Regimul Juridic General Aplicabil Persoanelor Juridice

LUCRARE DE LICENTĂ

REGIMUL JURIDIC GENERAL, APLICABIL PERSOANELOR JURIDICE

CUPRINS

Introducere.

Cap. I Persoana juridică. Aspecte generale

Noțiunea și clasificarea persoanei juridice

Elementele constitutive ale persoanei juridice

Capacitatea civilă a persoanei juridice

Cap. II Persoane juridice de drept public

Statul

Organele statului – structuri cu personalitate juridică

Unitățile administrativ-teritoriale: comunele, orașele, municipiile și județele

Cap. III Persoane juridice de drept privat

Persoane juridice cu scop lucrativ

Persoane juridice cu scop nelucrativ

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de fata se intitulează Regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice și abordează mai multe probleme privind subiectul colectiv de drept civil.

Lucrarea începe prin a detalia cateva noțiuni generale despre noțiunea și clasificarea persoanei juridice. În capitolul I este prezentată persoana juridică ca fiind subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este intitulat de drepturi subiective și obligații civile.

Noțiunea de persoană juridică implică menționarea problemei de a ști ce este, ori ce reprezintă persoana juridică pentru drept, în general, pentru dreptul civil în special. În alți termeni care este suportul persoanei juridice. În rezolvarea acestei probleme am prezentat teoriile formulate în decursul timpului în doctrină.

În capitolul II am prezentat persoanele juridice de drept public, constituirea și funcționarea acestora.

În capitolul III punând accent pe persoanele juridice de drept privat cu scop lucrativ și scop nelucrativ. Dintre acestea amintim partidele politice care odată cu apariția lor, în constituție se stipulează, că acestea contribuie la definirea și exprimarea voinței publice a cetățenilor. Această funcție se dimensionează în raport de valorile democrației constituționale astfel cum sunt definiție ăn art.1 și 8 din Constituția României. Acestea reprezintă o realitate a vieții politice moderne, tot odată ele reprezentând unul din criteriile de clasificare a statelor totalitare sau democratice.

În România se observă un fenomen original și anume numărul mare de partide de diferite orientări doctrinare, ceea ce nu reprezintă neeaparat un lucru rău, putându-se concluziona că fenomenul se datorează lipsei libertații de exprimare din perioada comunistă, imposibilității de întărire a structurii centrale a partidelor datorate divergențelor de opinii, proastei legislații în domeniu, dar și experiența perioadei de tranziție spre o societate democratică. Pe de altă parte numărul mare de partide politice poate semnifica incapacitatea sistemului de a instituționaliza ceea ce este un factor negativ în procesul de democratizare.

Un lucru este cert, partidele politice reprezintă unul dintre cele mai importante câstiguri ale democrației din România, deși lupta pentru putere dintre aceste partide nu se duce mereu în limitele legii și nici în ale bunului simț.

În final vom prezenta câteva concluzii care ne vor ajuta să înțelegem mai bine regimul juridic aplicabil persoanelor juridice.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI CLASIFICAREA PERSOANEI JURIDICE

In lipsa unei definiții legale a persoanei juridice, în doctrina au fost formulate mai multe definiții pentru subiectul colectiv de drept civil.

Legislatia oferă, însa, suficiente elemente pentru formularea unei definiții a persoanei juridice. Avem in vedere, mai ales textul, de principiu, al art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954 potrivit căruia este o persoana juridicță orice organizație “care are organizare de sine stătatoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop în acord cu interestul obstesc”.

Pentru dreptul civil “persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică, un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligații civile.”

În doctrina mai veche, mai ales, ceea ce în prezent se desemneaza “persoana juridica” era desemnat prin formula persoana morală (pentru a o deosebi de persoana fizică); adica omul privit individual.

Desi noțiunea de persoană juridica s-a născut în cadrul dreptului privat, în general, al celui civil, în special, a fost si este utilizată si în alte ramuri de drept (administrativ, financiar, procesual, muncii, internațional etc.) care, însă, “împrumuta” aceasta noțiune de la dreptul civil.

În alte ramuri de drept, entitățile juridice, care pentru dreptul civil sunt persoane juridice, sunt desemnate prin alte cuvinte ori expresii, precum: organe de stat, partide politice si alte organizații obstești ori de masa, agenți economici, societăți comerciale (comercianți).

De reținut că, în prezent denumirea de persoană juridica este legală, în sensul că este utilizată de lege (Decretul nr.31/1954 cuprinde aceasta formulare în titlul său; apoi Legea din 6 februarie 1924, la fel, în titlul său precizează că priveste “persoanele juridice” – asocialțiuni și fundațiuni).

Noțiunea de persoană juridică implică menționarea problemei de a sti ce este, ori ce reprezinta persoana juridică pentru drept, in general, pentru dreptul civil, în special. În alți termeni care este suportul persoanei juridice?

În rezolvarea acestei probleme, în decursul timpului, în doctrina s-au formulat mai multe teorii.

Teoriile sunt urmatoarele:

teoria ficțiunii;

teoria realității; (având ca versiuni: “teoria proprietății colective”, “teoria patrimoniului de afectațiune”, “teoria realității concrete” – cu urmatoarele curente: “teoria organică”, “teoria vointei colective”, “teoria instituției”, “teoria institutională”, “teoria realității tehnice”).

În doctrina din țara noastră, la fel, s-au susținut mai multe teorii precum: teoria dublului colectiv (pentru persoanele juridice “de stat”), teoria realității juridice sau tehnice, teoria colectivului specific, teoria colectivului unic.

Persoana juridică este in esența un colectiv de oameni, mai mare sau mai mic, dupa caz. Acest lucru va reieși dupa prezentarea categoriilor de persoane juridice romane. De asemenea teza adoptată este confirmată si de Constituție art.47(2) si legea nr.69/1991 republicată cu modificarile ulterioare (art.1 alin.3)

Clasificarea persoanelor juridice.

Este necesară enumerarea categoriilor de persoane juridice române in funcție de actele normative care le reglementează. Astfel, prima dispoziție legală ce trebuie luată în calcul, în enumerarea persoanelor juridice este art.1, cap.II din Decret 31/1954: “statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații civile”.

Calitatea statului de subiect de drept civil (persoană juridica) nu se confunda cu calitatea de persoana juridică, care apartine organelor statului din cele trei puteri: legislativă, executivă și judecatorească.

După stat, principalele persoane juridice sunt organele de stat:

Organele puterii legislative cu calitate de persoană juridica sunt cele doua camere ale Parlamentului: Adunarea Deputatilor și Senatul;

Organele puterii executive cu calitate de persoana juridică sunt:

Presedintele Republicii;

Guvernul României;

Ministere si alte organe centrale ale administrației de stat;

Consiliile locale și prefecturile;

Organele locale de specialitate ale administratiei de stat.

Organele puterii judecătoresti cu calitate de persoană juridică sunt: instanțele judecătoresti (Înalta Curte de Casatie și Justiție, Curtile de Apel, Tribunalele Judetene – de mentionat că Judecătoriile nu sunt persoane juridice) cât și parchetul – organele procuraturii.

Alte organe juridice de stat:

Agenții economici de stat

Societățile cooperative si uniunile acestora

partidele politice și organizațiile obștesti

societățile comerciale

societățile agricole

asociațiile si fundațiile

cultele religioase

Criterii de clasificare și categoriile corespunzătoare de persoane juridice.

1. Dupa forma dreptului de proprietate care este sursă formării patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice:

– persoane juridice de stat, din această categorie fac parte statul, organele de stat ale celor trei puteri, instituțiile de stat, unitățile administrativ teritoriale, regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

– persoane juridice private sau particulare, din această categorie fac parte persoanele juridice cu excepția celor de stat, cooperatiste si mixte (precum societățile comerciale, cele agricole, cultele religioase, asociațiile de proprietari sau de locatari, unele fundații);

– persoanele juridice cooperatiste ori obștești (partide politice, alte organizații obștești, cu caracter profesional: uniuni, asociații, ligi, sindicate);

– persoane juridice mixte, aici se incadreaza societățile mixte, adică cele inființate prin participarea de asociați români si străini.

Această clasificare este importantă sub mai multe aspecte, precum: modul de înființare aplicabil, regimul bunului din patrimoniu, reorganizare și încetare.

2. După nationalitatea lor, persoanele juridice se impart in doua categorii:

– persoane juridice române

– persoane juridice straine

Principalul aspect al importanței aceste clasificări se manifestă pe planul capacitaților juridice, în general, al celei civile, în special.

3. După sediul lor, distingem, la fel, două categorii de persoane juridice:

– cele cu sediul în România;

– cele cu sediul în străinatate.

Importanța acestei clasificări este asemănătoare cu cea de la precedenta clasificare.

4. După corelația dintre ele, persoanele juridice se împart in: principale si anexe. Regimul juridic al persoanei juridice anexă este, în principiu, acelasi cu al persoanei juridice principale.

5. După regimul juridic aplicabil se disting persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.

După natura scopului lor, persoanele juridice pot fi împărțite în:

Persoane juridice cu scop patrimonial (numit uneori, impropriu, “lucrativ”).

Persoane juridice cu scop nepatrimonial (non-profit).

Această clasificare prezintă interes pe planul înființării, al regimului juridic al bunurilor din patrimoniu, ca si sub aspect fiscal.

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE

Din prevederile art.26, lit. e din Decretul nr. 31/1954 rezultă că sunt trei elemente constitutive ale calității de persoană juridică:

1.O organizare de sine stătătoare (proprie);

2.Un patimoniu propriu (distinct de patrimoniul asociaților);

3.Un scop propriu, determinat, in acord cu interesul general obștesc.

Aceste trei elemente constitutive se caracterizează prin aceea că sunt, în același timp:

1.Generale – caracteristică acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice;

2.Legale – ele sunt instituite prin lege;

3.Cumulative – pentru existenta calității de persoană juridică, un colectiv de oameni trebuie să le intruneasca pe toate;

4.Exclusive – ele sunt nu numai necesare ci si suficiente;

5.Diverse – se referă la conținutul celor trei elemente, conținut care, comportă anumite particularități de la o persoană juridică la alta.

Organizarea de sine stătătoare – acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea, compartimentarea colectivului de oameni. Această organizare proprie presupune doua aspecte esențiale: compartimentarea colectivului pe activități de desfășurare și precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții.

Reglementări legale: art.4, alin.2 din Legea nr.15/199O si Legea societăților comerciale -nr.31/1990, republicată și modificată.

Patrimoniul propriu – acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au ca titular pe insăși persoana juridică.

Patrimoniul propriu este format din două laturi: una activă (ce cup presupune doua aspecte esențiale: compartimentarea colectivului pe activități de desfășurare și precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terții.

Reglementări legale: art.4, alin.2 din Legea nr.15/199O si Legea societăților comerciale -nr.31/1990, republicată și modificată.

Patrimoniul propriu – acel element constitutiv care constă în totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care au ca titular pe insăși persoana juridică.

Patrimoniul propriu este format din două laturi: una activă (ce cuprinde drepturile patrimoniale reale sau de creantă) si cea pasivă (ce cuprinde obligațiile patrimoniale contractuale sau extracontractuale). Structura, conținutul si regimul juridic al drepturilor si obligațiilor diferă adesea la categoriile diferite de persoane juridice.

Scopul propriu – obiectul de activitate al subiectului colectiv de drept civil.Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie sa indeplinească urmatoarele condiții: sa fie determinat și să fie în concordanță cu interesul obștesc general.

Importanța juridică a elementelor constitutive

Importața organelor de sine stătătoare: aceasta permite subiectelor colective de drept civil să se înfățișeze în raportul cu alt subiect de drept ca un tot unitar. Este de asemenea importantă pentru cunoașterea mediului de valorificare practică a capacității de exercitiu a persoanei juridice.

Importanta patrimoniului propriu: el diferentiază decisiv un colectiv care este persoană juridică fată de un colectiv care nu are aceasta calitate juridică; permite persoanelor juridice să aibă o raspundere patrimonială proprie; permite persoanei juridice sa participe la circuitul civil în nume propriu.

Importanța scopului propriu: exprimă însăși rațiunea de a fi a fiecarei persoane juridice; determină limitele capacității de folosintă a persoanei juridice în conformitate cu principiul specialității; dă sens celorlalte două elemente constitutive.

Înființarea persoanei juridice

Definiție: crearea unui subiect colectiv de drept civil, in condițiile legii.

Reglementarea înființării persoanei juridice: acestea se regasesc in art.28 din Decretul nr.31/1954. Potrivit acestuia persoana juridică ia ființa, după caz:

1) prin actul de dispoziție al organului competent de stat;

2) prin actul de înființare a celor care o constituie, recunoscut de organul competent;

3) prin actul de înființare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent;

4) printr-un alt mod reglementat de lege.

Brevitatis causa, modurile de înființare prevăzute de art.28 pot fi denumite astfel:

– înființare prin actul de dispoziție al organului de stat competent;

– înființare prin actul de inființare recunoscut;

– înființare prin actul autorizat;

– înființare prin alt mod reglementat de lege.

Există și reglementare specială a înființării persoanei juridice.

Conținutul modurilor de înființare

1. Prin actul de dispozitie al organului de stat competent.

Înființarea principalelor categorii de persoane juridice de stat:

a) organele puterii legislative s-au înființat ca urmare a alegeriilor ce au avut loc în conditiile Decretului – Lege nr.92/1990;

b) organele puterii executive sunt creația: Decretulni-Lege nr.92/1990, Legii nr.1/1990, Legii nr.37/1990, Legii nr.69/1991, Legii nr.6/1990;

c) organele puterii judecătoresti s-au înființat în baza: Legii nr.92/1992 și Legii nr.56/1993;

d) unitățile administrativ-teritoriale sunt create pe baza Legii nr.2/1968;

e) instituții de stat: Legea nr.9/1991 și H.G. nr.48/1992;

f) regiile autonome și societățile comerciale – Legea nr. 15/1990. De mentionat că prin act de dispoziție al organului de stat competent se ințelege: lege adoptata de Parlamentul României; hotărâre a Guvernului României, hotărâre a Consiliului Județean sau consiliului local.

2. Prin actul de înființare recunoscut. La adoptarea Decretului nr.31/1954. Acest mod de înființare a persoanelor juridice a fost rezervat pentru organizațiile cooperatiste și unitățile lor anexe.

În legislația de dupa 22 Decembrie 1989 la acest mod de înființare se referă Decretul – Lege nr. 66 și 67/1990.

Înființarea unei persoane juridice cooperatiste prin modul enunțat, cu adoptarea următoarelor acte:

– actul de constituire, adoptat de adunarea generala, conferință, congres;

– statutul organizației;

– actul recunoașterii;

3. Prin actul de înființare autorizat – acest mod de înființare potrivit opticii din 1954 este aplicabil următoarelor persoane juridice: organizații obștesti (sindicate, uniuni de scriitori, artiști sau compozitori; asociațții cu scop nepatrimonial cum ar fi instituții și intreprinderi anexe.

După 22 Decembrie 1989 acest mod de înființare a suferit serioase modificări. Astfel:

pentru partidele politice si organizații obștesti, autorizarea înființării se dă de catre Tribunalul municipiului Bucuresti potrivit art. 2 si 3 din Decretul – Lege nr.8/1989;

pentru organizațiile de scriitori, artiști, compozitori – Decretul nr.27/1990;

pentru asociații și fundații fară scop patrimonial – Legea nr.21/1924;

pentru societăți comerciale (exclusiv române) este necesară autorizarea instanței judecătorești;

pentru societăți comerciale cu participare straină este necesară autorizarea instanței judecătorești, după obținerea, prealabilă, a autorizării Agentiei Nationale de Dezvoltare

pentru societățile agricole – autorizarea se dă de judecători.

Înființarea persoanelor juridice prin actul de înființare autorizat, cuprinde următoarele acte juridice:

– actul de constituire;

– statutul societății;

– autorizarea.

4. Printr-un alt mod reglementat de lege sunt supuse înfiintării, urmatoarele categorii de persoane juridice:

– statul român;

– misiunile diplomatice si oficiile consulare

– asociațiile de locatari;

– asociațiile de cooperare pentru construcția de locuințe proprietate personală.

CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI JURIDICE

Prin capacitatea civilă a persoanei juridice se desemnează aptitudinea de a avea drepturi subiective civile si obligații civile (capacitatea civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi juridice de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exercițiu).

Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridica (numită si capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci este o capacitate de ramură, adica o capacitate de drept civil.

Capacitatea civilă de folosintă a persoanei juridice.

Capacitatea civilă de folosința a persoanei juridice este acea componență a capacității civile a acestui subiect de drept, ce constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile si obligații civile, indiferent de izvorul acestora.

Caracterele juridice ale capacității civile de folosintă a persoanei juridice sunt următoarele: legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea si generalitatea.

Legalitatea este acel caracter ce constă în faptul ca nu mai prin acte normative se reglementează toate aspectele referitoare la instituirea, începutul, conținutul și încetarea acestei capacități.

Prin inalinabilitatea capacitatii de folosința a persoanei juridice se ințelege însușirea acestei capacități de a nu putea fi instrăinată ori cedată și de a nu se putea renunta la ea, nici macar în parte..

Intangibilitatea este caracteristica de a nu i se putea aduce limitări decat in cazul și în condițiile prevăzute expres de lege.

Prin generalitate se desemnează acel caracter ce constă în aceea că, prin această capacitate se exprimă aptitudinea persoanei juridice de a avea drepturi subiective civile si obligații civile, fară o enumerare limitativă a lor.

Începutul capacității de folosintă a persoanei juridice.

Este necesar să se facă deosebire între începutul capacității de folosință deplină a persoanei juridice și începutul capacității de folosintă limitată a persoanei juridice.

În ceea ce privește începutul deplinei capacități de folosintă, prevederile legii disting intre persoanele juridice supuse înregistrării și celălalte persoane juridice (cele nesupuse înregistrării).

Astfel persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de exercițiu deplină la data înregistrării lor.

In funcție de modul de înființare aplicabil, persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosință de la data actului de dispoziție care le înființează sau după caz de la data recunoașterii actului de înființare, de la data autorizării înființării, de la data îndeplinirii altei cerințe pe care legea o prevede.

Începutul capacitații de folosintp limitată.

Decretul nr.31/1954 reglementează ceea ce în doctrină se numeste capacitatea de folosință limitată (numită și capacitate de folosința restransă sau aticipată de lege). –“chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoastere ori de data indeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiintare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricaror masuri preliminare ce ar fi necesar, dar nu mai intrucât acestea fiind cerute pentru ca persoana juridică sa ia ființă în mod valabil”.

Așadar capacitatea de folosință limitată se dobândețte de la data actului de dispoziție al organului de stat competent, a actului de înființare ce urmează a fi recunoscut, sau dupa caz a actului de înființare ce urmează a fi autorizat.

Conținutul capacității de folosintă a persoanei juridice se exprimă în aptitudinea acestui subiect de drept, de a avea drepturi patrimoniale si nepatrimoniale, precum și obligațiile patrimoniale și nepatrimoniale, indiferent de izvorul acestor drepturi si obligații.

În determinarea conținutului capacității de folosintă a persoanei juridice trebuie să se țină cont de anumite reguli referitoare la limitele acestei capacități:

Persoana juridică nu poate avea aceleați drepturi si obligații, care prin esenta lor, pot aparține numai persoanelor fizice;

Conținutul capacității de folosintă a persoanei juridice este determinat si de caracterul sau natura fiecărei categori de persoane juridice.

Conținutul capactității de folosintă a persoane juridice este determinat și de principiul specialității capacității de folosintă.

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice a fost consacrat legislativ pentru prima dată de art.9 din fosta Lege nr.21/1924 și generalizat de art.34 alin.(1) din Decretul nr.31/1954, acesta din urma dispunând că “persoana juridică nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut”.

Continutul capacitătii de folosintă a persoanei juridice, mai exact, conținutul a acelei părți a capacitații de folosintă a persoanei juridice care constă în capacitatea de a incheia actul juridic este determinat de scopul pentru care a fost înființată persoana juridică, cuprinzând aptitudinea generală și abstractă de a avea toate acele drepturi si obligații care servesc realizării scopului pentru care persoana juridică a fost înființată. Cum scopul nu este același la fiecare persoană juridică rezultă că nici capacitatea de a incheia actul juridic nu este aceeași pentru toate persoanele juridice si diferă după specialitatea fiecăruia.

Capacitatea de folosința limitată a unei persoane juridice este nu numai restrânsă la asumarea de obligații si dobândirea de drepturi subordonate aceluiași obiectiv, anume ca o persoană juridică poate lua nastere, complet, în mod valabil, și tranzitorie, în sensul că încetează odată cu dobândirea deplinei capacităti de folosintă de către persoana juridică respectivă.

Cât priveste capacitatea de folosință deplină a persoanei juridice, aceasta încetează odată cu încetarea persoanei juridice printr-unul din modurile de încetare a persoanei juridice.

Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice ar putea consta:

fie în încheierea actului juridic în lipsa capacității de folosință;

fie în încheierea actului juridic cu încălcarea principiului capacității de folosință.

În ambele cazuri sanctiunea este nulitatea absolută a actului juridic încheiat.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.

Aceasta este acea componentă a capacitații civile a acestui subiect de drept ce constă în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.

Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil și prin încheierea de acte juridice civile, acte ce reprezintă manifestarea de voința. De aceea legiuitorul a adoptat soluția considerării voinței unei persoane sau a unor persoane fizice din cadrul persoanei juridice ca fiind însași voința persoanei juridice respective.

Regulile generale referitoare la capacitatea de exercitiu, stabilite prin lege, sunt urmatoarele:

Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de conducere;

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, ăn limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși;

Faptele licite sau ilicite savarșite de organele sale obligă însasi persoana juridică, daca au fost indeplinite cu prilejul exercitării funcțiilor lor;

Faptele ilicite atrag si raspunderea penala a celui ce le-a savarsit atat fata de terti cat si fata de persoana juridica.

“Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, daca nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înființare sau statut”.

În lipsa unor dispoziții legale exprese care să stabilească momentul de la care incepe capacitatea de exercițiu a persoanei juridice în doctrină au fost formulate două opinii.

Intr-o primă opinie se consideră ca momentul dobândirii capacității de exercițiu s-ar putea dobândi la data desemnării organelor sale de conducere.

O altă opinie presupune că dobândirea capacității de exercitiu coincide cu momentul dobândirii capacității de folosință de către persoana juridică.

Conținutul capacității de exercitiu a persoanei juridice este determinat de două limite:

Capacitatea de folosință a persoanei juridice

Pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice.

Având în vedere corelația care există ăntre capacitatea de folosința și capacitatea de exercitiu rezultă că momentul la care încetează capacitatea de exercițiu a persoanei juridice corespunde cu momentul la care încetează capacitatea de folosință, deci încetarea capacității de exercitiu a persoanei juridice are loc odata cu încetarea persoanei juridice înseși.

Nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice ar putea consta în:

Încheierea actului juridic de către o persoană ce nu are calitatea de organ al persoanei juridice;

Încheierea actului juridic de către o persoană având această calitate, dar cu depașirea puterilor încredințate sau în lipsa împuternicirii.

Nu există un punct de vedere unitar în legatură cu sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării regulilor referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice, susținându-se atât teza inopozabilității, cât și teza nulității actului juridic astfel încheiat.

Actul juridic încheiat cu incălcarea regulilor referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este lovit de nulitate relativă.

Reorganizarea persoanelor juridice.

În doctrină, reorganizarea este definită ca fiind operațiunea juridică ce cuprinde cel putin două persoane juridice și care produce efecte creatoare, modificatoare sau de încetare a lor.

Din această definiție rezultă cu claritate cele două elemente care sunt de esentă reorganizării:

Reorganizarea antrenează cel putin două persoane juridice;

Reorganizarea presupune efecte creatoare, modificatoare sau extinctive care se produc toate ori în parte în funție de formele reorganizării.

De subliniat că, chiar și în anumite acte normative cuvântul reorganizare este folosit si cu un alt înteles, desemnând fie o restructurare aplicabilă unei singure persoane juridice, fie o reformă economico-socială.

Nu există o depoziție legală care să prevadă competenta de a dispune reorganizarea persoanelor juridice, ci există doar unele norme speciale referitoare la reorganizarea anumitor categorii de persoane juridice [art.239 din Legea nr.31/1990 pentru societățile comerciale, art.66 din Legea nr.36/1991 pentru societățile agricole, art.77 alin.(1) din Legea nr.1/2005 pentru societatea cooperativă etc.].

Reorganizarea cunoaste două forme:

Comasarea, care se poate realiza prin absorbție, fie prin fuziune;

Divizarea, care poate fi toatală sau partială.

Absorbtia este acea forma de comasare care constă în încorporarea persoanei juridice, care iși încetează existenta într-o alta persoană juridică ce iși sporeste astfel activitatea.

Fuziunea este acea forma de comasare care constă în unirea a două sau mai multor persoane juridice care iși înceteaza existența înființându-se astfel o nouă persoană juridică.

Divizarea totală este acea forma de divizare care constă în împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice care iși încetează existența, între două sau mai multe persoane juridce existente sau care astfel iau naștere.

Divizarea partială constă în desprinderea unei parți din patrimoniul unei persoane juridice, care iși menține ființa, și transmiterea acestei parti către una sau mai multe persoane juridice existente sau care se înființează în acest fel.

Efectele reorganizării sunt urmatoarele:

Efectul creator: înseamnă înființarea unei persoane juridice urmare a operațiunii respective;

Efectul extinctiv: înseamnă încetarea persoanei juridice urmare a operațiunii de reorganizare, se produce întotdeauna în cazul comasării indiferent daca ar fi vorba despre absorbție sau fuziune, precum și al divizării totale (divizarea partială nu produce niciodată efect extinctiv);

Felul transmisiunii: transmisiune universală, adică se transmit toate drepturile și obligațiile patrimoniale; transmisiune cu titlu universal, întrucat se transmite către fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare, câte o fracțiune din patrimoniul persoanei juridice divizate;

Întinderea raspunderii persoanei juridice dobânditoare: în cazul comasării, persoana juridică dobânditoare raspunde pentru toate obligațiile preluate, indiferent de raportul dintre activul și pasivul preluat; în cazul divizării aceasta este proportională, deci corespunzator cotei dobândite din activ; persoana juridică dobânditoare primind o fracțiune matematică din activul patrimonial al persoanei juridice divizate, va primi si aceeași fracțiune și din pasivul patrimonial al persoanei juridice divizate;

Transmiterea contractelor: în cazul comasării, contractele în curs de executare, se transmit ca elemente ale patrimoniului; în cazul divizării există regula transmiterii contractului nefractionat.

Data producerii efectelor reorganizării: regula generală este inscrisă în art.49 din Decretul nr.31/1954, care distinge între persoanele juridice supuse înregistrării și persoanele juridice nesupuse înregistrării.

Incetarea persoanelor juridice.

Poate avea loc în unul dintre urmatoarele moduri:

Reorganizare sub forma comasării sau divizării totale;

Dizolvarea;

Transformarea.

Dizolvarea persoanei juridice este acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile prevăzute de lege și care presupune lichidarea.

Cauzele de dizolvare sunt prevăzute expres de lege, în principiu pe categorii de persoane juridice.

Decretul nr.31/1954 nu se refera în mod expres la dizolvarea tuturor persoanelor juridice susceptibile la acest mod de încetare, ci numai la dizolvarea persoanelor juridice cooperatiste și a persoanelor juridice obștesti, deoarece la data adoptării actului normativ acestea alcătuiau în principal sfera persoanelor juridice de tip asociativ.

Cauzele de dizolvare a persoanelor juridice sunt susceptibile de mai multe clasificări, astfel în funcție de vocația lor, unele cauze de dizolvare sunt generale (adică aplicabile oricărei persoane juridice care poate inceta prin dizolvare), iar altele speciale (aplicabile numai anumitor persoane juridice, spre exemplu, retragerea autorizației pentru persoanele juridice autorizate, incapacitatea sau retragerea sau falimentul unui asociat pentru anumite societăți comerciale etc.).

În raport cu modul de operare unele cauze atrag dizolvarea de drept, iar altele dizolvarea, dacă există un act al organului competent în acest sens.

O a treia clasificare a cauzelor de dizolvare are drept criteriu, natura ori caracterul lor deosebindu-se cauze de dizolvare voluntară și cauze de dizolvare fortată ori silită.

Efectele dizolvării. Lichidarea.

Dizolvarea este clasificata de art.40 din Decretul 31/1945 ca un mod de încetare a persoanei juridice, iar art.51 din acelasi act normativ dispune că, “prin efectul dizolvării persoana juridică întra în lichidare”.

Rezultatul este ca efectual esential al dizolvarii este lichidarea persoanei juridice, iar numai la încetarea lichidării se poate spune că persoana juridica a incetat.

Prin lichidare se intelege acel efect direct si obligatoriu al dizolvării, care constă în operațiunile juridice de realizare a activului și de plată a pasivului persoanei juridice respective.

Realizarea activului înseamna încasarea drepturilor ce se cuvin persoanelor juridice în lichidare de la alte subiecte de drept.

Plata pasivului înseamnă îndeplinirea obligatiilor persoanelor juridice în lichidare fată de alte subiecte de drept.

Dacă după încheierea operațiunilor de lichidare mai rămân elemente de activ (bunuri primite ut singuli) ale persoanei juridice dizolvate, soarta acestora este urmatoarea:

bunurile sunt repartizate în funcție de prevederile actului de înființare sau statutului acelei persoane juridice, deci au soarta prestabilită;

în lipsa de prevedere în actul de înființare sau statut, repartizarea bunurilor ramase după lichidare va fi stabilită de adunarea generală care a decis dizolvarea;

în lipsa criteriilor de mai sus ori cand legea specială prevede expres, bunurile vor fi atribuite unei persoane juridice cu scop asemanator celei dizolvate;

când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit sau imoral al scopului ori al mijloacelor prin care se realizează scopul persoanei juridice, bunurile trec la stat cu titlul de pedeapsă civilă.

Există și reguli speciale referitoare la soarta bunurilor rămase după lichidare, aplicabile anumitor categorii de persoane juridice.

Astfel bunurile rămase în urma lichidării asociației sau fundației nu pot fi transmise catre persoane fizice. Aceste bunuri se transmit catre persoane juridice de drept privat sau de drept public cu scop identic sau asemănător, potrivit dispozițiilor din statutul asociației sau fundației lichidate. Dacă lichidatorii nu reusesc să facă o asemenea transmisiune în termen de 6 luni de la terminarea lichidării, sau dacă statutul nu prevede o asemenea transmitere ori prevederea din statut este contrară ordinii publice și legii, atunci bunurile rămase după lichidare vor fi atribuite de instantă competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător.

Cât privește soarta bunurilor rămase după lichidarea societății cooperative legea prevede că acestea nu se vor transmite membrilor asociați, ci către asociații sau uniuni existente cu scop identic sau asemănător, printr-o procedură stabilită în statutul societății dizolvate. Competența de atribuire a bunurilor revine instanței competente în cazul în care lichidatorii nu reusesc să efectueze operațiunea în termen de 6 luni de la data lichidării, și în cazul în care în statut nu există dispoziții referitoare la procedura de restituire a bunurilor, ori daca respectivele dispoziții contravin legii sau ordinii publice.

De reținut că persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pe toată durata lichidării.

Însă față de capacitatea de folosință anterioară intrării în lichidare este vorba de o capacitate de folosință limitată la aptitudinea de a avea drepturile si obligațiile necesare realizării activului și plății pasivului.

Cât privește capacitatea de exercițiu a persoanei juridice aflate în lichidare, această capacitate se realizează prin intermediul lichidătorilor, indiferent de organul care i-a numit.

Persoana juridică dizolvată încetează pe data ultimului act de lichidare.

Transformarea persoanei juridice.

Este operațiunea juridică ce intervine în cazurile și în condițiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a altei persoane juridice.

Acest mod de încetare a persoanei juridice prezintă urmatoarele trăsături definitorii:

Are un domeniu restrâns de aplicare, acesta fiind limitat la cazurile expres reglementate prin acte normative speciale;

Produce, obligatoriu, un dublu efect juridic, anume, pe de o parte, încetarea persoanei juridice, pe de altă parte, crearea, în locul ei, a altei persoane juridice, efectul exctinctiv și efectul creator producându-se în acelasi timp.

De reținut că în cazul transformării persoanei juridice, transmisiunea este universală, deci noua persoană juridica este succesoarea universală a persoanei juridice care a încetat prin transformare (afară de cazul în care legea specială dispune altfel).

Dintre cazurile de transformare a persoane juridice, menționăm:

Transformarea fostelor unități economice de stat, în regii autonome ori societăți comerciale, prin legea nr.15/1990, care vorbește însă despre reorganizare;

Transformarea întreprinderilor mici și asociațiilor cu scop lucrativ, persoane juridice, înființate în baza fostului decret/lege nr.54/1990, în societățile comerciale;

Transformarea unor regii autonome, prin hotărâri de guvern, în societăți comerciale, în temeiul fostei legi nr.58/1991 și al O.U.G. nr.30/1997;

Transformarea unei entități în instituție de credit, reglementat de art.97-100 din O.U.G. nr.99/2006 în prezent abrogată. Astfel era reglementat transformarea unei instituții de credit dintr-o categorie într-o institutie de credit din altă categorie, cu precizarea că trebuiau avute în vedere dispozițiile privitoare la conditiile necesare autorizării. De asemenea, instituțiile financiare se puteau transforma în instituții de credit doar în condițiile respectării tuturor dispozițiilor cu caracter general și special aplicabil respectivei categorii de instituție de credit.

CAPITOLUL II

Persoane juridice de drept public

STATUL

Societatea umană are un caracter organizat rezultat din exigentele existentei și dezvoltării, din dorința de perfecțiune. Numai în cadrul societății umane omul își poate realiza cele cinci categorii de necesități care îl caracterizează și tinde către binele comun și fericirea personală. Este de reținut faptul că o societate umană poate să existe, să se dezvolte și să se impună numai prin structuri organizate cu funcții bine precizate, iar structura care s-a impus, a rezistat și rezistă, este statul.

Pentru existența unui stat este necesară prezența concomitentă a trei elemente: teritoriul, populația și puterea politică.

Teritoriul

Fiecare stat dispune de un teritoriu delimitat geografic prin frontiere, care pot fi terestre, maritime sau aeriene. Element indispensabil al existenței unui stat, teritoriul poate avea dimensiuni impresionante (China, India, SUA, Australia etc.) sau poate fi destul de restrâns (Andorra, Monaco, Saint-Martin sau Vaticanul). De asemenea, teritoriul poate fi obiectul unor limitări sau modificări ca urmare a unei ocupații străine, fără a înceta prin aceasta de a servi ca suport al statului respectiv, dacă nu trece în întregime sub controlul unei alte puteri. Teritoriul statului este spațiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum și din coloană aeriană aflată deasupra solului și apelor, asupra căruia un stat își exercită suveranitatea. Teritoriul este unul dintre elementele de care depinde apariția și existența unui stat, fără teritoriu neputând să existe niciun stat. Asupra întregului său teritoriu statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub trei aspecte generale: a) plenitudine; b) exclusivitate; c) opozabilitate față de orice alt stat. Prin plenitudine se înțelege faptul că statul exercită în limitele sale teritoriale funcțiile sale fundamentale, cum sunt funcția de legiferare, aceea de a organiza administrația centrală și locală, stabilirea instanțelor de judecată, organizarea armatei și a forțelor de poliție etc. Exclusivitatea implică faptul că statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenția sau amestecul altui stat. Această exclusivitate nu exclude însă anumite limitări aduse prin tratate internaționale, exemplul cel mai elocvent în acest sens constituindu-l Uniunea Europeană, care impune pentru statele membre anumite diminuări ale competențelor statului asupra propriului său teritoriu.

Populația

Populația reprezintă, într-o primă analiză, ansamblul indivizilor care trăiesc într-o manieră sedentară pe teritoriul unui stat. Această populație este unită prin anumite trăsături comune (rasă, limbă, religie etc.,) sau prin aceleași tradiții, același mod de viață, constituind astfel o națiune. Expresia stat-națiune exprimă identificarea dintre națiune și stat, având în vedere faptul că în gândirea occidentală statul a fost cel care a consacrat națiunea în existența sa. Mai mult, națiu- nea, de când există, ar avea un drept ireductibil de a forma un stat. Acesta este principiul naționalităților consacrat de Revoluția franceză, care a avut ca rezultat faptul că națiunea, odată erijată în stat, trebuie să constituie sursa oricărei puteri, suveranitatea neputând fi decât națională. În funcție de existența, într-o proporție mai mare sau mai mică, a unor populații cu trăsături etnice diferite, statele se împart în state naționale – în care populația majoritară formează o singură națiune – și state multinaționale – în care populația este formată din diferite rase sau popoare, care vorbesc limbi diferite și au culturi diferite.

Puterea politică

Puterea politică – cel de-al treilea element component al statului – înseamnă atât puterea statului de a comanda indivizii ce intră în compunerea populației sale, cât și puterea de a exclude, de la o astfel de comandă, orice altă putere, ceea ce mai poartă numele de supremație sau aspectul intern al suveranității.

Forma de stat

În literatura juridică românească, forma de stat a fost definită ca „modul de constituire și exercitare a puterii, de organizare și conducere a societății prin stat”, având ca elemente componente structura de stat, forma de guvernământ și regimul politic.

Structura de stat

Structura de stat reprezintă modul de organizare și exercitare a puterii în raport cu teritoriul. Din acest punct de vedere, statele pot fi împărțite în două mari categorii: state unitare și statele federale. În mod tradițional se face distincția între statul unitar și statul federal, dar este vorba de forme care comportă variante complexe.

Statul unitar

Statul unitar este cel care are o singură organizare politică și juridică pe teritoriul său – un singur aparat de stat –, dotată de plenitudinea suveranității-independenței. Această organizare politică și juridică dispune în mod exclusiv de totalitatea competențelor statale, fără a o partaja cu nicio altă organizație de același tip, pentru că ar intra în concurență cu ea pe același teritoriu și asupra aceleiași populații. Guvernanții statului unitar determină și conduc politica statului, fără niciun fel de restricții. Sunt state unitare Franța, Marea Britanie, Italia, Bulgaria, România etc. Statele unitare au cunoscut și încă mai cunosc structuri centralizate care se explică prin rațiuni istorice. Plecând de la un nucleu central, statele au resimțit nevoia de a institui o putere centrală puternică, astfel încât puterea de guvernământ să poată promova aceeași politică pentru ansamblul teritoriului și al populației, pe care să o poată controla prin agenții săi regionali și locali. Majoritatea statelor unitare au considerat, plecând de la constatarea că nu este posibil și nici de dorit să guverneze totul prin organele centrale, să practice o politică de descentralizare, mai bine adaptată aspirațiilor populației. Descentralizarea presupune reunirea câtorva condiții și respectarea anumitor reguli, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate:

a) o primă condiție constă în alegerea colectivității care va beneficia de descentralizare și care va fi dotată cu personalitate juridică. Ea trebuie să fie de dimensiuni suficient de mari și trebuie să corespundă unei provincii sau unei regiuni, prezentând pe plan geografic, istoric sau economic o anumită unitate sau specificitate;

b) colectivitatea astfel determinată trebuie să fie administrată în condiții care să o facă relativ autonomă în raport cu organele centrale; aceasta se realizează prin alegerea prin sufragiu universal direct a organelor însărcinate cu administrarea;

c) organele însărcinate cu administrarea colectivității respective să dispună de o veritabilă putere de decizie în cele mai importante probleme, fără ca prin aceasta să fie lezate interesele naționale. Pentru aceasta, organele centrale trebuie să delege colectivităților descentralizate competențe numeroase și importante;

d) pentru realizarea concretă a descentralizării, organele respective trebuie să dispună de resurse care să le permită finanțarea deciziilor lor. Pentru menținerea caracterului unitar al statului, descentralizarea se face în anumite limite, statul intervenind, în acest sens, prin intermediul tutelei administrative. Tutela poate viza organele autorităților locale sau se poate exercita asupra deciziilor acestora. Cea mai frecventă este cea din urmă și se regăsește și în țara noastră, fiind reglementată în art. 123 din Constituție.

Statul federal

Federalismul presupune existența, la nivel inferior, a statelor membre sau federate și a statului federal, la nivel superior. Formarea statelor federale a fost determinată de existența unor condiții istorice propice, distingându-se două modalități principale de constituire. Astfel, o primă modalitate o reprezintă asocierea statelor unitare, care se regăsesc, într-o primă fază, într-o confederație de state și trec ulterior la o a doua fază, aceea a unui stat federal. Acesta a fost cazul SUA în 1787 și a Elveției în 1848. O altă modalitate de trecere la federalism o constituie împărțirea unui stat unitar care acceptă să își transforme în mod radical structurile sale, acordând colectivităților care îl compun caracterul statal, păstrându-și numai competențe de superpoziție. Acesta este cazul fostei Uniuni Sovietice din 1924 până în 1991 și al Cehoslovaciei de la 1969 până în 1992. Statul federal prevede în constituția sa, spre deosebire de un stat unitar, existența autonomă a statelor federate care îl compun. Aceste state sunt dotate cu puteri publice proprii – legislativă, executivă, judecătorească. Pe plan intern, constituția stabilește o împărțire de competențe între statele federate și statul federal. Toate materiile ce nu revin statului federal sunt de competența statelor federate.

Conflictele de competență sunt tranșate de către o curte supremă, cel mai adesea în beneficiul statului federal. Se consideră că statul federal se fondează pe două principii de organizare: – principiul autonomiei, în virtutea căruia fiecare stat federat dispune de propriile competențe, garantate de constituția statului federal, pe care le poate exercita în mod liber, fără imixtiunea autorităților federale. Dimensiunea constituțională a autonomiei este esențială: statele federate își adoptă propria lor constituție și participă la orice modificare a constituției federale; – principiul participării, în virtutea căruia statele federate trebuie reprezentate în instanțele federale. Această reprezentare se face, în principiu, în cadrul celei de-a doua camere a parlamentului (senatul). A doua cameră reprezintă statele federate în virtutea principiului egalității dintre ele și acestea vor deține în general același număr de locuri (două pentru fiecare stat în SUA, în Argentina sau Elveția).

Aceasta este o formulă mixtă, care împrumută de la unul sau celălalt dintre modelele de mai sus.

Se poate vorbi de o uniune de state plecând din momentul în care mai multe state decid liber prin tratat să cedeze anumite competențe unei organizații supranaționale.

a) Uniunea personală este cea mai limitată formă de uniune a două sau mai multor state, care se caracterizează prin menținerea independenței statelor componente și a individualității lor con- stituționale, cu excepția persoanei monarhului, care este singurul șef al uniunii respective. Crearea unor asemenea uniuni a fost, de cele mai multe ori, consecința combinațiilor matrimoniale dinastice, care erau folosite în scopuri de expansiune teritorială și consolidare a puterii statelor membre. Exemple de uniuni personale: uniunea personală realizată în anul 1474 între Aragon și Castilia, prin căsătoria lui Ferdinand al V-lea cu Isabela; Anglia și Hanovra (1714-1837); Olanda și Luxemburg (1815-1890) în unul singur.

b) Uniunea reală este o asociație de state care au în comun șeful statului, precum și alte organe, constituite îndeosebi în domeniul relațiilor internaționale, în probleme de apărare, finanțe etc. Cele mai cunoscute uniuni reale sunt cele dintre Suedia și Norvegia (1815-1905), Austria și Ungaria (1867-1918), Danemarca și Islanda (1918-1944).

c) Confederația de state este o asociație de state care urmăresc obiective identice, îndeosebi în domeniul relațiilor internaționale și al apărării, și sunt legate prin angajamente reciproce, având unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care exercită atribuții în numele acesteia. Suveranitatea pe plan internațional este exercitată în numele confederației de un organ comun – adunare, dietă –, iar pe plan intern fiecare stat își păstrează suveranitatea.

Funcțiile statului

Funcțiile statului sunt, scria Carré de Malberg, „formele diverse sub care se manifestă activitatea dominatoare a statului”. Dar aceste funcții pot constitui rolul pe care îl va juca statul în sânul societății, maniera în care el va contribui la viața și funcționarea sa. De unde rezultă o distincție între funcțiile juridice și funcțiile sociale ale statului[1]. În literatura juridică din România, prin funcție a statului se înțelege un complex de atribuții având o natură comună, stabilite prin lege și realizate de un organ de stat specializat, potrivit unei anumite competențe[2].
Funcția legislativă reprezintă acea activitate a statului care are ca obiect elaborarea de norme de conduită cu caracter general, impersonal și obligatoriu, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a statului. În principiu, funcția legislativă este exercitată de către parlament. Practica a admis însă ca și guvernul să exercite, în condițiile prevăzute de constituție, o activitate legislativă, cunoscută sub numele de „putere de reglementare” a guvernului.

Funcția executivă (guvernamentală) constă în asigurarea bunului mers al serviciilor publice, organizarea, aplicarea legilor și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de administrare pe plan central și local. Din această perspectivă, actele emise în realizarea funcției executive sunt diverse: decrete ale președintelui țării, hotărâri și ordonanțe ale guvernului, ordine, instrucțiuni, regulamente, statute (la nivelul ministerelor) etc.

Funcția jurisdicțională (judecătorească) este acea activitate a statului care are ca obiect soluționarea de către instanțele de judecată a conflictelor juridice care apar între diferite subiecte de drept. Această soluționare are loc în cadrul unui proces ce are drept punct final elaborarea actului de aplicare a dreptului, acte ce se numesc hotărâri judecătorești.

Atributele esențiale ale statului

În literatura de specialitate sunt consacrate drept atribute esențiale ale statului următoarele:

a) Monopolul apărării și al construirii sociale (armata și poliția). Apărarea națională și menținerea ordinii publice pe teritoriul statului sunt responsabilități exclusiv guvernamentale. Potrivit Constituției României din 1991, atât armata, cât poliția – inclusiv serviciile de informații ale statului – sunt subordonate exclusiv voinței poporului, pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale.

b) Menținerea cadrului juridic. Ansamblul sistematizat al dreptului pozitiv formează cadrul juridic național, de drept intern. El este format din constituție, ca lege supremă, legi organice și ordinare, decrete ale președintelui țării, acte juridice normative ale organelor administrației publice centrale și locale etc. În conformitate cu comandamentul juridic conținut în aceste acte normative se desfășoară întreaga gamă de relații sociale impersonale în societate. Când normele juridice în vigoare sunt depășite de realitatea socială, acestea vor trebui modificate, în așa fel încât să reflecte noile realități sociale.

c) Conducerea relațiilor internaționale. Atribut exclusiv statal, conducerea relațiilor internaționale în domeniul politico-diploma- tic, militar, economic, cultural este încredințată parlamentului, guvernului și președintelui țării.

d) Emiterea monedei naționale. Acest atribut al statului este motivat de preocuparea de a asigura o ordine a schimburilor economice, un control al circuitului financiar, atât în interiorul statului.

Organele statului – structuri cu personalitate juridică

Parlamentul

Parlamentul apare ca o instituție politică și juridică formată din una sau mai multe corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputați, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie.

Parlamentul are următoarele funcții: legislativă (adoptarea legilor); stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice; alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale; controlul parlamentar; conducerea în politica externă; organizarea și funcționarea proprie.

a. Funcția legislativă a parlamentului înseamnă adoptarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv, iar în caz de litigii și pentru puterea jurisdicțională. În această accepție adoptarea legilor aparține numai parlamentului. Parlamentul poate adopta trei categorii de legi și anume: legi constituționale, legi organice și legi ordinare.

Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției, iar legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral; organizarea și funcționarea partidelor politice; organizarea și desfășurarea referendumului; organizarea Guvernului și Consiliului Suprem de Apărare a Țării; regimul stării de asediu și al celei de urgență; infracțiunile, pedepsele, și regimul executării acestora; acordarea amnistiei sau a grațierii colective; organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul funcționarilor publici; contenciosul administrativ, regimul juridic general al proprietății și al moștenirii; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială; organizarea generală a învățământului; regimul general al cultelor, organizarea administrației locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală; modul de stabilire a zonei economice exclusive; reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relații sociale, asupra cărora legislativul poate hotărî.

b. Stabilirea direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice.

În acest domeniu parlamentul are următoarele atribuții: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului, declararea mobilizării generale sau parțiale, reglementarea organizării și desfășurării referendumului, funcționarea organelor de stat precum și a partidelor politice; organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea regimului juridic al stării de asediu și a celei de urgență; stabilirea infracțiunilor și pedepselor; acordarea amnistiei; reglementarea cetățeniei; stabilirea sistemului general al impozitelor și a taxelor, emisiunea de monedă, stabilirea regimului proprietății și al moștenirii; stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele și securitatea socială; organizarea învățământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea statutului funcționarilor publici.

c. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale.

Această funcție exprimă un anumit drept al Parlamentului cu privire la instituționalizarea celorlalte autorități ale statului.

Astfel, Parlamentul României, potrivit Constituției, poate suspenda din funcție Președintele României, acordă votul de încredere Programului și întregii liste a Guvernului, se poate retrage încrederea acordată Guvernului. Senatul României numește Avocatul Poporului și trei judecători la Curtea Constituțională. De asemenea, Camera Deputaților numește trei judecători la Curtea Constituțională.

d. Controlul parlamentar

Cuprinde activități, organe de stat, acte normative, etc., controlul exercitându-se direct de către întregul parlament sau de una din camerele sale, fie prin alte mijloace și forme de control. Constituția României conține mai multe dispoziții în acest sens, printre care menționăm: obligația Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte, răspunderea politică a Guvernului, obligația Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informațiile și documentele cerute.

Formele și mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar pot fi sistematizate astfel: controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; controlul exercitat prin comisiile parlamentare; controlul exercitat prin întrebări și interpelări; dreptul deputaților de a cere și obține informații necesare; controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor; controlul exercitat prin avocatul poporului.

e. Conducerea în politica externă. Cele mai importante atribuții în acest domeniu sunt: ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale; declararea stării de război; decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare.

f. Atribuțiile parlamentului privind organizarea internă și funcționarea sa. În cadrul acestor atribuțiuni menționăm: validarea sau anularea alegerii parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcționare; alegerea organelor interne de lucru, aprobarea bugetului propriu; unele atribuții privind statutul parlamentarilor.

Actele Parlamentului

Din Constituție rezultă că Parlamentul adoptă următoarele acte juridice: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile și moțiunile.

Legea, ca act juridic al parlamentului, în accepțiunea sa restrânsă, este actul juridic al parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituția, potrivit unei proceduri prestabilite și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și mai importante.

Regulamentele parlamentare. Fiecare Cameră a Parlamentului își adoptă un regulament propriu de organizare și funcționare. Regulamentul este act normativ, supus obligației de publicare în Monitorul Oficial sub semnătura președintelui Camerei sau a ambilor președinți în cazul regulamentului ședințelor comune.

Hotărârea, ca act juridic al parlamentului poate avea atât caracter normativ cât și caracter nenormativ. În sistemul parlamentar bicameral, hotărârile pot fi emise și de o singură cameră. Camerele parlamentare au adoptat hotărâri privind: componența grupurilor parlamentare; modificarea regulamentelor; alegerea vicepreședinților, secretarilor și chestorilor; modificarea structurii organizatorice a aparatului funcționăresc; demisia parlamentarilor; validarea mandatelor; ridicarea imunității parlamentare. Parlamentul a adoptat și el hotărâri privind: aprobarea statutului Grupului Român al Uniunii Interparlamentare; privind constituirea grupurilor parlamentare de prietenie; de aprobare a unor delegații ale parlamentului.

Moțiunile reprezintă modalitatea specifică de exprimare a atitudinii Parlamentului într-o problemă concretă. Când sunt acte juridice, moțiunile privesc în cele mai multe cazuri poziția față de guvern, în cadrul raporturilor parlament – guvern și a dreptului parlamentului de a controla activitatea guvernului.

Actele structurilor parlamentare. Structurile interne ale camerelor emit acte juridice în realizarea atribuțiilor ce le revin. Astfel, președinții Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor, comisiile permanente emit avize sau rapoarte, etc.

Puterea executivă

Această putere este nominalizată în știință și legislație fie prin expresia „puterea executivă” fie prin cea de „autoritate administrativă”, fie prin cea de „administrație de stat”. Toate aceste denumiri exprimă unul și același lucru și anume funcția și organele de stat (autoritățile) care implică executarea legilor, în ordinea firească a activităților statale.

Pentru dreptul constituțional prezintă interes următoarele structuri executive: șeful de stat; guvernul; ministerele și celelalte organe centrale ale administrației publice; organele locale ale administrației publice.

Șeful De Stat

Prin Decretul-Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României, funcția de șef de stat a fost încredințată Președintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Această soluție este consacrată și în prezent prin Constituția României.

Din Constituție se desprinde următoarea caracterizare a Președintelui României:

– reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relațiile interne și

internaționale, statul este reprezentat de șeful de stat;

– este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Această trăsătură fundamentează unele atribuții ale Președintelui României, precum cele în domeniul apărării;

– veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. Această caracterizare are un conținut complex în semnificații juridice, Constituția adăugând că în acest scop Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.

De asemenea, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Potrivit Constituției, Președintele României îndeplinește atribuțiile următoare:

– atribuții privind legiferarea;

– atribuții privind organizarea și funcționarea puterilor publice;

– atribuții privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități publice;

– atribuții în domeniul apărării țării și asigurării ordinii publice;

– atribuții în domeniul politicii externe;

– alte atribuții.

Actele șefului de stat

Actele prin care șeful statului își exercită atribuțiile sunt de regulă denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual.

Decretele trebuie contrasemnate de către primul ministru.

Decretele Președintelui României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând inexistența decretului.

De observat că actele juridice emise de Președintele României sunt susceptibile de a fi atacate în justiție potrivit legii contenciosului administrativ.

Guvernul României

Potrivit prevederilor Constituției, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament.

Guvernul este șeful puterii executive pe care o exercită prin membrii săi, care sunt, în același timp și miniștrii, adică conducătorii acelor servicii publice administrative ce sunt grupate într-un minister, subordonat Guvernului.

Activitatea Guvernului se înfăptuiește sub control parlamentar, și atât Guvernul cât și fiecare membru al acestuia răspunde politic, solidar pentru activitatea desfășurată și actele săvârșite.

Guvernul este un organ numit. Potrivit prevederilor art. 85 (1) și 102 (1) din Constituție, Președintele României desemnează un candidat la funcția de prim-ministru. Candidatul se desemnează dintre persoanele recomandate de formațiunea politică care deține majoritatea în Parlament. Dacă nu există o asemenea formațiune politică, candidatul se desemnează dintre persoanele recomandate de formațiunile politice care pot asigura o asemenea majoritate în Parlament.

Persoana desemnată de președintele României pentru a candida la funcția de prim-ministru, întocmește lista Guvernului, pe care o supune Parlamentului pentru a obține votul de încredere. Astfel, după obținerea votului de încredere și numirea – prin decret emis de Președintele României – primul-ministru, miniștrii și ceilalți membrii ai Guvernului vor depune, individual, în fața Președintelui României, jurământul prevăzut la art. 82 (2) din Constituție.

Dacă așa se formează un Guvern, să vedem cum își încetează acesta activitatea.

De regulă, Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale, iar Guvernul al cărui mandat a încetat, îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern.

Guvernul este un organ colegial alcătuit din primul-ministru, miniștrii și alți membrii stabiliți prin lege organică.

Caracterul de organ colegial al Guvernului nu rezultă numai din componența sa, ci și din modul de lucru – el lucrează numai întrunit în ședință – precum și din modul de adoptare a actelor de competența sa.

Guvernul este un organ de competență generală. Determinat de poziția deosebită, de șef al puterii executive, Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament și exercită conducerea generală a administrației publice.

Guvernul are următoarele atribuții:

– exercită conducerea generală a administrației publice;

– asigură executarea, de către organele administrației publice, a legilor și celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;

– conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale și locale ale administrației publice;

– elaborează proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului; dezbate propunerile legislative care privesc activitatea executivă, primite din partea Parlamentului;

– elaborează sistemul de impozite și taxe cuvenite bugetului centralizat al statului și le supune spre adoptare Parlamentului;

– asigură, prin luarea și aplicarea măsurilor necesare, apărarea ordinii de drept și liniștii publice, a drepturilor și libertăților cetățenești, în condițiile prevăzute de lege;

– ia măsuri cu privire la negocierea de tratate, acorduri și convenții internaționale care angajează statul român și le înaintează Președintelui României; aprobă acordurile interguvernamentale care se vor putea semna numai din împuternicirea primului-ministru.

Modul de lucru al Guvernului. Guvernul lucrează în ședințe, în prezența a jumătate plus unu din membrii săi. Hotărârile și ordonanțele se adoptă cu acordul primului-ministru, prin votul deschis al majorității simple a celor prezenți, dar nu mai puțin de o treime din numărul total al membrilor Guvernului.

Guvernul se întrunește de două ori pe lună sau ori de câte ori este nevoie, la convocarea primului-ministru sau a unui ministru de stat desemnat de acesta.

Biroul executiv al Guvernului. Pentru rezolvarea operativă a problemelor curente și urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Guvern, acesta își constituie un birou executiv.

Biroul executiv este format din primul-ministru, miniștrii de stat, ministrul finanțelor, ministrul justiției, ministrul de interne și ministrul apărării naționale.

Secretariatul General al guvernului. Am arătat că Guvernul, fiind un organ colegial, își desfășoară activitatea numai în ședințele acestuia, dar, pentru a putea fi ținute aceste ședințe și pentru transmiterea către organele administrației publice și către particulari (persoane fizice și juridice) a celor hotărâte în ședințele de Guvern, acesta are un aparat propriu, numit Secretariat General.

Secretariatul General al Guvernului este compus din specialiști din cele mai diferite profesii și este condus de un secretar general ce are rang de ministru, care participă la ședințele acestuia, precum și la ședințele biroului executiv.

Fiind aparatul de specialitate al guvernului, structura organizatorică, atribuțiile și normele de funcționare ale Secretariatului General al Guvernului se aprobă de către Guvern.

În îndeplinirea atribuțiilor sale, Guvernul adoptă acte juridice administrative, prevăzute de Constituție și legile de abilitare normativă. Aceste acte juridice sunt: hotărâri și ordonanțe.

Hotărârile se adoptă, potrivit art. 108 (2) din Constituție, pentru organizarea executarea legilor.

Ordonanțele se adoptă, potrivit art.108 (3) din Constituție, în temeiul unei legi temporare de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.

Cât privește ordonanțele, reglementate de art. 115 din Constituție, prezentarea lor implică o abordare mai amplă, determinată de caracterul lor specific de acte administrative de autoritate adoptate în baza unei delegări legislative, acordate de Parlament și, în anumite condiții, fără abilitarea prealabilă a Parlamentului.

Potrivit art. 115 (1) din Constituție, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii, care nu fac obiectul legilor organice. În continuare alin. (2) al aceluiași articol prevede că legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe, iar în alin.(3) se arată că, dacă legea de abilitare o cere, ordonanțele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței.

Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență. Aceasta intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

Primul ministru al Guvernului are o poziție juridică deosebită, poziție desprinsă din modul de desemnare, de înlocuire și din atribuțiile pe care le are.

Primul-ministru, semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de guvern și contrasemnează unele decrete emise de Președintele României.

Pentru realizarea atribuțiilor sale, primul-ministru emite decizii cu caracter individual sau privind organizarea internă a Guvernului.

Dintre atribuțiile primului-ministru menționăm:

– formează Guvernul, prezentând lista acestuia în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului;

– prezintă, odată cu lista Guvernului, programul de guvernare;

– conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuțiile ce le revin;

– prezintă Camerei deputaților și Senatului rapoarte și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate;

– convoacă membrii Guvernului în ședințe ordinare și extraordinare;

– conduce ședințele Guvernului, în afară de acele la care, în condițiile

prevederilor Constituției, participă Președintele României;

– conduce ședințele biroului executiv al Guvernului;

– semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern;

– contrasemnează decretele emise de Președintele României.

Curtea Constituțională

Controlul constituționalității își găsește reglementarea în Constituție, precum și în Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Constituția României încredințează controlul constituționalității unei autorități publice denumite Curtea Constituțională. Aceasta este formată din 9 judecători numiți pentru o perioadă de 9 ani, fără posibilitatea de prelungire sau reînnoire a mandatului, trei de către Camera Deputaților, trei de către Senat, trei de către Președintele României. Președintele Curții Constituționale este ales, dintre judecătorii Curții, de către aceștia, prin vot secret, pentru o durată de trei ani.

Membrii Curții Constituționale, se reînnoiesc, la fiecare trei ani cu câte o treime.

În activitatea lor judecătorii Curții Constituționale sunt independenți, iar pe durata mandatului sunt, totodată, inamovibili.

Activitatea Curții Constituționale privește controlul atât a constituționalității legilor, cât și a altor domenii în strânsă legătură cu aplicarea și respectarea Constituției. Curtea Constituțională este unica autoritate jurisdicțională constituțională din România, bucurându-se de independență față de orice altă autoritate publică.

2. Actele supuse controlului constituționalității

Intră în sfera controlului de constituționalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale Parlamentului; inițiativele de revizuire a Constituției; regulamentele Parlamentului; ordonanțele Guvernului; inițiativele legislative populare.

Legile. Se disting două situații exprimate printr-un control prealabil și printr-un control posterior.

Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament, dar înaintea promulgării lor de către Președintele României. Curtea Constituțională poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autoritățile publice prevăzute de către Constituție și anume: Președintele României, președinții celor două Camere, Guvernul, Curtea Supremă de Justiție, cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. Ca atare este exclus controlul din oficiu.

Controlul posterior privește legile intrate în vigoare iar acest control se realizează pe calea excepției de neconstituționalitate. Potrivit Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil sau prevederile constatate ca fiind neconstituționale, printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. Excepția de neconstituționalitate este un procedeu juridic ce permite accesul cetățenilor la Curtea Constituțională și această cale are o deosebită importanță.

Regulamentele Parlamentului sunt supuse controlului constituționalității la sesizarea unuia din președinții celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui grup de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

Ordonanțele Guvernului, întrucât conțin norme cu putere de lege, sunt supuse controlului de constituționalitate, aceasta realizându-se însă prin procedeul excepției de neconstituționalitate.

Inițiativele legislative populare. Întrucât pot avea inițiativă legislativă cetățenii cu drept de vot în număr de cel puțin 100.000, cu respectarea dispozițiilor constituționale, este necesară verificarea respectării acestor reguli de către Curtea Constituțională.

În afara controlului constituționalității legilor, regulamentelor, ordonanțelor, Curții Constituționale îi revin și alte atribuții cum sunt: de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de confirmare a rezultatelor sufragiului; constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunicarea celor constatate Parlamentului și Guvernului; avizarea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României; supravegherea respectării procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și de a confirma rezultatele acestuia; rezolvarea contestațiilor având ca obiect constituționalitatea unui partid politic.

Actele Curții Constituționale

Curtea Constituțională procedează prin emiterea de decizii atunci când se pronunță asupra constituționalității legilor, inițiativelor de revizuire a Constituției, ordonanțelor, precum și când soluționează contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic. Curtea Constituțională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului, constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitare funcției de Președinte al României, verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. În fine, Curtea Constituțională procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.

Autoritatea Judecătorească

Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiția, ca funcție distinctă de celelalte funcții ale puterii de stat (legislativă și executivă) și ca sistem distinct în raport de celelalte sisteme ale vieții sociale (economic, politic, social, etc.).

Termenul justiție are două sensuri. Într-un sens, prin justiție înțelegem sistemul organelor judecătorești, iar într-un al doilea sens înțelegem activitatea de soluționare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă, etc., de aplicare de sancțiuni, de restabilire a drepturilor și intereselor legitime încălcate.

Principiile fundamentale în temeiul cărora se realizează justiția sunt următoarele:

a.Principiul legalității are aplicabilitate în domeniul justiției sub două mari aspecte: legalitatea instanțelor judecătorești și legalitatea infracțiunilor și a pedepselor. Cu privire la primul aspect se constată că pot îndeplini funcții jurisdicționale numai acele autorități ale statului cărora Constituția și legile le recunosc asemenea calități. Instanțele judecătorești pot rezolva procese numai în limita competenței conferite de lege iar procedura de rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege. Referitor la cel de-al doilea aspect, constatăm incidența principiului constituțional conform căruia nu există infracțiune decât dacă este prevăzută de lege și că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

b.Justiția este unică și egală pentru toți. Acest principiu fundamental semnifică necesitatea ca pentru toți cetățenii să existe o singură justiție iar aceștia să fie judecați de aceleași instanțe în procese similare.

c.Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție. Procedura judiciară se desfășoară în limba oficială a statului. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului și a tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc.

d.Dreptul la apărare este nu numai un drept fundamental cetățenesc, ci și un principiu fundamental al justiției.

e.Prezumția de nevinovăție este un principiu constituțional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare.

f.Independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Potrivit acestui principiu, în activitatea sa judecătorul se supune numai legii și conștiinței sale. În rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucțiuni, indicații, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluția pe care trebuie să o dea. Regulile constituționale cuprind garanții ale independenței judecătorilor printre care condițiile de recrutare, inamovibilitatea, avansarea și controlul prezintă un interes aparte. Potrivit Constituției judecătorii sunt numiți de Președintele României la propunerea Consiliului Suprem al Magistraturii.

Inamovibilitatea este o puternică garanție a independenței judecătorului, fiind o măsură de protecție a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său.

Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii.

Un rol important în asigurarea independenței judecătorilor îl are controlul hotărârilor judecătorești. Acest control trebuie efectuat numai de instanțe judecătorești și numai după proceduri jurisdicționale.

Sistemul autorităților judiciare

Justiția este înfăptuită de către autoritățile judiciare, denumite și instanțe judecătorești.

Sistemul autorității judiciare este format în general de judecătorii, tribunale, curți de apel și curți supreme. Organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești sunt stabilite prin lege.

Constituția României, sub titlul „Autoritatea Judecătorească”, reglementează, în ordine, următoarele componente ale autorității judiciare din România: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Instanțele judecătorești, sunt potrivit Constituției, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Legea de organizare judecătorească stabilește următoarele instanțe judecătorești: judecătoriile, tribunalele, curțile de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcționează și tribunalele militare.

Ministerul public, cuprinde procurorii, constituiți în parchete, care în mod generic intră în categoria magistraților. Ei lucrează sub autoritatea ministerului justiției. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară, interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea creată în vederea exercitării următoarelor funcții, și anume: propune Președintelui României numirea în funcție a judecătorilor și a procurorilor; este colegiul de disciplină al judecătorilor și procurorilor; propune Ministerului de Justiție proiectul bugetului de venituri și cheltuieli pentru toate instanțele și parchetele; organizează activitatea de evidență, promovare, transferare, detașare a resurselor umane; împreună cu Institutul Național al Magistraturii organizează activități de perfecționare profesională a magistraților.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistrați aleși din rândul judecătorilor și procurorilor fiind condus de un aparat tehnic format din un președinte și doi secretari generali.

3. Unitățile administrativ-teritoriale: comunele, orașele, municipiile și județele

Teritoriul Romaniei este organizat in unitati administrativ-teritoriale: judetul, municipiul, orasul, comuna si satul. Capitala Romaniei este municipiul Bucuresti care este organizat pe sectoare.

Judetul este unitatea administrativ-teritoriala alcatuita din municipii, orase si comune – unitati de baza – administrativ teritoriale. Organizarea judetelor se face in functie de conditiile geografice, economice si social-politice. Judetul asigura dezvoltarea social-culturala si edilitar-gospodareasca a municipiilor, oraselor si comunelor.

Municipiul este localitatea urbana care are un numar mai mare de locuitori, o industie dezvoltata, o insemnatate deosebita in viata economica, social-politica si cultural-stiintifica a tarii, un important fond de locuinte si dotari edilitar-gospodaresti, o retea complexa de unitati de invatamant, sanatate si cultura. Municipiile in care isi au sediul prefecturile sunt municipii-resedinta de judet.

Orasul este centrul de populatie mai dezvoltata din punct de vedere economic, social-cultural si edilitar- gospodaresc.

Comuna este unitatea administrativ-teritoriala alcatuita din unul sau mai multe sate care cuprind populatia rurala, fiind organizata in functie de conditiile economice, social-culturale si geografice.

Satele in care isi au resedinta primariile (organele de conducere ale comunei) sunt resedinta de comuna. Satul este unitatea administrativ-teritoriala elementara.

Județul este o unitate administrativ-teritorială în România și din 1998 până în februarie 2003 și în Republica Moldova. Județul își trage denumirea de la jude (din cuvântul latinesc judicium) și era specific Țării Românești. Județele sunt creații domnești, juzii fiind numiți de voievozi. Prin înființarea acestora, domnii au urmărit înlăturarea oricărei autonomii politice a cnezatelor. Județele sunt conduse astăzi de un prefect care este reprezentantul guvernului.

Existența județelor este atestată documentar în Țara Românească încă din 1385 primul atestat fiind județul Jaleș într-un hrisov al domnitorului Dan I. În Moldova, unitățile administrative erau ținuturile, iar în Transilvania și Banat diviziunea teritorială tradițională a fost megieșul. După unirea din 1918 împărțirea pe județe a fost extinsă la întreg teritoriul Regatului Român. Într-o primă fază, o comisie condusă de geograful Simion Mehedinți a propus o organizare administrativă bazată pe 48 de județe mari cu o populație de aproximativ 300.000-400.000 locuitori grupate în 9 regiuni. În urma protestelor venite din partea autorităților locale față de acest proiect au fost constituite în final 71 de județe de mărimi variabile. Astfel județul Suceava (1.309 km²) avea în perioada interbelică o întindere de 6.6 ori mai mică decât județul Tulcea (8.628 km²) iar județul Făgăraș (86.461 locuitori în 1930) o populație de aproape 6 ori mai mică decât județul Timiș-Torontal (500.416 locuitori în 1930).

După instaurarea regimului comunist în România legea reformei administrative adoptate pe 6 septembrie 1950 după model sovietic a desființat județul ca unitate administrativ-teritorială. La următoarea reformă administrativă majoră, care a avut loc în anul 1968 (17 februarie), autoritățile comuniste au revenit la împărțirea pe județe, întinderea acestora fiind însă diferită față de cea din perioada interbelică. Această lege a suferit unele modificări pe 19 decembrie 1968, 1 august 1979 și 23 ianuarie 1981. Cu acea ocazie unele județe istorice nu au fost reactivate, cum ar fi județele Făgăraș, Turda, Someș, Târnava Mică, Târnava Mare, Trei Scaune, Fălciu, Tutova, Roman, Putna, Muscel, Romanați etc.

Teritoriul României este împărțit în prezent în 41 de județe, plus municipiul București.

Municipiul

Un municipiu (din latină municipium) este o unitate administrativă în România. Acest status este acordat orașelor mai mari, cu un grad ridicat de urbanizare, cu o populație relativ mare, în general de peste 15 000 locuitori, cu un rol economic, social, politic și cultural însemnat. Acestea sunt criterii relative pentru definirea unui municipiu, neexistând la nivel de lege criterii bine definite pentru acordarea statutului de municipiu. Însă acordarea propriu-zisă a statutului de municipiu se face prin lege, nu este suficientă îndeplinirea criteriilor susmenționate. Localitățile care nu îndeplinesc unul sau mai multe din aceste criterii sunt clasificate ca orașe, sau, dacă nu sunt urbanizate, comune.

Administrația unui municipiu se numește municipalitate și este condusă de un primar. Municipiul nu are alte subdiviziuni administrative chiar dacă neoficial, municipiile mari sunt grupate în cartiere. Excepție face însă Municipiul București, care are un statut similar cu cel al unui județ și este în mod oficial împărțit în 6 subdiviziuni administrative numite sectoare.

Deși în limbajul comun municipiile sunt denumite simplu "orașe", distincția dintre statutul de oraș și cel de municipiu este importantă, mai ales la nivel politico-administrativ.

Potrivit legii, localitățile sunt ierarhizate pe ranguri, conform acestei ierarhizări există municipii de :

rangul 0 – Capitala României, municipiu de importanță europeană;

rangul I – municipii de importanță națională, cu influență potențială la nivel european;

rangul II – municipii de importanță interjudețeană, județeană sau cu rol de echilibru în rețeaua de localități.

Municipii de rangul 0 și I sunt centre de dezvoltare ce au număr important de locuitori: minimum 200 000 de locuitori (excepție Bacău), accesibilitate directă la rețeaua majoră de căi de comunicații paneuropene (rutiere, feroviare, navale și aeriene), o bază economică la înalt nivel tehnologic și flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale și de natură informatică), universități, institute de învățământ superior diversificate și o viață culturală bogată.

De asemenea municipiile de rangul 0 și I sunt singurele municipii ce pot constitui zone metropolitane în România, împreună cu localitățile urbane și rurale aflate în zona imediată,la distanțe de până la 30 km, între care s-au dezvoltat relații de cooperare pe multiple planuri.

Orașul

Orașul este o zonă urbană formată de obicei din zone rezidențiale (de locuit), zone industriale și de afaceri, împreună cu funcții administrative destinate unei zone geografice mai întinse, de regulă situată împrejur.

O mare parte din suprafața orașelor este ocupată de clădiri, drumuri de legătură și străzi.

Cuvântul românesc oraș este împrumutat din limba maghiară: város: „oraș”.

Cu venirea epocii industriale populația orașelor a crescut considerabil, așa cum mulți oameni de la țară tindeau să se mute cu traiul în orașe pentru a avea locuri de trai mai confortabile și salarii mai mari.

În secolul al XIX-lea a început să se mărească numărul orașelor industriale considerabil, dar era urbanizării este considerat secolul al XX-lea. Aceasta ne este arătat de următorul fapt:

În anul 1900 în orașe locuiau 13% din populația planetei, spre sfârșitul secolului aceast procentaj fiind 47%. La momentul actual în orașe locuiesc mai mult de jumătate din populația planetei.

În 1950 erau 83 de orașe cu o populație de peste 1 milion de locuitori. În 2000 — 411.

În 2000 erau 18 orașe cu o populație de peste 10 milioane de locuitori. În 2005 — 20 (22 orașe cu o populație de 5—10 milioane de locuitori, 370 — 1—5 milioane, 433—500 — 1 milion). În aprilie 2010 numărul lor a crescut până la 23.

Cercetătorii ne asigură că dacă vom continua în aceeași tendință, populația orașelor se va dubla fiecare 38 de ani.

În Europa 50% din populația urbană locuiește în orașe mici (5—10 mii oameni), 25% în orașe cu o populație de 10—250 mii oameni și în orașe de peste 250 de mii de oameni.

La ora actuală toate orașele lumii ocupă nu mai mult de 1 % de uscat.

O localitate este considerată oraș dacă îndeplinește o serie de condiții, care diferă de la țară la țară, iar în cazul Statelor Unite, de la stat la stat. Mai jos sunt expuse aceste condiții, în funcție de stat (excluzând România), conform Anuarului Demografic 2007, editat de ONU.

Africa

Botswana

În Botswana, spațiu urban este considerat o aglomerare de peste 5.000 locuitori, unde peste 75% din activitate este neagricolă.

Burundi

Conform ONU, în Burundi urban este doar Bujumbura.

Comore

În Comore sunt orașe centrele administrative ale prefecturilor și localitățile peste 5.000 locuitori.

Egipt

În Egipt sunt considerate orașe reședințele guvernoratelor și ale districtelor.

Etiopia

În Etiopia sunt orașe localitățile cu peste 2.000 locuitori.

Guineea Ecuatorială

În Guineea Ecuatorială sunt orașe localitățile cu rol de reședință de district (unitățile administrative imediat următoare provinciilor) și cele cu peste 300 locuințe și/sau peste 1.500 locuitori.

Liberia

În Liberia sunt orașe localitățile cu peste 2.000 locuitori.

Niger

Aici sunt orașe capitala și reședințele de departamente și districte.

Senegal

Localitățile cu o populație de peste 10.000 locuitori sunt considerate orașe.

Sudan

Sunt orașe localitățile cu importanță administrativă și comercială, precum și cele cu populație de peste 5.000 locuitori.

America de Nord și Centrală

Canada

În Canada se consideră urbană, orice localitate cu o populație de peste 1.000 locuitori și care are o densitate mai mare 400 loc/km2.

America de Sud

Asia

Europa

Grecia

Localitățile cu peste 2.000 de locuitori sunt considerate orașe.

România

În România, cf. legii nr. 351/2001 există 172 de orașe, iar condițiile minime pentru ca o localitate să primească rangul III de oraș sunt:

Populație: 5.000

Activități neagricole: 75%

Alimentare cu apă: 70%

Canalizare: 55%

Străzi modernizate: 50%

Locuri în hoteluri: 50

Existența de învățământ liceal sau altă formă de învățământ secundar

Comunele

Comuna (din cuvântul commune din limba franceză; pluralul „comune”) este o unitate de bază administrativ-economică din România, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un Consiliu comunal în fruntea căruia se află un primar. În general comuna poartă numele satului în care se află reședința, dar uneori, comuna poartă numele altui sat din componența sa. De exemplu, Comuna Arefu poartă numele satului Arefu, iar reședința comunei Arefu este în satul Căpățânenii Pământeni. În prezent numărul total al comunelor din România este de 2859.

În Evul Mediu comunele erau așezări urbane în țările din apusul Europei, dezvoltate în cadrul vechilor cetăți așezate pe marile drumuri comerciale și posedând o anumită autonomie.

În era primitivă comuna însemna prima treaptă de dezvoltare a societății omenești, caracterizată prin munca în comun și prin împărțirea egală a bunurilor materiale.

În România, în 1996 erau 2.686 de comune cu un total de 13.285 sate, cu o medie de 5 sate pe comună.

Unitatea administrativă de comună a fost legiferată pe teritoriul României în 1864, în perioada Vechiului Regat, după Unire ea fiind extinsă și pe noile teritorii. Legea din 1929 definea comunele ca fiind de 2 tipuri: comune urbane/orașe, respectiv comune rurale. Cele rurale aveau până la 10.000 de locuitori, cele urbane peste. Satele, considerate sectoare ale comunei, erau mici (sub 600 de locuitori) sau mari (peste 600 locuitori).

Odată cu legea reorganizării administrative din 1968 satele devin de 3 feluri: mici (sub 500 locuitori), medii (500 – 1.500 locuitori) și mari (1.500 – 4.000 locuitori).

CAPITOLUL III

Persoane juridice de drept privat

Persoane juridice cu scop lucrativ

Societatea în nume colectiv (SNC)

Este cea mai veche și mai simplă formă de societate comercială.

Societatea în nume colectiv se definește ca fiind societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate comercială, în scopul împărțirii beneficiilor rezultate și ale cărei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspundere nelimitată și solidară a tuturor asociaților.

Caracterul nelimitat al răspunderii constă în faptul că asociații pot fi urmăriți de creditorii societății și asupra patrimoniului propriu. Desigur, aceasta numai în subsidiar dacă creditorii nu-și pot îndestula creanțele din patrimoniul societății.

Particularitatea menționată se explică prin faptul că societatea în nume colectiv este bazată pe încrederea între asociați. De cele mai multe ori ei fac parte din aceeași familie. Ceea ce prevalează la constituirea asociației este elementul personal și nu valoarea aportului adus de asociați. De regulă, societatea în nume colectiv, datorită numărului redus de membri, are resurse financiare limitate. Ea se constituie, de obicei, pentru exploatarea unei mici afaceri comerciale sau industriale.

Administrarea societății

Administrarea societății se realizează de unul sau mai mulți administratori dintre asociați sau de către toți asociații.

Administratorul sau administratorii sunt aleși de către asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului. Cu această ocazie li se fixează puterile, durata însărcinării și eventuala lor remunerație, afară dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.

Dacă actul constitutiv dispune ca administratorii să lucreze împreună, deciziile lor trebuie luate în unanimitate. În caz de divergențe între administratori, vor hotărâ asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social. Pentru actele urgente a căror neîndeplinire ar cauza o pagubă mare societății, poate hotărâ un singur administrator în lipsa celorlalți, care se găsesc în imposibilitatea, chiar momentană, de a lua parte la administrare.

Dacă un administrator ia inițiativa unei operațiuni ce depășește limitele activităților comerciale obișnuite pe care le exercită societatea, acesta trebuie să înștiințeze pe ceilalți administratori înainte de a încheia operațiunea. Sancțiunea este suportarea pierderilor ce ar rezulta din aceasta. În caz de opoziție a vreunuia dintre ei, vor decide asociații care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.

Incompatibilități

Asociații nu pot lua parte la nici o decizie sau activitate a societății dacă au, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare intereselor societății. Ei răspund pentru daunele astfel cauzate.

De asemenea, nu pot lua parte ca asociați cu răspundere nelimitată, în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate, nici să facă operațiuni în contul lor sau al altora, în același fel de comerț, fără consimțămăntul celorlalți asociați. În caz contrar pot fi excluși și pot plăti despăgubiri.

Obligațiile asociaților

Asociatul care, fără consimțămăntul scris al celorlalți, întrebuințează capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său sau în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societății beneficiile ce au rezultat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate.

Nici un asociat nu poate lua din fondurile societății mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul societății. El va răspunde de sumele luate și de daune.

Pentru aprobarea bilanțului contabil și pentru deciziile referitoare la răspunderea administratorilor este necesar votul asociaților reprezentând majoritatea capitalului social.

Controlul gestiunii societății se va face de fiecare dintre asociații care nu sunt administratori, aceasta datorită volumului redus al activității societății.

Societatea in comandita simpla – SCS

reuneste doua categorii de asociati:

· comanditatii

· comanditarii

comanditatii – au aceeasi pozitie in societate ca asociatii in nume colectiv, ei raspund nelimitat si solidar pentru intregul pasiv.

comanditarii – furnizeaza capital care formeaza capitalul social, marginindu-si riscurile la aportul lor la capitalul social.

Situatia comanditarului poate fi confundata cu a unei persoane care imprumuta comanditatului bani.

Diferente :

1. imprumutatorul isi recupereaza intotdeauna banii pe cind aportul comanditarului constituie aport la capitalul social devenind proprietatea societatii.

2. imprumutatorul nu poate interveni in refacerea (modul de desfasurare) societatii, pe cind comanditarul fiind asociat, are drepturi provenind din aceasta calitate intervenind chiar si in activitatea societatii.

Se constituie prin contract si statut.

Comanditarii:

a. aportul comanditarului la constituirea societatii.

Acesta e obligat sa verse aportul subscris la constituirea societatii, neindeplinirea obligatiei facand sa curga dobanzile de la data stabilita ca termen al varsarii.

Poate fi constituita din numerar, bunuri si creante, varsarea aportului la constituirea societatii e singura obligatie a comanditarului.

b. participarea comanditarilor la administrarea societatii.

In afara de dreptul de a participa la impartirea beneficiilor, comanditarul poate incheia operatii in contul societatii dar numai in conditiile unei procuri speciale date de catre asociatii comanditati.

Societatea pe actiuni – SA

Se caracterizeaza prin aceea ca toti asociatii au calitatea de actionari.

Exista societati care pot avea doar aceasta forma de organizare ex: banci, societatile de asigurare.

Pot fi infiintate atat timp cat au capital social minim 1.000.000, numar minim de asociati 5, cel maxim nelimitat.

Avantajul pe care-l reprezinta aceste societati e acela ca actiunile sunt facil de transmis, in cazul actiunilor la purtator neintocmindu-se nici un act.

Dezavantajul societatilor pe actiuni, in general au un numar mare de asociati care nu sunt comercianti toti.

Hotararile SA se iau cu votul majoritatii capitalului social.

SA – societate comerciala ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar actionarii sunt obligati numai la plata actiunilor lor.

Fondatorii – persoanele care iau initiativa actelor ce vor produce efectul constituirii si dobindirii personalitatii juridice .. societate. Ei sunt primii actionari ai societatii si se afla in situatia unor intreprinzatori raspunzatori de initiativa si actele lor.

Moduri de constituire

1. Constituirea simultana – consta in redactarea si semnarea contractului si a statutului in forma autentica; subscrierea integrala si varsarea in proportie de cel putin 30% a capitalului social de catre fondatori; numirea prin contract si statut a administratorilor si cenzorilor; autorizarea functionarii societatii de catre instanta; publicarea in Monitorul Oficial al actelor de constituire; inmatricularea la registrul comertului, inregistrarea la administratia financiara.

2. Constituirea prin subscriptie publica are 2 faze :

a) subscrierea publica a actiunilor pe prospectele de emisiune semnate in forma autentica de catre fondatori si autorizate de catre judecatorul delegat la registrul comertului.

b) varsarea in cota de 30 % a actiunilor subscrise, iar dupa inchiderea subscrierii si varsarea capitalului social in proportia aratata se desfasoara adunarea constitutiva (la 15 zile dupa incheierea subscrierii), care numeste administratorii si cenzorii si urmeaza aceeasi procedura de autentificare, autorizare, publicare si inmatriculare ca in prima varianta (constituirea simultana).

Numarul minim de membri fondatori este de cinci, iar capitalul social trebuie sa fie de minim 1.000.000 lei.

Adunarea constitutiva : redactarea si solicitarea publicarii instiintarii trebuie efectuata in termen de 15 zile de la data inchiderii subscriptiei. Instiintarea se publica in Monitorul Oficial. Data adunarii nu poate fi stabilita mai tirziu de doua luni de la data inchiderii subscriptiei. Aparitia instiintarii trebuie sa preceada cu cel putin 15 zile data fixata pentru adunarea generala.

Desfasurarea adunarii constitutive:

1. alegerea presedintelui si a secretarilor prin vot deschis cu majoritatea simpla a voturilor exprimate.

2. constatarea prezentei actionarilor. Dreptul de reprezentare este dat prin procura speciala autentificata de notar.

3. constatarea legalei constituiri a adunarii (jumatate + 1 din numarul actionarilor.)

4. sistemul de votare : fiecare actionar are drepul la un singur vot, indiferent de numarul actiunilor subscrise. Toate hotaririle se iau cu numarul majoritatii simple a celor prezenti.

Problemele asupra carora adunarea constitutiva este obligata sa hotarasca :

1. sa verifice existenta varsamintelor.

2. sa determine valoarea aportului in natura. Cei care au adus aportul in natura sunt obligati sa se abtina.

3. sa aprobe cota de participare la beneficii a fondatorilor.

4. sa aprobe operatiile incheiate in beneficiul societatii de catre fondatori.

5. sa discute si sa aprobe contractul si statutul de societate.

6. sa numeasca administratorii si cenzorii – hotarirea pentru desemnarea membrilor consiliului de administratie si al cenzorilor se adopta in mod obligatoriu prin vot secret, celelalte prin vot deschis.

Actiunile

Prin actiuni se intelege :

1. o fractiune a capitalului social – egale valoric;

2. titlul de credit constatator al drepturilor si obligatiilor de actionar.

Valoarea actiunilor

1. Valoarea nominala este stabilita prin contractul de societate si statut, exprimind suma pe care acceptantul trebuie sa o verse pentru o actiune subscrisa. Aceasta valoare nu poate fi mai mica de 1000 lei.

2. Valoarea de bursa exprima pentru actiunile cotate la bursa, valoarea de schimb pe care o actiune o poseda la un moment dat. Pentru actiunile necotate la bursa se calculeaza valoarea de bilant si care poate fi mai mare sau mai mica decit valoarea nominala.

Functionarea societatii:

Adunarea generala :

a) ordinara

b) extraordinara

Convocarea adunarilor se face de administratori prin publicarea instiintarii in Monitorul Oficial si intr-unul din ziarele raspindite in localitatea in care se afla sediul societatii. Va cuprinde locul si data tinerii si ordinea de zi.

Dreptul de vot : fiecare actiune da dreptul la 1 vot in adunarile generale. Dreptul de vot nu poate fi cedat. Actionarii absenti pot vota prin reprezentant in temeiul unei procuri autentice si speciale.

Hotaririle A.G. vor fi depuse in copie la registrul comertului in care vot fi mentionate in extras. De asemenea vor fi publicate in Monitorul Oficial.

Pot fi atacate hotaririle A.G. care sunt contrare contractului de societate, statutului si legii, de catre actionarii care au votat impotriva acestora, sau de catre cei care au lipsit la adunare.

Hotaririle pot fi atacate in termen de 15 zile de la data publicarii lor in Monitorul Oficial.

Adunarea generala extraordinara poate adopta urmatoarele hotariri :

1. prelungirea duratei societății;

2. marirea capitalului;

3. schimbarea obiectului societatii;

4. mutarea sediului;

5. fuziunea cu alte societati;

6. reducerea capitalului social sau reintregirea acestuia prin emisiune de noi actiuni;

7. schimbarea formei societatii;

8. orice alta modificare a contractului sau statutului.

Adunarile generale extraordinare sunt convocate de administratori sau de actionarii care reprezinta a zecea parte din capitalul social.

Daca administratorii constata pierderea a unei jumatati din capitalul social sunt obligate sa convoace adunarea generala extraordinara pentru a hotari :

1. reconstituirea capitalului social printr-o noua emisiune;

2. reducerea capitalului social la valoarea ramasa;

3. dizolvarea societatii.

Administrarea societatii

1. Administratorii:

conditii :

· persoana fizica cu capacitate deplina de exercitiu;

· actionari sau neactionari;

· cel putin jumatate din numarul administratorilor trebuie sa fie cetateni romini;

· sa nu fi fost condamnati pentru gestiune frauduloasa, abuz de incredere, fals, inselaciuni, delapidare, marturie mincinoasa, dare si luare de mita.

Administratorii nu pot avea concomitent aceasta calitate in mai mult de 3 consilii de administratie.

Administratorii trebuie sa depuna o garantie care nu poate fi mai mica decit valoarea a 10 actiuni sau dublul remuneratiei lunare. Garantia se depune inainte de intrarea in functie sub sanctiunea considerarii administratorului ca demisionat.

Cind adunarea generala alege mai multi administratori ei constituie un consiliu de administratie condus de presedinte.

2. Consiliul de administratie

Presedintele poate fi desemnat de adunarea generala sau de catre membrii consiliului.

Membrii consiliului si presedintele sunt revocati numai de adunarea generala.

Consiliul de administratie isi asuma toate puterile privind administrarea si reprezentarea societatii. Hotaririle se iau in prezenta a cel putin jumatate plus 1 din membrii, si se adopta cu jumatate simpla.

3. Cenzorii : cel putin 3 cenzori si un numar egal de supleanti.

Alegerea si revocarea cenzorilor este de competenta adunarii generale

Calitatile cerute pentru cenzori :

1. calitatea de actionar cu exceptia celor contabili si a celor redomandati de Ministerul Finantelor in societatile in care statul detine cel putin 20% din capitalul social;

2. cetatenia romana pentru 1/2din numarul cenzorilor;

3. sa nu fie rude sau afini pina la al patrulea grad inclusiv, sau soti cu administratorii;

4. sa aiba capacitate deplina de exercitiu;

5. sa nu fie cenzor in mai mult de 3 societati comerciale;

6. sa nu fie cenzor, administrator, sau asociat in societati cu raspundere nelimitata fara autorizarea consiliului de administratie, in alte societati avind acelasi obiect;

7. sa nu exercite acelasi comert sau altul concurent pe cont propriu sau al altei persoane sub sanctiunea revocarii si raspunderii pentru daune.

Cenzorii sunt obligati sa depuna o garantie ce nu va putea fi mai mica decit valoarea a 4 actiuni sau o treime din dublul remuneratiei lunare.

Obligatiile cenzorilor :

1. supravegherea gestiunii;

2. inspectia casei pentru a verifica existenta titlurilor sau valorilor inregistrate;

3. verificarea garantiilor depuse;

4. verificarea sesizarilor actionarilor;

5. informarea administratorilor la adunarile acestora;

6. convocarea adunarii generale daca nu a fost convocata de administratori;

7. participarea la adunarea generala;

8. informarea adunarii generale printr-un raport cu privire la supravegherea gestiunii;

9. pastrarea secretului cu privire la operatiunile societatii.

Beneficii si dividende

Beneficiul net se calculeaza dupa scaderea tuturor cheltuielilor; a cotei destinata constituirii fondului de rezerva, sau a sumelor destinate reintregirii lui; a salariilor precum si a sumelor rezultate ca excedent din vinzarea actiunilor la un curs superior valorii nominale.

Dividendul este parte a beneficiului net care se plateste anual pentru fiecare actiune. El se stabileste prin horarirea adunarii generale.

Dividentele platite necuvenit sunt supuse restituirii.

Dizolvarea societatii

1. cauze generale :

· trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

· imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau realizarea acestuia;

· hotarirea adunarii generale;

· falimentul.

2. cauze specifice SA :

· capitalul societatii s-a redus sub minimul prevazut de lege si actionarii nu decid completarea lui;

· numarul actionarilor s-a redus sub cinci, daca au trecut mai mult de 6 luni de la reducerea lui si nu a fost completat.

Societatea cu raspundere limitata – SRL

E societatea in care partile nu sunt reprezentate prin titluri negociabile si care nu pot fi cedate altor persoane decat daca acestea din urma sunt agreate de majoritatea celorlalti asociati. Din acest punct de vedere SRL e o asociatie de persoane. SRL e si o asociatie de capital deoarece asociatii raspund numai in limita aportului lor la existenta societatii, astfel fiecare asociat v-a fi obligat pentru datoriile societatii numai in limita capitalului subscris.

Constituirea societati cu raspundere limitata – SRL

SRL se constituie prin contract si statut in cazul in care e constituita din 2 sau mai multi asociati sau numai prin statut in cazul asociatului unic.

Contractul si statutul se incheie in forma autentica, numarul asociatilor maxim fiind de 50.

Societatea ia hotarari cu votul majoritatii absolute a asociatilor si a partilor sociale cu exceptia hotararii de modificare a contractului si statutului care se pot efectua numai cu acordul tuturor asociatilor.

Aportul in natura la constituirea capitalului social.

Capitalul social al societatii nu poate fi mai mic de 300.000 lei si el se constituie din aportul asociatilor; aceste aporturi pot fi in natura sau in numerar.

Valoarea aportului in natura nu poate depasi 60% din valoarea capitalului social.

In cazul societatii cu mai multi asociati expertizarea valorii bunului e facultativa, in cazul asociatului unic e obligatorie.

Reducerea capitalului social nu se va putea opera sub nivelul minim legal; majorarea capitalului social se va realiza prin varsarea imediata a aportului.

Drepturile asociatilor asupra partilor sociale

Capitalul social al societatii se divide in parti sociale egale care nu pot fi mai mici de 5ooo lei. Repartizarea partilor sociale intre asociati se face prin contractul de societate.

Caracteristic SRL este:

1. intregul capital e divizat in parti egale;

2. toate partile sociale sunt distribuite asociatilor;

3. toate partile sociale sunt acoperite de varsaminte, in bunuri sau numerar.

Cesiunea partilor sociale

1. intre asociati pot fi transmise liber si neconditionat

2. transmiterea catre persoane din afara grupului asociatilor e permisa numai daca e hotarata de asociati reprezentand 3/4 din capitalul social.

Administrarea societatii

Societatea e administrata de unul sau mai multi administratori numiti prin contractul de societate sau prin hotararea adunarii generale.

Spre deosebire de SNC administratorii societatii pot fi si neasociati.

Modul de conlucrare al asociatilor va fi stabilit prin contractul de societate sau prin hotararea adunarii generale.

Daca este instituita regula unanimitatii, divergentele ivite intre administratori vor fi solutionate de asociatii care reprezinta majoritatea absoluta a capitalului social.

Atributiile administratorilor

1. tinerea registrului asociatilor, care cuprinde identitatea acestora precum si participarea acestora la capitalul social.

2. intocmirea, supunerea sub aprobare adunarii generale si depunerea bilantului spre inregistrare la registrul comertului.

3. constituirea si conservarea fondurilor de rezerva. Din beneficiul anual se va prelua 5% in fiecare an pina cind cuantumul fondului de rezerva va atinge cel putin a 5-a parte din capitalul social.

4. inscrierea la registrul comertului a reducerii capitalului social.

5. convocarea adunarii generale ordinare cel putin odata pe an si ori de cite ori e necesar, a adunarii extraordinare prin instiintarea asociatilor cu cel putin 10 zile inainte de tinerea acesteia prin aratarea ordinii de zi.

6. loialitatea fata de societate – administratorii nu pot avea o astfel de calitate in societati concurente sau avand acelasi obiect nici sa faca acelasi comert ori altul concurent in nume propriu sau pe seama altei persoane, sub sanctiunea revocarii si a raspunderii pentru daune.

Raspunderea administratorilor fata de societate

Raspund pentru :

1. realitatea varsamintelor efectuate de asociati;

2. existenta reala a dividendelor platite;

3. existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere;

4. exacta indeplinire a hotararii adunarii generale;

5. stricta indeplinire a indatoririlor pe care legea, statutul si contractul le impun;

Actiunea pentru stabilirea raspunderii administratorilor apartine societatii si se exercita de catre persoane care o reprezinta in baza imputernicirii adunarii generale; poate apartine si creditorilor societatii, dar numai in caz de faliment al societatii.

Conducerea activitatii societatii.

Adunarea generala.

Convocata in modul aratat mai sus, in cadrul ei se iau toate hotararile asociatilor care devin actele societatii.

Asociatii care nu au primit convocarea cu cel putin 10 zile inaintea adunarii pot cere reprogramarea acesteia.

Adunarile generale extraordinare se convoaca din initiativa administratorilor sau la cererea motivata a asociatilor ce reprezinta 1/4 din capitalul social.

Atributiile adunarii generale

1. aproba bilantul;

2. repartizeaza beneficiul net;

3. desemneaza si revoca administratorii si cenzorii;

4. hotaraste urmarirea administratorilor si cenzorilor pentru pagubele pricinuite societatii si desemneaza persoana care sa execute hotararea;

5. hotaraste modificarea contractului si a statutului cu unanimitate.

Hotararea adunarii generale se ia prin votul reprezentantilor prezenti, fiecare parte sociala dand dreptul la un vot.

Statutul poate stabili ca votul sa se faca si prin corespondenta.

La prima convocare a adunarii generale hotararile se iau cu votul a 51% din capitalul social si din numarul asociatilor. In situatia in care aceasta majoritate nu se poate intruni se procedeaza la o noua convocare a adunarii generale prilej cu care hotararea se va lua cu votul majoritatii partilor sociale prezente la adunare.

E dator sa se obtina de la vot asociatul care are un interes ca la SNC situatia in care se va considera legal constituita adunarea fara asociati care se obtin si fara partile sociale pe care le reprezinta.

Hotararile adunarii generale pot fi atacate, contestate de catre asociati care nu au luat parte la adunarea generala, de catre cei care au votat impotriva hotararii, fiind nominalizati in acest sens in procesul verbal al adunarii precum si administratorii neasociati. Pot fi atacate hotararile care sunt contrare legii, statutului si contractului.

Termenul de atacare a acestor hotarari e de 15 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial.

Competenta apartine judecatoriei pe raza careia se afla sediul societatii.

Cenzorii SRL-ului

Statutul poate prevedea alegerea unuia sau mai multor cenzori, dar si in lipsa acestei prevederi hotararile adunarii generale poate desemna unul sau mai multi cenzori.

Numirea cenzorilor este obligatorie cand nr. asociatilor este mai mare de 15.

Numarul cenzorilor trebuie sa fie impar si nu mai mic decat 3; pe langa cenzorii in functiune exista un numar egal de cenzori supleanti.

Cenzorii trebuie sa fie asociati cu exceptia cenzorilor contabili care pot fi angajati cu contract de munca, si trebuie sa aiba autorizatie de contabil sau expert contabil autorizat.

Majoritatea cenzorilor trebuie sa fie cetateni romani.

Conditii legale de a fi desemnat si mentinut in calitatea de cenzor :

1. calitatea de asociat sau contabil (trebuie sa existe cel putin un contabil autorizat);

2. varsta majoratului;

3. cetatenie romana pentru majoritatea lor;

4. sa nu fie ruda sau afin pina la al 4-lea grad inclusiv ori sot al unuia dintre administratori;

5. sa nu primeasca de la societate un salariu pentru alta functie decat aceea de cenzor;

6. sa nu fi fost pus sub interdictie;

7. sa nu fi suferit condamnari pentru :

· gestiune frauduloasa;

· abuz de incredere;

· fals, inselaciuni, marturie mincinoasa;

· dare sau luare de mita, etc.

Mandatul cenzorilor are o durata de 3 ani, dupa care pot fi realesi.

Obligatii

1. de a exercita personal mandatul;

2. de a supraveghea gestiunea;

3. de a aduce la cunostinta administratorilor neregulile constatate in administratie sau gestiune;

4. obligatia de a participa fara drept de vot la adunarile administratorilor;

5. de a convoca adunarea generala (ordinara si extraordinara) cind nu a fost convocata de administratori;

6. obligatia de a participa la adunarea generala, ordinara si extraordinara;

7. de a prezenta adunarii generale raport asupra constatarilor facute in executarea obligatiilor de supraveghere a gestiunii;

8. obligatia de a consemna in registrul special constatarile facute in exercitiul mandatului lor;

9. obligatia de a pastra secretul;

10. obligatia de a nu indeplini functia de cenzor in mai mult de 3 societati concomitent.

Drepturile cenzorilor

1. dreptul de a primi o indemnizatie fixa, determinata prin statut sau in baza hotararii adunarii generale;

2. dreptul de a primi in fiecare luna de la administratori o situatie despre mersul operatiunilor.

Mod de lucru

Cenzorii lucreaza fiecare separat; pentru redactarea raportului prezentat adunarii generale, cenzorii lucreaza impreuna consemnand deliberarile intr-un registru special.

Daca se ivesc divergente vor intocmi raporturi separate.

Impartirea beneficiilor si a pierderilor se face proportional cu aportul fiecarui asociat la capitalul social.

Dizolvarea si lichidarea societatii

SRL de dizolva in urmatoarele cazuri:

1. expirarea duratei societatii;

2. imposibilitatea realizarii obiectului de activitate sau realizarea obiectivului propus;

3. hotararea adunarii generale;

4. falimentul societatii;

5. micsorarea capitalului social sub limita legala, daca asociatii nu hotarasc completarea lui;

6. incapacitatea, excluderea, retragerea sau moartea unuia dintre asociati cind datorita acestor cauze numarul asociatilor s-a redus la unul si nu exista clauza de continuare cu mostenitorii nici de continuare cu un singur asociat.

Dizolvarea societatii inainte de expirarea termenului fixat pentru durata societatii nu are efect fata de terti numai dupa trecerea unui termen de 30 de zile de la data publicarii in Monitorul Oficial a hotararii.

Tertii pot face opozitie la dizolvarea in termen de 30 de zile aratat mai sus care se adreseaza instantei de la sediul societatii.

Persoane juridice cu scop nelucrativ

Asociațiile și fundațiile

Principala reglementare în materia organizatiilor non-guvernamentale este data de Ordonanta Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 39 din 31 ianuarie 2000 cu privire la asociatii si fundatii. Ordonanta a intrat în vigoare la 3 luni de la publicare.

Aceasta Ordonanta a fost modificata prin Ordonanta Guvernului nr. 37 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea si completarea OG 26 din 2000 cu privire la asociatii si fundatii, publicata în Monitorul Oficial nr. 62 din 1 februarie 2003.

Ordonanta a fost aprobata prin Legea nr. 246 din 18 iulie 2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în Monitorul Oficial Nr. 656 din 25 iulie 2005.

Reglementarea anterioara data din 1924: Legea nr. 21 din 1924 privind persoanele juridice, publicata în Monitorul Oficial, partea I, nr. 27, din 6 februarie 1924.

În acest curs, orice referire la lege sau ordonata neurmate de alte specificari se considera ca trimit la Ordonanta Guvernului nr. 26/2000, asa cum a fost modificata si completata.

Libera asociere este un drept câstigat prin Constitutia din 1991 (consacrat de aceasta în art. 40): cetatenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, in patronate si în alte forme de asociere.

De altfel, chiar legea se refera la acest principiu (în art. 5 alin. 2): "În temeiul dreptului constitutional la asociere, persoanele fizice se pot asocia fara a constitui o persoana juridica atunci când realizarea scopului propus permite aceasta." Asadar, în realizarea drepturilor constitutionale, regula este ca se pot constitui asociatii/ fundatii de catre cetatenii interesati pe baza liberului consimtamânt. În mod exceptional, daca nu sunt încalcate dispozitii imperative ale legii, persoanele fizice îsi pot realiza scopul propus fara constituirea asociatiei/ fundatiei.

Reglementarea actuala are ca scop crearea cadrului pentru:

a. exercitarea dreptului la libera asociere; constituirea (precum si functionarea) asociatiilor si fundatiilor este aplicarea acestui drept constitutional;

b. promovarea valorilor civice, ale democratiei si statului de drept; indiferent de obiectivele particulare ale unei asociatii/ fundatii, aceste entitati sunt obligate sa respecte (si chiar mai mult – sa promoveze valorile civice, ale democratiei si statului de drept).

c. urmarirea realizarii unui interes general, local sau, dupa caz, de grup;

Asociatia este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei intelegeri, pun în comun si fără drept de restituire contributia materiala, cunostintele sau aportul lor in munca pentru realizarea unor activitati in interes general, al unor colectivitati sau, după caz, in interesul lor personal nepatrimonial.

Legea româna este mai restrictiva decât alte legi. De exemplu, în art. 1 din Legea din 1901 din Franta, asociatia este definita astfel: "asociatia este o conventie prin care doua sau mai multe persoane pun în comun, în mod permanent, cunostintele sau activitatea lor, în orice scop mai putin al împartirii beneficiilor".

2. Continutul si forma actului constitutiv si statutului asociatiei

În vederea dobândirii personalitatii juridice, asociatii încheie actul constitutiv si statutul asociatiei, în forma autentica sau atestata de avocat.

Actul constitutiv cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a.) datele de identificare a asociatilor: numele sau denumirea si, dupa caz, domiciliul sau sediul acestora;

Legea nu prevede ca o conditie sine qua non cetatenia româna a asociatilor: acestia pot fi (toti sau o parte a acestora) cetateni straini. Este obligatoriu sa fie minim trei asociati.

b.) exprimarea vointei de asociere si a scopului propus;

Exprimarea vointei de asociere trebuie realizata de o maniera precisa putând avea urmatoarea formulare:

"Prin Procesul-verbal de constituire din data de…, noi subscrisii, în conformitate cu Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii (cu modificarile ulterioare) si cu Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, în calitate de asociati / fondatori, am hotarât constituirea unei asociatii în urmatoarele conditii legale."

Scopul asociatiei poate fi diferit, în functie de interesele asociatilor. Acesta nu trebuie sa încalce ordinea publica, bunele moravuri sau sa aiba un continut ilegal.

c.) denumirea asociatiei;

La autentificarea actului constitutiv și a statutului asociației sau la atestarea avocatului se va prezenta dovada eliberată de Ministerul Justiției privind disponibilitatea denumirii noii asociații, sau refuzul motivat al acestuia.

În cazul nerespectarii dispozitiilor mentionate anterior, Ministerul Justitiei va refuza eliberarea dovezii disponibilitatii denumirii.

d.) sediul asociatiei;

În ceea ce priveste sediul asociatiei, acesta trebuie dovedit. Asociatii – în numele asociatiei în curs de constituire – pot încheia diferite acte pentru dobândirea unui sediu (fie în proprietate: printr-un act de vânzare-cumparare, fie în folosinta: printr-un contract de locatiune sau de comodat).

e.) durata de functionare a asociatiei – pe termen determinat, cu indicarea expresa a termenului sau, dupa caz, pe termen nedeterminat;

f) patrimoniul inițial al asociației; activul patrimonial la momentul constituirii este în valoare de cel puțin un salariu minim brut pe economie. Patrimoniul este alcătuit din aportul în natură și/sau în bani al asociaților. Forma autentică a actului constitutiv și a statutului este obligatorie în cazul aportului în natură (indiferent dacă sunt bunuri mobile sau imobile). În situația în care asociația se constituie numai prin aportul în numerar actul constitutiv va fi sub forma unui înscris sub semnătură privată. Dacă asociații doresc, chiar dacă patrimoniul inițial al asociației este în numerar, aceștia pot încheia actul constituiv în forma solemnă (act autentic).

Patrimoniul este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale care aparțin unei persoane (fizice sau juridice). Se poate oberva că legiuitorul se referă la contribuția minimă pe care asociații trebuie să o realizeze pentru constituirea legală a asociației (aport).

g.) componenta nominala a celor dintâi organe de conducere, administrare si control ale asociatiei;

h.) persoana sau persoanele împuternicite sa desfasoare procedura de dobândire a personalitatii juridice;

i.) semnaturile membrilor asociati.

Statutul cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a. anumite elemente comune cu actul constitutiv: datele de identificare a asociatilor, exprimarea vointei de asociere si a scopului propus, denumirea asociatiei, sediul asociatiei, durata de functionare a asociatiei, patrimoniul initial si semnaturile asociatilor.

b. explicitarea scopului si a obiectivelor asociatiei;

c. modul de dobândire si de pierdere a calitatii de asociat;

d. drepturile si obligatiile asociatilor;

e. categoriile de resurse patrimoniale ale asociatiei;

f. atributiile organelor de conducere, administrare si control ale asociatiei; de altfel, în lege se subliniaza ca regulile privind organizarea si functionarea adunarii generale se stabilesc prin statut.

g. destinatia bunurilor, în cazul dizolvarii asociatiei.

3. Etapele necesare constituirii asociatiilor

Avizul autoritatii administrative competente este consultativ. Daca asociatia, prin natura scopului sau obiectivelor propuse, urmeaza sa desfasoare activitati pentru care, potrivit legii, sunt necesare autorizatii administrative prealabile, aceste activitati nu vor putea fi initiate, sub sanctiunea dizolvarii pe cale judecatoreasca, decât dupa obtinerea autorizatiilor respective. Aceste autorizatii prealabile nu se confunda cu avizul de legalitate (desi, în cele mai multe cazuri, organul emitent este acelasi).

Dobândirea personalitatii juridice a asociatiei

În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere si a documentelor respective, judecatorul desemnat de presedintele instantei verifica legalitatea acestora si dispune, prin încheiere, înscrierea asociatiei în Registrul asociatiilor si fundatiilor.

Odata cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunica, din oficiu, organului financiar local în a carui raza teritoriala se afla sediul asociatiei, pentru evidenta fiscala, cu mentionarea numarului de înscriere în Registrul asociatiilor si fundatiilor.

In cazul în care cerintele legale pentru constituirea asociatiei nu sunt îndeplinite, judecatorul, la expirarea termenului de 3 zile de la depunerea cererii, va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociatiei, punându-i în vedere, în scris, sa remedieze neregularitatile constatate pâna la termenul urmator, care nu va fi mai mare de o saptamâna.

In cadrul procedurii de verificare a legalității cererii de înscriere și a documentelor prevăzute de lege, judecătorul desemnat poate dispune, prin incheiere motivată, inscrierea asociatiei in Registrul asociatiilor si fundatiilor, chiar dacă exista un refuz motivat al Ministerului Justitiei de a elibera dovada disponibilitatii denumirii, pe care il apreciaza ca neintemeiat.

Daca neregularitatile constatate privesc dispozitiile art. 40 alin. (2) din Constitutie, pentru termenul fixat va fi citat si parchetul de pe lânga instanta sesizata, caruia i se vor comunica, în copie, cererea de înscriere împreuna cu actul constitutiv si statutul asociatiei. În acest caz, punerea concluziilor de catre procuror este obligatorie.

Art. 40 alin. 2 din Constitutie are urmatorul continut: "partidele sau organizatiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor militeaza împotriva:

– pluralismului politic;

– principiilor statului de drept ori a suveranitatii;

– integritatii sau independentei României

sunt neconstitutionale".

În situatia în care, la termenul fixat, neregularitatile sunt înlaturate, judecatorul, ascultând si concluziile procurorului, daca este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociatiei în Registrul asociatiilor si fundatiilor.

În cazul în care neregularitatile nu au fost înlaturate sau, desi legal citat, reprezentantul asociatiei lipseste în mod nejustificat, judecatorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivata.

Încheierile prevazute în acest articol se vor pronunta în cel mult 24 de ore de la închiderea dezbaterilor si se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronuntare.

În cazul în care procurorul nu a participat la solutionarea cererii, parchetului pe de lânga instanta sesizata i se vor comunica si copii de pe actul constitutiv si de pe statutul asociatiei, împreuna cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, dupa caz.

Termenul de recurs este de 5 zile si curge de la data pronuntarii, pentru cei care au fost prezenti, si de la data comunicarii, pentru cei care au lipsit.

Recursul se solutioneaza cu citarea partilor, în camera de consiliu, de urgenta si cu precadere.

Înscrierea în Registrul asociatiilor si fundatiilor se efectueaza în ziua ramânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociatiei sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociatiei, sediul acesteia, durata de functionare, numarul si data înscrierii în Registrul asociatiilor si fundatiilor.

Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidența fiscală, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociației, cu menționarea numărului de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor

În relatiile cu tertii, dovada personalitatii juridice se face cu certificatul de înscriere.

Fundația este subiectul de drept înființat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent si irevocabil, realizarii unui scop de interes general sau, dupa caz, al unor colectivitati.

Forma si continutul actului constitutiv

În vederea dobândirii personalitatii juridice, fondatorul sau, dupa caz, fondatorii încheie actul constitutiv si statutul fundatiei, în forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Actul constitutiv al fundatiei cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a. datele de identificare a fondatorului sau, dupa caz, a fondatorilor: numele sau denumirea si, dupa caz, domiciliul sau sediul acestora;

b. scopul fundatiei;

c. denumirea fundatiei; precizarile realizate la asociatii sunt valabile si pentru fundatii; dovada disponibilitatii denumirii eliberata de Ministerul Justitiei sau, dupa caz, refuzul motivat al eliberarii acesteia

d. sediul fundatiei;

e. durata de functionare a fundatiei – pe termen determinat, cu indicarea expresa a termenului sau, dupa caz, pe termen nedeterminat;

f. patrimoniul initial al fundatiei;

g. componenta nominala a celor dintâi organe de conducere, administrare si control ale fundatiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe;

h. persoana sau persoanele împuternicite sa desfasoare procedura de dobândire a personalitatii juridice;

i. semnaturile fondatorului sau, dupa caz, ale fondatorilor.

Statutul cuprinde, sub sanctiunea nulitatii absolute:

a. elementele aratate si în cuprinsul actului constitutiv, si anume: datele de identificare a fondatorului, scopul, denumirea, sediul, durata de functionare, patrimoniul initial si semnaturile fondatorului sau, dupa caz, ale fondatorilor.

b. explicitarea scopului si a obiectivelor fundatiei;

c. categoriile de resurse patrimoniale ale fundatiei;

d. atributiile organelor de conducere, administrare si control ale fundatiei;

e. procedura de desemnare si de modificare a componentei organelor de conducere, administrare si control, pe parcursul existentei fundatiei;

f. destinatia bunurilor, în cazul dizolvarii fundatiei.

Dobândirea personalitatii juridice

În ceea ce priveste etapele care trebuie parcurse pentru dobândirea personalitatii juridice, ele sunt aceleasi ca si la asociatii.

Fundatia dobândeste personalitate juridica prin înscrierea sa în Registrul asociatiilor si fundatiilor, aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala îsi are sediul.

Cererea de înscriere va fi însotita de urmatoarele documente:

a. actul constitutiv;

b. statutul;

c. acte doveditoare ale sediului si patrimoniului initial;

Oricare dintre membrii fondatori, pe baza împuternicirii date în actul constitutiv, poate formula o cerere de înscriere a fundatiei în Registrul asociatiilor si fundatiilor aflat la grefa judecatoriei în a carei circumscriptie teritoriala urmeaza sa-si aiba sediul.

Procedurile referitoare la judecarea cererii de acordare a personalitatii juridice sunt pe deplin aplicabile si fundatiilor (termenele, rolul procurorului etc).

Daca fundatia dobandeste personalitate juridica dupa decesul fondatorului, efectele liberalitatilor facute în favoarea fundatiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundatiile înfiintate prin acte între vii, iar pentru fundatiile înfiintate prin testament, de la data mortii testatorului.

Controlul ministerului public se realiza si sub vechea reglementare (Legea nr. 21/1924). Hotarârea pronuntata într-o cauza (înregistrarea ca persoana juridica a unei fundatii) este nelegala si supusa casarii daca s-a pronuntat în conditiile în care reprezentantul ministerului public nu si-a prezentat concluziile (CSJ, s.civ., dec. nr. 2321/1998, în Dreptul, nr. 4/1999, p. 152).

Fundatia îsi poate constitui filiale, ca structuri teritoriale, pe baza hotararii consiliului director, prin care le este alocat patrimoniul.

Filiala este condusa de un consiliu director propriu, alcatuit din cel putin 3 membri.

Filialele sunt entitati cu personalitate juridica, putând încheia, în nume propriu, acte juridice de administrare si de conservare, în conditiile stabilite de fundatie prin actul constitutiv al filialei. Ele pot încheia acte juridice de dispozitie, în numele si pe seama fundatiei, numai pe baza hotarârii prealabile a consiliului director al fundatiei.

În vederea înscrierii filialei, reprezentantul asociatiei va depune cererea de înscriere, împreuna cu hotarârea de constituire a filialei si cu actele doveditoare ale sediului si patrimoniului initial, la judecatoria în a carei circumscriptie teritoriala urmeaza sa-si aiba sediul filiala.

Mostenitorii si creditorii personali ai fondatorilor au fata de fundatie aceleasi drepturi ca si în cazul oricarei alte liberalitati facute de fondator.

Dupa înscrierea fundatiei în Registrul asociatiilor si fundatiilor, nici fondatorii si nici mostenitorii lor nu pot revoca actul constitutiv. De asemenea, dupa înscriere, actul constitutiv nu mai poate fi atacat nici de catre creditorii personali ai fondatorilor.

Partidele politice

Partidele politice pot fi definite ca asociatii libere ale cetatenilor prin care se urmareste, pe baza unei platforme (program), definirea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, asociatii care au, si-si afirma clar si deschis, vocatia si aptitudinea guvernarii.

• Nivele de organizare

Partidul are mai multe nivele de organizare in functie de numarul de membri si de influenta electorala.In privinta raportului cu membrii partidul politic apare ca o conventi care stabileste cat de stransa este relatia dintre partid sii individ.

Primul nivel al participarii la viata politica este constituit de electorat. Electorii reprezinta forma cea mai slaba de atasament fata de partid, ei nu sunt juridic membri dar sprijina partidul

Al doilea nivel este constituit de catre simpatizanti, acestia nu sunt membri dar spre deosebire de electori participa la reuniunile publice (si varsa ocazional sume de bani).

Al treilea nivel este reprezentat de membri .Membrii sunt persoane care fac juridic parte din partidele politice, varsa periodic sume de bani numite cotizatii, aceasta fiind cea mai stransa legatura cu partidul.Un partid isi formuleaza lista cu membri in functie de cotizanti.

Un al patrulea nivel este reprezentat de militanti, adica acei membri care isi dedica o parte din timp activitatilor de partid: imprastie presa, scriu scrisorile si declaratiile, participa la campaniile electorale.Dintre militanti sunt selectionati functionarii care sunt platiti.

Al cincilea nivel esta reprezentat de conducere . Liderii de partid sunt acele persoane care au dreptul sa reprezinte partidul in raport cu tertii si cu statul si care determina strategia si stabilesc tacticile partidului . Ei fac parte din elita politica .

• Functiile partidelor :

1) Contribuie la definirea si exprimarea vointei cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei;

2) Indeplinesc functiile unui organ constitutional si anume:

– functia electorala,

– functia de control / de orientare a partidelor politice,

– functia de definire si exprimare a pozitiilor politice;

In Romania art.8 din Constitutie stipuleaza ca partidele politice contribuie la definirea si

exprimarea vointei publice a cetatenilor. Aceasta functie esentiala se dimensioneza in raport de valorile democratiei constitutionale astfel cum sunt ele definite in art.1 si in art.8 din Constitutie:

1) Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garntie a democratiei constitutionale

2) Partidele politice se constituie si isi desfasoara activitatea in conditiile legii. Ele contribuie la definitivarea si exprimarea vointei politice a cetatenilor, respectand suveranitatea nationala, integritatea teritoriala, ordinea de drept si principiile democratiei

• Dispozitii juridice privind partidele politice prevazute in Constitutia Romaniei si in Legea Partidelor

Intr-un stat democratic si de drept consacrarea prin Constitutie a unor reguli privind partidele politice devine obligatorie. In art.36 din Constitutia Romaniei se stipuleaza:

1) Cetatenii se pot asocia liber in partidele politice, in sindicate si in alte forme de asociere.

2) Partidele sau organizatiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militeaza impotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranitatii, a independentei Romaniei sunt neconstitutionale.

3) Nu pot face parte din partide politice judecatorii Curtii Constitutionale, avocatii poporului, magistratii, membri activi ai armatei, politistii si alte categorii de functionari publici stabiliti prin lege organica

4) Asociatiile cu caracter secret sunt strict interzise

Dispozitiile constitutionale trebuie detaliate printr-o lege a partidelor politice . Legea trebuie sa contina obligatia ca prin statutul care-l prezinta cu prilejul inregistrarii sa se specifice explicit calitatea de partid politic. Altfel spus sa existe obligatia legala, ca la inregistrare asociatiile sau organizatiile ce vor sa se organizeze in partide politice sa declare oficial si expres acest lucru.

Aliantele politice se pot realiza numai intre partidele politice pe baza unui protocol, ce se depune la Tribunalul Municipiului Bucuresti, solicitandu-se inscrierea in Registrul de evidenta a aliantelor politice.

Incetarea activitatii partidelor politice poate fi voluntara, prin autodizolvare sau ordonata in cazul dizolvarii decise pe cale judecatoreasca sau de catre Curtea Constitutionala . Incetarea prin inactivitate intervine in situatia in care un partid politic nu desemneaza candidati, singur sau in alianta, in doua mandate electorale succesive, in cel putin 10 circumscriptii, sau nu a tinur nici o adunare generala timp de 5 ani. Incetarea activitatii unui partid, in toate cazurile, este constatata de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

• Resursele partidelor politice

Prima resursa a unui partid este sigla sa ( da recognoscibilitate unui partid politic si asigura publicul asupra valorilor, principiilor si actiunilor pe care le promoveaza acel grup). Cea de a doua resursa este data de bani care asigura in conditii concurentiale capacitatea unui grup politic de a raspunde exigentelor electorale. Numarul de membrii este o a treia resursa a grupurilor politice. Orice partid isi afirma in public numarul de membri pentru a demonstra propria capacitate de mobilizare. Competenta este o alta resursa a partidelor si consta in capacitatea partidelor de a atrage tehnicieni pentru rezolvarea unor probleme si pentru elaborarea unor anumite politici coerente. O a cincea resursa este informatia care presupune atat accesul la informatiile necesare pentru maximizarea competentei cat si capacitatea partidului de a oferi partenerilor si mass-mediei informatii specifice.

Alte doua resurse sunt imaginea grupului si sustinerea electorala .

• Categorii si variante de partide politice

– In functie de criteriul apartenentei si orientarii membrilor ce le compun si platformele, pot fi :

1) partide confesionale – au drept criteriu de constituire credintele religioase

2) partide regionale – reprezinta interesele locale ale diferitelor regiuni, state, parti ale unui teritoriu national neajuns inca la unificare (interesele unei regiuni unificate, nu sunt suficient reprezentate)

3) partide nationale – sunt organe de protest impotriva structurii statelor in care iau nastere

4) partide de clasa – reprezinta interesele unei clase sociale

5) partide etnice – sunt partidele din care fac parte numai minoritatile etnice din statele in care se nasc.

– In functie de compozitia partidelor, avem :

1) partide de cadre – unesc notabilitatile, reprezentantii elitelor sociale

2) partide de masa – sunt efectul introducerii votului universal, au un numar mare de membri.

Partidele se mai clasifica in : partide unice, dominante, unificate :

1) partide unice – sunt acele partide care constituie un ansamblu omogen supus unei directii unice

2) partide dominante – poate exista acolo unde partidului i se recunoaste sau i se stabileste pozitia dominanta

3) partide unificate – sunt o uniune de partide care, regrupate intr-un cadru nou, accepta un program comun , adesea putin elaborat ;

Partidele mai pot fi : liberale, democratice, conservatoare, social-democrate, partide de stanga, partide de dreapta.

• Concluzii

Partidele politice reprezinta o realitate a vietii politice moderne . Totodata ele reprezinta unul din criteriile de clasificare a statelor totalitare sau democratice. Daca pentru primele caracteristic este partidul unic de obicei de tip comunist, pentru statele democratice se poate observa o mare diversitate doctrinara, partidele fiind liberale, conservatoare, social-democrate, crestin-democrate, uneori chiar socialiste si comuniste .

In Romania se poate observa un fenomen original : numarul mare de partide de diferite orientari doctrinare, ceea ce nu reprezinta neaparat un lucru rau . Se poate spune ca fenomenul se datoreaza lipsei de libertati de exprimare din perioada comunista, imposibilitatii de intarire a structurii centrale a partidelor datorate divergentelor de opinii, proastei legislatii in domeniu dar si experienta perioadei de tranzitie spre o societate democratica. Pe de alta parte numarul mare de partide poate semnifica incaapacitatea sistemului de a se institutionaliza, ceea ce este un factor negativ in procesul de democratizare.

Un lucru este cert : partidele politice reprezinta una dintre cele mai importante castiguri ale democratiei din Romania, desi lupta pentru putere dintre aceste partide nu se duce mereu in limitele legii dar nici in ale bunului simt.

Concluzii

Este o persoana juridică orice organizație “care are organizare de sine stătatoare și un patrimoniu propriu afectat realizării unui anumit scop în acord cu interestul obștesc”.

Pentru dreptul civil “persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică, un colectiv de oameni care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective si obligații civile.”

Este necesară enumerarea categoriilor de persoane juridice române în funcție de actele normative care le reglementează. Astfel, prima dispoziție legală ce trebuie luată în calcul, în enumerarea persoanelor juridice este art.1, cap.II din Decret 31/1954: “statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi si obligații civile”.

Calitatea statului de subiect de drept civil (persoană juridica) nu se confunda cu calitatea de persoana juridică, care apartine organelor statului din cele trei puteri: legislativă, executivă și judecatorească.

După forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, distingem următoarele categorii de persoane juridice:

– persoane juridice de stat, din această categorie fac parte statul, organele de stat ale celor trei puteri, instituțiile de stat, unitățile administrativ teritoriale, regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

– persoane juridice private sau particulare, din această categorie fac parte persoanele juridice cu excepția celor de stat, cooperatiste si mixte (precum societățile comerciale, cele agricole, cultele religioase, asociațiile de proprietari sau de locatari, unele fundații);

– persoanele juridice cooperatiste ori obștești (partide politice, alte organizații obștești, cu caracter profesional: uniuni, asociații, ligi, sindicate);

– persoane juridice mixte, aici se incadreaza societățile mixte, adică cele inființate prin participarea de asociați români si străini.

După nationalitatea lor, persoanele juridice se impart in doua categorii:

– persoane juridice române

– persoane juridice straine

Principalul aspect al importanței aceste clasificări se manifestă pe planul capacitaților juridice, în general, al celei civile, în special.

După sediul lor, distingem, la fel, două categorii de persoane juridice:

– cele cu sediul în România;

– cele cu sediul în străinatate.

După corelația dintre ele, persoanele juridice se împart in: principale si anexe. Regimul juridic al persoanei juridice anexă este, în principiu, acelasi cu al persoanei juridice principale.

După regimul juridic aplicabil se disting persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat.

După natura scopului lor, persoanele juridice pot fi împărțite în:

Persoane juridice cu scop patrimonial (numit uneori, impropriu, “lucrativ”).

Persoane juridice cu scop nepatrimonial (non-profit).

Această clasificare prezintă interes pe planul înființării, al regimului juridic al bunurilor din patrimoniu, ca si sub aspect fiscal.

Elemente constitutive ale calității de persoană juridică:

1.O organizare de sine stătătoare (proprie);

2.Un patimoniu propriu (distinct de patrimoniul asociaților);

3.Un scop propriu, determinat, in acord cu interesul general obștesc.

Aceste trei elemente constitutive se caracterizează prin aceea că sunt, în același timp:

1.Generale – caracteristică acestora de a fi aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice;

2.Legale – ele sunt instituite prin lege;

3.Cumulative – pentru existenta calității de persoană juridică, un colectiv de oameni trebuie să le intruneasca pe toate;

4.Exclusive – ele sunt nu numai necesare ci si suficiente;

5.Diverse – se referă la conținutul celor trei elemente, conținut care, comportă anumite particularități de la o persoană juridică la alta.

Prin capacitatea civilă a persoanei juridice se desemnează aptitudinea de a avea drepturi subiective civile si obligații civile (capacitatea civilă de folosință), precum și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi juridice de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exercițiu).

Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridica (numită si capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci este o capacitate de ramură, adica o capacitate de drept civil.

Capacitatea civilă de folosința a persoanei juridice este acea componență a capacității civile a acestui subiect de drept, ce constă în aptitudinea de a avea drepturi subiective civile si obligații civile, indiferent de izvorul acestora.

Caracterele juridice ale capacității civile de folosintă a persoanei juridice sunt următoarele: legalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea si generalitatea.

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice este acea componentă a capacitații civile a acestui subiect de drept ce constă în aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.

Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil și prin încheierea de acte juridice civile, acte ce reprezintă manifestarea de voință. De aceea legiuitorul a adoptat soluția considerării voinței unei persoane sau a unor persoane fizice din cadrul persoanei juridice ca fiind însăși voința persoanei juridice respective.

Bibliografie

1. Alexandrina Șerban, Drept constituțional și instituții politice, Ed Hamangiu, București 2012

2. C. Statescu, Op. cit

3. CAPĂTÂNĂ OC, “Societățile Comerciale” – Editura “Lumina”, București, 1991

4. Cărpenaru D. Stanciu, Drept Comercial Roman” – Editura “All Beck”, București, 2001

5. Constitutia Romaniei, art 8.

6. Cristian Parvulescu – Curs de stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice, S.N.S.P.A

7. Dan Ciobanu, Drept Constituțional și Instituții politice. Statul, Ed Hyperion, București 1991

8. Decretul nr.31/1954

9. Gabriel Boroi.Drept. Partea generala. Persoanele. Hamangiu, 2010

10. Gabriel Boroi, Institutii de drept civil, Editura Hamangiu, 2012.

11. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman editia a 6-a revizuita si adaugita. Casa de editura si presa Sansa. 1999 Bucuresti.

12. Ioan Moraru – Drept constitutional si institutii politice, Ed. ACTAMI, Bucuresti, 1998

13. Legea 18/1991

14. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 33/1998

15. Legea 35/19913.

16. Marian Bratiș. Introducere In Drept – Curs Universitar.

17. Răzvan Viorescu, Drept Administrativ Și Administrație Publică, Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, 2006

18. Tr. Ionascu, Op. cit, 1959

19. Valerică DABU, Drept constituțional și instituții politice, Ed. SNSPA, București 2005

20. Viorel Găină – Drept comercial român, Editura Universitaria, Craiova 2003

21. Wikipedia, enciclopedia liberă.

Bibliografie

1. Alexandrina Șerban, Drept constituțional și instituții politice, Ed Hamangiu, București 2012

2. C. Statescu, Op. cit

3. CAPĂTÂNĂ OC, “Societățile Comerciale” – Editura “Lumina”, București, 1991

4. Cărpenaru D. Stanciu, Drept Comercial Roman” – Editura “All Beck”, București, 2001

5. Constitutia Romaniei, art 8.

6. Cristian Parvulescu – Curs de stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice, S.N.S.P.A

7. Dan Ciobanu, Drept Constituțional și Instituții politice. Statul, Ed Hyperion, București 1991

8. Decretul nr.31/1954

9. Gabriel Boroi.Drept. Partea generala. Persoanele. Hamangiu, 2010

10. Gabriel Boroi, Institutii de drept civil, Editura Hamangiu, 2012.

11. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman editia a 6-a revizuita si adaugita. Casa de editura si presa Sansa. 1999 Bucuresti.

12. Ioan Moraru – Drept constitutional si institutii politice, Ed. ACTAMI, Bucuresti, 1998

13. Legea 18/1991

14. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 33/1998

15. Legea 35/19913.

16. Marian Bratiș. Introducere In Drept – Curs Universitar.

17. Răzvan Viorescu, Drept Administrativ Și Administrație Publică, Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, 2006

18. Tr. Ionascu, Op. cit, 1959

19. Valerică DABU, Drept constituțional și instituții politice, Ed. SNSPA, București 2005

20. Viorel Găină – Drept comercial român, Editura Universitaria, Craiova 2003

21. Wikipedia, enciclopedia liberă.