Regimul Matrimonial
Capitolul I. Aspecte generale privind regimurile matrimoniale
Noțiune
Regimul matrimonial a fost definit ca un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie sau ca un corpus specific care determină statutul patrimonial al soților.
Reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei diferă în funcție de epocă și de țară, între regimul separatist și cel comunitar, care reprezintă extremele, existând o diversitate de sisteme create prin combinarea elementelor din regimurile principale.
Codul civil român de la 1864 a consacrat principiul libertății convențiilor matrimoniale după o lungă perioadă în care au fost în vigoare numai regimuri legale. Regimul de drept comun era regimul separației de bunuri, care se aplica numai atunci când soții nu au încheiat o convenție patrimonială prin care să aleagă un alt regim. în regimul separației de bunuri (art. 1283 C. civ. 1864), fiecare dintre soți păstra un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să își întrețină soția (art. 196 C. civ. 1864), acesteia din urmă revenindu-i obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile sale” (art. 1284 C. civ. 1864).
Codul civil reglementa, ca unic regim convențional, regimul dotai (art. 1233-1293), dota fiind, potrivit dispozițiilor art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenție matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și în folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale. Prin art. 1287-1293, Codul civil din 1864 mai reglementa, ca o anexă la regimul dotai, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți. Sistemul Codului civil a fost criticat chiar în perioada
aplicării sale, întrucât libertatea de încheiere a contractelor matrimoniale era restrânsă drastic de
taxele fiscale aplicabile, astfel că doar un număr mic de cupluri, în special din păturile înstărite ale populației, încheiau astfel de convenții, adoptând în toate cazurile regimul dotai. Pentru toate celelalte căsătorii devenea aplicabil regimul separației, care avea ca inconvenient faptul că nu stabilea nicio comunitate de interese între soți, aceasta fiind într-o evidentă contradicție cu scopul căsătoriei: viața în comun și întemeierea unei familii.
Reformarea sistemului de drepturi patrimoniale ale soților a fost urmarea firească a adoptării Constituției din 1948, care a consacrat noi principii, ca cel al egalității între sexe, ce au impus modificarea relațiilor de familie.
Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a adus o individualizare a relațiilor de familie, care își găseau pentru prima dată reglementarea în afara Codului civil. Totuși, unele aplicații ale dispozițiilor din vechiul Cod civil au fost recunoscute și în practica judiciară recentă, urmare a principiului tempus regit actum. Principala reglementare a fost suprimarea posibilității soților de a încheia convenții matrimoniale și de a-și alege regimul matrimonial și implementarea unui regim legal, unic, obligatoriu și imuabil, calificat de doctrină ca regimul comunității devălmașe a soților.
Proprietatea comună în devălmășie se caracteriza prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu era determinat prin cote-părți, ca în cazul coproprietății de drept comun. Ea cuprindea atât drepturi, cât și obligații (având pasiv și activ), asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părți, aparținând ambilor soți în devălmășie până la desfacerea căsătoriei sau la împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (2) C. fam. Acest regim era criticabil în principal pentru că era unic și obligatoriu, neexistând nicio alternativă pentru soți și nicio posibilitate de a deroga de la acesta.
De asemenea, în literatura juridică s-a susținut necesitatea recunoașterii dreptului soților ca, pe cale convențională, să aducă restrângere regimului comunității de bunuri sau chiar ca acest regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separației bunurilor, capabil a ocroti în aceeași măsură egalitatea soților în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare a încheierii căsătoriei.
S-a susținut că un astfel de regim ar fi mai adaptat la noile realități economico-sociale, iar instituirea unei separații de patrimonii, cu menținerea obligației soților de a contribui la cheltuielile comune (similar dispozițiilor anterioare din Codul civil), ar fi în măsură să îmbine interesele personale ale soților cu obligațiile patrimoniale ce incumbă acestora, pentru susținerea căsniciei și apărarea intereselor copiilor minori.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, noul Cod civil a reintrodus (și nu este vorba despre o noutate absolută, așa cum se arată în Expunerea de motive a acestui act normativ) convențiile matrimoniale, instituție cerută insistent de doctrina ultimelor două decenii, dar și de noul regimul economic și juridic consacrat dreptului de proprietate după anul 1990. Toate aceste schimbări au condus în mod firesc la concluzia că și în cadrul familiei este necesară o reformă de esență, care s-a realizat prin renunțarea la imuabilitatea și unicitatea regimului matrimonial al proprietății devălmașe. Dezvoltarea proprietății private, a activităților comerciale și a posibilităților de a obține venituri considerabile din activități independente a făcut ca regimul unic al proprietății devălmașe să devină inechitabil, mai ales că soții nu puteau deroga prin acte juridice de la acesta.
Modul restrictiv în care Codul familiei de la 1954 reglementa regimul matrimonial și, în special, bunurile proprii și datoriile comune (art. 31 și art. 32) impunea o intervenție fermă a legiuitorului care să înlăture această încorsetare a soților, evident desuetă, și să aducă o reglementare modernă și flexibilă, compatibilă cu realitățile socio-economice actuale.
Întrebarea care se pune este în ce măsură noul Cod civil a reușit să găsească această soluție, iar în cele ce urmează vom încerca să răspundem la această întrebare.
În ceea ce privește inspirația legiuitorului pentru reglementarea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale soților, aceasta nu este foarte ușor de stabilit.
Credem, totuși, că cele mai multe similitudini apar față de Codul civil francez, care consacră un regim primar obligatoriu pe care se grefează regimul matrimonial ales de soți, variantele fiind asemănătoare cu cele alese de legiuitorul român.
De asemenea, legea franceză reglementează clauza de preciput, care nu există în legislația provinciei Quebec.
Aceasta din urmă pare să fi împrumutat noului Cod civil doar principiul libertății convențiilor matrimoniale și, parțial, reglementarea mandatului și a locuinței soților. Așa cum s-a arătat deja în literatura juridică, redactorii Codului civil român nu au preluat în bloc dispozițiile vreunei reglementări străine, ci au optat pentru „un mozaic, iar rezultatul este un puzzle normativ și conceptual”.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, Capitolul VI al Titlului II „Căsătoria”, cuprinde sub titlul „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților” un prim corp de reguli referitoare la regimul matrimonial în general, care se aplică tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul ales. Acestea constituie regimul primar imperativ și are în vedere întinderea puterilor conferite soților, locuința familiei și cheltuielile căsătoriei. Nu este vorba despre un regim matrimonial propriu-zis, ci de un corp de reguli fundamentale, imperative și comune, pe care se grefează oricare dintre regimurile matrimoniale prevăzute de lege.
În continuare sunt reglementate condițiile în care se încheie convenția matrimonială și formele de publicitate aplicabile acesteia, după care se face prezentarea celor trei regimuri matrimoniale reglementate legal: comunitatea legală, separația de bunuri și comunitatea convențională. Ultima secțiune, a 5-a, se referă la modificarea regimului matrimonial, deși, din punct de vedere logic și juridic, era firesc ca aceasta să fie inclusă în prima secțiune, cea a dispozițiilor comune, după alegerea regimului matrimonial și încheierea convențiilor matrimoniale.
În cadrul reglementării efectelor patrimoniale ale căsătoriei se regăsesc o serie de elemente de noutate, care impun superioritatea noii reglementări. în primul rând, redactorii Codului au ales ca regim de drept comun regimul comunității în defavoarea celui al separației și credem că acesta corespunde cel mai bine scopului căsătoriei, constituirea unei familii, în cadrul căreia comuniunea de interese și sprijinul moral și material reciproc sunt indispensabile.
Considerăm acesta un plus ai reglementării actuale, pentru că era posibil ca, sub impulsul dorinței de a renunța la toate urmele legislației anterioare, să se revină la regimul separației consacrat de Codul civil de la 1864, ceea ce nu ar fi fost de dorit.
Nu negăm dreptul soților de a alege regimul separației atunci când el corespunde cel mai bine nevoilor lor individuale, dar susținem că nu acesta trebuie să fie regimul de drept comun, pentru că ar fi contrar scopului căsătoriei.
În al doilea rând, s-a renunțat la caracterul unic și obligatoriu al comunității legale.
Aceasta poate fi înlăturată prin convenția soților încheiată înainte sau în timpul căsătoriei, dacă nu corespunde situației de fapt particulare a viitorilor soți.
Noul Cod civil dă posibilitatea soților de a alege un regim matrimonial dintre cele trei prevăzute expres și limitativ, anume comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. Alegerea se face prin încheierea unei convenții matrimoniale, fie înainte de oficierea căsătoriei, fie în timpul căsătoriei, după cel puțin un an de la aceasta, ori de câte ori doresc soții. Efectele convenției matrimoniale se produc numai pe durata căsătoriei, orice efecte retroactive sau ultra active fiind excluse.
În lipsa unei convenții matrimoniale sau în cazul neîndeplinirii formalităților de publicitate (în acest din urmă caz numai în raport cu terții de bună-credință), soților li se aplică regimul comunității legale, care este de fapt regimul proprietății devălmașe, reglementat mai amplu și amendat de legiuitor sub influența doctrinei și jurisprudenței create sub imperiul actului normativ anterior.
Noul Cod civil nu consacră principiul libertății absolute a soților în alegerea regimului matrimonial, pentru că voința acestora este îngrădită de imperativele dreptului familiei în matrițele celor trei regimuri matrimoniale acceptate, legiuitorul repudiind regula, existentă în vechiul Cod civil, potrivit căreia soții puteau să adopte orice regim matrimonial, cu singura restricție de a nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri. Această lipsă de flexibilitate a reglementării a fost deja criticată, pe drept cuvânt, pentru că nu permite adaptarea dreptului la situația particulară a cuplului și nici nu se încadrează în tendința de contractualizare ce a cuprins dreptul familiei chiar și în privința raporturilor personale, deci cu atât mai mult în ceea ce privește raporturile patrimoniale.
Conținut
Premisa esențială care generează schimbarea regimului juridic al bunurilor soților este încheierea unei căsătorii valabile sau a unei căsătorii putative. Din ziua încheierii căsătoriei ia naștere regimul matrimonial care va fi regimul comunității legalecâte ori doresc soții. Efectele convenției matrimoniale se produc numai pe durata căsătoriei, orice efecte retroactive sau ultra active fiind excluse.
În lipsa unei convenții matrimoniale sau în cazul neîndeplinirii formalităților de publicitate (în acest din urmă caz numai în raport cu terții de bună-credință), soților li se aplică regimul comunității legale, care este de fapt regimul proprietății devălmașe, reglementat mai amplu și amendat de legiuitor sub influența doctrinei și jurisprudenței create sub imperiul actului normativ anterior.
Noul Cod civil nu consacră principiul libertății absolute a soților în alegerea regimului matrimonial, pentru că voința acestora este îngrădită de imperativele dreptului familiei în matrițele celor trei regimuri matrimoniale acceptate, legiuitorul repudiind regula, existentă în vechiul Cod civil, potrivit căreia soții puteau să adopte orice regim matrimonial, cu singura restricție de a nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri. Această lipsă de flexibilitate a reglementării a fost deja criticată, pe drept cuvânt, pentru că nu permite adaptarea dreptului la situația particulară a cuplului și nici nu se încadrează în tendința de contractualizare ce a cuprins dreptul familiei chiar și în privința raporturilor personale, deci cu atât mai mult în ceea ce privește raporturile patrimoniale.
Conținut
Premisa esențială care generează schimbarea regimului juridic al bunurilor soților este încheierea unei căsătorii valabile sau a unei căsătorii putative. Din ziua încheierii căsătoriei ia naștere regimul matrimonial care va fi regimul comunității legale, dacă soții nu au încheiat o convenție matrimonială, sau un alt regim pe care soții l-au ales prin convenția lor, indiferent când a fost încheiată convenția matrimonială, înainte sau concomitent cu căsătoria.
Faptul că efectele regimului matrimonial, deci ale contractului de căsătorie (sau a lipsei acestuia), se produc numai din ziua căsătoriei subliniază caracterul accesoriu al acestuia.
Încheierea căsătoriei apare ca o condiție rezolutorie pentru convenția matrimonială, care nu produce efecte în cazul în care căsătoria nu mai are loc.
Există totuși două efecte care fac ca încheierea căsătoriei să nu fie o veritabilă condiție rezolutorie pentru convenția matrimonială. în primul rând, anumite efecte se produc, chiar dacă nu se încheie căsătoria (de exemplu, donațiile făcute prin contractul de căsătorie își produc efectele dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel), iar în al doilea rând, chiar dacă se împlinește condiția, efectele regimului matrimonial prevăzut de convenția matrimonială nu retroactivează, ci se vor naște doar din ziua încheierii căsătoriei.
Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.
Aceasta înseamnă că, dacă soții au încheiat o convenție matrimonială înainte de căsătorie, dar au supus-o formelor de publicitate numai la o anumită perioadă după încheierea căsătoriei, până la momentul înscrierii în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, în raporturile cu terții de bună-credință, soții sunt considerați a fi căsătoriți sub regimul comunității legale.
Buna-credință a terților, adică faptul că nu au cunoscut existența convenției matrimoniale neînscrise, se prezumă, soții fiind cei care trebuie să facă dovada faptului că aceștia au cunoscut regimul matrimonial pe altă cale.
Astfel, terții ar putea cunoaște regimul matrimonial în cazul în care s-ar face referire la acesta în cuprinsul convenției încheiate cu soții sau cu unul dintre ei. Inopozabilitatea convenției matrimoniale neînscrise nu este o sancțiune a încălcării acestei forme de publicitate, ci o sancțiune a relei-credințe a viitorilor soți2.
Capitolul II. Regimul comunității legale
2.1. Precizări introductive
Potrivit noului Cod civil, regimul comunității legale este regimul de drept comun care se aplică în următoarele situații:
dacă soții nu au încheiat o convenție matrimonială prin care să aleagă un alt regim matrimonial;
dacă soții au încheiat o convenție matrimonială prin care au ales să li se aplice pe durata căsătoriei acest regim, chiar dacă prin convenție au stabilit și alte clauze care nu îl transformă într-un regim convențional;
în raporturile cu terții de bună-credință cu care soții au contractat, dacă s-a încheiat o convenție matrimonială prin care s-a ales un alt regim, dar nu au fost îndeplinite formele de publicitate prevăzute de lege.
Așa cum am mai arătat, între regimul separației și cel al comunității legiuitorul a ales comunitatea, ale cărei origini se pierd în negura timpurilor, dar care este „cel mai potrivit și cel mai conform cu însuși spiritul căsătoriei, deoarece stabilește între soți o comunitate neîncetată de interese, ceea ce corespunde scopului ideal al oricărei căsătorii”.
Regimul comunității nu are o tradiție foarte îndelungată pe teritoriul țării noastre. Codul civil de la 1864 prevedea ca regim de drept comun regimul separației, iar ca regim convențional regimul dotai și societatea de achiziții. Abia prin Codul familiei care a intrat în vigoare la 1 februarie 1954 s-a instituit ca regim legal, unic și obligatoriu regimul comunității, sub forma proprietății comune în devălmășie. Această noțiune a fost o creație a doctrinei și a fost preluată de noul Cod civil în acest prim articol referitor la comunitatea legală.
În principiu, inspirația noului Cod pentru regimul comunității legale se găsește în dispozițiile corespunzătoare din Codul familiei, care au fost amendate pentru a le pune în acord cu criticile formulate de doctrină, dar și cu realitățile socio-economice actuale.
Regimul comunității legale prezintă următoarele caracteristici:
se compune din două categorii de bunuri: bunurile proprii ale fiecărui soț și bunurile comune, în devălmășie. Existența acestor mase distincte de bunuri, cărora le corespund și două categorii de datorii (comune și proprii), a făcut ca regimul comunității să fie caracterizat ca fiind un regim de comunitate parțială;
este un regim facultativ, soții putând să aleagă un regim complet diferit, regimul separației de bunuri, sau un regim asemănător, cel al comunității convenționale, prin convenție matrimonială. Numai în situația în care soții nu înțeleg să uzeze de această facultate, regimul comunității legale li se aplică în temeiul legii;
este un regim legal imperativ, orice convenție contrară regimului comunității legale fiind lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale (art. 359 NCC). Acest caracter al regimului comunității rezultă din faptul că legiuitorul a înțeles să reglementeze în detaliu constituirea și compunerea maselor de bunuri, dovada și modul lor de administrare, regimul juridic al datoriilor, precum și partajul și lichidarea comunității. Caracterul imperativ nu se contrazice cu caracterul facultativ, pentru că ele nu coexistă, ci se succed. Astfel, soții au posibilitatea de a alege între cele trei regimuri matrimoniale, dar dacă au ales regimul comunității legale sau dacă acesta se aplică în temeiul legii, pentru că ei nu și-au manifestat opțiunea, regulile sale sunt imperative pe toată durata comunității.;
este compatibil cu clauzele prevăzute de art. 367 NCC care îl transformă în regim convențional;
poate fi modificat oricând și de câte ori doresc soții, după trecerea a cel puțin un an de la încheierea căsătoriei (art. 369 NCC). înainte de încheierea căsătoriei, modificările convenite de viitorii soți privesc doar convenția matrimonială, pentru că nu există încă un regim matrimonial.
2.2. Bunurile comune
Toate bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt comune, întrucât între soți există interese convergente, iar aceste bunuri sunt necesare pentru a se asigura cheltuielile susținerii familiei. Prezumția de comunitate este una relativă. Doar prin excepție categoriile de bunuri enumerate de art. 340 NCC sunt bunuri proprii ale fiecărui soț. Criteriile principale prin care se face delimitarea între categoria bunurilor comune și cea a bunurilor proprii sunt data dobândirii și proveniența sau destinația bunului respectiv. Ca urmare, un bun dobândit de un soț sau de ambii soți este bun comun dacă a fost dobândit în timpul regimului comunității legale și dacă, prin destinația sau proveniența sa, nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii.
Analiza categoriilor de bunuri comune și bunuri proprii presupune lămurirea noțiunilor de dobândire, data dobândirii și bunuri comune în devălmășie. Bunurile sunt, potrivit art. 535 NCC, lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial. Modurile prin care poate fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun sunt legea, convenția, moștenirea legală sau testamentară, accesiunea, uzucapiunea, ocupațiunea, tradițiunea, precum și hotărârea judecătorească.
Pentru a fi comun, bunul trebuie să fi fost dobândit prin acte juridice oneroase, căci cele dobândite prin moștenire, legat sau donație sunt, în temeiul dispozițiilor art. 340 lit. a), bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor fi comune.
În literatura juridică au existat opinii divergente referitor la momentul față de care trebuie stabilită natura juridică a unui bun dobândit prin uzucapiune:
dacă este momentul începerii posesiei sau momentul împlinirii termenului pentru prescripția achizitivă. Opinia pe care o considerăm întemeiată a susținut că bunul urmează să fie considerat comun sau propriu după cum termenul de uzucapiune a început să curgă în timpul regimului comunității legale sau în afara lui, având în vedere că uzucapiunea are caracter retroactiv, care urcă până la momentul începerii posesiei.
Data dobândirii unui bun comun trebuie să se situeze pe durata regimului comunității legale, iar aceasta diferă după cum soții au încheiat o convenție matrimonială sau nu. Dacă soții nu încheie o convenție matrimonială, regimul comunității legale se naște de ia momentul încheierii căsătoriei, care este acela în care ofițerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru căsătorie, inclusiv consimțământul celor doi soți, și durează până la desfacerea căsătoriei prin divorț, încetarea prin decesul unuia dintre soți sau desființarea în caz de nulitate absolută sau relativă. De asemenea, regimul comunității legale încetează dacă soții, în timpul căsătoriei, încheie o convenție matrimonială prin care aleg alt regim. încetarea regimului comunității legale are loc la încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, însă lichidarea comunității poate avea loc și ulterior, comunitatea asupra bunurilor deja dobândite și asupra obligațiilor născute supraviețuind până la finalizarea lichidării [art. 355 alin. (2) NCC].
Dacă soții au încheiat, înainte de încheierea căsătoriei, o convenție matrimonială prin care au ales regimul comunității legale, regimul începe să producă efecte între soți tot de la data încheierii căsătoriei. în schimb, față de terți, efectele se produc numai de la data efectuării formalităților de publicitate aferente regimului matrimonial, pe de o parte, și a celor dictate de natura bunurilor, pe de altă parte.
Pentru desfacerea căsătoriei legiuitorul a prevăzut dispoziții speciale, care arată că în această situație regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț [art. 385 alin. (1)]. Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt. Aceste dispoziții se aplică și în situația în care desfacerea căsătoriei este constatată de notarul public.
Rezultă că prezumția de comunitate nu se mai aplică bunurilor dobândite de unul dintre soți în perioada dintre data introducerii cererii de divorț sau a separației în fapt și rămânerea definitivă a hotărârii de divorț și, evident, nici bunurilor dobândite după desfacerea căsătoriei sau decesul unui soț, chiar dacă suma de bani utilizată ia achiziționarea bunului respectiv ar proveni din timpul căsătoriei sau de la celălalt soț. în această ultimă ipoteză, soțul care a participat cu bani la dobândirea unui bun de către celălalt soț, după desfacerea căsătoriei, va avea doar un drept de creanță pentru suma respectivă.
Dacă soții au trăit despărțiți în fapt înainte de desfacerea căsătoriei și nu au cerut instanței să constate încetarea regimului comunității de la data separării lor, faptul că unul dintre soți nu a contribuit cu nimic la achiziționarea unor bunuri în perioada despărțirii în fapt va fi luat în considerare la stabilirea părții din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soț.
În ceea ce privește încetarea căsătoriei, nu ridică probleme deosebite decât cazul declarării judecătorești a morții, în care data morții se stabilește prin hotărâre judecătorească. Astfel, bunurile dobândite de soțul în viață după această dată și până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deși au beneficiat, provizoriu, de prezumția de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soțului care ie-a achiziționat. Dacă are loc rectificarea datei morții potrivit art. 52 alin. (3) NCC sau anularea hotărârii declarative de moarte, pentru că s-a descoperit certificatul de deces al persoanei respective, va opera o schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, după cum data reală a morții, dovedită prin certificatul de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, iar cel declarat mort poate cere înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață [art. 54 alin. (2) NCC].
Această regulă trebuie aplicată mutatis mutandis și în ceea ce privește regimul matrimonial, întrucât cel declarat mort este în viață, căsătoria nu a încetat, deci comunitatea între soți a existat, deși a existat aparența că soțul celui declarat mort este necăsătorit. în cazul în care acesta din urmă s-a recăsătorit, iar primul său soț se reîntoarce, comunitatea de bunuri a primei căsătorii a existat până în ziua încheierii celei de-a doua, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință.
Raporturile patrimoniale generate de prima căsătorie vor supraviețui dacă cea de-a doua căsătorie a fost încheiată prin fraudarea legii, respectiv soțul celui declarat mort a fost de rea- credință și a cunoscut faptul că primul său soț trăiește.
În cazul desființării căsătoriei, efectul retroactiv al acestei sancțiuni face ca regimul comunității să nu fi existat, astfel că toate bunurile achiziționate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziționarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanță sau va fi considerat coproprietar, dacă partea sa din bunuri în discuție a fost determinată, nefiind îndeplinite condițiile pentru aplicarea prezumției de comunitate. Această soluție este însă aplicabilă numai în raporturile dintre soți. în raporturile cu terții care au încheiat cu unul dintre soți un act anterior desființării căsătoriei, nulitatea nu poate fi opusă, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în constatarea nulității sau în anulare ori terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. în cazul căsătoriei putative, raporturile patrimoniale dintre soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor referitoare la divorț.
Concubinajul nu și-a găsit reglementarea nici în noul Cod civil, de aceea nu i se vor aplica regulile referitoare la căsătorie. Aceasta înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor intra în proprietatea exclusivă a fiecăruia sau în coproprietatea celor doi, dacă au contribuit la achiziționarea lor. Modalitatea în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor
respective urmează a fi lămurită prin probe, nefiind aplicabilă prezumția de comunitate.
Pentru a stabili dacă un bun aparține comunității sau este propriu al unuia dintre soți, este necesar să se stabilească și momentul dobândirii acestuia. Sub acest aspect, în doctrina și practica născute sub imperiul Codului familiei au existat discuții referitor la drepturile de creanță în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, imobilele dobândite pe baza unui contract de construire, actele juridice afectate de modalități și bunurile achiziționate cu plata prețului în rate.
Referitor la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, s-au exprimat mai multe opinii: prima a susținut că simpla dobândire a unui drept de creanță marchează momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului ce alcătuiește obiectul acelei creanțe este dobândit ulterior; o altă opinie a susținut că dreptul de creanță, respectiv dreptul de proprietate intră în comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii, bunuri comune. Ultima opinie subliniază aspectul intrării succesive a dreptului de creanță și a celui de proprietate în patrimoniul soților, în funcție de acestea urmând a se stabili natura juridică a bunului dobândit. Chiar dacă dreptul de proprietate se dobândește numai la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, credem că și dobândirea dreptului de creanță are o semnificație, mai ales dacă prețul a fost plătit integral la acest moment.
Dacă un bun a fost dobândit de un soț în timpul căsătoriei printr-un act juridic afectat de termen sau sub condiție rezolutorie, acel bun va intra în comunitate dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii. Dacă însă actul este afectat de o condiție suspensivă, bunurile nu fac parte din patrimoniul soților decât în situația în care condiția se realizează, chiar dacă acest eveniment are loc după desfacerea căsătoriei, pentru că împlinirea condiției are efect retroactiv.
Articolul 339 NCC consacră noțiunea de bunuri comune în devălmășie ale soților, noțiune consacrată de doctrina anterioară.
Proprietatea devălmașă reprezintă o modalitate a dreptului de proprietate care există atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane, fără ca vreuna dintre acestea să fie titulara unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune. în cazul căsătoriei, ea aparține soților și se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soți asupra bunurilor lor nu este determinat, deci nu se cunoaște cota-parte ce revine fiecărui soț, la fel ca și în cazul coproprietății de drept comun. Ea cuprinde drepturi și obligații, fiind o comunitate matrimonială, dar fără cote-părți, și aparține ambilor soți în devălmășie până la lichidarea comunității. Spre deosebire de Codul familiei, în care se regăsea proprietatea devălmașă ca o modalitate a dreptului de proprietate specifică exclusiv relațiilor dintre soți, noul Cod civil reglementează proprietatea comună în devălmășie în Titlul II al Cărții a III-a „Despre bunuri” și arată în art. 668 că, dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi, care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale, iar în cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.
Devălmășia este o formă a proprietății comune specifică numai căsătoriei și i se aplică prezumția de coproprietate instituită de art. 633 NCC, potrivit căreia, dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietate se prezumă până la proba contrară. Ea poate fi convențională sau legală, după cum soții au încheiat sau nu o convenție matrimonială. Datorită modului de reglementare a încheierii actelor juridice referitoare la bunurile comune, devălmășia are legătură și este influențată de condiția personală a soților, dar nu le afectează capacitatea de folosință sau de dispoziție.
Delimitarea devălmășiei de proprietatea comună pe cote-părți se face din mai multe puncte de vedere:
în cazul proprietății comune pe cote-părți, fiecare coproprietar este titular exclusiv al unei cote-părți și poate dispune liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară, iar în cazul devălmășiei, cota-parte ce revine fiecărui soț nu este determinată, ci se stabilește numai la lichidarea comunității, astfel că soții nu pot înstrăina partea ce le revine din bunurile devălmașe în timpul comunității;
potrivit art. 345 NCC, fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun, dar și de a face acte de conservare, de administrare și dobândire a bunurilor comune fără consimțământul expres al celuilalt soț. De asemenea, un soț poate face singur acte de dispoziție asupra mobilelor comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Doar actele de înstrăinare și grevare a imobilelor și a mobilelor supuse publicității speciale necesită acordul ambilor soți. în cazul coproprietății obișnuite, fiecare coproprietar poate folosi sau poate face acte de conservare referitor la bunul comun fără acordul celorlalți, în măsura în care nu schimbă destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari. Pentru actele de administrare se consacră principiul majorității, iar pentru actele de dispoziție principiul unanimității (art. 641 NCC);
în ceea ce privește izvorul devălmășiei și al coproprietății, acestea sunt identice, ele putând apărea prin efectul legii sau al unui act juridic (art. 667 NCC);
împărțirea proprietății comune pe cote-părți se face în raport de cotele dinainte cunoscute, pe
când, în cazul proprietății devălmașe, cotele nefiind cunoscute, ele urmează a fi stabilite la lichidarea comunității.
2.3. Bunurile proprii
Vechea reglementare ( art. 31 C. fam.).
Dacă art. 339 NCC instituie regula potrivit căreia bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul regimului comunității legale sunt bunuri comune în devălmășie, calitate care se prezumă, art. 340 reglementează excepția. Ca urmare, sunt bunuri proprii ale fiecărui soț cele opt categorii prevăzute la lit. a) – h). Calitatea de bun propriu trebuie dovedită și este determinată fie de destinația, fie de proveniența bunului respectiv. Așa cum s-a arătat în literatura juridică1, enumerarea este limitativă, nicio categorie neputând fi adăugată celor prevăzute de lege, întrucât este vorba despre o excepție ce trebuie strict interpretată și de un regim de comunitate în care bunurile comune trebuie să fie regula.
Bunurile comune și cele proprii ale soților alcătuiesc două mase de bunuri care relaționează, astfel că bunurile pot trece dintr-o categorie în alta, fie prin donație sau vânzare între soți, fie prin încetarea și lichidarea comunității în timpul căsătoriei, urmare a modificării regimului matrimonial. în primul rând, trebuie să remarcăm că nu au mai fost incluse în categoria bunurilor proprii bunurile dobândite înainte de căsătorie, pentru că acest lucru era evident. Inspirația codului pare a fi și în acest caz Codul familiei, deși se poate face o asemănare și cu art. 450-458 C. civ. Quebec, care prevăd că sunt bunuri proprii: bunurile dobândite înainte de regim, bunurile dobândite prin succesiune sau donație, bunul care înlocuiește un bun propriu și indemnizația de asigurare, hainele și hârtiile personale, diplomele, instrumentele de muncă, rentele, indemnizația pentru daunele morale și materiale, fructele bunurilor proprii, drepturile de proprietate intelectuală și industrială, mai puțin fructele și veniturile lor care sunt percepute sau scadente în timpul regimului matrimonial.
Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație [art. 340 lit. a)], cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres că ele vor fi comune. Aceste bunuri sunt considerate comune datorită faptului că fac obiectul unor acte juridice intuitu personae (legatul și donația) sau al devoluțiunii succesorale legale, care are la bază legătura de rudenie dintre defunct și moștenitor. Aceste bunuri sunt proprii datorită provenienței lor. Referirea la moștenire vizează moștenirea legală, în cadrul căreia devoluțiunea are în vedere clasele de moștenitori care vor culege moștenirea în ordinea și în cotele prevăzute de lege, iar referirea la legat vizează toate tipurile de legate care stau la baza moștenirii testamentare: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular. Legatul făcut unuia dintre soți rămâne bun propriu, chiar dacă transmițătorul a urmărit să i se asigure întreținerea și înmormântarea, sarcini la care a contribuit și soțul legatarului. Pentru sumele cu care a contribuit, dacă depășesc cheltuielile obișnuite ale căsătoriei, soțul care nu a beneficiat de legat va avea un drept de creanță.
În ceea ce privește donația, legiuitorul s-a referit la donațiile directe, indirecte, deghizate și la darul manual, fie că este vorba de un act între soți sau de o liberalitate provenind de la un terț. Dacă donația este cu sarcini, bunul ce a făcut obiectul său va fi propriu al soțului donatar numai în situația în care sarcina a fost executată din bunurile proprii. Dacă sarcina s-a executat din surse comune, bunul va fi propriu numai în măsura în care emolumentul său excede valorii sarcinii.
Prin excepție, aceste bunuri vor fi comune dacă dispunătorul, în cazul legatelor și al donațiilor, a prevăzut astfel. în cazul moștenirii legale, voința părților nu are un rol în acest sens, pentru că ea se deferă conform legii. Voința dispunătorului trebuie să fie expresă, ea putând fi cuprinsă în același act sau într-un înscris separat, anterior, simultan sau ulterior actului care constată liberalitatea4.
O problemă discutată viu în literatura juridică a fost cea a darurilor de nuntă. Aceste bunuri vor fi comune dacă este vorba despre darurile obișnuite ce se fac cu această ocazie în executarea unei convenții sociale. Caracterul de bun comun este dat de destinația bunului, aceea de a ajuta la constituirea vieții de familie și la comunitatea de bunuri a soților. Dacă însă este vorba despre sume mari de bani sau bunuri de valoare deosebită donate de părinții unuia dintre soți, acestea vor fi proprii, afară de cazul în care dispunătorul prevede expres că ele vor fi comune.
În cazul în care liberalitatea este făcută ambilor soți, cu mențiunea expresă ca bunul să devină comun, acesta va fi comun în devălmășie, și nu pe cote-părți, întrucât toate categoriile prevăzute de art. 340 NCC sunt excepții de la comunitatea de bunuri a soților, deci în cazul în care dispunătorul va prevedea expres că bunul este comun, se va aplica regula din art. 339.
Bunurile de uz personal (art. 340 lit. b). Caracterul de bunuri proprii este destinația lor, respectiv uzul personal al unuia sau altuia dintre soți. Legea nu cuprinde nici definiția acestei categorii și nici o enumerare exemplificativă, însă doctrina a elaborat o serie de condiții pe care bunul trebuie să le îndeplinească pentru a fi inclus în această categorie:
bunul să fie dobândit de unul dintre soți în scopul folosirii pentru uz personal, indiferent de proveniența sumelor cu care a fost achiziționat. Dacă bunul a fost dobândit prin donație de la celălalt soț, bunul va fi propriu, dar în temeiul art. 340 lit. a), și nu al lit. b) din același text legal. Dacă bunul propriu a fost achiziționat cu mijloace comune sau un soț a participat cu munca sa la achiziționarea unui bun propriu ai celuilalt soț, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanță fundamentat pe îmbogățirea fără just temei;
bunul trebuie să aibă destinația uzului personal și să fie efectiv folosit de unul dintre soți. Pentru calificarea bunului ca propriu, este necesară și folosința efectivă a bunului de către unul dintre soți. în funcție de situația materială a soților, de nivelul lor de trai și de valoarea bunului, obiectele de lux, bijuteriile sunt considerate bunuri proprii sau comune, aprecierea făcându-se de la caz la caz.
Într-o opinie, pe care nu o împărtășim, se susține că bijuteriile oferite de părinți sau de rudele apropiate ale unuia dintre soț celuilalt soț sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia dintre aceștia sunt bunuri comune dacă donația a fost făcută cu ocazia nunții. în primul rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (și nu în comun de către ambii soți), nu sunt cadouri făcute ambilor soți, chiar cu ocazia nunții, ci unuia dintre ei.
Pe de altă parte, nu se poate accepta nici ideea că astfel de bunuri sunt „destinate să formeze începutul patrimoniului comun al soților”. Cu atât mai mult, dacă bijuteriile sunt donate
cu ocazia nunții de către părinți, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri [art. 340 lit. c)]. Bunurile destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre soți, ca uneltele unui meșteșugar, instrumentul muzical în cazul unui muzician, biblioteca de specialitate etc., sunt bunuri proprii ale soțului care exercită profesia respectivă. Dacă bunul a fost cumpărat cu bani comuni sau prevenind de la celălalt soț, acesta din urmă va avea un drept de creanță pentru banii cu care a contribuit. Bunurile din această categorie își păstrează caracterul de bun propriu și după ce soțul care a exercitat profesia respectivă nu o mai practică (pentru că a schimbat-o sau a ajuns la vârsta pensionării), dar și în cazul în care un soț practică mai multe profesiuni simultan sau succesiv. Dacă însă schimbarea profesiei unui soț intervine nejustificat de des, iar bunurile destinate exercitării profesiei sunt valoroase, bunurile destinate profesiilor abandonate trebuie considerate ca făcând parte din comunitatea de bunuri, fiind vorba de adevărate investiții efectuate de soți.
Dacă soții au aceeași profesie și folosesc împreună bunurile destinate exercitării profesiei, opinia majoritară a fost în sensul că aceste bunuri sunt proprii sub forma coproprietății comune pe cote-părți.
Prin excepție, sunt bunuri devălmașe, și nu proprii, cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți ce aparțin unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri. Apartenența la un fond de comerț comun atrage pentru elementele sale componente aceeași calificare de bun comun, chiar dacă este vorba despre bunuri pe care un soț le folosește pentru exercitarea profesiei sale. Așa cum s-a remarcat deja, în aceste situații, lipsa unei reglementări clare ar putea aduce atingere independenței profesionale a unuia dintre soți atât timp cât celălalt soț ar putea, pe baza atributelor ce îi sunt conferite de lege asupra bunurilor comune, să dispună de aceste bunuri dacă sunt bunuri mobile pentru înstrăinarea cărora nu sunt prevăzute formalități de publicitate.
Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat [aer. 340 lit. d)]. Drepturile de autor au reprezentat întotdeauna un aspect controversat al raporturilor patrimoniale dintre soți. Codul familiei prevedea în art. 31 lit. d) că sunt bunuri proprii manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri. Formularea textului legal a impus concluzia că este bun propriu numai suportul în care s-a materializat opera științifică sau artistică, iar drepturile patrimoniale de autor sunt bunuri comune prin analogie cu salariul soților, care era considerat tot bun comun, soluția regăsindu-se și în practica fostului Tribunal Suprem. Cu toate acestea, au existat și păreri că sumele de bani primite pentru opere de creație intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere, și nu bun comun. Susținătorii acestei opinii au susținut că o astfel de activitate nu poate fi asimilată cu activitatea obișnuită al cărei rezultat să fie considerat bun comun. Tocmai caracterul excepțional al acestei activități, strict legată de capacitatea, de talentul și de efortul deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a considera contravalori bănești a activității de creație ca bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a lucrurilor în care s-a încorporat creația intelectuală nu aduce autorului nicio recompensă sau niciun stimulent material, de vreme ce sumele de bani și orice fel de recompensă vor fi socotite bun comun.
Noul Cod civil a prevăzut că drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor unuia dintre soți și asupra semnelor distinctive pe care acesta le-a înregistrat sunt bunuri proprii. Această categorie de bunuri este considerată bun propriu datorită activității creatoare pe care o presupune și efortului deosebit pe care un soț l-a depus pentru a obține acest rezultat. Reglementarea referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu poate fi înțeleasă fără o succintă analiză a dreptului de autor, care este un drept special, complex și succesiv. Este
un drept special, pentru că, așa cum am arătat, el poartă asupra unor bunuri deosebite, obținute de un soț datorită unui talent sau unui efort ieșit din comun, iar în conținutul său intră atât drepturi morale, cât și drepturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale sunt indicate în art. 12 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 și includ dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Drepturile morale și cele patrimoniale se exercită succesiv, ultimele fiind considerate bunuri proprii ale soțului autor al operei respective. în schimb, veniturile obținute din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității (art. 341 NCC).
Legiuitorul a fost atent la opiniile doctrinare și a preluat opinia majoritară, care a susținut că veniturile încasate în temeiul drepturilor de proprietate intelectuală trebuie asimilate cu salariul și considerate bun comun, această soluție fiind echitabilă, mai ales în situația în care un soț este angajat, iar celălalt nu, dar obține venituri din drepturi de proprietate intelectuală.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri [art. 340 lit. e)]. Premiile și recompensele sunt considerate bunuri proprii, pentru că sunt acordate pentru o realizare deosebită sau pentru o faptă personală ieșită din comun. în această categorie nu se includ primele sau premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au același regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă în mod excepțional, pentru merite deosebite.
În cadrul acestei categorii se includ și manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri. Ele reprezintă suportul material în care se exteriorizează drepturile de proprietate intelectuală și este firesc ca soțul autor să fie proprietar exclusiv asupra acestora, pentru că efortul său creator este cel care le-a generat.
În această categorie se includ deci bunurile în care s-a materializat opera, drepturile
patrimoniale de autor sunt tot bunuri proprii, dar în temeiul art. 340 lit. d), iar veniturile obținute în temeiul acestora și încasate în timpul comunității vor fi bunuri comune.
Indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți [art. 340 lit. f)]. Textul are în vedere două ipoteze. Prima este aceea în care a fost încheiată o asigurare de persoane în beneficiul unuia dintre soți, situație în care indemnizația de asigurare este bun propriu, indiferent cine sau cu ce bani a plătit primele de asigurare. Aceste sume sunt proprii atât înainte de încasare, când se prezintă ca drepturi de creanță, cât și după, datorită destinației pe care o au de a repara pagube exclusiv personale și de a reface capacitatea de muncă sau de a asigura existența persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. Dacă primele de asigurare au fost plătite de celălalt soț sau din bani comuni, soțul beneficiarului asigurării va avea numai un drept de creanță pentru sumele plătite cu acest titlu, și nu asupra despăgubirii primite pentru evenimentul asigurat.
Cea de-a doua ipoteză a textului legal se referă la despăgubirile cuvenite soțului care a fost victima unui delict, indiferent dacă prejudiciul produs a fost material sau moral. Acestea au aceiași regim ca și indemnizația de asigurare.
Această categorie de bunuri proprii nu se referă la asigurările de bunuri, în cazul cărora sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii după categoria din care fac parte bunurile asigurate.
Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora [art. 340 lit. g)]. Această categorie de bunuri proprii reprezintă o variantă reformulată a art. 31 lit. f) C. fam., însă esența reglementării se păstrează: textul reprezintă o aplicație a subrogației reale cu titlu particular și împiedică soții să schimbe natura juridică a bunurilor proprii sau comune pe care le dețin, în special cu scopul de a evita fraudarea drepturilor terților. Din interpretarea acestui text rezultă că vor fi bunuri proprii: bunurile obținute pe baza unui contract de schimb având ca obiect un bun comun, prețul unui bun propriu, bunul obținut cu acest preț, indemnizația de asigurare pentru prejudiciile suferite de un bun propriu etc.
Fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)]. Ultima categorie de bunuri proprii este cea reprezentată de fructele bunurilor proprii. Enumerarea sa în textul legal nu era necesară, întrucât
acestea ar fi fost oricum comune în baza principiului accesorium sequitur principale.
Capitolul III. Regimul separației de bunuri
3.1. Considerații generale
Regimul separației de bunuri era prevăzut de vechiul Cod civil român ca regim matrimonial de drept comun și a dăinuit pe teritoriul țării noastre până la intrarea în vigoare a Codului familiei, aplicarea sa fiind foarte extinsă, pentru că puține cupluri încheiau convenții matrimoniale, care presupuneau plata unor taxe fiscale prohibitive.
Regimul separației de bunuri poate avea sursă:
convențională, dacă prin convenție matrimonială, încheiată înainte sau în timpul căsătoriei, soții au ales să li se aplice acest regim matrimonial;
judiciară (motivat de atitudinea culpabilă a unuia dintre soți): la cererea unui soț căsătorit sub regimul comunității legale sau convenționale, dacă celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, instanța poate pronunța separația de bunuri (art. 370 NCC). Deși art. 385 alin. (2) NCC reprezintă o preluare a art. 262-1 C. civ. francez, în situația reglementată de acest text legal nu există o separație judiciară în sensul de regim matrimonial, ci mai degrabă este o încetare a regimului existent până la data separației în fapt.
Acest regim, care nu creează nicio comunitate patrimonială între soți și este în contradicție cu scopul ideal și moral al căsătoriei, prezintă o serie de avantaje și de dezavantaje. Avantajul principal este reprezentat de existența unei minime solidarități, numai în ceea ce privește obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor. în regimurile comunitare, riscul de a suporta din bunurile comune sau chiar din bunurile proprii (dacă este vorba despre o datorie contractată pentru cheltuielile căsătoriei sau pentru administrarea bunurilor comune) un debit la contractarea căruia soțul nu a participat este destul de mare.
Acest risc nu există în separație, pentru că patrimoniile soților sunt complet independente și nu se creează nicio masă de bunuri comune.
Un alt avantaj este modalitatea simplă în care se exercită gestiunea bunurilor și lichidarea regimului, ultima fiind condiționată de păstrarea unor evidențe stricte a bunurilor și a datoriilor.
Fiecare soț administrează, folosește și dispune singur de bunurile sale, iar dacă unul folosește bunurile celuilalt fără împotrivirea acestuia, are obligațiile unui uzufructuar.
Dezavantajul principal îl constituie crearea unei situații defavorizate pentru soțul care nu a desfășurat o activitate profesională, ocupându-se de menaj și de copii, sau care a avut o activitate mai puțin aducătoare de venit, dar a participat indirect la dobândirea bunurilor proprii ale soțului său. Soțul aflat în această situație va avea, la încetarea sau desfacerea căsătoriei, o situație net inferioară unuia care a beneficiat de regimul comunității. Noul Cod civil a încercat să reducă acest deficit prin instituirea creanței de participare și prin reglementarea muncii în gospodărie ca o contribuție la cheltuielile căsătoriei în partea corespunzătoare statutului matrimonial de bază.
În ai doilea rând, deși nu există mase de bunuri comune, soții trăiesc împreună și au interese, achiziții și afaceri comune, ceea ce face ca lichidarea să fie de fapt extrem de complicată, pentru că este necesară aplicarea regulilor specifice altor instituții pentru a efectua compensările între soți și a păstra egalitatea între aceștia, în plus, și acestui regim îi sunt aplicabile dispozițiile din statutul matrimonial fundamental, ceea ce creează un minim de comunitate, astfel că o separație totală și reală nu mai există astăzi.
Toate aceste dispoziții urmăresc să creeze totuși o comuniune între soți, întrucât ei sunt legați de dragoste și respect, așa cum este normal în căsătorie, și să reprime anumite tendințe individualiste care sunt incompatibile cu viața în cuplu.
Regimul separației își are izvorul în convenția matrimonială sau hotărârea judecătorească și asigură soților cea mai mare independență din punct de vedere al modului de exercitare a atributelor dreptului de proprietate asupra bunurilor proprii.
Funcționarea acestui regim nu este practic reglementată, singura dispoziție în acest sens fiind cea din art. 363 NCC referitoare la folosința bunurilor celuilalt soț, dar și aceasta nu instituie reguli proprii, ci trimite la dispozițiile referitoare la uzufruct. Ca urmare, relațiile dintre soți, pe de o parte, și dintre soți și terți, pe de altă parte, vor fi guvernate de regulile dreptului comun și de cele generale aplicabile tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial. Astfel, fiecare soț administrează, folosește și dispune singur de bunurile proprii, indiferent de data și modul lor de dobândire, iar în ceea ce privește bunurile comune pe cote-părți, se aplică regulile instituite pentru administrarea coproprietății. În relațiile cu terții se aplică
tot normele dreptului comun: proba se face prin înscris (inventarul prevăzut de art. 361 sau înscrisul constatator al operațiunii prin care s-a dobândit bunul), până la proba contrară, soțul posesor este prezumat proprietar, datoriile sunt persoanele, cu excepția celor contractate pentru cheltuielile obișnuite ale căsătorie și pentru creșterea copiilor.
Regimul analizat presupune cu necesitate separația activului și pasivului ce compun patrimoniile celor doi soți. Astfel, fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată. Din acest punct de vedere, nu are nicio relevanță data sau modul de dobândire a bunului respectiv.
Există însă situații în care un soț dobândește un bun folosind sume de bani sau bunuri ce aparțin celuilalt soț. în această situație, soțul achizitor al bunului trebuie considerat proprietar exclusiv, iar între soți trebuie clarificat titlul cu care suma sau bunul respectiv a ajuns în posesia achizitorului (împrumut, dar manual ca formă a donației, restituire împrumut etc.) și se vor aplica regulile specifice acestor acte juridice, inclusiv
Dacă suma a fost folosită în scopul acestei achiziții fără acordul său, devin aplicabile dispozițiile art. 363 alin. (2).
Dacă un soț construiește cu fondurile sale proprii pe terenul celuilalt soț, întrucât nu ne aflăm în regimul comunității, construcția va aparține soțului proprietar al terenului (art. 577 NCC). Soțul constructor va avea drepturile recunoscute în cazul accesiunii constructorului, de bună sau de rea-credință, după caz.
Alineatul (2) al art. 360 NCC se referă la lichidarea regimului separației.
Din păcate, acest alineat, care nu a existat în forma inițială a Codului civil, ci a fost introdus numai prin Legea de punere în aplicare, introduce o serie de noțiuni care nu se mai regăsesc în altă parte a Codului și care vor suscita numeroase discuții în doctrină și litigii în practica judiciară. Astfel, se vorbește despre mase de achiziții nete și creanța de participare, fără a detalia noțiunile sau fără a face cel puțin o trimitere la dispoziții asemănătoare.
În ceea ce privește prima noțiune, masa de achiziții netă trebuie să înțelegem că reprezintă masa de bunuri dobândită de fiecare dintre soți în timpul regimului matrimonial (incluzând bunurile proprii și pe cele în coproprietate pe cote-părți), din care se deduce pasivul, respectiv datoriile rezultând din cheltuielile căsătoriei, inclusiv cele pentru creșterea copiilor și datoriile în legătură cu bunurile ce compun masa de bunuri respectivă(plata prețului, impozit etc.).
Creanța de participare este, așa cum rezultă din textul analizat, o cotă din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură. Cota poate fi stabilită de soți, de comun acord, prin convenția matrimonială prin care au ales regimul separației, sau, în lipsa vreunei stipulații în acest sens, creanța de participare va fi de jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete.
Legiuitorul român a înțeles ca, în afara dispozițiilor de natură comunitară care se aplică tuturor regimurilor matrimoniale cuprinse în statutul matrimonial fundamental (mandat, locuința familiei, contribuția la cheltuielile căsătoriei), să introducă această dispoziție referitoare la lichidarea regimului separației, dispoziție care, în lipsa unei stipulații exprese a soților, va atrage egalizarea averii dobândite de soți în timpul regimului, indiferent care au fost venitul și contribuția lor.
Existența acestei dispoziții este de natură să oblige soții căsătoriți sub regimul separației să fixeze ei înșiși cota ce se cuvine fiecăruia sau să îi descurajeze să aleagă acest regim matrimonial.
Din punctul de vedere al lichidării, regimul separației se aseamănă cu societatea, lichidarea acesteia făcându-se în același mod, prin plata datoriilor sociale, restituirea aporturilor și împărțirea excedentului rămas în urma lichidării (art. 1945-1946 NCC).
Prin modul de reglementare a modalității de lichidare a regimului separației, legiuitorul a introdus de fapt un al patrulea regim matrimonial, cel al societății de achiziții.
3.2. Inventarul bunurilor mobile
La adoptarea regimului separației este obligatorie întocmirea unui inventar al mobilelor proprii, indiferent de modul de dobândire.
Dispoziția se referă la bunurile mobile asupra cărora soții dețin un drept de proprietate la data încheierii convenției matrimoniale prin care au ales regimul separației, indiferent dacă le-au dobândit înainte sau în timpul căsătoriei (aceasta în cazul în care regimul separației se adoptă prin modificarea regimului inițial).
Inventarul se întocmește de către notarul public, nefiind posibilă constatarea lui prin înscris sub semnătură privată, ca în cazul regimului comunității.
Scopul inventarului este acela de a face dovada calității de bun propriu al bunurilor, folosite în comun, în raporturile dintre soți și terți, mai ales dacă este vorba despre creditorii personali ai celuilalt soț, dar și de a simplifica lichidarea regimului, pentru că, în lipsa inventarului, mobilele ar fi destul de greu de separat, pentru că în timpul regimului ele sunt, de regulă, destinate folosinței comune.
Inventarul se poate întocmi și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri. Această dispoziție este facultativă și destul de greu de realizat, în primul rând, textul nu indică dacă acest inventar se poate face și prin înțelegerea soților sau numai de către notar. Din locul în care este amplasat și prin coroborare cu alin. (3), rezultă concluzia că și acest inventar ar trebui efectuat de notar, însă este dificil, dacă nu imposibil de admis ca soții să se prezinte periodic la notar pentru inventarul mobilelor. De aceea, apreciem că, de lege ferenda, inventarul bunurilor mobile dobândite în timpul separației de bunuri ar trebui să se poată face de către soți și prin act sub semnătură privată.
Indiferent dacă inventarul cuprinde bunurile proprii dobândite înainte sau în timpul separației, pentru a fi opozabil față de terți, inventarul se anexează la convenția matrimonială, supunându-se acelorași formalități de publicitate ca și aceasta.
În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor. Deși inventarul este obligatoriu pentru bunurile proprii dobândite anterior regimului comunității, legiuitorul a reglementat și ipoteza în care, din culpa părților sau a notarului, inventarul nu s-a întocmit sau nu au fost îndeplinite formele de publicitate. Pentru această situație s-a instituit prezumția iuris tan- tum că dreptul de proprietate aparține soțului posesor. Dacă posesia este exercitată în comun, de exemplu, în cazul mobilelor și obiectelor gospodăriei casnice, bunul va fi prezumat că aparține soților în coproprietate.
Prezumția se aplică și bunurilor dobândite în timpul separației, în lipsa inventarului sau a probei contrare realizate prin alt mijloc de probă. Dispoziția din alin. (4) nu reprezintă o derogare, ci o aplicație specială a regulii generale că, în privința bunurilor mobile, posesia valorează titlul.
Astfel, dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.
Deși această dispoziție este inclusă într-un articol cu denumirea „Inventarul bunurilor mobile”, apreciem că ea se referă și la bunurile imobile. Această concluzie este evidentă și ar fi absurd să se susțină că pentru actele ce au ca obiect bunuri mobile este obligatorie prezentarea înscrisului autentic în cazul
donațiilor, de exemplu, iar pentru același act având ca obiect un imobil, dovada s-ar putea realiza și în alt mod. Dispozițiile referitoare la probă au fost raportate la bunurile mobile, pentru că dovada acestora este mai dificil de făcut, neexistând obligativitatea formei scrise pentru actele de dobândire și formele de publicitate instituite în cazul imobilelor.
Bunurile proprietate comună pe cote-părți
Așa cum am anticipat deja, dacă la dobândirea unui bun participă ambii soți, bunul va fi proprietatea comună pe cote-părți a acestora. Cotele-părți sunt prezumate egale până la proba contrară, care, potrivit art. 634 alin. (2) NCC, nu se poate face decât prin înscrisuri. Administrarea, folosința și dispoziția asupra acestor bunuri se exercită potrivit dreptului comun (art. 635 și urm. NCC).
Posesia comună a soților asupra unui bun, în cazul în care nu s-a efectuat inventarul, generează o prezumție de comunitate.
Folosința bunurilor celuilalt soț
Ca și celelalte regimuri matrimoniale, regimul separației se grefează pe existența căsătoriei, care presupune relații de încredere și conviețuire între soți. în situația în care unul dintre soți folosește bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă, legiuitorul a instituit pentru primul soț obligațiile unui uzufructuar. Ca urmare, soțul care folosește un bun ce nu îi aparține trebuie să respecte destinația bunului, să îl despăgubească pe celălalt soț pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunului, să efectueze reparațiile de întreținere a bunului, reparațiile mari revenind soțului proprietar, să suporte toate sarcinile și cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosința bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor, să plătească primele de asigurare a bunului, dacă acesta este asigurat, să îl înștiințeze pe proprietar despre orice uzurpare a fondului sau contestare a dreptului de proprietate. în schimb, soțul care folosește aceste bunuri nu este obligat să reconstruiască bunul pierit din cauza vechimii ori din caz fortuit și nici să plătească datoriile pentru care fondul este ipotecat, cheltuielile și sarcinile proprietății (impozite, taxe etc.).
În cazul soților nu sunt aplicabile dispozițiile art. 723, art. 726 și art. 727 NCC care se referă la inventarierea bunurilor la preluare, constituirea garanției pentru îndeplinirea obligațiilor și numirea unui administrator în cazul în care nu poate depune garanția.
Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, soțul ale cărui fonduri sau bunuri sunt folosite poate alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Pentru a nu afecta securitatea circuitului civil și drepturile dobândite de terții de bună-credință, teza a II-a a acestui alineat prevede că proprietatea nu poate fi reclamată, dacă aceasta este opțiunea soțului ale cărui bunuri au fost utilizate fără drept, decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit.
După acest moment, pentru protejarea terților de bună-credință, soțul nu mai poate cere decât daune-interese de la celălalt soț. Prin excepție, dacă terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț, se poate reclama proprietatea bunului și din mâinile terțului. Dovada relei-credințe trebuie făcută de soțul titular al bunurilor utilizate fără acordul său, pentru că buna-credință se prezumă.
Răspunderea pentru obligațiile personale
Pe toată durata regimului separației, patrimoniile soților sunt separate și sub aspectul pasivului, aceasta fiind trăsătura care creează soților un avantaj comparativ cu regimul comunității, în care soții au și datorii comune, chiar dacă numai prin excepție și limitativ prevăzute de lege.
Ca urmare, datoriile pe care fiecare soț le avea înainte de nașterea efectelor regimului matrimonial sunt și rămân proprii, indiferent dacă sunt obligații contractuale sau delictuale, simple sau afectate de modalități.
De asemenea, obligațiile născute în sarcina oricărui soț prin acte săvârșite în timpul regimului separației sunt proprii, celălalt soț neputând fi ținut de acestea în niciun fel. Acest text legal consacră încă o dată principiul independenței patrimoniale a soților căsătoriți sub regimul separației.
De la această regulă există o serie de excepții. O primă excepție este aceea în care un soț, singur, își asumă o obligație pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei sau pentru creșterea și educarea copiilor. În acest caz, soții răspund solidar, cu toate bunurile lor, dacă suma respectivă a fost efectiv cheltuită în scopul arătat mai sus.
Soțul nedebitor poate face dovada că cheltuiala a fost inutilă sau excesivă, caz în care solidaritatea este îndepărtată, total sau parțial, după caz.
Dacă obligația are acest scop, răspunderea este solidară și atunci când a fost contractată de un singur soț, dar și atunci când au contractat-o soții împreună, chiar dacă în act nu s-a stipulat expres solidaritatea. Pentru acest gen de datorii, solidaritatea soților este legală.
A doua excepție de la separația pasivului apare în cazul în care soții decid în acest sens. Având în vedere că art. 317 NCC permite soților să încheie între ei orice act juridic, înseamnă că prin convenția lor ei pot decide ca anumite obligații, indiferent de scopul pentru care au fost contractate, să fie solidare. Prevederea trebuie să fie expres prevăzută și în actul încheiat cu un terț, altfel nu se prezumă și trebuie dovedită de acesta.
O altă excepție poate apărea atunci când soții sunt asociați într-o societate care antrenează acest tip de răspundere pentru obligațiile sociale (societatea în nume colectiv sau comanditații în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acțiuni).
Dreptul de retenție
La încetarea regimului separației, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.
Dreptul de retenție își găsește reglementarea în art. 2495-2499 NCC, articolul analizat fiind o aplicație specială a acestuia.
Încetarea regimului separației are loc la încetarea sau desfacerea căsătoriei ori la modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei. La acest moment ia naștere, în temeiul legii, dreptul de retenție, care poartă asupra bunurilor proprii ale celuilalt soț și asupra cotei-părți care revine acestuia din bunurile deținute în coproprietate.
În privința datoriilor pentru care un soț poate invoca dreptul de retenție Codul civil nu distinge, deci urmează să considerăm că această garanție intervine pentru orice datorie pe care soții o au unul față de altul, indiferent de sursa acesteia și chiar dacă nu are legătură cu regimul matrimonial sau cu bunul reținut. Astfel de datorii pot fi: creanța de participare, compensația stabilită potrivit art. 328, prestația compensatorie sau despăgubirile prevăzute de art. 390 și art. 388, un împrumut nerestituit, daunele – interese ce pot fi solicitate în baza art. 363 alin. (2), un preț neachitat etc.
Capitolul IV. Regimul comunității convenționale
4.1. Considerații prealabile
În reglementarea regimurilor matrimoniale, Codul civil nu a dat deplină libertate de acțiune soților. La încheierea căsătoriei sau ulterior, aceștia pot alege între regimul comunității legale, care nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale, regimul separației, cu varianta participării la achiziții, și regimul comunității convenționale.
Acesta din urmă este reglementat de trei articole, iar regulile sale se completează cu dispozițiile regimului comunității ilegale. în fapt, este vorba despre regimul comunității legale, căruia soții, prin convenția matrimonială, îi pot aduce derogări, în condițiile și limitele prevăzute de art. 367 NCC.
Acesta permite soților să reglementeze prin convenția matrimonială unul sau mai multe dintre aspectele prevăzute expres și limitativ și care se referă la: compunerea maselor de bunuri pe care soții le au în comunitate; limitele în care se exercită actele referitoare ia bunurile soților și lichidarea regimului.
Derogările pe care soții le pot aduce prin convenția matrimonială sunt limitate, ei trebuind să respecte și dispozițiile impuse prin regimul primar imperativ.
Regimul comunității convenționale este o specie a regimului comunității legale, astfel că, în măsura în care prin convenția matrimonială nu s-au reglementat anumite aspecte privind drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial ale soților, se va aplica regimul de drept comun, completat și cu dispozițiile ce alcătuiesc statutul matrimonial fundamental.
4.2. Obiectul convenției matrimoniale
Dacă soții înțeleg să adopte regimul comunității convenționale, ei au libertatea de a stabili prin convenția matrimonială aspectele prevăzute la lit. a) – e) ale art. 367 NCC, iar regimul matrimonial se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității ilegale. De asemenea, sunt incidente dispozițiile statutului matrimonial fundamental referitoare la independența soților, gestiunea bunurilor, locuința familiei și cheltuielile căsătoriei.
Primele două clauze se referă la compunerea comunității și permit soților fie să includă bunuri sau datorii care în mod firesc nu intră în masa bunurilor comune, fie să excludă bunuri sau datorii ce fac parte în mod tradițional din comunitate.
a) Prima teză legislativă, cuprinsă la lit. a), permite soților includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și c). Aceasta înseamnă că, în afara bunurilor dobândite de oricare dintre soți în timpul regimului comunității, care fac parte în mod tradițional din comunitatea devălmașă, soții pot să includă în aceasta o parte sau toate bunurile sau datoriile prezente ori viitoare, indiferent de modul în care au fost dobândite. Rezultă că soții pot opta pentru o comunitate universală, formă care există și în alte sisteme de drept și care reprezintă ansamblul bunurilor mobile și imobile, prezente și viitoare, dobândite de soți cu titlu gratuit sau oneros.
Comunitatea universală a fost deschisă opțiunii soților numai după adoptarea Legii de punere în aplicare, în forma sa inițială textul referindu-se la posibilitatea includerii în comunitate a „unor” bunuri și nefăcând nicio referire la datorii.
Nu pot fi incluse în comunitate bunurile de uz personal și bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri. Menținerea lor în afara comunității are ca scop păstrarea unui minim de independență, în special profesională, a soților și nu afectează existența regimului comunității universale.
În doctrină s-a susținut că soții nu vor putea hotărî includerea în activul comunitar a bunurilor primite cu titlu gratuit referitor la care donatorul a prevăzut să fie proprietatea exclusivă a unui singur soț, întrucât liberalitățile sunt acte intuitu personae, făcute în vederea persoanei gratificate. în ceea ce ne privește, susținem opinia contrară. Soții pot include în comunitatea convențională și bunurile dobândite cu titlu gratuit, pentru că, după acceptarea bunului, acesta intră în patrimoniul lor, iar ei pot dispune liber de bun, inclusiv sub forma unei donații către celălalt soț, pentru că, în ultimă instanță, convenția de lărgire sau restrângere a comunității reprezintă o liberalitate. Referitor la aceste acte, mai precizăm că ele își păstrează caracterul revocabil.
Lărgirea comunității se poate realiza și tacit, prin prezumția de comunitate instituită pentru bunurile mobile prin art. 343 alin. (3) NCC. Astfel, dacă bunurile dobândite de un soț înainte de căsătorie nu au fost inventariate la intrarea în regimul matrimonial, iar soțul proprietar nu dorește sau nu poate să facă dovada proprietății sale exclusive, bunul este prezumat comun. Extinderea comunității prin astfel de mijloace este permisă dacă nu se face în frauda creditorilor personali ai soțului proprietar.
În ceea ce privește datoriile, noul Cod civil, în forma modificată prin Legea de punere în aplicare, permite orice modificare convențională a dispozițiilor privitoare la regimul juridic ai datoriilor soților. Această soluție este logică și realizează simetria de regim juridic între activ și pasiv, pentru că a permite doar extinderea activului ar însemna o îngreunare a situației creditorilor proprii ai soților, care văd cum bunuri proprii ale soților trec în comunitate, fără a avea posibilitatea unei urmăriri directe, ci doar prin împărțirea bunurilor comune, soluție costisitoare și de durată.
b) Cea de-a doua clauză pe care soții o pot formula în procesul de modelare a comunității convenționale se referă la restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite sau, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei. Soții au deci deplina libertate de a exclude din comunitate orice bunuri, fără nicio excepție, și obligațiile, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c) (obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei). Această clauză care poate fi cuprinsă în convenția matrimonială prin care soții aleg regimul comunității legale este total diferită de concepția consacrată de Codul familiei, sub imperiul căruia doctrina a apreciat unanim că o astfel de convenție este lovită de nulitate absolută. Noul Cod civil permite soților să stabilească de comun acord natura juridică a datoriilor lor și, implicit, modalitatea în care acestea vor fi suportate, indiferent dacă este vorba despre datoriile prezente sau cele viitoare.
În convenția matrimonială soții pot prevedea obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare. Articolul 345 alin. (2) NCC, care se referă la regimul comunității legale, arată că fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune. În regimul comunității convenționale se poate deroga de la această dispoziție și, pentru anumite acte de administrare, identificate fie prin bunul la care se referă, fie prin perioada în care se efectuează, să fie necesar acordul ambilor soți.
Dispoziția analizată reprezintă o limitare a puterilor pe care legea le acordă soților asupra bunurilor comune și impune gestiunea comună a unor bunuri ce fac parte din comunitatea de bunuri a soților. Această limitare a gestiunii nu se poate conveni în privința bunurilor proprii ale soților, pentru că dispoziția art. 342 care prevede că fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii este una imperativă, urmărind să mențină independența și egalitatea soților. Pentru a fi valabilă, convenția privind obligativitatea acordului ambilor soți la încheierea anumitor acte de administrare trebuie să indice actul sau actele pentru care este necesară gestiunea comună sau să individualizeze în alt mod actele pentru care este obligatoriu acordul comun: prin indicarea unui anumit bun ce face obiectul actelor respective, a unei perioade. Considerăm că nu ar fi valabilă o clauză generală și definitivă prin care să se impună ca, pe toată perioada regimului, toate actele de administrare să fie încheiate cu acordul ambilor soți, întrucât legiuitorul a indicat expres că gestiunea comună poate viza numai anumite acte de administrare, deci nu toate actele de acest gen. Ca urmare, concluzia este impusă de interpretarea literală a textului analizat.
Legiuitorul indică expres că actele la care se referă și pentru care soții pot face să se exercite o gestiune comună sunt actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care un bun se întreține și se pune în valoare, de exemplu, contractul de închiriere pe durată determinată, acțiunea în evacuare, repararea unui bun etc. Ele au o relevanță mai mică decât actele de dispoziție, iar referitor la acestea legiuitorul nu s-a exprimat în niciun sens. Această scăpare a legii va crea situații inadmisibile în practică. Soții vor putea conveni ca anumite acte de administrare să poată fi încheiate doar cu acordul expres al ambilor soți, însă nu vor putea aplica o soluție identică și pentru actele de dispoziție asupra bunurilor comune (este vorba despre înstrăinarea cu titlu oneros a bunurilor comune și de dobândirea bunurilor comune). Susținem această soluție, întrucât am arătat că enumerarea din art. 367 este una limitativă, clauzele pe care le cuprinde fiind derogatorii de la comunitatea legală. Așa fiind, dispozițiile analizate nu se pot extinde și la actele de dispoziție, chiar dacă interpretarea a fortiori ratione ar conduce spre această concluzie.
Dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă. Imposibilitatea poate fi fizică, psihică sau socială.
Dacă unul dintre soți, încălcând obligativitatea gestiunii comune, încheie un act referitor la bunurile comune fără acordul celuilalt soț, actul va fi lovit de nulitate relativă, potrivit art. 347 NCC.
c) O altă clauză ce poate fi inclusă în convenția matrimonială de alegere a regimului comunității convenționale este clauza de preciput. Această dispoziție nici nu era necesară, deoarece clauza de preciput este reglementată în partea generală referitoare la regimurile matrimoniale, deci este evident că ea poate fi inclusă în convenția matrimonială indiferent de regimul matrimonial ales.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității.
d) În final, convenția matrimonială poate să cuprindă modalități privind lichidarea comunității convenționale.
În această categorie de clauze se include și cea privind preciputul, pentru că acesta produce efecte tot cu ocazia lichidării comunității. Lichidarea regimurilor matrimoniale este reglementată de norme dispozitive, în mod tradițional ea putându-se face prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară (art. 320 NCC). Clauzele privind lichidarea au un rol foarte important, pentru că ar putea facilita desfășurarea proceselor de împărțire a bunurilor soților. în acest scop, soții ar putea să prevadă cote inegale de contribuție la dobândirea bunurilor comune sau cote egale, deși contribuția a fost diferită. Includerea în convenția matrimonială a unei clauze care să prevadă cote inegale de proprietate pe baza cărora să se realizeze lichidarea regimului matrimonial și partajul este permisă și nu încalcă principiile căsătoriei, pentru că, în fapt, este posibil ca soții să aibă contribuții inegale la dobândirea patrimoniului comun, astfel că și cotele finale de proprietate trebuie să reflecte această contribuție.
Capitolul V. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial
Modificarea regimului matrimonial poate surveni urmare a voinței soților, pe cale convențională, sau datorită culpei unuia dintre ei, pe cale judiciară. Modificarea judiciară a regimului matrimonial este inspirată de instituția similară reglementată prin art. 488-491 C. civ. Quebec și presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
– soții să fie căsătoriți sub regimul comunității legale sau convenționale, pentru că numai acestea presupun o gestiune comună a bunurilor care ar putea pune în pericol interesele familiei;
unul dintre soți încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. Această chestiune este una de fapt, care trebuie apreciată de instanța competentă în concret, în fiecare caz în parte;
să existe o cerere a soțului nevinovat, în această materie instanța neputând acționa din oficiu, fără sesizare formulată de singura persoană îndreptățită la acțiune. Textul acordă acest drept numai soțului, deci separația nu poate fi cerută de creditori [art. 372 alin. (1) prevede expres acest lucru], dar ei pot interveni în cauză.
În același timp cu separația judiciară, instanța va proceda și la lichidarea comunității, efectuând partajul bunurilor comune. Această operațiune este firească: regimul comunității legale sau convenționale sub care soții s-au căsătorit încetează și, pentru viitor, li se va aplica regimul separației, deci masa bunurilor comune trebuie partajată, pentru că o astfel de categorie nu va mai exista în noul regim matrimonial aplicabil soților.
Îndeplinirea formalităților de publicitate și efectuarea inventarului bunurilor mobile sunt necesare și în cazul modificării judiciare a regimului matrimonial. Considerăm că în cazul separației judiciare este suficient ca instanța să ia act de inventarul efectuat, nefiind necesar să se apeleze la notarul public pentru această formalitate.
Separația judiciară are ca efect principal încetarea regimului matrimonial anterior și aplicarea regimului separației de bunuri reglementat de art. 360-365. Efectele separației se produc de la data formulării cererii de separare judiciară de către unul dintre soți, cu excepția situației în care instanța dispune ca efectele să se aplice de la data despărțirii în fapt.
Pentru a aplica retroactiv aceste efecte, trebuie să existe o cerere în acest sens, cererea putând fi formulată de oricare dintre soți, deci și de soțul vinovat de separarea judiciară.
Măsura separației judiciare este definitivă, instanța neputând reveni asupra ei, însă nimic nu îi oprește pe soți ca, în baza art. 369 NCC, să modifice convențional acest regim și să revină
la comunitate, cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă impuse de acest text legal.
În ceea ce privește terții față de convenția matrimonială, codul se referă în primul rând la creditori, care sunt cei mai interesați în cunoașterea regimului matrimonial sub care sunt căsătoriți soții și cei ale căror interese pot fi afectate de modificarea regimului.
Creditorii nu pot cere separația de bunuri, respectiv nu pot cere modificarea judiciară a regimului matrimonial, dar ei pot cere partajul în timpul comunității în temeiul art. 358 NCC, dacă datoria proprie a unuia dintre soți nu poate fi acoperită din bunurile acestuia și se impune împărțirea bunurilor comune. Faptul că creditorii nu pot cere modificarea judiciară a regimului se justifică prin aceea că ea urmărește protejarea intereselor familiei.
Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acțiunea revocatorie în termen de un an de la data ia care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. De asemenea, ei pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Din aceste dispoziții rezultă că și modificarea judiciară a regimului matrimonial este supusă formelor de publicitate pentru a fi opozabilă terților și că aceasta poate fi atacată de creditori pe calea acțiunii revocatorii sau pe cale de excepție, dacă este făcută în frauda lor.
5.1. Încetarea regimului matrimonial
Întrucât am arătat mai sus că regimul matrimonial este accesoriu căsătoriei, efectele sale încetează, în mod firesc, atunci când căsătoria nu mai există.
Disoluția căsătoriei are loc prin:
desființare, în cazul constatării nulității absolute sau anulării pentru nulitate relativă. Cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau cel mult concomitente cu încheierea căsătoriei, iar efectele se produc retroactiv, ex tune, chiar de la data încheierii căsătoriei;
desfacere prin divorț, situație care intervine pentru motive ulterioare încheierii căsătoriei și produce efecte numai pentru viitor;
decesul unuia dintre soți, iar efectele se produc numai pentru viitor.
Regimul matrimonial poate fi ales de viitorii soți prin încheierea convenției matrimoniale,
iar în lipsa acestei convenții devine incidență comunitatea legală. Indiferent de regimul matrimonial care guvernează relațiile patrimoniale dintre soți, acesta poate fi modificat în timpul căsătoriei, în condițiile legii (art. 369-372 NCC), și încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
5.2. Lichidarea regimului matrimonial
Modificarea sau încetarea regimului matrimonial presupune inevitabil lichidarea regimului anterior, lichidare ce se poate realiza prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Legea prevede reguli diferite pentru lichidarea celor trei tipuri de regim matrimonial reglementate, iar analiza acestora se va realiza în cadrul regimului matrimonial respectiv.
5.3. Lichidarea regimului comunității
Pe toată durata căsătoriei, soții sunt supuși regimului matrimonial care reglementează drepturile și obligațiile cu caracter patrimonial care le revin în această calitate. Având în vedere că legiuitorul nu a instituit principiul imutabilității convenției matrimoniale, regimul matrimonial poate fi modificat oricând în timpul căsătoriei, soții putând trece de la comunitate, legală sau convențională, la separație și invers. Ca urmare, încetarea regimului matrimonial este diferită de încetarea comunității și de lichidarea acesteia. în principiu, regimul matrimonial durează atât timp cât durează căsătoria și încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii (art. 319 NCC).
Înainte de căsătorie, soții pot încheia o convenție matrimonială prin care să aleagă unul dintre cele trei regimuri matrimoniale prevăzute de lege sau, dacă nu încheie o astfel de convenție, ii se va aplica regimul comunității legale. în timpul căsătoriei, soții care nu au încheiat o convenție matrimonială pot face acest lucru și pot alege regimul separației, cu consecința încetării comunității de bunuri existente până la acel moment. Bunurile dobândite până la acel moment rămân în devălmășie până la stabilirea cotei-părți de proprietate ce revine fiecărui soț, ca etapă prealabilă a lichidării comunității. Chiar dacă nu a încetat căsătoria, încetarea comunității face ca bunurile dobândite în viitor de către oricare dintre soți să fie bunuri proprii.
Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bunuri, mai ales că împărțirea se făcea, de regulă, după trecerea unei perioade de timp de ia desfacerea căsătoriei, a
fost controversată în literatura juridică anterioară, întrucât în Codul familiei nu existau prevederi exprese referitoare la încetarea regimului matrimonial sau a devălmășiei, ci doar un text extrem de sumar despre lichidarea comunității prin partaj (art. 36 C. fam.).
Din acest punct de vedere, s-a susținut fie că proprietatea comună în devălmășie se menține și după desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj, întrucât niciunul dintre soți nu are o cotă-parte determinată din bunurile comune ca în cazul indiviziunii, fie că proprietatea comună în devălmășie a soților se transformă, pe data desfacerii căsătoriei, în indiviziune de drept comun, pentru că nu mai există căsătoria, care este singurul izvor al devălmășiei.
O opinie cu susținere largă a fost cea care a socotit că este în afară de orice îndoială că dreptul de proprietate în devălmășie se menține și după desfacerea căsătoriei până la realizarea împărțirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că și în această perioadă dreptul fiecăruia dintre foștii soți este numai determinabil, nefiind „încă divizat, ci numai de esență divizibilă”, deci nu există o transformare de drept, odată cu desfacerea căsătoriei, a devălmășiei în indiviziune.
Exercitarea ei însă nu se mai realizează ca și în căsătorie, prezumția legală de mandat tacit reciproc nemaigăsindu-și aplicarea, căci nu mai există acele relații care au justificat-o. în concluzia ultimei opinii, se arată că, după desfacerea căsătoriei, dreptul de proprietate al soților își păstrează caracterul devălmaș din timpul căsătoriei, determinat fie și numai de faptul că partea fiecăruia nu este stabilită nici măcar printr-o cotă ideală, dar și de aceea că bunurile care formează comunitatea au fost dobândite în timpul căsătoriei, astfel că se mențin caracteristicile lor din momentul dobândirii până la realizarea împărțelii, numai că acest drept are un caracter sui generis, prin îmbinarea caracteristicilor indiviziunii de drept comun cu anumite elemente specifice, determinate de faptul că drepturile foștilor soți nu sunt încă divizate.
Această comunitate a fost denumită comunitate post matrimonială și a fost considerată a fi o proprietate comună de tranziție între proprietatea comună în devălmășie și proprietatea comună pe cote – părți.
Noul Cod civil consacră legislativ soluția menținerii devălmășiei, cu toate regulile sale, și după încetarea comunității, până la partaj, și, chiar dacă în textele privind aceste instituții nu introduce elemente de noutate față de legislația și practica anterioară, prezintă avantajul
incontestabil al unei reglementări explicite, ce nu mai suscită discuțiile anterioare. Potrivit Codului civil, la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. Dispoziția se regăsea într-o formă asemănătoare în art. 36 C. fam., care arăta că, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart prin învoiala soților sau prin hotărâre judecătorească. De lege lata, etapele presupuse de încetarea vieții în comun a soților sunt următoarele:
încetarea regimului matrimonial, indiferent dacă aceasta intervine ca urmare a încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei sau a modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei;
încetarea comunității, care presupune că elementele active și pasive dobândite până la acel moment își păstrează caracterul comun (bunurile rămânând în devălmășie), iar bunurile dobândite și datoriile contractate ulterior vor fi proprii ale soțului dobânditor. Referitor la comunitatea existentă, se aplică în continuare regulile regimului matrimonial al comunității legale compatibile cu situația soților. Astfel, dacă încetarea comunității a survenit în același moment cu încetarea regimului matrimonial, deci urmare a încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei, vor mai supraviețui numai dispozițiile referitoare la exercitarea prerogativelor proprietății devălmașe, nu și cele din statutul matrimonial de bază. în schimb, dacă încetarea comunității a fost urmarea trecerii convenționale a soților la regimul separației, vor fi aplicabile în continuare și regulile statutul matrimonial de bază, pentru că acestea au aplicare pe toată
durata căsătoriei;
lichidarea comunității sau partajul, în cadrul căruia fiecare soț își preia bunurile proprii, se împart bunurile comune după stabilirea cotei ce revine fiecărui soț și se regularizează datoriile. Lichidarea se realizează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. Această dispoziție prezintă ca element de noutate impunerea formei autentice notariale pentru înțelegerea soților referitoare la lichidare, formă care nu era cerută de legislația anterioară decât dacă în comunitate existau bunuri imobile. Cerința este considerată excesivă, în contextul în care, în dreptul comun, partajul voluntar trebuie să îmbrace forma autentică numai când are ca obiect bunuri imobile (art. 670, art. 680 NCC). în ceea ce ne privește, considerăm că prin introducerea acestei forme legiuitorul a voit să fie consecvent și a făcut aplicarea principiului simetriei formelor juridice, pentru că forma autentică este impusă și convenției matrimoniale, adică actului juridic care generează comunitatea. Dacă soții nu au încheiat o astfel de convenție, există totuși un act solemn cu privire la care să ne raportăm și care marchează începutul comunității, iar acesta este căsătoria.
Este adevărat că prevederea acestei forme nu era neapărat necesară și va genera cheltuieli inutile, mai ales atunci când soții au doar bunuri mobile și se înțeleg cu privire la împărțirea lor.
Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor și pune astfel capăt discuțiilor din doctrină. Supraviețuirea comunității se referă la bunurile deja dobândite și la obligațiile contractate până la acel moment, pentru care se vor aplica în continuare și regulile de gestiune specifice regimului comunității. Deci proprietatea asupra bunurilor comune rămâne devălmașă, cu toate caracteristicile acesteia, până la partaj. Mai mult, textul se completează cu cel al art. 357, care prevede că după divorț foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.
În cazul în care comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, iar obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire. Soluția este identică cu cele consacrate de practica judiciară sub Codul familiei.
5.4. Efectele încetării regimului comunității
Așa cum am arătat deja, regimul comunității poate înceta fie în timpul căsătoriei, prin modificarea regimului matrimonial, fie la sfârșitul căsătoriei, care poate avea loc prin încetare, desfacere sau desființare. După ce art. 355 alin. (3) NCC a reglementat situația încetării căsătoriei, art. 356 se referă la situația încetării regimului comunității de bunuri prin desfacerea căsătoriei. Textul urmează a se aplica și căsătoriei putative, în baza art. 304 alin. (2) NCC. Păstrarea devălmășiei până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecărui soț este firească, întrucât în situația bunurilor nu a intervenit nicio modificare, neexistând justificare pentru transformarea devălmășiei în indiviziune de drept comun. Oricum, de regulă, stabilirea cotei are loc prin același act sau în același proces prin care se realizează și lichidarea comunității sau partajul, deci devălmășia durează până la acest moment.
5.5. Lichidarea comunității. Partajul
Lichidarea comunității are loc prin partajul bunurilor comune, precedată de determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț și regularizarea datoriilor. Regularizarea datoriilor va avea la bază tot cota-parte ce revine fiecărui soț.
Evident că fiecare soț își preia bunurile proprii ca un efect firesc al dreptului de proprietate exclusivă pe care îl au soții asupra lor.
Cota-parte ce revine fiecărui soț din comunitate, respectiv din bunurile și datoriile comune se stabilește pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Se observă că legiuitorul a indicat un criteriu unic ce va fi raportat la două aspecte: dobândirea bunurilor și îndeplinirea obligațiilor comune, în timp ce Codul familiei nu prevedea niciun criteriu în acest sens. Criteriul care s-a impus în practica judecătorească a fost acela al contribuției efective a fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, acceptându-se și contribuția unuia dintre soți prin munca depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Reținerea unei cote egale bazate pe principiul egalității în drepturi și în lipsa unui text legal în acest sens a fost considerată inechitabilă, pentru că s-ar putea ajunge ia situația ca, oricât de mică ar fi contribuția unui soț la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuși, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Prezumția egalității cotelor a fost acceptată numai în cazul în care contribuția nu poate fi determinată.
Preluând toate aceste soluții din practica judiciară, legiuitorul a prevăzut contribuția soților drept criteriu pentru stabilirea cotei și a instituit prezumția legală relativă a contribuției egale a soților, care se aplică în lipsa probei contrare, deci și în cazul în care dovada altei proporții nu se poate face.
Este firească luarea în considerare a participării soților atât la dobândirea bunurilor, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, pentru că există posibilitatea ca un soț, prin veniturile și munca sa, să suporte integral cheltuielile căsătoriei, dar să nu aibă nicio contribuție la dobândirea bunurilor importante ale comunității, însă acest lucru nu îl poate lipsi de recunoașterea aportului la comunitate înțeleasă în sens larg.
Majoritatea soluțiilor consacrate de practica anterioară își păstrează actualitatea, ca urmare, se va ține seama și de faptul că unui dintre soți a distrus o parte dintre bunurile comune; că unul a folosit exclusiv o parte dintre bunuri după despărțirea în fapt; că valoarea avută în vedere la
partaj trebuie să fie cea de la data despărțirii în fapt; iar contribuția se va raporta la totalitatea bunurilor comune, și nu a fiecărui bun în parte. În principiu, inegalitatea veniturilor nu este determinantă, pentru că ea se poate compensa cu munca în gospodărie sau poate fi atenuată de faptul că unui dintre soți contribuie mai puțin decât celălalt, pentru că are alte obligații personale.
Despărțirea în fapt nu duce prin ea însăși la încetarea comunității, dar poate influența cotele, dacă unul dintre soți dobândește în această perioadă bunuri comune sau achită datorii ale comunității prin contribuție exclusivă.
Potrivit art. 385 alin. (2) NCC, oricare dintre soți sau amândoi pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt. în acest caz, bunurile dobândite de oricare dintre soți după separare sunt proprii.
Noul Cod civil cuprinde o secțiune referitoare la partaj în cadrul cărții a III – a „Despre bunuri”, iar dispozițiile acesteia se aplică și bunurilor aflate în devălmășie (art. 669-686). Potrivit acestor dispoziții, acțiunea de partaj este imprescriptibilă, deci încetarea devălmășiei poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească. Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.
Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar, iar dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia dintre coproprietari, la cererea acestuia;
vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
În ceea ce privește datoriile născute în legătură cu bunul comun, oricare dintre coproprietari poate cere stingerea acestor datorii care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul.
Suma necesară pentru stingerea acestor obligații va fi preluată, în lipsa unei stipulații contrare, din prețul vânzării bunului comun cu ocazia partajului și va fi suportată de către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia.
La efectuarea partajului se va avea în vedere valoarea de circulație pe care bunurile o au la data partajului, și nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat în comunitate1, pentru că uzura bunurilor se datorează utilizării în comunitate.
5.6. Partajul în timpul regimului comunității
Spre deosebire de Codul familiei, sub imperiul căruia regula era că partajul se face la desfacerea căsătoriei și numai prin excepție, pentru motive temeinice, împărțirea putea avea loc și în timpul căsătoriei, Codul civil permite partajul în timpul regimului comunității, atât prin bună învoială, cât și prin hotărâre judecătorească.
Pentru că regimul comunității poate înceta și în timpul căsătoriei prin modificarea convenției matrimoniale, înseamnă că partajul poate avea loc în orice moment, în timpul căsătoriei sau ulterior, împărțirea bunurilor în timpul căsătoriei nefiind condiționată de existența motivelor temeinice sau de intervenția instanței judecătorești.
Partajul în timpul căsătoriei presupune doar o împărțire a bunurilor comune, nu și o lichidare a regimului comunității. Această concluzie rezultă din faptul că textul legal prevede expres că în urma partajului pot rămâne bunuri comune, iar regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite.
Chiar și atunci când împărțirea se face prin act autentic în formă notarială, actul trebuie să cuprindă cotele de proprietate ce revin fiecărui soț, în caz contrar neexistând posibilitatea împărțirii propriu-zise.
Împărțirea bunurilor comune în timpul comunității poate fi cerută în cazul în care interesele unuia dintre soți sau ale terților necesită partajul, de exemplu, dacă unul dintre soți înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenția de a și le însuși; dacă unul dintre soți, după despărțirea în fapt, înstrăinează sau degradează bunurile comune; dacă creditorii personali ai unuia dintre soți nu își pot satisface creanța prin urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor etc. în literatura juridică s-a arătat că acest drept de urmărire aparține tuturor creditorilor personali, și nu numai celor chirografari, întrucât legea nu face nicio distincție.
Cererea de partaj formulată de creditorii personali trebuie corelată și cu regimul juridic al datoriilor soților, astfel că ei vor putea cere împărțirea bunurilor comune numai în măsura necesară acoperirii creanței lor și după ce au urmărit bunurile proprii ale soțului debitor. Dacă soțul debitorului nu invocă beneficiul de discuțiune, el va trebui ridicat de instanță din oficiu.
Din punct de vedere procedural, împărțirea poate fi cerută pe cale principală sau incidentală, inclusiv pe calea contestației la executare silită. întrucât partajul proprietății este posibil oricând în timpul căsătoriei și independent de existența vreunui motiv, este admisibil și partajul folosinței bunurilor comune. Fostul Tribunal Suprem a admis posibilitatea împărțirii fructelor bunurilor comune, iar soluția este cu atât mai actuală, cu cât noul Cod civil permite împărțirea totală sau parțială a bunurilor comune oricând, iar fructele reprezintă, practic, o parte din bunurile comune.
Procedura împărțirii bunurilor comune este aceeași, indiferent care este momentul la care se realizează partajul. Dispozițiile legale aplicabile sunt cele ale noului Cod de procedură civilă (art. 979-995) și ale Codului civil (art. 669-686).
Instanța competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile și indiferent dacă împărțirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acțiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat [art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC].
În cuprinsul cererii, reclamantul este obligat să arate, pe lângă mențiunile prevăzute la art. 194, persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza căruia acesta este cerut, toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează. La primul termen de judecată, dacă părțile sunt prezente, instanța le va lua declarație cu privire la fiecare dintre bunurile supuse partajului și va lua act, când este cazul, de recunoașterile și acordul lor cu privire la existența bunurilor, locul unde se află și valoarea acestora. în tot cursul procesului, instanța va stărui ca părțile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă această înțelegere se materializează (chiar dacă vizează numai o parte din bunuri), instanța va hotărî potrivit înțelegerii lor, fără a mai fi nevoie de încheierea unui act autentic notarial. Hotărârea de partaj va stabili bunurile supuse împărțelii, calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia și creanțele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii față de alții.
În principiu, împărțeala se face în natură, prin formarea loturilor și atribuirea lor. în cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă în bani. Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operații de măsurătoare, evaluare și altele asemenea, pentru care instanța nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se află, precum și persoana care le deține sau le administrează și, prin aceeași încheiere, instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta valoarea bunurilor și criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dacă bunurile sunt comod partajabile în natură și în ce mod, propunând, la solicitarea instanței, loturile ce urmează a fi atribuite. La formarea și atribuirea loturilor, instanța va ține seama, după caz, și de acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia din masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții sau îmbunătățiri cu acordul celorlalți coproprietari sau altele asemenea.
În cazul în care împărțeala în natură a unui bun nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică, la cererea unuia dintre coproprietari, instanța, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă ambii soți cer să li se atribuie bunul, instanța va ține seama de criteriile prevăzute la art. 987, anterior menționate.
Prin această încheiere se stabilește și termenul de plată, iar dacă termenul este respectat, instanța, prin hotărârea asupra fondului procesului, îi va atribui acestuia bunul. în cazul în care coproprietarul nu consemnează în termen sumele cuvenite, instanța va putea atribui bunul celuilalt coproprietar. Ținând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, instanța va putea să atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celuilalt coproprietari și termenul în care este obligat să le plătească.
La determinarea căruia dintre soți i se cuvine locuința construită împreună, instanțele urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceștia există, cât și posibilitățile fiecăruia dintre soți de a-și asigura o altă locuință, în practică s-a decis că faptul construirii de către soți a unei locuințe pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei nu este de natură a conchide, ab initio, ca locuința să i se atribuie proprietarului terenului, atâta vreme cât acesta are mai multe posibilități de dobândire a unei alte locuințe, indiferent cu ce titlu, în raport cu celălalt, care nu are nicio altă opțiune.
În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deși acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți coproprietari, instanța, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părți prin bună învoială ori de către executorul judecătoresc.
Dacă părțile sunt de acord ca vânzarea să se facă prin bună învoială, instanța va stabili și termenul la care aceasta va fi efectuată, în cazul în care vreuna dintre părți nu a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau dacă această vânzare nu s-a realizat în termenul stabilit, instanța, prin încheiere dată cu citarea părților, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc. încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronunțare.
În toate cazurile, asupra cererii de partaj instanța se va pronunța prin hotărâre. Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalți, precum și cele rezultate din vânzare vor fi împărțite de instanță potrivit dreptului fiecărui coproprietar.
În cazul în care partajul nu se poate realiza în niciuna dintre modalitățile prevăzute de lege, instanța va hotărî închiderea dosarului. Dacă se introduce o nouă cerere de partaj, încheierile de admitere în principiu nu au autoritate de lucru judecat.
Hotărârea de partaj are efect constitutiv. Odată rămasă definitivă și învestită cu formulă executorie, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu și poate fi pusă în executare, chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instanța nu a dispus în mod expres această predare.
Împărțirea bunurilor prezintă anumite aspecte specifice în cazul încetării căsătoriei, când sunt necesare două operații succesive, prima constând în determinarea cotei care se cuvine soțului supraviețuitor din masa bunurilor comune și a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de moștenitor, potrivit dispozițiilor noului Cod civil.
În cazul desființării căsătoriei, efectul retroactiv al nulității face ca regimul matrimonial să nu fi existat, cu excepția terților de bună-credință, în raport cu care efectele nulității căsătoriei nu pot fi invocate. în schimb, în cazul căsătoriei putative se vor aplica dispozițiile referitoare la divorț, chiar dacă numai unul dintre soți a fost de bună-credință.
Așa cum am mai arătat, după ce soții au optat pentru regimul comunității sau, în lipsa manifestării lor de voință, după ce se încheie căsătoria, ei trebuie să se supună dispozițiilor legale care reglementează regimul comunității legale și care are un caracter imperativ. Chiar dacă, în principiu, soții pot încheia între ei orice acte juridice, convențiile contrare dispozițiilor legii sunt lovite de nulitate absolută, în măsura în care nu sunt compatibile cu regimul comunității convenționale. Sub vechea reglementare s-a discutat dacă sunt valabile convențiile prin care bunurile proprii deveneau comune sau proprii ale celuilalt soț sau cele prin care bunurile comune treceau în proprietatea exclusivă a unuia dintre soți.
De lege lata, Cod civil permite vânzarea și donația între soți, credem că și actele enumerate anterior trebuie considerate valabile, cu singura condiție de a nu fi încheiate în dauna creditorilor personali sau comuni ai soților ori a altor terți.
Bibliografie
Legislație
Constituția României, republicată, publicată în: M. Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003
Noul Cod Civil, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie, intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările și completările ulterioare (M. Of. nr. 743 din 2 noiembrie 2009), cu modificările și completările ulterioare
Tratate, cursuri, monografii
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediția a VI-a, Ed. „All Beck”, București, 2001
I.P. Filipescu, A.l. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a 8-a, Ed. Universul Juridic, București, 2006
J. Revel, Regimes matrimoniaux, în Repertoire civil Dalloz, mai 2009
D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soți în lumina Codului familiei, Ed. Științifică, București, 1959
D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei 2012 conform noului Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012
C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012
Al. Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2007
I. Bunescu, I. Ulia, A. Bunescu, Notă la decizia civilă nr. 496/A/2002 a Curții de Apel București, în Dreptul nr. 2/2004
D. Lupulescu, A.M. Lupulescu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007
I. Boți, V. Boți, Codul civil din Quebec: sursă de inspirație în procesul de recodificare a dreptului civil român, în S.U.B.B. nr. 1/2011, http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2011.
P. Vasilescu, Propos a bâtons rompus sur les regimes matrimoniaux roumains, în S.U.B.B. nr. 1/2011, http://studia.law.ubbcluj,ro/articole.php?an= 2011.
C.M. Crăciunescu, M. Berindei, Convenția matrimonială. Considerații critice, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Comentarii, Ed. Universul Juridic, București, 2010
A. Ionașcu, Anularea hotărârii de declarare a morții prezumate a unei persoane a cărei moarte reală a fost constată anterior prin act de deces, în L.P. nr. 11/1960
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul RSR, Ed. Academiei, București, 1966
T. Bodoașcǎ, Regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în Dreptul nr. 1/2007
T.R. Popescu, Dreptul familiei, vol. I, București, 1960
I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Beck. București, 2008
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010
Gh. Comăniță, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, București, 2002
C. Hamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I (reeditare), Ed. „All”, București, 1996
T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Ministerul Învățământului și Culturii, București, 1960
Șt. Cocoș, Dreptul familiei, ediția a II-a, Ed. „Lumina lex”, București, 2003
Ph. Malaurie, L. Aynes, La famille, Ed. Defrenois, Paris, 2004
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Jurisprudență
D. Andrei, R. Petrescu, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune, R.R.D. nr. 11/1981
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1868/1982, în R.R.D. nr. 11/1983
Trib. jud. Bihor, dec. civ. nr. 1156 din 7 decembrie 1979, în R.R.D. nr. 5/1980
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1309/1976, în C.D. 1976
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 581/1974, în R.R.D. nr. 2/1975
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955
Cauza Sfrijan contra României, Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960
C.S.J., s. civ., dec. nr. 907/1993, în Dreptul nr. 7/1994
Trib. Mun. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1333/1990, în I. Mihuță, Culegere 1990
Trib, Suprem, s. civ,, dec. nr. 1542/1970, în R.R.D. nr. 8/1971
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960
C.S.J., s. civ., dec. nr. 907/1993, în Dreptul nr. 7/1994
Trib. Mun. București, s. a III-a civ., dec. nr. 1333/1990
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974
Trib. Mun. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 408/1990
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1862/1992
Trib. jud. Constanța, dec. civ. nr. 159/1992, în Dreptul nr. 5/1992
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1479/1972, în C.D. 1973
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1972, în R.R.D. nr. 8/1973
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1479/1972, în C.D. 1973
Trib. Mun. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 472/1992
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Matrimonial (ID: 129538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.