Regimul Juridic Matrimonialdocx

=== regimul juridic matrimonial ===

CUPRINS

Cuprins……………………………………………………………………………………………1

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………..3

Secțiunea I. Aspecte generale privind regimul juridic matrimonial…………….……………4

§1. Precizări prealabile………………….……..…………………………………………………………..4

§2. Istoricul regimurilor matrimoniale……………………………………………………………………..6

§3. Regimul matrimonial actual………………………………………………………………………………………10

§4. Alegerea, modificarea și schimbarea regimului matrimonial………………………………..12

§5. Aplicarea regimului matrimonial………………………………………………………………………13

Secțiunea a II-a. Regimul separației de bunuri ………………………………………………………………15

§1. Aspecte generale…………………………………………………………………………………………….15

§2. Temeiul juridic și caracterizarea separației de bunuri………….……………………….17

§3. Separația patrimoniilor……………………………………………………………………………….20

3.1.Precizări prealabile……………………………………………………………………………….20

3.2. Separația activului……………………………………………………………………………….20

3.3. Separația pasivului………………………………………………………………………………22

3.4. Dovada bunurilor………………………………………………………………………………..23

§4. Gestiunea bunurilor………………………………………………………………………………………..25

4.1. Bunurile și datoriile soților în regimul separației de bunuri………………………27

4.1.1. Mandatul contravențional dintre soți în regimul matrimonial al separației de bunuri…………………………………………………………………………………………………………32

4.2. Drepturile soților privind bunurile lor……………………………………………………33

§5. Încetare și lichidarea regimului ………………………………………………………………………..34

§6. Regimul participării la achiziții ……………………………………………………………………….35

6.1. Bunurile soților în regimul matrimonial al participării la achiziții……………..36

6.2. Datoriile soților în regimul matrimonial al participării la achiziții……………..36

6.3. Gestiunea bunurilor soților în regimul matrimonial al participării la achiziții………………………………………………………………………………………………………………………….37

6.4. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziții……..37

Secțiunea a III-a. Aspecte de drept comparat…………………………………………………………………39

§1. Dreptul german………………………………………………………………………………………………39

§2. Dreptul elvețian………………………………………………………………………………………………40

§3. Dreptul musulman…………………………………………………………………………………………..44

§4. Dreptul francez……………………………………………………………………………………………….46

§5. Common low………………………………………………………………………………………………….48

Concluzii………………………………………………………………………………………………………………………51

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………………..53

INTRODUCERE

Căsătoria este un contract care interesează mai mult persoanele decât bunurile, a cărui importanță întrece chiar interesele soților și se întinde la societatea întreagă și despre care s-a zis că este întotdeauna parte în toate căsătoriile, cu toate că ele sunt contracte de particulari.

Căsătoria reprezintă fundamentul regimului matrimonial. Astfel, regimul matrimonial reprezintă un sistem de reguli ce guvernează efectele căsătoriei, raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formează în relațiile cu terții.

Înaintea căsătoriei dar și după încheierea acesteia, viitorii soți sau soții își pot alege regimul matrimonial sub care se vor desfășura relațiile de tip patrimonial în cadrul familiei.

Alegerea regimului matrimonial înainte încheierii căsătoriei produce efecte de la data și sub condiția încheierii acesteia.

În concepția noului Cod civil libertatea de a alege regimul matrimonial se rezumă la trei opțiuni

Comunitatea legală

Separația de bunuri

Comunitatea convențională

Regimul separației de bunuri se caracterizează prin independența matrimonială, concretizată atât în existența exclusivă a bunurilor proprii cât și în modul de administrare și dispoziție privind aceste bunuri, putând dispune discreționar de acestea.

În cadrul acestui regim pot fi remarcate 2 avantaje si anume: independența și simplicitatea.

Regimul separației de bunuri se face prin încheierea unei convenții matrimoniale. Aceasta se încheie prin înscris autentificat de notarul public , cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică , specială și având conținut stabilit dinainte. Nerespectarea acestora atrage nulitatea actului.

SECȚIUNEA I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGIMUL JURIDIC MATRIMONIAL

§1. Precizări prealabile

Sub influența concepției moniste a dreptului privat, noul Cod civil readuce dreptul familiei în ramura-mamă, înlăturându-i autonomia cel puțin pe planul reglementării, fapt ce imprimă un suflu nou, inovator, domeniului raporturilor patrimoniale ale soților, conferindu-le mult mai multă libertate în realizarea unui raport cât mai echitabil între independența și interdependența lor patrimonială.

În acest sens, introducerea pluralității regimurilor matrimoniale, care va conferi soților posibilitatea alegerii între regimul matrimonial legal și unul dintre regimurile matrimoniale convenționale prevăzute de lege – respectiv regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale, constituie pasul decisiv în reformarea relațiilor patrimoniale specifice căsătoriei.

Concret, în noul Cod civil sunt reglementate, alături de efectele patrimoniale obligatorii ale căsătoriei, reunite în doctrină sub denumirea de „regim primar”, și trei variante dintre care soții vor putea alege modalitatea de administrare a bunurilor lor și de dispoziție cu privire la acestea:

Regimul matrimonial al comunității legale

Regimul matrimonial al separației de bunuri ( cu varianta participării la achiziții)

Regimul matrimonial al comunității convenționale

În acest context, viitori soți vor avea posibilitatea legală de a opta pentru unul ditre regimurile matrimoniale reglementate de lege, fără a putea construi un regim matrimonial nou, prin combinarea dispozițiilor aplicabile mai multor regimuri matrimoniale. Această opțiune va putea fi făcută prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Noțiunea de convenție matrimonială desemnează actul juridic prin care viitorii soți, uzând de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc, prin acordul lor, regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. Această noțiune a mai fost definită ca fiind acea convenție prin care viitorii soți stabilesc regimul matrimonial căruia se supun.

În dreptul românesc, anterior intrării în vigoare a Codului familiei, convenția matrimonială, prezentă și sub această denumire în Codul civil, a fost asimilată noțiunilor de „contract matrimonial”, „constituire de dotă”, „foaie dotală”, „contract de căsătorie”, și definită ca fiind „convenția prin care viitorii soți reglementează regimul lor matrimonial, altfel spus condiția bunurilor lor prezente și viitoare, în raporturile pecuniare ce izvorăsc din istorie”.

Noul Cod civil nu face nici o referire la noțiunea de „contract de căsătorie”, existentă în alte sisteme de drept, care, deși în mod obișnuit este folosită și cu sensul de „ convenție matrimonială”, denumește un act juridic care poate să conțină, pe lângă convenția matrimonială, și alte prevederi, cum ar fi recunoașterea unui copil, donații făcute de către alte persoane soților sau unuia dintre aceștia.

Reglementarea menționată nu face nici o precizare cu privire la posibilitatea includerii convenției matrimoniale într-un contract de căsătorie, astfel cum acesta este prevăzut în legile altor state europene, sau dacă trebuie încheiată doar aceasta, fără a cuprinde nici o altfel de dispoziție. În tăcerea legii, considerăm că actul notarial prin care soții își vor stabili regimul matrimonial aplicabil va fi numit convenție matrimonială, însă va putea include și alte dispoziții decât cele privind regimul matrimonial ales și clauze de preciput, astfel încat sintagma „ convenție matrimonială” va fi folosită în sensul larg al termenului.

Orice regim matrimonial, ca sistem de reguli, are, vocația de a orândui repartizarea bunurilor între soți și de a delimita puterile pe care aceștia le au asupra administrării bunurilor lor.

Repartizarea bunurilor determină compunerea patrimoniului fiecarui soț si constituie criteriul substanțial pentru caracterizarea juridică a unui anumit tip de regim matrimonial.

§2. Istoricul regimurilor matrimoniale

Deși Codul civil de la 1864 a reprezentat față de vechile legiuiri cum ar fi Codul Calimah și Codul Caragea, pe care le-a înlocuit, un incontestabil pas înainte pe calea modernizării legislației românești, numeroase reglementări în materia relațiilor de familie, exprimând concepțiile unei epoci revolute, ne apar astăzi nu numai desuete, raportat la realitățile actuale, dar și incompatibile cu sistemul de valori ce trebuie ocrotit prin norme de drept. Deși neformulate expres în texte, dar degajându-se cu evidență din acestea, principii ca supunerea femeii față de bărbat, restrângerea libertății odată cu încheierea căsătoriei, discriminarea dintre copiii legitimi și cei nelegetimi, au caracterizat acele reglementări. Articolul 1224, dând expresie inegalității dintre sexe prevedea: „ Orice convențiuni matrimoniale sunt libere între soți, întrucât acelea nu vatămă drepturile bărbatului de cap al familiei sau de cap al asociațiunii conjugale, și întrucât nu derogă de la dispozițiunile prohibitive ale acestui codice”. Așadar, bărbatul, era considerat capul familiei sau al asociațiunii conjugale, iar femeia era supusă „puterii măritale” a bărbatului. Ea era incapabilă juridicește și nu-și putea exercita drepturile decât în baza unei „autorizații maritale” prealabile; în regimul dotal, femeia nu putea face acte de dispoziție cu privire la bunurile dotale decât cu încuviințarea soțului sau, dacă acesta refută, cu încuviințarea justiției.

Codul civil de la 1864 nu a instaurat un regim unic și omogen în privința raporturilor patrimoniale de familie, formal instituind libertatea covențională a soților, limitată însă de puterea maritală a bărbatului ca și ordinea publică și bunele moravuri.

Convenția matrimonială avea un caracter solemn și public, trebuind înscrisă într-un registru special ce funcționa la fiecare tribunal și se încheia înainte de încheierea căsătoriei. Odată încheiată, convenția matrimonială nu mai putea fi modificată, având, așadar, caracter imuabil.

Dispozițiile Codului civil de la 1864 privitoare la regimurile matrimoniale aveau caracter supletiv, primind aplicare numai în lipsa convenției matrimoniale a soților.

Regimul de drept comun era considerat cel al separației de bunuri, fiecare dintre soți păstrând un drept exclusiv de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor sale, cu obligația însă de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să își întrețină soția, aceasta din urmă având obligația să contribuie la sarcinile căsătoriei vărsând barbatului 1/3 din veniturile sale.

Codul civil de la 1864 reglementa ca unic regim convențional regimul dotal, dota fiind, potrivit, art.1233, „ averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susțină sarcinile căsătoriei”. Soții îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenția matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea și folosința bărbatului, care avea, singur, exercițiul acțiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobilară, dar numai cu autorizația bărbatului, dota imobiliară fiins însă inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție asupra bunurilor parafernale. Prin art.1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă a regimului dotal,societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți.

Constituția din 1948, deși nu scotea în mod expres raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil și nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii, privind egalitatea dintre sexe, a adus importante modificări relațiilor de familie. Articolul 16 consacra egalitatea în fața legii, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Art. 21 prevedea egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate domeniile vieții de stat și de drept privat, iar art.26 proclama protecția statului cu privire la instituțiile căsătoriei și familiei, ocrotirea intereselor mamei și copilului minor și îndatoriri egale ale părinților față de copii, indiferent că aceștia erau rezultați din căsătorie sau din afara acesteia. Cum art.105 al Constituției din 1948, prevedea că, odată cu publicarea ei, „ se desființează toate dispozițiile din legi, decrete, regulamente și orice alte dispoziții contrare prevederilor Constituției”, însemna că instanțele judecătorești fuseseră implicit să stabilească care texte din Codul civil nu mai erau compatibile cu dispozițiile constituționale, sau să confere interpretări noi, în lumina principiilor stabilite de legea fundamentală.

Practica judiciară a stabilit astfel, în pofida regimului separației de bunuri, considerat regimul matrimonial de drept comun, că potrivit principiului constituțional al egalității sexelor soții sunt supuși de regulă, regimului comunității de bunuri. Existența regimului separației de bunuri nu exclude posibilitatea ca bunurile intrate în patrimoniul unui soț, în timpul căsătoriei, să fi fost dobândite în coproprietate de ambii soți. Noțiunile noi care s-au utilizat erau acelea de patrimoniu conjugal și comunitate de fapt, prin ele urmărindu-se să se desemneze comunitatea de bunuri a soților, precum și să se recunoască contribuția, prin munca în gospodărie, a femeii casnice. În privința obligației de întreținere, starea de nevoie trebuia să fie determinată de incapacitatea de muncă a celui care cerea pensie. I s-a recunoscut și bărbatului dreptul de a cere pensie soției sale, dacă se afla în incapacitate de a munci. S-a hotărât de asemenea, în privința obligației de întreținere a copiilot minori, că cei care-i reprezentau nu puteau renunța la ea, iar neplata la termen a unor rate nu absolvă părintele de la plata lor. În virtutea principiului egalității dintre bărbat și femeie, s-a considerat că soții aveau obligația de a contribui, amândoi, la cheltuielile căsniciei și cele impuse de întreținerea, creșterea și educarea copiilor minori.

Regimul dotal, contravenind principiilor Constituției, a fost considerat abrogat, femeia măritată exercitându-și singură drepturile, fără să aibă nevoie de autorizația maritală.

Codul familei, adoptat la 29 decembrie 1953 și intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relațiile de familie de sub incidența Codului civil. Reprezentând o reglementare nouă, a preluat și dezvoltat principiile consacrate în practica judecătorească de după adoptarea Constituției din 1948 și a celei din 1952. După intrarea în vigoare a acestui cod, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispozițiile acestuia, chiar dacă căsătoria a fost încheiată înainte. Articolul 4 alin (1) si (2) din Decretul nr.32/1954 dispune că: „ Soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, dispozițiilor acestui cod, în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi regimul lor matrimonial, legal sau convențional de mai înainte. Bunurile ce soții le au la data intrării a Codului familei devin comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui cod.”.

Prin dispozițiil art.49 din Decretul nr.32/1954 au fost abrogat articolele 1223-1293 Cod civil, privitoare la regimurile. Chiar dacă bunul fusese dobândit de soți înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei – a statuat Tribunalul Suprem – el încetează a mai fi coproprietate pe cote-părți a soților, devenind bun comun în devălmășie. În consecință, cota fiecăruia dintre soți urma să se stabilească în funcție de contribuția sa la achiziționarea lui; cotele înscrise în cartea funciară trebuiau avute în veder numai ca element de apreciere. Condițiile ce se cer îndeplinite pentru aplicarea noului regim matrimonial sunt ca atât căsătoria cât și bunul în cauză să fi existat la data intrării în vigoare a Codului familiei.

Cu toate acestea, calitatea de bun comun nu poate fi opusă părților care la data intrării în vigoarea Codului familiei erau titularii unor drepturi reale asupra bunurilor soților. Cu alte cuvinte, actele juridice de administrație încheiate cu terții, privitoare la bunurile existente în patrimoniul soților, rămâneau cârmuite de legislația anterioară, în vigoare la data încheierii actelor juridice.

În cazul căsătoriilor care au fost desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, nu se puteau aplica dispozițiile acestui Cod. Cu toate acestea, în virtutea Constituției din 1948 și a celei din 1952,practica judecătoarească a arătat dreptul ambilor soți asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deși femeia nu putea invoca prezumția de comunitate, putea face însă proba cotribuției sale efective la achiziționarea bunurilor. De asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia din soți nu constituia un impediment pentru celălalt soț în a dovedi contribuția sa la achiziționarea acestuia și, pe cale de consecință, la stabilirea cotei care i se cuvenea.

§3. Regimul matrimonal actual

Regimul matrimonial actual, înțelegând prin acesta totalitatea regulilor care cârmuiesc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și raporturile acestora cu terții, reflectă, evident, gândirea și principiile specifice regimului comunist consacrate în Codul familiei adoptat în 1954.

O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soților este aceea că acest regim e în exclusivitate legal, nefiind îngăduit ca în locul lui sau în paralel cu el să existe un regim convenit de părți. Bunurile dobândite de oricare dintre soți, sau de către ei împreună, în timpul căsătoriei, sunt considerate bunuri comune, orice convenție contrară fiind nulă, prevede art.30 Codul familiei. Numai bunurile limitativ determinate de lege, prin art.312 Codul familiei, sunt considerate bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți. În acest fel, legiuitorul a exclus regimul separației de bunuri, cel dotal și cel convențional, specifice sistemului de drept anterior. Dată fiin finalitatea comunității matrimoniale de bunuri, aceea de a asigura baza materială a familiei precum și creșterea și educarea copiilor minori, sunt lovite de nulitate absolută orice convenții intervenite între soți, între aceștia și terțe persoane, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soților. Astfel, vor fi nule convențiile încheiate între soți, prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunori. Sunt nule: convențiile prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deși dobândite în timpul căsătoriei, urmează să devină bunuri personale ale unuia dintre soți; convențiile încheiate în același sens chiar înainte de încheierea căsătoriei; declarațiile unilaterale ale unuia dintre soți prin care s-ar recunoaște că anumite bunuri neexceptate de la comunitate ar aparține în exclusivitate celuilalt soț; orice convenții încheiate de viitorii soți sau de soți cu terții prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunității de bunuri.

O convenție prin care s-ar mări comunitatea de bunuri a soților în detrimentul bunurilor proprii este nulă se impune datorită caracterului imperativ al regimului juridic al bunurilor soților, reglementare care îmbrățișează ambele categorii de bunuri, atât cele comune cât și cele proprii.

Apare astfel, întrebarea cu privire la tipul de convenții ce se pot încheia între soți. Ei pot încheia orice convenții care nu modifică regimul juridic legal și obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenții privitoare la modul de administrare și de folosință a bunurilor comune; unul din soți va putea face celuilalt donații, care însă sunt revocabile potrivit art.937 Codul civil.

Sintetizând caracteristicile regimului juridic al bunurilor soților, se poate spune că acesta este un regim legal, unic, obligatoriu și imutabil, legea neîngăduind modificări și neadmițând un alt regim juridic decât acela pe care îl consacră.

Legiuitorul român, prin dispozițiile noului Cod civil, face o reconsiderare a raporturilor de familie prin revenirea la tradiționala lor includere în Codul civil, ceea ce tinde să confere din nou căsătoriei un caracter de contract.

În spiritul acestor raporturi apare și interesul unei libertăți contractuale. Potrivit doctrinei, libertatea contractuală constă în posibilitatea pe care persoanele fizice și juridice o au, conform legii, de a crea contracte și de a le stabili conținutul, ea reflectând rolul voinței în contracte.

Renunțând la caracterul obligatoriu al regimului matrimonial legal, legiuitorul noului Cod civil a revenit la ideea convențiilor matrimoniale, prin care permite soților să decidă singuri, aranjamentele lor patrimoniale, pentru a evita astfel eventualele disensiuni care în viitor ar putea periclita menținerea căsătoriei.

Libertatea alegerii regimului matrimonial consacrată de noul Cod civil pune în evidență faptul că reglementarea raporturilor patrimoniale ale soților este, de acum, flexibilă și adaptabilă voinței lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite decât de legiuitor, prin norme imperative și care reflectă modul în care statul reglementează căsătoria și efectele ei. Prin urmare, dacă în ceea ce privește raporturile personale dintre soți libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunându-se prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ce privește libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertații economice a persoanei, libertății de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voință.

§4. Alegerea, modificarea și schimbarea regimului matrimonial

În privința libertății de a alege un regim matrimonial concret, în general, sistemele de drept pun la dispoziția soților un evantai generos de opțiuni posibile: de la comunitatea universală de bunuri, care generează o simbioză totală a elementelor pecuniare aflate în patrimoniul fiecăruia dintre soți, până la regimul separației de bunuri, susceptibil să realizeze o completă disociere a intereselor patrimoniale ale soților, trecând prin variantele intermediare – comunitatea parțială regimurile matrimoniale mixte ( participarea la achiziții). Neîndoielnic, alegerea și elaborarea unui regim matrimonial ramân o alchimie delicată în cadrul căreia simplitatea, securitatea și optimizarea patrimonială trebuie să se conjuge armonios cu filosofia de viață și sentimentele cuplului.

Libertatea soților de a decide prin clauze contractuale cu privire la natura juridică a bunurilor lor și la modul de gestionare a acestor bunuri este mai largă sau mai restrânsă, în funcție de concepția care fundamentează această instituție în fiecare sistem de drept. Astfel, spre deosebire de majoritatea sistemelor de drept din Europa, sistemul românesc a fost deosebit de restrictiv sub imperiul Codului familiei, nepermițând exprimarea voinței soților cu privire la amenajarea raporturilor lor patrimoniale pe cale convențională, aceștia fiind nevoiți să-și conformeze tot ce ține de latura patrimonială a căsătoriei tiparelor constrângătoare și inflexibile ale unicului regim matrimonial imperativ reglementat prin lege.

Potrivit Codului civil, soții vor putea alege regimul matrimonial aplicabil căsătoriei lor, dintre cele prevăzute de lege.

Această opțiune poate fi făcută sub forma încheierii unei convenții matrimoniale.

Art. 319 Cod civil prevede in alin. (2), posibilitatea modificării regimului matrimonial adoptat d soți, consacrând astfel principiul mutabilității regimurilor matrimoniale.

Legea nu prevede modalitățile concrete de schimbare a regimului matrimonial, însă, potrivit principiului simetriei actelor juridice, acestea coincid cu cele prin care acesta a fost adoptat.

La încetarea sau schimbarea regimului matrimonial, art.320 Cod civil prevede că acesta va fi lichidat prin învoiala soților, întocmind un înscris autentic, sau pe cale judiciară, în acest caz, hotărârea judecătoarească constituind actul de lichidare.

§5. Aplicarea regimului matrimonial

Aplicarea regimului matrimonial ales prin convenția matrimonială încheiată în condițiile legale are loc de la un moment diferit, în funcție de cum a fost încheiată aceasta, înaintea sau în timpul căsătoriei.

Astfel, în cazul încheierii unei convenții matrimoniale prin care viitorii soți au ales un regim matrimonial convențional, acesta își va produce efectele de la data încheierii căsătoriei, însă, față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, în afară de situația în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. În cazul în care viitorii soți nu au convenit să li se aplice un regim matrmonial convențional, regimul legal li se va aplica de la data încheierii căsătoriei. În cazul încheierii unei convenții matrimoniale în timpul căsătoriei, prin care soții au ales un regim matrimonial convențional sau au stabilit schimbarea unui regim matrimonial convențional cu regimul matrimonial legal ori modificarea regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor, aceasta își va produce efectele de la data prevăzută de părți, sau, în lipsă, de la data încheierii ei, însă nu înainte de trecerea a cel puțin un an de la încheierea căsătoriei. Și în acest caz, față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, în afară de situația în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. În cazul modificării judiciare a regimului matrimonial, considerăm că hotărârea judecătorească ce impune separația de bunuri se va aplica de la data realizării formelor de publicitate prevăzute de lege.

Aplicarea regimului matrimonial adoptat de soți prin convenție matrimonială sau, în lipsă, aplicarea regimului matrimonial legal trebuie să se subordoneze mai multor principii:

Principiul egalității între soți care se referă la egalitatea deplină a soților în exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de lege precum și la egalitatea în îndeplinirea obligațiilor care le revin în desfășurarea vieții de familie.

Principiul libertății alegerii regimului matrimonial care guvernează relațiile de familie , în ceea ce privește libertatea acordată soților de a își manifesta dreptul de dispoziție cu privire la bunurile lor potrivit specificului și dorințelor concrete ale fiecărui cuplu.

Principiul mutabilității regimului matrimonial care se referă la posibilitatea soților de se schimba regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei.

Prinicpiul accesorialității regimului matrimonial față de instituția căsătoriei se referă la faptul că nici un regim matrimonial nu poate fi aplicat în afara relațiilor de căsătorie.

Principiul unicității regimului matrimonial aplicabil se referă la faptul că nici unei familii nu i se poate aplica mai multe regimuri matrimoniale în același timp, prin combinarea acestora.

SECȚIUNEA II

REGIMUL SEPARAȚIEI DE BUNURI

§1. Aspecte generale

Codul civil român din 1864 reglementa, cu titlu de regim matrimonial legal, regimul separației de bunuri. Aceasta înseamnă că el se aplica în mod obligatoriu ori de câte ori soții nu adoptaseră, înainte de celebrarea căsătoriei, prin convenție matrimonială, un alt regim matrimonial.

În regimul separației de bunuri, fiecare soț păstra drepturile asupra bunurilor sale, cu obligația de a contribui la suportarea cheltuielilor căsniciei. Bărbatul era considerat capul familiei, iar femeia era supusă puterii maritale a bărbatului. Ea era juridicește incapabilă și nu își putea exercita drepturile decât în baza unei autorizații maritale prealabile.

Potrivit art.360 noul Cod civil, în contextul acestui regim, fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.

Regimul separației de bunuri esre, comparativ cu alte regimuri matrimoniale, cel care oferă cea mai mare independență patrimonială soților. S-a afirmat despre el că ar fi cel mai simplu dintre toate regimurile matrimoniale, întrucât fiecare soț păstrează proprietatea, folosința și administrația tuturor bunurilor sale, având instituită doar obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei. Totodată, regimul separației de bunuri era, în sistemul vechiului Cod civil, regimul matrimonial în care femeia avea cea mai mare independență și libertate în ceea ce privea averea sa, bărbatul neavând nici un drept de proprietate, de folosință sau de administrare asupra vreunei părți din averea femeii.

Acest regim corespundea cel mai bine tendințelor moderne de completă emancipare și independență a femeii.

Regimul separației de bunuri prezintă astăzi atât avantaje cât și dezavantaje. Avantajele constau în faptul că prin el se confera soților o indendență matrimonială deplină; el protejează soții în cazul unui pasiv important, împiedicându-se astfel ivirea situației în care unul dintre soți ar putea fi obligat să plătească datorii contractate în timpul căsătoriei de către celălalt soț; lichidarea este mult mai simplă, de cele mai multe ori, lipsind masa bunurilor comune, nu există nici partaj fiecare dintre soți conservând proprietatea și gestiunea bunurilor sale proprii. Astfel, el este regimul cel mai practic pentru țările unde divorțul este foarte răspândit.

Dezavantajele constau în faptul că nu se stabilește o comunitate de interese între soți, fiind în contradicție cu scopul ideal și moral al căsătoriei, soții fiind nevoiți ca, în permanență, să își țină evidența bunurilor achiziționate și a datoriilor contractate între ei, lipsa acestora putând produce confuzii în cadrul patrimoniilor lor. De asemenea, regimul separației de bunuri este adesea injust, mai ales în privința soției care nu exercită o activitatea profesională, însă se ocupă de menaj și de creșterea copiilor. În cazul în care ea rămâne văduvă și a fost căsătorită sub acest regim, va beneficia de mai puține bunuri decât dacă ar fi fost căsătorită în regimul comunității, iar, în cazul unui divorț, situația acesteia poate deveni destul de precară, cu atât mai mult atunci când divorțul se produce după mulți ani de căsătorie, în care femeia nu a fost încadrată în câmpul muncii. Este nedrept să se ajungă la o asemenea situație, femeia fiind evident defavorizată, deoarece, faptic, și ea a muncit și a contribuit la prosperitatea gospodăriei, dar, cu toate acestea, riscă să nu poată beneficia de bunurile agonisite de soțul său.

În doctrină, au existat păreri controversate referitoare la regimul separației de bunuri. În viziunea unor autori, regimul separației de bunuri apare ca un regim al neîncrederii și egoismuli, fiecare soț urmărind să își sporească singur patrimoniul, fără ca celălalt soț să se poată atinge de el, deosebindu-se astfel de regimul de tip comunitar, în care soții muncesc împreună pentru dezvoltarea patrimoniului comun.

În opinia altor autori, se consideră că acest regim este un regim just, dar mai ales atunci când există o egalitate economică între soți, când ei fac parte cam din aceleași categorii social-profesionale și când intră în căsătorie cu averi aproximativ echivalente.

În sistemul noului Cod civil, opțiunea pentru adoptarea regimului matrimonial al separației de bunuri se face, potrivit art.329, prin încheierea de către viitorii soți a unei convenții matrimoniale, fie premarital fie postmarital, cu condiția să fi trecut, confortm art.369 alin(1) din același cod, cel puțin un an de la încheierea căsătoriei.

În principiu, regimul matrimonial al separației de bunuri, separă interesele patrimoniale ale soților. Separația nu este însă absolută, întrucât, soții trebuie să împărtășească o anumită comunitate de interese.

Savatier, scria, într-o formulare frapantă, că separația de bunuri este mai puțin un regim decât o absență de regim matrimonial, contrară naturii lucrurilor, căci este inevitabil ca viața comună să antreneze o anumită unitate de interese și mai ales o anumită confuziune a intereselor.

§2. Temeiul juridic și caracterizarea separației de bunuri

În arhitectura normativă a Noului Cod civil, regimul separației de bunuri este reglementat de art.360-365.

El este în principal un regim convențional, în sensul că izvorul său este convenția matrimonială, spre deosebire de reglementarea aplicabilă sub imperiul Codului civil de la 1864, în lumina căreia regimul separației de bunuri era considerat ca fiind regimul matrimonial legal.

Temeiul juridic al regimului separației de bunuri îl poate constitui și hotărârea judecătorească prin care instanța, la cererea unuia dintre soți, pronunță separația de bunuri atunci când celălalt încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

Indiferent de sorgintea convențională sau judiciară, efectele produse sunt aceleași. Astfel, potriv art.371 alin (1), Noul Cod civil, separația de bunuri pronunțată de către instanță fac ca regimul matrimonial anterior să înceteze.

Chiar și în cazul soților căsătoriți sub imperiul regimului separației de bunuri, starea de persoană căsătorită induce în mod necesare anumite modificări în statutul patrimonial al fiecăruia dintre ei. În principiu, existența și funcționarea acestui regim matrimonialnu activează nici un mecanism original, ecuațiile de natură patrimonială care se formează în raporturile dintre soți sau între aceștia și terțe persoane găsindu-și rezolvarea prin aplicarea regulilor din dreptul comun.

Regimul separației de bunuri este caracterizat prin:

Separația de patrimonii a soților, deci fiecare soț are patrimoniu distinct și independent, care îi conferă acestuia proprietatea deplină și exclusivă, cu toate atributele ei, asupra patrimoniului său;

Separatia convențională a patrimoniilor, atunci când soții stabilesc acest regim de la început prin convenție matrimonială ulterioară încheierii căsătoriei;

Separația judecătorească, atunci când separația de bunuri își are izvorul într-o hotărâre judecătorească;

Separația este întotdeauna ulterioară încheierii căsătoriei;

Se poate pronunța la cererea unui dintre soți, atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei;

Separația patrimoniilor există atât în privința activului, cât și în privința pasivului;

Separația asupra bunurilor este regula, iar comunitatea asupra bunurilor este excepția.

Regimul matrimonial al separației de bunuri este de asemenea circumscris și unor reguli:

În cadrul acestui regim, fiecare dintre soți va fi proprietarul exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precvum și a celor pe care le dobândește singur după această dată;

Bunurile dobândite împreună de către soți vor aparține acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii;

La adoptarea acestui regim, soții vor trebui să întocmească un inventar al bunurilor mobile ce aparțin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei. Inventarul se va putea întocmi și pentru bunurile mobile dobândite în timpul căsătoriei. În toate cazurile însă, inventarul se va anexa la convenția matrimonială, fiind supus, pentru opozabilitatea față de terți, la aceleași formalități de publicitate ca și aceasta.

În lipsa inventarului, dreptul de proprietate exclusiva se va prezuma în favoarea soțului posesor,dar numai până la proba contrară. În schimb, dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivi legii, unei condiții de formă, de validitate ori de publicitate, proprietatea exclusivă nu se va putea dovedi decât rin înscrisul prevăzut de lege;

Unul dintre soți se va folosi de bunurile celuilalt soț, fără împotrivirea acestuia din urmă. El va avea obligațiile unui uzufructuar, cu excepția obligației de a face inventarul bunurilor pe care le folosește și de a constitui o garanție pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le ale în calitate de uzufructuar. Acest soț va fi dator să restituie celuilalt soț numai fructele și veniturile existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial;

În ipoteza în care unul dintre soți încheie un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă va putea alege, în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunurilor achiziționate și a pretinde daune – interese de la soțul achizitor. Această proprietate nu va putea fi reclamată decât înainte ca soțul achizitor să dispună de bunul dobândit;

Niciunul dintre soți nu va putea fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț. Soții vor răspunde însă solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor;

La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți va putea reține bunurile celuilalt până la acoperirea integralăa creanțelor pe care și le datorează unul altuia.

§3. Separația patrimoniilor

3.1.Precizări prealabile

Disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soților constituie însăși esența regimului supus examinării, manifestându-se cu privire la ambele laturi ale patrimoniilor soților. Această trăsătură reprezintă, de altfel, o constantă a regimului separației de bunuri în toate sistemele de drept care îl consacră, elementele punctuale de diferență, care conferă originalitatea fiecărui regim în parte, articulându-se în mod armonios în jurul acestei caracteristici.

În cadrul acestui regim patrimonial, vorbim de o separație atât în ceea ce privește activul, cât și pasivul fiecărui soț.

3.2.Separația activului

Potrivit art.360, “Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată”.

Dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul separației de bunuri, în cadrul patrimoniului fiecăruia dintre ei nu se mai constituie așadar acea masă de bunuri comune, specifică regimurilor de tip comunitar: orice bun dobândit de unul dintre soți alimentează exclusiv patrimoniul respectivului soț, nici data dobândirii, anterioară sau posterioară încheierii căsătoriei, și nici caracterul onoros sau gratuit neavând vreo relevanță cu privire la determinarea naturii juridice a bunului în cauză.

Cu unele excepții, relațiile patrimoniale dintre soții aflați sub regimul separației de bunuri se desfășoară în aceleași condiții ca între persoane necăsătorite, fiind aplicabile în principiu dispozițiile dreptului comun – regulile privitoare la ascensiune, mandat, îmbogățirea fără justă cauză.

Deși simple în aparență, principiul dominant fiind acela “ fiecare pentru sine”, regulile de fond în privința separației patrimoniilor la nivelul activului se pot adesea complica.

Spre exemplu, în ipoteza în care unul dintre soți dobândește un bun utilizând fonduri sau bunuri aparținând celuilalt soț, fără acordul acestuia din urmă, se pune problema determinării naturii juridice a bunului dobândit în asemenea condiții.

Soluția este oferită de dispozițiile art.363 alin.(2), potrivit cărora în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, soțul proprietar al bunurilor sau fondurilor utilizate poate alege între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Dar cum această soluție, fara nici un fel de circumstanțiere, ar fi fost de natură să pericliteze securitatea circuitului civil, afectând drepturile și interesele terților de bună-credință, teza a II-a a aceluiași text prevede că “ Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț”.

Pentru ipoteza în care unul dintre soți dobândește un bun utilizând bunuri puse la dispoziție de celălalt soț, apelul la dispozițiile art.363 alin.(2) nu este de natură să clarifice natura juridică a bunului dobândit în asemenea condiții, situația analizată nefiind reglementată în conținutul normativ al acestui articol. În tăcerea legii, urmează a fi aplicate dispozițile dreptului comun: considerăm că nu poate fi pusă în discuție calitatea de proprietar a soțului pe numele căruia s-a făcut achiziția, intenția soțului proprietar al bunurilor folosite neprezentând nici o relevanță pentru această calificare. O precizare se impune însă: dacă remiterea bunurilor respective s-a făcut cu titlu gratuit, devin incidente dispozițiile privind regimul juridic al donațiilor între soți, caracterizat de principiul revocabilității în timpul căsătoriei și de sancțiunea nulității în cazul donațiilor simulate.(art.1033 din Noul Cod civil).

Separația patrimoniilor celor doi soți nu este însă absolută, în condițiile în care destul de frecvent soții pot adopta o atitudine comunitară: procedează la achiziționarea unor bunuri indivize de o importanță și valoare pecuniară deosebită cum ar fi imobilul căruia i se imprimă destinația de locuință a familiei achiziționat prin contribuția financiară comună, deschid conturi comune, acte licite dar contrare spiritului acestui regim matrimonial.

În anumite cazuri, starea de indiviziune le poate fi impusă soților: spre exemplu, situația bunului dobândit în baza unui act juridic cu titlu gratuit, voința donatorului fiind aceea de a îi gratifica pe ambii soți. În toate aceste ipoteze devin aplicabile regulile din dreptul comun privitoare la indiviziune, art.362 alin. (1) din Noul Cod civil prevăzând că “ bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii”.

În ceea ce privește dovada coproprietății, sunt aplicabile prevederile art.361, care se aplică în mod corespunzător. Este vorba de inventarul care poate fi întocmit pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de bunuri. Considerăm că trimiterea vizează în principal alin. (4) al art.361, ceea ce înseamnă că, în lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, existența coproprietății în cazul unei posesii comune.

3.3.Separația pasivului

Independența patrimonială a soților se manifestă și în privința laturii pasive, în principiu neexistând decât datorii personale ale fiecărui soț. Astfel, potrivit dispozițiilor art.364 alin. (1), “Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț”.

Așadar, datoriile care grevau patrimoniul fiecărui soț în momentul încheierii căsătoriei, preum și acelea asumate de el în timpul căsătoriei rămân personale ale soțului respectiv, indiferent dacă sunt de natură contractuală sau delictuală și vor fi guvernate de dreptul comun al obligațiilor. Așadar, numai soțul care a conractat o datorie va răspunde pentru ea, cu întregul său patrimoniu.

Astfel, în cadrul acestui regim, nu există, decât datorii personale ale fiecăruia dintre soți, cu excepția datoriilor izvorâte din cheltuielile gospodăriei.

Obligațiile născute între soți, oricare ar fi cauza care le-a generat, sunt supuse dreptului comun, știut fiind că în noua reglementare soții pot încheia între ei orice acte, în condițiile legii.

Separația pasivului comportă însă și anumite limite, pe care viața în comun în cadrul unei familii le impune. Astfel, datoriile contractuale în vederea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor constituie, potrivit dispozițiilor art.364 alin. (2) Cod civil, datorii solidare ale soților, fapt întâlnit în mai multe sisteme de drept, printre care și dreptul francez.

O altă limitare o constituie obligația participării la cheltuielile căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor, prevăzută de art.325 alin. (2), coroborat cu art.364 alin. (2) Cod civil.

Pentru evitarea oricăror probleme cauzate de separația patrimonială specifică acestui regim, legiuitorul a prevăzut și un drept de retenție pe care îl are oricare dintre soți asupra bunurilor celuilalt, la încetarea regimului matrimonial, până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de altul.

3.4. Dovada bunurilor

Necesitatea delimitării patrimoniilor soților ridică unele probleme de dovadă în două categorii de situații în raporturile dintre soți, spre exemplu, la momentul partajului cu ocazia lichidării regimului, precum și față de creditorii fiecăruia dintre soți, în scopul delimitării bunurilor pe care aceștia au dreptul să le urmărească.

Dacă în privința bunurilor imobile proprietatea este mai ușor de dovedit, unele dificultăți pot apărea în materie de bunuri mobile corporale, în condițiile în care comunitatea de viață determină adesea o confuziune parțială a elementelor mobiliare din patrimoniile soților, iar de multe ori probele scrise nu sunt păstrate.

Soluția legislativă instituită pentru preîntâmpinarea acestor situații delicate și complexe este aceea a întocmirii de către notarul public, chemat să autentifice convenția matrimonială, a unui inventar al bunurilor imboile proprii, indiferent de modul lor de dobândire – art.361 alin. (1) din Noul Cod civil. Pentru opozabilitate față de terți, inventarul va fi anexat convenției matrimoniale, fiind supus acelorași formalități de publicitate ca și aceasta – alin. (3) al art.361. Astfel, în privința bunurilor mobile existente la momentul adoptării regimului separației confuzia ar putea fi evitată dacă inventarul este riguros întocmit, pe baza declarațiilor soților și mai ales a mijloacelor de probă pe care aceștia le pot furniza. Neîndoielnic, utilitatea acestui inventar este mai pregnantă în cazul soților ale căror patrimonii conțin elemente consistente de natură imobiliară.

Dacă, din varii motive, inventarul nu se întocmește, lipsind astfel persoana interesată de un mijloc de probă eficient în dovedirea naturii juridice de bun propriu, conform alin. (4) al art.361, până la proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor. Dar cum viața în comun generează inevitabil o confuziune inclusiv în privința posesiei bunurilor mobile corporale, de multe ori posesia nu ar putea servi drept mijloc de probă, fiind viciată prin caracterul său echivoc. În această situație, doavada contrară poate făcută prin orice mijloc de proba: registre de familie, documente de bancă, facturi, martori, indicii, cu excepția ipotezei în care “ bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate”, când “ dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege” – alin. (5) al art.361.

Din analiza art.361 reiese că legiuitorul a configurat o anumită ierarhie a mijloacelor de probă care pot fi invocate de persoana interesată pentru dovedirea proprietății exclusive asupra unui bun, poziția pe care mijlocul respectiv se situează imprimându-i acestuia o anumită forță probatorie:

În vârful piramidei sunt plasate înscrisurile care îndeplinesc exigențele formale prevăzute de lege – pentru acele categorii de bunuri dobândite prin acte juridice la care se referă alin. (5) al art.361, dovada este exclusivă, în sensul că nu se admite un alt mijloc de probă;

Treapta imediat inferioară este ocupată de inventarul bunurilor mobile întocmit de notar;

Pe următorul palier se situează posesia, pentru ca baza piramidei extrem de întinsă, să fie alcătuită din orice mijloc de probă admis de lege, supus însă aprecierii suverane a judecătorilor fondului

Întrucât dispozițiile art.361 nu fac nici un fel de distincție, ordine în care mijloacele de probă pot fi invocate trebuie urmărită atât în raporturile dintre soți, cât și față de terți. Având în vedere imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris care există de cele mai multe ori între soți, considerăm că în relațiile dintre ei dovada ar trebui permisă prin orice mijloc de probă, fără a fi necesară respectarea acelei ierarhii prestabilite de legiuitor.

Spre deosebire de alte sisteme de drept, reglementarea română nu a consacrat expres prezumția legală de indiviziune, de o incontestabilă utilitate practică, potrivit căreia bunurile asupra cărora nici unul dintre soți nu poate justifica o proprietate exclusivă sunt considerate că le aparțin în indiviziune, fiecare pentru jumătate.

Această aparentă lacuna de reglementare este suplinită însă prin apelul la dispozițiile art.362 alin (1), care statuează în sensul că “ aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii”.

De asemenea, se poate considera că o asemenea prezumție este instituită implicit prin trimiterea pe care o face art.362 alin. (2) la art.361.

Acest text instituie prezumția potrivit căreia, în lipsa inventarului, până la proba contrară, dreptul de proprietate aparține soțului posesor, de unde rezultă că, în măsura în care posesia este comună, se prezumă că bunurile sunt în coproprietate, aplicându-se prevederile art.633 potrivit cărora “ dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă,până la proba contrară”, cotele părți fiind prezumate egale, conform art.634 alin (2). Desigur, această prezumție nu poate opera în cazul în care bunul a fost dobândit printr-un act juridic, supus, potrivit legii, unei condiții de formă pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, când dreptul de proprietate exclusivă, respectiv de coproprietate trebuie să rezulte din înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.

§4. Gestiunea bunurilor

Consecința separației patrimoniilor soțilot, acest regim matrimonial le conferă independență în privirea gestionării bunurilor lor.

Prin urmare, fiecăruia dintre soți îi aparține în exclusivitate dreptul de a administra, folosi și dispune liber de bunurile sale. Ne vom afla, așadar, în fața a două gestonări distincte, una a patrimoniului soțului și cealaltă a patrimoniului soției, pe care le realizează fiecare dintre ei.

Fiecare dintre soții căsătoriți sub acest regim matrimonial exercită liber toate atributele dreptului de proprietate cu privire la bunurile care îi aparțin, cu excepția situațiilor speciale în care se află anumite bunuri cu afectare specială, determinate prin dispoziții imperative ale legii, în cadrul regimului primar.

Gestionarea bunurile aflate în proprietate comună pe cote părți este supusă regulilor specifice coproprietății, fără să intervină vreo derogare izvorâtă din calitatea de soți.

Independența soților în privința gestionării bunurilor lor est atât de evidentă, încât noua reglementare nu abordează decât situația de excepție a folosinței bunurilor celuilalt soț. Potrivit art.363 Cod civil, în cazul în care unul dintre soți folosește bunurile celuilalt fără ca soțul proprietar să se împotrivească, el va avea obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor privind întocmirea inventarului bunurilor ce constituie obiectul uzufructului – art.723 Cod civil, constituirea garanției pentru îndeplinirea obligațiilor uzufructuarului – art.726 Cod civil și numirea administratorului art.727 Cod civil.

Pentru situația în care unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunurile celuilalt soț, consecințele sunt diferite, după cum soțul dobânditor a dispus sau nu de bunul respectiv. Astfel, până la momentul în care soțul dobânditor dispune de bunul respectiv, potrivit dispozițiilor art.363 alin. (2) Cod civil, soțul celălalt va putea alege, în funcție de proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, între:

A reclama pentru sine proprietatea bunului astfel achiziționat

A pretinde daune interese de la soțul dobânditor

După ce soțul dobânditor a dispus de bunul dobândit, proprietatea acestuia nu mai poate fi solicitată decât dacă terțul dobânditor a cunoscut faptul că bunul a fost achiziționat în aceste condiții.

Adminstrarea bunurilor unui soț de către celălalt poate avea loc în condițiile mandatului sau gestiunii de afaceri.

Nu trebuie uitat faptul că regimul separației de bunuri se aplică întotdeauna împreună cu regimul primar, care aduce corectivele necesare pentru a asigura o bună funcționare a vieții de familie, precum și asigurarea de către ambii soți a condițiilor materiale necesare pentru întreținerea gospodăriei, precum și pentru creșterea și educarea copiilor.

Prin urmare, locuința familiei este folosită în mod obligatoriu de cei doi soți împreună, indiferent cui îi aparține proprietatea imobilului respectiv, iar actele de dispoziție sau de administrare cu privire la aceasta necesită consimțământul scris al ambilor soți, potrivit dispozițiilor art.322 Cod civil, indiferent dacă imbolilul este proprietatea unui dintre soți sau proprietatea comună pe cote-părți a ambilor. Atât cu privire la imobilul care constituie locuința familiei, cât și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează are loc o limitare a exercițiului dreptului de proprietate, al cărei scop îl constituie protecția mediului de viață al familiei.

4.1. Bunurile și datoriile soților în regimul separației de bunuri.

În privința separației activului patrimonial, aceasta decurge din faptul că, în principiu, absența comunității face să nu existe, în acest regim, decât bunuri personale ale unuia sau altuia dintre soți. Nu vom întâlni deci masa de bunuri comune care este caracteristică regimurilor matrimoniale de comunitate. Toate bunurile sunt proprii, fie ale soțului, fie ale soției.

Fiecare soț conservă proprietatea exclusivă a tuturor bunurilor pe care le posedă la data încheierii căsătoriei, dar și a celor pe care le achiziționează în timpul căsătoriei, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit din succesiuni sau din liberalități.

Bunul achiziționat este proprietatea exclusivă a soțului pe numele căruia a fost cumpărat, chiar dacă prețul a fost plătit din banii celuilalt soț. În acest caz însă, achizitorul en titre va datora valoarea bunului donatorului sau moștenitorilor acestuia în cazul în care este vorba de o donație și aceasta va fi revocată, sau, în cazul unui împrumut între soți, creanța va putea fi încasată în condițiile prevăzute de lege, în condițiile dreptului comun al obligațiilor, dacă nu există dispoziții speciale aplicabile.

Soțul care a împrumutat celuilalt banii necesari pentru achiziționarea unu bun nu va putea, în nici un caz, să dobândească drepturi reale principale cu privire la respectivul bun, el dobândind doar calitatea de creditor pentru suma plătită ca preț.

De regulă, în regimurile matrimoniale de tip separatist există prezumția de separație patrimonială între soți.

Achiziționarea unor bunuri de către ambii soți, împreună, va conferi acestora calitatea de coproprietari, în condițiile dreptului comun al proprietății comune pe cote-părți, neputându-se în nici un caz, obține o proprietate comună în devălmășie, ca în cazul achiziționării unor bunuri comune în cadrul unor regimuri matrimoniale de comunitate, cum ar fi actualul nostru regim legal.

În dreptul german, atunci când soții căsătoriți sub regimul separației de bunuri doresc să achiziționeze, în comun, un bun, singura posibilitate care le este oferita este aceea de a încheia un act juridic prin care ei declară că devin coproprietari ai bunului respectiv.

Adesea, achiziționarea unui bun indiviz de către soți este consecința voinței acestora de a-și uni eforturile pentru a achiziționa un bun important, cum ar fi casa în care să locuiască familia, sau a voinței celui care, fiind singurul ce dispune de resurse financiare dintre soți, dorește să permită celuilalt să-și formeze un patrimoniu, făcându-i în acest fel o donație deghizată. Cauza inegalității participării la finanțarea unei astfel de achiziții ar putea, de altfel, să se situeze și în grija de a compensa economiile realizate de unul dintre soți datorită activității celuilalt soț în cadrul menajului, activitate care, prin calitatea și importanța sa, excede contribuției datorate de acesta la cheltuielile căsătoriei.

Se poate întâlni, de asemenea, situația în care soțul care a plătit mai mult a dorit să remunereze participarea celuilalt soț la întreținerea gospodăriei, după cum este posibil ca acela dintre soți care a plătit mai mult a dorit ca, în acest fel, să își achite datoria sa de a contribui la cheltuielile gospodăriei.

În toat cazurile, este necesar ca soții să își producă și să își conserve probele cu privire la caracterul indiviz al bunului achiziționat și la cotele-părți care aparțin fiecăruia dintre ei.

Fiind vorba de o indiviziune ordinară și nu de o comunitate de bunuri a soților, partajul poate fi cerut oricând, fără să fie nevoie să se aștepte desfacerea căsătoriei.

În mod evident, alienarea unui bun și utilizarea prețului acestuia pentru achiziționarea altuia nu pune nici un fel de probleme, atâta timp cât vânzarea a fost făcută de proprietarul bunului vândut, iar cumpărarea altui bun s-a făcut de același soț, în nume propriu.

La fel, fructele și productele fiecărui bun aparțin în exclusivitate soțului proprietar al bunului frugifer.

Dispozițiile dreptului comun cu privire la construcțiile edificate de o persoană pe terenul alteia se aplică și în cazul soților supuși regimului separației de bunuri, în mod corespunzător.

La fel, între astfel de soți se aplică și principiul îmbogățirii fără justă cauză, în special atunci când unul dintre ei a prestat în favoarea celuilalt o muncă fără a fi remunerat, în măsura în care aceasta depășește ceea ce era datorat cu titlu de contribuție la susținerea menajului. Potrivit dreptului francez, de exemplu, ar fi egală cu diferența dintre cele două sume, reprezentând una sporirea unui patrimoniu, iar cealaltă diminuarea celuilalt.

Această din urmă sumă corespunde remunerației care ar fi fost percepută dacă munca n-ar fi fost furnizată fără contrapartidă, valorii muncii din care s-a scăzut ceea ce era datorat cu titlu de contribuție la cheltuielile menajului.

Precizăm că, în acest context, îmbogățirea unuia dintre soți nu poate fi considerată ca fiind justă cauză, decât în cazul în care munca prestată de celălalt nu a fost remunerată, nu a fost prestată cu intenție liberală și excede obligațiilor de întrajutorare a soților și de contribuție la cheltuielile gospodăriei.

Noțiunea de îmbogățire este aici mai puțin clară, aceasta putând rezulta atât din absența însăși a remunerației, cât și din plusul de valoare câștigat de beneficiarii prestației. Cel al cărui patrimoniu a suferit diminuarea poate cere fie echivalentul unui salariu, fie o parte din plusul de valoare realizat, neputând însă cumula aceste două elemente.

În orice caz, indemnizația trebuie să fie diminuată în măsura în care cel al cărui patrimoniu a fost diminuat ar fi datorat mai mult cu titlu de contribuție la cheltuielile menajului, dacă posibilitățile lui ar fi mai mari. Data evaluării diminuării unui patrimoniu și sporirii celuilalt o constituie, de obicei, ziua introducerii acțiunii de divorț și nu aceea a realizării lucrării, datorită imposibilității morale a soțului păgubit de a acționa împotriva celuilalt anterior acestei date.

Ar fi de menționat, totodată, faptul că soții căsătoriți sub acest regim matrimonial pot încheia liber contracte între ei, neputând fi vorba de vreo confuziune patrimonială

La fel se întâmplă și în cazul creanțelor izvorâte din delicte și cvasi-delicte; creanța va fi proprie, indiferent dacă autorul delictului civil este celălalt soț sau terț.

În concluzie, sub rezerva situațiilor prezentate, nici unul dintre soți nu contribuie, de plin drept, la proprietatea patrimonială a celuilalt. La desfacerea căsătoriei, nu este nimic de împărțit, ci doar bunuri proprii ce vor fi preluate de foștii soți.

Dacă unul dintre soți nu a exercitat o muncă retribuită, el nu are nici un drept cu privire la bunurile achiziționate de celălalt soț în timpul căsătoriei.

Dacă, dimpotrivă, fiecare dintre soți a avut venituri, bunurile dobândite din economiile proprii nu vor fi supuse partajului. Fiecare pentru sine.

În cadrul regimului matrimonial al separației de bunuri, în afară de datoriile izvorâte din cheltuielile gospodăriei, nu există, în principiu, decât datorii personale ale fiecăruia dintre soți.

Dacă unul dintre soți nu a exercitat o muncă retribuită, el nu are niciun drept cu prvire la bunurile achiziționate de celălalt soț în timpul căsătoriei.

Dacă, dimpotrivă, fiecare dinte soți a avut venituri, bunurile dobândite din economiile proprii nu vor fi supuse partajului. Fiecare pentru sine.

În cadrul regimului matrimonial al separației de bunuri, în afara de datoriile izvorâte din cheltuielile gospodăriei, nu există, în principu, decât datorii personale ale fiecăruia dintre soți.

Datoriile care grevau patrimonial oricăruia dintre soți în omentul încheierii căsătoriei, ca si cele contractate indiferent cu ce titlu -contractuale sau delictuale ulterior, rămân personale ale acestuia. Doar soțul care a contractat o datorie va răspunde așadar pentru ea, cu întregul său patrimoniu.

Soțul nu răspunde de datoriile contractate de soție și invers, din moment ce fiecare dintre ei păstrează deplina proprietate asupra bunurile sale proprii, le administrează singur, în totală independență față de celălalt soț și nu există comunitate patrimonială.

În cazul în care unul dintre soți a contractat un împrumut în favoarea celuilalt soț, se va obliga dreptul comun al obligațiilor. O astfel de creanță va putea fi urmărită chiar și în timpul căsătoriei.

La fel, în cazul în care soții sunt obligți solidar la plata unei datorii, fie în virtutea legii – de exemplu, dacă sunt coautori la săvârșirea unei infracțiuni, fie în virtutea unei contravenții, sau când unul dintre ei ar fi obligat față de un terț ca urmare a unei inițiative a celuilalt – ca efect al unui mandat sau al gestiunii de afaceri totodata se va aplica dreptul comun al obligaților.

Oricum, un soț nu poate, în principiu, să angajeze datorii comune, doar în limitele dreptului comun sau ale contravenției matrimoniale.

Tot dreptului comun sunt supuse și obligațiile născute între soți, oricare ar fi cauza care le-a generat. Ele pot fi eligibile și în timpul căsătoriei, dacă soții nu au hotărât altfel, și sunt supuse, în general, principiului nominalismului monetar. Cu toate acestea, în dreptul francez a fos introdusă, prin Legea din 23 octombrie 1985, dispoziția prin care se admite ca și creanțele dintre soți să beneficieze de reactualizare, în aceleași condiții ca și creanțele personale ale soților căsătoriți sub regimuri matrimoniale de comunitate – adică, în esență, atunci când valoarea împrumutată a fost folosită pentru achiziționarea, ameliorarea sau conservarea unui bun care e găsește, în ziua lichidării, în patrimoniul împrumutătorului.

Separația pasivului comportă însă și anumite limite.

Întrucât, în cadrul acestui regim matrimonial, în lipsa unor convenții matrimoniale contrarii, fiecare dintre soți contribuie, în funcție de posibilitățile sale, la cheltuielile gospodăriei – cu unele excepții, ca de pildă, dreptul musulman, este posibil ca, în aces domeniu, să contracteze unele datorii pentru care vor răspunde împreună în mod solidar, cu excepția celor care sunt inutile sau excesive, terții fiind astfel protejați în fața unor situații neclare, proba acestor cheltuieli fiind destul de dificil de făcut.

De asemenea, exploatarea în comun a unei întreprinderi creează pasivul în sarcina ambilor soți, de multe ori, de multe ori în baza unui mandat tacit. Atunci când este vorba de o exploatare comercială sau artizanală, în unele sistee de drept, soții achiziționează în baza unui mandat legal.

4.1.1. Mandatul contravențional dintre soți în regimul matrimonial al separației de bunuri

În contextul acestui regim în care, potrivit art. 360 noul C. Civ., fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de incheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată, credem că problema mandatului contravențional pe care un soț îl poate da celuilalt soț este foarte simplă si clară, putând să facem trimitere fără rezerve la mandatul de drept comun pe care îl poate incheia orice persoane fără considerarea calității lor.

Totuși, având în vedere că și în regimul separației de bunuri soții dobândesc împreună anumite bunuri, acestea, potrivit art. 362 noul C. Civ., le aparțin soților în proprietate comună pe cote-părți, în condițiile legii.

Când obiect al mandatului convențional dintre soți ar fi bunuri din această categorie, regulile aplicabile mandatului, considerăm noi, ar fi cele de la reprezentarea dintre coproprietari.

În ceea ce privește întinderea mandatului, atît cînd este vorba de bunurile proprii, cât și de cele pe care le au în coproprietate comună pe cote-părți, în conformitate cu dispozițiile generale ale art. 2016 alin. (1) noul C. Civ., mandatarul este autorizat să efectueze nuai acte de conservare sau de administrare.

Pentru incheia acte de instrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a obliga prin cambii sau bilete de ordin ori pentru a intenta acțiuni în jurisdicție, precum ți pentru a încheia orice acte de dispoziție, art. 2016 alin. (2) pretinde mandatarului să fie împuternicit în od expres.

Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate in mod expres.

4.2. Drepturile soților privind bunurile lor

În principiu, regimul matrimonial al separației bunurilor conferă soților independență în privința gestionării bunurilor proprii. Fiecare dintre soți își păstrează dreptul de a administra, folosi și dispune liber de bunurile sale.

Din momentul în care unul dintre soți și-a îndeplinit obligația de a contribui la cheltuielile gospodăriei, el este liber să facă tot ce dorește cu bunurile și veniturile sale. Este o regulă prezentă în toate sistemele de drept care admit acest regim matrimonial.

Vom fi întotdeauna în fața a două gestionări distincte, una a patrimoniului soțului și cealaltă a patrimoniului soției, pe care le realizează fiecare dintre ei.

Fiecare dintre soți, acționând singur, are posibilitatea de a îndeplini orice act dorește cu privire la bunurile sale proprii. El poate face orice act de asministrare, folosință sau dispoziție, poate să-și plaseze cum dorește veniturile și poate să își înstrăineze bunurile cu tilu oneros sau gratuit.

Cum afirmă însă Jean Carbonnier, în lucrarea sa Flexible droit, chiar între soții cu separație de bunuri, căsătoria poate crea, pentru necesitățile primordiale ale menajului, un fel de societate conjugală elementară.

Astfel, domiciliul conjugal este folosit în mod obligatoriu de cei doi soți împreună, actele de dispoziție sau de administrare cu privire la acesta necesitând consimțământul ambilor soți, potrivit dispozițiilor regimului primar astfel cum este reglementat în majoritatea sistemelor de drept.

De asemenea, se poate întâmpla, ca, în cazul unor măsuri urgente de protecție sau ajutor, să se modifice pentru un timp funcționarea regimului separației bunurilor. Și aceasta deoarece obligația fiecăruia dintre soți de a-l ajuta pe celălalt, dacă se află în nevoie, trebuie dusă la îndeplinire și în cadrul acestui regim matrimonial.

Administrarea bunurilor unui soț de către celălalt poate avea loc în condițiile mandatului sau gestiunii de afaceri.

Nu trebuie uitat faptul că și regimul separației de bunuri se aplică întotdeauna împreună cu regimul primar, care aduce corectivele necesare pentru a asigura o bună funcționare a vieții de familiei, precum și asigurarea de către ambii soți a condițiilor materiale necesare pentru întreținerea gospodăriei precum și creșterea și educarea copiilor.

§5. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al separației de bunuri

Încetarea acestui regim matrimonial are loc:

La schimbarea convențională

La încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți

La constatarea nulității sau anularea căsătoriei

La desfacerea căsătoriei

În principiu, neexistând o masă de bunuri comune, nici un partaj nu ar trebui să aibă loc în momentul lichidării regimului matrimonial al separației bunurilor. Soții nu au altceva de făcut decât sâ își preia bunurile proprii. Este motivul pentru care Codul civil nu a rezervat încetării și lichidării regimului separației de bunuri o reglementare specială.

În cazul decesului unuia dintre soți, împărțirea bunurile sale este supusă regulilor partajului succesiunii, în tot ceea ce privește formele, menținerea în indiviziune, atribuirea, vânzarea bunurilor, efectele împărțelii, garanția și sultele.

În pratică se pot ivi numeroase probleme, generate în principal de creanțele existente între soți, născute din datorii între soți, responsabilitatea civilă a unui soț față de celălalt, îmbogățirea fără justă cauză, remunerarea unei munci, împărțirea bunurilor indivize.

În ceea ce privește lichidarea regimului matrimonial al separației bunurile, s-a considerat că acesta implică în principal următoarele operațiuni:

Identificarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți

Împărțirea bunurilor achiziționate în coproprietate, respectiv transformarea acesteia într-un drept de proprietate deplin și exclusiv pentru fiecare dintre soți.

Plata reciprocă a eventualelor creanțe intervenite între soți în timpul căsătoriei

Plata creditorilor comuni ai soților pentru datorii contractate în vederea susținerii sarcinilor căsătoriei

Cele mai mari dificultăți s-ar putea întâlni în privința probei apartenenței bunurilor, atunci când soții nu au avut grijă să își producă astfel de probe și bunurile respective au fost utilizate în comun de ambii soți.

În cazul existenței unor bunuri comune în indiviziune, regulile dreptului comun al lichidării indiviziunii se aplică și în cadrul lichidării acestui regim matrimonial.

§6. Regimul participării la achiziții

Potrivit dispozițiilor art.312 alin. (1) Cod civil, soții au posibilitatea să își aleagă unul dintre cele trei regimuri matrimoniale prevăzute de lege, respectiv comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Cu toate acestea, prin Legea nr.7/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, art.360 Cod civil a fost completat cu un nou alineat, care introduce posibilitatea de modificare a regimului matrimonial al separației de bunuri, care sub aparența unei clauze convenționale de lichidare a acestuia, în fapt, conferă soților posibilitatea alegerii unui nou regim matrimonial, respectiv regimul participării la achiziții.

În toate sistemele de drept din care legiutorul s-a inspirat în elaborarea Codului civil, regimul matrimonial al participării la achiziții este un regim matrimonial distinct, iar nu o modalitate de lichidare a regimului separației de bunuri. În doctrină a fost chiar considerat un regim matrimonial mixt, care îmbină avantajele independenței patrimoniale a soților cu cele ale unei repartiții echitabile a bunurilo dobândite de soți în timpul căsătoriei, spre deosebire de regimul matrimonial al separației de bunuri, care este regimul matrimonial separatist prin excelență.

S-a apreciat că originalitatea regimului matrimonial al participării la achiziții se datorează faptului că acesta combină, preocuparea de a asigura soților o cât mai mare independență posibilă și voința comunitară de participare la câștigurile rezultate din eforturile lor conjugate ori separate.

6.1. Bunurile soților în regimul matrimonial al participării la achiziții

În principiu, masele de bunuri ale soților din cadrul regimului participării la achiziții coincid cu cele din regimul separației de bunuri, cele două regimuri diferind numai în privința lichidării fiecăruia dintre ele.

Reglementarea alin (2) al art.360 Cod civil prevede că: Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim ( al separației de bunuri) în funcție de masa bunuri achiziționate de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare, ar putea conduce la concluzia existenței unor mase distincte de bunuri achiziționate în timpul căsătoriei de către fiecare dintre soți. Însă, referirea legii doar la lichidarea regimului separației de bunuri nu îndreptățește o astfel de abordare.

Textul legal face referire la masa de bunuri achiziționate de soți în timpul căsătoriei, fără să specifice care dintre bunurile soților alcătuiesc o astfel de masă de bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți.

Regimul bunurilor soților pe perioada aplicării regimului matrimonial al participării la achiziții este identic cu cel existent în cadrul regimului separației de bunuri.

6.2. Datoriile soților în regimul matrimonial al participării la achiziții

În absența oricărei reglementări derogatorii de la dispozițiile specifice regimului separației de bunuri, în cadrul regimului participării la achiziții datoriile soților vor fi abordate în același mod.

6.3. Gestiunea bunurilor soților în regimul matrimonial al participării la achiziții

Nici pentru gestionarea bunurilor soților în timpul funcționării regimului participării la achiziții nu se regăsesc în lege dispoziții speciale.

Deoarece toate bunurile soților, indiferent dacă sunt sau nu dobândite în timpul aplicării acestui regim matrimonial, sunt bunuri proprii sau bunuri aflate în proprietatea comună pe cote-părți a soților, acestea vor fi gestionate în același mod ca și în cadrul regimului separației de bunuri, adică printr-o gestiune exclusivă a fiecăruia dintre soți asupra bunurilor sale.

6.4. Încetarea și lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziții

Singurele derogări de la funcționarea regimului matrimonial al separației de bunuri, pe care legea le prevede în sensul creării regimului participării la achiziții, se referă la lichidarea acestuia. Prin urmare, încetarea regimului participării la achiziții corespunde întrutotul cu cea a separației de bunuri având loc:

La schimbarea convențională a regimului matrimonial

La încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soți

La constatarea nulității sau anularea căsătoriei

La desfacerea căsătoriei

Lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziții asigură o mai mare echitate în stabilirea consecințelor patrimoniale ale desfacerii, constatării nulității, anulării sau încetării căsătoriei, știrbind oarecum spiritul individualist care domină regimurile matrimoniale de tip separatist.

Etapele lichidării regimului participării la achiziții sunt:

Determinarea patrimoniului inițial al fiecăruia dintre soți

Determinarea patrimoniului final al fiecăruia dintre soți

Stabilirea valorii maselor de achiziții nete ale fiecăruia dintre soți sau foști soți

Stabilirea creanței de participare

Plata creanței de participare.

Dintr-un spirit de echitate, ce caracterizează regimul matrimonial al participării la achiziții, soțul care obține o masă de achiziții nete mai mare va datora celuilalt creanța de participare.

Secțiunea a III-a

ASPECTE DE DREPT COMPARAT

§1. Dreptul german

Regimul separației bunurilor este, în dreptul german, un regim matrimonial convențional, cu excepția în care legea îi impune în mod expres.

Articolul 1414 BGB, care este, de altfel, singurul text din acest cod relativ la regimul separației bunurilor dispune că dacă soții refuză regimul legal – care este acela al participării la achiziții, sau îl lichidează, se consideră că se instaurează regimul separației bunurilor dacă contractul de căsătorie – Ehevertrag – nu se prevede altfel; la fel se procedează atunci când compensarea câștigurilor la care participă soții sau compensarea drepturilor la pensia de bătrânețe se exclud, sau atunci când comunitatea de bunuri este desființată.

În general, în dreptul german, regimul matrimonial al separației bunurilor împrumută caracteristicile generale deja expuse. Atunci când soții se căsătoresc sub acest regim, există doar cele două mase de bunuri proprii, bunurile soțului și cele ale soției, neexistând niciun fel de masă de bunuri comune.

Separația se manifestă atât cu privire la activul cât și la pasivul patrimonial. Singurele derogări posibile de la principiul individualist al acestui regim matrimonial le constituie cele care decurg din efectele generale ale căsătoriei, care sunt prevăzute expres de legea germană și sunt independente de regimul matrimonial ales, care ar fi mandatul domestic – art. 1357 BGB – sau obligația soțului proprietar al domiciliului conjugal de a acorda folosința acestuia celuilalt soț.

Atunci când soții doresc să achiziționeze împreună un bun, ei sunt obligați să incheie un act juridic prin care devin coproprietari ai bunului respectiv. Sunt posibile și donațiile între soți, care însă nu pot fi revocate conform dreptului comun german, pentru culpă gravă sau ingratitudine, ci, așa cum a admis jurisprudența germană, motivul în baza teoriei dispariției fundamentului contractual.

§2. Dreptul elvețian

Regimul separației de bunuri poate căpăta în dreptul elvețian statutul de drept convențional sau cel de drept extraordinar.

Ca regim convențional, separația bunurilor prezintă caractersticle generale mai sus prezentate.

Spre deosebire de posibilitățile pe care dreptul elvețian le oferă pentru modificarea celorlalte regimuri matrimoniale, în cadrul regimului separației bunurilor legea nu permite adaptarea unui contract de căsătorie care să modifice acest regim matrimonial în sensul de a-i schimba conținutul prevăzut de lege. Nimic nu îi împiedică însă pe soți să se angajeze unul față de celălalt prin acte fundamentale pe dreptul comun al obligaților.

Cu privire la administrarea bunurilor unuia dintre soți de către consortul său, în dreptul elvețian lucrurile se prezintă puțin diferit față de alte sisteme de drept.

Datorită încrederii pe care, de obicei, soții o nutresc unul față de celălalt, sunt numeroase situațiile în care unul dintre soți încredințează celuilalt administrarea bunurilor sale proprii sau a unei părți dintre acestea.

Bunurile a căror administrare poate fi încredințată cuprind atât elemente de patrimoniu care fac obiectul drepturilor reale, cât și drepturile de creanță exterioare sau interne, drepturile de proprietate intelectuală sau în cadrul unor societăți. Sunt însă excluse drepturile personalității și, în mod mai general, toate bunurile care nu au decât o valoare afectivă sau de simplă expectativă. Mandatul cuprinde integralitatea patrimoniului, o serie de bunuri determinate sau un bun anume.

Administrarea bunurilor unuia dintre soți de către celălalt se face în baza unui mandat expres tacit, precum și în situațiile ce decurg din lege, cum ar fi reprezentarea uniunii conjugale și datoria de asistență.

Responsabilitatea mandatului nu este atenuată din simplul fapt că mandatul este cu titlu gratuit. Dacă mandantul este lezat prin acte de proastă gestionare, el poate acționa în judecată pe soțul mandatar chiar în timpul căsătoriei.

Regulile generale aplicabile mandatului pot suferi totuși anumite derogări ce decurg din situația de soți a părților, și anume faptul că raportul contractual trebuie să țină cont de exigențele legate de efectele generale ale căsătoriei și statutul mandatarului sau mandatantului pot fi influențate prin măsuri protectoare ordonate de judecător.

O altă caracteristică a regimului separației bunurilor în dreptul elvețian o constituie faptul că una dintre probele proprietății, care primează în raport cu prezumțiile, o constituie inventarul bunurilor.

Inventarul bunurilor este prevăzut de lege în formă autentică – art. 195a, Codul cvil elvețian, însă soții pot să-și alcătuiască și inventare sub semnătură privată.

Fiecare dintre soți are obligația de a-și da concursul la efectuarea inventarului bunurilor la solicitarea celuilalt soț, în caz de refuz, acesta putând fi obligat pe cale judecătorească – după cum are și obligația de a-și informa soțul asupra situației patrimoniulu său.

Inventarul poate fi integral sau parțial – asupra unei părți din patrimoniu. Forța probantă a inventarului se întinde asupra bunurilor inventariate în anul care urmează intrării lor într-una din mase. Inventarul autentic este întocmit prin aceleași formalități ca și contractul de căsătorie.

În calitate de regim extraordinar, regimul matrimonial al separației bunurilor este dispus de judecător sau intervine de plin drept pentru a reglementa raporturile patrimoniale ale soților până atunci regimului matrimonial ordinar – participarea la achiziții sau un regim convențional – o forma de comunitate de bunuri, neaplicându-se deci în cazul soților care au adoptat regimul separației bunurilor ca regim convențional, prin contractul de căsătorie.

Destinat protecției unor interese ce țin de realizarea obiectivelor dreptului matrimonial în condiții devenite anormale, acest regim poate să urmărească apărarea intereselor patrimoniale ale unuia dintre soți sau ale creditorilor unui soț supus unui regim matrimonial de tip comunitar.

Judecătorul elvețian poate pronunța separația bunurilor la cererea unua dintre soți atunci când aceasta se întemeiază pe motive juste – art. 185 alin. 1 din Codul civil elvețian, sau pe motivele enumerate la alin. 2 al art. 185 din Cdul civil, cu titlul de ultima ratio, ca măsură provizorie, în cadrul unei cereri de separație de corp sau divorț – art. 145 Cod civil.

Motivele enumerate de alin. 2 al aceluiași sunt:

insovabilitatea unuia dintre soți – cand pasivul matrimonial unuia dintre soți depășește activul în mod durabil, luându-se în considerație și datoriile care nu sunt încă eligibile;

sesizarea bunurilor comune pentru o datorie a unuia dintre soți – acesta demonstrând incapacitatea soțului debitor de a asigura plata datoriilor sale, incapacitate care poate izvorî din lipsa mijloacelor sau lipsa voinței soțului debitor de a face față obligațiilor sale;

punerea în pericol de către celălalt soț a intereselor soțului reclamant sau a comunității;

refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a-și da consimțământul pentru încheierea unui act de dispoziție asupra unui bon comun;

refuzul unuia dintre soți de a-l informa pe celălalt despre veniturile sale și situația patrimoniului său personal sau a celui comun – transparența financiară fiind indispensabilă bunei funcționări atât a regimului ordinar cât și a comunității de bunuri;

lipsa de lungă durată a capacității de discernământ a soțului.

De asemenea, în baza art. 185 alin. 3 al Codului civil elvețian, cererea poate fi făcută de soțul incapabil. În fapt, reprezentantului legal al incapabilului îi revine sarcina de a decide asupra oportunității unei cereri de separație de bunuri; la cererea acestuia, separația bunurilor ca regim excepțional poate fi pronunțată cu titlul de măsură de protecție din momentul în care s-a stabilit că lipsa capacității de discernământ a căpătat un caracter de durată.

Separația bunurilor pronunțată de plin drept în următoarele cazuri:

soții trăind sub un regim de tip comunitar sunt supuși de plin drept regimului separației bunurilor din momentul în care unul dintre ei este declarat în faliment. Desființarea regimului matrimonial comunitar existent și instaurarea regimului extraordinar intervin chiar în momentul în care judecătorul pronunță falimentul; o revocare ulterioară sau suspendarea lichidării din lipsă de activ nu au ca efect suprimarea regimului extraordinar.

Daca recursul hotărârii judecătorești prin care a fost pronunțat falimentul beneficiază de efectul suspensiv, data determinată va fi aceea a pronunțării hotărârii instanței de recurs.

O revocare a regimului extraordinar nu se va putea dispune decât în condițiile art. 1191 din Codul civil elvețian.

Separația de bunuri rezultând din separația de corp sau din declarația de separație.

Imediat ce devine executorie, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus separația de corp antrenează separația bunurilor cu efect retroactiv, din ziua introducerii cererii, fără a fi necesar ca în dispozitivul hotărârii judecătoresti să se precizeze acest lucru.

Această dipoziție legală, prevăzută de art. 155 din Codul civil este valabilă atât pentru soții aflați sub regimul participării la achiziții, cât și pentru cei aflați sub regimul comunității de bunuri.

La fel se procedează în cazul introducerii unei cereri în declararea dispariției. În acest caz, separația de bunuri si desființarea regimului matrimonial anterior își produc efectele din ziua în care se presupune că dispărutul s-a aflat în pericol de moarte sau de la data ultimelor vești și nu din ziua introduceri cererii în declararea dispariției.

Lichidarea regimului matrimonial anterior se face conform regulilor regimului anterior dacă nu există dispoziții legale contrarii. Deși se trece la regimul extraordinar, soții păstrează o mare libertate în alegerea modalităților de lichidare. În principiu, acordul lor în acest sens nu trebuie ratificat de judecător; această ratificare este necesară numai când soții intocmesc o convenție în cadrul unei proceduri de divorț sau separație de corp.

În caz de dezacord, oricare dintre soți poate introduce o acțiune în lichidarea regimului matrimonial.

Revocarea regimului extraordinar se poate face diferit, în funcție de cauzele instaurării acestuia.

Astfel, în cazul în care regimul extraordinar a fost instaurat în baza art. 185 din Codul civil – la cererea unuia dintre soți, soții pot oricând, printr-un nou contract de căsătorie, sa adopte din nou regimul matrimonial anterior sau sa-și aleagă un alt regim. De asemenea, atunci când motivele care justificau măsura au dispărut, judecătorul poate, la cererea unuia dintre soți, să dispună restabilira regimului anterior.

Daca instaurarea regimului extraordinar a avut loc în baza art. 188 sau art. 189 din Codul civil, restabilirea comunității este făcută numai de judecător, aceasta posibilitate fiindu-le deschisă doar atunci când debitorul a dezinteresat pe creditorii săi, dacă nu există alte motive pentru păstrarea regimului impus.

Prin contract de căsătorie soții au posibilitatea, în aceasta situație, doar să stabilească regimul participării la bunurile dobândite în timpul căsătoriei – care se consideră că oferă creditorilor aceleași garanții ca și separația bunurilor, chiar dacă debitorul nu și-a dezinteresat creditorii.

Pentru celelalte cazuri, revocarea se face pe ambele căi, atunci când au dispărut condițiile care au generat dispunerea regimului extraordinar.

§3. Dreptul musulman

Dreptul musulman este original atât prin sursele cât și prin întinderea sa. Ea își are originea în Coran, care, este în același timp o culegere de dogme, un cod de legi și un tratat de morală, Shari’a fiind legea divină.

Credinciosul musulmant este supus preceptelor Coranice în toate aspectele vieții sale, precepte care ignoră distincția între drept și morală și sunt de o precizare care derutează.

Faptul că pe planul religiei musulmane poligamia este permisă, bărbatul musulman putând avea până la patru soții, confera dreptului matrimonial anuite specificități.

Regiul matrimonial unic existent în țările de religie de religie musulmană este separația combinată cu unr egim dotat specific, chiar dacă, teoretic, noțiunea de regim matrimonial nu există.

Există un regim dotal, impus de lege sub forma unei condiții de validitate a căsătoriei pntru ritul malekit, sau ca efect obligatoriu al contractului de căsătorie pentru celelalte rituri.

Orice căsătorie necesită o dotă, pe care o primește femeia de la bărbat, iar atunci când aceasta de află sub tutelă, reprezentantul său legal va primi dota și va răspunde de ea. Dota trebuie să fie determinată, serioasă și reală.

În convenția matrimonială trebuie să se specifice cuantumul dotei, în lipsa acestei specificări dota putând fi derizorie. Totuși, în ritul malekit, este admis ca dota să se fixeze după căsătorie, fie de către soți, fie de către un terț desemnat de ei. În acest caz, femeia poate refuza să se dăruiască bărbatului atât timp cât dota nu a fost fixata și poate cere constatarea nulității căsătoriei. Dacă ea nu a avut grijă să ceară determinarea dotei înainte de consmenarea căsătoriei, nulitatea este acoperită și femeia are dreptul la dota de paritate sau echivalență – mithl, căreia, în virtutea obiceiului, i se determină cuantumul în raport cu dotele care au fost constituite femeilor din familia sa și de condiția sa.

Pentru celelalte rituri, căsătoria în care dota nu a fost deterinată nu este viciată. Femeia va avea întotdeaund dreptul, înainte de consumarea căsătoriei, să ceară fixarea dotei, în mod amiabil sau prin hotărâre judecătorească, și dacă, în fapt, ea s-a pretat la consumarea căsătoriei fără să-și fi luat această precauție, ca și în ritul malekit, la dota paritară.

Orice căsătorie presupune o dotă serioasă. În timp ce școlile cafeită și hanibalită resping orice idee privind un minim legal, doctorii malekiți și hanefiți consideră că dota este legal constituită atunci când ea este egală cu cel puțin un sfert de dinar. Asta nu înseamnă însă că orice căsătorie musulmană ar fi valabilă dacă femeia a primit o dotă de un sfert de dinar. Ceea ce doctorii vor să spună este că oricât de precară ar fi condiția femeii și oricât de sărac ar fi soțul, dota trebuie să fie de cel puțin un sfert de dinar. Dota trebuie să fie fixată în raport cu condiția socială a femeii și cu situația averii bărbatului care o plătește. Regula este că femeia trebuie sa primească o dotă cel puțin cel putin echivalentă cu a celorlalte femei din familia și condiția sa.

Dota trebuie să fie reală, iar nu fictivă. Dacă dota nu există decât în aparență, căsătoria este viciată. Cu privire la forma dotei, doar codusilre morocan și sirian prevăd că – tot ce poate face obiectul unei obligații valabile poate fi constituit dotă.

Căsătoria musulmană nu creează între soți nicio comunitate de bunuri, chiar mobile. Femeia musulmană nu este lovită de incapacitate. Ea are un patrimoniu propriu, poate achiziționa, aliena, deveni creditoare, răspunde în justiție, fără autorizația soțului.

Dacă, în momentul încheierii căsătoriei, femeia se găsea sub tutelă, căsătoria nu o emancipează; tutorele va fi acela care va gestiona patrimoniul său și nu soțul. Dar dacă, înainte de căsătorie, ea era majoră și avea în posesia sa bunurile proprii, ea va păstra ca femeie căsătorita posesia și gestionarea acestora, fără a fi nevoie să ceara vreodată autorizarea soțului. Ea conservă, de altfel, și libera dispoziție a veniturilor sale, de care nu dă niciun fel de socoteală. Soțul nu are dreptul de a-i cere să afecteze o parte din veniturile ei la suportarea cheltuielilor gospodăriei; oricare ar fi averea femeii, aceste cheltuieli sunt numai în sarcina bărbatului. Există doar în dreptul malekit o excepție la aceste reguli: femeia căsătorită nu poate, fără autorizarea soțului, să dispună de mai mult de un sfert din bunurile sale sub formă de donație între vii sau de garantare în interesul exclusiv al unui terț.

§4. Dreptul francez

Legea franceză creează soților unele facilități în dovedirea proprietății lor asupra bunurilor proprii, având în vedere faptul că separația patrimonială este trăită în mediul conjugal, deci între persoane care duc o viață comună, ce poate conduce la confuzii și dificultăți în respectarea pincipiilor acestui regim.

Astefel, legea permite fiecăruia dintre soți să dovedească proprietatea exclusivă asupra bunurilor prin orice mijloc de probă, atât față de terți cât și în raporturile dintre soți. Sunt admisibile probele cu orice fel de înscrisuri – facturi, registre și înscrisuri casnice, martori si prezumții, fără limite de valoare, aprecierea lor fiind lăsată la lumina judecătorului.

Totodată, este permis viitorilor soți să-și ușureze sarcina stabilind prin contractul de căsătorie, prezumții convenționale de proprietate.

Alineatul 1 al art.1538 din Codul civil francez dispune că prezumțiile de proprietate enunțate în contractul de căsătorie produc efecte față de terți, ca și în raporturile dintre soți, dacă nu s-a convenit altfel. Proba contrară va fi de drept și ea se va face prin toate mijloacele prin care se poate stabili că bunurile nu aparțin soțului desemnat de prezumție sau, dacă acestea îi aparțin, ele au fost achiziționate de acesta printr-o liberalitate făcută de celălalt soț.

Prezumțiile convenționale de proprietate nu sunt deci irefragabile, Legea le limitează forța pentru a le împiedica să servească drept paravan pentru fraude ale soților, făcând totdeauna posibilă proba contrarie.

De asemenea, legea permite soțului împotriva căruia intervine prezumția sa-i neutralizeze efectul în mod indirect, fără a contesta proprietatea soțului care se preavalează de aceasta, făcând dovada că acesta a achiziționat bunul printr-o liberalitate a soțului său. Dovedirea acestei origini permite creditorului autorului liberalității de a conserva respectivul bun în gajul său, ajungând astfel la același rezultat la care ar fi ajuns făcând proba proprietății debitorului său asupra bunurilor considerate.

Alineatul 2 al art. 1538 din Codul civil francez stabilește o prezumție legală de indiviziune în termenii următori: Bunurile asupra cărora nici unul dintre soți nu-și poate justifica proprietatea exclusivă sunt considerate ca aparținându-le în indiviziune, fiecăruia jumătate.

Această prezumție legală ese stabilită deci cu titlu subsidiar, ea aplicându-se atunci când prin nici un alt mijloc de probă, deci nici prin prezumțiile convenționale, nu s-a putut dovedi proprietatea exclusivă a vreunuia dintre soți asupra bunului litigios.

Cu privire la gestionarea bunurilor proprii, regula generală este cea stabilită de art.1536 din Codul civil francez, ce stabilește că fiecare dintre soți conservă administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor sale. Când un soț încredințează celuilalt administrarea bunurilor sale se aplică regulile mandatului. În dreptul francez, soțul mandatar este dispensat de a răspunde de fructe, atunci când mandatul ce i-a fost încredințat nu îl obligă în mod expres.

Când unul dintre soți preia gestiunea bunurilor celuilalt, cu știința acestuia și fără a exista vreo opoziție din partea lui, este considerat că el acționează în baza unui mandat tacit, valabil pentru actele de administrare și gestiune, dar nu și pentru cele de dispoziție. El răspunde de gestiunea sa față de celălalt soț ca un mandatar și datorează fructele existente. Pentru cele pe care a neglijat să le perceapă sau le-a consumat în mod fraudulos poate fi urmărit numai în limita ultimilor cinci ani.

Dacă însă unul dintre soți s-a amestecat în gestiunea bunurilor celuilalt soț în disprețul unei opoziții constatate a acestuia din urmă, el este responsabil de toate urmările imixtiunii sale și trebuie să dea socoteală nelimitat de toate fructele pe care le-a perceput , a neglijat să le perceapă sau le-a consumat în mod fraudulos.

O altă caracteristică pe care o poate căpăta regimul matrimonial al separației bunurilor în dreptul francez este aceea că i se poate alătura, în mod convențional, o societate asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Este o posibilitate de a îndulci individualismul și separația, printr-o stipulație specială făcută în contractul de căsătorie sau printr-o convenție modificatoare ulterioară.

În acest fel, regimul separației bunurilor este transformat într-un regim mixt, în care existaă două categorii de bunuri, unele fiind cele ce formează cele două mase de bunuri proprii, ale fiecăruia dintre soți, dar și o masă de bunuri comune, formate din bunurile achiziționate în timpul căsătoriei sau o parte dintre acestea.

Soții sunt liberi să-și organizeze dinainte administrarea indiviziunii prin acorduri stabilite între ei.

În lipsa unei convenții încheiate de soți, bunurile indivize care nu intră în masa de bunuri comune vor fi supuse dreptului comun al indiviziunii.

Făcând aplicabile atât reguli ale separației bunurilor cât și reglui specifice comunității de bunuri, această combinație a regimurilor matrimoniale poate crea dificultăți, atât în cadrul funcționării sale, cât și cu ocazia lichidării.

§5. Common low

În sistemul de common law raporturile patrimoniale dintre soți nu beneficiază de o autonomie de reglementare, ci sunt inserate în dreptul comun, element caracteristic fiind ideea de separație. Prin ignorarea regimurilor matrimoniale ca instituție juridică, sistemul de common low distonează sensibil față de concepția continentală în materie. Practic, noțiunea de regim matrimonial este necunoscută în această ordine juridică și numai printr-o reducere la un numitor comun din punct de vedere terminologic se poate vorbi lato sensu de o separație de bunuri.

Însuși dreptul familiei a primit destul de târziu o recunoaștere pratică și doctrinară în Anglia. Este important de semnalat că până la finele secolului al XIX –lea în sistemul common law personalitatea femeii căsătorite se confundă cu aceea a soțului, astfel că titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor familiei putea fi numai bărbatul. Această regulă s-a dovedit de multe ori injustă, ceea ce a determinat intervenția tribunalelor de echitate pentru temperarea ei prin intermediului doctrinei trust-ului. Mișcarea în favoarea emancipării femeilor a condus la adoptarea în anul 1882 a legii privind bunurile femeilor căsătorite – Married Women’s Property Act 1882 prin care a fost înlăturată incapacitatea legală impusă până atunci femeii măritate. În acest mod, femeia a fost pusă într-o situație de egalitate cu bărbatul, reformatorii victorieni introducând separația de bunuri ca mod de eliminare a hegemoniei tradiționale a bărbatului în sistemul de common law. În consecință, căsătoria nu produce nici un efect în privința bunurilor soților, mobile sau imobile, și nici o transformare a statutului patrimonial al acestora.

Dispozițiile legii privind bunurile femeii căsătorite, din 1964, introduce o comunitate restrânsă de bunuri familiale, în care erau cuprinse economiile făcute asupra sumelor prevăzute pentru cheltuielile menajului, precum și investițiile și achizițiile făcute datorită acestora.

De asemenea, o schimbare a adus și Legea privind domiciliul conjugal, din 1967, care a dat fiecăruia dintre soți posibilitatea de a-și înregistra dreptul de ocupație a domiciliului, dacă aceasta aparține celuilalt soț. Acest dreptu subliniază până la lichidarea căsătoriei sau până la împlinirea unui termen de tribunal, care poate pune capăt acestui drept atunci când consideră necesar, de exemplu atunci când consideră că soțul respectiv a beneficiat de suficient timp pentru a-și găi o altă locuință. Pentru perioada în care se exercită dreptul de ocupație, tribunalul poate impune soțului ocupat anumite condiții cum ar fi obligarea la plată a unei chirii de către soțul proprietar sau asigurarea reparațiilor. Legea asigură protecția egală a soților și în cazul în care ambii sunt chiriași.

Legea nr.1970 privind acțiunile în materie de căsătorie și bunuri matrimoniale clarifică drepturile relative la ameliorările aduse de unul din soți proprietății celuilalt.

Aceeași lege prevede că, atunci când tribunalul acordă drepturi patrimoniale soților el ia în considerare toate împrejurările, mai ales contribuțiile aduse de fiecare dintre părți la binele familiei, care cuprind toate bunurile de care va beneficia domiciliul sau familia.

Toate dispozițiile de acest fel sunt însă incomplete și imprecise, dreptul englez sprijinindu-se, în privința raporturilor patrimoniale ale soților, în special pe acordul acestora și pe jocul prezumțiilor. Astfel, de exemplu, convențiile făcute de femeie sunt prezumate ca fiind încheiate cu autorizarea bărbatului de a-l angaja și pe el, dacă acesta nu dovedește contrariul.

Au existat, în dreptul englez, mai multe propuneri de înlocuire a separației de bunuri cu un fel de comunitate foarte restrânsă, asemănătoare participării la achiziții sau societății de achiziții, însă ele nu s-au putut materializa prin legi care să reziste. Un exemplu îl constituie proiectul de lege depus la Camera Comunelor în 1968 și adoptat cu 86 de voturi pentru și 32 împotrivă la 27 ianuarie 1968. El prevedea introducerea unei comunități amânate a câștigurilor, însă, datorită criticilor dure pe care le-a atras în presa juridică, datorate mai ales modului de redactare, a fost retras. Acest proiect stabilea anumite principii de împărțire a bunurilor la cererea soților, în caz de divorț, declararea nulității căsătoriei sau separație judiciară. În esență, se prevedea că toate bunurile avute în proprietate de soți la încheierea căsătoriei, sau cele dobândite ulterior prin moștenire, legat sau donație, rămân proprietatea separată a acestora, însă orice creștere a valorii reale a acestor bunuri în timpul căsătoriei va fi proprietatea familiei și va trebui împărțită în mod egal între soți.

CONCLUZIE

Încheierea unei convenții matrimoniale, contribuie la o stabilitate în ceea ce privește raporturile patrimoniale. Atât în timpul căsătoriei, cât și în cazul unui divorț, soților le sunt recunoscute drepturile și obligațiile cu conținut economic, lucru benefic deoarece conduce la evitarea unor neînțelegeri cu privire la natura unor bunuri și facilitării proedurilor de partaj.

Alegerea unui regim convențional, cum este cel al separației de bunuri poate fi un lucru benefic pentru unele familii, în special pentru soții cu un statut și cu o situație financiară foarte bună, întrucât acesta oferă cea mai mare independență patrimonială.

Regimul matrimonial al separației de bunuri, ca și alte regimuri, are atât avantaje cât și dezavantaje.

Deși apare ca un regim al neîncrederii și egoismului, acesta protejează soții de situații cum ar fi cea de plată a datoriilor contractate în timpul căsătoriei de către celălalt soț. De asemenea, este regimul cel mai practic în ceea ce privește divorțul.

Ca si dezavantaj major, putem spune că în cadrul regimului separației de bunuri, între soți, nu se stabilește o comunitate de interese, lucru firesc și obișnuit într-o căsătorie. Un alt dezavantaj ar putea fi cel cu privire la situația financiară precară a unuia dintre soți.

Datorită libertății alegerii regimului matrimonial, soții pot alegea instituirea unui regim care se adaptează nevoilor lor, mentalităților, și posibilităților lor.

În concluzie, încheierea unei convenții matrimoniale nu este un lucru indispensabil căsătoriei sau un lucru foarte bun pentru orice famile, ci poate avea un impact pozitiv sau negativ asupra căsătorie. Toate aceste decizii sunt luate de ambii soți la încheierea căsătoriei.

Există numeroși facturi care pot influența alegerea unui regim matrimonial. Printre acești se pot enumera realitățile economice, tradiția, religia, mentalitatea, care influențează foarte mult reglementarea națională dintr-un anumit sistem de drept.

Totodată, alegerea unui regim matrimonial prin voința ambilor soți considerat inițial cel potrivit, poate deveni pe parcurs nefavorabil acestora. Astfel, Noul Cod civil a consacrat principiul mutabilității regimurilor matrimoniale, în sensul că, după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei este posibilă modificarea regimului matrimonial prin act autentic notarial, cu aplicarea dispozițiilor privitoare la convențiile patrimoniale.

În concluzie, timpul va dovedi în ce măsura soluțiile legislative din materia regimurilor matrimoniale convenționale, pot răspunde necesităților actuale și de perspectivă ale societății românești.

BIBLIOGRAFIE

Bacaci Alexandru, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Ediția a II-a, Editura Hamangiu, București, 2007

Banciu Adrian Alexandru, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit Noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2011

Avram Marieta, Nicolescu Cristina, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, București, 2010

Aniței Nadia – Cerasela, Convenția matrimonială în dreptul internațional privat român, Editura C.H. Beck, București, 2013

Aniței Nadia – Cerasela, Regimurile matrimoniale potrivit Noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012

Lupașcu Dan, Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul familiei, Ediția a II-a, emendată și actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2012

Crăciunescu Cristiana Mihaela, Dreptul de dispoziție al soților asupra bunurilor ce le aparțin în diferite regimuri matrimoniale, Editura Universul Juridic, București, 2010

Bacaci Alexandru, Dumitrache V.V., Hageanu C.C., Dreptul familiei,Editura C.H. Beck, București, 2006

I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p.42

Cocoș Ștefan, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2001

Bodoașcă Teodor, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, București, 200

Legislație

Noul Cod civil

Practică judiciară

Decizia civilă nr.1359/1981, în R.R.D. nr. 6/1982, p.89

Trib.Suprem. Colegiul Civil, decizia nr.1531/1955, în C.D.,p.215