Regimul Raspunderii Penale a Minorului
=== 837f520b9176d9c5c238c4ae2db40fa048516b8c_590615_1 ===
Universitatea Bogdan Voda
CLUJ NAPOCA
Lucrare de licență
cu titlul
Regimul răspunderii penale a minorului
Coordonator științific:
Absolvent:
Cluj Napoca
2018
CUPRINS
INTRODUCERE 5
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND RASPUNDEREA
PENALĂ A MINORILOR 7
1.1.Aspecte generale privind minoritatea și criminalitatea 7
1.2. Reglementarea actuală a raspunderii penale a minorilor 9
1.3.Aspecte de ordin istoric privind răspunderea penală a minorilor 13
1.3.1.Mustrarea 14
1.3.2.Liberarea supravegheată 16
CAPITOLUL II. SANCȚIUNILE APLICABILE MINORILOR ÎN
REGLEMENTAREA ACTUALULUI COD PENAL 25
2.1.Dispozitii referitoare la măsurile educative luate față de un minor25
2.2.Regimul măsurilor educative neprivative de libertate 29
2.2.1.Stagiu de formare civică 31
2.2.2.Supravegherea 32
2.2.3.Consemnarea la sfârșit de săptămână 33
2.2.4.Asistarea zilnică 33
2.3.Regimul măsurilor educative privative de libertate 34
2.3.1.Internarea într-un centru educativ 35
2.3.2.Internarea într-un centru de detenție 37
CAPITOLUL III. DISPOZITII SPECIALE PRIVIND RASPUNDEREA
MINORILOR 40
3.1.Efectele cauzelor de atenuare și agravare 40
3.2.Pluralitatea de infracțiuni 42
3.3.Prescripția răspunderii penale a minorului 43
3.4.Descoperirea unei infracțiuni săvârsite în timpul minorității 45
3.5.Prescripția executării măsurilor educative 46
CONCLUZII 47
BIBLIOGRAFIE 49
Abrevieri
art. – articol
alin. – alineat
lit. – litera
p. – pagina
NCP- Noul Cod Penal
NCPP- Noul Cod de Procedura Penala
UE – Uniunea Europeana
Introducere
Lucrarea este structurată pe trei capitole și cuprinde noțiuni teoretice și practice cu privire la regimul răspunderii penale a minorului. Scopul lucrării este acela de a sublinia importanța și gravitatea pe care o prezintă în momentul actual infracționalitatea minorilor, dar și modul în care aceștia sunt trași la răspundere în conformitate cu legislația penală în vigoare.
Primul capitol este preponderent teoretic și cuprinde aspectele generale cu privire la noțiunea de minoritate în sensul legii penale, dar și noțiuni de bază privind delicventa juvenilă. Infracționalitatea juvenilă este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale existente din toate timpurile, gravitatea acestuia fiind dată atât de repercursiunile pe care le are asupra societății în care este săvârșită, cât și asupra celui care o săvârșește și asupra viitorului acestuia, deoarece așa cum spune și numele, delicventa juvenilă este săvârșită de minori, ca urmare a încălcărilor și a abaterilor de la normele sociale, fapte care sunt sancționate din punctul de vedere al legislației penale.
Cauza principală a delicventei juvenile constă în imposibilitatea care se naște în rândul minorilor, de a se adapta condițiilor cerute de către societatea în care trăiesc, condiții atât morale cât și juridice. Această imposibilitate de adaptare îi determină pe minori să nu respecte drepturile și libertățile altor persoane din cadrul societății, precum și să încalce orice alte norme de conviețuire socială, încălcări care sunt prevăzute de legislația penală ca infracțiuni. Inadaptabilitatea care ia nașter eîn persoana anumitor minori predispuși la comiterea infracțiuni are la baza anumite aspecte, fie cu privire la anumite probleme pe care le-a avut în perioada copilăriei, fie cu privire la anumite particularități psihologice sau biologice pe care le-a prezintat încă de la naștere sau pe care și le-a dezvoltat pe parcursul vieții.
Tot în cadrul primului capitol am prezentat aspectele generale privind reglementarea actuală a regimului privind răspunderea penală a minorilor, dar și evoluția legislativă din acest domeniu. Cadrul juridic legislativ care stă la baza regimului răspunderii penale a minorului este reprezentat de articolele 113-135 din Legea 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.510 din 24 iulie 2009. Articolul 113 din Legea 286/2009 privind Noul Cod Penal vine să stabilească care sunt condițiile ca o persoană ce a săvârșit o infracțiune să poată fi considerată minor și implicit să i se aplice regimul juridic special al acestora. Astfel că, acest articol este de natură să stabilească care sunt limitele în cadrul cărora un minor răspunde penal, institutindu-se trei situații în care se pot afla minorii care au săvârșit infracțiuni. Următorul articol stabilește care sunt consecințele în cazul în care o persoană aflată în una dintre situațiile prezentate la articolul 113 săvârșește o infracțiune prevăzută de legea penală. În conformitate cu acest articol, împotriva minorului care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 113 din Noul Cod Penal, de a răspunde pentru fapta săvârșită, se va lua o măsură educativa neprivativa de libertate. Așadar, este lesne de înțeles faptul că față de minorul aflat în această situație legiuitorul permite luarea exclusivă a măsurilor privative educative, măsuri care de cele mai multe ori sunt neprivative de libertate. În ceea ce privește articolul 115 din Noul Cod Penal acesta prevede măsurile educative care sunt luare în prezent față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legislația penală în vigoare.
În cadrul celui de-al doilea capitol am prezentat pe larg măsurile educative ce pot fi luate față de minor. Conform Noului Cod Penal, față de minorul care a săvârșit o infracțiune prevăzută de legislația penală, sunt luate măsuri educative neprivative de libertate, însă există și cazuri în care pot fi luate măsuri educative privative de libertate, odată cu îndeplinirea anumitor condiții. Capitolul trei al lucrării prezintă pe larg ultimele articole care completează regimul privind răspunderea juridică penală a minorilor, respectiv aspecte precum pluralitatea de infracțiuni săvârșite de un minor, efectele cauzelor de atenuare și de agravare, prescripția răspunderii penale a minorilor dar și a măsurilor educative și, nu în cele din urmă, situația în care este descoperită o infracțiune săvârșită de o persoană în timpul în care era minoră.
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA
PENALĂ A MINORILOR
Aspecte generale privind minoritatea și criminalitatea
Problema criminalității a existat în toate timpurile, ea nefiind întâlnită doar în societatea actuală, ci a existat în toate epocile istorice. Fiind un fenoment foarte important, cu o gravitate deosebită, acesta a fost analizat de-a lungul timpului din mai multe perspective, ca urmare a intensității și a extinderii cu care se manifestă. Așadar, acest termen vast de criminalitate a fost împărțit în două mari categorii, categorii care s-au stabilit în funcție de persoanele care dau naștere acestui fenoment. Întâlnim astfel:
delicvența juvenilă;
delicvența adultă.
Infracționalitatea juvenilă este unul dintre cele mai complexe fenomene sociale existente din toate timpurile, gravitatea acestuia fiind data atât de repercursiunile negative pe care le are asupra societății în care este săvârșită, cât și asupra celui care o săvârșește și asupra viitorului acestuia, deoarece așa cum spune și numele, delicventa juvenilă este săvârșită de minori, ca urmare a încălcărilor și a abaterilor de la normele sociale, fapte care sunt sancționate din punctul de vedere al legislației penale.
Cadrul juridic legislativ care stă la baza regimului răspunderii penale a minorului este reprezentat de articolele 113-135 din Legea 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr.510 din 24 iulie 2009.
În cadrul cercetării delicventei juvenile s-a ajuns la concluzia că există ocreștere semnificativă a minorilor care comit infracțiuni prevăzute de legislația penală, in timp. Important de menționat este faptul că infracționalitatea minorilor este una dintre problemele de bază care au existat și există în cadrul tuturor societăților contemporane, indiferent de gradul de dezvoltare economică pe care îl prezintă acestea. Cu alte cuvinte, atât în cadrul marilor economii ale lumii, cât și în cadrul statelor în curs de dezvoltare, infracțiunea în rândul minorilor prezintă un trend ascendent.
Așadar, în momentul actual problematica minorilor și a faptelor prevăzute de legislația penală pe care aceștia le săvârșesc prezintă un interes din ce în ce mai mare pentru toate societățile, nemaifiind tratată cu un interes scăzut, din cauza gradului mare de pericol pe care îl reprezintă.
Cauza principală a delicvenței juvenile constă în imposibilitatea care se naște în rândul minorilor, de a se adapta condițiilor cerute de către societatea în care trăiesc, condiții atât morale cât și din punct de vedere juridic. Această imposibilitate de adaptare îi determină pe minori să nu respecte drepturile și libertățile altor persoane din cadrul societății, precum și să încalce orice alte norme de conviețuire socială, încălcare care sunt prevăzute de legislația penală ca infracțiuni. Inadaptabilitatea care ia naștere persoana anumitor minori predispuși la comiterea infracțiuni are la baza anumite aspecte, fie cu privire la anumite probleme pe care le-a avut în perioada copilăriei, fiec cu privire la anumite particularități psihologice sau biologice pe care le-a prezintat încă de la naștere sau pe care și le-a dezvoltat pe parcursul vieții.
Problema infracțiunilor în rândul minorității este destul de accentuată și la nivel mondial, astfel că au fost elaboate și adoptate o serie de acte legislative care să reglementeze acest domeniu. Cele mai importante dintre acestea sunt:
Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin rezoluția Adunării Generale a Națiunilor Unite nr.44/25;
Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin rezoluția Adunării Generale 40/33 care prezintă reguli de bază minimale necesare în administrația justiției juvenile;
Principiile de la Riad, adoptate în anul 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/112 ce reprezintă principiile Națiunilor Unite necesare prevenirii delicventei juvenileș
Regulile Națiunilor Unite pentru protecția minorilor privați de libertate, adoptate în 1990 prin rezoluția Adunării Generale 45/113;
Liniile directoare de acțiune privind copii implicați în sistemul de justiție penală, adoptate prin rezoluția Consiliului Economic și Social 30/1997;
Regulile de la Tokio din 1990 ce cuprind reguli minimale privind măsurile neprivative de libertate;
Declarația privind principiile de bază ale justiției pentru victimele infracțiunilor și abuzului de putereș adoptate prin rezoluția Adunării Generale 40/34;
Recomandările Comitetului O.N.U. pentru drepturile copilului din 2009.
În ceea ce privește reglementarea internă cu privire la minoritatea din România, putem spune faptul că de-a lungul timpului au fost elaborate o serie de acte normative care să cuprindă dispoziții de reglementare în acest domeniu. Astfel că, menționăm în primul rând, Constituția României care prezintă articole ce cuprind drepturi speciale pentru minori, precum și o serie de alte legii cum ar fi: Legea nr.11/1990, privind încuviințarea înfierii, Legea nr.53/1992, privind protecția specială a persoanelor handicapate, Legea nr.47/1993, privind declararea judecătorească a abandonului de copii, abrogată prin Legea nr.273/2004 care are ca obiectiv principal dezinstituționalizarea acestei categorii de copii, în paralel cu crearea unui sistem de protecție bazat pe elaborarea unor strategii, Legea nr.678/2001, privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, Legea nr.123/2001, privind regimul străinilor în România, completată prin Legea nr.683/2002, care vizează și pe minorii victime care însoțesc victimele traficului de persoane.
Reglementarea actuală a răspunderii penale a minorilor
Așa cum am precizat și anterior, fiind o problematică foarte gravă, infracționalitatea minorilor ocupa un loc important în cadrul legislației penale din țara noastră. Astfel că, legiuitorul a instituit o serie de norme care vizează răspunderea penală a celor considerați minori, norme introduse în Noul Cod Penal prin articolele 113-135.
Articolul 113 din Legea 286/2009 privind Noul Cod Penal vine să stabilească care sunt condițiile ca o persoană ce a săvârșit o infracțiune să poată fi considerată minor și implicit să i se aplice regimul juridic special al acestora. Astfel că, acest articol este de natură să stabilească care sunt limitele în cadrul cărora un minor răspunde penal, institutindu-se trei situații în care se pot afla minorii care au săvârșit infracțiuni. Prima dintre acestea este cea în care persoana care a săvârșit infracțiunea nu a îndeplinit vârsta de 14 ani, caz în care ea nu poate să răspundă penal pentru o infracțiune pe care a săvârșit-o înainte de îndeplinirea acesteia. Pe de altă parte, există cazul minorului care a comis o faptă prevăzută de legea penală după îndeplinirea vârstei de 16 ani, ceea ce îl face pe aceasta pe deplin răspunzător în conformitate cu dispozițiile legislative. Nu în cele din urmă, exista situația în care minorul a săvârșit fapta după îndeplinirea vârstei de 14 ani, însă nu înainte de a depăși vârsta de 16 ani, caz în care legiuitorul prevede o și condiție specială pentru ca persoană să răspundă penal, condiția fiind aceea că făptuitorul să fi avut discernământ în momentul comiterii faptei.
Așadar, observăm pe baza acestui articol faptul că până la vârsta de 14 ani, nicio persoană nu poate fi considerată subiect activ în cadrul săvârșirii unei fapte prevăzute de legislația penală deoarece aceasta nu este în măsură să conștientizeze caracterul periculos și urmările pe care le prezintă acțiunile sau inacțiunile pe care le săvârșește. Imposibilitatea de conștientizare a pericolului apare ca umare a faptului că respectiva persoană nu este suficient de dezvoltată din punct de vedere psihic și fizic, ceea ce înseamnă că nu poate să discearnă din punct de vedere penal. Așadar, în situația celor care nu au îndeplinit vârsta de 14 ani legiuitorul instituie o prezumție absolută cu privire la inexistența discernământului, ceea ce înseamnă că nu este posibil să se dovedească contrariul. Dacă în cazul persoanelor care nu au îndeplinit vârsta de 14 ani nu este nevoie să se facă dovada discernământului doarece se prezumă că respectivele persoane sunt fără discernământ, în cazul celor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani se poate stabili răspunderea penală dacă se consideră că aceștia au avut discernământul la momentul comiterii faptei. Cu toate că nu există niciun acord cu privire la noțiunea de discernământ, prezenta sau lipsa acestuia se va stabili în funcție de situația la care se raportează, deoarece această noțiune este relativă.
Numeroși autori au analizat noțiunea de discernământ, Vintila Dongoroz menționând că acest termen nu poate fi definit decât prin raportare la noțiunea de capacitate penală, atunci când acesta este o cauză care atrage capacitatea penală. Pe de altă parte, în opinia lui G.Solomonescu discernământul poate fi privit diferit fie ca fiind modalitatea prin care o persoană are capacitatea de a înțelege ilegalitatea faptei pe care o săvârșește, fie modul prin care oamenii pot să facă diferența dintre acțiunile care sunt bine a fi întreprinse și cele care nu trebuie săvârșite, fie ca o responsabilitate de natura morală pe care o are orice individ.
Ca urmare, revenind la persoana cu vârsta între 14 și 16 ani, se poate spune că aceasta a avut discernământ la momentul comiterii faptei prevăzută de către legea penală dacă în momentul în care a săvârșit acțiunea sau inacțiunea, ea a fost capabilă să își dea seama de natura periculoasă pe care o prezintă acțiunea, respectiv inacțiunea sa, periculozitate ce se poate materializa fie în vătămarea altor persoane, fie sub alte forme. Conștientizarea pericolului poate apărea doar ca urmare a unui grad ridicat de dezvoltare fizică, precum și ca urmare a influenței pe care a avut societatea asupra persoanei respective, dar și familia, prin educația oferită. În ceea ce privește jurisprudența românească, se poate menționa în acest sens o decizie dată de către Tribunalul Suprem în cadrul căreia se stabilește că discernământul poate fi perceput ca fiind acea capacitate de a se înțelege voința față de o anumită fapta, precum și de a se exprima în mod conștient acea voință, existența lui stabilindu-se în raport cu fapta prevăzută de legea penală, săvârșită de către minorul respectiv.
După cum am precizat și reiese din cadrul alineatului 2 al articolului 113 din Noul Cod Penal, pentru a se atrage răspunderea penală, nu este suficient că discernământul să existe ci este necesar să se facă dovada existenței acestuia.
Astfel că, în ceea ce privește proba existenței sau inexistenței discernământului, de asemenea, s-au exprimat opinii diferite. Un punct de vedere ar fi că singura dovadă ce poate fi luată în considerare este expertiza medico-legală psihiatrică. Însă acest lucru nu este posibil deoarece ar înseamna că toate pedepsele prevăzute de legislația penală pentru minori ce necesită discernământ se acordă având la baza doar date de natură psihologică, ceea ce înseamnă că se va stabili răspunderea penală a acestuia ca urmare a structurii și a dezvoltării sale psihice. Aducând în discuție jurisprudența, pentru stabilirea discernământului minorului între 14-16 ani în momentul săvârșirii unei infracțiuni, se arată într-o decizie de îndrumare a Tribunalului Suprem ca instanțele trebuie să examineze nu numai starea psihică a minorului, ci și natura faptei comise, împrejurările concrete ale comiterii acesteia, posibilitatea de a-si da seama ca urmare a educației și instrucției primite, precum și a influențelor mediului ambiant, că săvârșește o faptă dăunătoare ce-i poate atrage pedepsirea; dacă instanță nu poate stabili cu propriile mijloace starea psihică a minorului, va dispune efectuarea unei expertize medico-psihiatrice.
Referitor la partea care trebuie să dovedească existența sau inexistența discernământului trebuie să menționăm faptul că această sarcină îi revine acuzării, dar cu toate acestea, ca urmare a unui principiu esențial din cadrul dreptului de procedura penală, și anume acela că instanța pe tot parcusul procesului trebuie să exercite un rol activ, instanță de judecată poate fi cea care dispune, din oficiu, administrarea probelor necesare stabilirii existenței discernământului la momentul săvârșii faptei penal.
Următorul articol stabilește care sunt consecințele în cazul în care o persoană aflată în una dintre situațiile prezentate la articolul 113 săvârșește o infracțiune prevăzută de legea penală. În conformitate cu acest articol, împotriva minorului care îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 113 din Noul Cod Penal, de a răspunde pentru fapta săvârșită, se va lua o măsură educativa neprivativa de libertate. Așadar, este lesne de înțeles faptul că față de minorul aflat în această situație legiuitorul permite luarea exclusivă a măsurilor privative educative, măsuri care de cele mai multe ori sunt neprivative de libertate. Însă de la această regulă generală enunțată în cadrul primului alineat, sunt prevăzute și excepții, în cadrul celui de-al doilea. În conformitate cu acesta, față de minorul ce îndeplinește condițiile pentru a răspunde în conformitate cu legea penală, se pot lua și măsuri educative privative de libertate în mai multe situații, astfel:
se poate lua o măsură educativă privativă de libertate față de minorul care a mai executat o măsură educativă anterior săvârșirii noii infracțiuni sau doar executarea acesteia a început anterior, însă ea nu a fost finalizată;
poate fi supus unei măsuri educative privative de libertate minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală pentru care sancțiunea prevăzută de aceeași lege este fie detențiunea pe viață, fie închisoarea pe o perioadă mai mare de 7 ani.
În concluzie, în reglementarea actuală, din categoria minorilor care răspund din punctul de vedere al legii penale pentru faptele considerate infracțiuni, fac parte două tipuri de astfel de minori și anume, minorii care prezintă o capacitate penală absolută, fără a exista alte condiții cu privire la aceasta și implicit la răspunderea pentru faptele săvârșite și minorii care au o cpaacitate penală relativă, ceea ce înseamnă că în cazul acestora, pentru a răspunde penal este necesar să se înlăture prezumția relativă de incapacitate penală, lucru care se face în momentul în care se face dovada existenței discernământului minorului la momentul în care a săvârșit fapta prevăzută de legislația penală.
În ceea ce privește articolul 115 din Noul Cod Penal acesta prevede măsurile educative care sunt luare în prezent față de minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legislația penală în vigoare, măsuri pe care le vom analiza pe larg în cadrul următorului capitol al prezentei lucrări.
Aspecte de ordin istoric privind răspunderea penală a minorilor
Analiza evoluției pe care a prezentat-o minoritatea și răspunderea penală a acesteia este foarte importantă deoarece în trecut nu se făcea diferența dintre delicvența juvenilă și delicvența adultă. Începând cu anul 1990, s-a pus un accent din ce în ce mai mare pe diferența care trebuie să se facă între regimul juridic penal la care trebuie să fie supuse persoanele ce nu au îndeplinit vârsta de 18 ani și persoanele adulte. Ca umare, s-a ajuns la stabilirea unei limite de vârstă până la care orice persoană ce săvârșește o infracțiune este considerată că are incapacitate penală absolută, precum și la stabilirea unor limite de vârsta între care persoana dobândește o incapacitate penală relativă, relativitate care depinde de disernamant. Necesitatea și importanta existenței unor astfel de limite a făcut ca ele să fie reglementate și în legislația penală actuală, însă limitele stabilite au fost modificate de-a lungul timpului.
Pe de altă parte, au fost introduse în cadrul codurilor penale moderne, principiului individualizării pedepsei, principiului neresponsabilitătii sau responsabilității atenuate a minorului delincvent, crearea unei jurisdicții speciale pentru această categorie de infractori, separarea minorilor de majori în închisori și stabilirea pentru cei dintâi a unui regim de executare diferit, ca și introducerea în aceste coduri a unor măsuri de siguranță sau educative, sunt tot atâtea inovații care au influențat eforturile de creare și fundamentare a sistemului juridic special de sancționare a minorilor infractori în țara noastră, Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 1 mai 1865, sub domnia lui Al. I. Cuza, inspirat după Codul penal francez de la 1810 și Codul penal prusian de la 1851, fiind primul Cod penal român, prin acest cod înlocuindu-se Codul penal de la 1826 din Moldova (Condica Criminalicească a lui Sandu Sturză) și cel de la 1850 din Muntenia.
În anul 1936 a fost introdus un nou cod penal carea avea să includă în cadrul acestuia multe dintre reglementările existente de-a lungul timpului adaptate la realitățile existente în momentul adoptării, precum și reglementări împrumutate din cadrul legislațiilor altor state. Așadar, a fost instituit un regim special de răspundere penală a minorilor, regim care presupunea faptul că sunt considerați minori toate acele persoane care nu au îndeplinit vârsta de 19 ani. Spre deosebire de reglementarea actuală, în care majoratul penal este stabilit ca și cel din dreptul civil la vârsta de 18 ani, legiuitorul din 1936 a considerat că are capacitate penală absolută persoana doar după 19 ani. În ceea ce privește etapele de vârsta ale minorilor, etape în care au fie incapacitate penală absolută fie relativă, și acestea s-au modificat. Așadar, până la 14 ani, minorul prezenta incapacitate absolută, ceea ce înseamnă că nu era nevoie să se dovedească existența discernământul deoarece acesta nu răspundea penal, în timp ce între 14 și 19 ani minorul răspundea penal dacă se dovedea că la momentul săvârșirii faptei, acesta a acționat cu discernământ. Pentru minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală fără discernământ erau prevăzute măsuri cu caracter preventiv, educativ, tutelare și de protecție care încetau la momentul când copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani.
Cu toate că legislația penală adoptată în anul 1936 era considerată destul de valoroasă, așa cum era de așteptat și aceasta a suferit modificări, astfel că la data de 24 septembrie 1938 au fost introduse numeroase aspecte legislative diferite în ceea ce privește regimul penal al minorilor. Cele mai importante dintre acestea vizează limitele de vârstă, astfel conform legislației din 1938, minorul răspundea penal începând cu vârsta de 12 ani, iar majoratul penal era considerat îndeplinit la atingerea vârstei de 18 ani. Așadar, se observă faptul că regimul juridic al minorilor este mult mai aspru comparativ cu legislația precedentă . În ceea ce privește minorii cu vârsta între 12 s 15 ani, aceștia aveau incapacitate penală relativă, ceea ce înseamnă că în cazul lor trebuia dovedită existenta discernământului, iar în cazul în care acesta există la momentul săvârșirii infracțiuni, sancțiunile prevăzute erau atât măsuri de siguranță, cât și pedepse.
1.3.1.Mustrarea
Potrivit art.102 din vechiul Cod Penal, mustrarea constă în “dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenția că dacă va săvârși din nou o infracțiune se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă.” Din redactarea articolului 102 nu reieșea vreo condiție specială în care se aplica această măsură, judecătorul aplica această măsură în condițiile în care considera că este cea mai potrivită conform pericolului social al faptei săvârșite.
Mustrarea minorului trebuia să-l pună pe acesta în situația de a înțelege că a săvârșit o faptă neîngăduită de legea penală, de aceea președintele completului va dojeni pe minor pentru atitudinea lui. Prin natura ei, mustrarea presupunea un contact direct între instanța și minor și punerea în executare a acesteia se făcea în condițiile art.487 C.Proc.Pen, executându-se de îndată în ședința în care s-a pronunțat hotărârea iar dacă minorul nu era prezent se fixa un termen pentru care se dispunea aducerea lui. Însă precizarea conform căreia mustrarea nu putea fi executată după pronunțare și trebuia stabilit un termen la care se aducea minorul, nu trebuie să ne ducă cu gândul la faptul că minorul ar fi chemat tot pentru faza judecății deoarece acestă fază procesuală a fost deja epuizată la momentul luării hotărârii. În textul de lege se precizează că măsura mustrării se punea în executare imediat după pronunțare, erau reglementate distinct două momente, pronunțarea și executarea.
Unii legiuitori considerau că cele două momente, pronunțarea și executarea mustrării, erau activități distincte și făceau parte din faze diferite ale procesului penal, pronunțarea era dată în faza de judecată, iar executarea în faza de punere în executare a hotărârilor judecătorești. Potrivit acestei opinii, o executare a mustrării nu făcea corp comun cu hotărârea pronunțată și dacă executarea nu s-ar fi făcut în condițiile art.487 C.Proc.Pen, ar fi fost afectată temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate, care justifica folosirea căilor de atac împotriva ei. Se considera că acest punct de vedere era și cel mai adevărat deoarece aceste două momente erau successive, mai întâi intervenea pronunțarea și apoi executarea, situație în care se constată că ele nu ar fi putut exista ca un tot unitar. Ulterior, tot sub regimul vechiului Cod de Procedură Penală, s-a impus modificarea art.487 alin(2) din Cod.Proc.Pen, în sensul citării pentru termenul la care se execută mustrarea și a Serviciului de Probațiune în sensul în care această instituție participa activ și semnificativ la desfășurarea procesului penal atât prin redactarea referatului de evaluare cât și prin participarea nemijlocită la judecarea cauzei.
Un aspect care nu trebuia neglijat și rezultă din redactarea textului art.487 C.Proc.Pen, era dat de faptul că aceeași instanță care a pronunțat hotărârea luării acestei măsuri educative asupra minorului, tot ea trebuia să o execute deoarece judecătorul care a soluționat cauza îl cunoștea cel mai bine pe minor și împrejurările în care a comis fapta.
1.3.2. Libertatea supravegheata
Potrivit art.103 din Vechiul Cod Penal, libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de un an de zile, sub supraveghere deosebită. Supravegherea era încredințată părinților minorului, celui care l-a înfiat sau tutorelui, însă existau situații în care aceștia nu puteau executa supravegherea, în momentele respective instanța dispunea încredințarea minorului unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate ori unei instituții legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Persoana căreia i s-a încredințat minorul avea îndatorirea de a veghea îndeaproape pe acesta, în scopul îndreptării lui, trebuia să anunțe instanța de îndată dacă minorul se sustrăgea de la supravegherea ce se exercita asupra lui, avea purtări rele sau săvârșise din nou o faptă prevăzută de legea penală.
Prin legea 140/1996 se introduseseră în art.103 Vechiul Cod Penal anumite obligații pentru minor, obligații care reprezentau de fapt mijloace destinate reeducării acestuia, prin interdicțiile respective urmărindu-se îndepărtarea minorului de anumite zone sau persoane care l-ar face vulnerabil. Minorul putea fi obligat de către instanță să nu frecventeze anumite locuri stabilite, să nu intre în legătură cu anumite persoane sau să presteze o activitate neremunerata în cadrul unei instituții de interes public, de maximum 3 ore pe zi după programul de școală, în zilele nelucrătoare și în vacanță.
După luarea acestei măsuri a libertății supravegheate, existau anumite etape ce trebuiau urmărite, respectiv: instanța încunoștința școala unde minorul învăța sau instituția în cadrul căreia presta activitatea stabilită de instanță sau unitatea în care era angajat. De la data punerii în executare a libertății supravegheate, curgea un termen de un an de zile, termen în care, dacă minorul se sustrăgea de la supraveghere sau avea purtări rele sau săvârșea o faptă penală, putea transpune această măsură în aceea a internării într-un centru de reeducare.Comparativ cu mustrarea, libertatea supravegheată avea o acțiune de durată, acțiune ce consta într-o supraveghere a minorului exercitată de anumite persoane enumerate în textul de lege.
Punerea în executare se realiza chiar în ședința în care s-a pronunțat luarea acestei măsuri, dacă minorul și persoana sau reprezentantul unității speciale căreia i s-a încredințat supravegherea erau de fată. Dacă nu era îndeplinită această condiție, în art.488 se fixă un termen cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de text, pentru punerea în executare.Pentru ca supravegherea să fie eficientă, trebuia explicat conținutul supravegherii, scopul ei și cum trebuia exercitată.
Libertatea supravegheată ca măsură de siguranță cuprindea două etape: respectiv punerea în executare care era realizată de către instanță și executarea propriu-zisă, moment realizat de către persoanele sau reprezentantul unității indicate de text. În situațiile în care se constată că minorul se sustrăgea de la supraveghere sau săvârșea o faptă prevăzută de legea penală, instanța putea cere revocarea măsurii libertății supravegheate luând față de minor măsura internării într-un centru de reeducare .
In continuarevom prezenta cateva aspecte generale cu privire la judecata minorilor in tara noastra si in alte state ale lumii. Judecata constituie faza centrală și cea mai importantă a procesului penal, în cadrul ei realizându-se soluționarea definitivă a cauzei penale. Pentru o corectă soluționare a cauzei întreaga desfășurare procesuală anterioară este susceptibilă de examinare și reapreciere, în cadrul judecății având loc o verificare a întregii urmăriri penale. Judecata este desfășurată de instanțele de judecată, după ordinea și competența prestabilită de lege, cu participarea activă a procurorului și a părților, a apărătorilor acestora și a altor subiecți procesuali.
O condiție necesară aplicării procedurii speciale este cea a minorității la momentul săvârșirii infracțiunii, indiferent de vârsta inculpatului de la momentul sesizării instanței. Aceste reglementări au fost aduse prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, legiuitorul urmărind prin aceasta, ca indiferent de data majoratului inculpatului, să fie aplicabile dispozițiile speciale, astfel încât să nu fie afectată soluționarea cauzei.
Potrivit reglementării din Codul de Procedură Penală, judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești cu aplicarea procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile din procedura specială cuprinsă în art.504-520. Dispozițiile care reglementează judecarea minorilor sunt cuprinse în Codul de Procedură Penală și în Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Fiind judecați de către instanță, în această etapă procesuală, sunt aplicabile regulile procedurale obișnuite, cu derogările prevăzute în procedura specială privind cauzele penale cu infractori minori. Normele speciale existente în cazul judecării minorilor de către instanță sunt referitoare la: compunerea instanței, persoanele chemate la judecarea minorului, desfășurarea judecății și apărarea exercitată în cazul inculpatului minor.
Sediul materiei cu referire la compunerea instanței de judecată a infractorului minor este dat de art.507 Cod de proc.pen. care are următorul cuprins: (1) – Cauzele în care inculpatul este minor se judecă, potrivit regulilor de competență obișnuite, de către judecatori anume desemnați potrivit legii. (2) – Instanța compusă potrivit dispozițiilor alin.(1) rămâne competentă să judece potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. (3) – Inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanței nu a împlinit 18 ani. Din analiza acestui articol rezultă că sunt aplicabile regulile de competență obișnuite doar că judecătorii sunt anume desemnați de către colegiile de conducere ale instanțelor ori sunt desemnați de către Consiliul Superior al Magistraturii, la desemnarea lor avându-se în vedere o anume specializare și anumite calități legate de pregătirea profesională și experiența.
În ce privește competența de judecată, potrivit art.40 din Legea nr.304/2004, se aplică reguli speciale, care spun că infracțiunile săvârsite de minori precum și cele săvârsite asupra minorilor se judecă de completele și secțiile specializate pentru minori și familie și pe măsura înființării lor, de tribunale specializate pentru minori și familie. În funcție de competența materială sau teritorială, devine competentă să judece cauza completul sau secția specializată a judecătoriei, tribunalului sau curții de apel, dacă s-a înființat un tribunal specializat pentru minori și familie, competența revine acestuia, dacă infracțiunea este de compentența materială a tribunalului.
Când în aceeași cauză există mai mulți inculpați, atât minori cât și majori și nu este posibilă disjungerea, competența revine tribunalului sau secțiilor specializate pentru minori si familie. De către completele și secțiile specializate pentru minori și familie sunt judecate atât infracțiunile comise de către minori cât și asupra lor, însă pentru infracțiunile comise asupra minorilor nu se aplică dispozițiile speciale din Codul de Procedură Penală.
Legiuitorul reglementează însă și situația în care infractorul minor devine major în timpul desfășurării procesului penal, făcându-se însă precizarea că instanța rămâne competentă să judece cauza prin aplicarea dispozițiilor procedurale speciale pentru minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Au existat comentarii, odată cu intrarea în vigoare a Codului de Procedură Penală, cu privire la textul art.507 alin(2): ”chiar dacă între timp inculpatul a implinit 18 ani“, comentarii ce au în vedere, pe deoparte, situația în care, în timpul cât cauza se află pe rolul primei instanțe, inculpatul devine major iar în acest caz judecata continuă în aceeași compunere a instanței, cu respectarea regulilor procedurale speciale prevăzute pentru cauzele cu minori, iar pe de altă parte, situația în care inculpatul devine major în timp ce se rejudecă în fond, în urma admiterii unei căi de atac, respectându-se dispozițiile speciale privind judecarea infractorilor minori.
Însă art.507 alin(3) nu a fost modificat odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală, el existând din vechea reglementare respectiv art.483 care a fost modificat prin Legea nr.356/2006 și care prevedea că inculpatul care a săvârșit infracțiunea în timpul cât era minor era judecat potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, indiferent de momentul în care intervine majoratul.
În practica instanțelor de judecată s-a stabilit că dispozițiile art.507 NCPP, potrivit cărora cauzele în care inculpatul este minor se judecă de către judecători anume desemnați potrivit legii, nu se aplică și cauzelor în care inculpatul este major iar infracțiunea a fost săvârșită asupra unui minor.
Nerespectarea dispozițiilor privind compunerea instanței de judecată este prevazută sub sancțiunea nulității absolute, ceea ce atrage în cazul în care un minor inculpat a fost judecat de judecători care nu au fost desemnați în completele sau secțiile specializate pentru minori, desființarea hotărârii pronunțate. Un al aspect demn de mentionat ca urmare aimportantei pe care o prezinta aceste sanctiuni este ca in cauzele cu infractori minori, participarea procurorului este obligatorie. Această obligativitate este consemnată în art.353 alin(9) NCPP: participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie. Procurorul are o dublă calitate în cadrul ședințelor de judecată, respectiv aceea de a avea rol activ în aflarea adevărului și de a susține inculparea în cursul judecății. Pentru minor prezența procurorului în cursul judecății reprezintă o garanție a respectării drepturilor sale deoarece datorită stării psiho-fizice a acestuia, nu se poate apăra singur.
Art.315 Cod proc.pen redă în cuprinsul său întinderea participării procurorului, arată că procurorul participă pe tot parcursul judecății, alături de prezența inculpatului și a celorlalte părți în proces, prin respectarea principiului oralității și contradictorialității. Participarea procurorului la judecarea cauzelor cu minori este obligatorie la toate termenele de judecată, nu numai la cel la care cauza se dezbate în fond. În practica judiciară au fost casate mai multe hotărâri prin care s-au soluționat cauzele penale privitoare la infractorii minori fără participarea procurorului, deoarece nerespectarea cerinței privind participarea procurorului la judecarea cauzei, obligatorie potrivit legii, atrage nulitatea absolută.
Având în vedere că toate activitățile procesuale ce se desfășoară în fața instanței au loc în ședința de judecată, înseamnă că procurorul, obligat să participe la aceste ședințe, ia cunoștință de toate activitățile procesuale. Față de această situație, îi revine obligația să manifeste rol activ pentru respectarea dispozițiilor legale privitoare la judecarea cauzelor cu minori, având la dispoziție mijloace procesuale pentru realizarea acestui scop: poate ridica excepții, pune întrebări inculpatului, cere administrarea de noi probe, lua cuvântul la dezbaterea fondului, exercită și susține, acolo unde legea prevede, căile ordinare și extraordinare de atac.
Judecarea minorilor în diverse țări este înfăptuită în cele mai variate forme, reglementările mergând în funcție și de tradițiile locale, de la existenta și funcționarea unor organe speciale pentru minori, până la absența oricăror particularități în compunerea și desfășurarea instanțelor. Există totuși o anumită clasificare a organelor de judecată a minorilor, instituindu-se instanțe special create de lege în acest sens, acestea fiind cu totul autonome față de alte instanțe; instanțe speciale, care însă nu sunt autonome dar se constituie ca secții pentru minori în cadrul instanțelor ordinare, instanțe ordinare fără o anumită structură organizatorică specializată și în care numai completul este anume abilitat și instanțe comune.
În multe țări judecarea minorilor se face de către instanțe specializate care funcționează fie în cadrul aparatului judecătoresc ca organe independente de judecătorii, fie ca secții distincte în cadrul instanțelor de judecată comune.
În legislația franceză există o jurisdicție specială pentru minori care datează din 1945. Faptele penale mai ușoare săvârșite de minori sunt sancționate cu amenzi mici sau închisoare polițienească până la 10 zile, aceste fapte fiind judecate de tribunalele polițienești obișnuite, neexistând o jurisdicție specială. În cazul contravențiilor mai grave și al delictelor există însă judecătorul pentru minori, judecător care își desfășoară activitatea pe lângă tribunalele de mare instanță. Legislația franceză referitoare la infractorul minor are o notă de particularitate, sediul materiei constituindu-l un act normativ distinct, și nu Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Așadar fundamentul juridic îl constituie Ordonanța din 2 Februarie 1945, care este un veritabil Cod al delincvenței juvenile, acest act normativ fiind modificat și completat de mai multe ori. Delincvenții minori sunt de competența unei jurisdicții speciale, cu excepția celor care au comis anumite contravenții încadrate în clasa a IV-a și care sunt de competența instanțelor de drept comun. Jurisdicția specială este formată din judecătorul de minori, tribunalul pentru minori, Camera Specială a Curții de Apel și Curtea de Juri pentru minori. Spre deosebire de judecătorul pentru minori, tribunalul pentru minori poate aplica pe lângă măsurile educative și pedespsele prevăzute de legea penală pentru minori.
În Germania, regimul penal al minorilor este integrat într-un ansamblu de acte normative care alcătuiesc un sistem complex de măsuri cu caracter social-educativ și de protecție, în care aspectele represive constituie o excepție cu reguli stabile pentru o legislație bine diferențiată și adaptată specificului acestei grupe de vârstă. În acest sens, de menționat că Germania este una din puținele țări din lume în care există o Lege privind bunăstarea tineretului, care constituie un act de referință în domeniul tratamentului social și al măsurilor care trebuie luate în vederea asigurării unor condiții normale de viață copiilor și tinerilor. Regimul penal al minorului este prevăzut în Legea Tribunalului pentru Tineret 1923 cu modificările ulterioare, care se completează cu dispozițiile Codului Penal. Germania este una din țările care au o legislație penală separată pentru minori în ceea ce privește partea generală.
Conform Codului Penal German, subiect al infracțiunii se consideră persoana care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani și este responsabilă. Conform Legii despre judecătoriile pe cauzele minorilor (1953), se consideră minore persoane cele în vârstă de 14-18 ani și adolescente cele în vârstă de 18-21 ani. Astfel, art. 3 al legii prevede: ,, Minorii sunt supuși răspunderii penale, dacă în timpul săvârșirii faptei erau conștienți de urmările ce vor surveni și totuși au acceptat survenirea lor”. Judecata poate numi acestor minori un apărător sau un tutore. Pedeapsa aplicată minorilor nu poate depăși termenul de 10 ani pentru sentințele determinate și 4 ani pentru cele nedeterminate.
În dreptul german, minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil și față de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire și asistență, a cărei executare este dată în competența diferitor instituții și organisme autorizate sau înființate de ,,oficiile de tineret”. Față de minorul care a săvârșit o infracțiune se poate lua în principiu numai măsuri educative. Atunci când acestea sunt considerate insuficiente, minorul este sancționat cu măsuri de corecție sau cu o pedeapsă cum era reglementat în vechiul cod penal românesc, pe lângă măsurile educative existând și pedepsele. Dacă judecătorul de minori consideră necesar, poate dispune ca în locul măsurilor de corecție sau a pedepsei, minorul să fie internat într-un spital de psihiatrie sau într-o instituție privativă de libertate. Internarea într-un spital de psihiatrie din dreptul german are ca și corespondent în dreptul românesc internarea într-un institut medical-educativ.
Față de delicvenții minori se pot lua, deasemenea anumite măsuri de siguranță și de „îndreptare” cu caracter de prevenire, prevăzute de dreptul comun, și anume, internarea într-un spital de psihiatrie, trimiterea într-o instituție cu regim privativ de libertate sau supravegherea conduitei, precum și retragerea permisului de a exercita o anumită îndeletnicire. Măsurile de siguranță pot rămâne în vigoare și după împlinirea majoratului. Deasemenea, judecătorul poate dispune față de delicventul minor mai multe măsuri educative sau de corecție, precum și măsuri educative asociate cu măsuri coercitive. Ca măsuri educative se aplică îndrumări de comportare- sunt niște indicații și interdicții dispuse de judecătorul de minori cu privire la modul cum trebuie să fie organizată viața minorului și să se desfășoare educația lui. Atunci când judecătorul consideră că măsurile educative și cele coercitive nu sunt de ajuns se aplică pedeapsa cu închisoarea. Pedeapsa cu închisoarea poate fi pe o perioadă determinată sau nedeterminată.
Instanțele pentru minori sunt: judecătorul de minori, Curtea de Juri pentru minori și Camera Penală pentru Minori. Pe lângă fiecare dintre aceste ultimele două instanțe funcționează procurori pentru minori. Curtea de Juri este formată dintr-un judecător pentru minori, ca președinte, și doi asesori (jurați), care trebuie să fie un bărbat și o femeie. Camera Penală pentru Minori este formată din 3 judecători de profesie și 2 asesori .
Spre deosebire de țările romano-germanice, regimul juridic al minorului este unul diferit în dreptul anglo-saxon. În Anglia sunt evidențiate anumite particularități în ceea ce privește regimul juridic al minorului delicvent, însă caracteristica acestui drept a fost de-a lungul timpului severitatea excesivă. Până în secolul XIX-lea, minorii după vârsta de 8 ani erau considerați majori și multe dintre infracțiunile săvârșite de aceștia erau pedepsite cu moartea.
Regimul diferențiat pentru minori a fost introdus prin Legea din 1908 în baza căreia au fost înființate tribunale separate pentru minori care au și atribuții în vederea ocrotirii copilului. Mai târziu în componența tuturor tribunalelor au fost incluși ofițerii de probațiune. Acest sistem a fost reformat în 1969 printr-o nouă lege care a restrâns atibuțiile tribunalelor, acestea putind pronunța numai sancțiuni neprivative de libertate. Ca rezultat minorii puteau fi achitați, condiționat ori nu, sau să li se aplice amendă.
Dreptul penal englez prin Legea din 1982 privind justiția penală conține principii generale de comportare cu infractorii tineri, indicând în Titlul 1 pedepsele aplicabile pentru aceștia. Conform acestor principii, judecata nu poate stabili pedeapsa cu închisoarea persoanei care n-a atins vârsta de 21 de ani la momentul săvârșirii infracțiunii. Alături de aceste măsuri continuie să se aplice și pedeapsa cu închisoarea, față de minorii care au săvârșit infracțiuni grave sau deosebit de grave. Dacă persoana care nu a atins vârsta de 21 de ani a fost declarată vinovată de săvârșirea unei infracțiuni, judecata poate emite o hotărâre privind plasarea ei într-un centru preventiv sau trimiterea în închisoare pentru tineri pe un termen stabilit sau îi poate aplica detențiunea pe viață, în cazul în care nu există o altă cale de corectare a acestuia.
În sistemul instituțiilor de executare a sancțiunilor de către delincvenții minori, un loc aparte îl ocupă ,,casele pentru minori”. Aceste instituții au mai mult un caracter de protecție socială decât represiv. Aici se internează minorii între 13-17 ani care au comis infracțiuni grave, iar după 3-6 luni sunt transferați la locul unde își vor executa pedeapsa. Minorii cu vârsta sub 13 ani sunt internați aici doar cu ordin special, iar cei care depășesc 17 ani se trimit în penitenciare-școli, iar mai apoi în internate educative. Tratamentul mai implică un program de muncă de 40 ore pe săptămână și pregătirea într-o meserie.
În ultimii ani, câteva state, au încercat a combina unele unități mici corecționale pentru tinerii violenți, cu programe comunitare pentru delincvenții minori, aceasta a avut un succes notabil. Unele state au închis instituțiile prea mari, în favoarea unor instituții mai mici care oferă programe intensive. La fel ca și alte sisteme sociale, sistemul justiției pentru tineri se află în continuu proces de adaptare și schimbare, dovedindu-se flexibil față de modificările produse în domeniul delincvenței juvenile, de la o perioadă la alta. Actuala tendință spre recriminalizarea delincvenței nu este altceva decât o încercare de a răspunde valului de violență în care sunt implicați, în prezent, minorii.
Concluzia care se desprinde este aceea că în toate aceste sisteme de drept sunt prevăzute norme speciale privind infractorii minori, atât cercetarea penală cât și judecata se efectuează de către magistrați specializați pentru cauzele cu minori, de către instanțe specializate (Tribunale pentru minori), procedurile judiciare sunt simplificate, sunt folosite frecvent serviciile comunitare, școala, în vederea evitării efectelor negative pe care le poate prezenta procedura judiciară, se pune accent pe aplicarea măsurilor educative, a procedurii medierii și a justiției restaurative, vizează restaurarea bunăstării minorului, a victimei și a comunității, presupunând implicarea tuturor celor afectați de comiterea faptei, în sensul luării unei decizii de comun acord atât în ceea ce privește tragerea la răspundere a infractorului pentru faptele sale cât și în ceea ce privește despăgubirea victimei.
CAPITOLUL II. SANCTIUNILE APLICABILE MINORILOR IN
REGLEMENTAREA ACTUALULUI COD PENAL
2.1.Dispozitii referitoare la masurile educative luate fata de un minor
În vechea reglementare prin Legea nr.104/1992 s-au adus anumite modificări în ceea ce privește regimul sancționator penal al minorilor astfel încât acestora li se putea aplica atât pedepse cât și măsuri educative. La alegerea sancțiunilor se ținea cont de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportamentul lor cât și de condițiile în care au crescut și au trăit. Pedepsele se aplicau doar dacă se considera că luarea unei măsuri educative nu era suficientă pentru îndreptarea minorului., însă odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală în cazul infractorilor minori aceștia nu mai sunt sancționați cu pedepse ci doar li se pot aplica măsuri educative.
Noul Cod Penal prevede că minorilor cu vârsta între 14 și 18 ani, respectiv art. 114 din Noul Cod Penal, care au comis o infracțiune, li se vor putea aplica doar măsurile educative prevăzute la art. 115 alin. (1) pct. 1 și 2, măsurile educative fiind fie neprivative de libertate (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică), fie privative de libertate (internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție), regulă fiind că față de minori se iau cu prioritate măsurile educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate urmând să fie luate doar dacă minorul infractor se afla în vreuna din situațiile expres și limitativ prevăzute la art. 115 alin. (2) din Noul Cod Penal:
(a) minorul a mai săvârșit anterior o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativa ce a fost executată înainte de comiterea noii infracțiuni; (b) infracțiunea pentru care este judecat a fost comisă prin exercitarea de violențe sau amenințări sau dacă s-a produs decesul unei persoane;
(c) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 10 ani sau mai mare ori detențiune pe viață;
(d) minorul este judecat pentru comiterea unor infracțiuni în concurs, dacă prin natură, gravitatea, numărul sau frecvența acestora este pusă în evidență periculozitatea infractorului.
Prin urmare, în concepția Noului Cod Penal, un minor infractor se sancționează, de regulă cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepțional când recade în infracționalitate sau comite chiar pentru prima oară o infracțiune gravă sau deosebit de gravă, față de acesta se ia o măsură educativa privativă de libertate. Spre deosebire de vechiul Cod Penal, care prevedea că față de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă ori se poate aplica o pedeapsă, noul Cod Penal prevede drept consecință a răspunderii penale a minorilor doar luarea unor măsuri educative, fie privative, fie neprivative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt prevăzute în art.115 alin.(1) pct.1 din Noul Cod Penal: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. Măsurile educative privative de libertate sunt prevăzute în art.115 alin.(1) pct.2 din Noul Cod Penal: internarea într-un centru educativ, internarea într-un centru de detenție. Minorului i se va aplica una dintre măsurile educative arătate, chiar dacă după comiterea infracțiunii acesta a devenit major, indiferent de momentul la care a survenit majoratul [art. 134 alin.(1) din Noul Cod Penal], iar dacă minorului i s-a aplicat o măsură educativa privativă de libertate și acesta a împlinit vârsta de 18 ani la data pronunțării hotărârii prin care s-a dispus luarea măsurii, instanța poate dispune ca măsura luată să fie executată într-un penitenciar [art. 134 alin.(2) din Noul Cod Penal].
În orice caz, întrucât față de infractorii minori la data comiterii infracțiunii nu vor putea fi dispuse decât măsuri educative, măsuri ce vor putea fi executate și după împlinirea vârstei majoratului, punerea în executare a acestora se va face numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, renunțându-se la punerea în executare de îndată a măsurilor fiindcă nu mai există pericolul ca măsurile să nu mai poată fi executate datorită survenirii majoratului minorului. Măsurile educative se pun în executare diferit, după felul măsurii, neprivativă sau privativă de libertate.
În principiu combaterea delicvenței juvenile trebuie să se realizeze prin măsuri de ocrotire și doar în cazurile în care acestea erau considerate a nu fi suficiente se recurgea la măsuri mai drastice de tipul pedepselor în vechea reglementare. De aceea, în toate codurile penale moderne sunt prevăzute măsuri speciale care se aplică doar în cazul minorilor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.
În Codul Penal Român aceste măsuri poartă denumirea de “măsuri educative” și au un caracter orientat spre reeducarea și prevenirea săvârșirii altor infracțiuni de către minor. Sistemul sancționator român aplicabil minorilor infractori era un sistem special mixt deoarece el nu era alcătuit exclusiv din măsuri educative, în condițiile în care aceste măsuri nu erau suficiente, el cuprindea și pedepse însă de la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală nu mai putem vorbi de un sistem mixt, deoarece acesta cuprinde doar măsuri educative.
Există state care prevăd doar un anumit tip de sancțiuni pentru infractorii minori, cum este Italia, care prevede doar pedepse, însă sunt și state care au sistem sancționator mixt: Franța, Germania, Rusia.
În Franța, sistemul sancționator pentru infractorul minor este alcătuit din pedepse și măsuri educative care se iau în funcție de datele personale ale minorului și de împrejurările comiterii infracțiunii. Însă conform jurisprudenței franceze s-a constat că măsurile educative sunt mult mai frecvent aplicate decât pedepsele. Măsurile educative care se iau de instanța franceză sunt: mustrarea, încredințarea minorului unei persoane particulare, plasarea într-o instituție abilitată, plasarea într-o instituție medicală sau una medical-educativă, încredințarea minorului Asistenței pentru copii, plasarea minorului într-un internat școlar și libertatea sub supraveghere care poate dura până la vârsta de 18 ani.
După cum se observă în dreptul penal francez sunt prevăzute mai multe măsuri educative decât în dreptul penal român, însă, ca substanță sunt asemănătoare. Pentru minorii cu vârsta peste 13 ani, durata pedepselor cu închisoarea nu poate fi mai mare de jumătate din pedeapsa aplicabilă majorului care a săvârșit aceeași faptă, totuși minorii cu vârsta curinsă intre 16-18 ani pot fi condamnați la pedepse cu închisoarea la fel ca adulții, în cazul aceleeași fapte, în situații extreme.
În Germania a fost instituit un regim special luându-se în principiu doar măsuri educative față de minorul care a săvârșit o infracțiune. Doar când există dubii în ceea ce privește suficiența acestor măsuri, se poate lua față de acești infractori o măsură de corecție sau se dă o pedeapsă. Măsurile educative din legislația germană sunt: îndrumări de cooperare și asistență educativă, iar spre deosebire de legislația română există și aceste măsuri de corecție, respectiv: avertismentul, obligarea reparării prejudiciului și plata unei contribuții bănești către o colectivitate de interes public cât și arestul.
Cât privește pedepsele, acestea sunt aplicate în cazul în care instanța consideră că infracțiunea este gravă și, ca urmare a vinovăției cu care a fost săvârșită, sunt necesare. În legislația germană sunt cunoscute două tipuri de pedepse și anume: pedepsele cu durată determinată în care termenul minim este de 6 luni iar cel maxim de 5 ani și cele cu durată nedeterminată, termenul căreia nu poate depăși 4 ani, aceasta putând fi prelungită de instanță sau transformată în pedeapsa cu durată determinată.
În Italia, ca măsuri educative sunt prevăzute internarea într-un centru medical și libertatea supravegheată, măsuri ce pot fi dispuse după executarea pedepsei. Cât privește pedeapsa închisorii în această legislație, atunci când minorului urmează să i se aplice o pedeapsă mai mică de 2 ani, judecătorul poate să dispună înlocuirea cu sancțiunea libertății supravegheate sau a semidetenției, având în vedere personalitatea minorului și condițiile familiale. Conform Deciziei Curții Constituționale din 28 aprilie 1994, care a stabilit că textul art.22 din Codul Penal Italian este neconstituțional, nici în Italia nu i se aplică infractorului minor, detențiunea pe viață.
În legislația românească anterioară măsurile educative care se puteau aplica minorului erau: mustratea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical–educativ. Aceste măsuri se aplicau doar persoanelor care, la data pronunțării, erau minori, deoarece dacă acestea comiteau infracțiunea în timpul minorității și la data pronunțării deveneau majori, li se aplicau pedepsele.
Potrivt art.109 din vechiul Cod Penal, pedepsele ce se puteau aplica minorului erau închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, însă limitele acestora se reduceau la jumătate. Pedeapsa detențiunii pe viață nu era aplicabilă minorilor, iar atunci când legea prevedea, pentru infracțiunea săvârșită această pedeapsă, minorului i se aplică închisoarea de la 5 la 20 de ani, potrivit art.109 alin(2).
Prin intrarea în vigoare a Noului Cod Penal a fost abrogată măsura mustrării și a libertății supravegheate iar cele două măsuri privind internarea au fost transformate în internarea într-un centru educativ ceea ce în vechiul cod era internarea într-un centru medical-educativ și internarea într-un centru de detenție. Aceste două măsuri sunt măsuri educative privative de libertate însă au fost instituite și măsuri educative neprivative de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
2.2. Regimul măsurilor educative neprivative de libertate
Art.115 alin(1) pct.1 din noul cod de procedura penala enumeră măsurile educative neprivative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor: stagiu de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe toată durata acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor cu familia și implicarea minorului în programe derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți. Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor neprivative de libertate se desfășoară sub coordonarea serviciului de probațiune, serviciului de probațiune putând încredința în unele cazuri supravegerea executării unor instituții din comunitate abilitate. In cadrul vechiului cod de procedura penala, era prevazuta regula aplicarii alternative a pedepselor si a masurilor educative. Importanta masurilor educative, fie ca sunt neprivative de libertate, fie ca parte din categoria masurilor privative de libertate, este data de faptul ca, spre deosebire de pedepse care prezinta ca si consecinta finala constrangerea, vazuta ca o masura de reprimare, masurile educative au ca principal scop acela de reeducare, reeducare care reprezinta un element fundamental in prevenirea comiterii unor noi infractiuni de catre persoana careia i se aplica respectiva masura educativa. La fel, spre deosebire de masurile de siguranta al caror scop principal este independent de stadiul dezvoltarii psiho-fizice a infractorului, inlaturarea unei stari de pericol, masurile educative au ca principal scop reeducarea infractorului prin mijloace adecvate persoanelor care nu au ajuns la deplina maturitate psiho-fizica.
Din aceste deosebiri cu privire la finalitatile proprii si mijloace specifice de realizare a fiecaruia din cele trei sanctiuni prevazute in cadrul vechii legislatii de drept penal rezulta concluzii in legatura cu corelatia dintre ele:
finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative sau a pedepselor, pe de o parte, si finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor de siguranta, pe de alta parte, sunt compatibile intre ele;
finalitatea si mijloacele proprii de realizare a pedepselor sunt incompatibile cu finalitatea si mijloacele proprii de realizare a masurilor educative.
Important de mentionat este faptul ca, odata cu intrarea in vigoare a noilor reglementari penale, s-a considerat ca este mult mai eficienta renuntarea la aceasta dualitate existenta in cadrul vechiului cod penal, ce prevedea atat pedepse cat si masuri educative, considerandu-se ca, ca urmare a rolului si al impactului pe care il au asupra minorului sunt suficiente ca sanctiuni doar masurile educative. Asadar, s-a impus renunțarea completă la pedepse în cazul minorului infractor și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri educative, incluzând și măsuri educative privative de libertate. Regula o constituie aplicarea măsurilor educative neprivative de libertate, cele cu privare de libertate constituind excepția și fiind rezervate ipotezelor de infracțiuni grave sau de minori care au comis infracțiuni multiple.
Renunțarea la pedepse în cazul minorilor și executarea, în cele mai multe cazuri, a acestor măsuri privative de libertate în instituții specializate, oferă premisele obținerii unor rezultate optime în activitatea educativă și de reintegrare socială a minorilor. Într-adevăr, existența unor instituții specializate permite organizarea unor programe educative și de formare profesională adecvate vârstei acestor infractori, încadrarea centrului cu personal având o instruire specială pentru a lucra cu minori, evită contactul minorilor cu infractorii majori în timpul executării. Regimul prevăzut pentru executarea acestor măsuri este astfel conceput încât să ofere largi posibilități de individualizare, permițând adaptarea sa în funcție de conduita fiecărui minor pe durata executării.
Asa cum am precizat anterior, alegerea măsurii educative care urmează să fie luată față de minor se face potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, respectiv: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infractțunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
În vederea efectuării evaluării minorului, potrivit acestor criterii, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze, precum și la alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță. Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor educative ori asupra modificării sau încetării executării obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.
2.2.1.Stagiul de formare civică
Măsura educativă a stagiului de formare civică este reglementată în art.117 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului. Legea prevede numai limita maximă de timp pentru care se poate dispune măsura, nu și o durată minimă a acesteia, prin urmare instanța poate stabili orice perioadă de timp pentru stagiul de formare civică, de la o zi la 4 luni. Această măsura are rolul de a-l sprijini pe minor în conștientizarea consecințelor legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii unei infracțiuni și de a-l responsabiliza pe acesta cu privire la comportamentul său. Includerea minorului într-un stagiu de formare civică se face în cel mult 60 zile de la punerea în executare a hotărârii.
Odată cu executarea acestui stagiu se are în vedere programul școlar sau professional al minorului astfel încât stagiul să nu-i afecteze niciunul dintre acestea. Consilierul de probațiune este cel care face toate demersurile pentru introducerea minorului în acest stagiu care se va desfășura lunar în cadrul a 8 ore. În cazul în care minorul nu respectă cu rea-credință condițiile de desfășurare ale stagiului de formare civică instanța îl va sancționa pe minor prin prelungirea perioadei de formare civică sau înlocuirea cu o altă măsură neprivativă de libertate sau în cazuri excepționale cu internarea minorului într-un centru educativ.
2.2.2.Supravegherea
Măsura educativă a supravegherii se regăsește la art.118 din Noul Cod Penal și constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Supravegherea se realizează de către părinții minorului, de cei care l-au adoptat sau de către tutore. În condițiile în care aceștia nu pot realiza supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate încredința această sarcină unei persoane de încredere, de preferință unei rude mai apropiate a minorului la cererea acesteia. Exercitarea supravegherii începe în cel mult 30 de zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei încredințate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea. Supravegherea constă în verificarea modului în care minorul își execută obligațiile care rezultă din statutul său familial, școlar sau professional. Ca și în cazul stagiului de formare civică și în cazul supravegherii dacă minorul nu execută cu rea-credință condițiile de desfășurare a acestei măsuri, instanța va sancționa prin prelungirea măsurii până la 6 luni sau înlocuirea acesteia cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă sau în cazuri excepționale cu internarea într-un centru educativ.
Aceste reguli cu privire la modalitatea în care se pune în aplicare aceasta sactiune, sutn prevăzute în cadrul Legii 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în cadrul articolului 67. Tot în cadrul acestei legi sunt prevăzute și celelalte reguli cu privire la modalitatea în care pot fi puse în aplicare aceste măsuri. Așadar, în conformitate cu această lege, cel îndreptățit cu verificarea modului în care sunt respectate măsuri de supraveghere impuse de către lege este consilierul de probațiune.
2.2.3.Consemnarea la sfârșit de săptămână
Articolul 119 din Noul Cod Penal reglementează măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână care constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță. Măsura consemnării la sfârșit de săptămâna are ca obiectiv evitarea contactului minorului cu anumite persoane sau a prezenței acestuia în anumite locuri care să-l predispună pe minor la manifestarea unui comportament infracțional.
Măsura educativă se execută pe durata unor sfârșituri de săptămână consecutive, interdicția minorului de a părăsi locuința fiind dată de ora 00:00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24:00 a zilei de Duminică. Și pentru această măsura educativă tot consilierul de probațiune este cel care exercită controlul executării și îndeplinirii atribuțiilor de către persoana care exercită supravegherea. Consemnarea la sfârșit de săptămână se pune în executare în termen de cel mult 15 zile de la momentul prezentării minorului și a persoanei desemnate cu supravegherea în fața judecătorului delegat cu executarea.
Dacă minorul nu execută cu rea-credință condițiile de desfășurare a măsurii sau obligațiile impuse conform art.121 NCP instanța îl va sancționa pe acesta prelungindu-i măsura până la limita maximă respectiv aceea de 12 săptămâni sau va înlocui această măsură cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă iar în anumite situații va înlocui măsura consemnării la sfârșit de săptămâna cu aceea a internării într-un centru educativ. Atunci când măsura consemnării la sfârșit de săptămână a fost dispusă pentru o infracțiune judecată definitiv, iar în termenul de executare a măsurii minorul înfăptuiește o altă infracțiune înainte de majorat, instanța va putea să sancționeze minorul în aceleași condiții ca în momentul neexecutării cu rea-credință, însă va putea sancționa și cu internarea într-un centru de detenție. Iar dacă minorul săvârșește două sau mai multe fapte concurente, judecate împreună, se va aplica o singură măsură educativă cu privire la toate faptele, dacă instanța consideră că este suficientă.
2.2.4.Asistarea zilnică
Măsura educativă a asistării zilnice este reglementată la art.120 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Măsura educativă a asistării zilnice se ia pe o durată cuprinsă între 3 și 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de probațiune.
Dacă în cazul supravegherii, programul zilnic al minorului este cel stabilit de acesta, singur sau împreună cu persoanele care se ocupă de supravegherea sa, în situațiile măsurii educative a asistării zilnice art.120 NCP prevede că programul pe care minorul este obligat să-l respecte este stabilit de către Serviciul de Probațiune. Programul zilnic trebuie să țină cont de nevoile identificate ale minorului, de situația sa specială și după caz, profesională și de obligațiile și interdicțiile impuse acestuia pe toată durata executării măsurii.
Stabilirea programului zilnic se face în termen de cel mult 30 zile de la momentul prezentării minorului în fața judecătorului delegat cu executarea iar asistarea zilnică începe în cel mult 5 zile de la stabilirea programului. Dacă minorul nu respectă cu rea-credință, condițiile și obligațiile acestei măsuri, instanța poate prelungi măsura până la durata maximă de 6 luni, fie poate să o înlocuiască cu măsura internării într-un centru educativ.
Dacă minorul nu respectă condițiile de executare a măsurii educative sau obligațiile impuse, sesizarea instanței pentru prelungirea sau înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate în condițiile art.123 alin.(1) și (2) din Codul Penal se face de către consilierul de probațiune . Sesizarea instanței poate fi făcută de către procuror în cazul comiterii unei noi infracțiuni pe durata măsurii educative și de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părinților, tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune. Referatul de evaluare însoțește sesizarea făcută de judecătorul delegat. La înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate instanța va avea în vedere severitatea acestor măsuri în ordinea prevăzută la art.115 alin.(1) pct.1 din Legea nr. 286/2009, cu modificările și completările ulterioare.
2.3. Regimul măsurilor educative privative de libertate
Art.115 alin(1) pct.2 NCP enumeră măsurile educative privative de libertate în ordinea crescătoare a gravității lor, respectiv internarea într-un centru educativ și internarea într-un centru de detenție.
În expunerea de motive ce a însoțit proiectul noului Cod penal, se arată că renunțarea la pedepse în cazul minorilor și executarea – în cele mai multe cazuri – a acestor măsuri privative de libertate în instituții specializate, oferă premisele obținerii unor rezultate optime în activitatea educativă și de reintegrare socială a minorilor. Într-adevăr, existența unor instituții specializate permite organizarea unor programe educative și de formare profesională adecvate vârstei acestor infractori, permite încadrarea centrului cu personal având o formație specială pentru a lucra cu minori, evită contactul minorilor cu infractorii majori în timpul executării etc.
Măsurile educative privative de libertate se execută în centre educative sau în centre de detenție. Centrele educative și centrele de detenție sunt instituții specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.Fiecare persoană internată într-un centru educativ sau centru de detenție are dreptul la educație, conform nevoilor și capacităților sale, precum și la o pregătire profesională adecvată.
2.3.1.Internarea într-un centru educativ
Internarea într-un centru educativ este măsura educativă prevăzută în art.124 Noul Cod Penal, măsură privativă de libertate care constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor. În această instituție minorul respectiv va urma un program de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de reintergrare socială.
Această măsură este reglementată în întregime de Noul Cod Penal ,însă punerea în aplicare este reglementată la art.514 din Noul Cod de Procedura Penală.
Măsura internării într-un centru educativ se aseamănă cu cea a internării într-un centru de detenție prin aceea că ambele sunt privative de libertate și constau în internarea infractorului minor în instituții specializate în vederea îndreptării lui, centrul educativ prezentând un caracter specific. Internarea într-un centru educativ este măsura care a intervenit în urma reglementării anterioare în care era mult mai complexă această măsură, respectiv internarea într-un institut medical-educativ.
Potrivit art.188 din Legea nr.254/2013, la data intrării în vigoare a acestei legi, penitenciarele pentru minori și tineri și centrele de reeducare se reorganizează în centre de detenție și centre educative. Potrivit art.105 din Vechiul Cod Penal, față de minorul care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical și de un regim special de educație, se ia măsura internării într-un institut medical educativ. Această măsură educativă era impusă de faptul că minorul necesită îngrijiri medicale cât și un regim educativ care se aplică concomitent cu cel medical.
Legea nu cuprindea nicio dispoziție specială cu privire la punerea în executare a acestei măsuri, sugerându-se aplicarea prin analogie a dispozițiilor art.482 vechiul C.Proc.Pen referitoare la punerea în executare a măsurii de siguranță a internării medicale. Hotărârile erau puse în executare de către organele sanitare. Aceste unități înștiințau instanța de executare de internarea bolnavului și cu privire la efectuarea tratamentului medical și educativ. Ca și în cazul internării într-un institut de reeducare, și în cazul acestei măsuri putea interveni revocarea, în cazul comiterii unei noi infracțiuni, această măsură fiind revocată de către instanța competentă în a judeca infracțiunea. Ridicarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii se dispunea de judecătoria sau tribunalul la care a fost judecată cauza în prima instanță pentru minor, afară de cazul când a comis din nou o infracțiune.
Această măsură se lua pe o durată nedeterminată pentru că nu se cunoastea cu anticipație cât timp este necesar pentru înlăturarea stării anormale din punct de vedere fizic sau psihic în care se afla minorul, iar în momentul în care această stare care a dus la luarea măsurii a dispărut, internarea trebuia să înceteze și ea îndată spre deosebire de măsura internării într-un centru educativ care se ia pe o perioadă cuprinsă între unu și trei ani.
Conform vechii reglementări, în principiu, față de un minor se putea lua atât o măsură educativă cât și o măsură de siguranță. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ era compatibilă cu măsură de siguranță a internării medicale prevăzută de art.114 Vechiul C.Pen. Într-o opinie s-a susținut că cele două măsuri nu se puteau lua simultan față de același minor, pentru că atât acțiunea de reeducare cât și cea de tratament medical puteau fi realizate în același timp prin internarea minorului într-un institut medical-educativ.
Noua reglementare arăta în art.514 cum are loc punerea în aplicare a acestei măsuri educative, respectiv se trimite o copie de pe hotărâre organului de poliție de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii iar acesta ia măsuri pentru internarea minorului. La alineatul 3 al aceluiași articol se specifică faptul că odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul de poliție poate pătrunde în domiciliul sau reședința unei persoane fără învoirea acesteia, precum și în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. La același articol este reglementată și procedura în cauza în care minorul nu este găsit, caz în care organul de poliție constată aceasta într-un proces verbal ca în cazul citării și sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire precum și pentru darea în consemn la punctele de frontieră. Unul dintre exemplare se va da centrului educativ în care se face internarea.
În condițiile în care minorul asupra căruia s-a luat măsura internării într-un centru educativ nu respectă, cu rea-credință, condițiile de executare și obligațiile impuse de către această măsură, instanța care a pronunțat această hotărâre poate prelungi măsura sau o poate înlocui cu una mai severă, respectiv cu internarea într-un centru de detenție.
2.3.2.Internarea într-un centru de detenție
Internarea într-un centru de detenție este o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de art.125 Noul Cod Penal și constă în internarea minorului într-o instituție specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază și supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire școlară și formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Spre deosebire de măsura internării într-un centru educativ care se dispunea pe o perioadă cuprinsă între unu și trei ani, măsura internării într-un centru de detenție se dispune pe o perioadă mai mare, respectiv între doi și cinci ani, existând însă și o excepție când perioada este una mult mai mare, cea cuprinsă între 5 și 15 ani în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 ani sau detențiunea pe viață.
Noul Cod de Procedură Penală prevede modalitatea de punere în executare a acestei măsuri, măsură ce constă în trimiterea unei copii a hotărârii definitive organului de poliție de la locul unde se afla minorul dacă acesta este liber sau comandantului locului de detenție dacă minorul este în arest preventiv. Judecătorul delegat va emite și un ordin prin care i se interzice minorului să părăsească țara. Odată ce se execută aceasta măsură conducătorul centrului de detenție aduce la cunoștință acest lucru și instanței care a dispus măsura.
Noul Cod Penal prevede și prelungirea măsurii internării, prelungire ce se dispune în cazul în care minorul în perioada internării săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune săvârșită anterior. Conform art.517 Cod de Procedură Penală, prelungirea acestei măsuri se dispune de către instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea săvârșită anterior.
Măsura internării într-un centru de detenție se mai dispune și în momentul în care instanța decide înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenție, dacă în perioada internării într-un centru educativ minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită anterior. Măsura internării într-un centru educativ se va executa fie înainte, fie după împlinirea vârstei de 18 ani, fie atât înainte cât și după împlinirea vârstei de 18 ani, în funcție de data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, așadar instanța de judecată nu va menționa în minută că internarea într-un centru de detenție se dispune până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Regimurile de executare a măsurii internării într-un centru de detenție se diferențiază în raport cu gradul de limitare a libertății de mișcare a persoanei internate, precum de modul și locul de organizare și desfășurare a activităților. Legea prevede două tipuri de regimuri pentru execuatrea acestei măsuri: regimul închis pentru persoanele internate pe o perioadă mai mare de 3 ani și regimul deschis pentru persoanele internate pentru o perioadă mai mică de 3 ani. În mod excepțional, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii precum și persoana făptuitorului pot să schimbe regimul de executare într-un regim imediat superior sau imediat inferior. Ca și în cazul internării într-un centru educativ, dacă minorul nu își executa măsura în condițiile stabilite sau a obligațiilor impuse, cu rea-credință, se dipune din oficiu sau la sesizarea Serviciului de Probațiune, de instanța care l-a judecat în prima instanță pe minor, înlocuirea măsurii sau liberarea. Exită însă și posibilitatea de înlocuire a măsurii educative de internare într-un centru de detenție cu măsura asistării zilnice, măsură reglementată de Noul Cod Penal și dată în condițiile în care minorul a dovedit un interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar de la executare a trecut cel puțin jumătate din perioadă. În baza acelorași condiții dacă minorul a împlinit vârsta de 18 ani se poate dispune chiar liberarea din centrul de detenție.
Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenție în cazurile prevăzute la art. 125 alin.(3) din Codul Penal se dispune de instanța căreia îi revine competența să judece noua infracțiune sau infracțiunea concurentă săvârșită anterior. Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice, liberarea din centrul de detenție la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit dispozițiilor legii privind executarea pedepselor, de instanța în a cărei circumscripție teritorială se află centrul de detenție, corespunzătoare în grad instanței de executare. Executarea acestor două măsuri educative privative de libertate poate fi amânată sau întreruptă în condițiile legii.
CAPITOLUL III. DISPOZITII SPECIALE PRIVIND RASPUNDEREA
MINORILOR
3.1.Efectele cauzelor de atenuare și agravare
În cadrul acestei secțiuni vom prezenta modalitatea în care cauzele de atenuare și de agravare prevăzute în cadrul părții generale a noului cod penal își produc efectele în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de către minori. Așadar, în conformitate cu articolul 128 din Noul Cod Penal, cauzele de atenuare și de agravare sunt aplicate în cazul faptelor prevăzute d elegislatia penala săvârșite de către minori, în momentul în care sunt aplicate măsurile educative prevăzute pentru respectivele infracțiuni, urmând a-și produce efectele în raport cu limitele prevăzute de legislația în vigoare cu privire la fiecare măsură educativa în parte. Altfel spus, va putea să țină cont de cauzele de atenuare sau de agravare, prin alegerea celei mai optime măsuri educative pentru infracțiunea săvârșită cu condiția să i se stabilească o durată adecvată care să îi permită atingerea scopului prevăzut de lege, însă totodată durata să fe între limite impuse de aceasta.
Prin urmare, și în cazul infracțiunilor săvârșite în timpul minorității se vor avea în vederea prevederile din cadrul articolelor 75-79 din Noul Cod Penal, de aceea vom prezenta pe scurt care sunt cauzele de atentuare și cele de agravare prevăzute în legislația penală în vigoare, cauze care au impact și asupra minorilor. Începând cu art.75 sunt prezentate în noul cod penal aceste circumstanțe. Vorbim în primul rând de prima circumstanță atenuantă legală care poate fi privită ca o provocare din partea subiectului pasiv al infracțiunii, provocare care însă trebuie să respect enaumite cerințe expres prevăzute de lege. Astfel că, pentru a fi considerată circumstanță atenuantă pe de o parte, trebuie să producă o stare de puternică tulburare sau emoție, stare în care infractorul să săvârșească fapta, și, pe de altă parte, trebuie să fie produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin altă acțiune ilicită gravă.
A doua circumstanță atenuantă legală este depășirea limitelor legitimei apărări, adică situația în care infracțiunea este săvârșită printr-un răspuns disproporționat la atacul din partea victimei, iar acest răspuns disproporționat nu îndeplinește condițiile pentru a fi considerat un exces neimputabil în sensul art. 26 alin. (1) NCP. Evident, trebuie să fie îndeplinite toate celelalte condiții ale legitimei apărări prevăzute în art. 19 NCP.
A treia circumstanță atenuantă legală o reprezintă depășirea limitelor stării de necesitate, adică situația unei persoane aflate în ipoteza prevăzută de art. 20 NCP, dar care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală dându-și seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. în aceste condiții, fapta sa nu poate fi considerată nici un exces neimputabil, în sensul art. 26 alin. (2) NCP, însă reprezintă o circumstanță atenuantă legală. Ultima astfel de circumstanță este cea în care făptuitorul a acoperit integral prejudiciul material cauzat prin infracțiune în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată în fond, cu condiția ca el să nu mai fi beneficiat de această circumstanță într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Această circumstanță atenuantă legală nu se aplică în cazul săvârșirii unor infracțiuni cu un grad de pericol social ridicat, prevăzute expres de art. 75 alin. (1) lit. d) NCP.
Făcând o comparație cu vechul cod penal, respectiv cel din anul 1969, putem spune faptul că primele circustante antenuante prezentate, respectiv primele 3 dintre cele menționate în cadrul articolului 75 din legislația actuală au fost reluate din vechea legislație, singură ce nu își găsește corespondent în aceasta fiind este cea privitoare la scoperirea prejudiciul material ce ia naștere prin săvârșirea infracțiunii, însă trebuie spus fpatul ca aceasta și-a găsit bazele în cadrul articolului 741 din Codul Penal, dar și în cauzele soluționate de Curtea Supremă cu privire la acest articol.
Referitor la efectul pe care îl au circustantele atenunate cu privre la infracțiunile săvârșite de minori, evidențiem că acestea au rolul de a duce la o reducere a limitelor pedepselor prevăzute de legislația în vigoare cu o treime, cu condiția ca pedeapsa prevăzută să fie amenda sau închisoare și nu detențiunea pe viață. În situația în care pedeapsa este detențiunea pe viața atunci dac asituatia prevede că sunt aplicabile cauze atenuante, noua pedeapsă stabiluta având la baza aceste cauze este cea a închisorii de la 10 la cel mult 20 ani. Totodată, nu trebuie uitat faptul că reducerea pedepselor nu se poate face cât o singură dată, cu toate că în cazul unei singure faptei săvârșite de minori, pot fi aplicabile mai multe circumstanțe atenunate, iar efectul acestora este obligatoriu.Cu alte cuvinte, atunci când instanța constată existența unei astfel de împrejurări, ea este obligată să aplice dispozițiile legale de mai sus.
Pe lângă faptul că legislația actuală introduce noutăți cu privire la categoriile de cauze atentuate ce pot fi reținute în cazul infracțiunilor săvârșite de minori, apar noutăți și în ceea ce prieveste efectele produse de acestea, fata de vechea reglementare din anul 1969. Astfel că, dacă în vechea reglementarea acestea erau de natură a duce la coborârea pedepsei sub valoarea minimului stabilit de legislație, în momentul actual, singurul lucru care s epoate face este să se reducă limitele pedepselor cu o treime. Ele nu mai pot conduce la aplicarea pedepsei amenzii în locul pedepsei închisorii și nici nu mai au efecte asupra pedepselor complementare. Pentru aceste motive, noile efecte ale circumstanțelor atenuante, fiind mai restrânse, sunt mai puțin favorabile decât cele din vechea reglementare. Prin urmare, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea sau amendă, legea penală mai favorabilă este legea veche.
3.2.Pluralitatea de infracțiuni
Un alt aspect foarte important de analiză în ceea ce privește regimul juridic al minorilor este legat de situațiile în care o persoană ce nu a îndeplinit vârsta legală de 18 ani, a săvârșit doua sau mai multe infracțiuni. Această situație este prevăzută în cadrul articolului 129 din Noul Cod Penal.
Așadar, ca urmare a faptului că persoană ce nu a îndeplinit vârsta de 18 ani, poate să parte de un regism special mai favorabil, comparativ cu persoană ce a depășit această vârstă , deoarece pentru faptele săvârșite în timp în care nu atinsese vârsta majoratului sunt aplciate doar măsuri educative, fiind interzise prin lege pedepsele doar ar putea avea un impact puternic negativ asupra persoanei în cauză, pluraritatea de infracțiuni atunci când cel puțin una dintre acestea este comisă până la îndeplinirea vârstei de 18 ani, are aplicabil un regim juridic diferit comparativ cu pluraritatea de infracțiuni comise de o persoană majoră,
Dacă două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite în concurs în timpul minorității, instanța de judecată va stabili o singură măsură educativă, ținând cont atât de criteriile generale de individualizare, prevăzute de art. 74, cât și de consecințele răspunderii penale a minorului, prevăzute de art. 114 NCP. în cazul în care sunt săvârșite două infracțiuni, dintre care una înainte de împlinirea vârstei de 18 ani și una după împlinirea acestei vârste, pentru prima infracțiune se stabilește o măsură educativă, iar pentru a doua se stabilește o pedeapsă.
În cazul în care măsura educativa face parte idn categoria celor neprivative de libertate atunci infractorul este obligat să execute doar pedeapsa. De cealalata parte, se afla situația în care amsura educativa este privativă de libertate, pedeapsa prevăzută fiind cea a închisorii, caz în care se execută aceasta pedeapsă, cu condiția ca ea să fie mai mare cu cel puțin o pătrime din totalul duratei prevăzut pentru măsura educativa sau din durata ce a mai rămas de executat la momentul în care a fost comisă cea de-a doua faptă prevăzută de legislația penală. În această situație, din cuantumul total prevăzut pentru pedeapsă se va reduce durata ce a fost executată din momentul în care aindeplinit vârsta de 18 ani și până în momentul judecății. Această nouă pedeapsă nu poate să fie supusă reglementărilor cu privire la amânarea aplicării sau a celor privind suspendarea executării sub supraveghere.
În situația în care sancțiunea aplicabilă este închisoarea pe viața atunci va trebui executată doar această pedeapsă. Pe de altă parte, dacă măsura educativa prevăzută este din categoria celor privative de libertate, iar pedeapsa este cea cu amendă, va fi obligatorie doar măsura educativa, cu condiția ca aceasta să fie mai mare cu cel puțin 6 luni față de cea prevauzta inițial, fără însă a fi mai mare decât maximul reglementat în legislație.
Dacă după majorat se săvârșesc în concurs două sau mai multe infracțiuni concurente, se aplică mai întâi regulile privitoare la concursul de infracțiuni, iar ulterior se face aplicarea dispozițiilor prezentate mai sus.
3.3.Prescripția răspunderii penale a minorului
Prin intermediul articolului 131 din Noul Cod Penal, legiuitorul instituie reguli speciale cu privire la termenul de prescripție prevăzut în cazurile cu infractori minori. Astfel, în conformitate cu dispozițiile legale, toate termenele de prescpriptie prevăzute în ceea ce privește orice infracțiune din cadrul Noului Cod Penal, vor avea o durată mai redusă în cazul minorilor. Termenele generale de prescripție sunt prevăzute în cadrul articolului 154 din NCP.
În ceea ce privește momentul în care începe să curgă termenul de prescripție în ceea ce privește infracțiunile săvârșite de minori, se aplică regulă generală și anume aceasta începe să curgă însă din momentul săvârșirii infracțiunii. În situația în care infracțiunea săvârșită de persoană ce intra în categoria minorului, ets eo infracțiune continuată, atunci termenul de precriptie începe să curgă din momentul în care este comisă ultima acțiune sau inacțiune, iar în cazul în care infracțiunea săvârșită de minor este de tip continua, atunci prescripția începe să curgă doar din momentul în care încetează ultima acțiune sau inacțiune comisă de acesta. Pe de altă parte, poate exista situația în care minorul săvârșește o infracțiune de obicei, caz în care, la fel ca și regulă generală, prescripția începe să curgă din acel moment în care este comis ultimul act.
În situația în care fapta prevăzută de legislația penală este comisă de un minor și se încadrează în categoria infracțiunilor de tip progresiv, atunci termenul de prescripție începe să curgă încă din momentul în care este comisă acțiunea sau inacțiunea, însă acesta se calculează avându-se în vedere rezultatul final care se obține ca urmare a comiterii faptei respective de către minor. Așadar, în toate aceste situații termenul de prescritie începe să curgă de la momentele menționate, însă durata acestora se reduce la jumătate comparativ cu cele menționate în cadrul articolului 154 din Noul Cod Penal. Referitor la moditatea în care termenul de prescripție în cazul infracțiunilor săvârșite de minor este inrerupt sau se suspendă, dispozițiile aceluiași articol, respectiv articolului 131 prevede că se vor urma regulile din cazul majorilor. Astfel că, cursul prescripție în ceea ce privește faptele prevăzute de legislația penală ce ca subiect activ un minor, se întrerupe doar în momentul în care este îndeplinit un act de procedura în cauza dedusa judecății, indiferent de natura acestuia.Ulterior oricărei întreruperi a cursului prescripție începe să curgă un alt termen, iar efectul întreruperii se produce în ceea ce privește toate persoanele care au avut calitate de participant la infracțiune, chiar și în situația în care actul respectiv de întrerupere nu îi vizează decât pe unele dintre aceste persoane.
În ceea ce privește suspendarea cursului prescripție în cazul infracțiunilor săvârșite de infractori minori, acesta este suspendat pe toată perioada în care fie o cauză neprevăzută și care nu poate fi înlăturată, fie o dispoziție legală sunt de natura fie a duce la imposibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale, fie la imposibilitatea continuării procesului penal.
3.4.Descoperirea unei infracțiuni săvârsite în timpul minorității
Următorul articol care face parte din cadrul reglementarilor privind regimul regimul sanctional al minorului ce a săvârșit o infracțiune este articolul 130 din Noul Cod Penal ce prezintă aspectele generale cu privire la procedura care se aplică în cazul în care este descoperită o infracțiune ce a fost săvârșită de o persoană în timpul în care aceasta era minoră, cu condiția ca desoperirea să se întâmplă după îndeplinirea vârstei majoratului, deoarece în caz contrar sunt aplicabile dispozițiile obișnuite cu privire la regimul sancționator al minorilor.
Așadar, în conformitate cu acest articol putem spune că amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ori liberarea condiționată se anulează dacă, în timpul termenului de supraveghere, se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune în timpul minorității, pentru care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, chiar și după expirarea termenului de supraveghere. într-o astfel de situație, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 129 alin. (2)-(4) NCP referitoare la pluralitatea de infracțiuni în timpul minorității.
3.5.Prescripția executării măsurilor educative
Un alt articol prin care legiuitorul penal introduce reguli cu privire la infracțiunile săvârșite de către minori este articolul 132 prin intermediul căruia sunt introduse dispoziții cu privire la noțiunea de prescripție a executării măsurilor educative.
Textul de lege analizat conține dispoziții mai favorabile pentru minori în ceea ce privește termenele de prescr pție a executării măsurilor educative în raport cu termenele de prescripție a executării pedepselor în cazul infractorilor majori. Un astfel de text nu exista în Codul penal din 1969, care cuprindea în art. 129 numai dispoziții privind prescripția executării pedepselor (care puteau fi aplicate inclusiv minorilor), nu și referitoare la măsurile educative. Astfel, măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate, în timp ce măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, însă nu mai mic de 2 ani. Dispozițiile generale privind întreruperea și suspendarea cursului prescripției executării pedepsei (art. 163, respectiv art. 164 NCP) se aplică în mod corespunzător și în cazul măsurilor educative. în cazul înlocuirii măsurilor educative, termenul de prescripție a executării se stabilește în funcție de măsura educativă cea mai grea și începe să curgă de la data la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a dispus înlocuirea.
Referitor la măsurile educative, legiuitorul instituție prin intermediul articolului 133 din Noul Cod Penal, regulă potrivit căreia, măsurile educative nu sunt de natură a atrage interdicții, decăderi sau incapacitați, în timp ce articolul 134 introduce dispoziții generale cu privire la regimul aplicabil minorului ce a devenit major. Altfel spus, textul de lege analizat extinde domeniul de aplicare al prezentului titlu asupra tuturor persoanelor care au săvârșit o infracțiune în timpul minorității, între vârsta de 14 și 18 ani, indiferent dacă mai sunt sau nu minori în momentul pronunțării hotărârii. Din perspectiva legiuitorului contează vârsta persoanei în momentul săvârșirii infracțiunii, acesta fiind criteriul după care se stabilește regimul sancționator aplicabil.
Concluzii
Infracționalitatea minorilor este una dintre cele mai importante probleme din momentul actual deoarece acest fenomen începe să dobândească o aploare din ce în ce mai mare, iar repercursiunile pe care le prezintă au un puternic impact negativ atât asupra celor ce au calitatea de subiecți activi ai infracțiuni cât și asupra întregii societăți.
În prezent, legiuitorul a instituit un regim sancționator special care se aplică minorului, ca urmare a faptului că acesta trebuie protejat, în măsura în care este posibil, aplicarea unor sancțiuni drastice asupra luir putând a afecta întreaga viață a acestuia. În legislația penală actuala sunt prevăzute în principal, ca sancțiuni pentru infracțiunile săvârșite de către minori, măsurile educative neprivative de libertate, însă pot fi aplicabile și măsuri educative ce privează de libertate persoana în cauză.
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe toată durata acestora asigurându-se menținerea și întărirea legăturilor cu familia și implicarea minorului în programe derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate și respect pentru drepturile și libertățile celorlalți. Organizarea, supravegherea și controlul executării măsurilor neprivative de libertate se desfășoară sub coordonarea serviciului de probațiune, serviciului de probațiune putând încredința în unele cazuri supravegerea executării unor instituții din comunitate abilitate.
În cadrul vechiului cod de procedura penală, era prevăzută regulă aplicării alternative a pedepselor și a măsurilor educative. Importanta măsurilor educative, fie că sunt neprivative de libertate, fie ca parte din categoria măsurilor privative de libertate, este dată de faptul că, spre deosebire de pedepse care prezintă ca și consecință finală constrângerea, văzută ca o măsură de reprimare, măsurile educative au ca principal scop acela de reeducare, reeducare care reprezintă un element fundamental în prevenirea comiterii unor noi infracțiuni de către persoana căreia i se aplică respectivă măsură educativă. Una dintre măsurile neprivative de libertate reglementată în Noul Cod Penal este stagiul de formare civică care este reglementat în art.117 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult patru luni, pentru a-l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Organizarea, asigurarea participării și supravegherea minorului, pe durata cursului de formare civică, se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a afecta programul școlar sau profesional al minorului. Legea prevede numai limita maximă de timp pentru care se poate dispune măsura, nu și o durată minimă a acesteia, prin urmare instanța poate stabili orice perioadă de timp pentru stagiul de formare civică, de la o zi la 4 luni. Această măsura are rolul de a-l sprijini pe minor în conștientizarea consecințelor legale și sociale la care se expune în cazul săvârșirii unei infracțiuni și de a-l responsabiliza pe acesta cu privire la comportamentul său. Includerea minorului într-un stagiu de formare civică se face în cel mult 60 zile de la punerea în executare a hotărârii.
De asemenea, poate fi aplicata si măsura educativă a supravegherii se regăsește la art.118 din Noul Cod Penal și constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestui. Nu in cele din urma, este reglementata măsura educativă a consemnării la sfârșit de săptămână care constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligația de a participa la anumite programe ori de a desfășura anumite activități impuse de instanță, dar si măsura educativă a asistării zilnice care este reglementată la art.120 din Noul Cod Penal și constă în obligația minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Din categoria masurilor educative privative d elibertate fac parte internarea intr-un centru medical si cea intr-un centru de detentie.
În concluzie, regimul sancționator al minorului prevăzut în cadrul legislației actuale este de natură a oferi o sancționare mai blândă ca urmare a calității subiectului activ, însă în același timp, modul în care sunt reglementate aceste cateogrii de infracțiuni urmărește diminuarea cât mai mult posibil a acestui fenomen.
Bibliografie
I.Tratate, cursuri, monografii
Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2016
Anastasiu Crișu, Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, Editura C.H.Beck, București, 2006
Anastasiu Crișu, Drept Procesual Penal, Ediția a 3-a, revizuită și actualizată, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2011,
Constantin Mitrache, Constantin Mitrache, Drept Penal Roman. Partea Generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006
Costica Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006
C.Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, Editura Continent, București, 1995
Dobrescu Cristina,Urmărirea și judecarea cauzelor cu infractori minori-teză de doctorat, Biblioteca Națională, București, 2009
Florin Streteanu, Tratat de drept penal.Partea Generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti 2008
Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2010
Gheorghe Ivan, Drept penal.Partea generala I Curs Universitar, Universitatea „Dunarea de jos Galati”, Galati, 2009, p.27
Ion Neagu, Tratat de Procedură Penală.Partea specială, Ediția a II-a, revăzută și adăugită , Editura Universul Juridic, București, 2010
Mihail Udroiu, Drept penal.Partea generala, Editia a 4-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2017
Maria Marculescu Michinici, Mihai Dunea, Drept Penal.Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2017
Valerian Cioclei, Codul penal.Comentariu pe articole, Editia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2016
Tudor Toader, Maria Ioana Marculescu, Michinici, Anda Crisu Ciocinta, Mihai Dunea, Ruxandra Raducanu, Sebastian Raduletu, Noul Cod Penal. Comentariu pe articole, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2014
II. Legislație
Noul Cod Penal
Vechiul Cod Penal
Noul Cod de Procedură Penală
Legea 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Raspunderii Penale a Minorului (ID: 119713)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.