În fapt, guvernul îi forța pe evrei să accepte de la cumpărătorii "ariani" prețuri care reprezentau doar o fracțiune din valoarea reală a proprietăților.
Când naziștii au preluat puterea în Germania, episcopii catolici germani au crezut că Hitler va proteja civilizația creștină a Europei de pericolul bolșevic și, de aceea, au acceptat regimul nazist și au sprijinit politica externă naționalistă a acestuia.
În ciuda opoziției față de doctrina rasistă a lui Hitler, liderii Bisericii Catolice și ai altor biserici creștine nu au adoptat o poziție oficială împotriva politicii anti-semite. Marile biserici creștine ofereau sprijin duhovnicesc evreilor convertiți la creștinism care erau persecutați de naziști, dar nu au reacționat când naziștii au introdus legislația rasistă, când au instigat atacuri fizice împotriva evreilor și nici când au început deportarea și exterminarea evreilor.
Atitudinea celor mai înalți prelați ai Bisericii Romano-Catolice sub Papa Pius al XII-lea a fost asemănătoare celei a episcopilor catolici germani. Papa nu a criticat niciodată persecutarea evreilor, nici nu a amenințat cu excomunicarea lui Hitler (care era catolic) sau a altor catolici implicați în Holocaust. Mai mult, deși Papa și consilierii săi erau foarte bine informați cu privire la exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, au refuzat să condamne această crimă pe motivul că Cetatea Vaticanului, micul stat independent aflat sub autoritatea Papei, trebuia să păstreze o neutralitate strictă în relațiile internaționale.
După anexarea Austriei de către Germania, în martie 1938, aceleași măsuri anti-semite au fost implementate și aici. Peste un an, aceste măsuri erau aplicate în Boemia și Moravia, teritorii pe care Germania le-a ocupat după dezmembrarea Cehoslovaciei.
Până în 1938, două treimi din evreii germani părăsiseră țara și 60% din cei care au rămas își pierduseră proprietățile. Activitățile anti-semite ale naziștilor au culminat cu pogromul din Noaptea de cristal (în germană: Kristallnacht), care s-a desfășurat pe întreg teritoriul Germaniei și Austriei în noaptea de 9 noiembrie 1938. În acea noapte, bande de naziști au ucis 90 de evrei, au bătut alte câteva sute, au demolat 76 de sinagogi și au incendiat alte 191 și au distrus și vandalizat mii de magazine și birouri de afaceri deținute de evrei. Autoritățile au arestat 30.000 de evrei pe care i-au trimis în lagăre de concentrare unde au fost supuși unui tratament inuman.
Pogromul Nopții de Cristal a marcat un punct de răscruce pentru acțiunile naziste împotriva evreilor, pentru că a fost prima situație din istoria modernă in care violenta a fost îndreptată pe scara largă și in mod deliberat împotriva evreilor într-o țară vest europeană. La o întrunire organizată la două zile după pogrom, liderii naziști au decis ca evreii din Germania trebuie să suporte costurile distrugerilor indiferent de acoperirea pe care o aveau prin asigurări.
4.2. Politica nazistă anti-semită în perioada 1939 – 1940
La 30 ianuarie 1939, Hitler a lansat o amenințare înfiorătoare într-un discurs adresat Parlamentului: "În viata mea am fost deseori profet și… astăzi voi fi încă o dată profet: dacă cercurile financiare internaționale ale evreilor din Europa și din afara ei vor implica din nou națiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea lumii si, prin aceasta, victoria evreimii, ci anihilarea rasei evreilor din Europa."
După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, în septembrie 1939, naziștii au căutat o soluție finală pentru problema evreiască. Cei mai înalți lideri se gândeau la o soluție teritorială pentru evreii europeni. Conducătorii SS-ului, o secție de elită a Partidului Nazist, au fost însărcinați cu rezolvarea problemei evreiești. Ei au propus două variante: prima era crearea unei rezervații în sud-estul Poloniei unde urmau să fie deportați evreii; cea de-a doua soluție a fost propusă pe fondul anticipării victoriei Germaniei împotriva Angliei, ca o urmare firească a înfrângerii Franței în iulie 1940, și consta în deportarea pe Insula Madagascar a tuturor celor 4 milioane de evrei din țările ocupate sau controlate atunci de Germania. Pe atunci Madagascarul, situat în apropierea coastei de sud-est a Africii, era colonie franceză.
Nici una dintre propuneri nu a fost adoptată. La sfârșitul anului 1940 naziștii au început să planifice invadarea și cucerirea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Acest plan i-a făcut să abandoneze ideea unei rezervații în Polonia, pentru ca o asemenea rezervație s-ar fi aflat în centrul și nu la periferia unui imperiu german lărgit. La ideea Madagascarului s-a renunțat pentru că englezii nu s-au predat și controlul britanic permanent asupra Canalului Suez închidea ruta spre Madagascar a navelor germane.
Totuși, înainte ca aceste idei să fie abandonate, germanii au făcut un pas preliminar viitoarelor deportări în lagăre de concentrare sau rezervații evreiești. Evreii din Polonia au fost obligați să se mute în ghetouri, unde li s-a ordonat să organizeze consilii care să aducă la îndeplinire ordinele germanilor. De asemenea, au fost obligați să poarte pe haine o stea galbena, simbolizând originea lor evreiască, și sa execute muncă forțată. Condițiile de locuit absolut îngrozitoare, suprapopularea, lipsa condițiilor sanitare, a serviciilor de sănătate și rațiile de hrană insuficiente au determinat o rată a mortalității foarte ridicată în rândurile locuitorilor din ghetouri. De exemplu, în 1941 a murit 20% din populația din ghetoul Varșovia.
În timp ce evreii polonezi erau închiși în ghetouri, evreii din țările vest europene ocupate sau controlate de naziști suportau aspre măsuri anti-semite. Din Norvegia până în Africa de Nord toți evreii și-au pierdut drepturile și proprietățile și au fost forțați să trăiască în anumite cartiere sau au fost închiși în tabere păzite.
4.3. Exterminarea evreilor
În primăvara anului 1941, în timp ce se făceau pregătirile pentru invadarea URSS, Hitler a anunțat că un război al distrugerii este pe cale să înceapă. El a cerut anihilarea conducerii bolșevice punând astfel bazele pentru exterminarea a ceea ce Hitler considera sursa biologică a bolșevismului: evreii din URSS. Execuțiile urmau să fie aduse la îndeplinire de patru unități SS mobile numite echipe de acțiune (în germană: Einsatzgruppen), formată fiecare din aproximativ 1000 de oameni. Pe lângă aceste echipe erau și alte unități de poliție și SS ce urmau să împuște evreii adunați în dreptul gropilor comune pe care trebuiau să le sape înainte de a fi omorâți. După începerea campaniei militare – în iunie 1941, armata germană a fost chemata în numeroase rânduri să acorde sprijin unităților de politie și SS, astfel încât numărul total al germanilor implicați în uciderea în masă a evreilor se ridica la aproximativ 30.000.
La data de 2 iulie 1941, Reinhard Tristan Eugen Heydrich, șef al Serviciului de Securitate al Germaniei și o figură importantă în organizarea exterminării evreilor, a emis Ordinul Comisarului conform căruia toți evreii care ocupau posturi oficiale în administrația sovietică urmau să fie executați. Ordinul a fost interpretat în sens foarte larg de către comandanții echipelor de acțiune ca vizând toți adulții evrei de sex bărbătesc. Un mare număr dintre aceștia au fost împușcați pe loc, indiferent că ocupau sau nu posturi oficiale. În august 1941, sfera de aplicare a ordinului s-a extins și asupra femeilor și copiilor evrei. La 1 august 1941, Heinrich Himmler, șef al SS, transmitea unităților din Belarus: "Toți bărbații evrei trebuie împușcați. Femeile și copii vor fi duși în mlaștini." Ofițerul SS însărcinat cu îndeplinirea acestui ordin a comunicat superiorilor săi că "deplasarea femeilor și copiilor în mlaștini nu a avut succesul scontat întrucât mlaștinile nu erau destul de adânci pentru ca aceștia să se înece." Începând din septembrie 1941, forțele germane au desfășurat acțiuni pe scară largă în care întregi comunități evreiești au fost șterse de pe fața pământului. Astfel, 33.000 de evrei din Kiev, Ucraina, au fost omorâți pe 29 și 30 septembrie 1941 în valea Babi Yar din apropierea Kievului.
În toamna anului 1941 s-a trecut la o nouă fază. Dacă până acum ținta o reprezentau evreii ruși, acum urmau să fie uciși evreii din Polonia și Serbia. Pentru aceasta, germanii au folosit dube de gazare, mașini special etanșate în care gazul de eșapament era introdus în compartimentul unde se aflau victimele, pentru a le asfixia. În iarna anilor 1941 – 1942, execuțiile prin împușcare au încetat, în parte din cauza faptului că pământul înghețat nu permitea săparea gropilor pentru evreii uciși. În plus, germanii trebuiau să trimită mulți evrei în Germania pentru a munci ca sclavi în vederea susținerii efortului de război. Cu toate acestea, în primăvara lui 1942, campania intensivă de omoruri a fost reluată, de data aceasta fiind uciși chiar și evreii ce munceau ca sclavi.
Grupele de acțiune îi furnizau lui Hitler rapoarte privind numărul evreilor și al altor persoane indezirabile ucise. Aceste documente reprezintă sursa primară de cunoaștere a dimensiunii crimelor în masă săvârșite în estul Europei până în primăvara lui 1942. Se estimează ca din vara lui 1941 până în vara lui 1942 naziștii au împușcat mai mult de un milion de evrei pe marginea gropilor comune săpate de ei înșiși.
Pe 12 decembrie 1941, Joseph Goebbels, ministrul lui Hitler pentru propagandă și iluminare națională, nota în jurnalul său: "În ceea ce privește problema evreiască, [Hitler] este hotărât să o rezolve pe deplin. A prezis evreilor că dacă vor începe din nou un război mondial vor ajunge la propria exterminare. Aceasta nu a fost o frază goală. Războiul mondial a început, exterminarea evreilor este consecința necesară."
În toamna anului 1941 naziștii au început deportarea tuturor evreilor din Europa ocupată către est (Polonia și vestul URSS-ului) pentru a-i extermina. Între timp, în Germania fusese deja adus la îndeplinire programul de exterminare a persoanelor cu handicap mental sau cu handicap fizic sever.
În așa-numitul program de eutanasiere, care a început în toamna anului 1939, doctori naziști au ucis germani cu handicap mental sau fizic. Zeci de mii au fost omorâți, majoritatea prin administrarea monoxidului de carbon. Mulți alții au fost uciși în dube de gazare. În august 1941, Hitler a ordonat încetarea programului de eutanasiere întrucât producea neliniște în rândul opiniei publice germane. Experiența acumulată a fost folosită pentru soluția finală, numele sub care a rămas cunoscut programul de ucidere a evreilor din Europa ocupată de naziști. Dubele de gazare și personalul care activa în programul de eutanasiere au fost mutate în estul Europei și puse la dispoziția lui Odilo Globocnik, ofițerul SS care răspundea de zona Lublin – în Polonia ocupată.
Când echipele de eutanasiere au ajuns în est, la sfârșitul anului 1941, au început planificarea construirii unor adevărate instalații de ucis. Din septembrie până în decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otrăvitor. În septembrie 1941 au desfășurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigând 600 de prizonieri de război ruși prin folosirea cianidei, un gaz obținut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. În noiembrie 1941, 30 de prizonieri au fost uciși într-o mașină de gazare în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, în nordul Berlinului. În lagărul de concentrare de la Chełmno, nu departe de Łódź, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc în vestul Poloniei, gazarea a început să fie folosită la 8 decembrie 1941.
Odată ce și-au îmbunătățit tehnicile de gazare, naziștii au decis deportarea tuturor evreilor din Europa ocupată pentru a fi uciși în est. Țările din care evreii erau deportați includeau țări sub ocupație germană: Norvegia, Franța, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca și țări aliate Germaniei: Italia și Ungaria. La 20 ianuarie 1942, o întrunire a oficialilor cu rang înalt prezidată de Heydrich s-a desfășurat într-o locuință aparținând SS-ului, în cartierul berlinez Wannsee. Întâlnirea a rămas cunoscută sub denumirea Conferința Wannsee. Atașat înștiințării de a participa la conferință apărea un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregăti la nivel european soluția finală pentru problema evreiască. Heydrich le-a comunicat participanților la conferință ca evreii care nu puteau munci trebuiau să fie omorâți, iar cei care supraviețuiau muncii forțate datorită rezistenței lor fizice tocmai pentru acest motiv urmau să fie și ei omorâți. Conferința Wannsee a fost un moment important în evoluția politicii de exterminare pentru că, cu această ocazie, participanții au fost instruiți să-si coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.
La scurt timp după "conferință", exterminarea evreilor europeni s-a intensificat. Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. În iulie 1942, Himmler a fixat un program pentru eliminarea acestora în lagăre ale morții. Pentru această operațiune, cu nume de cod Operațiunea Reinhard, s-au construit trei centre principale de gazare: Belzec și Sobibor, in sud-estul Poloniei, nu departe de Lublin, și Treblinka, în nord-estul Varșoviei. Gazarea a început în cele trei lagăre în perioada martie – iulie 1942. Între 750.000 și 950.000 de evrei au fost gazați la Treblinka; între 500.000 și 600.000 la Belzec și in jur de 200.000 la Sobibor. Alte lagăre au fost construite pe principiul combinării muncii forțate cu sistemul de exterminare. Două lagăre au fost construite lângă Auschwitz, un orășel din Silezia Superioară. Lagărul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagărul mai mare a fost numit Auschwitz 2, cunoscut și ca Birkenau. Mare parte a operațiunilor de exterminare s-au desfășurat în lagărul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a gazării, înfometării sau bolilor.
În timp ce evreii polonezi erau exterminați în aceste lagăre, programul deportării evreilor din alte părți ale Europei ocupate către est fusese pus în mișcare. În diverse țări europene, echipe SS erau trimise să conducă adunarea și deportarea evreilor cu trenul spre centrele de execuție și lagărele de concentrare din Polonia. Aceste operațiuni erau supervizate de Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, căruia i se încredințase aducerea la îndeplinire și coordonarea soluției finale. Sarcina lor a fost îndeplinită pe etape: mai întâi au fost adunați membrii sărăci ai comunității evreiești, apoi evreii străini și refugiații și, la sfârșit, ceilalți membrii ai comunității evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost transportați mai întâi în ghetourile din est, iar abia apoi în lagărele de concentrare. Alții au fost trimiși direct în centrele de exterminare.
4.4. Concluziile capitolului
Evreii nu au fost singurele victime ale nazismului în timpul celui de-al doilea război mondial. Mulți germani și locuitori din țările ocupate de Germania care s-au opus regimului nazist din motive de ideologie au fost arestați și trimiși în lagăre de concentrare. Printre aceștia se numărau adversari politici, mai ales comuniști și socialiști, membri disidenți ai clerului, membrii ai 'sectei' Martorii lui Iehova. De asemenea, naziștii i-au nimicit pe rromi, pe cei care sufereau de retard mental, boli psihice, handicap sever, ca și pe germanii homosexuali.
Dintre victimele ne-evreiești, două categorii au fost trimise în centrele de exterminare: rromi și cei cu handicap sever mental sau fizic. Genocidul nazist împotriva romilor se numește poraimos, însemnând "devorare" în limba romani. Naziștii nu păreau la fel de hotărâți în a-i elimina total pe aceștia, așa cum era cazul evreilor. Nu mai puțin, acțiunile lor împotriva țiganilor reprezintă un genocid conform definiției data de Națiunile Unite în Convenția internațională pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid.
Naziștii considerau viata persoanelor cu handicap sever, fizic sau psihic, ca nefiind demnă de a fi trăită. În toamna anului 1939 a început programul de eutanasiere în cadrul căruia medicii naziști au ucis mai mult de 70.000 de persoane cu handicap, în șase centre de exterminare. Reacția publică l-a determinat pe Hitler să oprească programul în august 1941, dar mai multe zeci de mii de persoane au fost ucise în spitale după această dată, în ciuda stopării oficiale a programului. Naziștii îi vedeau pe țigani ca fiind o rasă inferioară, o amenințare la adresa "purității" rasei germane și o problemă de rezolvat prin omorârea în masă. La începutul celui de-al doilea război mondial, pe teritoriul Germaniei locuiau aproximativ 40.000 de țigani. Câteva mii au fost sterilizați și mai multe mii au fost deportați în centrele de exterminare din Polonia. În diverse țări din estul Europei, romii erau adunați și împușcați. În lagărul Auschwitz-Birkenau există un perimetru special pentru romi, care cuprindea aproape 20.000 de persoane. Pe toata durata persecuției naziste au fost uciși aproximativ 200.000 de romi.
Începând din 1941, naziștii au ucis aproape 3.5 milioane de prizonieri de război ruși, majoritatea prin înfometare, alții prin împușcare sau gazare, în tabere de prizonieri de război, centre de muncă forțată și lagăre de concentrare. Polonezii, care erau considerați subumani și o piedică pentru expansiunea Germaniei, au fost de asemenea uciși. Pentru a înrobi populația poloneză, naziștii au ucis mii de intelectuali polonezi, lideri politici și membri ai clerului. Mii de copii polonezi care erau considerați de origine germană au fost răpiți și trimiși în Germania pentru a fi crescuți de părinți adoptivi. În jur de 1.5 milioane de civili polonezi au murit în timpul celui de-al doilea război mondial ca rezultat al invaziei naziste și ocupării Poloniei.
CAPITOLUL 5. IDEOLOGIA NAZISTĂ ECONOMICĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ
5.1. Considerații generale
De-a lungul timpului s-a încercat să se găsească răspunsul la interogații precum acelea adresate de către Hannah Arendt, în lucrarea Originile totalitarismului (1975): Ce s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat? Cum s-a putut întâmpla?. Erich Fromm (1900-1980) aparține aceleiași generații din care fac parte Hanna Arendt (1906-1975), Erik H. Erikson (1902-1992), Bruno Bettelheim (1903-1990) și încă mulți alți gânditori pentru care exilul, războiul, antisemitismul au constituit o experiență de viață traumatizantă.
În „Frica de libertate” (Fear of Freedom), lucrare publicată în anul 1941, anul în care Statele Unite s-au angajat în cel de-al doilea Război Mondial, Fromm își propune să argumenteze teza potrivit căreia în înțelegerea unui fenomen precum nazismul trebuie să luăm în considerare nu numai factorii politici, ideologici, economici sau tehnologici, ci mai ales dinamica proceselor psihologice, baza umană a unui astfel de fenomen. De altfel această tendință către o viziune integratoare, sintetică este una dintre particularitățile gândirii lui Fromm, vizibilă mai ales într-un studiu, de proporții reduse, intitulat Psihanaliză și sociologie (Psychoanalyse und Soziologie, 1929). Aici Fromm considera că între »psyche-ul individual« (Individualseele) și »psyche-ul mulțimii« (Massenseele) nu există o ruptură, un hiatus de netrecut, aceasta pentru că nu există două aparate psihice în același individ, ci numai unul singur, cu legile și mecanismele lui, care funcționează indiferent dacă persoana acționează individual sau la nivelul grupului, fie societate, comunitate, clasă sau orice altă formă de asociere.
Realizând o paralelă între freudism și marxism, putem afirma că gânditorul german pledează pentru înțelegerea justă a proceselor și fenomenelor sociale prin perspectiva oferită de studiul atent al psihismului individual. Obiectul său de interes îl constituie acele structuri caracteriale ce îl determină pe om să renunțe la libertate, să cedeze afirmarea capacităților sale intelectuale, emoționale și senzoriale în favoarea supunerii față de regimuri autoritare, întemeiate pe teroare, ură și iraționalitate. Deși se afirmă adesea că libertatea este una dintre dimensiunile profunde ale ființei umane, că omul este născut pentru a fi liber, Fromm consideră că, dimpotrivă, există o angoasă a libertății, o stare conflictuală greu de suportat, izvorâtă din neputința și izolarea la care omul este expus. În fața acestor amenințări omul are două posibilități: fie să evadeze din libertate către noi dependențe și supuneri, fie să-și asume realizarea deplină, responsabilă a acestei libertăți bazate pe afirmarea unicității și individualității sale.
Experiența libertății este condiționată de jocul permanent al ființei umane între două repere fundamentale: setea de putere, autoritarismul și dorința de supunere, conformismul de aparat. Între aceste două mecanisme de evadare își face loc încercarea disperată a omului de a se salva prin distructivitate, prin suprimarea lumii pe care el o resimte ca fiindu-i ostilă. Parcurgând studiul lui Fromm Frica de libertate, ești tentat să crezi că libertatea nu este deloc inerentă naturii umane, că, mai puternică decât aspirația către libertate, există în om tendința instinctivă de supunere, generatoare de satisfacție masochistă, profund motivată psihologic. Să fie oare așa? Să fie libertatea o povară insuportabilă, iar capitularea în fața unei autorități soluția dezirabilă, râvnită de oricine? Răspunsul la o asemenea „interogație originară”, în jurul căreia se construiește ulterior un întreg discurs al unui autor, s-a materializat pentru Erich Fromm în această carte ce s-a bucurat de un real succes. Fromm subliniază o dată în plus rolul pe care factorii psihologici îl au în dinamica procesului social, în înțelegerea „fugii totalitare de libertate”.
Înțelegerea atracției pe care omul o manifestă față de nazism, fascism, comunism sau altă formă de regim autoritar, presupune fără îndoială asumarea acestor factori. Într-o epocă în care se vorbește cu mult entuziasm despre primatul raționalității, despre dominația naturii de către om prin cultură, lucrarea lui Fromm este un manifest, totodată o diagnoză despre cum reușesc să apară pe scena istoriei sisteme politice capabile să valorifice aspectele distructive ale evadării din libertate. Cruzimea dezlănțuită în prima jumătate a secolului al XX-lea a surprins prin aceea că mulți „erau incapabili să creadă că omul ar putea să manifeste asemenea înclinații spre rău, asemenea sete de putere, asemenea lipsă de considerație față de drepturile celor slabi sau asemenea dorință arzătoare de supunere”. Deși au existat și voci profetice, precum acelea ale lui Nietzsche, Marx sau Freud, gânditori care „ne-au condus până în vârful vulcanului și ne-au făcut să privim înăuntrul craterului clocotind”, erupția s-a produs, cu miros de praf de pușcă și scrâșnet de sârmă ghimpată. Dar oare câți dintre noi mai suntem astăzi impresionați de scenariile cruzimii cu care mijloacele de comunicare ne agresează zilnic? Nu cumva hrănim bestia din noi cu satisfacția sadică rezultată din astfel de reprezentații? Greșim oare dacă, răsfoind paginile jurnalelor, aflăm că violența a devenit în ultima vreme, mai mult decât oricând, o altă față a normalității? Retorica unor astfel de interogații pledează pentru menținerea cuvintelor lui Fromm în perimetrul deplinei actualități:
„Istoria umană oferă spectacolul unei distructivități și cruzimi extraordinare, iar agresivitatea omului se pare că depășește de la mare distanță pe aceea a strămoșilor săi animali; spre deosebire de majoritatea animalelor, omul este un »ucigaș« autentic”.
De-a lungul istoriei, omul și-a construit „propria sa grădină zoologică”, un mediu artificial, suprapopulat cu fantasme, ce i-a permis manifestarea pulsiunilor sale hiperagresive. În mod frecvent, mase întregi de oameni au fost cuprinse de o sete cumplită de a vărsa sângele semenilor, din motive aparent lipsite de orice justificare. Cum mărturisea cândva un etolog, chiar dacă ne vine greu să o recunoaștem, nu suntem nici pe departe ultimul cuvânt al Creației, „imaginea de netrecut și definitivă a lui Dumnezeu”; pretinsa noastră superioritate se spulberă în fața animalului, atunci când savurăm spectacolul cruzimii gratuite. Cum mărturisește și Fromm, animalele nu se ucid »din nimic«, doar omul „pare să găsească o plăcere în a distruge viața fără alt scop decât distrugerea însăși”. Prin multe dintre studiile sale, Fromm se înscrie în tradiția acelor gânditori care, nu numai că ne invită să reflectăm asupra motivațiilor ascunse, inconștiente ale actelor de cruzime inimaginabilă de care suntem capabili, totodată constituie corul adesea ignorat al celor ce pledează pentru toleranță.
5.2. Nazismul – între psihanaliză și sociologie
Există două perspective care încadrează exegezele și interpretările fenomenului nazist. Pe de o parte, nazismul este considerat fie ca efectul unui dinamism exclusiv economic, o rezultantă a tendințelor expansive tipice imperialismului german, fie ca un efect al unor factori politici, expresia manevrelor unei minorități care, prin viclenie și impostură, a reușit să acceadă la putere.
Pe de altă parte, nazismul este înțeles prin prisma unor factori ce țin de sfera psihopatologicului: Fuhrerul, un dezechilibrat mental, urmat orbește de o masă isterizată de nevrotici. Al doilea punct de vedere, deși mai apropiat de convingerile lui Fromm, prin aceea că încearcă să găsească explicația fenomenului în structura complexă a psihismului uman, este totuși un punct de vedere reducționist, inadecvat. În ultimă instanță, ambele perspective se fac vinovate de reducționism, prin tendința către excludere reciprocă. Aceasta, întrucât după cum remarcă Erich Fromm:
„Nazismul este o chestiune psihologică, dar factorii psihologici înșiși trebuie înțeleși ca fiind modelați de factorii socio-economici; nazismul este o chestiune economică și politică, dar puterea pe care o are asupra unui întreg popor trebuie înțeleasă pe baze psihologice”.
Este vizibilă în acest context tendința de conciliere între perspectiva biologist-freudiană și aceea sociologic-marxistă despre care spuneam că subîntinde articulația ideatică a lui Fromm. Cercetarea gânditorului german se dezvoltă pe două aliniamente: pe de-o parte, analiza structurii caracteriale a indivizilor la care nazismul a apelat (supușii), pe de alta, identificarea acelor particularități psihologice ce au stat la baza ideologiei (dominatorii).
Psihologia celor dominați. O însemnată parte din populația Germaniei, compusă în special din clasa muncitoare (die Arbeiterklasse) și din burghezia liberală și catolică (das liberale und katolische Burgertum) s-a supus regimului nazist fără să opună o rezistență notabilă, totodată fără a deveni admiratori înflăcărați ai acestei ideologii și practici politice. O altă parte a populației însă s-a simțit profund atrasă de nazism și s-a atașat fanatic de cei care l-au promovat, dând dovadă de un exces de zel deosebit în instituirea noii ordini. Pe scurt, graba cu care cei mai mulți s-au aruncat la picioarele Fuhrerului poate fi interpretată în cheie psihanalitică prin oboseala interioară și resemnarea care i-a caracterizat. Dar să nu ne grăbim, alunecând astfel către sfera unor generalizări simpliste, ci mai curând să fixăm câteva repere istorice.
După primele victorii ale Revoluției germane din 1918, prin care Germania, amenințată de perspectiva unei invazii a Aliaților, era constrânsă să devină o democrație parlamentară, o mare parte din populație și-a văzut speranțele prăbușindu-se. Cei mai afectați erau muncitorii care, o dată cu instituirea Republicii de la Weimar, sperau să-și vadă materializate ambițiile politice. Confiscarea puterii politice de către nazism a fost posibilă cu complicitatea acelor muncitori germani pentru care resemnarea, neîncrederea în conducători, în orice tip de acțiune politică orientată democratic, deveniseră o realitate frustantă. În viziunea simplistă a unor astfel de oameni, numirea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei, la 30 ianuarie 1933, era echivalentul unui gest mesianic. Iluziile aveau să se spulbere curând. În imaginația inflamată a majorității germanilor, imaginea Fuherului eliberator s-a suprapus peste însăși imaginea Germaniei. De aceea „a lupta împotriva lui implica autoexcluderea din comunitatea germanilor”. Loialitatea celor care încă ezitau a crescut proporțional cu întețirea falselor amenințări interne și externe la adresa Germaniei, abil regizate de un aparat propagandistic bine elaborat.
Dacă muncitorimea împreună cu burghezia catolică și liberală aderaseră din dezgust și resemnare, în schimb micii negustori, meșteșugarii și funcționarii, ce formau pătura de jos a clasei de mijloc, au întâmpinat cu mult entuziasm ascensiunea Fuhrerului, fiind pregătiți să lupte împotriva privațiunilor la care îi condamnase mai mult de un deceniu ce urmase celor patru ani de război. Succesul nazismului în rândurile acestui segment social (pătura de jos a clasei de mijloc) este explicat de Fromm prin recurs la trăsături caracteriale tipice: admirație sporită față de cel puternic, față de autoritate, dezgust și ură pentru cel slab și pentru străin, meschinărie, ostilitate, invidie raționalizată sub forma falsei indignări morale. Declinul economic și social a însemnat pentru clasa de mijloc spulberarea reperelor după care se orienta, dispariția autorităților tradiționale (monarhia, religia,morala), sentimentul excluderii și al frustării sociale. Deși după inflația din 1923 a urmat o perioadă de relativă creștere economică, criza s-a accentuat progresiv, prevestind iminența dezastrului. Ultimul bastion în calea dezgustului, „ultimul refugiu al securității clasei de mijloc”, familia, a intrat și el într-o perioadă de criză profundă:
„Declinul vechilor simboluri sociale ale autorității, ca monarhia și statul, a afectat rolul autorităților individuale, al părinților. Dacă aceste autorități, pe care generația tânără a fost învățată de către părinți să le respecte, s-au dovedit a fi slabe, atunci părinții și-au pierdut și ei prestigiul și autoritatea”.
Autorității paterne avea să i se substituie curând figura Fuhrerului, mentorul unei generații tinere evadate de sub controlul familiei și însetate de eroisme gratuite, pregătită să se sacrifice în tăcere pentru idealurile „filosofului din tranșee”, indiferent dacă acțiunile acestuia erau considerate rodul cinismului și al imoralității de către cei în vârstă. În acest timp generația mai vârstnică era constrânsă să-și exerseze tot mai acut vocația ratării și a resentimentului. Clasa de mijloc a resimțit cu o profundă dezamăgire pierderea primului război și tratamentul impus de învingători. Raționalizarea a constat la acest nivel în sentimentul pierderii identității, a degradării statutului social, a refuzului acceptării rolului de paria, de marginal. Însăși Adolf Hitler, reprezentant tipic al păturii de jos a clasei de mijloc, a resimțit intens în tinerețe absența perspectivelor, privarea de orice șansă, ceea ce a fost în măsură să activeze pulsiunile sale distructive. Vocația grandorii paranoice a înlocuit curând vocația ratării:
„Fiind născut în afara Reichului, s-a simțit exclus nu atât social, cât național, iar marele Reich german la care toți fiii săi să se poată întoarce a devenit pentru el simbolul ,prestigiului social și al securității”.
Avem aici o sursă psihologică importantă a nazismului: sentimentul de neputință, de angoasă și de izolare față de corpusul social, resimțite de către reprezentanții clasei de mijloc. Printr-o extrapolare justificată se poate admite că marea majoritate a populației era cuprinsă de sentimentul insignifianței și neputinței, ceea ce a fost în măsură să favorizeze manifestările agresive.
Au existat și grupuri privilegiate, care au profitat de ascensiunea nazismului, văzând în aceasta sursa unor câștiguri nesperate. Erich Fromm consideră că, dincolo de criza generalizată în plan social, totuși nazismul „a favorizat interesele celor mai puternice grupuri ale industriei germane”, știind să speculeze în interes propriu panica resimțită de unii sub presiunea capitalismului monopolist:
„Hitler s-a dovedit a fi un astfel de instrument eficace, deoarece întrunea atât caracteristicile unui mic burghez plin de resentimente și ură cu care pătura de jos a clasei de mijloc se putea identifica emoțional și social, cât și cele ale unui oportunist care era gata să servească interesele industriașilor și iuncherilor germani. Inițial el a pozat într-un Mesia al vechii clase de mijloc, a promis distrugerea magazinelor universale, anularea dominației capitalului bancar și așa mai departe […] Aceste promisiuni nu au fost îndeplinite niciodată. Oricum, asta nu conta. Nazismul n-a avut niciodată principii economice sau politice veritabile”.
Oportunismul radical este adevăratul principiu al nazismului. Condamnați la ratare de către un regim cu pretenții democratice, sute de mii de mic burghezi s-au orientat către aparatul birocratic nazist, trezindu-se astfel beneficiari ai unei bogății și al unui prestigiu nemeritate. Cei care ezitau în fața mașinăriei demonice erau ademeniți cu slujbele retrase evreilor și inamicilor politici. Celorlați, care nu au avut nici această șansă, li s-a oferit în compensație „circul”, spectacolul grotesc al sadismului regizat de o ideologie a exceselor. Astfel mașinăria nazistă a reușit să mobilizeze energiile emoționale ale unei însemnate părți din populație, deghizând distrugerea sau consolidarea unor poziții socio-economice.
Psihologia stăpânilor. Există oare un secret al personalității care reușește să se impună asupra celorlalți, al acelei conștiințe pe care Fromm, într-un alt studiu al său, o numește „conștiință autoritară”(das autoritare Gewissen)? În esență, caracterul autoritar se construiește pe prezența simultană a două pulsiuni: sadică și masochistă.
Folosindu-se de scrierea Mein Kampf, „o ilustrare a caracterului autoritar”, Fromm consideră că, în personalitatea Fuhrerului, cele două pulsiuni își fac simțită prezența: pe de o parte, dorința de a deține controlul asupra celorlalți, pe de alta, tendința către dizolvarea propriei identități într-o putere copleșitoare, din a cărei glorie simți nevoia de a te împărtăși. Ambele tendințe însă sunt rezultatul incapacității individului izolat, marginal de a suporta singurătatea la care îl condamnă o ordine socială cu care nu se poate obișnui.
Suntem îndreptățiți să vorbim, în cazul personalității autoritare, de nevoia aproape organică a acesteia de a realiza o relație simbiotică în măsură să-i înfrângă singurătatea. Mein Kampf trădează în mod repetat „setea sadică de putere” a Fuhrerului, trăirile paradoxale resimțite de acesta față de masele de germani. Animată de plăcerea sadică a dominării, de dorința impunerii cu orice preț în fața celor slab și neputincios, personalitatea sadică, deși manifestă tendințe distructive accentuate, nu-și suprimă total obiectul sadismului. Aceasta pentru că în absența obiectului, sadismul este amenințat cu disoluția. Același lucru se întâmplă și cu mulțimile de adoratori: ele alimentează permanent sentimentul dominației absolute al liderului. Aici Fromm invocă spusa lui Joseph Goebbels care reflectă un adevăr psihologic profund: „Oamenii sunt izvorul puterii noastre”.
„Elitele” naziste își hrănesc orgoliul cu puterea izvorâtă din sentimentul dominației asumat de către mulțime. Stăpânii există în măsura în care sclavii își acceptă statutul de sclavi. Însă nici aceste mulțimi anonime nu sunt la rândul lor private de satisfacția sadică întrucât cruzimii lor li se oferă drept jertfă minoritățile rasiale sau politice, totodată alte națiuni care sunt descrise ca slabe sau decăzute. Cum raționalizează Hitler setea sa de putere? Considerând că dominarea altor oameni, în ultimă instanță dominarea lumii, reprezintă supremul bine pentru națiunea germană. Îmbătat cu propriul delir al grandorii, Fuhrerul își proiectează propriul sadism la nivelul Naturii, transfigurând violența oarbă în predestinare:
„Dorința de putere își are rădăcinile în legile eterne ale naturii, iar el recunoaște și urmează doar aceste legi; el însuși acționează sub comanda unei puteri superioare – Dumnezeu, Destinul, Istoria, Natura; încercările lui de a domina sunt doar o apărare împotriva încercărilor altora de a-l domina pe el și pe germani. El nu vrea decât pace și libertate.”
Justificarea sadismului recurge totodată la o grosolană popularizare a principiilor darwiniste: în înfruntarea regizată de instinctul de conservare, trebuie să supraviețuiască numai exemplarele cele mai puternice, cele mai competente, adică germanii. Cei slabi sunt disprețuiți, ei trebuie determinați să accepte dominația stăpânilor. Însăși istoria trebuie purificată de imixtiunile spiritului decăzut, bolnav:
„Hitler ura Republica de la Weimar deoarece era slabă și îi admira pe conducătorii industriei și ai armatei pentru că aveau putere. N-a luptat niciodată împotriva unei puteri dovedită ca fiind mare, ci întotdeauna împotriva grupurilor pe care le credea în mod fundamental neputincioase”.
Pentru Fromm acuzele de ostilitate adresate de Fuhrer celorlalte națiuni și a minorităților care au ca obiectiv distrugerea rasei germane, sunt de fapt deghizări ale sadismului și distructivității. Aspectul masochist al caracterului autoritar este vizibil în dorința naziștilor de a se supune în fața unei puteri copleșitoare, nevoia de anihilare a eului: în scenariul triumfului colectiv, individul nu reprezintă nimic, el nu contează, este insignifiant în raport cu gloria și forța unei mari puteri. Individul trebuie sacrificat întregului, ceea ce presupune renunțarea conștientă la propriile interese și opinii, la propria fericire în vederea unui scop măreț.
Propovăduind un „evanghelism al anihilării de sine”, Hitler însuși găsește plăcere în a-și sacrifica în mod masochist sinele unei puteri superioare, fie ea Providență, Destin, Necesitate, Natură sau Istorie. „Torturez și ucid pentru că ador să fiu torturat de o putere copleșitoare”, pare să declare Fuhrerul mulțimilor mânate către lagărele de exterminare. „Sacrific viețile oamenilor pentru triumful unei puteri mai presus de acestea”, pare să se justifice conștiința autoritară în fața propriei cruzimi.
5.3. Concluziile capitolului
Ideologia nazistă poate fi abordată și înțeleasă, după cum o dovedește studiul lui Erich Fromm, cu ajutorul instrumentelor pe care psihanaliza le pune la dispoziție, mai precis, prin perspectiva celor doi versanți ai conștiinței autoritare: setea de putere ca expresie a sadismului și dorința de supunere în fața unei forțe copleșitoare, expresie a masochismului. Succesul unei astfel de ideologii se explică și prin aceea că a reușit să creeze un sistem ierarhic, în care fiecăruia să-i fie satisfăcute una dintre cele două pulsiuni fundamentale, în care „fiecare are pe cineva deasupra pentru a i se supune și pe cineva asupra căruia să simtă că are putere”. Orice sistem autoritar supraviețuiește prin jocul dialectic al satisfacerii acestor două pulsiuni.
Ideologia și practica nazistă, ca de altfel orice altă formă de autoritarism, vine în întâmpinarea unor dorințe izvorâte din structura caracterială a individului uman. Nu este o justificare, cu atât mai puțin o scuză, ci este mai curând un avertisment: există în om nevoi pentru a căror satisfacere teroarea, crima, constituie instrumente dezirabile prin însăși eficiența lor. În psihismul uman există tendințe puternice care îl determină pe om să fugă de izolarea la care libertatea îl condamnă, abandonându-se astfel unor relații de dependență față de o autoritate ce-i oferă, la momentul oportun, iluzia siguranței. Dincolo de aceste episoade care dovedesc „intensitatea poftei pe care o are omul de a ucide și de a tortura”, istoria omenirii trebuie gândită ca un progres în conștiința libertății, singura perspectivă capabilă a-i oferi omului șansa deplinei manifestări a potențialităților sale cognitiv-emoționale. Pledoaria lui Erich Fromm pentru toleranță, pentru cultivarea valorilor autentice, începe acolo unde imperativul categoric se prăbușește sub loviturile repetate ale unei naturi umane permanent confiscate fie de setea posedării celuilalt, fie de dorința a fi stăpânit.
.
CAPITOLUL 6. REGIMUL FASCIST VERSUS REGIMUL NAZIST
6.1. Considerații generale
Secolul XX s-a caracterizat prin numeroase conflicte și dezastre. Conflicte militare dar și ideologice, masacre, genociduri, toate au făcut acest secol cel mai sângeros, din câte a avut a le trăi omenirea. Lumea a fost dominată de lideri ce stăteau în fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin pârghiile imense de care dispuneau, duceau o politică cruntă întru ideea ce o promovau.
La acea extremitate ideologică se afla și nazismul german. Esența ideii naziste consta în promovarea ideii superioritații rasei germane și a xenofobismului, a antisemitismului și deci a exterminării tuturor evreilor din Europa, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial și deci a dominării lumii. Aceste scopuri și idei se conțineau în cartea celui ce avea să devină lider al Germaniei, Adolf Hitler, „Mein Kampf”. Aceasta idee trebuia să fie tradusă în viață prin lupta de clasă, un element indispensabil în preluarea puterii de catre mase.
Naziștii vin la putere în Germania pe fondul Germaniei distruse de primul război mondial, cu datorii imense și cu o societate disperată. Prin promovarea intensă a ideei superiortății rasei germane ei readuc încrederea în forțele proprii acestui popor. S-a reușit în mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine, achitarea pagubelor de război.Prin ocuparea Zonei Renane în 1936, demarează punerea în aplicare a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939 Germania atacă Polonia, declanșând astfel cel de-al doilea război mondial.
Elementul esențial al a dictaturii fasciste a fost prezența unui lider puternic, ferm și carismatic în fruntea statului..
Regimul fascist a conștientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-și atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fost alocate armatei pentru perfecționarea ei întru pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. Întreaga industrie era și ea pusă pe picior de război – marea majoritate a producției industriale era destinată armatei. S-ar părea că întregul popor îi susținea în întregime. Însă regimului nazist ii erau caracteristice represiuni nemiloase indreptate asupra celor care erau considerați drept periculoși pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste măsuri au fost înterprinse atât pe teritoriile originare, cât și pe cele ocupate.
Ideea de stat era atat de puternică, încât individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de „gândirea” de masă. Individul nu mai comportă ceva important în sine, el are valoare doar în grup.Manipularea societății avea un efect miraculos.
Adevăratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, insă, în timpul celui de-al doilea război mondial.
In acești ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adică nimicirea evreilor. Evreii erau impuși să trăiască în lagăre de concentrare, în ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale și militare, introducându-li-se substanțe experimentale în sânge pentru a urmări efectul lor, expunându-i în camere de intoxicări cu gaze, arși în crematorii. In anii războiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii de război aveau și ei parte de tratamente similare.
Cel de-al II-lea Război Mondial cu prețul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel de crud atat in Germania, cat și în alte state in care era instituit.
Fascismul a fost si rămâne un fenomen macabru și tragice ale secolului XX.
6.2. Regimul fascist italian (1922-1945)
Prima mișcare cu adevărat fascistă a fost cea italiană, care i-a și dat nume fenomenului, operă a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini. Adolf Hitler însuși a recunoscut datoria și respectul său față de Mussolini, chiar și atunci când și Mussolini, și Italia fascistă își demonstraseră în cel de-al doilea război mondial slăbiciunea și incompetența.Fascismul italian în sine nu a exercitat o influență internațională prea mare, chiar dacă a încercat să inspire și să finanțeze mișcări similare în alte țări. El a arătat o oarecare influență în zone cu totul neașteptate.
La sfarșitul primului război mondial, Italia a fost nemulțumită de prevederile Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni speraseră că vor obține compensații economice și teritoriale care să scoată țara din criză și să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului țării.
Din 1918 în Partidul Socialist italian, frământările s-au intensificat, ducând în cele din urma la asasinarea conducătorului acestuia, Enrico Matteoti. În fruntea partidului a fost promovat Benito Mussolini, directorul ziarului "Avanti".
În anul 1919 în PSI existau trei curente:
1. curentul social democrat
2. curentul de stânga
3. curentul naționalist-socialist, reprezentat de Mussolini
După înființarea Internaționalei a III-a, Partidul Socialist Italian s-a destrămat. Mussolini a fondat Partidul Național Italian (Fascist) cu o ideologie bazată pe "unitatea de luptă" – fascim ("Fascio di combattimento") care-și propunea renașterea naționala și dezvoltarea economică. In 1921 s-a desprins din PSI Partidul Comunist, adversar celui fascist.
În contextul politic destul de tulbure al anului 1922, în octombrie, Mussolini a declanșat „Marșul asupra Romei" antrenând mari mase de oameni: șomeri, tineri, unii chiar din rândurile social democraților și ale comuniștilor.
La 29 octombrie 1922 regeleVittorio Emmanuele al III-lea, l-a numit pe Mussolini șeful guvernului, instaurandu-se astfel regimul fascist în Italia în absența unor alegeri parlamentare.
Ajuns оn fruntea statului, Mussolini a subordonat propriului control instituțiile acestuia; a folosit în acest scop serviciile milițiilor fasciste, OVRA-Organizatia voluntară pentru represiunea antifascismului și a numit membrii ai partidului fascist în funcțiile cele mai importane. El și-a dat titlul "Il Duce".
Măsurile luate de regimul fascist au fost:
a incercat să controleze marele capital și să stavileasca abuzurile și corupția;
a luat măsuri împotriva Mafiei;
a realizat Concordatul cu Papa (Lateran, 1929);
a susținut dezvoltarea învățământului;
a susținut dezvoltarea economică unitară a țării și refacerea căilor de comunicații.
De altfel, fascismul italian, care a continuat procesul de unificare a Italiei inceput in secolul nouăsprezece, formând astfel un guvern mai puternic și mai centralizat, a avut oarecare realizări. De exemplu, a fost singurul regim italian care a suprimat cu succes mafia siciliana și camorra napolitană. Totuși, semnificația sa istorică constă nu în realizările sale, ci în rolul său ca inițiator global al noii versiuni triumfătoare a contrarevoluției. Mussolini l-a inspirat pe Hitler, și Hitler nu a evitat niciodată să recunoască aceasta.
Pe de altă parte, fascismul italian a fost și a rămas multă vreme o anomalie printre mișcările de dreapta radicale în atitudinea sa de tolerare, chiar a unui anumit gust pentru "modernismul" artistic de avangardă, cit și în alte privințe – de menționat lipsa totală, până în 1938, din ideologia lui Mussolini a rasismului antisemit.
Prin programele aplicate a fost diminuat șomajul astfel ca în 1927 Italia ieșise din criza postbelică. Pentru eliminarea totală a șomajului a luat avant industria constructoare de mașini și ramurile legate de producția de război. S-au dezvoltat fabricile de armament, industria aeronautică, navală și petrochimică.
Datorită programelor economice adoptate, criza economică din 1929-1930 a afectat mai puțin Italia decât celelalte țări. Toate aceste măsuri au asigurat regimului fascist popularitate. În Italia, unde s-a manifestat pentru prima oară totalitarismul de dreapta, au prevalat aspectele social economice și naționale. Mussolini a propus controlul statului asupra economiei cu scopul dezvoltarii uniforme a intregului teritoriu național.
În comparație cu nazismul și totalitarismul de tip bolșevic, fascismul italian a fost mai ponderat ceea ce a facut ca reacțiile democrațiilor burgheze să fie destul de slabe. După angrenarea Italiei în acțiuni externe și mai ales după intrarea ei în război alături de Germania, sprijinul popular s-a redus simțitor. Implicarea Italiei in acțiuni care depășeau resursele și posibilitățile sale au dus la căderea regimului fascist în 1943.
6.3. Regimul nazist din Germania (1933-1945)
Odată ajuns la putere, Hitler a respectat promisiunile făcute în "Mein Kampf" – a acționat pentru refacerea economică a Germaniei, a reușit absorbirea șomajului și a scos țara din criză în 6 luni, ceea ce i-a asigurat un larg sprijin din partea populației.
In Germania economia se dezvolta puternic și uniform, astfel încât au prevalat ideile spațiului vital-Lebensraum si antisemitismul, care pornea de la miturile "trădării" și ale "loviturii pe la spate", apărute și răspândite la sfârșitul primului război mondial. Ideile extremei drepte germane au fost formulate de Adolf Hitler în „Mein Kampf" ("Lupta mea").
Ele vizau:
dominația politico-economică și militară a Germaniei asupra întregii Europe și a lumii – „noua ordine". Rasa ariană, (nordică, germană), socotită superioară, trebuia să domine întregul sistem.
sub aspect economic Germania și statele industrializate din vestul Europei urmau să constituie nucleul lumii concepute de Hitler. Urmau regiunile agrare și subdezvoltate ale Europei, bogate în materii prime, care trebuiau să devină sursă de aprovizionare a nucleului și piețe de desfacere pentru producția sa. La periferie se situau zonele „de colonizare", locuite în general de „suboameni", de unde urma să se recruteze forța de muncă într-un sistem asemănator sclaviei.
în plan social economic, Hitler nu se opunea marelui capital, cu condiția că acesta să fie subordonat statului și să nu fie deținut de evrei.
sub aspect rasial si politico-militar Germania trebuia să domine lumea prin rasa ariană. Ea urma să colaboreze cu rasele „decăzute" sau „degenerate" care puteau fi „salvate" (anglo-saxonii și latinii), în vederea stăpânirii și educării „subraselor" (slavii și alții), cu condiția exterminării evreilor („Soluția finală"), considerați a fi vinovați de toate relele din lume și mai ales de infrângerea Germaniei în primul război mondial.
În concluzie, sistemul german, nazist, se baza pe cucerirea mondială și o anume diviziune a muncii în cadrul noii lumi astfel formate, asupra căreia urma să se realizeze un control politico-militar, economic și mai ales rasial.
Aspectele generale ale sistemului fascist:
controlul asupra statului și a instituțiilor sale;
controlul asupra intregii economii, cu diferențe de manifestare de la un stat la altul;
controlul asupra intregii societăți, a indivizilor și a vieții politice prin impunerea unui partid unic, și utilizarea serviciilor de supraveghere și represiune specifice.
Din 1934 Hitler a trecut la eliminarea adversarilor politici- social democrații, comuniștii, creștinii și unii apropiați cum a fost Ernst Rhome, și totodată la impunerea controlului partidului asupra întregii societăți și a instituțiilor statului. Pentru îndeplinirea acestor sarcini, partidul era bine pregătit pentru ca încă din 1926-1927 se creaseră în interiorul său servicii speciale: SS-trupe de protecție, SD-Serviciul de siguranță, SP – Poliția de siguranță, GESTAPO – Poliția secretă de stat, RSHA – Biroul central de siguranță al Reichului). Toate acetea au devenit din 1933 instituțiile fundamentale ale regimului nazist. Pe plan regional Gauleiterii- șefii secțiilor locale ale NSDAP, deviniți apoi guvernatori ai teritoriilor cucerite au avut un rol foarte important pentru consolidarea regimului. Profitand de contextul internațional (conciliatorismul anglo-francez, izolationismul SUA, neutralitatea Italiei) Germania a facut primii pași spre razboi: i s-a recunoscut statutul de Mare Putere și a obținut un loc in Consiliul Ligii Natiunilor; 1934-1936 a fost refăcută armata și dezvoltată marina, aviația și industria de război. Totuși naziștii nu au reușit să controleze total armata care și-a păstrat o oarecare autonomie; 1936 a ocupat Zona renană; cu sprijinul populației, al ofițerilor din armată, al marelui capital industrial bancar, s-a declanșat prigoana impotriva evreilor considerați vinovați pentru оnfrangerea din 1918 și un pericol pentru rasa ariană; din 1938 a fost declanșată politica "spațiului vital" – Lebensraum, prin ocuparea Austriei – Anschluss (martie1938), a regiunii sud-estă (octombrie 1938), a оntregii Cehoslovacii (martie 1939), care a fost transformată in "Marele Protectorat al Cehiei și Boemiei" și Statul Slovac aliat Germaniei; 23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov; 1 septembrie 1939 – atacul оmpotriva Poloniei și declanșarea celui de-al doilea razboi mondial.
În perioada 1938-1943, nazismul a afirmat statutul special al populației germane, conform cu conditia ei de "rasă superioară" în cadrul celui de-al treilea Reich, susținut de sprijinul serviciilor secrete care controlau întregul sistem social-politic. Pentru reducerea opozitiei si "curățirea rasei" germane au fost înființate lagăre, după modelul celor existente deja în URSS. În lagăre au fost închisi pentru "reeducare" adversarii politici, apoi evreii din Germania. După cucerirea Europei, evreii au fost închiși în numeroase lagăre de munca sau de exterminare aplicându-se împotriva lor "Soluția finală" – exterminarea fizică totală. După înfrângerea Germaniei în mai 1945 regimul totalitar nazist a fost desființat.
6.4. Concluziile capitolului
Criza mondială a transformat fascismul într-o mișcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial.In ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacită sau chiar (ca în Italia) prin inițiativa vechiului regim, adică într-un mod "constituțional". Noutatea fascismului a constat in aceea că, odată aflat la putere, a refuzat să joace vechile jocuri politice și, acolo unde a putut, a preluat complet puterea
Nazismul este un fenomen care abia dacă poate fi supus unei analize raționale. Sub conducerea unui lider care vorbea in tonuri apocaliptice despre puterea mondială sau despre distrugere și a unui regim fondat pe ideologia rasistă, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cultural și economic țări europene a lansat o conflagrație mondială care a generat în jur de 50 de milioane de jertfe și a comis atrocități – culminand cu uciderea in masă a milioane de evrei(holocaustul) – de natură și la o scară care întrec imaginația.
Cel de-al II-lea Război Mondial cu prețul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Sperăm că aceast sistem odios va constitui doar o filă tragică, dar trecută a istoriei omenirii. Nici o explicație și nici o scuză nu poate fi valabilă pentru a motiva existența lui. In prezent fascismul in forma sa clasică nu există nicăieri.
CAPITOLUL 7. AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL: CAUZE ȘI EFECTE
7.1. Originile și cauzele războiului
Originile celui de-al doilea război mondial trebuie căutate în sistemul creat la Versailles în 1919- 1920. Tratatele impuneau Germaniei și celorlalți învinși anumite restricții, dar nu prevedeau și mijloacele pentru a-i obliga să le respecte.
Instaurarea unor regimuri fasciste în Europa, în special a celui nazist, a fost la originea războiului. Hitler promisese poporului german că va desface “ cătușele Versailles-ului”. Încălcările tratatelor prin reînarmarea Germaniei și remilitarizarea zonei renane au fost pași importanți către un nou război. Menționăm că, în anii ’30, toate statele se înarmau, dar Germania o făcea încălcând restricțiile impuse la Versailles. Hitler a dat noi valori revizionismului german. El vorbea adesea despre nevoia de spațiu vital și despre o Germanie Mare, ceea ce presupunea rectificarea granițelor și a tratatelor. Revizionismul a fost în mare măsură vinovat de împingerea lumii spre un nou război. Germania pretindea că granițele și condițiile impuse prin Tratatul de la Versailles îi sufocă dezvoltarea. Este vorba nu doar de revizionismul german, ci și despre cel japonez și italian. Aceleași dorințe de expansiune le manifesta și Italia dar și Japonia, Italia în zona Mediteraneană și în Africa, Japonia în Extremul Orient, mai ales spre China. Aceasta din urmă dorea acapararea resurselor economice din Pacificul de vest și în Asia de sud-est. La rândul lor, sovieticii, nemulțumiți că au pierdut rangul de mare putere după efortul militar al Rusiei din 1914-1917, doreau recuperarea unor teritorii „pierdute” în 1918. Protocolul adițional secret al Pactului de neagresiune (Ribbentrop- Molotov) cu Germania din 23 august 1939 preciza tocmai aceste intenții.
Constituirea unei noi alianțe militare( Axa Berlin- Roma- Tokio), ca și apropierea germano-sovietică, de altfel, ar fi trebuit să stârnească mai multă îngrijorare celorlalte puteri occidentale. Era de presupus că Germania va încerca să redevină mare putere, iar Franța și Marea Britanie ar fi trebuit să se opună. Între învingători însă erau numeroase tensiuni și contradicții, iar rezultatul a fost, mai ales din partea Marii Britanii, o atitudine conciliatoare față de Germania. Existau de asemenea contradicții și între Marile Puteri, pe de o parte, și statele mici și mijlocii, pe de altă parte. Unele dintre acestea au fost victime ale conciliatorismului franco-britanic, așa cum s-a întâmplat cu Cehoslovacia în 1938.
7.2. Desfășurarea războiului
Începutul războiului. Criza Dantzig-ului și cucerirea Poloniei. Intențiile agresive ale lui Adolf Hitler și ale confraților lui național-socialiști de cucerire a dominației mondiale pentru rasa germană, superioară tuturor raselor, erau bine cunoscute pretutindeni. Conform acestor planuri de agresivitate, el și guvernul pe care îl conducea a pornit spre dezlănțuirea celei mai mari conflagrații din toate timpurile, semănând victime numeroase la stânga și la dreapta. Se simțea o oarecare senzație de conciliatorism în Europa, dar totuși, la 21 martie 1939, a izbucnit o nouă și primejdioasă criză pe continent, criză care avea să conducă la declanșarea celui de-al doilea război mondial. În această funestă zi, guvernul hitlerist a cerut oficial Poloniei retrocedarea Dantzig-ului, ca și dreptul de a construi pe teritoriul polonez, o cale ferată și o autostradă cu statut de exteritorialitate. A doua zi, pe 22 martie 1939, guvernul de la Varșovia a respins cererile lui Hitler. Între timp, pe fundalul crizei apărute în Europa, s-au creat o serie de pacte și alianțe între puterile europene. Printre acestea, cel mai important de amintit este cel încheiat între Germania și URSS, numit Pactul de neagresiune germano-sovietic, semnat la 23 august 1939. Acesta presupunea ca ambele părți contractante se obligă să se abțină de la orice fel de act de violență, de la orice fel de atac una împotriva celeilalte. De asemenea s-a încheiat acordul bilateral între Polonia și Anglia, prin care cea din urmă acorda credite destul de limitate Poloniei, pentru achiziționarea de armament și echipament militar ( 4 aprilie 1939). Drept răspuns, la 28 aprilie, același an, Hitler a denunțat Declarația de neagresiune germano-poloneză, încheiată în ianuarie 1934 și Acordul naval germano-englez din 1935.
În același timp, în mai 1939 a fost încheiată alianța politico-militară germano-italiană, sub denumirea de Pactul de oțel. Tratatul de neagresiune sovieto- german, considerat de propaganda bolșevică și de istoriografia comunistă de peste tot unica soluție pentru dobândirea răgazului necesar în vederea pregătirii pentru apărare, a avut darul să dezvăluie încă o dată adevărata față a regimului bolșevic și a partidelor comuniste de pretutindeni. În aceste condiții, Hitler și-a întețit pregătirile pentru punerea în aplicare a planului de invadare a Poloniei. Astfel, la 1 septembrie 1939 armata germană intra în Polonia. Raportul de forțe în acel moment era următorul: Germania a aruncat în războiul împotriva Poloniei 62 de divizii, între care 7 divizii de tancuri și 4 motomecanizate. Aceasta însemna 1.6 milioane de soldați și ofițeri și 2.800 de tancuri, 600 de tunuri, obuziere și aruncătoare și 2.000 de avioane. Polonia a angajat în apărarea teritoriului național un număr de 39 de divizii de infanterie, 11 brigăzi de cavalerie și două brigăzi motorizate. Aviația poloneză număra doar 406 aparate de zbor, dintre care doar 46 puteau face față războiului modern. Prin urmare, armata poloneză opunea agresorilor nemți un efectiv de 1 milion de soldați și ofițeri, 4.300 piese de artilerie diverse, 870 de tancuri, marea majoritate tanchete vechi, depășite de mult și cu uzura foarte accentuată.
Ofensiva Reich-ului s-a declanșat pe Vistula, la sud de Kulm, într-un loc unde dificultățile de teren erau foarte mari, la est în regiunea Masurenland și în sud, către Câmpia Poloneză, pe de o parte, și valea superioară a Vistulei, pe de altă parte. Anglia și Franța au adresat Germaniei ultimatumuri, cerându-i să înceteze agresiunea și să își retragă trupele de pe teritoriul polonez. Însă, constatând că Hitler nu intenționează să oprească agresiunea împotriva Poloniei, pe 3 septembrie 1939, cele două declară război Germaniei. Dezlănțuirea războiului a determinat numeroase țări să-și definească poziția. Astfel, la 1 septembrie, printr-o declarație, Suedia și-a făcut cunoscută neutralitatea.
La 4 septembrie, guvernul român a hotărât neutralitatea, hotărâre aprobată la 6 septembrie de Consiliul de Coroană. Izbucnirea războiului în Europa a declanșat mari perturbații în SUA, unde se practica o politică izolaționistă. Convocat în sesiune extraordinară, la 21 septembrie 1939, Congresul american, după lungi dezbateri referitoare la propunerea lui Roosevelt de a schimba Legea de neutralitate și de a da posibilitatea tuturor țărilor beligerante să cumpere armament și alte materiale de război din SUA, a adoptat un amendament în acest sens. Pe principiul “cash and carry”, SUA putea să vândă armament și material strategic ambelor tabere, contra numerar, transportul efectuându-se numai cu vasele cumpărătorului. De fapt, chiar dacă unii industriași americani ar fi vrut să vândă produsele lor Germaniei, blocada engleză asupra coastelor europene ale Atlanticului era atât de eficace, încât de ridicarea embargoului nu putea beneficia decât Anglia și aliații săi.
În ceea ce privește ofensiva germană, în vreme ce aviația sa bombarda cu violență aerodromurile poloneze distrugând încă din prima zi circa a treia parte din aviația poloneză, trupele germane au străpuns fortificațiile de graniță, pătrunzând adânc în teritoriul polonez. Rezistența poloneză la Modlin, care apăra poziții de pe Narev, a fost zdrobită cu desăvârșire. Armata a patra germană, care acționa de pe teritoriul Pomeraniei, pe direcția generală Kulm- Torun, a rupt defensiva unităților poloneze ale armatei de Pomerania, care apăra “ Coridorul polonez”. Grupul de armate germane “Sud”, care acționa pe direcția Lodz- Radom-Krakovia a învăluit gruparea armatei poloneze de la Radom. Ofensiva germană a continuat, reușind la 14 septembrie, să încercuiască la vest de Vistula forțele principale ale armatei poloneze și să încercuiască Varșovia.
De asemenea, armatele germane au întreprins o operațiune de încercuire a trupelor poloneze aflate la est de Vistula, intersectând căile de retragere a acestora spre est. La 17 septembrie, în condițiile în care Polonia suporta cu tenacitate războiul agresiv impus de Germania nazistă, ministrul de externe sovietic, Wiaceslav Mihailovici Molotov, a făcut cunoscut ambasadorului polonez la Moscova că guvernul sovietic a dat dispoziție trupelor sale să ocupe zonele răsăritene ale Poloniei, care, după sovietici, reprezentau părțile apusene ale Ucrainei și ale Bielorusiei. Acest atac criminal și laș a slăbit considerabil forța de rezistență a Poloniei. Cu toate acestea, polonezii au continuat să lupte. Copleșită de atacurile repetate ale Werhmachtului și de atacurile aviației URSS, Varșovia a capitulat la 27 septembrie 1939.
În ziua de 28 septembrie 1939, s-a semnat la Moscova, după tratative care au durat două zile, Pactul germano-sovietic de prietenie și frontieră, prin care cele două agresoare își împărțeau Polonia, stabilind noi granițe și consemnând dispariția statului polonez.
În pofida neutralității sale, România a acordat sprijin poporului polonez aflat în vremuri de restriște. Astfel guvernul a aprobat tranzitul de armament din Occident către Polonia, iar la 15 septembrie, când la granițele României au ajuns coloane de refugiați polonezi, a aprobat intrarea lor în țară, luând măsurile necesare pentru ajutorarea lor. Peste 100.000 de refugiați, dintre care 60.000 de militari, s-au aflat în tranzit pentru un timp pe teritoriul românesc. Mai mult, guvernul român, a primit spre păstrare parte din tezaurul Băncii Poloniei, iar acesta a rămas neatins în depozitele Băncii Naționale ale României, până la 17 septembrie 1947, când a fost restituit statului polonez.
Războiul “ Ciudat” (septembrie 1939- mai 1940). După ce au declarat război Germaniei, la 3 septembrie 1939 guvernele de la Londra și Paris au lua măsuri militare pentru situația de război. Comandamentul francez a întreprins și câteva atacuri pe teritoriul german, la frontiera Saarului, cucerind pădurea Warndt, dar la 16 octombrie, sub presiunea trupelor germane aduse în Polonia, francezii s-au retras pe pozițiile inițiale.
Anglo-francezii n-au întreprins nimic concret în această perioadă pentru a ajuta Polonia și a pune capăt operațiunilor militare ale Germaniei. De aceea această perioadă a fost denumită războiul ciudat.
Pe frontieră, francezii dispuneau de 120 de divizii, la care s-au adăugat și 5 divizii britanice. Aviația aliată s-a limitat la lansarea de manifeste antihitleriste. “Avioane de bombardament brăzdează cerul, dar nu lasă să cadă nici o bombă;tunurile stau lângă piramide de muniții, dar nu trag. Armate imense stau față în față și, în afară de câteva rare și neînsemnate schimburi de focuri, nu fac altceva decât să se observe una pe cealaltă, să se pândească și nu încape nici o îndoială că evită lupta; înalte personalități care merg pe front, sunt primite acolo nu cu răpăit de mitraliere, ci cu panouri care le urează bun sosit și, dacă nu mă înșel, chiar cu imnurile naționale respective.”. De asemenea, Alfred Jodl, șef al Statului major al Wehrmachtului, declara: “ Am fost, ce-i drept, în stare să zdrobim de unii singuri Polonia, dar niciodată n-am fi fost în stare să facem față unui atac concentrat al tuturor acelor state. Iar dacă n-am fost înfrânți în 1939, asta s-a datorat faptului că cele circa 110 divizii franceze și engleze din vest au stat în timpul campaniei Poloniei complet inactive în fața celor 23 de divizii germane.”
Puterile occidentale n-au manifestat interes nici în sprijinirea Finlandei, victimă a agresiunii sovietice. În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1939, între URSS și Finlanda s-au purtat tratative asupra unor pretenții teritoriale sovietice, nemulțumind finlandezii. Eșuarea tratativelor a dus la izbucnirea războiului pe 30 noiembrie 1939. Sub presiunea uriașă a sovieticilor, Finlanda a trebuit să cedeze. În februarie 1940, forțele sovietice au străpuns linia de fortificații și s-au apropiat de capitala Helsinki, silind guvernul finlandez să ceară pace. Tratatul s-a semnat la 12 martie 1940 și el dădea câștig de cauză agresorilor.
Războiul ciudat a fost un război al ocaziilor pierdute, deoarece Germania nu a fost nevoită să lupte pe două fronturi și a avut răgazul necesar pentru a lichida Polonia. În plus, acest tip de război a condus la apariția atitudinilor defetiste, la scăderea moralului și combativității soldaților, explicând evoluțiile ulterioare pe frontul din Vest. Războiul din Vest a fost mereu o preocupare a guvernului hitlerist, iar obținerea victoriei era considerată condiție esențială pentru desfășurarea cu succes a războiului din est, contra URSS. După ocuparea Poloniei, Hitler a dispus începerea unei pregătiri febrile pentru a da marea lovitură în vest. Dar aceasta prevedea cucerirea Belgiei și a Olandei, dar și a Danemarcei și Norvegiei. În cazul celor două din urmă, Danemarca și Norvegia, acestea au fost atacate de nemți la 9 aprilie 1940, simultan, lupta ducându-se până la victoria agresorilor.
Războiul din Vest. La 10 mai 1940 Wehrmachtul nazist a invadat Belgia, Olanda, apoi Franța. Planul nazist de operațiuni în vest prevedea cucerirea Franței și a țărilor din jurul acesteia, cu unități blindate. Germania a concentrat pentru executarea planului său următoarele forțe: 137 de divizii, dintre care 116 divizii erau destinate operațiunilor ofensive; 11 mari unități de tancuri cu 2.800 de piese, dintre care 7 erau masate pe direcția principală de atac: mari unități ale Luftwaffe cu 3.500 de avioane de diferite tipuri. Occidentalii dispuneau pentru aceste operațiuni următoarele forțe: Franța avea 110 divizii; Anglia un corp expediționar de 10 divizii, belgia 20 de divizii, iar Olanda doar 10 divizii. Aceasta însemna că aliații dispuneau de 150 de divizii. În ce privește aviația, Franța avea 1.657 de avioane, Anglia 1.720 (pe continent doar 474), Belgia și Olanda la un loc aveau doar 500 de aparate. Referitor la tancuri, aliații se bazau pe Franța, a cărei armată avea în dotare 3.298 de piese. Cu toate că forțele care se confruntau erau aproape egale, atacul german ce a surprins aliații, superioritatea în tehnica de război și experiența de război, folosirea în masă a tancurilor și a avioanelor au fost factori care au înclinat balanța de putere în favoarea Germaniei. În Olanda a cucerit provinciile din nord-estul țării, a rupt fulgerător fortificațiile olandeze și a pătruns în Rotterdam.
După cucerirea acestuia, guvernul olandez și regina Wilhemina cu familia regală s-au refugiat la Londra. La 15 mai 1940, armata olandeză a depus armele, iar capitala țării, Haga, a fost predată invadatorilor fără nici o luptă. Lovitura principală împotriva Franței a fost executată prin Luxemburg. În acest răstimp, trupele germane din Belgia au rupt apărarea de pe râul Dyl, și au pătruns în Bruxelles, pe data de 17 mai 1940. La 27 mai 1940, armata belgiană, cu un efectiv de 600.000 de oameni, a capitulat necondiționat în fața Wehrmachtului. Hotărârea a fost luată de către regele Leopold al III-lea și a fost dezaprobată de poporul belgian. Cu toate acestea, capitularea Belgiei a înrăutățit mult situația forțelor aliaților. Forțele germane au ajuns în fața Dunkerque-ului, singurul post pe care îl mai aveau aliații și, din ordinul lui Hitler au fost oprite la 10 km depărtare. Cu cucerirea acestuia, se încheia prima etapă a războiului din vest. Mulți au afirmat că acest moment a marcat sfârșitul colaborării franco- britanice în războiul pentru Franța, astfel premierul britanic a hotărât să nu mai ajute Franța. Astfel, guvernul francez se gândea la o refacere a alianței cu URSS. Alături de Germania intra la 10 iunie în război și Italia, chiar dacă Mussolini declarase inițial neutralitatea acesteia.
La 5 iunie a început marea bătălie pentru Somme, încheiată cu înfrângerea francezilor. Nemții aveau drum deschis spre Paris. La 10 iunie, la vestea prăbușirii de pe Somme, guvernul francez a părăsit capitala pentru Tours, apoi s-a stabilit la Bordeaux. Considerând războiul pierdut, generalul francez, fără a consulta guvernul, a declarat Parisul “oraș deschis”, în loc să-i organizeze apărarea. Poliția pariziană a primit ordin să nu permită nici un fel de acțiune de împotrivire și să predea nemților capitala intactă. Astfel două treimi din Franța erau sub dominație germană, Franța căzând pradă naziștilor.
Războiul Angliei. După prăbușirea militară a Franței, Marea Britanie a rămas singură în fața Europei, aproape îngenunchiată în fața lui Hitler, alături de care se alăturase și Mussolini, care aducea cu sine și imperiul său colonial. Deoarece din punct de vedere militar Marea Britanie era inferioară Germaniei, aceasta a antrenat în război, pentru a se apăra contra agresorilor germano-italieni, toate coloniile sale: Canada, Australia, Noua Zeelandă și India. Astfel, greul războiului a revenit Royal Navy-ului, dar și Royal Air Force-ului. În anul 1940, Anglia era singura țară ce dispunea de sistemul de radiolocație Radar, montat de-a lungul coastei estice, cu semnale centralizate. De asemenea , Anglia mai dispunea și de avioane foarte moderne de vânătoare de tip “Spitfire” și “Hurricane”, cu un corp de piloți foarte bine pregătiți.
Planul de invadare al nemților asupra Angliei, denumit “Seelowe”(Leul de mare), prevedea în primul rând, distrugerea aviației britanice la sol și în aer, a uzinelor de avioane și a aerodromurilor, apoi debarcarea a 25 de divizii pe litoralul sudic și în nord. Comandamentul german a concentrând în porturile olandeze, belgiene și franceze un număr foarte mare de nave de război. De asemenea nemții dispuneauși de 1.200 de avioane de bombardament și 1.000 de avioane de vânătoare. La începutul lui august 1940, Hitler s-a adresat din nou guvernului britanic, prin intermediul regelui Suediei, în vederea încheierii păcii, însă Churchill a respins cu hotărâre și demnitate această ofertă.
În consecință, la 8 august a început bătălia Angliei prin bombardarea orașelor Londra, Liverpool, Manchester, Bristol și altele. Dar rezistența Royal Air Force-ului a condus la nimicirea a numeroase avioane nemțești., în vreme ce porturile engleze nu suferiseră distrugeri de proporții. Bombardamentele au crescut în intensitate. Numai în ziua de 15 septembrie, la bombardarea Londrei și împrejurimilor ei au participat 700 de avioane, dar au fost distruse între ele 185. Până la jumătatea lunii octombrie fuseseră doborâte 2.500 de avioane germane de toate tipurile, în vreme ce Royal Air Force își păstrese în întregime forța combatantă. De aceea, Hitler a trebuit să amâne, executarea Planului Leul de mare. Dar, pentru demoralizarea populației Angliei, raidurile aviației germane au continuat până în mai 1941, când bombardamentele au încetat complet.
Războiul din Africa (1940-1941) și Balcani. Odată cu intrarea Italiei în război împotriva Franței și a Angliei, au început operațiunile militare naziste în bazinul Mării Mediteraneene, mai exact în Balcani și în Africa. Mussolini afirmase deseori că Italia se sufoca în Marea Mediterană, de aceea acesta își va îndrepta atenția spre strâmtoarea Gibraltar și spre portul egiptean Alexandria. La 10 iunie 1940, Italia fascistă va deschide lungul lanț de acțiuni militare în Africa prin atacarea Somaliei britanice. La 14 septembrie 1940, Italia va ataca Libia și Egiptul. Astfel s-au purtat ample lupte de cucerire teritorială în Africa. Și sub presiunea britanică, în mai 1941, forțele armate italiene din Africa Orientală au capitulat. Astfel a luat sfârșit “imperiul italian “ în Etiopia. Dar, la 15 mai 1941, în Libia, italienii, ajutați de nemți, vor obliga englezii să se retragă de pe teritoriile ocupate. Acțiunile militare din Africa de Nord au durat până la mijlocul anului 1941, când frontul s-a stabilizat, spatele armatelor engleze din Egipt fiind asigurat. Paralel cu aceste lupte din Africa, atacul nazist pe coastele europene ale Atlanticului continuau.
Operațiuni militare în Balcani. Înfrângerile suferite de puterile occidentale, mai ales înfrângerea Franței, succesele obținute de naziști în Africa, au complicat foarte mult situația internațională a României, Iugoslaviei, Greciei și Turciei. Prima victimă aleasă a fost România. Astfel la 26 iunie 1940, guvernul moscovit a adresat guvernului român o înștiințare, prin care URSS dorea anexarea Basarabiei. Răspunsul dat de români s-a arătat gata să înceapă tratative cu URSS. Dar guvernul sovietic trimite a doua înștiințare la 28 iunie, având un caracter de ultimatum. Astfel prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, România era obligată să cedeze Basarabia URSS-ului. Si totuși pe această cale, statul român pierdea și partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei.În ziua de 27 septembrie 1940, la Berlin, s-a încheiat Pactul Tripartit între Germania, Italia și Japonia, prin care primele două aveau dreptul de a rectifica granițele în Europa și de a crea o nouă ordine, iar Japonia avea aceleași drepturi, dar în Asia. La acest pact vor fi oblibate să adere Ungaria(la 23 noiembrie), România(23 noiembrie), Slovacia(24 noiembrie), Bulgaria(1 martie 1941).
La numai o lună de la semnarea pactului, forțele agresive au atacat Iugoslavia la 28 noiembrie 1940, dar și din cauza unor lovituri de stat și a unor revolte populare, Iugoslavia a capitulat. Imediat ochii inamicilor s-au îndreptat spre Grecia, unde au atacat-o începând cu valea râului Struma. Rupând defensiva greacă, agresorii au avansat spre capitală cu pași repezi. La 27 aprilie 1941, steagul cu zvastica flutura sfidător deasupra acropolei. La 20 mai, nemții au începuto impresionantă operațiune militară asupra insulei Creta, soldată cu o victorie. Peste 8.000 de soldați englezi, australieni și neozeelandezi au fost luați prizonieri, iar flota britanică a suferit pierderi considerabile.
Campania din Balcani se încheiase cu noi victorii pentru nemți. Iar cu această ocazie Wehrmachtul a avut timp să gâdească planul Barbarossa împotriva URSS.
Războiul din Est. Invadarea URSS. La data de 18 decembrie 1940, Hitler a aprobat Operațiunea Barbarossa împotriva URSS. Pregătirile de atac urmau să fie încheiate până la 15 mai 1941, dată prevăzută pentru declanșarea operațiunilor militare. În prima fază, planul Barbarossa prevedea distrugerea forțelor sovietice din zonele vestice ale URSS, iar într-a doua, se prevedea cucerirea marilor zone: Leningrad, Moscova, Rostov și atingerea aliniamentului Murmansk-Volga-Astrahan. Ofensiva urma să se desfășoare pe mai multe direcții. O armată germană avea misiunea să ajungă până la calea ferată Murmansk-Leningrad și să pună stăpânire pe portul Murmansk. Grupul de armate Nord, cantonat în Prusia Orientală, compus din două armate și o grupare de tancuri, avea misiunea să cucerească Țările Baltice și să ocupe porturile de la Marea Baltică, printre care Leningradul și Kronstadtul. Grupul de armate Centru, cantonat în Polonia, compus din două armate și două grupări de tancuri, avea destinația de a ocupa Bielorusia și de a continua ofensiva pentru cucerirea Moscovei. Grupul de armate Sud, amplasat pe un front ce pornea de la Liublin și ținea până la Dunăre, compus din trei armate și o grupare de tancuri germane, două armate române și un corp de armată ungară, aveau misiunea de a înainta pe direcția Kiev-Rostov.
În ajunul declanșării războiului împotriva URSS, Germania avea sub arme 8,5 milioane de oameni, din care 5 milioane erau concentrați în estul european, la frontierele cu URSS. Forțele germane aveau o experiență de doi ani de război, de folosire masivă a tancurilor și avioanelor, dispuneau de o vastă rețea de linii ferate, șosele și aerodromuri. Astfel, Germania dispunea de 214 divizii(179 de infanterie, 21 de tancuri, 14 motorizate și 7 brigăzi independente). De cealaltă parte, Uniunea Sovietică avea sub arme4,2 milioane de oameni,organizați în circa 170 de divizii, dispersate de la Marea Barenț până la Marea Neagră.
Prin atacul asupra URSS la data de 22 iunie 1941, Germania încălca Pactul de neagresiune pe care îl încheiase cu URSS în 1939, care se pare că nu a fost decât o manevră a nemților pentru a câștiga timpul necesar ocupării vestului Europei. Astfel, România intra în război spre a înfrânge dușmanul care-i luase Basarabia și Bucovina de Nord. În ziua de 12 iunie 1941, la întâlnirea lui Ion Antonescu cu Hitler, care a avut loc la Munchen, șeful statului român a propus participarea României la războiul împotriva URSS. La fel de justificată era și participarea Finlandei la războiul împotriva URSS. Atacul a reprezentat pentru sovietici o surpriză de proporții. Armata sovietică, nepregătită pentru un astfel de șoc, a suferit înfrângeri deosebit de grele încă din primele zile. O parte însemnată a aviației sovietice a fost distrusă la sol sau în luptele aeriene.
În extremitatea nordică, unde acționau forțe germane și finlandeze, s-au purtat operațiuni menite să taie linia ferată Murmansk și să blocheze, dinspre est, marele oraș Leningrad. Marea lovitură au dat-o forțele grupului de armate Centru în Bielorusia. La 9 iulie 1941, ele au cucerit Minsk-ul, cuprinzând aproape întregul teritoriu bielorus. Grupul de armate Sud a desfășurat lupte extrem de violente în Ucraina, având ca obiectiv ocuparea Kiev-ului și forțarea Niprului. Conștient de pericolul ce se apropia de Moscova, Stalin a creat Consiliul de Stat al Apărării, în frunte cu acesta, care concentra în mâinile sale întreaga conducere politică, militară și economică a țării. Dar ofensiva germană asupra capitalei URSS-ului a început la 2 octombrie 1941 și după lupte înverșunate duse în jurul capitalei, agresiunea germană a fost oprită la 100 de km de Moscova. Pentru apărarea acesteia, peste jumătate de milion de oameni, din care majoritatea femei, au muncit la amenajarea fășiilor de apărare din jurul Moscovei și din centrele apropiate. S-au constituit 11 divizii de miliție populară. S-a ajuns la concluzia că planul german de cucerire a Moscovei, la sfârșitul lui 1941, era compromis. Trupele naziste au fost constrânse pe întreg teritoriul din zona Moscovei, să treacă în defensivă. În felul acesta sovieticii au trecut la contraofensivă. Începută la 5-6 decembrie 1941, aceasta a condus la eliberarea unor teritorii sovietice și la slăbirea armatei naziste. Victoria sovietică în bătălia Moscovei a fost clară. Planul german Barbarossa a eșuat.
Dar după acest eșec, armata germană nu a încetat atacurile, acestea continuând cu Stalingrad( 1942) și Kursk(1943). Devenise clar că, în est, războiul va fi de durată. Pe frontul de la Stalingrad, luptele au fost foarte grele, nemții aruncând bombardamente sălbatice asupra orașului. Până la 13 septembrie 1942, luptele s-au dat la marginea orașului și apoi în interiorul Stalingradului. La 19 noiembrie același an a început contraofensiva sovietică. Până la 11 decembrie, unitățile sovietice au încercuit complet forțele germane și române de la Stalingrad. Perioada dintre 12 decembrie 1942 și 1 ianuarie 1943 a fost marcată de încercarea nereușită a nemților de a sparge încercuirea sovietică de la Stalingrad. Între 10 ianuarie și 2 februarie 1943 au fost lichidate în cea mai mare parte trupele încercuite germane. Bilanțul bătăliei de la Stalingrad a fost dezastruos pentru germani. Cinci armate-două germane, două române și una italiană au fost distruse. În ianuarie 1943, sovieticii au rupt blocada Leningradului, operațiune care a marcat clar schimbarea de forțe pe frontul de Est.
Însă, cu toate acestea, ofensiva germană a continuat la 5 iulie 1943, spre Kursk Luptele care s-au dat au fost extrem de grele. Cu eforturi considerabile, sovieticii au reușit să stopeze ofensiva germană pe 12 iulie 1943. În această zi, a avut loc o uriașă bătălie de tancuri. Aceasta a fost cea mai mare bătălie de tancuri din timpul celui de-al doilea război mondial și din toate timpurile. Între 12 și 23 iulie 1943, germanii au fost siliți să se retragă pe aliniamentul de unde porniseră ofensiva către Kursk. A urmat contraofensivei sovietică, soldată cu lichidarea totală a grupării de forțe germane. Ofensiva sovietică, începută la Kursk, a durat până în noiembrie 1943, iar germanii au fost alungați. Sovieticii au eliberat astfel Niprul și Kievul. În urma acestor succese sovietice, dobândite cu sprijin din partea anglo-americanilor, s-a pus capăt oricărei posibilități de ofensivă generală a armatei germane.
Războiul din Africa de Nord și Pacific( 1942- 1943). În primăvara anului 1941, trupele italo-germane au obținut o serie de succese în Africa de Nord. Germanio-italienii au continuat ofensiva intrând în Egipt, determinând comandamentul britanic să-și evacueze flota de la Alexandria. Aviația engleză a efectuat dese și susținute bombardamente asupra trupelor italo-germane , determinându-le să treacă în defensivă. Astfel, armata engleză a început ofensiva pe la Canalul Suez, cauzând numeroase pagube dușmanilor. Operațiunile de eliberare ale Africii de Nord au început la 8 noiembrie 1942 cu Egiptul și terminând cu Marocul.
Agresiunea de la Pearl Harbor și victoriile Japoniei. Intrarea SUA în război. După ocuparea Manciuriei, planurile Japoniei de a-și întări dominația în Extremul Orient au devenit clare. Pentru aceasta, ea trebuia să elimine pe europeni din Asia, ceea ce părea posibil în condițiile capitulării Franței și Olandei și a dificultăților în care se afle Marea Britanie.
SUA însă, care dispuneau de o puternică flotă, se implicaseră tot mai mult în problemele asiatice, devenind un rival primejdios. În ajunul izbucnirii războiului contra SUA, Imperiul Japonez dispunea de 130 de divizii, cu un efectiv de 2.4 milioane de oameni; o puternică flotă maritimă de război, compusă din 10 nave de linie, 10 portavioane, 37 încrucișătoare, 110 distrugătoare, 63 de submarine și o aviație cuprinzând 2.600 avioane de orice fel. La începutul războiului, forța navală americană din Pacific, concentrată în insulele Hawai, cuprindea: 12 nave de linie, 3 portavioane, 28 încrucișătoare, 83 distrugătoare și 21 de submarine. În vederea declanșării războiului în marele bazin al Pacificului, comandamentul japonez și-a fixat ca țintă Arhipelagul Hawai, posesiune a SUA, unde era principală bază navală Pearl Harbour. La 7 decembrie 1941, aviația japoneză de pe portavioane a bombardat cu violență baza flotei americane de la Pearl Harbour. Atacul acesta a fost executat de o flotă de război cu o putere fără precedent. Surpriza atacului japonez a fost atât de mare, încât prima replică a americanilor s-a petrecut după două ore. Așadar, în mai puțin de două ore, cea mai mare parte a flotei americane din cea mai importantă bază a Pacificului a fost avariată, pierderile au fost catastrofale, atât cele militare cât și cele umane. Aceasta a fost o înfrângere fără precedent în istoria războaielor navale.
SUA au declarat război Japoniei la 8 decembrie 1941, dar aceasta a profitat de marea surpriză, ocupând o zonă întinsă în Pacific: Birmania, Indochina, Singapore, Filipine, Malayezia. Aliații au pierdut la Singapore principala lor bază navală din Extremul Orient. Populația locală, ca și europenii surprinși de evenimente în aceste teritorii au suferit mari privațiuni, executând muncii grele, fiind supuși foamei sau internați în lagăre.
La 11 decembrie 1941, Germania și Italia au declarat război SUA, ceea ce a determinat alianța acestora cu Marea Britanie și URSS.
Operațiunile de eliberare de sub dominația Germaniei. Prima operațiune de eliberare nazistă a vizat Italia, operațiune ce a început în iunie 1943, cu ocuparea împrejurimilor Siciliei. Până la 17 august, trupele germane au părăsit insula, iar cele italiene au capitulat. Roma a fost bombardată și regele a hotărât arestarea lui Mussolini și scoaterea Italiei din război. Totodată, Italia a semnat la 3 septembrie 1943 un armistițiu.
Un comando german l-a eliberat pe Mussolini, transportându-l în Germania. După o întrevedere cu Hitler, el a fost repus în fruntea unui stat-marionetă în nordul Italiei. Luptele între aliați și fidelii lui Mussolini, susținuți de trupele germane, au continuat până în aprilie 1945, când Mussolini a fost prins de membrii rezistenței italiene și executat(28 aprilie 1945). Prăbușirea lui Mussolini și a regimului său avut o mare însemnătate politică, iar alianța hitleristă în Europa a intrat într-o criză ireversibilă, deoarece ceilalți aliați ai lui Hitler- România, Finlanda, Ungaria au manifestat preocupări de eliberare de sub dominația nazistă, și de ieșire din război. Italia s-a alăturat SUA, și au declarat război Germaniei la 13 octombrie 1943.
Următorul an (1944) a fost anul victoriilor decisive, realizate de coalițiile antinaziste. Prima operațiune a avut drept scop eliberarea Leningradului, între 1 ianuarie și finele lui februarie 1944, armata sovietică nimicind-o pe cea hitleristă. Următoarea s-a desfășurat în februarie-martie și viza eliberarea Ucrainei, lucru ce s-a realizat de altfel.
Cele mai mari și mai hotărâtoare bătălii au avut loc în vara lui 1944. Cea mai puternică lovitură au primit germanii în Bielorusia și în Ucraina Vestică. Dar, operațiunea cea mai spectaculoasă pentru naziști a fost debarcarea la 6 iunie 1944, a forțelor anglo-americane pe coasta Normandiei(Franța), la ea participând peste 5.000 de nave aliate și numeroase avioane. Germanii au reacționat cu întârziere, permițând aliaților să ocupe două porturi prin care se puteau aproviziona. În total au fost debarcați peste 2 milioane de soldați, care au început eliberarea Franței și a Belgiei. În august 1944, era eliberat Parisul, iar la 2 septembrie, Bruxelles.
Operațiuni de eliberare s-au dus și în Balcani, inclusiv în România. Cerând ajutor SUA România a renunțat în a mai lupta contra URSS, alăturându-i-se la 23 august 1944, ceea ce a dus la căderea frontului din Balcani și la crearea de noi posibilități de înaintare spre vest. Cele mai aprige lupte au condus la eliberarea României, a Iugoslaviei și a Greciei de sub dominația germană, dar și eliberarea Ungariei, precum și a Cehoslovaciei. Operațiuni de eliberare au avut loc simultan și în Asia, eliberând numeroase teritorii de sub puterea Japoniei. Cumulate, toate acestea au subminat puterile celor două și le-au slăbit forțele. Așadar, contribuția SUA în Război a condus treptat la eliberarea aproape în totalitate a statelor de sub tutela lui Hitler, singurele lucruri care mai erau de făcut erau modurile în care Axa Germania-Japonia va încheia pace și în ce fel.
Înfrângerea Axei. Capitularea Germaniei și Japoniei. În lunile aprilie-mai 1945 s-a desfășurat marea operațiune militară Berlin. În această zonă, nemții au concentrat peste un milion de soldați, circa 10.000 de tunuri, 1.500 de tancuri și aproape 3.500 de avioane. Dar forțele sovietice numărau 2.5 milioane de oameni, 40.000 de tunuri, 6.000 de tancuri și circa 9.000 de avioane. Ofensiva a început la 15-16 aprilie 1945. Cucerirea Berlinului s-a făcut prin aprige lupte, desfășurate în plină stradă și în orice clădire. Pe fundalul acestor evenimente, nedorind să se predea, Hitler s-a sinucis împreună cu soția sa, actrița Eva Brawn. Fără un conducător, trupele germane s-au predat pe rând. Astfel, la 7 mai 1945, la Reims s-a semnat primul act de capitulare necondiționată. În noaptea de 8-9 mai 1945, la Berlin s-a semnat al doilea act de capitulare necondiționată a Germaniei naziste. Acest act a însemnat, în mod oficial, încheierea ostilităților în Europa.
De același regim va beneficia și Japonia. Aceasta nu dorea cu nici un preț să renunțe la lupte așa ușor, teritoriile pe care le ocupase nu le vroia în afara imperiului său. Aceasta încă mai deținea suficiente forțe, iar capitularea Germaniei nu i-a determinat pe niponi să renunțe la continuarea războiului. Unica metoda prin care SUA va determina Japonia să renunțe va fi aruncarea bombei atomice asupra acesteia, la 6 august 1945 în orașul Hiroshima, apoi la 9 august în Nagasaki.. În aceste orașe au fost uciși pe loc 8.000-10.000 de oameni, respectiv 60.000. Abia după cel de-al doilea atac Japonia a semnat capitularea la 2 septembrie 1945. Astfel cele două bombe nucleare deschideau o noua eră a războiului, cea nucleară. Anul 1945 a însemnat pentru Japonia anul zero, deoarece a lansat Japonia într-o nouă eră economică.
7.3 România în cel de-al doilea război mondial
În vara anului 1940, frontierele României Mari s-au prăbușit. Tragedia începea în iunie când URSS remitea României cele două note diplomatice prin care cerea cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Franța capitulase abia de o săptămână, lipsind țările mici și mijlocii ale Europei de un sprijin prețios. Aceste state se aflau singure în fața Germaniei, care realizase o înțelegere cu URSS.
Pentru a-și recupera teritoriile pierdute, România a intrat , la 22 iunie 1941, în cel de-al doilea război mondial, participând, alături de Germania, Ungaria, Finlanda și Italia la atacul împotriva URSS. Aceasta, după ce în prima parte a războiului, România rămăsese neutră, încercând chiar să constituie un bloc al statelor neutre. Intrarea în război era convingerea lui Ion Antonescu asupra necesității înfrângerii Uniunii Sovietice, a dominării Europei de către Germania, căreia o țară ca România nu i se putea opune, și a dorinței de a recupera Basarabia și Bucovina.
Participarea acesteia în cel de-al doilea război mondial cuprinde două etape: cea antisovietică, pe frontul de est (22 iunie 1941-23 august 1944) și cea alături de SUA și aliații săi, împotriva Germaniei (24 august 1944- 9 mai 1945).
Conform înțelegerii dintre generalul Ion Antonescu și Hitler, România urma să asigure flancul sudic al frontului care era foarte lung, de la Marea Baltică și Finlanda, la Marea Neagră. Războiul s-a bucurat de sprijinul populației și de adeziunea armatei. Până la sfârșitul lunii iulie, cele două teritorii erau eliberate. Dar România va continua să lupte contra URSS, Antonescu fiind sigur că recuperarea celor două teritorii nu putea fi durabilă decât prin înfrângerea URSS. La insistențele URSS, Marea Britanie declara război României în decembrie 1941, iar după intrarea SUA în conflictul mondial, România a declarat război acestora. În vara anului 1942, armata română a participat la luptele din sudul URSS, iar la sfârșitul anului, la marea bătălie de la Stalingrad, cu 26 de divizii, suferind mari pierderi. După înfrângerea de la Stalingrad, România dorea încheierea unui armistițiu cu Uniunea Sovietică și o înțelegere cu Puterile Occidentale. A urmat arestarea mareșalului Ion Antonescu, iar la 23 august 1944, regele Mihai anunța ieșirea României din războiul antisovietic și alăturarea ei Națiunilor Unite. Armata germană a refuzat să părăsească țara, în ciuda somațiilor primite. Până la 25 octombrie 1944 era eliberat întregul teritoriu național. Trupele sovietice au profitat de aceste evenimente, ocupând România și înaintând spre vest.
Armistițiul cu Națiunile Unite, semnat la Moscova, în noaptea de 12-13 septembrie 1944 stabilea participarea acesteia la războiul din vest, împotriva Germaniei. Armata română a participat la luptele de pe teritoriul Ungariei, al Cehoslovaciei și a pătruns pe teritoriul austriac, unde se afla în momentul capitulării Germaniei. Contribuția României la înfrângerea Germaniei a fost însemnată, dar cu toate acestea, nu i s-au recunoscut la conferința de pace, statutul de stat beligerant.
7.4. Efectele războiului
Conferințele de la Yalta și Potsdam. Încă de la sfârșitul anului 1943, cei trei mari aliați (SUA, Marea Britanie și URSS) au abordat problema organizării lumii postbelice. Una dintre cele mai importante și controversate întâlniri a fost cea de la Yalta, în Crimeea (februarie 1945). Aici s-a discutat modul de administrare al teritoriului german și s-a adoptat o Declarație cu privire la Europa eliberată, prin care se promitea fostelor aliate ale Germaniei și țărilor care s-au aflat sub ocupație sprijin pentru construirea unor guverne reprezentative. Se mai promitea stabilirea ordinii în Europa și refacerea economică. Acestea reprezentau însă un compromis al momentului, în condițiile în care Japonia nu era încă înfrântă, armata sovietică deținea deja controlul în Europa de Est, iar Roosevelt dorea acordul lui Stalin pentru înființarea ONU. În ceea ce privește Germania, s-a discutat din nou principiul capitulării necondiționate și nerecunoașterea nici unui guvern hitlerist, Germania urmând a fi împărțită în zone de ocupație.
După capitularea Germaniei și împărțirea ei în zone de ocupație, Marile Puteri au organizat o nouă conferință la Potsdam (iulie-august 1945). Stalin, Attlee, noul premier britanic, și Harry Truman, noul președinte al SUA , au hotărât să încheie tratate cu fostele aliate ale Germaniei naziste: Bulgaria, Italia, Finlanda, România și Ungaria, înainte de a semna cele cu Germania și Japonia. Unele ieșiseră din război încă din 1943(Italia ) sau 1944(România ) și contribuiseră apoi la înfrângerea dușmanului. Ele semnaseră deja convenții de armistițiu. De asemenea s-a instituit Tribunalul de la Nürnberg pentru judecarea șefilor naziști.
Au fost delimitate zonele de ocupație în Germania, formându-se astfel Comisia Aliată de Control. Era declarată intenția de a promova democrația, demilitarizarea, dezarmarea și denazificarea Germaniei. Berlinul era împărțit în patru sectoare, iar un comandament cvadripartit își asuma administrarea orașului.
Constituirea O.N.U. O.N.U. s-a născut la San Francisco, în perioada 25 aprilie-25 iunie 1945, la conferință luând parte 51 de state. A fost adoptată Carta O.N.U., care stabilea că scopul noii organizații era menținerea păcii prin mijloace pașnice și dezvoltarea cooperării internaționale în respectarea drepturilor și a egalității popoarelor. Ca mijloace de impunere a acestor principii erau prevăzute sancțiuni politice și economice, precum și o forță militară internațională de pace. O.N.U. reprezintă un cadru în care popoarele se pot exprima și pot negocia probleme de interes comun. Organizația a contribuit la asigurarea unui climat de pace și la stingerea unor focare de război. Una dintre cele mai importante hotărâri ale O.N.U. a fost adoptarea în 1948, a Declarației universale a drepturilor omului. De asemenea organizația prevedea egalitatea statelor, de aceea ea va lupta contra colonialismului, elaborând chiar și o declarație ce prevedea acest principiu.
Urmările războiului. Victoria aliaților și înfrângerea Germaniei naziste restaurau pacea în Europa. Dar ea a fost scump plătită: aceasta a rămas un câmp de ruine, cu milioane de morți, dispăruți, mutilați, orfani de război. Din cei 60 milioane de morți, 40 erau din Europa. Pierderile materiale erau imense. Statele erau pline de datorii, unele aveau de plătit imense despăgubiri de război Uniunii Sovietice. Germania, URSS și Polonia erau statele cele mai crunt lovite. Rețeaua de transport a fost distrusă în toată Europa, PIB-ul fiecărei țări era la pământ. Singura țară care nu a avut de suferit din punct de vedere material a fost SUA, deoarece pe teritoriul lor nu a fost dat nici o luptă, majoritatea acestora purtându-se în Europa. Războiul a însemnat începutul bipolarismului în relațiile internaționale- SUA și URSS, începutul erei nucleare, precum și începutul unui nou tip de conflict- Războiul Rece.
Barbaria nazistă, abuzurile japoneze în Asia, șocul produs de cele două bombe atomice au îngrozit lumea, astfel luând naștere teama de război și sentimentul de insecuritatea internațională.
CAPITOLUL 8. CONCLUZII
Referitor la cele prezentate anterior, pot afirma că cel de-al doilea război mondial a fost total în natură și global în scop. Spun aceste lucruri, deoarece, acesta a antrenat efectiv toate statele lumii, acestea participând cu toate forțele disponibile. Un exemplu în acest sens îl poate oferi Marea Britanie, care, fiind un imperiu colonial, și-a chemat la războiul contra Germaniei naziste toate coloniile, de la India, Canada, până la Australia și Noua Zeelandă, iar în ceea ce privește echipamentul de război, aceasta a dispus de ce era mai bun, pentru a-și distruge dușmanul ce pândea să-i fure din putere și teritoriu.
Astfel, ceea ce a declanșat Germania la 1 septembrie 1939, prin atacul asupra Poloniei, urma să aibă repercusiuni negative asupra întregii lumi. Se poate spune că încă de la început se știa faptul că acest conflict va evolua și va cuprinde întreaga lume, deoarece gândurile de expansiune teritorială ale lui Hitler vizau și teritorii ocupate de Marea Britanie, imperiu cu colonii în Africa și America. Germania aflată în plină expansiune militară și economică dorea hegemonie internațională, lucru ușor de remarcat prin ceea ce conducătorul nazist promova în interiorul granițelor Germaniei.
De fapt, ceea ce a produs acest conflict la scară globală a fost insecuritate și teamă. Pentru că odată cu cel de-al doilea război mondial s-a trecut la era nucleară în conflictele armate, iar acest lucru a înfricoșat pe toată lumea, exemplul cel mai bun oferindu-ni-l atacurile asupra orașelor Japoniei, Hiroshima și Nagasaki, în august 1945. Cu toții știm câte pierderi omenești au fost și cați răniți au rămas. Mai mult ca orice alt conflict la scară globală, acesta a implicat folosirea concomitentă a resurselor economice și umane ale diferitelor state și extinderea fronturilor astfel încât să includă aproape toate teritoriile inamice.
Un lucru important de afirmat e faptul că cel de-al doilea război mondial a lăsat în urmă două puteri internaționale: SUA și URSS. Aceasta a marcat începutul luptei dintre cele două pentru hegemonie, luptă ce a continuat până la colapsul URSS din 1991. Această perioadă cuprinsă între 1945-1991, este cunoscută în istorie sub denumirea de Războiul Rece, o înverșunată cursă ideologică, dar și una a înarmărilor.
Așadar, nu rămâne nimic de spus, decât că al doilea război mondial nu a condus decât la haos și dezordine, a impacientat întreaga lume, instaurându-se nesiguranța. Pentru aceasta, liderii care au încheiat pacea după război, au dorit crearea O.N.U., o organizație internațională menită să vegheze asupra sistemului internațional. Întreaga lume a rămas practic buimacă, neștiind care și cum pe ce drum să o apuce, deoarece dezordinea care se instalase crea senzația că niciodată nu ne vom mai reveni după acest „duș rece”.
E adevărat că cel mai mare conflict armat internațional din istorie a creat panică și nesiguranță, dar trebuie să-i privim și partea pozitivă a acestuia. Spun aceasta, deoarece, imediat după război au apărut diferite organizații și instituții cu caracter pacifist, un progres tehnic, iar în ceea ce privește economia, majoritatea statelor beligerante se bucură de o dezvoltare înfloritoare, excepție făcând țările din fostul bloc comunist, care încă își continuă tranziția.
Conchizând asupra celor afirmate, sentimentul de insecuritate creat la început a condus treptat, dar sigur spre o lume mai sigură, din aproximativ toate punctele de vedere, evident cu unele excepții.
BIBLIOGRAFIE
Aron Raymond „Marxisme imaginare. De la o sfanta familie la alta” Ed. Polirom, Iasi , 2002
Arăvădoaice Gheorghe, Charisma liderului, Editura Antet, Prahova, 2007;
Baudoin Jean, Introducere in sociologia politica, Editura Amarcord, Timisoara, 1999;
Boia Lucian „Mitologia stiintifica a comunismului” Ed. Humanitas , Bucuresti , 2005
Carpinschi Anton; Bocancea Cristian, Stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998;
Claude David, Hitler și nazismul, Editura Corint, București, 2002;
Dicționar politic, București, Editura Politică, 1975;
De Waele Jean-Michele „ Partide politice si democratie in Europa centrala si de Est” Ed. Humanitas , Bucuresti , 2003
Dogan Matei, Sociologie politica. Opere alese, Editura Alternative, Bucuresti, 1999;
Dorna Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura comunicare.ro, București, 2004
Dowding Keith, Puterea, Editura Du Style, Bucuresti, 1998;
Erich Fromm – Frica de libertate, Editura Teora, București, 1998.
Erich Fromm – Gesamtausgabe, Band I, II, VII, Deutscher taschenbuch Verlag, Munchen, 1980, 1981.
Erich Fromm – Anatomia destructivității umane, în Texte alese, Editura Politică, București, 1983.
Francois Furet, Fascism și comunism, Editura Grup Editorial ART, Colecția Demonul teoriei, București 2007;
Floriani Flavio, Istoria ilustrată a nazismului, Editura RAO, București, 2006;
Frigioiu Nicolae, Introducere în științele politice, editura Comunicare, București, 2005;
Gueguen Nicolas, Psihologia manipulării și a supunerii, editura Polirom, Iași, 2007;
Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988;
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2006;
Henri Michel, Al doilea război mondial, Ed. Corint, București, 2001
Konrad Lorenz – Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București, 1998
Magureanu Virgil, Studii de sociologie politica, Editura Albatros, Bucuresti, 1997;
Mihai Chioveanu, Holocaustul, un avertisment al istoriei, IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), 2005
Moscovici Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, editura Polirom, Iași, 2007;
Mihail Andreesecu, Regimuri totalitare din Europa, Editura Fundatiei Culturale "D. Bolintineanu", Bucuresti, 2000;
Mitran Ion, Politologia în fața secolului XXI, editura Fundației România de Mâine, București, 1997;
Nicolae Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Ed. Oscar Print, București, 2003;
Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică(1648) până în contemporaneitate(1945), Ed. Oscar Print, București, 1998;
Rouquette Michel-Louis, Despre cunoașterea maselor, editura Polirom, Iași, 2002;
Sartori G., Teoria democrației reinterpretată, editura Polirom, Iași, 1999;
Septemiu Chelcea, Psihosociologie, edutura Polirom, Iași, 2008;
Teodorescu Gheorghe, Putere, autoritate și comunicare politică, editura Nemira, București, 2000;
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, Ed. Oscar Print, București, 2003
Internet
www.wikipedia.org, accesat la 21.12.2008, 15.45;
www.dilemaveche.ro, accesat la 21.12.2008, 15.10;
www.europafm.ro/stiri/dosare/interne/tableta-politica, accesat la 3.01.2009, 20.15;
www.didactic.ro/files/formare/lider_charismatic, accesat la 15.11.2008, 14.24;
www.totalitarism.ro, accesat la 15.11.2008, 15.30;
http://www.nationalisti.ro/2013/08/national-socialismul-german-nazismul/
Studii:
Raul Hilberg, „Lumea trebuie sa stie”
Paul Johnson „O istorie a evreilor”
Marilyn Harran „Cronicile holocaustului”
I.Ciuperca „Europa in deriva.Din istoria relatiilor internationale”
Berenbaum, Michael. The World Must Know, The United States Holocaust Memorial Museum, pp.125ff.
Lifton, Robert J. The Nazi Doctors" Medical Killing and the Psychology of Genocide. Londra: Papermac, 1986
BIBLIOGRAFIE
Aron Raymond „Marxisme imaginare. De la o sfanta familie la alta” Ed. Polirom, Iasi , 2002
Arăvădoaice Gheorghe, Charisma liderului, Editura Antet, Prahova, 2007;
Baudoin Jean, Introducere in sociologia politica, Editura Amarcord, Timisoara, 1999;
Boia Lucian „Mitologia stiintifica a comunismului” Ed. Humanitas , Bucuresti , 2005
Carpinschi Anton; Bocancea Cristian, Stiinta politicului, Tratat, vol. I, Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi, 1998;
Claude David, Hitler și nazismul, Editura Corint, București, 2002;
Dicționar politic, București, Editura Politică, 1975;
De Waele Jean-Michele „ Partide politice si democratie in Europa centrala si de Est” Ed. Humanitas , Bucuresti , 2003
Dogan Matei, Sociologie politica. Opere alese, Editura Alternative, Bucuresti, 1999;
Dorna Alexandre, Fundamentele psihologiei politice, Editura comunicare.ro, București, 2004
Dowding Keith, Puterea, Editura Du Style, Bucuresti, 1998;
Erich Fromm – Frica de libertate, Editura Teora, București, 1998.
Erich Fromm – Gesamtausgabe, Band I, II, VII, Deutscher taschenbuch Verlag, Munchen, 1980, 1981.
Erich Fromm – Anatomia destructivității umane, în Texte alese, Editura Politică, București, 1983.
Francois Furet, Fascism și comunism, Editura Grup Editorial ART, Colecția Demonul teoriei, București 2007;
Floriani Flavio, Istoria ilustrată a nazismului, Editura RAO, București, 2006;
Frigioiu Nicolae, Introducere în științele politice, editura Comunicare, București, 2005;
Gueguen Nicolas, Psihologia manipulării și a supunerii, editura Polirom, Iași, 2007;
Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1988;
Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Traducere de Ion Dur și Mircea Ivănescu Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2006;
Henri Michel, Al doilea război mondial, Ed. Corint, București, 2001
Konrad Lorenz – Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București, 1998
Magureanu Virgil, Studii de sociologie politica, Editura Albatros, Bucuresti, 1997;
Mihai Chioveanu, Holocaustul, un avertisment al istoriei, IRIR (Institutul Român de Istorie Recentă), 2005
Moscovici Serge, Psihologia socială sau mașina de fabricat zei, editura Polirom, Iași, 2007;
Mihail Andreesecu, Regimuri totalitare din Europa, Editura Fundatiei Culturale "D. Bolintineanu", Bucuresti, 2000;
Mitran Ion, Politologia în fața secolului XXI, editura Fundației România de Mâine, București, 1997;
Nicolae Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Ed. Oscar Print, București, 2003;
Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică(1648) până în contemporaneitate(1945), Ed. Oscar Print, București, 1998;
Rouquette Michel-Louis, Despre cunoașterea maselor, editura Polirom, Iași, 2002;
Sartori G., Teoria democrației reinterpretată, editura Polirom, Iași, 1999;
Septemiu Chelcea, Psihosociologie, edutura Polirom, Iași, 2008;
Teodorescu Gheorghe, Putere, autoritate și comunicare politică, editura Nemira, București, 2000;
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, Ed. Oscar Print, București, 2003
Internet
www.wikipedia.org, accesat la 21.12.2008, 15.45;
www.dilemaveche.ro, accesat la 21.12.2008, 15.10;
www.europafm.ro/stiri/dosare/interne/tableta-politica, accesat la 3.01.2009, 20.15;
www.didactic.ro/files/formare/lider_charismatic, accesat la 15.11.2008, 14.24;
www.totalitarism.ro, accesat la 15.11.2008, 15.30;
http://www.nationalisti.ro/2013/08/national-socialismul-german-nazismul/
Studii:
Raul Hilberg, „Lumea trebuie sa stie”
Paul Johnson „O istorie a evreilor”
Marilyn Harran „Cronicile holocaustului”
I.Ciuperca „Europa in deriva.Din istoria relatiilor internationale”
Berenbaum, Michael. The World Must Know, The United States Holocaust Memorial Museum, pp.125ff.
Lifton, Robert J. The Nazi Doctors" Medical Killing and the Psychology of Genocide. Londra: Papermac, 1986
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimuri Totalitare. Regimul Nazist (ID: 107805)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.