Regimul Juridic Matrimonial

CAP. 1 ASPECTE GENERALE PRIVINF REGIMUL JURIDIC MATRIMONIAL

SECȚIUNEA I – NOȚIUNEA DE REGIM MATRIMONIAL. CARACTERIZARE

Căsătoria reprezintă o temă actuală, dar totodată delicată prin prisma faptului că implică subiecte de importanță majoră pentru indivizi, iar afirmația lui Plutarh afirmă acest lucru prin “căsătoria este actul cel mai de seamă din viața omului, fiind fundamentul celei mai ample comuniuni – a familiei”.

Familia, de-a lungul timpului, a reprezentat instituția fundamentală pentru supraviețuirea individului și reproducerea societății, realizatîă în vederea păstrării tradițiilor și a valorilor indivizilor, ca un reper de stabilitate. În această accepțiune, căsătoria și familia se constituie ca așezăminte și structuri majore ale existenței.

Familia este scopul pentru care se încheie o căsătorie, iar întreaga ordine socială se consolidează pe această instituție, dându-i o însemnătate deosebit de importantă, în corecta analiză și percepția corectă a dimensiunilor pe care le poate îmbrăca căsătoria.

În acest sens, se creează o legătură indisolubilă între cele două instituții mai sus menționate potrivit căreia familia reprezintă consecința iminentă a căsătoriei,

Ca atare, familia într-o societate umană se află la baza valorilor fundamentale ale umanității, pentru că reprezintă locul în care se realizează o amplă cunoaștere între generații, dar și prima societate din viața individului, cadrul în care se regăsește rolul său juridic, social și economic.

În vederea corelării noțiunilor de căsătorie cu cea a regimului matrimonial, vechea doctrină română a definit acesta din urmă ca fiind “un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie”.

Doctrina română post-belică a dat de asemenea câteva definiții regimului matrimonial. O definiție succintă prezintă regimul matrimonial ca fiind “statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei”. O altă definiție, mai cuprinzătoare, arată că “regimul matrimonial constă în ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și raporturile în care ei intră cu terții în calitatea lor de soți”.

Doctrina română actuală oferă următoarele definiții pentru regimul matrimonial: ”regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și acelea ce se formează în relațiile cu terții” ; ”regimul juridic matrimonial este alcătuit din totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”; “ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și cele care se stabilesc între soți și terțe persoane cu privire la bunurile soților”; “un ansamblu de norme juridice care guvernează raporturile dintre soți cu privire la drepturile și obligațiile pecuniare ale vieții conjugale, precum și relațiile care privesc gestionarea acestora”.

Doctrina străină cuprinde la rândul său numeroase definiții regimului matrimonial. Definit în puține cuvinte, acesta ereprezintă “un ansamblu de reguli având drept scop guvernarea raporturilor pecuniare dintre soți” sau reprezintă ”raporturile dintre soți, ce decurg din faptul căsătoriei lor, cu privire la patrimoniul acestora”.

Într-o altă definiție, mai amplă, regimul matrimonial este “un ansamblu coerent de reguli, mai mult sau mai puțin numeroase și mai mult sau mai puțin complexe, a căror finalitate este de a conferi, în domeniul patrimonial, un statut special soților în cadrul raporturilor dintre ei precum și în relațiile lor cu terții. Regimul matrimonial nu cuprinde totalitatea efectelor pecuniare ale căsătoriei; sunt excluse, nu numai cele care reglementează raporturile soților cu copiii lor, dar chiar și unele dintre cele care interesează soții în relațiile dintre ei: obligația alimentară, liberalitățile, drepturile succesorale”. Intr-adevar, așa cum am precizat, regimul matrimonial nu cuprinde obligatia de întreținere dintre soți și între foștii soți, care formeaza o categorie aparte a raporturilor patrimoniale ale soților.

Indiferent de definiția adoptată, dreptul regimurilor matrimoniale listează o dublă problemă, dată atât de situația dreptului de proprietate cât și o problematică de puteri, de drepturi. În esență, orice regim matrimonial concură la rezolvarea problemei stabilirii drepturilor de proprietate ale soților asupra bunurilor lor, respectiv a regulilor în temeiul cărora soții dobândesc dreptul de proprietate comună sau personală asupra bunurilor prezente sau viitoare și, în al doilea rând, problema stabilirii puterilor soților, adică a regulilor în temeiul cărora soții își exercită drepturile asupra bunurilor comune și proprii. În acest fel, regimul matrimonial cuprinde norme cu un caracter dublu, împletind drepturi și obligații cu caracter patrimonial și drepturi și obligații cu caracter personal.

Relațiile patrimoniale izvorâte din căsătorie sunt consecința relațiilor personale. Viața în comun, gospodărirea în comun implică împletirea intereselor patrimoniale dintre cei doi soți cu privire la drepturile și obligațiile acestora.

Comparativ cu relațiile personale, posibilitățile de intervenție ale instanțelor judecătorești sunt mai numeroase în cadrul relațiilor patrimoniale, spre exemplu, ducerea la îndeplinire a obligației de sprijin material reciproc putând fi dispusă prin constrângere juridică.

Starea civilă de persoană căsătorită induce în mod necesar anumite modificări în statutul patrimonial al acestei persoane. Astfel, pe de o parte, se creează o rețea de raporturi patrimoniale specifice între soți, iar, pe de altă parte, modul în care persoana căsătorită intră, în cadrul circuitului civil și comercial, în raporturi juridice cu terții, diferă sub anumite aspecte de modul în care o persoană celibatară stabilește asemenea raporturi juridice.

Tradițional, noțiunea de „regim matrimonial” este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soți, precum și raporturile dintre aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile soților. Într-o formulă sintetică, regimul matrimonial, „una din legile primordiale ale familiei”, nu reprezintă altceva decât „statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei.”

Regimurile matrimoniale convenționale devin funcționale, numai prin încheierea unei convenții matrimoniale, altfel soții fiind supuși regimului legal, de drept comun. Convenția matrimonială reprezintă instrumentul juridic ce permite viitorilor soți sau, după caz, soților (în cazul regimurile matrimoniale mutabile) să opteze pentru unregim matrimonial care se adaptează cel mai bine situației concrete, pe care ei îl aleg ținând seama de posibilitățile materiale, de mentalități și aspirații, profesie, vârstă, obiceiuri etc. În cadrul actelor juridice bilaterală, convenția matrimonială ocupă un loc aparte, distingându-se prin trăsături proprii, unele dintre ele împrumutate de la instituția căsătoriei, al cărei accesoriu este.

Actual Cod Civil introduce o reglementare cu totul nouă și inovatoare, oferind soților posibilitatea de a-și organiza aspectele patrimoniale ale conviețuirii lor potrivit situației și stilurilor de viață ale fiecărei familii, în limitele stabilite de lege.

Astfel, regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți cu privire la bunurile lor, precum și pe acelea ce se formează în relațiile lor cu terții.

Art. 329 C. Civ. stabilește că alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale.

Astfel, soții vor putea alege conform art. 312 C. Civ. ca regim patrimonial comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.

Mai precis, se instituie un regim legal – regimul comunității de bunuri și două tipuri de regimuri convenționale – regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale. Indiferent de regimul matrimonial ales de soți, aceștia vor trebui să respecte un ansamblu de reguli fundamentale și imperative, de bază, care se aplică tuturor căsătoriilor, reguli ce constituie regimul primar imperativ.

Finalitatea regimului primar este dată de a asigura un just echilibru între coeziunea patrimonială a cuplului și independența economică și socială a fiecărui soț. De asemenea, regimul primar oferă mecanisme de protecție a intereselor familiei în perioade de criză conjugală, prin schimbarea pe cale judiciară a „regulilor jocului”, fie în sensul extinderii puterilor unuia dintre soți, fie prin diminuarea puterilor celuilalt.

În privința libertății de a alege un regim matrimonial concret, în general, sistemele de drept pun la dispoziția soților o gamă de opțiuni posibile, pornind de la comunitatea universală de bunuri, care generează o „simbioză” totală a elementelor pecuniare aflate în patrimoniul fiecăruia dintre soți, până la regimul separației de bunuri, susceptibil să realizeze o completă disociere a intereselor patrimoniale ale soților, trecând prin variantele intermediare – comunitatea parțială și regimurile matrimoniale mixte (participarea la achiziții). Neîndoielnic, alegerea și elaborarea unui regim matrimonial rămân o alchimie delicată în cadrul căreia simplitatea, securitatea și optimizarea patrimonială trebuie să se conjuge armonios cu filozofia de viață și sentimentele cuplului.

Dincolo de numitorul normativ comun care poate fi decelat, există o multitudine de variabile spațio-temporale (realitățile economice, tradiția, religia, mentalitatea etc.), care influențează foarte mult reglementarea națională dintr-un anumit sistem de drept, imprimându-i o anumită specificitate. Legislația comparată în materia regimurilor matrimoniale se dovedește a fi de o diversitate deloc surprinzătoare, având în vedere că relațiile de familie poartă încă o pregnantă pecete națională.

În sistemul român de drept, dacă sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului civil de la 1864 instituția regimurilor matrimoniale convenționale deținea o poziție specială, uneori privilegiată, odată cu abrogarea în anul 1954 a dispozițiilor art. 1223-1293 din Codul civil privitoare la contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților, perspectiva s-a schimbat radical, lunga și bogata tradiție în România fiind astfel întreruptă. Codul familiei avea să impună un regim matrimonial unic, legal, imperativ și imutabil, interzicând în mod expres, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile matrimoniale care ar modifica regulile privind comunitatea legală de bunuri.

Tendințele contemporane de evoluție a reglementării în materia regimurilor matrimoniale, în sensul flexibilizării normelor juridice și potențării voinței individuale, au fost receptate în mod adecvat de legiuitorul român. Astfel, Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 în urma procedurii de asumare a răspunderii Guvernului, reinstituie principiul libertății convențiilor matrimoniale (poate cea mai spectaculoasă, dar și cea mai așteptată soluție legislativă din cuprinsul Noului Cod) și configurează, în acord cu dinamica și exigențele vieții sociale, soluții mult mai flexibile, care lasă viitorilor soți libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vieții conjugale.

Dacă sub imperiul Noului Cod civil regimul comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, noutatea constă în aceea că se va atenua, într-o manieră semnificativă, caracterul său imperativ, fiind permise o serie de derogări, în limitele și în condițiile legii.

În ce privește libertatea de a alege un regim matrimonial, legiuitorul român a optat pentru o concepție restrictivă, soții putând adopta numai unul din regimurile alternative prevăzute de lege, respectiv regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală). Așadar, soții nu-și pot construi propriul regim matrimonial, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri și nici nu pot opta pentru un regim prevăzut de o ordine juridică străină.

Trebuie însă precizat faptul că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soți a regimului matrimonial legal nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale.

Totodată, actualul Cod civil consacră principiul mutabilității regimurilor matrimoniale, soluția normativă fiind în sensul că după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei este posibilă modificarea regimului matrimonial prin act autentic notarial, cu aplicarea dispozițiilor privitoare la convențiile matrimoniale.

Regimul primar imperativ – cuprinde dispozițiile prevăzute în Cod Civil, Capitolul VI – Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, în Secțiunea I – Dispoziții comune. El poate fi definit ca fiind numitorul comun cel mai mic față de pluralitatea regimurilor matrimoniale aplicabile într-un sistem de drept național. El cuprinde un set de norme imperative și esențiale, norme de aplicare imediată, indiferent de regimul matrimonial concret al soților, având ca scop protejarea căsătoriei și stabilirea unui echilibru în raporturile patrimoniale dintre soți, adoptând reguli atât pentru perioadele normale ale căsătoriei, cât și pentru perioadele de criză conjugală.

Ideea dezvoltării acestei teme a plecat de la necesitatea reglementării în sistemul nostru de drept a instituției regimurilor matrimoniale, prin reconfigurarea doctrinei și practicii judiciare în domeniu, odată cu noile reglementări.

În ceea ce privește însemnătatea cuvintelor regim și matrimonial, lato sensu, noțiunea de „regim” desemnează un ansamblu de norme juridice, în timp ce termenul de „matrimonial” desemnează căsătoria (lat. „matrimonium” – căsătorie).

Din punct de vedere etimologic, regimul matrimonial se referă la tot ceea ce privește căsătoria, fie că este vorba de raporturi personale, fie de raporturi patrimoniale.

Stricto sensu, regimul matrimonial desemnează statutul patrimonial al soților.

Tradițional, noțiunea este folosită într-un sens restrâns, tehnic, pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile dintre soți, precum și raporturile dintre aceștia și terți cu privire la bunurile și datoriile soților.

Regimul matrimonial nu acoperă însă totalitatea raporturilor patrimoniale dintre soți sau dintre soți și terți, precum obligația de întreținere, liberalitățile, drepturile succesorale, ci

doar acele raporturi patrimoniale care își au izvorul direct în căsătorie.

Despre regimul matrimonial în general – această subsecțiune vizează stabilirea unor norme imperative cu privire la efectele regimurilor matrimoniale, opozabilitatea, încetarea sau lichidarea acestora, mandatul convențional și mandatul judiciar dintre soți, independența patrimonială dintre aceștia, precum și dreptul soților la informare, norme imperative ce sunt prevăzute de art. 312-320 C. Civ.

Așa cum a fost menționat și mai sus, art. 312 C. Civ., prevede regimurile matrimoniale ce pot fi alese de comun acord de soți, precum și obligativitatea respectării regulilor fundamentale și imperative care constituie regimul primar.

Art. 313 coroborat cu dispozițiile art. 330, alin. 2, stabilește data de la care regimul matrimonial ales începe să își producă efectele. În consecință, acesta produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei, chiar dacă convenția matrimonială a fost încheiată înainte de căsătorie. Regimul matrimonial este opozabil față de terți, de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de lege, afară de situația în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale. În cazul în care soții nu îndeplinesc aceste formalități de publicitate, ei sunt considerați ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale, față de terții de bună-credință.

Articolele 314 și 315 C. Civ. introduc reglementări cu totul noi cu privire la mandatul între soți. Astfel, în actualul Cod Civil, mandatul tacit reciproc dintre soți nu mai există ca prezumție legală, el fiind înlocuit de mandatul convențional respectiv mandatul judiciar.

Prin urmare, în cazul mandatului convențional, un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Astfel, reprezentarea poate izvorî numai din voința concretă a celuilalt soț, prezumarea acestei voințe, cum era anterior reglementat în Codul Familiei, fiind exclusă.

Conform art. 315 N. C. Civ, în cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, celălalt soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunțată se stabilesc condițiile, limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.

În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu se mai află în situația prevăzută mai sus sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator. Se poate constata că, în timp ce mandatul convențional se află sub incidența dreptului comun cu privire la contractul de mandat, cu precizarea că este un mandat cu reprezentare special, posibil a fi încheiat numai între soți, în cazul mandatului judiciar reglementarea este mai precisă. Astfel, mandatul judiciar poate fi încheiat doar atunci când unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința. Competența de soluționare aparține instanței de tutelă, care stabilește și condițiile, limitele și perioada de valabilitate a mandatului.

Apărarea și protecția drepturilor patrimoniale ale soților se realizează și prin intermediul art. 316 N. C. Civ care prevede că în mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz. Obligația comunicării acestei hotărâri este necesară pentru ca terții să fie avizați că soțul sancționat prin această măsură nu poate să încheie singur, în mod valabil, fără consimțământul celuilat soț, acte de dispoziție cu privire la anumite bunuri.

Măsura se referă la acele acte întocmite cu privire la bunurile comune asupra cărora fiecare soț ar avea un drept propriu de dispoziție.

Sancțiunea care intervine în cazul în care sunt întocmite acte fără a se respecta hotărârea

judecătorească sunt anulabile, dreptul la acțiune prescriindu-se în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat cunoștință de existența actului.

Noul Cod Civil, prin art. 317, aduce noutăți și cu privire la exercitarea dreptului de dispoziție al soților cu privire la bunurile lor, în principiu fiecare soț putând să încheie orice acte juridice cu celălalt soț sau cu terțe persoane, fiind înlăturate unele interdicții, cum ar fi aceea a vânzării între soți. Mai mult, fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. În raport cu societatea bancară, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărârea judecătorească executorie nu s-a decis altfel. Aceste noi dispoziții conferă soților o mai mare independență patrimonială, fiecare acționând după propriile necesități fără a fi nevoie nici măcar de consimțământul prezumat al celuilalt.

Deși legiuitorul a urmărit ca noile dispoziții legale să ofere soților o mai mare independență patrimonială, flexibilitate în alegerea regimului matrimonial precum și adaptarea relațiilor patrimoniale la evoluția rapidă a societății în care trăim, a considerat necesar și crearea unui echilibru și luarea unor măsuri de protecție a soților. O astfel de măsură este reglementată de art. 318 N. C. Civ potrivit căruia fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanței de tutelă. Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să furnizeze informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens. Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional. Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului reclamant sunt adevărate. În principal, această acțiune, ar trebui folosită doar în situațiile limită, când există o necesitate stringentă de informare, în care unul dintre soți are indici care îi pot naște temerea că actele încheiate de soțul său cu privire la veniturile acestuia, ori cu privire la oricare dintre bunurile comune, ar putea pune în pericol grav interesele familiei.

În prezent, regimul matrimonial legal al comunității de bunuri este reglementat de actualul Cod civil (Legea nr. 287 din 17 iulie 2009) reglementează relațiile de familie în Cartea a II-a intitulată „ Despre familie” (art. 258-534).

Regimurile matrimoniale sunt reglementate în Titlul II „Căsătoria”, Capitolul VI „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, art. 312-372.

Reglementarea anterioară instituită prin Codul familiei, în prezent abrogată s-a dovedit a fi una rigidă, constrângătoare, depășită complet de realitățile zilelor noastre.

În esență, actualul Cod civil propune revenirea la principiul libertății convențiilor matrimoniale. Regimul comunității de bunuri, cu unele modificări, rămâne regimul legal, dar va avea un caracter flexibil, urmând a fi aplicabil doar în cazurile în care părțile nu au optat pentru un alt regim matrimonial prin convenție matrimonială.

Se propun ca alternative la regimul comunității legale de bunuri două regimuri matrimoniale convenționale: regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale (mai largă sau mai restrânsă decât cea legală). Noul Cod civil nu reglementează însă posibilitatea de a alege regimul participării la achiziții.

De asemenea, după modelul Codului civil francez și al Codului civil al provinciei Québec care au constituit și principale surse de inspirație la elaborarea noului Cod civil, se propune instituirea unui regim matrimonial primar, adică a unor reguli imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială (de exemplu, regimul juridic al locuinței familiei, modul de exercitare a drepturilor soților asupra bunurilor în situația de criză, obligația reciprocă de a contribui la cheltuielile căsătoriei).

Regulile specifice oricărui regim matrimonial prevăd modul de dispoziție și de administrare a acestor bunuri. Este vorba aici, în principal, despre a ști dacă fiecare dintre

soți își poate gestiona singur bunurile din patrimoniul său, ori dacă drepturile de dispoziție și de administrare sunt concentrate doar în mâinile unuia dintre soți, sau acestea sunt împărțite între soț și soție.

Factorul economic și social are o importantă contribuție în reglementarea regimului de bază, căruia trebuie să i se supună toate cuplurile căsătorite, care poate diferi și în funcție de tradițiile locului fiecărei țari, de concepțiile care privesc căsătoria, însă pot cunoaște o evoluție și chiar o adaptare și modificare, cum s-a întâmplat prin revenirea Noului cod civil la reglementarea regimurilor matrimoniale, fapt cerut cu insistență de doctrină și de realitățile cotidiene, modificate substanțial de economia de piață, față de care reglementarea anterioară a Codului familiei, putem spune că era perimată.

Multitudinea situațiilor care conduc viitorii soți la încheierea căsătoriei, lăsând la o parte latura personală afectivă, care teoretic constituie motorul oficializării relației, stau la baza conceperii și alegerii regimului matrimonial care să guverneze cel mai bine relațiile patrimoniale dintre soți antrenate de noul statut dobândit în urma încheierii căsătoriei.

Astfel, sexistă situații în care viitorii soți dispun de patrimonii consistente, având și

profesiuni a căror latură pecuniară contribuie la acestea și în timpul căsătoriei, aceștia putând opta pentru regimul separației de bunuri, nedorind confuziunea acestora.

Totodată, unul dintre soți poate desfășura profesii cu risc pecuniar ridicat, care poate produce pagube în patrimoniul comun, și prin urmare soții, de comun acord, pot considera că alegerea regimului separatist este cea mai bună soluție pentru echitatea conviețuirii cuplului.

Regimurile matrimoniale au o istorie bogată în spate, care le conferă strășnicie și fortalețe, bucurându-se de o bogată tradiție, existând încă din perioada civilizațiilor antice.

Astfel, putem aminti faptul că, dota romană a suferit o evoluție legislativă de-a lungul timpului, iar elementele sale din epoca iustiniană au fost preluate de dreptul medieval și ulterior de codurile civile elaborate în Europa secolului al XIX-lea. Obligația de a constitui dota viitoarei femei căsătorite s-a transformat de la un simplu obicei, la o

obligație juridică.

În spațiul nostru juridic, o configurare reală a arhitecturii juridice, începe să ia ființă o dată cu intrarea în vigoare a primului Cod civil veritabil din istoria dreptului românesc, o construcție juridică solidă, drept dovadă a dăinuit peste 150 de ani. Codul civil de la 1864, de inspirație franceză vine cu un aer proaspăt, față de orânduirile feudale existente (Codul Calimah și Codul Caragea) și dorește să implementeze în societatea românească unele instituții noi. Acesta a fost considerat de un autor de prestigiu, un incontestabil pas înainte pe calea modernizării legislației românești, numeroasele reglementări în materia relațiilor de familie, exprimând concepțiile unei epoci revolute, care astăzi pot părea desuete, dar și incompatibile cu realitățile actuale, a căror piatră de temelie o constituie principiul egalității între soți.

Sistemul regimurilor matrimoniale puse în operă de Codul civil a fost unul în acord cu tradiția românească, dar și cu legislația timpului. În general, Codul nu a derogat de la dreptul anterior, în special de la obiectul înzestrării, după cum nu i-a adus elemente de

noutate spectaculoase. O caracterizare de ansamblu a reglementării regimurilor matrimoniale existente în sistemul Codului civil relevă faptul că acestea erau libere, imutabile, iar regimul legal era de tip separatist. Codul civil român reglementa (art.1223 și 1224) libertatea convențiilor matrimoniale, sub condiția observării normelor imperative speciale căsătoriei și a celor generale.

Regimul matrimonial al separației de bunuri a rămas în aplicabil până la intrarea în vigoare a Codului familiei, în 1954, când a fost instituit regimul matrimonial unic, legal și obligatoriu al comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

În lumina celor expuse, nu se poate aprecia ca regimul comunității de bunuri ar fi de tradiția poporului român, deoarece, de-a lungul evoluției statutului patrimonial al familiei s-au putut observa aplicarea mai multor tipuri de regimuri, cele anterioare epocii moderne, având drept figură centrală, exponențială bărbatul, iar totul se învârtea în jurul acestuia, fiind în concordanță cu realitățile vremii, iar odată cu zorii epocii moderne, s-a încercat o reglementare care oferea drepturi fiecăruia dintre soți și libertatea opțiunii privind realitățile pecuniare cu care se confruntau, însă acest element de noutate, pozitiv nu și-a dus la bun sfârșit menirea, fiind umbrit de incapacitatea femeii, care se supunea atât moral, cât și juridic bărbatului, iar ulterior, elanul libertății matrimoniale a fost tăiat de ideile uniformizatoare de sorginte comunistă, care impunea ca regim unic, legal și imuabil, regimul comunității legale de bunuri.

SECȚIUNEA II- CLASIFICAREA REGIMURILOR MATRIMONIALE

Regimurile matrimoniale pot fi împărțite în mai multe categorii, în funcție de următoarele criterii de clasificare:

în funcție de izvorul lor, regimurile matrimoniale se împart în regimuri legale (reglementate de lege, care se aplică în lipsa unei convenții matrimoniale) și regimuri convenționale (stabilite de soți prin convenție matrimonială);

în funcție de structura lor, regimurile matrimoniale se clasifică în regimuri de comunitate (care la rândul lor pot fi universale sau parțiale), regimuri de separație și regimuri eclectice, mixte, care îmbină separația de bunuri în timpul căsătoriei cu principiul comunitar ce se manifestă la desfacerea acesteia;

în funcție de posibilitatea de modificare în timpul căsătoriei, regimurile matrimoniale pot fi imuabile (care nu se pot schimba în timpul căsătoriei) și muabile (care pot fi schimbate de soți prin convenție matrimonială în timpul căsătoriei).

Art. 312. Regimurile matrimoniale (1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională. (2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Codul civil prevede trei tipuri de regimuri matrimoniale:

1. regimul comunității legale,

2. regimul separației de bunuri,

3. regimul comunității convenționale

Alegerea unui alt regim juridic decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale potrivit căreia părțile trec de la regimul comunității legale la regimul comunității convenționale de bunuri sau stabilesc să aleagă regimul separației de bunuri.

SECȚIUNEA III- ALEGEREA, MODIFICAREA ȘI SCHIMBAREA REGIMULUI MATRIMONIAL

Libertatea alegerii regimului matrimonial asigură instituirea unui regim matrimonial concret, adaptat nevoilor soților, mentalităților și posibilităților lor și, de aceea, regimurile matrimoniale fundamentate pe acest principiu sunt caracteristice regimurilor matrimoniale legale, unice și imperative, iar alegerea are întotdeauna o natură convențională care se realizează prin încheierea unei convenții matrimoniale. Libertatea de a alege regimul matrimonial concret poate să fie largă, respectiv să permită alegerea unuia dintre regimurile matrimoniale reglementate alternativ prin lege sau combinarea acestora și crearea unui regim matrimonial „nenumit”, sau poate să fie mai restrânsă, în sensul că permite alegerea doar a unui regim matrimonial expres prevăzut de lege. Pe de altă parte, această libertate nu este absolută, ci limitată de instituirea unui corp de norme imperative de la care nu se poate deroga prin convenție matrimonială și care alcătuiește regimul primar. Pentru situațiile în care, prin convenție matrimonială, nu s-a ales un regim matrimonial concret, prin lege este indicat regimul matrimonial aplicabil soților, care constituie astfel regimul matrimonial legal.

Opțiunea pentru un regim matrimonial nu este obligatorie, sub actuala reglementare, soții se pot supune regimului legal, având la bază un ansamblu de reguli, aplicabile tuturor celor care doresc să încheie o căsătorie, neexistând o totală libertate de negociere, deoarece nu avem de a face cu un contract.

Alegerea unui alt regim juridic decât cel al comunității legale (care era singurul permis de lege până la intrarea în vigoarea a actualului Cod civil), se face prin încheierea unei convenții matrimoniale, puse la îndemâna părțile ca un instrument juridic rin care soții trec de la regimul comunității legale la regimul comunității convenționale de bunuri sau stabilesc să aleagă regimul separației de bunuri.

Alegerea între un regim matrimonial de tip separatist sau unul de tip comunitar, ori a unui regim mixt, care să combine reguli specifice ambelor tipuri, are la bază atât situația concretă a soților cât și tradițiile și regulile morale specifice cuplului respectiv. Având în vedere faptul că orice căsătorie implică viață comună sub toate aspectele, inclusiv cel material, și nu se poate nega faptul că viața comună presupune cheltuieli.

În majoritatea sistemelor de drept există posibilitatea alegerii între mai multe regimuri matrimoniale. De regulă, legea prevede un regim matrimonial legal, care se aplică ori de câte ori viitorii soți nu și-au ales un alt regim pe cale convențională, precum și unul

sau mai multe regimuri matrimoniale dintre care aceștia pot să își stabilească prin convenție matrimonială unul, care să guverneze raporturile matrimoniale în cadrul căsătoriei lor.

În ce privește libertatea de a alege un regim matrimonial, legiuitorul român a optat pentru o concepție restrictivă, soții putând adopta numai unul din regimurile alternative prevăzute de lege, respectiv regimul separației de bunuri sau regimul comunității convenționale (mai largă ori mai restrânsă decât cea legală). Așadar, soții nu-și pot construi propriul regim matrimonial, prin combinarea mai multor tipuri de regimuri și nici nu pot opta pentru un regim prevăzut de o ordine juridică străină.

Trebuie însă precizat faptul că, în realitate, nu este necesară încheierea unei convenții matrimoniale decât dacă viitorii soți aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să deroge, sub anumite aspecte, de la regimul legal. Prin urmare, alegerea de către viitorii soți a regimului matrimonial legal nu necesită încheierea unei convenții matrimoniale.

Codul civil a readus în dreptul românesc pluralitatea regimurilor matrimoniale și, implicit,posibilitatea alegerii de către viitorii soți a regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor. Regimul matrimonial convențional aplicabil unei căsătorii se poate alege prin încheierea unei convenții matrimoniale (un contract de căsătorie). În lipsa încheierii unei convenții matrimoniale, căsătoriei i se aplică regimul matrimonial al comunității legale.

Alegerea regimului matrimonial se face: – Pentru regimurile matrimoniale convenționale, prin încheierea unei convenții matrimoniale, prin act autentic; până la încheierea căsătoriei, convenția matrimonială poate fi modificată în aceleași condiții.

Regimul legal se aplică în lipsa încheierii unei convenții matrimoniale.

Modificarea convențională a regimului matrimonial aplicabil se poate face după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, în condițiile impuse de lege pentru validitatea convenției matrimoniale.

Modificarea judiciară poate avea loc în situațiile în care soților le este aplicabil un regim matrimonial de comunitate, la cererea unuia dintre soți, când celălalt încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei. În astfel de cauze, instanța dispune separația judiciară de bunuri.

SECȚIUNEA IV- CONVENȚIA MATRIMONIALĂ

4.1.1. NOȚIUNE.PRECIZĂRI PREALABILE

Convenția matrimonială poate fi definită ca fiind acel act juridic prin care viitorii soți își stabilesc, de comun acord, prin exprimarea liberă a consimțământului, regimul matrimonial ce urmează să le guverneze relațiile patrimoniale în timpul căsătoriei, sau prin care persoanele deja căsătorite își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial.

Convenția matrimonială este astfel un contract încheiat între soți, un nou tip de contract civil, care are ca principal avantaj simplificarea procedurilor judiciare în cazul în care intervine desfacerea căsătoriei, evitându-se situația în care aceștia nu reușesc să ajungă la un acord cu privire la împărțirea bunurilor, întrucât prin acest tip de convenție, soții vor putea alege între mai multe variante de împărțire a bunurilor comune.

Condițiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a convenției matrimoniale se împart în:

1. Condiții de fond;

2. Condiții de formă.

Condițiile de fond – deși actualul Cod Civil nu face referire la acestea în mod expres, se poate deduce că este necesar ca părțile să îndeplinească aceleași condiții ca cele cerute de lege la încheierea căsătoriei.

Totuși, art. 330 C. Civ., prevede în mod expres următoarele: convenția matrimonială se încheie cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.

De asemenea, în ceea ce privește capacitatea părților, aceasta este cerută de lege în aceleași condiții ca și pentru încheierea căsătoriei, conform principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia. Minorul de 16 ani, care se căsătorește în anumite situații excepționale înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, va putea încheia sau modifica o convenție matrimonială numai cu încuviințarea

ocrotitorului său legal și autorizarea instanței de tutelă, în lipsa cărora convenția matrimonială încheiată de minor va putea fi anulată – art 337 C. Civ.

În cazul în care convenția matrimonială este lovită de nulitate relativă sau absolută, între soți se va aplica regimul comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terți, această regulă prevăzută de art. 338 C. Civ fiind de aplicabilitate generală.

Condițiile de formă – art. 330 C. Civ. prevede că acest tip de acte juridice pot fi încheiate, sub sancțiunea nulității absolute, doar sub forma de înscris autentificat de notarul public, fiind totodată supuse unor formalități de publicitate care constau în înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, pentru a se asigura opozabilitatea convențiilor față de terți. Pe lângă înscrierea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale, convențiile matrimoniale pot fi notate, tot pentru a se asigura producerea efectelor față de terți, în cartea funciară, în Registrul Comerțului sau în alte registre de publicitate, în funcție de natura bunurilor la care se face referire în cuprinsul convențiilor.

În acest context al formalităților de publicitate ce trebuie îndeplinite apare și situația simulației convenției matrimoniale. Așadar, actul secret prin care se alege un alt regim

matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință.

În ceea ce privește obiectul convenției matrimoniale, conform art. 322 C. Civ, prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți, autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.

Un element de noutate absolută ce poate face parte din obiectul convenției matrimoniale este clauza de preciput. Conform art. 333 C. Civ, clauza de preciput reprezintă acordul de voință al soților ori, după caz, al viitorilor soți, cuprins în convenția matrimonială, în virtutea căreia soțul supraviețuitor este îndrituit să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în favoarea unuia dintre ei. Aceasta generează un drept de preciput, care se naște, în beneficiul soțului supraviețuitor, în momentul decesului celuilalt soț.

Pentru fiecare dintre soți, este vorba despre un drept eventual, de care va putea beneficia, sub condiția suspensivă a supraviețuirii.

Având în vedere obiectul clauzei de preciput, și anume bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate, se poate considera că soții, sau după caz, viitorii soți vor putea să prevadă în convenția lor matrimonială clauza de preciput, indiferent de regimul matrimonial ales.

Unii autoriau definit convenția matrimonială ca fiind „o facultate acordată de lege de a se reglementa în mod convențional și în limitele anume determinate efectele patrimoniale ale puterilor și ale incapacităților rezultând din căsătoria ca raport civil”.

Într-o altă definiție, convenția matrimonială reprezintă „un contract condițional, solemn și irevocabil, prin care viitorii soți organizează capacitatea lor civilă și determină, în privința bunurilor, consecințele asociațiunii conjugale”.

Prin urmare, convenția matrimonială reprezintă acordul de voință al viitorilor soți prin care se stabilește regimul juridic al bunurilor dobândite de fiecare dintre ei, înainte sau în timpul căsătoriei, și al actelor juridice încheiate cu privire la aceste bunuri.

Delimitarea convenției matrimoniale de instituția căsătoriei. Având în vedere faptul că termenii sinonimi utilizați în doctrină pentru convenția matrimonială sunt „contractul de căsătorie” sau „contractul matrimonial”, se impun unele precizări pentru a putea deosebi între instituția căsătoriei și convenția matrimonială.

În ceea ce privește căsătoria, aceasta este considerată de către unii autori drept un contract încheiat între soți. Teoria contractuală are sorgintea în Constituția franceză din 1971, care prevedea în art. 7: „căsătoria este un contract civil”.

Alți autori împărtășesc opinia potrivit căreia căsătoria este un contract principal, iar convenția matrimonială este un contract accesoriu căsătoriei, ca existență și durată.

Cu toate acestea, actul juridic al căsătoriei se deosebește de convenția matrimonială printr-o serie de aspecte cum ar fi: căsătoria dă naștere atât la relații patrimoniale, cât și personale, în timp ce convenția matrimonială reglementează numai relațiile patrimoniale dintre soți; căsătorie se încheie în fața delegatului de stare civilă, în timp ce încheierea convenției matrimoniale este de competența notarului public; principiul libertății de voință care conferă părților posibilitatea de a determina conținutul și efectele convenției matrimoniale, este lipsit de eficiență în materia căsătoriei. Prin consimțământul liber exprimat la încheierea căsătorie, soții sunt de acord cu drepturile și obligațiile personale și patrimoniale prestabilite de legiuitor.

Principii generale care guvernează convenția matrimonială. Fiind un act juridic, convenția matrimonială va fi guvernată de principii specifice acestei instituții, cum ar fi principiul libertății de voință, principiul forței obligatorii, etc.

Principiul libertății convenției matrimoniale prezintă unele particularități în materia convenției matrimoniale. Art. 1224 din Codul civil de la 1859 reprezintă consacrarea legislativă a acestor principii.

Prin convenția soții pot institui orice regim matrimonial reglementat. Cu toate acestea, prin prisma reglementărilor proiectului de cod civil, se aduc unele îngrădiri principiului libertății de voință. În această ordine de idei, în art. 259 al. 2 se prevede că prin convenția matrimonială nu se poate aduce atingere egalității dintre soți, responsabilității părintești sau devoluțiunii succesorale legale. O altă îngrădire privește forma în care poate fi încheiată convenția matrimonială.

Viitori soți pot încheia o convenție matrimonială valabilă numai în formă autentică. Principiul imutabilității convenției matrimoniale consacrat în art. 1228 din Codul civil de la 1865, potrivit căruia orice convenție matrimonială făcută după celebrarea căsătoriei este nulă, nu mai este preluat în proiectul codului civil.

Potrivit acestor reglementări, convenția matrimonială poate fi modificată înainte sau după încheierea căsătoriei.

Un alt principiu care guvernează convenția matrimonială este principiul accesorialității sale la căsătorie. Această opinie a fost formulată în literatura de specialitate, însă considerăm că accesorialitatea reprezintă un caracter juridic al convenției matrimoniale.

Caracterele juridice ale convenției matrimoniale.

Convenția matrimonială este un act juridic bilateral, care presupune acordul de voință al viitorilor soți în privința raporturilor patrimoniale care se nasc din căsătorie. În doctrină, convenția matrimonială este considerată a fi un act juridic sinalagmatic, cu titlu oneros și comutativ.

Convenția matrimonială nu poate exista în afara instituției căsătoriei deoarece prin aceasta viitori soți reglementează raporturile patrimoniale care decurg din căsătorie. Caracterul accesoriu nu este absolut. Ca o consecință, nulitatea convenției matrimoniale pentru vicii de consimțământ nu atrage și nulitatea căsătoriei. Nu aceeași este situația în cazul capacității civile a viitorilor soți.

Convenția matrimonială este un act juridic personal, intuitu personae șicauzal. Cauza convenției matrimoniale trebuie să se încadreze în cadrul legal impus de căsătorie. Căsătoria se încheie numai în scopul întemeierii unei familii,prin urmare, prin convenția matrimonială sunt reglementate raporturile patrimoniale în scopul asigurării suportului material al căsniciei.

Nulitatea convenției matrimoniale. Regulile din materia nulității convenției matrimoniale sunt cele din dreptul comun. Incapacitatea soților și existența unui viciu de consimțământ la încheierea convenției matrimoniale vor atrage nulitatea relativă a acesteia. Convenția matrimonială este nulă absolut atunci când nu este încheiată în formă autentică ori a fost încheiată prin încălcarea ordinii publice sau a dispozițiilor legale privind regimul matrimonial.

Nulitatea convenției matrimoniale înlătură regimul adoptat de soți pentru a guverna raporturile patrimoniale dintre ei.

4.1.2. EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONVENȚIILOR MATRIMONIALE

Originea contractului de căsătorie este destul de veche. În dreptul roman nu era cunoscut,

deoarece singura formă de regim matrimonial era regimul dotal, care funcționa ca regim legal.

Existența dotei crea raporturi de ordin pecuniar între soți, care constituie originea regimurilor matrimoniale. Așa-numitul instrumentum dotale nu făcea decât să constate constituirea unei dote, dar nu organiza regimul matrimonial, așa încât nu era un adevărat contract de căsătorie.

Nici în vechiul drept francez nu îl găsim înainte de secolul al XVI-lea. În Franța, înainte de această dată, erau în vigoare numai regimurile legale, și anume regimul dotal în ținuturile din Sud (les pays de droit écrit) și regimul comunității în ținuturile din nordul Franței (les pays de coutumes), cu excepția Normandiei, a cărei cutumă interzicea expres soților să aleagă, prin contractul de căsătorie, regimul comunității.

Abia pe la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea apare obiceiul de a deroga de la strictețea regimurilor legale prin convenții particulare. Cu timpul, noul obicei a devenit din ce în ce mai frecvent, contractul de căsătorie transmițându-se astfel dreptului modern.

Sistemele juridice europene actuale sunt derivate din dreptul roman, ca urmare a unei adaptări a acestuia la situații economico-sociale profund diferite.

Spre exemplu, regimul dotal roman avea să inspire redactorii Codului civil francez de la 1804.

În dreptul roman însă, convenția matrimonială nu era cunoscută.

Obiceiul de a redacta un contract de căsătorie care să modifice cutumele locale apare în

Franța la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, când a început să se considere că regimurile legale nu sunt imperative sau prohibitive, ci se poate deroga de la ele prin convenții.

Mai târziu, în dreptul francez, deși soții aveau libertatea de alegere a regimului matrimonial, aceasta nu se putea face decât înainte de căsătorie, întrucât Codul civil de la 1804 a instituit principiul imutabilității convențiilor matrimoniale.

În dreptul românesc, la geto-daci căsătoriile se încheiau, în mod obișnuit, între persoanele din aceeași clasă și categorie socială. Primele cutume consacrau poligamia ca structură matrimonială, pentru ca, mai apoi, în vremea lui Burebista, cutumele geto-dacice să prevadă monogamia.

Și în societatea geto-dacă exista tradiția înzestrării femeii, pentru a ajuta la suportarea sarcinilor căsătoriei.

În dreptul cutumiar român, jus Valachicum, căsătoria era considerată un sacrementum, fiind supusă regulilor canonice ortodoxe, care guvernau toate raporturile familiale. Căsătoria era precedată de logodnă, care avea valoarea unei promisiuni de căsătorie.

Dota era constituită de către părinții tinerelor fete și devenea proprietatea femeii măritate, aceasta putând dispune în timpul căsătoriei prin acte inter vivos, cu privire la bunurile primite ca dotă.

Pravilele românești din secolul al XVII-lea au dat instituției căsătoriei și un caracter de contract, de tranzacție, cu toate că biserica din acele vremuri considera căsătoria o taină, în care momentul religios coincidea cu cel juridic.

În privința raporturilor patrimoniale dintre soți, toate vechile legiuiri reglementau regimul dotal, regimul matrimonial considerat a fi tradițional la români.

Sub imperiul Codului Calimach și al Legiuirii Caragea, contractul matrimonial nu avea

caracter solemn. Potrivit art. 1608 și art. 1616 din Codul Calimach, era suficient pentru valabilitatea unei foi dotale ca ea să fie făcută în scris, sau chiar verbal, în prezența a trei martori, formalitatea transcrierii fiind introdusă abia în 1832, prin Regulamentul Organic, pentru opozabilitate față de terți.

Convențiile matrimoniale (tocmelile) puteau fi făcute nu numai înainte, dar chiar și în urma celebrării căsătoriei (art. 1609 din Codul Calimach), soluție admisă și sub imperiul Legiuirii Caragea, chiar dacă nu era prevăzută expres. Din interpretarea dispozițiilor art. 1614 din Codul Calimah, se poate constata că principiul care guverna aplicarea regimurilor matrimoniale era cel al mutabilității acestora, atâta vreme cât era prevăzut că: „alcătuirile căsătorești, făcute înaintea cununiei, nu sunt oprite a se preface în vremea căsătoriei”, cu respectarea condițiilor prevăzute în partea finală a aceluiași articol, care se referă la interzicerea lezării, prin modificările intervenite, a intereselor anumitor categorii de moștenitori ori ale creditorilor.

Codul civil de la 1864 a deschis o nouă eră în istoria dreptului românesc. După modelul Codului civil francez, Codul civil de la 1864 reglementa, prin art. 1224, principiul libertății convenției matrimoniale, în temeiul căruia viitorii soți puteau să adopte orice regim matrimonial sau să convină cu privire la combinarea de regimuri matrimoniale, cu singura restricție de a nu aduce atingere ordinii publice și bunelor moravuri.

4.1.3. LIMITELE ÎN CARE SE POATE DISPUNE PRIN CONVENȚIE MATRIMONIALĂ

Libertatea convențiilor matrimoniale este mai largă decât în dreptul comun, după cum cunoaște restrângeri proprii, străine celorlalte contracte. Ea nu derivă numai din autonomia de voință a părților, ci și din specificul reglementărilor legale de familie. Într-un sistem de drept flexibil, este o consecință firească a acestei maleabilități ca viitorii soți să aibă posibilitatea de a alege regimul matrimonial concret aplicabil, prin încheierea unei convenții matrimoniale, care să combine orice regulă patrimonială. Libertatea mai mare de care se bucură o convenție matrimonială se concretizează, în plus, și în prezența a încă cel puțin două elemente.

Pe de o parte, anumite acte juridice sunt permise în cadrul dreptului matrimonial, deși în dreptul comun sunt prohibite, cum ar fi, în dreptul francez și în dreptul comun anterior Codului familiei, cazul instituirii lor contractuale. Pe de altă parte, anumite acte juridice cunosc elemente de specific doar dacă sunt cuprinse într-o convenție matrimonială. Avem cazul donațiilor, care pot înregistra trăsături derogatorii de la dreptul comun aplicabil lor.

Limitele libertății contractuale în privința convenției matrimoniale presupun și următoarele aspecte:

părțile nu pot înlocui prin convenția lor matrimonială regulile regimului primar imperativ, după cum nu se pot abate de la acesta;

viitorii soți nu pot stipula clauze care să nege principiul egalității în drepturi dintre femeie și bărbat, instituind incapacități convenționale pentru unul dintre soți;

nu se poate degreva ex nunc unul dintre soți de puterile sale părintești;

nu se pot modifica efectele legale extrapatrimoniale ale căsătoriei;

nu se va putea bruia ordinea succesorală sau nu se pot modifica regulile devoluțiunii succesorale, în general;

clauzele cu efect de indisponibilizare a bunurilor comune sau proprii afectate familiei se pot aplica numai în limita dreptului comun;

dacă sistemul regimurilor matrimoniale se ghidează după regula imutabilității, viitorii soți nu vor putea deroga de la acestea nici direct, nici mijlocit, prin mecanismele pe care conven- ția matrimonială le prevede.

SECȚIUNEA V- INDEPENDENȚA DE PATRIMONII A SOȚILOR

Independența patrimonială a soților este un concept nou, inexistent în Codul familiei, și care trebuie înțeles în corelație cu unitatea și interdependența specifice cuplului conjugal, de aceea ne punem și noi întrebarea cum se va realiza această autonomie a soților, dacă aceasta va putea răspunde nevoilor convergente specifice vieții în comun din căsătorie.

Datorită rolului important pe care locuința familiei o are în economia bunului mers al relațiilor de familie, legiuitorul, ca urmare a revigorării legislației familiei prin noul cod civil, a decis ca normele regimului primar imperativ să cuprindă referiri diriguitoare

privind locuința familială.

5.1. LOCUINȚA FAMILIEI

Locuința comună a soților nu s-a bucurat până la apariția noii reglementări de o protecție legală explicită, ci doar îi era prezumată existența prin obligativitatea impusă soților de a coabita ceea ce presupunea existența unei locuințe comune.

Aceasta nouă reglementare trebuie privită cu prudență, studiind posibilitatea existenței unei posibile neconstitutionalități a acestor prevederi, precum și o neconformitate cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului din perspectiva atingerii aduse dreptului de proprietate. Se ridică astfel întrebarea, dacă în dorința de a asigura o protecție lărgită instituției familiei, nu se pune o piedică în exercitarea în mod liber și neîngrădit a dreptului de proprietate al soțului proprietar al imobilului. Aceasta situație mai delicată nu intervine în situația în care bunul imobil se află în coproprietate, deoarece soții având un drept de proprietate în devălmașie asupra bunului imobil, care constituie locuința familiei, deciziile privitoare la acesta vor trebui luate de aceștia împreună, în temeiul cogestiunii bunurilor imobile comune. Vom avea de asemenea o situație mai delicată și în situația dreptului de folosință a unui bun imobil închiriat, și titularul contractului de locațiune este doar unul din soți, când noua reglementare dă drepturi de folosință egale ambilor soți, neavând importanță care dintre ei este titularul contractului. Din acest punct de vedere se observă o revenire la o reglementare anterioară Legii nr. 116/ 1996, și anume la prevederile legii nr.5/ 1973, care asigurau fiecărui soț, un drept locativ propriu.

Problema unei posibile neconstituționalități sau neconformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a reglementării analizate s-ar putea pune în ipoteza în care proprietarul exclusiv al imobilului afectat ca locuință a familiei, ar fi numai unul dintre soți iar, din conținutul normelor mai sus prezentate este evident că se consacră o limitare a soțului proprietar in exercitiul dreptului sau de proprietate.

Locuința familiei – prin această noțiune este desemnată locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Cel de al doilea paragraf cuprinde norme imperative prin care este protejată locuința familiei, aceasta beneficiind de un regim special de protecție dacă a fost notată în cartea funciară, notarea putând fi solicitată de oricare dintre soți, chiar dacă nu este proprietarul imobilului. Acest regim protectiv este alcătuit din dispoziții prin care se stabilesc limitele și condițiile exercitării drepturilor soților cu privire la imobilul-locuință a familiei precum și la bunurile care îl mobilează sau îl decorează. Astfel, potrivit art. 322 C. Civ fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința acesteia.

De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.

Atunci când consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, fiind în prezența unui abuz, celălalt soț poate să sesizeze instanța de tutelă, solicitând autorizarea încheierii actului.

Sancțiunea care intervine în cazul în care nu sunt respectate dispozițiile legale mai sus

menționate este anularea actului, acțiunea în anulare putând fi intentată de soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului, în termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În cazul în care nu s-a îndeplinit procedura de notare în cartea funciară prin intermediul căreia se stabilește regimul special al locuinței familiei, soțul care nu și-a dat consimțământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.(art. 322 alin. 5 din C. Civ.)

Actualul Cod Civil prevede de asemenea, unele dispoziții cu privire la situația în care locuința familiei este un imobil deținut în baza unui contract de închiriere. Fiecare soț are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titular al contractului respectiv ori contractul este încheiat înainte de căsătorie. (art. 323 alin. 1 N. C. Civ). Dispozițiile privind regimul protective, mai sus analizate, sunt aplicabile și în această situație.

În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său

locativ dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1834, mai exact de 30 de zile. Prin această prevedere se instituie o prezumție relativă de continuare a exercitării dreptului locativ de către soțul supraviețuitor, acesta nemaifiind obligat să opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia în condițiile prevăzute de art. 1834 C. Civ. pentru descendenții sau ascendenții chiriașului decedat.

Art. 324 N. C. Civ. stabilește criteriile de preferință pentru atribuirea beneficiului contractului de închiriere a imobilului care constituie locuința familiei la desfacerea căsătoriei, pentru situația în care aceasta nu poate fi folosită în continuare de către ambii soți. Atribuirea contractului se face cu citarea locatorului și pentru o perioada nedeterminată, ce ar putea să se limiteze la momentul expirării contractului de închiriere încheiat sau ar putea continua și după această dată, în baza convenției părților. Aceleași criterii se vor aplica și la atribuirea beneficiului folosinței locuinței familiei care este bun comun al soților, însă, până la partajul bunurilor comune.

Criteriile de preferință sunt:

interesul superior al copiilor minori;

culpa în desfacerea căsătoriei;

posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.

În ambele situații se vor aplica dispozițiile art. 324 alin. 2 C. Civ. soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă.

Dacă există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

Actual cod civil definește noțiunea de “locuința familiei”. Potrivit dispozițiilor art. 336 alin. 1, locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii.

Locuința familiei poate fi proprietate comună a soților, poate fi proprietate exclusivă a unuia dintre soți sau poate fi deținută cu contract de închiriere. Situația în care locuința familiei este proprietate comună sau proprietatea exclusivă a unuia dintre soți.

Potrivit reglementării Proiectului, locuința familiei este protejată atât în cazul în care este proprietatea comună a soților, cât și în cazul în care este proprietatea exclusivă a unuia dintre soți.

Calitatea de locuință a familiei poate fi adusă la cunoștința terților prin notarea în cartea funciară a acestui regim juridic special al imobilului. Observăm că locuința familiei, odată stabilită, va fi supusă regimului de publicitate imobiliară, terții putând lua cunoștință despre faptul că imobilul respectiv are calitatea de locuință a familiei. Notarea poate fi cerută de oricare dintre soți, adică și de soțul care nu este proprietarul imobilului.

Actual cod civil instituie indisponibilitatea locuinței familiei, prevăzând ca toate drepturile asupra acesteia să fie exercitate cu consimțământul conjunct al celor doi soți. Consimțământul celuilalt soț trebuie să fie exprimat în formă scrisă, dar Proiectul nu solicită ca înscrisul să fie act autentic. În ce privește locuința proprietate comună, Proiectul nu aduce o noutate, de vreme ce mandatul tacit reglementat de Codul familiei nu era valabil pentru actele de dispoziție privind imobilele proprietate comună, care nu puteau fi înstrăinate decât cu consimțământul ambilor soți. Noutatea o constituie restrângerea dreptului de dispoziție al soțului proprietar exclusiv al locuinței familiei. Astfel, soțul proprietar nu va putea aduce atingere drepturilor celuilalt soț asupra locuinței familiei. Ca urmare, vânzarea imobilului proprietatea unuia dintre soți va fi valabilă numai dacă se instituie un drept de uzufruct în favoarea celuilalt soț.

5.2. CHELTUIELILE FAMILIEI

Cheltuielile căsătoriei – constituie un alt aspect al relațiilor patrimoniale dintre soți și are la bază obligația soților de a-și acorda sprijin material reciproc.

Ca și în vechea reglementare din Codul Familiei, contribuția soților la cheltuielile căsătoriei se va stabili în continuare în raport cu mijloacele fiecărui soț. Însă, Noul Cod Civil prevede expres că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei. Prin art. 325 alin. 3 N. C. Civ. se consolidează existența și respectarea acestei obligații stabilindu-se că orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți este considerată nescrisă.

Art. 327 N. C. Civ. cuprinde o serie de alte dispoziții de generală aplicare referitoare la dreptul fiecărui soț de a exercita o profesie și de a dispune, în condițiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.

În acest context, prin intermediul art. 328 N. C. Civ se introduce dreptul la compensație, prin compensație înțelegându-se suma datorată de soțul ajutat efectiv de celălalt în activitatea sa profesională peste limitele obligației de sprijin material ori de contribuție la cheltuielile gospodăriei, în măsura îmbogățirii sale, soțului său.