Regimul Juridic al Teritoriului Acvatic
CUPRINS
Introducere
1. Spațiul acvatic
1.1. Apele interioare
1.2. Marea teritorială
1.2.1. Regimul juridic al mării teritoriale
1.2.2. Regimul de trecere inofensivă (Montego Bay)
1.2.3. Jurisdicția statului riveran
1.3. Marea liberă
1.3.1. Dreptul de navigație în marea liberă
1.3.2. Cooperarea în materie penală în marea liberă
1.3.3. Dreptul de pescuit în marea liberă
2. Cursuri de apă internaționale
2.1. Regimul juridic al fluviilor intenaționale
2.2. Regimul juridic al Dunării
2.3. Canalul Dunăre-Marea Neagră și Canalul Poarta Alb-Midia-Năvodari
3. Canalele internaționale
3.1. Canalul Suez
3.2. Canalul Panama
3.3. Canalul Kiel
4. Zone maritime cu regim special
4.1. Zona contiguă
4.1.1. Concept și delimitare
4.1.2. Regimul juridic al zonei contigue
4.2. Zona economică exclusivă
4.2.1. Concept și delimitare
4.2.2. Regimul juridic al zonei economice exclusive
4.2.3. Regimul juridic comun tuturor categoriilor
deresurse biologice din zona economic exclusivă
4.2.4. Regimul juridic specific anumitor categorii și
specii de resurse biologice
4.2.5. Exploatarea și explorarea stocurilor de pește aflate în
zonele economice exclusive ale mai multor state riverane sau
situate în zona economică exclusivă, cât și într-un sector
adiacent zonei
4.2.6. Conservarea resurselor zonei economice exclusive
4.3. Platoul continental
4.3.1. Regimul juridic al explorării și exploatării
resurselor platoului continental
5. Regimul juridic al strâmtorilor
Studiu de caz “Insula Șerpilor”
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Dreptul internațional al mării, ca parte a dreptului internațional public, a apărut și s-a dezvoltat ca o consecință a creșterii interesului omenirii și a statelor pentru folosirea oceanului planetar și a bogățiilor sale. Oceanul planetar reprezintă 71 la sută din suprafața Terrei. El oferă anumite avantaje în domeniul transporturilor mondiale ( permite transporturile cele mai grele și mai ieftine ), al alimentației cu produse marine ( pește, alge, etc.) și cu apă potabilă, precum și în ce privesc bogățiile sale (zăcăminte de petrol, gaze și minereuri).
Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internațional public, ci și unele norme de drept intern al statelor, referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spații maritime (de exemplu: zona contiguă sau platoul continental), precum și celelalte reglementări interne privind activitatea maritimă a statelor.
Zonele maritime cu regim special fiind supuse unor drepturi suverane ale statelor riverane și regimul juridic al explorării și exploatării resurselor a fost instituit, ținându-se cont de interesele statelor în cauză, precum de cele ale statelor din aceeași regiune sau sub regiune, în mod deosebit, statele în curs de dezvoltare.
Pe lângă mări și oceane, care reprezintă cea mai mare parte a teritoriului acvatic, fluviile internaționale au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri de către omenire pentru transportul de mărfuri, fiind totodată exploatate și pentru satisfacerea nevoilor alimentare ale populației.
De asemenea, un rol important în efectuarea de transporturi pe suprafața teritoriului acvatic îl constituie canalele maritime internaționale (amintim aici cele mai inportante trei canele și anume: Panama, Suez și Kiel) care asigură căi de comunicații importante atât în plan comercial, cât și militar.
Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferințe internaționale. În anul 1930 s-a ținut Conferința de la Haga, care s-a preocupat de această codificare fără să obțină rezultate. După cel de-al doilea război mondial, au avut loc trei conferințe internaționale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferințe s-au ținut la Geneva în anii 1958 și 1960. Conferința a treia de codificare a dreptului mării sub egida O.N.U. s-a ținut între anii 1973 și 1982.
Conferința de la Geneva, din anul 1958 a adoptat 4 convenții internaționale de codificare a dreptului mării, care sunt în vigoare și în prezent.
Ele sunt:
„Convenția privind marea teritorială și zona contiguă”
„Convenția cu privire la platoul continental”
„Convenția privind marea liberă”
„Convenția cu privire la pescuit și protejarea resurselor vii ale mării.
În general, convențiile de la Geneva au codificat dreptul mării cu privire la următoarele spații maritime și instituții ale acestui drept:
marea teritorială a statelor (supusă suveranității statului riveran);
zona contiguă (ca o completare a mării teritoriale și în care statul riveran exercită numai anumite drepturi);
marea liberă (nesupusă suveranității statelor, ca având un regim internațional);
platoul continental (instituție nouă a dreptului mării).
După anul 1960, tehnica marină și știința în acest domeniu au cunoscut o dezvoltare importantă și pe baza practicii unor state (printre care și statele noi independente) au apărut noi instituții ale dreptului mării cum sunt:
zona economică exclusivă a mării,
zona internațională a spațiilor submarine.
Conferința a treia de codificare a dreptului mării s-a încheiat prin adoptarea ”Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării” de la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982. Această convenție constituie un adevărat „Cod al mării” având 320 de articole și 9 anexe (cu numeroase articole).
Convenția asupra dreptului mării, din 1982, reglementează vechile instituții ale dreptului mării, precum și noi instituții ale sale, sau noi aspecte ale activității statelor în acest domeniu (cum sunt: zona economică exclusivă a mării, zona internațională a spațiilor submarine, cercetarea științifică marină, regimul apelor statelor arhipelag, protecția mediului marin, reglementarea pașnică și instituționalizată a diferendelor cu privire la interpretarea și aplicarea convenției etc…).
De asemenea, Convenția din 1982, proclamă și consacră noi dispoziții generale și de bază ale dreptului mării. Aceste reguli noi sunt:
statele părți la convenție trebuie să îndeplinească cu bună credință obligațiile ce le revin din prevederile convenției;
statele în exercitarea drepturilor, competențelor și libertăților recunoscute lor de către convenție trebuie să vegheze, să nu săvârșească un abuz de drept (art. 300);
statele în exercitarea drepturilor și în executarea obligațiilor ce le revin din prevederile convenției trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva altui stat (art. 301).
1.SPAȚIUL ACVATIC
Teritoriul acvatic (spațiul fluid) este format din apele interioare și marea teritorială.
1.1 APELE INTERIOARE
Apele interiore sunt alcătuite din apele interioare namaritme și apele interioare maritime.
Apele interioare nemaritime cuprind:
cursurile de apă (fluvii interaționale, râuri). Când aceste cursuri de apă constituie frontiera între două state, ele se numesc contigue, iar când traversează teritoriile mai multor state se numesc succesive. Există fluvii care deși fac parte din teritoriile statelor riverane (sectoare naționale), datorită importanței lor din punct de vedere economic, au un regim juridic internațional stabilit prin tratate de statele riverane.
lacurile;
canalele, mai putin cele cu regim internațional, respectiv Kiel, Panama și Suez. Un exemplu îl constituie Canalul Dunăre-Marea Neagra și Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari care sunt ape inteiroare.
Apele interioare maritime cuprind:
mările interioare, sunt mările aflate în interiorul unui singur stat sau al căror țărm și ieșire spre o altă apă se află pe teritoriul unui singur stat, regimul juridic fiind stabilit de statul pe teritoriul căruia se află;
golfurile și băile, sunt crestături bine marcate a căror pătrundere în uscat este astfel încât apele pe care le include sunt înconjurate de țărm care aparține unui singur stat riveran. Suprafața lor se măsoară între linia refluxului de-a lungul țărmului și linia dreaptă care unește liniile refluxului punctelor de intrare naturale. Această distanță nu trebuie să depășească 24 de mile marine pentru ca golful să fie considerat apă interioară. Fac excepție de la această regulă golfurile istorice, precum Golful Biscaya, Golful Mexic, Golful Bistrol (Marea Britanie), Golful Granville (Franța) etc.
apele porturilor sunt constituite din spațiile acvatice care se întind până la instalațiile permanente care fac parte intergrantă dintr-un sistem portuar și care înaintează cel mai mult spre larg. Aceste instalații sunt considerate că fac parte din țărm. Instalațiile din largul țărmurilor și insulele artificiale nu sunt considerate ca instalații portuare permanente
rada porturior este apa din jurul unui port unde ancorează navele care așteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi încărcate sau descărcate. Pentru a fi apă maritimă interioară, rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială.
Regimul juridic al apelor maritime interioare este stabilit de statul căruia îi aparțin, cu luarea în considerare a reglementărilor internaționale referitoare la aceste ape. Statul riveran are competență jurisdicțională, penală și civilă asupra navelor comerciale străine, în virtutea faptului că echipajele acestora au oligația să respecte legislația stautului în a căror ape interioare se află. La bordul navei, ordinea este supusă “legii pavilionului”, adică legii statului a cărui naționalitate o are nava.
Navele private civile dispun de un drept de liberă trecere convențional, fundamentat fie prin Convenția de la Genva din 1923, fie printr-o convenție bilaterală între statul riveran și statul de pavilion al navei. Aceste nave beneficiază de asemenea de egalitate de tratament în ceea ce privește serviciile portuare, fiind supuse suveranității și jurisdicției statului riveran, care nu o exercită însădecât atunci când îi sunt lezate interesele, în special în materie penală. Cu toate acestea asistăm, în prezent, la dezvoltarea unei puteri de control a statului riveran în contextul aplicării acordurilor privind securitatea maritimă și protecția mediului înconjurător acvatic. De asemenea trebuie menționat că navele private nucleare sunt supuse unui regim juridic special.
Navele de stat care nu desfășoara activități comerciale nu sunt supuse jurisdicției statului riveran.
De asemnea, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă și penală, dar ele nu pot intra în apele maritime interioare decât cu aprobarea staului riveran. Se exceptează de la aceste reguli navele militare care sunt în pericol (furtună sau avarie), ori când la bordul lor se află o personalitate importantă. Navele militare aflate în apele interioare maritime nu pot fi percheziționate, confiscate sau sechestrate.
Accesul navelor stăine poate fi limitat în unele porturi, de regulă, porturile militare și în cele destinate cabotajului.
1.2 MAREA TERITORIALĂ
Marea teritorială reprezintă acea fâșie a apelor mării de-a lungul țărmului unui stat până la o anumită distanță în larg ce se află sub suveranitatea acestuia. Delimitarea mării teritoriale este realizată printr-o linie de bază și o linie exterioară. Linia de bază poate fi reprezentată de țărmurile statului riveran, în situația când acestea au o formă relativ regulată, de linia celui mai mare reflux sau de o linie dreaptă ce unește puncte din apropierea țărmului (insule, stânci etc.), în cazurile când țărmurile statului riveran prezintă sinuozități adânci, sunt puternic crestate (de exemplu cazul Norvegiei). Linia exterioară se stabilește la o anumită distanță de linia de bază și, de regulă, paralelă cu aceasta, pentru ca, în orice punct al mării teritoriale, aceasta să aibă aceiași lățime. Porțiunea de apă aflată între linia de bază și linia exterioară formează marea teritorială iar lățimea ei se stabilește prin act unilateral al statului riveran.
În ceea ce înconjurător acvatic. De asemenea trebuie menționat că navele private nucleare sunt supuse unui regim juridic special.
Navele de stat care nu desfășoara activități comerciale nu sunt supuse jurisdicției statului riveran.
De asemnea, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicție civilă și penală, dar ele nu pot intra în apele maritime interioare decât cu aprobarea staului riveran. Se exceptează de la aceste reguli navele militare care sunt în pericol (furtună sau avarie), ori când la bordul lor se află o personalitate importantă. Navele militare aflate în apele interioare maritime nu pot fi percheziționate, confiscate sau sechestrate.
Accesul navelor stăine poate fi limitat în unele porturi, de regulă, porturile militare și în cele destinate cabotajului.
1.2 MAREA TERITORIALĂ
Marea teritorială reprezintă acea fâșie a apelor mării de-a lungul țărmului unui stat până la o anumită distanță în larg ce se află sub suveranitatea acestuia. Delimitarea mării teritoriale este realizată printr-o linie de bază și o linie exterioară. Linia de bază poate fi reprezentată de țărmurile statului riveran, în situația când acestea au o formă relativ regulată, de linia celui mai mare reflux sau de o linie dreaptă ce unește puncte din apropierea țărmului (insule, stânci etc.), în cazurile când țărmurile statului riveran prezintă sinuozități adânci, sunt puternic crestate (de exemplu cazul Norvegiei). Linia exterioară se stabilește la o anumită distanță de linia de bază și, de regulă, paralelă cu aceasta, pentru ca, în orice punct al mării teritoriale, aceasta să aibă aceiași lățime. Porțiunea de apă aflată între linia de bază și linia exterioară formează marea teritorială iar lățimea ei se stabilește prin act unilateral al statului riveran.
În ceea ce privește lățimea mării teritoriale, în practica statelor nu a fost acceptă și recunoscută, o regulă unică. Dacă în sec. al XIII-lea și al XIV-lea, odată cu dezvoltarea navigației, a fost acceptată ideea că, această zonă s-ar întinde până la mijlocul mării, ulterior, a apărut așa numita regulă a “bătăii tunului”, fundamentată pe ideile lui Hugo Grotius și stabilită de Galiani în 1782, regulă bazată pe distanța maximă de 3 mile la care ajungeau bătăile tunurilor din acea perioadă. Regula celor 3 mile marine a fost receptată de o serie de state, fiind invocată ulterior că fiind o regula de drept cutumiar, în special de statele cu o flotă dezvoltată (Anglia, S.U.A. etc.), fără a fi însă recunoscută ca atare de marea majoritate a statelor. De altfel, de atunci, lățimea mării teritoriale a variat între 3 și 12 mile marine.
Conferințele de la Geneva din 1958 și 1960 asupra dreptului mării, au relevat opțiunea majorității statelor asupra dreptului lor de a-și stabili lățimea mării teritoriale între 3 și 12 mile marine. Ulterior, considerente îndeosebi de ordin economic, au determinat o serie de state să-și extindă lățimea mării teritoriale la peste 12 mile marine, ajungându-se chiar până la 200 mile marine. De altfel, în preajma deschiderii, în 1973, a celei de-a III-a Conferință asupra dreptului mării, lățimea mării teritoriale era diferită, 13 state o stabiliseră la 30 mile, 5 state între 100 și 130 mile, 12 state la 200 mile marine.
Dacă Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale și zonei contigue nu stabilește o lățime anume a mării teritoriale, Convenția din 1982 asupra drepturilor mării statuează o limită maximă și anume 12 mile marine, în alte cuvinte statele suverane își pot fixa lățimea mării teritoriale prin act unilateral, pe o întindere de până la 12 mile mari, dar nu peste această limită. Lățimea mării teritoriale a României este de 12 mile marine. Delimitarea mării teritoriale între statele aflate față în față, se realizează printr-o linie mediană stabilită la distanța egală de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mărilor teritoriale ale statelor în cauză, regulă care nu se aplică în situațiile în care operează considerente istorice sau împrejurări sociale.
1.2.1 Regimul juridic al mării teritoriale
Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit pe plan internațional de Convenția de la Montego Bay din anul 1982, iar pe plan intern de legislația statului riveran. Potrivit Convenției de la Montego Bay din 1982 lățimea mării teritoriale se poate întinde până la 12 mile marine, aceasta fiind cuprinsă între linia de bază și linia exterioară.
Linia de bază a mării teritoriale poate fi de două feluri:
linia de bază normală, care este reprezentată de linia celui mai mare reflux sau linia țărmului statului riveran, atunci când țărmul nu prezintă foarte multe neregularități;
linia de bază dreaptă, care se stabilește prin unirea a două puncte din apropierea țărmului, atunci când țărmul nu este regulat.
Linia exterioară a mării teritoriale, reprezintă linia imaginară, care separă marea teritorală de marea liberă. Ea se poate stabili cu ajutorul a trei metode:
metoda traseului paralel cu linia de bază normală;
metoda traseului paralel cu linia de bază dreaptă;
metoda arcurilor de cerc.
Marea teritorială este parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă împreună cu resursele sale suveranității naționale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului riveran, ținându-se seama de prevederile dreptului internațional.
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa în ceea ce privește apele, solul și subsolul, coloana de aer, drepturi ce constau în pescuit, navigație și control, protecția mediului având și obligații corespunzătoare. Pescuitul și exploatarea resurselor naturale revine în exclusivitate statului riveran. Activitățile de mai sus pot fi efectuate de alte state numai în urma încheierii unor acorduri care prevăd expres condițiile de pescuit și exploatare a resurselor naturale de alte state.
1.2.2 Dreptul de trecere inofensivă (Montego Bay)
Convenția de la Geneva privind marea teritorială și zona contiguă din 1958 asimilează marea teritorială teritoriului terestru. Consacră suveranitatea teritorială condiționată a statului riveran asupra acestei “zone maritime adiacente zonelor de țărm” care include spațiul aerian suprapus, solul subiacent și subsolul. Convenția de la Geneva codifică un drept cutumiar care reprezintă o limitare a suveranității statale în favaorea navigației internaționale, purtând numele de “drept de trecere inofensivă” și calitatea sa de normă cutumiară a fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție în canalul Corfu, atunci când s-a referit la dreptul statelor “de a-și trece navele de război prin strâmtorile care, din perspectiva navigației internaționale, leagă două părți ale mării libere, fără a obține autorizarea prealabilă a statului riveran, cu condiția ca trecerea să fie inovensivă”.
Așa numitul “drept de trecere inofensivă” numește două noțiuni distincte. Pe de-o parte, dreptul navei străine de a trece, cel care implică dreptul de a naviga pe o linie, aproximativ paralelă cu linia de bază a mării teritoriale, fără plata vreunei taxe. Pe de altă parte, nava are obligația de a respecta regelementările locale care privesc navigația și trebuie să se abțină de la orice act, de orice natură, care ar avea ca rezultat tulburarea păcii,ordinii publice sau a securității statului riveran.
Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă. Oprirea sau ancorarea sunt interzise exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigației sau ca urmare a unui caz de forță majoră sau avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutarea navelor și aeronavelor aflate în primejdie. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității statului riveran.
Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state unei aprobări prealabile, aceste nave precum și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să i-a măsuri speciale de securitate și de precauție. Submarinele în trecere inofensivă prin marea teritorială a statului riveran au obligația să navigheze la suprafața apei.
Se consideră că trecerea nu este inofensivă dacă nava străină desfășoară în marea teritorială una din activitățile:
– amenință cu forța sau folosește forța împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran;
– efectuează activități și manevre cu arme de orice fel;
– culege informații care pot să prejudicieze apărarea și securitatea statului riveran;
– desfășoară propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securității;
– săvârșește acte de poluare gravă, efectuează cercetări sau pescuiește;
Art. 18 din Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982 definește termenul „pasaj” ca o trecere continuă și rapidă. Caracterul „inofensiv” este definit la articolul următor în termeni generali și negativi: pasajul inofensiv este tranzitul care „nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității statului riveran”. Constienți de dificultățile de clarificare pe care le poate produce o asemenea definire, autorii au adăugat o listă semnificativă de acte ilicite, care, din păcate sporește confuzia în loc să o risipească.
Convenția din 1982 admite limitări unilaterale din partea statului riveran, limitări care opereză prin acte interne de tip legislativ sau reglementar. Aceste limitări trebuie să respecte câteva condiții:
să vizeze scopurile indicate în Convenție;
să opereze într-un regim non-discriminatoriu;
să facă obiectul publicității.
De asemenea, poate să pretindă navelor străine să utilizeze anumite căi de navigație și să respecte dispozitivele de separare a traficului stabilite de el, în special pentru navele care transport material periculoase, putând lua, totodată, măsurile necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă.
Staționarea, intrarea și ieșirea din marea teritorială poate îndreptăți statul riveran la luarea unor măsuri pe care le consideră oportune pentru securitatea și interesele sale. De asemenea, în aceste situații, navele străine nu mai beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală pentru faptele săvârșite la bordul lor, chiar dacă acestea nu aduc atingerea intereselor statului riveran. De regulă, navele străine, în timpul trecerii prin marea teritorială, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului riveran, cu excepția cazului când, prin faptele săvârșite la bordul lor, se aduce atingerea intereselor statului riveran. De asemenea, în cazul staționării, intrării sau ieșirii din marea teritorială, statul riveran are dreptul de a-și exercita integral jurisdicția civilă asupra unor nave străine surprinse în asemenea situații, putându-le aplica măsuri asigurătorii și de execuție.
Navele care efectuează trecerea inofensivă trebuie să respecte legile statului riveran, ele neaflându-se însă sub jurisdicția penală a acestuia, cu excepția situațiilor menționate mai sus. De asemenea, statul riveran nu-și poate exercita jurisdicția civilă asupra persoanelor aflate la bordul unei nave ce efectuează trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. Deși reglementările în vigoare nu stipulează, navelor comerciale de stat li se recunoaște în practica internațională beneficiul imunității de jurisdicție civilă pe timpul efectuării pasajului inofensiv.
În ceea ce privește navele militare, acestora nu le este recunoscut dreptul de trecere inofensivă, pătrunderea lor în marea teritorială a statului riveran fiind condiționată de asentimentul prealabil al acestuia, în situația obținerii unui asemenea acord, navele militare pot pătrunde și naviga în condițiile stipulate de statul riveran, în cazul nerespectării legilor statului riveran, a condițiilor în care se poate efectua pătrunderea și navigația în marea teritorială, precum și în orice altă situație pe care statul riveran o apreciază ca atare, navele militare pot fi obligate să părăsească imediat marea teritorială. Dacă pătrunderea și navigația în marea teritorială au fost interzise în condițiile menționate, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicție penală sau civilă.
1.2.3 Jurisdicția statului riveran
Statul riveran are drepturi suverane exclusive asupra mării teritoriale, solului și subsolului marin al acesteia precum și asupra spațiului aerian de deasupra. Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale decurge din suveranitatea statului asupra teritoriului de stat.
Regimul juridic al mării teritoriale este aproape identic cu cel al apelor interioare, ceea ce le deosebește, fiind așa numitul drept de trecere inofensivă prin marea teritorială, recunoscut pentru navele comerciale.
Statul riveran posedă, în condițiile art. 27, din Convenția de la Montego Bay – 1982, jurisdicție penală la bordul navelor comerciale, însă nu posedă jurisdicție civilă asupra navelor aflate în transit. În baza art. 32 din aceeași convenție, navele de război și navele de stat se bucură de imunitate de jurisdicție.
Statele riverane au dreptul de a urmări și reține navele străine, care desfășoară activități interzise în lumina conceptului de trecere inofensivă. Statul riveran își poate exercita jurisdicția penală în marea teritorială asupra unei nava străine, în următoarele cazuri:
dacă la bordul navei a fost săvârșită o infracțiune care aduce atingere ordinii publice a statului riverean;
dacă actele de urmărire penală sunt efectuate pentru reprimarea traficului ilict de droguri;
dacă se solicită de către căpitanul navei sprijinul autorităților locale.
De asemenea statul riveran poate exercita și o jurisdicție în materie civilă, care se concretizează în luarea unei măsuri asiguratoriisau de executare silită asupra navelor străine, în baza unor obligații contractuale.
Pentru a preveni contraband și îmbarcarea sau debarcarea ilegală de personae, statul riveran stabilește în apele sale teritoriale un control de frontier, control vamal și sanitar, el are dreptul de a opri și vizita toate navele comerciale în trecere, de a verifica documentele lor, încărcătura și documnetele pasagerilor.
Așadar, statul riveran, în virtutea acestei suveranități are, în marea sa teritorială, dreptul de extindere și exercitare a jurisdicției naționale, drept de control vamal, sanitar, de explorare și exploatare a bogățiilor naționale, de pescuit, dreptul de a lua orice măsuri pe care le consideră ca fiind oportune în apărarea securității sale, de protecție a mediului înconjurător etc.
În același timp, statul riveran este obligat să asigure, în interesul desfășurării normale a comerțului, comunicațiilor și navigației maritime, pentru navele comerciale ale tuturor statelor, riverane și neriverane, dreptul de trecere inofensivă prin marea sa teritorială.
1.3 MAREA LIBERĂ
Ca una dintre cele mai vechi instituții ale dreptului mării, marea liberă este definită de Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982 careprezentând părțile mării care nu sunt cuprinse nici în zona economică exclusivă, în marea teritorială sau în apele interioare ale unui stat, nici în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag, cu precizarea că această definiție nu restrânge în niciun fel libertățile de care se bucură toate statele în zona economică exclusivă.
Conform unui regim juridic cutumiar bine stabilit, marea liberă este spațiul internațional în care statele exercită o serie de libertăți specifice:
libertatea de navigație;
libertatea de survol;
libertatea de a instala cabluri și conducte;
libertatea de a construi insule și alte instalații;
libertatea de pescuit;
libertatea cercetării științifice.
Pe lângă principiul libertății mării descris mai sus, un alt principiu este principiul utilizării mării libere în scopuri pașnice, ceea ce înseamnă că, în prezent, marea liberă nu poate fi utilizată pentru acțiuni care presupun folosirea forței sau amenințarea cu folosirea forței, inclusiv experiențele periculoase pentru mediul marin.
Un alt principiu care guvernează mare liberă este principiul inadmisibilității revendicărilor de suveranitate supra mării libere, potrivit căruia, niciun stat nu poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranității sale.
Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982 prevede o serie de limitări ale libertăților, în parte de origine cutumiară, în parte consacrate prin tratate speciale anterioare. O primă limitare rezultă din așa-numitul drept de urmărire continuă (hot pursuit) care permite statului riveran să continue în marea liberă o acțiune represivă inițiată în spațiile supuse suveranității sale teritoriale (art. 111). Alte limitări sunt bazate pe exigențe unmanitare (cazul navelor implicate în comerțul de scalvi), pe exigențele represiunii penale (cazul pirateriei) sau pe interesul colectiv de a menține un regim jurudic al emisiunilor de radio și televiziune (cazul comunicațiilor neautorizate).
1.3.1 DREPTUL DE NAVIGAȚIE ÎN MAREA LIBERĂ
Orice stat riveran sau fără litoral are dreptul ca navele sub pavilionul său navigheze în marea liberă. Statele stabilesc condițiile de acordare a naționalității sale navelor, de înmatriculare a navelor și condițiile cerute ca navele să aibă dreptul de a purta pavilionul său. Prin urmare, navele au naționalitatea statului care le-a autorizat să poarte pavilionul său, în baza documentelor eliberate, cu condiția să existe o legătură substanțială între stat și navă.
“Poliția” în marea liberă este apanajul navelor de război, aeronavelor militare și a altor “nave și aeronave care poartă semne exterioare care indică clar că sunt afectate unui serviciu public și sunt autorizate în acest scop”. Activitățile de poliție conferă dreptul de a vizita orice navă suspectă, dreptul de a urmării asemenea nave, dreptul de a le sechestra (art. 105) și de a le confisca (art. 109). Exercițiul drepturilor este reglementat de Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982 pentru fiecare situație particulară. Este de notat că nu exercițiu abuziv obligă statul căruia îi sunt imputabile actele de poliție să acoperele integral prejudiciile pe care le-a produs.
Navele navighează sub pavilionul unui singur stat și sunt puse , în afara cazurilor prevazute în dreptul internațional, jurisdicției acestuia în marea liberă. Navele care navighează sub mai multe pavilioane sunt asimilate navelor fără naționalitate.
Navele de război și navele de stat afectate în mod exclusiv unui serviciu necomercial se bucură în marea liberă de imunitate completă de jurisdicție față de orice alt stat decât statul de pavilion.
În caz de abordaj sau alt incident de navigație maritimă în marea liberă, urmărirea penală sau disciplinară nu poate fin intentată decât înaintea autorităților judiciare sau administrative ale statului de pavilion sau ale statului a cărui cetățenie o au cei în cauză.
Convenția stabilește și obligația de a acorda asistență în marea liberă, potrivit căreia, statul pavilionului să ceară căpitanului navei să acorde asistență oricărei perosoane aflate în pericol pe mare și, în caz de abordaj, să acorde asistență celeilalte nave, echipajului sau pasagerilor săi comunicând datele de identificare. Statele riverane sunt obligate să creeze servicii permanente de căutare și de salvare și să colaboreze în acest sens cu vecinii lor prin aranjamente regionale.
1.3.2 COOPERAREA ÎN MATERIE PENALĂ ÎN MAREA LIBERĂ
Convenția de la Montego Bay asupra dreptului mării din 1982 stabilește obligația statelor de a colabora pentru prevenirea și reprimarea unor infracțiuni internaționale în marea liberă, precum și transportul de sclavi, pirateria, traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, difuzarea din marea liberă a emisiunilor neautorizate.
traficul de scalvi este o infracțiune internațională pe care statele sunt obligate să o reprime. Orice sclav care se refugiază pe o navă, oricare ar fi pavilionul acesteia, este liber ipso facto.
pirateria – reprezintă orice act ilicit de violență,de detenție sau orice jefuire comisă de echipajul sau pasagerii unei nave particulare, acționând în scopuri personale și îndreptate împotriva unei alte nave sau împotriva persoanelor sau bunurilor de la bordul acestora într-un loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat. Navele folosite la comiterea actelor de piraterie sunt nave pirat și ele își mențin sau pierd naționalitatea în funcție de dreptul intern al statului care i-au conferit-o. Orice stat, în marea liberă, poate să rețină navele pirat, să aresteze persoanele autori și să sechestreze bunurile aflate la bord. Reținerea pe motive de piraterie nu poate fi executată decât de navele militare sau de către cele afectate unui serviciu public și sunt autorizate în acest scop.
traficul ilict de stupefiante și de substanțe psihotrope. Toate statele sunt obligate să coopereze în reprimarea acestei infracțiuni. Dacă sunt motive serioase de a se crede că o navă care îi poartă pavilonul săvârșește această infracțiune, statul pavilionului poate solicita cooperarea altor state pentru a-i pune capăt.
emisiunile neautorizate difuzate în marea liberă. Acestea se referă la emisiunile radio sau de televiziune destinate a fi recepționate de marele public, difuzte de pe o navă sau instalație din marea liberă cu încălcarea reglementărilor internaționale, cu excepția apelurilor de savare.
Dreptul de vizită. Navele bănuite că sunt folosite la săvârșirea infracțiunilor internaționale și cele care sunt fără naționalitate sunt supuse controlului de către navele militare sau alte nave autorizate. Sunt supuse controlului și navele care sunt de aceeași naționalitate cu nava militară dar poartă un pavilion străin.
Dreptul de urmărire. Urmărirea unei nave străine poate fi întreprinsă dacă autotitățile statului riveran au motive întemeiate să creadă că nava a încălcat legile și regulamentele statului respectiv. Urmărirea trebuie să înceapă când nava se află în apele interioare, în apele arhipelagice, în marea teritorială sau în zona contiguă a statului care urmărește și poate fi continuată dincolo de limitele exterioare ale zonei contigue dacă a fost neîntreruptă. Dreptul de urmărire se aplică în mod corespunzător și în cazul încălcărilor legilor și regulamentelor aplicabile în zona economică exclusivă și platoul continental. Dreptul de urmărire încetează când nava urmărită intră în marea teritorială a altui stat.
1.3.3 DREPTUL DE PESCUIT ÎN MAREA LIBERĂ
Toate statele au dreptul ca cetățeni lor să execute pescuitul în marea liberă. În același timp, dreptul mării cere statelor să adopte măsuri pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere și să coopereze cu alte state în acest sens, inclusiv prin crearea unor organizații de pescuit subregionale sau regionale.
Printre obligațiile statelor pentru conservarea resurselor biologice ale mării libere, pot fi reținute:
să mențină sau să restabilească stocurile de specii exploatate la niveluri care să asigure randamentul constant maxim, având în vedere factorii ecologici și economici, inclusiv nevoile speciale ale statelor în curs de dezvoltare, cu luarea în considerare anormelor minime internaționale general recomandate;
să ia măsuri pentru ca reproducerea speciilor exploatate să nu fie pusă în mod serios în pericol;
să difuzeze și să schimbe informații referitoare la efortul de pescuit și de conservare aresurselor;
măsurile de conservare și aplicarea lor să nu antreneze nicio discriminare de drept sau de fapt împotriva vreunui pescar, indiferent de cetățenia acestuia;
să ia măsuri de conservare și gestionare a mamiferelor marine în marea liberă.
2. CURSURI DE APĂ INTERNAȚIONALE
Noțiunea juridică “cursuri de apă inernaționale” a fost consacrată prin convenția de la New York din 1997. Conform art. 2, lit. a “ Expresia cursuri de apă acoperă un sistem de ape de suprafață și ape subterane care constituie prin legăturile fizice un ansamblu unitar și care în mod normal ajung la nu punct de sosire comun”. Această noțiune include fluviile (termen utilizat în mod larg pentru apele de suprafață aflate în mișcare) și lacurile (suprafețe natural de apă dulce stagnante). Contiguitatea (faptul de a separa două sau mai multe state) sau caracterul succesiv (faptul de a traversa două sau mai multe state) justifică termenul internațional. Convenția din 1997 privind utilizarea cursurilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația determină caracterul internațional prin referire la faptul situării părților unui curs de apă pe teritoriul unor state diferite. Principalele cursuri de apă sunt fluviile internaționale.
2.1 Regimul juridic al fluviilor internaționale
Definiția fluviului internațional combină două criteria, primul referindu-se la faptul că separă două state sau traversează succesiv o pluraritate de state, iar ce de-al doilea îl reprezintă navigabilitatea natural. Este incontestabil faptul că statele exercită drepturi suverane asupra segmentelor de fluvii care le traversează teritoriile sau asupra porțiunii adiacente în ipoteza în care fluvial este un fluviu frontieră ( fluviu contiguu).
Există unele fluvii care, deși fac parte din teritoriul acvatic al statelor riverane, li s-a stabilit un regim juridic internațional cu privire, mai ales la libertatea de navigație a navelor comerciale ale statelor riverane și, în anumite condiții, ale statelor neriverane.
Deși idea libertății de navigație pe anumite fluvii este foarte veche, prima definiție a noțiunii de fluviu internațional s-a consacrat, în actul final al Congresului de la Viena, din 1815 și s-a aplicat fluviilor Elba, Escaut, Meusa și Rin. Acestora li s-a adăugat Dunărea, la Congresul de la Paris, din anul 1856 și Niger și Congo, la Congresul de la Brelin, din anul 1885.
Primul tarat care a stabilit regimul general aplicabil fluviilor internaționale a fost Convenția privind regimul căilor de navigație de interes internațional, adoptată la Barcelona, în anul 1921.
Preocupările de reglementare pe plan internațional a cestor cursuri de apă au dus chiar la conturarea unei noi ramuri a dreptului internațional public și anume dreptul internațioal fluvial defint ca ansamblul normelor juridice internaționale convenționale și cutumiare, care au ca obiect relațiile de cooperare dintre state cu privire la libertatea de navigație pe anumite fluvii și la activitățile statelor riverane pentru folosirea apelor în scopuri economice și de luptă împotriva poluării acestora.
Principalele pricipii care guvernează regimul fluviilor internaționale sunt:
dreptul statelor riverane de a stabili regulile de navigație pe aceste fluvii;
păstrarea caracterului de apă teritorială a sectoarelor naționale și exercitarea deplină a suveranității statelor riverane asupra acestora;
libertatea de navigație ale navelor statelor riverane;
egalitate de tratament aplicabil navelor comerciale cu privire la condițiile de navigație, taxe, drepturi porutare, etc.
obligația statelor riverane de a executa lucrăti de menținere și îmbunătățire a navigabilității fluviilor;
dreptul statelor riverane de a constitui organisme pentru asgurarea respectării regimului juridic al fluviilor internaționale.
2.2 Regimul juridic al Dunării
Regimul juridic al Dunării este unul dintre regimurile speciale cele mai larg comentate, atât de autorii clasici cât și de cei moderni. Pentru europeni tema era importantă în sine, pentru ceilalți importanța deriva, în primul rând din faptul că una dintre primele organizații internaționale a apărut ca o componentă a regimului juridic special al Dunării.
Primul regim special referitor la Dunăre a fost tratatul bilateral austro-rus din 1840, care instituie în beneficul terților libertatea de navigație pe fluviu. Acest act a devenit insuficient datorită adoptării la Paris, în anul 1956, a primului tratat multilateral, la care au participat și state neriverane (Franța, Marea Britanie și Sardinia) a extins asupra Dunării principiile stabilite pentru fluviile internaționale din Actul de la Viena din 1815. În urma Tratatului au fost create două comisii:
Comisia temporară, cunoscută sub numele de Comisia Europeană a Dunării care cuprindea atât riveranii cât și neriveranii și
Comisia permanentă, formată exclusiv din riverani, care își exercită competențele asupra Dunării fluviale și care este cunoscută sub numele de Comsia Riverană
În prezent, regimul juridic al Dunării este stabilit de Convenția privind regimul navigației pe Dunăre, adoptată la Belgrad, la 18 august 1948, completată de Protocolul adițional adoptat la Budapesta, la 26 marite 1998.
Potrivit protocolului din 1998, Convenția se aplică părții navigabile a Dunării, de la Kelheim la Marea Neagră, urmând brațul Sulina, statele semnatare și succesoare ale Convenției fiind: Austria, Bulgaria, Croația, Federația Rusă, Germania, Iugoslavia, Moldova, România, Slovacia, Ucraina și Ungaria.
Convenția de la 1948 stabilea că navigația pe Dunăre este liberă și deschisă tuturor statelor pe bază de egalitate cu pivire la drepturile portuare, taxele și condițiie de navigație, navele care navighează pe Dunăre având drepul să intre în porturi, să încarce și să descarce mărfuri, să îmbarce și să debarce călători, să se aprovizioneze cu combustibil și să se alimenteze. De asemnea statele părți s-au angajat să mențină sectoarele lor în stare de navigabilitate, să execute lucrări de îmbunătățire a condițiilor de navigație și să nu împiedice sau să stânjenească nevigația. În zonele unde Dunărea formează frontieră între două state, navele comerciale sunt scutite de orice formalitate vamală iar în statele unde amble maluri aprțin aceluiași stat, mărfurile vor fi sigilate la intrare sau vor fi puse sub paza agenților vamali.
Vasele de război ale statelor dunărene pot naviga în afara frontierelor țării al cărui pavilion îl arborează, numai pe baza unei înțelegeri prealabile, iar cele aparținând statelor nedunărene le este interzisă navigația.
Pentru aplicarea regimului de navigație pe Dunăre, Convenția a creat Comisia Dunării și două administrații fluviale speciale. Comisia Dunării, cu sediul la Budapesta, este alcătuită din câte un reprezentant al fiecărei părți contractante și are următoarele atribuții:
să vegheze la executarea dispozițiilor Convenției;
să întocmească planul general al marilor lucrări și să facă o evaluare generală a cheltuielilor în acest scop;
să ofere consultanță statelor cu privire la lucrările ce urmează a fi executate;
să stabilească un sistem uniform de amenajări al căilor navigabile;
să unifice regulile de supraveghere fluvială;
să coordoneze activitatea serviciilor hidrometeorologice.
Administrația “Dunării de Jos”, format din reprezentanții României și U.R.S.S., pentru sectorul cuprins între gura canalului Sulina și Brăila, cu sediul la Galați, a fost desființată în anul 1957.
Administrația “Porțile de Fier”, pentru sectorul de la Vince la Kostol, pentru malul drept al Dunării, și de la Moldova Veche la Turnu Severin, pentru malul stâng, alcătuiră din reperzentanții României și Iugoslaviei, având sediile la Orșova și Tekjia, are sarcina de a realize lucrări hidrotehnice și de a reglementa navigația în zonă.
2.3 Canalul Dunăre – Marea Neagră și Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari
Cele două canale fac parte din categoria canalelor de importanță națională, fiind parte componentă a teritoriului României și neavând o însemnătate deosebită pentru navigația internațională.
Principiile care guvernează regimul juridic al celor două canale sunt libertatea de trecere pașnică a navelor, dreptul statului pe teritoriul căruia se află canalul de a stabili anumite taxe pentru serviciile pe care le asigură sau controlul navigației prin canal.
Astfel de canale mai sunt Canalul Corint (leagă Golful Corint de Golful Egina și se află pe teritoriul Greciei), Canalul dintre Marea Albă și Marea Baltică care aparține Rusiei,etc.
Canalul Dunăre – Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situate în întregime pe teritoriul României, între portul Constanța sud și confluența cu fluviul Dunărea la Cernavodă, legând două căi internaționale de navigație.
Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari este situate între portul Midia și confluența cu canalul Dunăre – Marea Neagră, în dreptul localității Poarta Albă.
Făcând parte din apele interioare ale statului roman, regimul juridic al acestor canale a fost stabilit prin adoptarea mai multor acte normative, precum O.G. nr. 19/1997 privind transporturile și O.G. nr. 79/2000 privind regimul juridic al navigației pe Canalul Dunăre – Marea Neagră și Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari și se caracterizează prin următoarele:
exercitarea suveranității și jurisdicției statului român;
libertatea de tranzit pentru toate navele, indiferent de pavilionul acestora, care navigheză indepnedent sau în convoi, cu respectarea regulilor de navigație stabilite de statul român, inclusiv avizarea tranzitării;
interzicereanavigației navelor cu vele și a plutelor, datorită condițiilor specifice ale canalelor;
respectarea vitezei de navigație, a condițiilor în care se face trazitul mărfurilor periculoase, alocurilor de staționare, a trecerii prin ecluze și a altor reguli, privind combaterea poluării, de ordin vamal, sanitar, perceperea de taxe pentru serviciile prestate, în conformitate cu legislația statului român.
3. CANALELE INTERNAȚIONALE
Canalele internațioanle sunt căi maritime de comunicație construite pe teritoriul unui stat, pentru ca crea o legătură între două mări libere, în scopul facilitării navigației. Canalele sunt ape interioare ale statului rspectiv, dar au un regim juridic special, fiind deschise navigației pentru navele tuturor statelor. Regimul juridic al navigației pe canalele internaționale este stabilit pentru fiecare canal în parte prin convenții sau alte acte interne sau internaționale. Doctrina pune la îndoială existența unei teorii unitare a canalelor internaționale, însă, cu toate acestea se consideră că a fost stabilită o regulă cutumiară potrivit căreia navele tuturor statelor se bucură de dreptul de liberă trecere prin aceste canale.
În prezent există trei canale internaționale principale: Canalul Suez, Canalul Panama și Canalul Kiel.
3.1 Canalul Suez
Preocupări pentru construirea acestui canal au exitat încă de pe vremea domniei lui Napoleon Bonaparte, în anul 1789, cu prilejul campaniei sale în Egipt, acesta dând ordin pentru eleborarea unor planuri de construire ale unui canal care să unească Marea Mediterană cu Marea Roșie.
Canalul construit în secolul al XIX-lea (între anii1859 -1869) de o companie particulară anglo-franceză, este siutuat pe territoriul Egiptului, și face legătura între Marea Mediterană și Oceanul Indian, prin Marea Roșie, având o lungime de 160 km, de la Port Said la Suez.
În perioada construirii canalului, Egiptul se afla sub suzeranitatea Turciei, Ferdinand de Lesseps, consulul Franței în Egipt, fiind cel care a reușit în 1856 să obțină aprobarea pentru construirea acestuia.
După construcția sa, dată fiind inportanța cu totul remarcabilă, mai multe țări europene au încercat să obțină controlul acestei căi de navigație. Expoaltarea canalului a cunoscut o evoluție interesantă, astfel: începând cu anul 1869, exploatarea canalului s-a făcut în temeiul unei concesiuni de drept privat, stabilită pe o perioadă de 99 de ani, intervenită între Turcia, ca putere teritorială, și o companie anglo-franceză; în 1875 Anglia susține necesitatea neutralizării canalului, argumentele sale fiind în special de natură economică, pentru ca apoi lucrările Institutului de Drept Internațional, cu sediul la Grand,în Belgia, să concluzioneze asupra necesității eleborării unui tratat internațional asupra canalului care să stipuleze, în principal, libertatea de navigație pe acesta; în anul 1888, după negocieri de aproximativ 5 ani, administrarea și exploatarea canalului s-au făcut în temeiul Convenției de la Constantinopol (Convenția cu privire la asigurarea liberei navigații pe Canalul Suez), convenție semnată de nouă puteri europene la care au aderat ulterior alte șapte state din Europa și estul Asiei.
Convenția stabilea libertatea de navigație a vaselor comerciale și militare ale tuturor statelor, atât pe timp de pace cât și pe timp de război. Se mai prevedea și faptul că în cazul în care statul pe teritoriul căruia segăsește canalul (fiind vorba de Turicia, care la acea vreme își exercita suzeranitatea asupra Egiptului) ar fi în război cu un alt stat, pe canal, în porturile sale și pe o rază de trei mile în jurul acestora nu se vor desfășura ostilitățimilitare; dreptul statului, pe teritoriul căruia se află canalul, de a lua măsurile pe care le-ar considera necesare pentru propria apărare ori pentru asigurarea ordinii publice; interzicerea blocadei și încălcarea inviolabilității canalului.
Drepturile Turicei, ca putere teritorială,urmau să fie exercitate în cadrul Comitetului pentru controlul și supravegherea canalului, alcătuit din reprezentanții puterilor semnatare ale Convenției precum și de către reprznetantului sultanului în Egipt.
La 18 decembrie 1914, Anglia își proclamă protectoratul în Egipt și desființează autoritatea reprezentantului Turciei precum și a celorlalți semnatari ai Convenției de la Constantinopol.
În 1919, prin tratatele de pace de la Versailles, rolul încredințat Turciei, prin Convenția de la Constantinopol, i-a revenit Marii Britanii, care în 1936 obține și dreptul de a avea trupe militare în zona canalului, în vederea protejării și apărării acestuia. În anul 1953, în urma mișcării de eilberare națională, guvernul egiptean anulează tratatul din 1936, care îi permitea Marii Britanii să dețină trupe în zona canalului.
În anul 1956, în urma adoptării unei legi interne, guvernul egiptean naționalizează Compania Universală a Canalului Suez, prevăzând unele compensații pentru acționari, dar nemodificând statutul internațional al canalului. Acest act de naționalizare este contestat de Marea Britanie și Franța, care ajutate și de Israel, organizează o intervenție militară, dezaprobată de foarte multe țări, inclusiv de Națiunile Unite, la care Egiptul răspunde cu blocarea temporară a navigației pe canal.
La data de 13 octombrie 1956, printr-o rezoluție a Consiliului de Securitate al O.N.U., serecunoaște suveranitatea teritorială a Egiptului în ceea ce privește administrarea canalului și se insită pe necesitatea ca Egiptul să recunoască libertatea de navigație.
La 24 aprilie 1957, printr-o declarație unilaterală, Egiptul recunoște drepturile li obligațiie care îi revin potrivit Convenției de la Constantinopol, în sensul menținerii navigației libere și neîntrerupte prin canal, dar arată că acesta urma să fie administrat de Autoritatea Canelului Suez, persoană juridică de drept egiptean, subordonată Ministerului Comerțului, îți rezervă dreptul de a precepe taxe pentru tranzitarea canalului și se angajează să efectueze lucrări de întreținere și modernizare a canalului. De asemenea s-a prevăzut că orice eventuale litigii cu privire la acest canal vor fi supuse unui Tribunal de Arbitraj.
3.2 Canalul Panama
Acest canal a fost costruit pe istmul Panama pentru a deschide navigația între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. Are o lungime 81 de km fiind construit la începutul se colului al XIX-lea pe litoraul Columbiei.
Atât în ceea ce privește construcția cât și exploatarea canalului s-au confruntat interesele divergente ale Marii Britanii și S.U.A., cu mult înainte chiar de începrea lucrărilor de construire a acestora. Astfel, înainte de începrea lucrărilor, regimul său juridic a fost reglementat, în 1850, printr-un tratat bilateral (Clayton-Bulwer) prin care cele două părți își asumau controlul asupra canalului și convenau ca el să fie neutralizat.
După începrea lucrărilor de construcție a canalului, dată fiind importanța în permanentă creștere a S.U.A., regimul juridic al canalului a fost regelmentat printr-o serie de tratate bilaterale încheiate cu Marea Britanie. Astfel, în anul 1901, s-a încheiat un nou tratat (Hay-Pauncefote) între Statele Unite și Marea Britanie, prin care partea engleză recunoaște dreptul exclusiv al americanilor de a controla șo garanta securitatea canalului, stabilindu-se libertatea de navigație pentru toate vasele comerciale și militare ale tuturor statelor și s-a convenit neutralizarea canalului, fără a fi însă demilitarizat.
În anul 1903 se încheie un nou tratat (Hay-Varilla) între S.U.A. și statul Panama, tratat prin care cel din urmă a concesionat în favoare S.U.A. cinci mile de teren pe ambele părți ale canalului pe un termen de 99 de ani. Statele Unite obțin monopolul construcției, gestiunii și întreținerii canalului, largi drepturi privind apărarea acestuia și exerciuțiul anumitor drepturi suverane asupra zonei de 10 mile de-a lungul canalului, statul Panama primind în schimb anumite sume de bani.
În anul 1914 construcția canalului a fost finalizată iar Republica Panama începe demersurile pentru a modifica în favoarea sa tratatul din anul 1903. În perioada anilor 1914-1936 regimul juridic al canalului în ceea ce privește controlul navigației a fost stabilit prin mai multe reglementări adoptate de S.U.A., iar în anul 1936 s-a încheiat un nou tratat între S.U.A. și Panama privind apărarea comună a canalului, fiind urmat în anul 1942 de un nou acord pentru concesionarea unor baze militare, în vederea apărării canalului.
În perioada anilor 1964 -1977 au avut loc negocieri pentru încheierea unui nou tratat privind regimul juridic al canalului, finalizate în anul 1977 când se încheie un nou tratat, intrat în vigoare în anul 1979, prin care era recunoscută suveranitatea stautului Panama asupra Canalului și a zonelor adiacente și se instituie până în 1999 o administrație mixtă a canalului, în ceea ce privește gestiunea și apărarea militară. Începând cu anul 1999 canalul a fost cedat statului Panama și a fost reglementat juridic prin stabilirea unui regim de neutralitate.
Se apreciază că acest canal nu mai face astăzi față traficului maritim impunându-se construirea unui nou canal, care să corespundă exigențelor generate de amplificarea navigației internaționale din zilele noastre.
3.3 Canlul Kiel
Canalul Kiel a fost construit de Germania pe teritoriul său, în perioada anilor 1887-1895, din rațiuni strategice, are o lungime de 98 de km și unește Marea Nordului cu Marea Baltică.
În intervalul cuprins între anii 1895-1919 canalul a făcut parte din apele interioare ale Germaniei, regimul său juridic fiind stabilit de aceasta.
Începând cu anul 1919, prin Tratatele de pace de la Versailles, canalul Kiel a fost internaționalizat stabilindu-se constante precum libertatea de navigație pentru navele tuturor statelor, atât comerciale cât și militare, în condiții de deplină egalitate cu condiția ca Germania să nu fie în stare de război cu respectivele state. De asemenea s-a mai stabilit dreptul Germaniei de a reglamenta și asigura paza, regimul vamal și cel sanitar, iar trecerea navelor de război urma să fie făcută numai cu autorizarea specială a statului german.
În anul 1920, în urma războiului dintre Rusia și Polonia, război în care Germania s-a declarat neutră, Germania a refuzat trecerea prin canal a navei Wimblendon, sub pavilion englez, care transporta arme pentru guvernul polonez invocând faptul că ea îți declarase neutralitatea printr-o ordonanță internă, față de conflictul în discuție.
Deși diferendul a fost supus Curții Internaționale de Justiție care a dat câștig de cauză Poloniei, constatând superioritatea reglementărilor din Tratalul de la Versailles, care instituia libertatea de navigație, asupra legilor interne germane.
În anul 1936 Germania denunță unilateral regimul juridic al canalului și elaborează un Regulament pentru utilizarea canalului, potrivit căruia navigația era liberă numai pentru navele comerciale.
După terminarea celui de-al doilea război mondial, deși canalul nu a mai beneficiat de o nouă reglementare a regimului juridic, de fapt s-a aplicat libertatea de navigație pentru toate navele în condiții de egalitate și indiferent de pavilion.
4. ZONE MARITIME CU REGIM SPECIAL
Considerații generale
În anumite zone maritime depășind lățimea mării teritoriale, statele riverane pot exercita drepturi suverane, ceea ce conferă acestor zone un regim juridic diferit de cel al statului mării libere.
Din categoria acestor zone cu regim special fac parte:
zona contiguă,
zona economică exclusivă,
platoul continental.
Deși instituția platoului continental era deja definită de Convenția de la Geneva, din 1958, asupra Dreptului Mării, totuși, s-a impus o nouă definire, deoarece în definiția inițială, există multe neclarități cu privire la stabilirea cu exactitate a limitei sale exterioare.
Din asemenea considerente, în proiectul Convenției de la Montego Bay, din 1982, asupra Dreptului Mării a fost redefinit juridic, platoul continental, inclusiv cu privire la limita exterioară, atunci când marginea continentală se întinde dincolo de 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale.
Raportându-ne la instituția zonei economice, și Convenția asupra Dreptului Mării, din 1982, este tributară, deoarece nu reglementează cu claritate relația dintre regimul juridic al platoului continental și cel al zonei economice exclusive. O asemenea reglementare clară se impune, deoarece, între aceste două instituții există o relație de independență, în sensul că instituția platoului continental poate exista și acolo unde nu există instituită o zonă economică exclusivă, pe când instituția zonei economice exclusive nu poate ființa fără a fi recunoscută și instituția platoului continental, atunci când configurația marginii continentale o impune.
Susținem aceasta, deoarece deși Convenția nu prevede o declarație expresă a statului riveran, cu privire la zona economică exclusivă, totuși, în practică, aceste state pentru a-și putea revendica drepturile conferite de această instituție trebuie să facă o asemenea declarație, situație care nu este comună și instituției platoului continental, în care drepturile nu sunt recunoscute „ipso fapto” și „ab ini tio”.
4.1. ZONA CONTIGUĂ
4.1.1. Concept și delimitare
Zona contiguă este mai veche în dreptul mării, ea este spațiul maritim care se află dincolo de limita exterioară a mânii teritoriale adiacent acesteia și care se întinde în larg până la o anumită distanță. Regimul ei juridic a fost reglementat prin convenția de la Geneva, din 1958, și Convenția asupra dreptului mării, din 1982.
În cadrul Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării de la Montego Bay, din 1982, zona contiguă a fost definită ca fiind spațiu marin, adiacent mării teritoriale situat dincolo de limita exterioară a acestuia, pe distanță de 24 mile marine în larg, măsurată de la linia de bază a mării teritoriale.
Conform „convenției privind marea teritorială și zona contiguă de la Geneva din 1958, statele pot institui zone contigue numai în cazul când întinderea mării lor teritoriale este mai decât 12 mile marine.
Ea se instituie prin acte unilaterale ale statelor riverane și cu scopul de preveni anumite infracțiuni care pot fi săvârșite împotriva legilor statului riveran și pentru exercitarea de către acesta în cadrul zonei, a controlului vamal, sanitar, de imigrare, față de navele străine. De asemenea, zona contiguă poate fi instituită și pe considerente de securitate a navigației sau a statului riveran”.
Din punct de vedere fizic, zona contiguă face parte din marea liberă. Ea se poate întinde, în larg, până la 12 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale .
Interes pentru asemenea zonă există încă din secolul al XVIII-lea ca măsură de protecție pentru statele riverane împotriva navelor străine care navigau în marea liberă, dar mult prea aproape de marea teritorială. Tot în această perioadă Anglia își rezervă dreptul de control vamal asupra unor nave străine „suspecte” care navigau în marea liberă dar în proximitatea apelor sale teritoriale. Mai recent, în perioada prohibiției (1919-1933), S.U.A. exercită în zonele de coastă un drept de control vamal similar.
Așadar în prima jumătate a secolului trecut tendința de apropiațiune din apele mării libere a unui spațiu situat în continuarea mării teritoriale a constituit preocuparea mai multor state cu ieșire la mare și era justificată de necesitatea instituirii unei zone în care statele să exercite un control vamal.
Asemenea tendințe, sprijinite de doctrină, au condus la impunerea unei concepții potrivit căreia, într-o anumită porțiune din marea liberă, „contiguă” mării teritoriale, statul riveran poate exercita anumite drepturi exclusive, dar care sunt precis determinate, pentru asigurarea respectării unor reglementări interne.
4.1.2. Regimul juridic al zonei contigue
În acest spațiu statul riveran este autorizat să exercite control pentru prevenirea încălcării legilor și regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare și a celor privind regimul de trecere a frontierei. Statul riveran poate de asemenea să sancționeze încălcările, comise pe teritoriul său sau în marea sa teritorială, a celor patru categorii de legi și regulamente.
Așadar, convenția din 1982 stabilește că într-o zonă adiacentă mării sale teritoriale desemnată de zonă contiguă statul riveran poate exercita control necesar în scopul:
a) de a preveni încălcările legilor și regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare pe teritoriul sau în marea sa teritorială;
b) de a reprima încălcările acestor legi și reglementări comise pe teritoriul său sau în marea sa teritorială.
Interesele pentru ocrotirea cărora unele state își arogă drepturile în zona contiguă sunt: interese vamale, fiscale, de securitate (securitate sanitară, a navigației, de imigrație etc.) și de pescuit.
Pot exista așadar zone speciale vamale, sanitare, de radiografie, de pescuit și altele, cu o lățime de până la 12 mile marine.
Zonele speciale se stabilesc prin legi interne ale statului riveran, și uneori, în cazuri rare și prin convenții internaționale (de exemplu tratatele încheiate de Mexic spre sfârșitul secolului al XIX-lea cu o serie de state, prin care a obținut recunoașterea unei zone de control vamal de 9 mile).
În zona contiguă, statul riveran, interzice navelor și cetățenilor de a efectua anumite acțiuni. Așa, de pildă, în zona vamală nu este permis transportul mărfurilor declarate de statul riveran drept contrabandă, în zonele de radio telegrafie sunt interzise emisiunile radiotelegrafice, în zona de pescuit, statul riveran reglementează exercitarea pescuitului.
Rezultă, deci, că în această zonă statul riveran nu exercită decât anumite prerogative funcționale, de prevenire ori de sancționare a unor încălcări ale legilor sale interne comise în zona contiguă ori în celelalte spații marine care se află sub direcția sa de suveranitate.
Aceste prerogative se exercită în aceleași condiții în care s-ar exercita ele în marea teritorială.
4.2. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ
4.2.1. Concept și delimitare
O nouă instituție a dreptului mării în curs de cristalizare este zona economică exclusivă, într-o altă terminologie, mai rar utilizată, marea patrimonială.
Zona economică exclusivă este zona situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia pe o lățime de 200 de mile marine, măsurată de la linia de bază a mării teritoriale, în care statul riveran își exercită unele drepturi exclusive,
Zona economică exclusivă nu se întinde dincolo de 200 de mile de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale.
Ca și zona contiguă, zona economică exclusivă, este o creație a dreptului internațional postbelic și își are izvorul în revendicările unilaterale formulate de către Țările Lumii a Treia, precum și cele din America Latină, urmate de statele costiere din Africa de Sud, India, Pakistan, Islanda și altele. Asemenea state și-au justificat revendicarea unor părți din marea liberă situată în continuarea mării lor teritoriale, în unele cazuri până la o distanță de 200 de mile marine în larg, consolând că singura soluție de realizare unui echilibru între statele lumii care să ducă la suprimarea foamei și sărăciei, constă într-o asemenea măsură.
Spațiul marin denumit „zona economică exclusivă” a apărut și s-a impus într-o perioadă relativ recentă ca urmare a unor practici naționale și a adoptării unor documente internaționale. Originile regimului juridic al acestui spațiu se găsesc în revendicările unilaterale, formulate după 1946, după cum am arătat mai sus, de unele țări din Ameiica Latină, privitoare la anumite „zone de protejare a pescuitului (fishing conservation zones), în dreptul litoralului acestor state, dincolo de marea teritorială, pe distanțe ce variau între câteva zeci de mile și până la 200 de mile în larg.”
La începutul secolului XX, statul riveran avea o competență exclusivă în materie de pescuit în marea teritorială. În anii care au urmat anului 1976, când a început să fíe elaborat noul regim al mărilor și când conceptul de „patrimoniu al umanității” a fost discutat în cadrul Adunării Generale, cu referire la spațiile maritime nesupuse jurisdicției statelor, a fost convocată cea de-a treia conferință O.N.U. cu privire la dreptul mării care s-a desfășurat în perioada 1973-1982.
Dacă, inițial, statele riverane revendicau zone de pescuit cu o lățime de 12 mile marine, Islanda stabilind, după Conferința de la Geneva din 1958, printr-o lege, această lățime, în 1974 zona sa de pescuit se întindea până la 50 de mile marine, iar în 1975 ea a fost fixat la 200 de mile marine această zonă. Statele Comunității Europene Economice au stabilit, de asemenea o zonă de pescuit de 200 de mile marine.
Noțiunea de zonă economică exclusivă a apărut pentru prima dată în 1972, dar originea conceptului se regăsește în deciziile luate la sfârșitul anilor 1940 de țările Americii Latine, care fixau unilateral până la 200 de mile marine de la coastă, limita jurisdicției lor naționale.
Prin declarația de la Montevideo asupra dreptului mării semnată în 1970 de două state latino-americane, ca și prin Declarația de la Santo Domingo semnată în 1972 de 15 state din zona Mării Caraibelor, sub denumirea de „mare patrimonială” se revendica „dreptul statelor riverane de a dispune de resursele naturale ale mării adiacente țărmului lor ca și ale solului și subsolului acesteia pentru a încuraja la maximum dezvoltarea economiei lor și ridicarea nivelului de trai al popoarelor.”
Țările africane au organizat seminarul de la Yacunde, din anul 1972 asupra dreptului mării. De asemenea, ele au adoptat, în cadrul Organizației Unității Africane, „Declarația asupra chestiunilor privind dreptul mării” din anul 1973.
Termenul de zonă economică exclusivă este folosit pentru prima dată de Kenya, în 1972, într-un document adresat Comitetului O.N.U., privind spațiile submarine, evidențiind caracterul exclusiv economic al drepturilor revendicate de statele riverane în această zonă, pe care nu o considerau un spațiu supus suveranității lor.
Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lățime de 188 de mile, măsurate de la limita exterioară mării teritoriale (sau 200 de mile măsurate de la limitele de bază ale mării teritoriale) a întrunit o largă adeziune printre statele care au participat la cea de-a IlI-a Conferință O.N.U. asupra dreptului mării și a fost consacrat de convenția adoptată în 1982 (partea a V-a).
În cadrul lucrărilor Conferinței O.N.U. asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 1982, statele participante au invocat necesitatea constituirii zonei economice exclusive și de alte rațiuni, precum nevoia de a fi date în competența statelor riverane, drepturi cu privire la administrarea și gestionarea rațională a resurselor din această zonă, conservarea mediului marin, combaterea și reducerea factorilor poluanți.
O problemă aparte se pune în cazul delimitării zonei economice exclusive între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față. În cadrul Convenției de la Montego Bay, această problemă a fost soluționată astfel: „Delimitarea zonei economice exclusive între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau sunt situate față în față se face pe bază de acord, potrivit dreptului internațional, așa cum se indică în articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate pot recurge la procedurile prevăzute în partea a XV-a.
Până la încheierea acordului vizat de paragraful respectiv, statele interesate, într-un spirit de înțelegere și cooperare vor face tot posibilul pentru a încheia aranjamente proprii cu caracter practic și pentru a nu compromite sau împiedica în timpul acestei perioade de tranziție, încheierea acordului definitiv. Aranjamentele provizorii nu prejudiciază delimitarea finală dacă există un acord în vigoare între statele interesate în problemele prevederilor acestui acord.
Sub rezerva prezentei părți, limitele exterioare ale zonei economice exclusive și liniile de delimitare trasate conform articolului 74, vor fi indicate pe hărți maritime la o scară corespunzătoare pentru a li se determina amplasarea. Dacă va fi cazul trasarea liniilor exterioare sau a liniilor de delimitare poate fi înlocuită cu liste de coordonate geografice a unor puncte, cu precizarea sistemului geodezic utilizat.
Statul riveran va asigura publicitatea adecvată hărților și listelor de coordonate geografice și va depune un exemplar al acestora la secretarul general al Organizației Națiunilor Unite.
State precum Noua Zeelandă și Australia au înaintat un document de lucru, în care au susținut recunoașterea dreptului statelor riverane de a gestiona și garanta exploatarea rațională a resurselor biologice din zonele lor economice exclusive.
Un alt stat, Japonia, a inițiat și ea un document în care s-a referit la obligarea statelor riverane de a adopta cele mai eficace măsuri pentru conservarea resurselor biologice din zonele lor exclusive, măsuri care trebuie respectate de toți utilizatorii din zonă.
Documentul înaintat de către Japonia s-a referit și la măsurile care trebuie adaptate în legătură cu evaluarea cantităților permise a se exploata, inclusiv în situațiile în care statele interesate nu cad de acord. S-a propus ca această problematică să fie de competența unui organism internațional regional.
Documentul japonez a mai prevăzut și un statut special al statelor riverane în legătură cu conservarea resurselor biologice.
Afganistanul, Austria, Belgia, Bolivia, Nepal și Singapore, în documentul înaintat conferinței, au prevăzut, pentru statele riverane și pentru statele dezavantajate din punct de vedere geografic un drept de rezervare din captura maximă autorizată determinat de o organizație internațională de pescuit, potrivit capacității acestora de recoltare și nevoilor curente. În același document este prevăzută și obligativitatea asigurării accesului statelor riverane în curs de dezvoltare, dezavantajate geografic la resursele piscicole din zona în care sunt situate, atunci când statele riverane nu pot sau nu le este necesară întreaga capacitate de capturi autorizate.
În cadrul lucrărilor conferinței au existat controverse și cu privire la modul de instituire și de recunoaștere a limitelor zonei economice exclusive.
Deși convenția nu prevede obligativitatea unei manifestări expuse pentru instituirea unui asemenea spațiu marin, de către statele riverane, totuși, în practica statelor, zonele economice exclusive sunt rezultatul statelor riverane.
Asemenea declarații sunt făcute fie cu ocazia determinării capacității lor de explorare și exploatare a resurselor din zonă, fie cu ocazia perfectării diferitelor aranjamentele cu organizațiile internaționale din domeniu sau cu terțe state.
Referitor la întinderea zonei economice exclusive, acest aspect este lăsat la latitudinea statelor riverane, fără a putea fi depășită linia de 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale. Înseamnă că după caz, în funcție de interese și de atractivitate pentru actele mării din vecinătatea mărilor teritoriale fiecare stat riveran își fixează întinderea zonei sale economice exclusive.
Raportându-ne la drepturile, jurisdicția și obligațiile statelor riverane în zonele lor economice exclusive, vom constata că acest spațiu, în lumina prevederilor Convenției, reprezintă o extindere a competențelor legislative, executive și jurisdicționale ale statului riveran.
În cadrul lucrărilor celei de-a Treia Conferinței asupra Dreptului Mării, cu privire la zona economică exclusivă, au existat controverse, generate și de temerea că prin instituirea unui asemenea spațiu, s-ar aduce prejudicii libertății de navigație. Asemenea temeri au fost temperate prin însăși Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, în care se prevede că „toate statele, fiindcă sunt riverane sau fără litoral, se bucură de libertățile de navigație, de survol și de a pune cabluri și conducte submarine”.
Menținerea în zona economică exclusivă a drepturilor și libertăților specifice libertății mării, în mod deosebit cele dezvoltate, în urma căruia a fost recunoscută această nouă zonă maritimă și totodată, au fost garantate drepturile prioritare în zona internațională a teritoriilor submarine, statelor în curs de dezvoltare.
Rezultă deci că zona economică exclusivă, așa după cum este concepută, reprezintă un echilibru între exigențele statelor riverane și restul statelor lumii în sensul că, primelor le este cunoscută extensia asupra unei părți din spațiul marin internațional, fară a fi afectat regimul său juridic de mare liberă.
4.2.2. Regimul juridic al zonei economice exclusive
Regimul juridic al zonei economice exclusive a mării a fost reglementat în Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982.
Regimul juridic al zonelor economice exclusive evidențiază conținutul economic al drepturilor recunoscute statelor riverane asupra ansamblului resurselor din acest spațiu, dar exclude revendicările de suveranitate teritorială ale acestor state.
Zona economică exclusivă a mării este situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, supusă regimului special stabilit prin Convenția din 1982, în temeiul căruia drepturile și jurisdicția statului riveran și drepturile și libertățile statelor terțe sunt guvernate de dispozițiile pertinente ale Convenției.
Se prevede astfel că „zona economică exclusivă este o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă acesteia supusă regimului juridic special stabilit prin prezenta parte, în virtutea căruia drepturile și jurisdicția statului riveran și drepturile și libertățile celorlalte state sunt guvernate de dispozițiile pertinente a prezentei Convenții.”
Din această definiție rezultă următoarele elemente esențiale ale zonei economice exclusive a mării:
zona economică a mării se situează dincolo de marea teritorială, dar este adiacentă ei;
statul riveran exercită în zonă numai anumite drepturi și juirisdicția sa,
celelalte state beneficiază de anumite drepturi și au anumite obligații în
zonă;
zona economică exclusivă a mării este formată din apa mării, solul și subsolul marin al ei.
În Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, cu privire la zonele economice, sunt prevăzute o serie de obligații și drepturi speciale ale statelor riverane, printre care și dreptul acestora la jurisdicție exclusivă cu privire la conservarea mediului marin, la combaterea și la reducerea factorilor poluanți și la cercetarea științifică.
Este prevăzut și dreptul prioritar la pescuit al statelor riverane, fundamentat pe dependența acestor state de existența unor asemenea resurse, inclusiv în ceea ce plivește comercializarea lor. Astfel, potrivit dispozițiilor articolului 56, alineatul 1, litera a) din Convenție, sunt stabilite, în beneficiul statului riveran, drepturi suverane asupra resurselor economice ale mării, în zona economică exclusivă, atât biologice cât și nebiologice.
În zona sa economică exclusivă, statul riveran are:
drepturi suverane în scopul exploatării și explorării, conservării și gestiunii resurselor naturale, biologice sau nebiologice, ale fundului mării, ale subsolului acestuia și ale apelor de deasupra, ca și cu privire la celelalte activități de explorale și exploatate a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie cu ajutorul apei, al curenților și al vântului;
(i) amplasarea și folosirea de insule artificiale, instalații și lucrări;
cercetarea științifică marină;
protecția și conservarea dreptului marin.
celelalte drepturi și obligații prevăzute de convenție.
În exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care le au statele riverane în zonele lor economice exclusive, vor ține cont și de drepturile și de obligațiile celorlalte state, în mod deosebit ale statelor din aceeași regiune, dezavantajate din punct de vedere geografic.
La rândul lor, celelalte state, care acționează în zona economică exclusivă, vor ține și ele de drepturile și obligațiile statului riveran și vor respecta legile și reglementările adoptate de către acesta în consens cu prevederea Convenției.
Din prevederile articolului 56 reiese că în acest spațiu marin, așa cum am arătat mai sus, statul riveran are drepturi suverane numai în ceea ce privește explorarea și exploatarea, conservarea și gestionarea resurselor naturale, biologice și nebiologice.
Statul riveran are de asemenea dreptul de a desfășura și alte activități de explorare și exploatare a zonei în scopuri economice, cum ar fi producerea de energie prin utilizarea curenților marini, a apei și a vântului.
Resursele solului și subsolului marin, în limita zonei economice exclusive sunt supuse regimului aplicabil platoului continental.
În ceea ce privește gestiunea resurselor biologice ale zonei, statul riveran fixează volumul total al capturilor de pește ce se pot realiza și determină volumul propriei sale capturi. Dacă acesta este mai mic decât volumul total admisibil al capturilor stabilite, statul riveran poate autoriza alte state, pe bază de acorduri speciale sau prin alte aranjamente, să exploateze diferența din volumul total admisibil stabilit inițial.
Convenția din 1982 recomandă statului riveran să acorde în acest domeniu, un regim preferențial țărilor fără litoral și celor dezavantajate din punct de vedere geografic, care fac parte din aceeași regiune sau subregiune.
Statul riveran mai are dreptul să instaleze și să utilizeze în acest spațiu insule artificiale, instalații și utilaje, să desfășoare cercetarea științifică marină și să protejeze și să conserve mediul marin. Alte state vor putea desfășura cercetări științifice în zona economică exclusivă doar cu consimțământul statului riveran.
Toate celelalte state au în zona economică exclusivă libertatea deplină de navigație și survol ca și libertatea de a instala cabluri și conducte submarine.
Cu prilejul ratificării Convenției Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării România a ratificat Declarația formulată cu prilejul semnării acestei convenții în care, referitor la cooperarea internațională în domeniul valorificării resurselor piscicole se arată ca țară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării internaționale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice pe baza unor acorduri juste și echitabile care să asigure accesul țărilor din această categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni.
Regimul juridic al zonei economice exclusive a României este stabilit prin Decretul numărul 142 din 26 aprilie 1986 prin care se stabilește lățimea zonei până la 200 de mile marine, se afirmă dreptul suveran al statului român asupra explorării sau protecției resurselor biologice, de cercetare științifică și de protecție a mediului marin. Decretul prevede și delimitarea prin acorduri internaționale a zonei economice exclusive între România și statele limitrofe sau față în față.
Problema naturii juridice a drepturilor statului riveran asupra zonei economice a făcut de altfel obiectul unor ample discuții atât la Conferința asupra dreptului mării, cât și în literatura de specialitate. S-au susținut mai multe puncte de vedere unele dând naștere unor drepturi exclusive ale acestor state, iar altele au dat naștere unor drepturi cu caracter preferențial sau funcțional, cu alte cuvinte vizând exercitarea acestor drepturi în corelație cu cele ale altor țări.
În proiectul noii convenții, recunoașterea unei asemenea corelații apare în stabilirea unor drepturi ale statelor fără litoral și ale statelor având caracteristici geografice particulare, categorie care cuprinde: statele riverane la o mare închisă sau semi-închisă; state ale căror situație geografică le fac să depindă de exploatarea resurselor biologice ale statelor, subregiunea sau regiunea geografică respectivă pentru alimentarea cu pește a populației lor; statele riverane care nu-și pot stabili zone economice exclusive.
Proiectul prevede în esență că aceste state au dreptul să participe potrivit unei formule echitabile, la exploatarea unei părți corespunzătoare a resurselor biologice excedentare din zonele economice exclusive ale statelor din aceeași subregiune sau regiune, condițiile și modalitățile acestei participări urmând să se stabilească de către statele interesate prin acorduri între ele.
În zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral, se bucură în condițiile prevăzute de dispozițiile pertinente ale Convenției, de libertățile de navigație, de survol și de a pune cabluri și conducte submarine menționate în articolul 87, ca și libertatea de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional legate de exercitarea acestor libertăți și compatibile cu celelalte prevederi ale convenției, îndeosebi în cazul exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine.
Prevederile articolelor 88 – 115 ca și celelalte reguli permanente ale dreptului internațional se aplică zonei economice exclusive în măsura în care nu sunt incompatibili cu prezenta parte.
În exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce le revin, potrivit convenției, în zona economică exclusivă statele noi țin seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile statului riveran și vor respecta legile și reglementările adoptate de acesta în conformitate cu dispozițiile Convenției și în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu prezenta parte și celelalte reguli de drept internațional.
Din interpretarea acestui articol reiese că statele terțe au următoarele drepturi și obligații față de zonele economice exclusive ale mării:
libertatea de navigație pentru navele lor în apele zonei și de survol în spațiul aerian al zonei;
dreptul să desfășoare cercetări științifice în zonă cu obligația de a comunica statului riveran informațiile obținute și eșantionate, precum și să permită statului riveran să participe la activitatea de cercetare științifică (articolele 248- 249).
Ca obligații, statele terțe trebuie să respecte drepturile statului riveran în zona sa economică exclusivă a mării și legile și regulamentele sale.
„În cazul în care convenția nu atribuie drepturi și jurisdicție nici statului riveran, nici altor state în interiorul zonei economice exclusive și în care apare un conflict între interesele statului riveran și cele ale unuia sau mai multor state, acest conflict ca trebui să fie rezolvat pe bază echitabilă și ținând seama de toate circumstanțele pertinente, luând în considerare importanța pe care interesele în cauză le prezintă pentru părțile respective și pentru comunitatea internațională, în ansamblu.”
În zona economică exclusivă, statul riveran are dreptul exclusiv de a proceda la construirea și de a reglementa construirea, exploatarea și utilizarea de:
insule artificiale;
instalații și dispozitive utilizate în scopurile prevăzute de articolul 56 sau în alte scopuri economice;
instalații și lucrări care pot împiedica exercitarea drepturilor statului riveran în zonă.
Statul riveran are jurisdicție exclusivă asupra acestor insule artificiale, instalații și lucrări, inclusiv în materie de legi și reglementări vamale, fiscale, sanitare, de securitate și de imigrare.
Construirea acestor insule artificiale, instalații și lucrări trebuie să fie notificată în mod corespunzător, iar mijloacele permanente care le semnalizează prezența trebuie să fie menținute în stare de funcționare.
Toate instalațiile sau toate lucrările abandonate sau dezafectate trebuie să fie ridicate, în scopul de a se asigura securitatea navigației ținând seama de normele internaționale general acceptate și stabilite în această materie de către organizația internațională competentă. Se va proceda la îndepărtarea acestora ținându-se seama, în mod cuvenit și de pescuit, de protecția mediului marin și de drepturile și obligațiile celorlalte state. Se va face o publicitate adecvată în ceea ce privește poziția, dimensiunile și adâncimea elementelor care vor rămâne dintr-o instalație sau lucrare ce nu a fost complet ridicată.
Statul riveran poate, dacă ar fi necesar, să stabilească în jurul acestor insule artificiale, instalații sau lucrări de securitate de dimensiuni rezonabile, în care el va putea lua măsura corespunzătoare pentru a asigura securitatea atât a navigație, cât și a insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor.
Lățimea zonelor de securitate este stabilită de statul riveran, ținând seama de normele internaționale aplicabile. Aceste zone de securitate sunt concepute astfel încât să corespundă în mod convenabil naturii și funcțiilor insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor. Și ele nu pot depăși distanța de 500 de metri în jurul insulelor artificiale, instalațiilor și lucrărilor, măsurată pornind de la fiecare punct al marginii exterioare, cu excepția unei derogări autorizate de normele internaționale general acceptate sau recomandate de către organizația internațională competentă. Întinderea zonelor de securitate va fi notificată în mod corespunzător.
Toate navele trebuie să respecte aceste zone de securitate și să se conformeze normelor internaționale general acceptate privind navigația în vecinătatea insulelor artificiale, instalațiilor, lucrărilor și a zonelor de securitate.
Nu pot fi amplasate insule artificiale, instalații sau lucrări și nu pot fi stabilite zone de securitate în jurul lor, atunci când ar putea rezulta din aceasta o piedică în folosirea cărților de navigație recunoscute ca esențiale pentru navigația internațională.
Insulele artificiale, instalațiile și lucrările nu au statut de insule. Ele nu au mare teritorială care să le fie proprie, prezența lor nu are incidența asupra delimitării mării teritoriale, a zonei economice exclusiv sau a platoului continental.
Statutul fără litoral are dreptul de a participa pe baze echitabile, la explorarea unei părți corespunzătoare din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice ale statelor riverane din regiune sau subregiune ținând seama de factorii economici și geografici pertinenți ai statelor interesate și în conformitate cu prezentul articol și cu articolele 61 și 62.
Condițiile și modalitățile acestei participări vor fi stabilite prin acorduri bilaterale, subregionale sau regionale, ținând seama îndeosebi de:
necesitatea evitării oricăror efecte care ar aduce prejudicii comunităților de pescari sau industriei de pescuit a statelor riverane;
măsura în care statul fără litoral, conform prezentului articol, participă sau are dreptul de a participa, în virtutea acordurilor bilaterale, subregionale sau regionale existente, exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state riverane;
măsura în care alte state fără litoral sau state dezavantajate din punct de vedere geografic participă deja la exploatarea resurselor biologice ale zonei economice exclusive a statului riveran și necesitatea emiterii de a impune acelui stat riveran sau unei regiuni din acel stat o povară deosebit de grea;
nevoile alimentare ale populației din statele respective.
Atunci când capacitatea de pescuit a unui stat riveran se apropie de nivelul care i-ar permite să exploateze întregul volum al capturilor autorizate ale resurselor biologice din zona sa economică exclusivă, acest stat și celelalte state interesate vor coopera în vederea încheierii de aranjamente echitabile, bilaterale, subregionale sau regionale care să pennită statelor în curs de dezvoltare fără litoral din aceeași regiune, subregiune să participe la exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale statelor riverane din subregiune sau regiune după cum va fi cazul, ținând seama de împrejurări și în condiții satisfăcătoare pentru toate părțile. În aplicarea prezentei dispoziții se va ține seama, de asemenea de factorii menționați la paragraful 2.
Statele dezvoltate fără litoral nu au dreptul să participe la explorarea resurselor biologice, în virtutea prezentului articol, decât în zonele exclusive ale statelor riverane dezvoltate din aceeași regiune sau subregiune și ținând seama de măsura în care statul riveran, permițând altor state accesul la resursele biologice din zona sa economică exclusivă, a luat în considerare necesitatea de a reduce la minimum efectele care ar aduce prejudicii comunităților de pescari, ca și perturbările economice în statele ai căror cetățeni practică în mod obișnuit pescuitul în zonă.
Prevederile de mai sus se aplică fără a se aduce atingere eventualelor aranjamente încheiate în subregiuni și regiunile în care statele riverane pot acorda statelor fără litoral din aceeași subregiune sau regiune drepturi egale sau preferențiale pentru exploatarea resurselor biologice din zona lor economică exclusivă.
Statele dezavantajate din punct de vedere geografic au dreptul să participe, pe baze echitabile, la expoatarea unei părți corespunzătoare din excedentul resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale statelor riverane din aceeași regiune sau subregiune, ținând seama de caracteristicile economice și geografice pertinente ale tuturor statelor interesate și în conformitate cu prezentul articol și cu articolele 61 și 62.
Pentru scopurile acestei părți a convenției, prin expresia state dezavantajate din punct de vedere geografic se înțelege, statele riverane, inclusiv statele riverane la o mare închisă sau semi-închisă pe care situația lor geografică le face să depindă de expoatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state din regiune sau subregiune, pentru o aprovizionare suficientă de pește distinctă nevoilor alimentare ale populației lor sau ale unei părți din populație, precum statele riverane care nu pot pretinde o zonă economică exclusivă proprie.
Condițiile și modalitățile acestei participări, vor fi stabilite, de către statele interesate, prin acorduri bilaterale, subregionale sau regionale, ținând seama, îndeosebi, de:
necesitatea evitării oricăror efecte care ar aduce prejudicii comunităților de pescari sau industriei de pescuit a statelor riverane;
măsura în care statul dezavantajat din punct de vedere geografic, conform prezentului articol, participă sau are dreptul de a participa în virtutea acordurilor bilaterale subregioale sau regionale existente, la exploatarea resurselor biologice ale zonelor economice exclusive ale altor state riverane;
măsura în care alte state dezavantajate din punct de vedere geografic și state fără litoral participă deja la exploatarea resurselor biologice ale zonei economice exclusive a statului riveran și necesitatea de a evita să se impună acelui stat riveran sau unei regiuni din acel stat o povară deosebit de grea;
nevoile alimentare al populației statelor respective;
Atunci când capacitatea de pescuit a unui stat riveran se apropie de nivelul care i-ar permite să exploateze întregul volum al capturilor autorizate ale resurselor biologice din zona sa economică exclusivă, acest stat și celelalte state interesate vor coopera în vederea încheierii de aranjamente echitabile, bilaterale, regionale sau subregionale, care să permită statelor în curs de dezvoltare dezavantajate din punct de vedere geografic din aceeași regiune sau subregiune să participe la exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive ale statelor riverane din regiune sau subregiune, după cum va fi cazul, ținând seama de împrejurări și condiții satisfăcătoare pentru toate părțile. În aplicarea prezentei dispoziții se va ține seama, de asemenea, de factorii menționați la paragraful 3.
Statele dezvoltate, dezavantajate din punct de vedere geografic nu are dreptul să participe la exploatarea resurselor biologice, în virtutea prezentului articol, decât în zonele economice exclusive ale statelor riverane dezvoltate din aceeași regiune sau subregiune, ținând seama de măsura în care statul riveran, permițând altor state accesul la resursele biologice din zona sa economică exclusivă, a luat în considerare necesitatea de a reduce la minimum, efectele care ar aduce prejudicii comunităților de pescari.
Prevederile de mai sus se aplică fără a aduce atingere eventualelor aranjamente încheiate în regiunile sau subregiunile în care statele riverane pot acorda statelor dezavantajate din punct de vedere geografic din aceeași regiune sau subregiune drepturi egale sau preferențiale pentru explorarea resurselor biologice din zona lor economică exclusivă.
Asigurarea respectării legilor și a reglementărilor statului riveran
În exercitarea drepturilor sale riverane de explorare și exploatare, conservare și gestionare a resurselor biologice din zona economică exclusivă, statul riveran poate lua unele măsuri, inclusiv abordarea, inspectarea, sechestrarea și urmărirea judiciară, după cum va fi necesar pentru asigurarea respectării legilor și a regulamentelor pe care le-a adoptat potrivit prezentei convenții.
Nava reținută și echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea unei cauțiuni sau a unei garanții corespunzătoare.
Sancțiunile prevăzute de statul riveran pentru încălcarea legilor și a regulamentelor în materie de pescuit în zona economică exclusivă nu pot cuprinde pedeapsa cu închisoarea, în afară doar de cazul în care statele interesate convin altfel, și nici o altă pedeapsă corporală.
În caz de reținere sau de imobilizare a unei nave străine, statul riveran va notifica fără întârziere statul pavilionului, pe căi adecvate, măsurile luate, precum și sancțiunile pronunțate în consecință.
4.2.3. Regimul juridic comun tuturor categoriilor de resurse biologice din zona economică exclusivă
Resursele biologice ale zonei economice exclusive, reprezentând un segment al resurselor biologice al oceanului planetar, după cum este și firesc se exploatează în consens cu nevoia consemnării acestora, inclusiv printr-o explorale rațională.
Zona economică exclusivă fiind o creație postbelică a dreptului maritim instituită la insistențele justificate ale țărilor riverane, implicit, și cu dreptul de a dispune de resursele sale biologice, în limitele Convenției, constituie un atribut exclusiv al acelorași state.
Pentru armonizarea intereselor statelor riverane cu cele ale colectivității internaționale, statele în cauză sunt obligate să coopereze, cu organizațiile internaționale, regionale, subregionale sau mondiale și să stabilească volumul anual al capturilor, ținând cont de toate aspectele specifice pentru o exploatare rațională.
În baza volumului anual de capturi determinat, statele riverane vor promova activități de exploatare a resurselor biologice din zonele lor exclusive și vor determina capacitățile proprii de exploatare.
Dacă, capacitățile de exploatare ale statelor riverane sunt inferioare volumurilor anuale totale autorizate, ele sunt obligate, ca prin acorduri sau alte aranjamente internaționale, să permită exploatarea excedentului de către alte state, prioritare fiind statele fără litoral și cele dezavantajate din punct de vedere geografic.
În interesul prevederilor Convenției, statele dezavantajate din punct de vedere geografic sunt statele care, deși sunt riverane la un spațiu marin, totuși din cauza pozițiilor lor geografice nu pot beneficia de zone economice exclusive, sau, chiar dacă au asemenea zone, resursele zonelor în cauză sunt insuficiente pentru aprovizionarea cu pește în cuantumul nevoilor curente ale populațiilor și, în consecință sunt dependente de resursele din zonele economice exclusive ale altor state.
Accesul la exploatarea excedentului volumului anual autorizat va fi stabilit de către statele riverane, ținând cont de toți factorii care concură deopotrivă atât pentru protejarea intereselor statelor riverane în cauză, cât și pentru îndestularea cerințelor celorlalte state din zonă.
Astfel, vor fi avute în vedere elemente precum locul pe care-1 reprezintă aceste resurse în economiile statelor riverane și în ierarhia intereselor lor naționale, nevoile de asemenea resurse ale statelor în curs de dezvoltare din acea regiune sau subregiune, precum și necesitatea de a se reduce la minimum perturbațiile economice în economiile statelor, ai căror cetățeni practică, în mod obișnuit, pescuitul în asemenea zone sau care au contribuit substanțial la cercetarea și identificarea stocurilor.
Pentru a fi asigurată garantarea respectării măsurilor de conservare a resurselor biologice din zonă, statele riverane, în consens cu prevederile Convenției, emit o serie de legi și reglementări, a căror respectare este obligatorie pentru toți utilizatorii care au sediul sau sunt de naționalitatea statelor terțe, autorizate să exploateze din excedentul volumului autorizat. Reglementările în cauză privesc aspecte legate de modul de eliberare a permiselor de pescuit, plata taxelor compensatorii, categoriile de specii și volumul autorizat a se exploata, campaniile și zonele de pescuit, mărimea numărului instrumentelor și numărul navelor de pescuit, care pot fi utilizate, vârsta și mărimea peștilor și a altor specii care pot fi pescuite, transmiterea informațiilor legate de statistici legate de capturi și pozițiile navelor în zonă, executarea cu controlul și autorizarea statului riveran a unor programe de cercetare din domeniul pescuitului, obligativitatea acceptării pe navele lor a unor observatori ai statului riveran, obligativitatea descărcării tuturor capturilor sale, a unei părți din capturile navelor în porturile statului riveran, măsuri de executare și alte măsuri.
Reglementările adoptate de către statele riverane cu privire la exploatarea resurselor biologice au în vedere, în aceeași măsură, nu numai dispozițiile prevăzute de Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, din 1982, ci și alte reglementări în materie, cu vocație universală sau regională. Pentru a fi cunoscute, statele riverane notifică legile și reglementările adoptate în acest domeniu.
Statele fără litoral și cele dezavantajate din punct de vedere geografic la exploatarea excedentului volumului autorizat de către statele riverane se face pe bază de acorduri bilaterale, subregionale sau regionale, în care sunt detaliate condițiile și modalitățile participării la exploatare.
Asemenea condiții și modalități privesc aspecte legate de necesitatea evitării unor efecte, care ar prejudicia interesele comunităților de pescari sau ale industriei de pescuit a statelor riverane, de evitarea unei poveri suplimentare atunci, când deja, la exploatarea resurselor biologice din zona exclusivă a statului riveran participă alte state fără litoral sau dezavantajate din punct de vedere geografic și în ce măsură asemenea participări ale statelor terțe se înscriu în nevoile alimentare ale populației lor.
Convenția recomandă statelor riverane să accepte participarea la exploatarea excedentului volumului autorizat de către acestea, a statelor în curs de dezvoltare fără litoral din aceeași regiune sau subregiune, pe bază de acorduri bilaterale, subregionale sau regionale și în situațiile în care, capacitățile de pescuit ale statelor riverane se apropie de nivelul care le permite să exploateze integral volumul capturilor autorizate.
Statele dezvoltate fără litoral, în comparație cu cele în curs de dezvoltare beneficiază de un drept restrâns de participare la exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive, în sensul că, un asemenea drept le este aplicabil numai în zonele economice exclusive ale statelor riverane dezvoltate din aceeași regiune sau subregiune și numai în situațiile în care o asemenea participare nu ar prejudicia interesele comunităților de pescari și ale statelor ai căror cetățeni desfășoară obișnuit activități în acele zone.
Rațiunea acordării unor asemenea drepturi prioritare pentru statele în curs de dezvoltare fără litoral și pentru dezavantajate din punct de vedere geografic, în domeniul exploatării resurselor biologice din zonele economice exclusive, se fundamentează pe existența unor asemenea priorități și în alte spații ale oceanului planetar, precum Zona Internațională a teritoriilor submarine, în care resursele sale sunt bunuri exclusive ale întregii umanități, iar, din profiturile rezultate în urma exploatării lor, cu prioritate, beneficiază statele în curs de dezvoltare.
4.2.4. Regimul juridic specific anumitor categorii și specii de resurse biologice
Resursele biologice ale zonei economice exclusive care se bucură de un regim juridic special sunt cele care, din cauza cantității reduse în care se găsesc precum și a condițiilor speciale în care se reproduc, impun o protecție suplimentată în ceea ce privește exploatarea lor. Din asemenea categorii de resurse, fac parte marii migratori, mamiferele marine, stocurile de pești anadromi și speciile catadrome.
Deoarece marii migratori se deplasează atât înăuntru, cât și în afara zonei economice exclusive, atât statele riverane, cât și celelalte state, ai căror cetățeni practică pescuitul în acea regiune, sunt chemate să coopereze direct sau prin intermediul organizațiilor subregionale sau internaționale, pentru a asigura conservarea acestor specii și pentru a promova un pescuit optim.
Convenția recomandă statelor riverane și celorlalte state care practică pescuitul în acea regiune să coopereze inclusiv în direcția constituirii unor organizații regionale specializate, atunci când asemenea organizații nu există și să participe la lucrările lor.
De protecție specială beneficiază și mamiferele marine în sensul că sunt date în competența statelor riverane drepturi nelimitate în ceea ce privește interzicerea sau fixarea cantităților de exploatat pentru asemenea specii marine. Aceleași componențe sunt date și organizațiilor internaționale din domeniu și se recomandă statelor de a coopera în această direcție atât direct, cât și prin intermediul organizațiilor internaționale.
Cooperarea statelor riverane cu statele terțe, ai căror cetățeni practică pescuitul în zonă precum și cu organizațiile internaționale, vizează, pe de o parte adoptarea unor reglementări care să ducă la protejarea mamiferelor marine, iar pe de altă parte, la realizarea unui control efectiv asupra modului în care se face exploatarea.
De o atenție deosebită se bucură balenele, pentru care existau deja la data adoptării Convenției, reglementări restrictive.
Prevederile Convenției se referă și la stocurile de pești anadromi pentru care statele, în ale căror cursuri de apă se reproduc, poartă o răspundere principală.
Pentru garantarea conservării stocurilor de pești anadromi statele riverane sunt obligate să adopte o serie de reglementări, prin care sunt fixate condițiile și limitele în care se pot exploata în zonele lor exclusive asemenea resurse, reglementări care să țină cont și de evitarea eventualelor perturbări economice pentru celelalte state din zonă.
Prin asemenea reglementări, statele riverane, în ale căror cursuri de apă se reproduc stocurile de pești anadromi, vor fixa volumul total fixat autorizat al unor asemenea capturi, precum și perioadele de prohibiție. Tot în scopul conservării unor asemenea stocuri se vor realiza înțelegeri între toate statele care practică pescuitul în afara limitelor exterioare ale zonelor economice exclusive, în care se vor prevede modalitățile și condițiile de exploatare pentru a nu fi afectate interesele statelor de origine, precum și cerințele de conservare a unor asemenea resurse.
Între statele de origine și statele terțe care exploatează asemenea specii se vor realiza înțelegeri, inclusiv cu privire la evitarea perturbațiilor economice în dauna celor din urmă, precum și pentru reînnoirea unor asemenea stocuri, cu contribuția bănească a statelor în zonă.
În schimbul unor asemenea contribuții bănești la reînnoirea stocurilor de pești anadromi, statele în cauză vor beneficia de prioritate în exploatarea lor.
Cooperarea în direcția protejării de pești anadromi va fi realizată și în situațiile în care stocurile de pești anadromi migrează sau traversează zonele economice exclusive ale altor state riverane. Cooperarea se va materializa în acorduri bilaterale sau multilaterale prin care se vor reglementa toate aspectele legate de exploatarea și conservarea unor asemenea stocuri.
La realizarea unor asemenea aranjamente, o contribuție de seamă o au și organizațiile regionale din domeniu, care sunt abilitate să vegheze la punerea în aplicare și respectarea prevederilor Convenției.
Tot în ideea conservării și explorării raționale a speciilor marine, care reclamă atenție deosebită, Convenția acordă un regim special și speciilor catadrome sporind astfel responsabilitățile sporite pentru gestionarea lor în sarcina statelor riverane în apele cărora speciile în cauză își petrec cea mai mare parte a existenței lor.
Exploatarea speciilor catadrome se poate face numai în interiorul limitei exterioare a zonei economice exclusive, ținând cont de prevederile Convenției și de reglementările interne ale statelor riverane în cauză.
Situațiile de migrare a speciilor catadrome în zone economice exclusive ale altor state din aceeași regiune fac obiectul unor înțelegeri între statul riveran, în apele căruia speciile catadrome își petrec cea mai mare parte a existenței lor și statele, în ale căror zone economice migrează, înțelegeri care vor fi stipulate condițiile și modalitățile în care speciile în cauză se vor exploata, ținând cont de nevoia de a le fi garantată conservarea.
În aplicarea prevederilor Convenției cu privire la asemenea stocuri de pești și specii care reclamă o atenție deosebită statele-părți la Convenție au procedat deja la realizarea unor acorduri multilaterale, precum Acordul din 1995, semnat sub auspiciile Conferinței Națiunilor Unite, cu privire la resursele globale de pești și ale peștilor migratori.
Prevederile referitoare la asemenea categorii de specii, evidențiate în capitolul care privește exploatarea și explorarea resurselor mării libere, inclusiv mecanismele de conservare, sunt aplicabile și pentru resursele zonei economice exclusive.
4.2.5. Explorarea și exploatarea stocurilor de pește aflate în zonele economice exclusive ale mai multor state riverane sau situate în zona economică exclusivă, cât și într-un sector adiacent zonei
Situarea anumitor stocuri de pești sau stocuri de specii înrudite, în zonele economice exclusive ale mai multor state riverane, impune realizarea unor înțelegeri între statele în cauză, cu privire la exploatarea, explorarea și conservarea acestor resurse. Înțelegerile pot fi realizate fie direct, fie prin intermediul organizațiilor subregionale sau regionale din domeniu.
Aceleași stocuri de pește sau stocuri de specii înrudite pot exista și în spațiul marin de interferență între zona economică exclusivă și un sector adiacent acestei zone și drept urmare, și cu privire la explorarea, exploatarea și conservarea acestor resurse, trebuie să se realizeze înțelegeri între statele riverane și statele care exploatează asemenea stocuri. Și în această situație, înțelegerile se pot realiza direct sau prin intermediul organizațiilor regionale sau subregionale maritime.
Perfectarea unei înțelegeri între statele riverane sau între acestea și terte state, care pescuiesc în sectoarele adiacente zonelor economice exclusive privește pe de o parte, volumul maxim de asemenea resurse ce minează a fi exploatat în categoriile de specii supuse protejări, iar pe de altă parte, și cotele părții din volumul maxim de exploatat, ce revin statelor în cauză.
4.2.6. Conservarea resurselor zonei economice exclusive
Atât în ceea ce privește volumul cât și categoriile de specii, statele riverane, în cooperare cu organizațiile maritime subregionale, regionale și internaționale adoptă cele mai adecvate măsuri pentru conservarea și gestionarea resurselor lor biologice din zonele economice exclusive. În acest sens, în baza datelor științifice de care dispun statele riverane stabilesc volumul autorizat al capturilor, ținând cont de obligația de a nu fi periclitate resursele zonei prin supraexploatare.
Măsurile adoptate de către statele riverane, după caz, privesc fie menținerea stocurilor de specii exploatate la nivelurile care să asigure un randament constant la exploatare, fie restabilirea lor la nivelurile avute inițial.
Cu ocazia stabilirii volumului autorizat al capturilor, vor fi avuți în vedere și cei mai reprezentativi factori, precum factorii ecologici, economici și de asigurare a nevoilor economice ale comunităților sau colectivităților riverane care trăiesc din pescuit, și nevoile speciale ale țărilor în curs de dezvoltare. În aceeași idee, se va ține seamă și de metodele și de tehnologiile moderne, utilizate în materie de pescuit și de interdependența stocurilor de resurse din zonă.
În cadrul procesului de stabilire a capturilor, sunt avute în vedere și efectele pe care acestea le produc asupra existenței și dezvoltării speciilor înrudite cu cele exploatate sau dependente de acestea.
Pentru a fi cunoscute activitățile din domeniul pescuitului, atât Convenția din 1982, cât și alte reglementări, inclusiv cele cu vocație regională, este asigurată publicitatea datelor referitoare la volumul și diversitatea speciilor, precum și obligațiile pe care le au utilizatorii în consens cu prevederile sistemului internațional al pescuitului. Informatizarea și publicitatea se realizează cu concursul organizațiilor internaționale din domeniu.
Atribuției din domeniul conservării resurselor biologice ale zonei economice exclusive aparțin deopotrivă, atât statelor riverane și statelor ai căror utilizatori desfășoară activități în acest spațiu, cât și organizațiilor internaționale, regionale și subregionale din acest domeniu.
Din rândul organizațiilor internaționale ce dețin un loc substanțial în cadrul procesului de conservare a resurselor biologice, ale zonei economice exclusive, ca de altfel pentru întregul spațiu marin, un rol aparte îl ocupă Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură care, nu numai că, prin programele adoptate participă efectiv la realizarea acestui deziderat, ci și facilitează cunoașterea pe fiecare etapă a volumului existent a modului cum sunt dispuse, inclusiv pe specii, contribuind astfel atât la protecția și conservarea acestora cât și la valorificarea lor rațională.
Conservarea resurselor biologice ale zonei economice exclusive, ca de altfel și ale întregii planete se încadrează în strategia mondială a conservării naturii ce face obiectul programului U.I.C.M. și a Cartei Mondiale a Naturii, adoptate de Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluția nr. 37 (7) din 28 octombrie 1982. În strategia și Carta amintită sunt stabilite principiile pe care trebuie să se fundamenteze măsurile ce vor adoptate pentru conservarea resurselor naturii.
În cadrul Convenției de la Montego Bay din 1982 asupra dreptului mării, a reglementat această problemă a conservării resurselor biologice ale zonei economice exclusive.
„Statul riveran stabilește volumul autorizat al capturilor în ce privește resursele biologice în zona sa economică exclusivă.
Ținând seama de datele științifice cele mai sigure de care dispune statul riveran va lua măsuri adecvate de conservare și de gestiune astfel încât menținerea resurselor biologice ale zonei sale economice exclusive să nu fie periclitate de supraexploatare. Statul riveran și după caz, organizațiile internaționale competente subregionale, regionale sau mondiale vor coopera în acest scop.
Aceste măsuri vor urmări să asigure menținerea sau restabilirea stocurilor de specii exploatate la nivelurile care să asigure randamentul constant cel mai ridicat posibil, ținând seama de factorii ecologici și economici pertinenți, inclusiv nevoile economice ale comunităților riverane care trăiesc din pescuit și nevoile speciale ale țărilor în curs de dezvoltare și ținând seama de metodele în materie de pescuit, de interdependența stocurilor și de orice norme minime internaționale general recomandate pe plan subregional, regional sau mondial.
Adoptând asemenea măsuri, statul riveran ia în considerare efectele lor asupra speciilor înrudite cu speciile exploatate sau dependente de acestea pentru a menține sau restabili stocurile acestor specii înrudite sau dependente la nivelurile la care reproducerea lor să nu fíe serios pusă în pericol.
Informațiile științifice disponibile, statisticile referitoare la capturi și eforturi de pescuit și celelalte date privind conservarea stocurilor de pește vor fi difuzate și schimbate la intervale regulate, prin intermediul organizațiilor internaționale competente subregionale, regionale sau mondiale, după caz, cu participarea tuturor statelor interesate, în special a celor ai căror cetățeni sunt autorizați să pescuiască în zona economică exclusivă.
În cadrul lucrărilor Conferinței, state precum Australia și Noua Zeelandă a formulat o serie de propuneri în acest domeniu, din rândul cărora cele mai selective se referă la obligația stabilirii randamentului maxim posibil al resurselor halieutice, precum și de a fi adoptate cele mai eficace măsuri de consemnare a resurselor acestora.
Măsurile de conservare se adoptă în funcție de situațiile concrete ale speciilor din acest habitat, pe baza datelor științifice deținute, ținându-se cont să nu îngreuneze exploatarea altor specii care nu sunt supuse unui asemenea regim.
De la obligația respectării măsuri adoptate pentru conservarea resurselor biologice ale zonei economice nu pot fi exceptate vreunele state, iar statele riverane nu sunt scutite de răspunderile care le revin pentru neadoptarea unor asemenea măsuri, pentru simplu fapt că nu sunt în posesia datelor științifice pertinente.
În condițiile în care obligații similare le revin și organizațiilor internaționale din acest domeniu, statele sunt obligate să coopereze cu acestea, să intre în posesia informațiilor de care au nevoie și împreună cu organizațiile internaționale să adopte cele mai eficiente măsuri pentru conservarea resurselor biologice din spațiul marin asupra căruia și-a extins jurisdicția națională.
În aceeași idee, statele riverane din zonă ale căror zone economice exclusive se învecinează, au obligația să coopereze în direcția conservării resurselor biologice din aceste zone, inclusiv pentru protejarea speciilor rare cât și a celor migratoare.
În susținerea măsurilor din domeniul conservării resurselor biologice ale zonei economice exclusive, un rol de seamă îl dețin și normele de drept precum și procedurile adoptate pentru prevenirea și reducerea cauzelor care pot dăuna habitatului în care trăiesc și se dezvoltă speciile marine.
4.3. PLATOUL CONTINENTAL
Platoul continental, ca instituție a dreptului mării a apărut după cel de-al doilea război mondial.
Deși instituția platoului continental era deja definită de Convenția de la Geneva asupra dreptului mării, din 1958, totuși s-a impus o nouă redefinire deoarece inițial au existat multe neclarități cu privire la stabilirea cu exactitate a limitei sale exterioare lucru realizat de Convenția de la Montego Bay din 1982.
Proiectul noii convenții, urmărind să înlăture dificultățile care au luat naștere în legătură cu limita exterioară cuprinsă în definiția juridică a platoului continental, ia în considerare elemente geologice și geografice ale platoului, stabilind două modalități de măsurare a lățimii acestuia: limita externă a taluzului continental (definit ca prelungirea în imersiune a masei terestre a statului riveran), limită ce nu poate depăși 350 mile de la linia de bază de la care este măsurată marea teritorială; sau 200 de mile marine măsurate de la liniile de bază, dacă taluzul se găsește la o distanță inferioară acesteia. Pentru exploatarea resurselor nebiologice dintr-un platou continental care depășește distanțe de 200 de mile de la liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială, statul riveran ar urma să plătească contribuții, în bani sau în natură, organizației internaționale ( Autoritatea Internațională pentru teritoriile submarine) a cărei înființare este prevăzută în proiect.
Așadar, platoul continental constă în fundul mării și în subsolul zonelor marine, adiacente mării teritoriale, pe toată întinderea prelungirii naturale a teritoriului terestru al unui stat, până la limita exterioară a marginii continentelor sau până la o distanță de maximum 200 de mile, de la linia de bază a mării teritoriale, atunci când limita exterioară a marginii continentale este stabilită la o distanță inferioară. Rezultă că platoul continental este prelungirea sub apă a masei terestre a statului riveran, constituită din fundul mării, panta și povârnișul și subsolul acestora, în limitele prevăzute de Convenție.
Ca și celelalte zone maritime cu regim special și instituția platoului continental este o creație a dreptului internațional postbelic, generată de tendințele unor state riverane posesoare a unor tehnologii adecvate de a-și extinde drepturile de jurisdicție și control asupra solului și subsolului, fundurilor marine situate în vecinătatea litoralului lor pentru a le explora și exploata bogățiile.
Procesul extinderii asupra acestor spații a fost generat de Declarația președintelui S.U.A., H. Truman, din 28 septembrie 1945, prin care a fost revendicat acest spațiu și recunoscută expres libertatea de circulație în apele de suprafață.
Inițiativa Statelor Unite a fost urmată de mai multe state printre care Argentina, Brazilia, India, Australia, Arabia Saudită și altele, astfel că într-un interval relativ scurt de timp, recunoașterea unor drepturi suverane asupra exploatării resurselor platoului continental a dobândit valoarea unei norme cutumiare, Convenția de la Geneva din 1958 asupra platoului continental consacrată pe cale convențională, acest nou spațiu marin, cu un regim juridic similar aceluia propus inițial prin Declarația americană din 1945.
Platoul continental sau „platforma continentală” reprezintă din punct de vedere geologic, prelungirea naturală a țărmului, care coboară în pantă ușoară sub apele mării, până la marginea continentală, unde marea nu atinge, de regulă, adâncimi mai mari de 150 – 200 m, după care începe talazul continental abrupt spre marile adâncimi ale mărilor și oceanelor.
Platoul continental astfel definit are, de-a lungul țărmurilor continentale și insulelor, lățimi extrem de diferite: de la sute de kilometri în larg, până la doar unu sau doi kilometri. El poate chiar să nu existe din punct de vedere geologic (cum este de exemplu, țărmul vestic al insulei Corsica ori Alpii maritimi).
La Conferința de la Geneva asupra dreptului mării din 1958 a fost adoptată, pe baza proiectului alcătuit de comisia de Drept Internațional a O.N.U., o convenție cu privire la platoul continental.
Dispozițiile mai importante ale convenției privesc următoarele probleme.
definiția juridică a platoului continental (articolul 1), în sensul că acesta reprezintă fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente, situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 m, sau dincolo de această limită până la punctul unde adâncimea apelor permite exploatarea resurselor acestei regiuni.
natura dreptului statului riveran asupra platoului continental, declară drepturi suverane și exclusive (articolul 2), în sensul că dacă statul riveran nu poate întreprinde asemenea activități fără consimțământul expres al statului riveran, aceste drepturi sunt independente de cooperația efectivă sau fictivă ca și de orice proclamație expresă;
obiectul drepturilor statului riveran, precizându-se (în articolul 2) că resursele naturale ale platoului continental pe care statul riveran are dreptul să le exploateze sunt atât cele de origine minerală cât și organismele vii, care își păstrează în mod constant contactul fizic cu fundul mării;
asigurarea respectări libertăți mării, prevăzându-se (în articolul 3 ) că drepturile statului riveran asupra platoului continental nu aduc atingeri regimului juridic al apelor de deasupra platoului și nici al spațiului aerian, permițându-se construirea de instalații (înconjurate de zone de securitate până la o distanță 500 metri), dar nu în locuri care ar putea stingheri utilizarea normală a cutelor maritime indispensabile navigației maritime internaționale.
Reglementarea dată de Convenția de la Geneva din 1958 ridica la rândul ei unele probleme cu privire la platoul continental, delimitării platoului adiacent statelor cu coaste față în față și cu coaste limitrofe. Textul respectiv de la articolul 6 indică linia echidistanței ca principiu aplicabil dacă statele nu stabilesc altă delimitare prin acordul dintre ele și dacă în cazul coastelor opuse, linia echidistantă în circumstanțe speciale nu reclamă o altă delimitare.
Aplicarea principiului echidistanței (al distanței egale de la punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care este măsurată lățimea mării teritoriale) fără a ține seama de de configurarea platoului și alte împrejurări speciale s-a dovedit ca ducând la soluții inechitabile. De aceea, Curtea Internațională de Justiție, în diferendul privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului, a subliniat rolul determinant al acordului dintre părți și pluralitatea metodelor geometrice aplicabile luând în considerare toate circumstanțele existente în așa fel încât să se ajungă la o delimitare echitabilă.
Convenția asupra Dreptului Mării din 1982 conține o definiție (delimitare) juridică a platoului continental, utilizând criterii mai precise decât acelea cuprinse în convenția din 1958. Această definiție delimitată are în vedere, o limită minimă și una maxima pentru platoul continental utilizând criterii uneori independente, în raport cu structura geologică a acestui spațiu.
În lumina unei limite minime, convenția definește platoul continental ca fiind „Solul și subsolul spațiilor submarine care se întinde, dincolo de limita exterioaiă a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului continental sau până la o distanță de 200 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, acolo unde linia exterioară a talazului continental nu ajunge până la o asemenea distanță.”
Limita maximă a platoului continental, pentru cazurile în care prelungirea naturală a taluzului continental se întinde pe o distanțe foarte mari, sub apele mării, este stabilită la cel mult 350 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriile sau până la 100 de mile de la punctul unde adâncimea apei atinge 2500 de metri.
Tot în legătură cu limitele acestui spațiu, convenția din 1982 stabilește că delimitarea platoului continental între state vecine sau ale căror țărmuri sunt situate față în față, se face prin acordul părților care urmează să ajungă la o „soluție echitabilă”, în temeiul dreptului internațional.
Delimitarea platoului continental între state ale căror țărmuri sunt limitrofe sau situate față în față se efectuează prin acord între ele, potrivit dreptului internațional așa cum este indicat în articolul 38 al statutului Curții Internaționale de Justiție, astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă.
Dacă nu se ajunge la un acord într-un termen rezonabil, statele interesate
vor recurge la procedurile prevăzute în partea a 15-a.
Până la încheierea acordului menționat la paragraful 1, statele interesate, într-un spirit de înțelegere și colaborare vor face tot posibilul pentru a încheia aranjamente practice provizorii și pentru a nu compromite sau împiedica în timpul acestei perioade de tranziție, încheierea acordului definitiv de aranjamentele provizorii prejudiciază delimitaiea finală.
Dacă există un acord în vigoare între statele interesate, problemele referitoare la delimitarea platoului continental vor fi soluționate potrivit dispozițiilor acelui acord.
O problemă aparte o constituie cea a hărților maritime și a listelor de coordonate geografice.
Sub rezerva prezentei părți, limitele exterioare ale platoului continental și liniile de delimitare trasate conform articolului 83 voi fi indicate pe hărți maritime la o scală corespunzătoare, pentru a le determina amplasarea. La nevoie trasarea liniilor exterioare sau a liniilor de delimitate poate fi înlocuită cu liste de coordonate geografice a unor hărți cu precizarea sistemului geodezic utilizat.
Statul riveran va asigura publicitatea corespunzătoare hărților sau listelor de coordonate geografice și va depune un exemplar din acestea la secretariatul general al Organizațiilor Națiunilor Unite, iar în cazul celor care indică amplasarea limitei exterioare a platoului continental la secretarul general al autorității.
Deși instituția platoului continental era deja definită de Convenția de la Geneva din 1958, asupra Dreptului Mării, totuși s-a impus o nouă redefinire deoarece în definiția inițială, există multe neclarități cu privire la stabilirea cu exactitate a limitei sale exterioare. Din aceste considerente, în proiectul Convenției de la Montego Bay, din 1982, asupra Dreptului Mării a fost redefinit juridic platoul continental, inclusiv cu privire la limita exterioară, atunci când o margine continentală se întinde de dincolo de 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale.
4.3.1. Regimul juridic al explorării și exploatării resurselor platoului continental
În desfășurarea activităților de explorare și exploatate a resurselor platoului continental trebuie ținut cont și de regimul juridic al resurselor situate în apele de deasupra platoului, inclusiv de speciile sedentare.
În abordarea aceleași problematici, trebuie avute în vedere prevederile Convenției, separat, cu privire la regimul juridic al resurselor platoului continental care se întinde până la limita de 200 de mile marine de la linia de bază a mării teritoriale și separat pentru resursele ce se găsesc în același spațiu marin situat dincolo de această limită.
Privitor la primul aspect, sunt considerate resurse ale platoului continental atât resursele minerale și alte resurse nebiologice ale fundului mării și subsolului acesteia, cât și organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismele, în stadiul în care pot fi pescuite, sunt fie imobile pe fundul mării sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa altfel decât dacă rămân în mod constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.
Includerea în categoria resurselor aparținătoare platoului continental și a resurselor biologice sedentare care rămân constant în contact cu fundul mării sau cu subsolul acesteia este deosebit de relevantă pentru statele riverane în sensul că regimul juridic al acestora diferă substanțial de cel al resurselor biologice care aparțin zonei economice exclusive. Astfel, spre deosebire de resursele zonei economice exclusive, care, pot fi exploatate numai într-un regim restrictiv, care să nu afecteze epuizarea acestora, resurselor platoului continental nu le sunt stipulate asemenea restricții.
Totuși, dacă ne referim în exclusivitate la resursele biologice sedentare de pe fundul mării și în subsolul ei, chiar dacă nu există prevederi exprese în Convenție cu privire la optimizarea exploatărilor, exploatarea trebuie să se facă în consens cu dispozițiile specifice celorlalte resurse biologice de a nu le fi afectată conservarea.
Regimul juridic al resurselor platoului continental, privit din punct de vedere al localizării lor, în acest spațiu, este diferit și se raportează la locul unde sunt situate în raport cu limita exterioară de 200 de mile a platoului.
Asupra resurselor platoului continental, situate până la limita sa exterioară de 200 mile maxime, indiferent de faptul dacă constă în resurse minerale și alte resurse nebiologice sau în organisme vii, care aparțin speciilor sedentare, statele riverane exercită drepturi suverane exclusive.
Asemenea drepturi aparțin, în exclusive statelor riverane, indiferent de faptul dacă le exercită sau nu efectiv sau dacă au adoptat declarații exprese cu privire la un asemenea spațiu.
Fără a exista acordul statului riveran, resursele platoului său continental nu pot fi exploatate de către vreun alt stat, rezultând deci că statul riveran deține un drept exclusiv asupra resurselor sale din acest spațiu, drepturi care nu dețin de existența unei operații efective sau fictive a statului în cauză și nici de vreo declarație expresă.
În contextul unor asemenea prevederi statele terțe pot exploata resursele platoului continental numai în condițiile existenței unei autorizații emise de către statele riverane, în care sunt stipulate întinderea competențelor acestora, precum și obligațiile pe care le au.
Pentru exploatarea resurselor nebiologice ale platoului continental situată în acest spațiu marin, dincolo de 200 mile marine de la linia de bază a mării
teritoriale, statele riverane vor plăti anual Autorității Internaționale a spațiilor submarine, contribuții stabilite de către Autoritate, pe baza unor criterii de împărțire echitabilă, avându-se în vedere interesele și nevoile statelor în curs de dezvoltare, în mod deosebit ale celor mai puțin evoluate sau cele care au ieșire la mare. Asemenea contribuții se raportează la totalul producției rezultate într-un anumit loc de exploatare după primii cinci ani de activitate și se percepe, începând cu cel de-al șaselea an într-un procent de 1% din volumul producției. Procentul de 1% stabilit după primii cinci ani exploatare, se va majora anual cu încă 1 % până la cel de-al 12-lea an de exploatare când va rămâne în continuare , de 7% pentru fiecare an.
În stabilirea producției, nu vor fi luate în considerare resursele utilizate în legătură cu exploatarea.
În consens cu principiul exploatării resurselor Zonei Internaționale a teritoriilor submarine în interesul umanității, prioritare fiind statele în curs de dezvoltare, Convenția prevede o serie de facilități în favoarea unor asemenea state, incluse cu privire la exploatarea resurselor minerale din spațiile platoului continental situate dincolo de limita de 200 de mile marine față de linia de bază a mării teritoriale. Astfel, statele în curs de dezvoltare care exploatează asemenea resurse în afara limitei de 200 mile marine a platoului continental și care sunt, totodată, și importatoare nete ale unor asemenea resurse minerale extrase din acest spațiu sunt scutite de la plata contribuțiilor stabilite de Convenție.
Indiferent de scopurile lor, forajele în platoul continental se autorizează numai de către statele riverane care dețin un drept exclusiv în asemenea spații. În legătură cu acest drept, statele riverane au obligația de a nu îngreuna în zonă navigația, pescuitul, conservarea resurselor din coloana de apă de deasupra și cercetarea științifică.
În concluzie, resursele naturale ale platoului continental, constau în hidrocarburile și mineralele existente în solul și în subsolul acestuia, precum și organismele vii care aparțin speciilor sedentare și care sunt incapabile de a se deplasa pe fundul mării. Aparținând în exclusivitate, statelor riverane, exploatarea acestora se face în condițiile reglementărilor din domeniul dreptului mării și reglementărilor interne ale statelor în cauză, așa cum se prevede și în articolul 96 al Codului Francez al Vămilor: „produsele extrase din platoul continental sunt considerate produse care fac parte din teritoriul francez supus legilor vamale”, precum și în Constituția României la articolul 13 paragraful 4 și 5 care stipulează că resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental sunt bunuri exclusive ale proprietății publice a statului român.
Explorarea și exploatarea resurselor biologice din apele marine ale platoului continental se fac în condițiile prescrise în regimul juridic al zonei economice.
Un asemenea regim juridic este prevăzut pentru instituția platoului continental, deoarece acest spațiu este rezultatul dezmembrării prin scufundare a teritoriului terestru.
5. REGIMUL JURIDIC AL STRÂMTORILOR
Sunt considerate strâmtori internaționale întinderile de apă situate între porțiuni de uscat, fomând treceri înguste pentru navigație. De regulă, strâmtorile au un regim de mare liberă fiind deschise navigației tuturor navelor.
Ele pot avea,totuși, regim ape interioare, dacă țărmurile acestora fac parte din teritoriul unui singur stat sau regim de ape internaționale, dacă leagă două părți ale mării libere sau leagă o parte a mării libere cu o zonă economică exclusivă a unui stat riveran.
Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay din 1982 stabilește o sumă de reguli generale aplicabile navigației internaționale prin strâmtori. Strâmtorile care servesc navigației internaționale între o parte și alta a mării libere sau a zonei economice exclusive, au un statut potrivit căruia toate navele beneficiază de dreptul de trecere în tranzit fără nicio restricție, cu excepția că acest drept nu se extinde asupra strâmtorilor formate de teritoriul continental al unui stat și o insulă ce aparține aceluiași stat, dacă există în largul insulei o rută de mare liberă sau rută care trece printr-o zona economică exclusivă la fel de comodă.
Acest regim de liberă trecere nu afectează regimul juridic al apelor strâmtorilor și exercitarea suveranității statelor riverane asupra acestor ape, a fundurilor marine și subsolurilor corespuzătoare lor și a spațiului aerian de deasupra.
Trecerea în tranzit este defintă “ca exercitarea libertății de navigație și survol în scopul unui tranzit inofensiv, continuu și rapid prin strâmtoare, inclusiv pentru a ajunge la teritoriu unui stat riveran, a-l părăsi sau a ieși de acolo, cu respectarea legilor și regulamentelor statului respectiv”
În exercitrea dreptului de trecere în tranzit, navele au obligația să traverseze fără întârziere strâmtorile, să se abțină de la a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței împotriva statelor riverane, să se abțină de la orice activitate, în afara celor necesare tranzitului continuu și rapid, cu excepția cazului de forță majoră sau avarie și să respecte regulile internaționale de securitate a navigației maritime și a măsurilor privind prevenirea, reducerea și controlul poluării.
Statele riverane, la strâmtori, au următoarele drepturi și obligații:
pot, din motive de securitate a trecerii, să desemneze căi de navgație și să prescrie dipozitive de separare a traficului , în conformitate cu reglementările internaționale și cu obligația de asigurare a publicității prin hărți maritime;
să adopte legi și regulamente cu privire la securitatea navigației, reglementarea traficului marin, prevenirea și reducerea poluării, nave și instrumente de pescuit, interzicerea pescuitului, îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau personae, cu respectarea principiului nediscriminării și a libertății de trecere în transit;
să coopereze pentru întreținerea și menținerea instalațiilor de securitate și de facilitare a navigației internaționale și pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării;
să nu stânjenească trecerea în transit și să semnalizeze pericolele pentru navigație.
Regulile enumerate mai sus nu afectează regimul juridic al strâmtorilor în care trecerea este reglementată în mod special, în totalitate sau în parte, prin convenții internaționale în vigoare anterioare Convenției asupra dreptului mării de la Montego Bay din anul 1982, cuprinzând aici regimurile special ale strâmtorilor Gibraltar, Magelan, Sund, Beltul Mare, Beltul Mic, Bosfor și Dardanele.
Strâmtorile Mării Negre, Bosfor și Dardanele,au fost deschise navigației internaționale începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și treptat au dobândit un statut de liberă trecere pentru toate navele, precum și un statut de demilitarizare. În present statutul acestor strâmtori este consacrat prin Convenția de la Montreux, din anul 1936. Potrivit acesteia, navele comerciale au libertate de trecere în orice timp, dacă Turcia nu este în stare de război.
Datorită importanței strategice a celor două strâmtori, principalele puteri europene au inițiat tratative pentru instituirea unui regim internațional al acestora. La Conferința de la Londra, din 1840, și prin Convenția care i-a urmat s-a hotărât interzicerea dreptului de trecere prin strâmtori pentru navele de război ale tuturor statelor cu excepția celor turcești. Prin tratatul de la Paris din anul 1856 s-a hotărât demilitarizarea Mării Negre, iar prin Tratautul de al Londra din anul 1870 se decide nutrazilarea acesteia.
Convenția de la Motreux a reprezentat un instrument diplomatic important în evoluția dreptului internațional. Acordul Statelor s-a bazat pe un real spirit de armonizare a intereselor politice și economiceîntr-un cadru conciliant.
Conform prevederilor Convenției de la Montreux, în vigoare și în prezent, regimul juridic al strâmtorilor Bosfor și Dardanele prezintă următoarele caracterisitci:
Convenția acceptă remilitarizarea zonei strâmtorilor;
dreptul de trecere pentru vasele comerciale este recunoscut tuturor statelor. În timp de război, acest drept este recunoscut numai în cazul în care Turcia nu este beligerantă. Dacă este parte într-un conflict militar, Turcia are dreptul de a interzice trecerea vaselor comerciale ale statelor inamice, iar navele comerciale ale neutrilor au drept de liberă trecere, cu condiția de a nu ajuta inamicul;
navele de război, în timp de pace, au dreptul de liberă trecere prin strâmtori. Sunt stabilite însă anumite restricții, în ceea ce privește tonajul, pentru navele de război ale statelor neriverane;
în timp de război și în cazurile în care Turcia nu este putere beligerantă, navele de război ale altor state au drept de trecere prin strâmtori, cu condiția ca între aceste state și Turcia să existe acorduri de asistență mutuală.
Din redactarea textelor Convenției de la Montreux rezulta că interesele României, mai ales acelea care decurgeau din tratatele de asistență, erau respectate, că identitatea scopurilor urmărite de acțiunile politice în interesul păcii facilita respectarea intereselor românești prin încheierea de acorduri de securitate suplimentare.
Nicolae Titulescu aprecia, în cadrul conferinței diplomatice de la Montreux: „Dacă țara mea a acordat o încredere nelimitată loialității Turciei, ea nu face decât să execute testamentul domnitorului Ștefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea pe patul său de moarte: „Dacă veți fi vreodată nevoiți să cădeți la învoială cu vreunul din dușmanii voștri, alegeți-i pe turci, pentru că ei sunt cei mai cinstiți. Ne este cu atât mai ușor să cădem de acord astăzi cu Turcia, dat fiind că ea nu este dușmana noastră ci, dimpotrivă, o prietenă pe a cărei fidelitate punem temei”.
STUDIU DE CAZ
INSULA ȘERPILOR
Insula Șerpilor este o insulă din Marea Neagră care aparține Ucrainei. Ea se găsește în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și Ucrainei. Ea a fost ocupată de U.R.S.S. la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, cedată forțat de România comunistă în 1948 printr-un simplu proces – verbal secret, și este astăzi parte a Raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina. Singura utilizare a Insulei Șerpilor în trecut era ca bază de pescuit. Importanța sa economică a crescut la începutul anilor 1980 odată cu descoperirea unor importante rezerve de petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei.
În noiembrie 2003, autoritățile ucrainiene au declarat Insula Șerpilor zonă de rezervație naturală, ca să demonstreze că locul poate oferi condiții pentru turism. Șarpele de apă, care a dat numele insulei, avea o lungime de maximum 2 metri și era complet inofensiv, dar cu o înfățișare dezagreabilă. El a dispărut complet de pe insulă la mijlocul secolului al XX-lea, din cauza amplelor lucrări secrete desfășurate de sovietici.
SITUAȚIA JURIDICĂ A INSULEI ȘERPILOR
De-a lungul timpului Insula Șerpilor a acumulat o istorie destul de complexă. Pentru a putea înțelege mai bine statutul juridic al acesteia este important să evidențiem momentele cheie din istoria acesteia, și anume:
1877-1878, Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 atribuie Insula Șerpilor, Delta Dunării și Dobrogea României. În schimb, județele Cahul, Bolograd și Ismail , din sudul Basarabiei, vor fi anexate Rusiei țariste.
14-26 noiembrie 1878 Dobrogea revine oficial României;
Până în 1947, Insulei Șerpilor va aparține României ;
august 1944, Insula Șerpilor este ocupată de forțele navale sovietice, cu toate că România îi devenise aliat;
10 februarie 1947 – Tratarul de pace în Insula Șerpilor nu a făcut obiectul discuțiilor în Comisia politică și teritorială;
Pe harta la care face referire art. 1 al Tratatului de pace, frontiera dintre România și U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe brațul Chilia până la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării la nord de Insula Șerpilor, ceea ce constituia o recunoaștere juridică internațională a faptului că Insula Șerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic, se menținea, în continuare, statutul ei juridic stabilit prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920), nemodificat în urma celor două note ultimative sovietice care nici măcar nu o menționau.
august 1944 – februarie 1947 insula s-a aflat sub ocupație militară sovietică având în vedere statutul U.R.S.S.- ului în cadrul Conferinței, presiunile făcute asupra delegatiei române, jocul pro-Moscova făcut de americani și britanici (în special), ocupația militară sovietică asupra României, tratarea noastră între învinși nu între învingători – nu i-a ridicat și chiar dacă l-ar fi ridicat tot nu ar fi obținut câștig de cauză;
4 februarie 1948, delegațiile române și sovietică semnează “Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română” și “Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populara Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”. Acest protocol, pregătit de miniștrii de externe al României, Ana Pauker și al URSS, V.M.Molotov, preciza, printre altele, că “Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul U.R.S.S”.
28 mai 1948 este semnat, pe teritoriul Insulei Șerpilor, procesul verbal de predare – primire a insulei, de către N.P. Sutov, prim-secretar de ambasadă, reprezentând M.A.E. al U.R.S.S. și E. Mezinger reprezentantul M.A.E. al Republicii Populare Române;
1948 – 1991, Insula Șerpilor a fost utilizată ca bază militară sovietică și cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.R.S.S. din întreaga Europă de Est;
1991, Insula Șerpilor a devenit bază militară ucrainiană
03 februarie 2009 – prin verdictul Curții de Justiție de la Haga s-a dat dreptate României împotriva Ucrainei în procesul privind delimitarea platformei continentale anunțând că Insula Șerpilor nu influențează linia de demarcație, astfel încât formațiunea are dreptul la o mare teritorială de 12 mile marine. Soluția propusă de România pentru delimitare constă într-o linie care pornește de la ultimul punct al frontierei maritime dintre cele două state urmând arcul de cerc de 12 mile marine din jurul Insulei Șerpilor până la un punct aflat la est de această formațiune maritimă, apoi pe linia de echidistanță între coastele relevante adiacente a celor două state până la punctul unde linia de echidistanță se transformă într-o linie mediană între coastele relevante opuse României și Ucrainei, apoi spre sud pe această linie mediană.
DISPUTELE DINTRE ROMÂNIA ȘI UCRAINA ÎN PRIVINȚA INSULEI ȘERPILOR
Statul ucrainean susține că Insulei Șerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale, platou continental și zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanții români afirmând că Insula nu se încadrează în normele de drept pentru a i se acorda platou și zonă economică.
La data de 2 iunie 1997 s-a semnat la Constanța un tratat între România și Ucraina prin care ambele state „au reafirmat că frontiera existentă între ele este inviolabilă”. Semnarea acestui tratat era o condiție a aderării la NATO (care cerea României să aibă tratate încheiate cu toate țările vecine). Cu toate acestea, ambele părți au fost de acord că dacă nu se ajunge la nici un consens în următorii doi ani cu privire la frontiera maritimă, fiecare parte se poate adresa pentru arbitraj Curții Internaționale de Justiție de la Haga. În larg, limita revendicărilor Ucrainei la vest era mult mai apropiată de coastele României decât de ale sale, ceeace a adus suprafața zonei în litigiu la 12.200 km
La data de 16 septembrie 2004, partea română a adus această dispută privind delimitarea platoului maritim dintre cele două țări în fața Curții Internaționale de Justiție de la Haga. La 15 august 2005 România a depus un memoriu referitor la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. România a apelat la o astfel de sesizare unilaterală, după ce timp de șapte ani negocierile cu Kievul nu au dus la nici un rezultat în ceea ce priveste delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive, precum și a statutului Insulei Șerpilor din Marea Neagră. Ucraina trebuia să-și prezinte poziția până la data de 19 mai 2006.
După anul 1980, o dată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței și gaze naturale în Marea Neagră, interesul pentru această insulă a crescut mult. Convenția O.N.U.asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să-și extindă apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
Recent, au fost descoperite zăcăminte de petrol (10 milioane de tone) și de gaze naturale (1 miliard m³) în apropierea insulei. Resursele naturale nu sunt semnificative, dar urmează să se facă prospectări în următorii 2-3 ani.
Companiile petroliere British Petroleum (BP) și Royal Dutch Shell au semnat contracte de prospecțiuni cu Ucraina, iar compania Total cu România. Compania austriacă OMV(proprietara celei mai mari companii petroliere din România, Petrom) a semnat un contract cu un consorțiu format din Naftogaz Ukrainy și Chornomornaftogaz pentru a participa împreună la licitația pentru concesionarea respectivei suprafețe.
Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor a fost subiect al unei dispute între România și Ucraina, litigiu care s-a judecat la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Zona în dispută cuprindea un areal de 12.000 km² deoarece partea ucraineană își fixase revendicările mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele ale României. Miza disputei româno-ucrainene a fost în primul rând strategică, accesul în apele teritoriale și economică, posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat, înaintea pronunțării deciziei finale a Curții, că o vor respecta, indiferent care va fi aceea.
Curtea Internațională de Justiție, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009 a acordat 9.700 km² din zona în dispută României, cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 2.300 km² din zona în dispută cu o adâncime medie sub 50 m
CONCLUZII
Poziția României, atât față de Ucraina cât și pe plan internațional, trebuie să fie fermă, în sensul că Ucraina nu are niciun temei să-și aroge drepturi mai mari ca U.R.S.S. și că preluarea succesiunii acesteia trebuie reglementată în spiritul viziunii de viitor, respectiv al recunoașterii faptului că documentele din 1948 nu pot funcționa în continuare, în forma respectivă. Decizia Curții Internaționale de Justiție de la Haga a oferit României ceea ce de fapt era al ei. Important este ca România să mențină relații bune cu Ucraina, să profite de ceea ce i s-a oferit pentru că, chiar și după atâția ani de exploatare de către U.R.S.S. și Ucraina în Insula Șerpilor încă se găsesc resurse de pe urma cărora România ar putea câștiga.
CONCLUZII
Sub impulsul cuceririlor revoluției științifice și tehnice contemporane, mările și oceanele, continentul albastru al planetei noastre, a intrat mai mult în aria preocupărilor directe ale omului, constituind nu numai o cale privilegiată de comunicații, ci și un izvor de imense resurse și un câmp de utilizări dintre cele mai diferite.
Semnificativ pentru dreptul internațional contemporan în cadrul procesului de legiferare a activităților ce se desfășoară în spațiul maritim internațional, este modul în care a reușit colectivitatea internațională să reglementeze această problematică, dând curs, pe de o parte, nevoii crescânde de exploatare a resurselor acestui mediu, iar, pe de altă parte, protecția care se impune inclusă sub aspectul unei exploatări raționale a resurselor existente.
Regulile de explorare și exploatare a resurselor mării diferă, pe de o parte de regimul juridic statuat categoriilor de spații marine internaționalizate: marea liberă, zonele marine cu regim special (platoul continental și zona economică exclusivă) și Zona Internațională a teritoriilor submarine.
În anumite zone maritime depășind lățimea mării teritoriale, statele riverane pot exercita drepturi suverane, ceea ce conferă acestor zone un regim
juridic diferit de cel al statutului mării libere.
De aceea le examinăm aici, întrucât, sub anumite aspecte zonele la care ne referim constituie prelungiri ale regimului juridic al teritoriului maritim al statului.
Zonele maritime asupra cărora statele au drepturi suverane sunt o creație a dreptului internațional contemporan și sunt reglementate de Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării de la Montego Bay din 1982
După cum am arătat mai sus, din categoria acestor spații cu regim juridic special fac parte: zona contiguă, zona econimică exclusivă și platoul continental.
Apele mării în care sunt delimitate aceste zone au regim de mare liberă și drept urmare, libertatea de navigație, de survol și de așezare a cablurilor, a conductelor submarine, este neîngrădită.
Aceste zone nu fac parte din teritoriul statelor riverane, în cadrul lor, statele riverane exercită numai anumite drepturi suverane.
După cel de-al doilea război mondial, au avut loc 3 conferințe internaționale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferințe s-au ținut la Geneva, în anii 1958 și 1960. Conferința a treia de codificare a dreptului mării sub egida O.N.U. s-a ținut între anii 1973-1982.
În general, Convențiile de la Geneva au codificat dreptul mării cu privire la următoarele spații maritime și instituții ale acestui drept:
marea teritorială a statelor (supusă suveranității statului riveran);
zona contiguă (ca o completare a mării teritoriale și în care statul riveran exercită anumite drepturi);
marea liberă (nesupusă suveranității statelor, ea având un regim internațional);
platoul continental (instituție nouă a dreptului mării).
Convenția asupra dreptului mării, din 1982 de la Montego Bay, reglementează vechile instituții ale dreptului mării precum și noi instituții ale sale sau noi aspecte ale activității statelor în domeniu (cum sunt: zona economică exclusivă a mării).
Referitor la explorarea și exploatarea resurselor mării au existat confruntări de interese care au privit în mod deosebit regimului juridic la Zonei Internaționale a teritoriilor submarine și al zonelor maritime cu regim special, din rândul cărora s-au detașat de zona economică exclusivă și platoul continental.
Între statele puternic dezvoltate și Țările Lumii a Treia, deoarece au existat contradicții de interese și cu privire la procedurile utilizate, a fost nevoie de o diversificare, iar compromisul a jucat un rol determinant.
Astfel, regimul juridic al zonelor maritime cu regim special a fost reglementat de Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, din 1982, de la Montego Bay.
Regimul juridic al zonei contigue este stabilit de articolul 33 alineatul 1 care prevede că statul riveran este în drept să exercite un control pentru a preveni încălcarea legilor și reglementărilor sale din domeniul naval, fiscal, sanitar sau de imigrare pe teritoriul său ori în marea sa teritorială.
Scopul controlului este de a reprima încălcările comise pe teritoriul statului riveran sau în marea sa teritorială.
Regimul juridic al zonei economice exclusive este stabilit de articolul 55- 56 din Convenție care prevăd drepturile exclusive ale statului riveran în zonă.
De un regim juridic propriu se bucură și conservarea zonei economice exclusive.
În ceea ce privește regimul juridic al platoului continental, conform articolului 77 din Convenție (partea a Vl-a), statele riverane au drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor sale naturale, care în majoritatea lor care sunt nebiologice, precum și cele biologice, din rândul acestora făcând parte numai specii sedentare.
În concluzie, cele trei zone maritime cu regim juridic special, reglementate de Convenția de la Montego Bay (partea a II-a, a V-a și a VI-a), constituie, sub anumite aspecte, prelungiri ale regimului juridic al teritoriului maritim al statului riveran.
Statele riverane pot exercita drepturi suverane cum ar fi dreptul de a efectua controlul necesar în scopul de a preveni încălcările legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare și au dreptul de a pedepsi contravențiile la aceste legi comise pe teritoriul său sau în marea sa teritorială.
Prin urmare aceste zone au un regim juridic diferit de regimul juridic al mării libere.
BIBLIOGRAFIE
Stelian SCĂUNAȘ, Drept Internațional Public, editura All Beck, București, 2002
Marcel STĂNCIULESCU, Drept Internațional Public, Ed. Universitaria – Științe Juridice
Teodor MELEȘCANU, Iulia VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996
Dumitra POPESCU, Adrian NĂSTASE, Florian COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994
Constantin ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993
Grigore GEAMĂNU – Dreptul internațional contemporan, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975
Valentin CONSTANTIN, Drept internațional, Universul Juridic,2010
Marțian NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996
Bogdan ADRIAN, Drept Internațional Public, editura Tbemis, Craiova, 2008
Bianca SELEJAN-GUȚAN, Drept Internațional Public, Editura Hamangiu, București, 2008
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București 1997
Grigorie GEAMĂNU, Drept Internațional Public, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983
Piene Marie DUPUY, Droit International Public, Ed. Precis Dalloz, 1992
Victor Duculescu, Drept Internațional Public, Editura Hyperion, 1993
Vasile CIUVĂȚ, Regimul Juridic al expoatării și explorării resurselor, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
Alexandru BOLINTINEANU, Drept Interațional Public, Editura Monitorul Oficial, București, 1995
Grigorie GEAMĂNU, Drept Internațional Public, Editura dicactică și pedagogică, București, 1993
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept Internațional, Editura All, București, 1998
Documente internaționale:
Convenția de la Montego Bay asupra Dreptului Mării de la Montego Bay din anu 1982, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 300 din 21 noiembrie 1996
Convenția din 21 mai 1997 asupra drepturilor privind utilizarea drepturilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația
Convenția prinvind regimul navigației pe Dunăre, Belgrad, 18 august 1948
BIBLIOGRAFIE
Stelian SCĂUNAȘ, Drept Internațional Public, editura All Beck, București, 2002
Marcel STĂNCIULESCU, Drept Internațional Public, Ed. Universitaria – Științe Juridice
Teodor MELEȘCANU, Iulia VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996
Dumitra POPESCU, Adrian NĂSTASE, Florian COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994
Constantin ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993
Grigore GEAMĂNU – Dreptul internațional contemporan, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975
Valentin CONSTANTIN, Drept internațional, Universul Juridic,2010
Marțian NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996
Bogdan ADRIAN, Drept Internațional Public, editura Tbemis, Craiova, 2008
Bianca SELEJAN-GUȚAN, Drept Internațional Public, Editura Hamangiu, București, 2008
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept Internațional, Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București 1997
Grigorie GEAMĂNU, Drept Internațional Public, Editura Didactică și Pedagogică, București 1983
Piene Marie DUPUY, Droit International Public, Ed. Precis Dalloz, 1992
Victor Duculescu, Drept Internațional Public, Editura Hyperion, 1993
Vasile CIUVĂȚ, Regimul Juridic al expoatării și explorării resurselor, Ed. Universitaria, Craiova, 2001
Alexandru BOLINTINEANU, Drept Interațional Public, Editura Monitorul Oficial, București, 1995
Grigorie GEAMĂNU, Drept Internațional Public, Editura dicactică și pedagogică, București, 1993
Raluca MIGA-BEȘTELIU, Drept Internațional, Editura All, București, 1998
Documente internaționale:
Convenția de la Montego Bay asupra Dreptului Mării de la Montego Bay din anu 1982, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, numărul 300 din 21 noiembrie 1996
Convenția din 21 mai 1997 asupra drepturilor privind utilizarea drepturilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația
Convenția prinvind regimul navigației pe Dunăre, Belgrad, 18 august 1948
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Teritoriului Acvatic (ID: 129526)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.