Regimul Juridic al Strainilor In Dreptul International Public

Regimul juridic al străinilor în Dreptul Internațional 

Public

CUPRINS

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. Noțiuni introductive

1.2. Istoria condiției juridice a străinului

1.3. Condiția juridică a străinului. Noțiune și conținut

1.4. Formele condiției juridice a străinului

CAPITOLUL II

STRĂINUL RAPORTAT LA DREPTUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

2.1. Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional public

2.2. Evoluția regimului juridic al străinilor în dreptul internațional public

2.3. Principiile regimului juridic al străinului

2.4. Problema standardului minim realizat

2.5. Reglementarea situației juridice a străinilor în dreptul internațional public

2.6. Dreptul internațional public cu privire la unele categorii de personae

2.7. Dreptul la azil

2.8. Obligațiile cutumiare ale statului față de cetățenii străini

CAPITOLUL III

REGIMUL JURIDIC AL EXPULZĂRII

3.1. Definiția și natura juridică

3.2. Reglementarea juridică

3.3. Condițiile expulzării

3.4. Procedura expulzării.

3.5. Revocarea expulzării.

3.6. Regimul măsurii de expulzare. Măsura de expulzare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.civ. – Codul civil

C.pr.civ – Codul de procedură civilă

C.fam. – Codul familiei

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

op.cit. – opere citate

O.U.G – Ordonanța de urgență a Guvernului

p. – pagina

U.E – Uniunea Europeană

urm. – următoarele

vol. – volumul

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Noțiuni introductive

În contextul procesului de globalizare al dezvoltării mijloacelor de comunicații rapide, un număr tot mai mare de persoane fizice se deplasează de la o la alta și de la un continent la altul, în scopuri turistice, vizite la rude, pentru studii, angajare în muncă, afaceri și investiții.

Șederea lor temporară sau permanentă pe teritoriul unui stat, în calitate de străini,
a devenit astăzi un lucru obișnuit și sunt destule situații când, în aceeași zi, o persoană fizică călătorește în mai multe state și în calitate de străin are drepturi și obligații diferite, în funcție de regimul juridic național al statului pe teritoriul căruia se află la un moment dat.

Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor de intrare, ședere și ieșire a constituit o preocupare a statelor lumii încă de la apariția primelor tratate internaționale. În cel mai vechi tratat de drept internațional cunoscut în istorie și care a fost semnat în anul 1278 î.Ch. între faraonul Ramses al II-lea, din dinastia a XIX-a și Hattușil al III-lea regele Hitiților se prevede măsura returnării propriilor cetățeni și grija pentru tratamentul acordat străinilor.

Astfel, într-un articol special se arată că „Dacă vreo persoană va fugi din Egipt și va veni în țara Hitiților, regele Hitiților nu-l va reține în țara lui, dar îl va întoarce în lui Ramses. De asemenea, împreună cu fugarii vor fi întorși oamenii și avutul lor în întregime. Dacă vor fugi din Egipt unul, doi, trei etc. oameni în țara Hitiților ei trebuie să fie înapoiați în lui Ramses. Ei înșiși, avutul lor, soțiile, copiii și slugile vor fi aduși nevătămați. Și să nu-i pedepsească, să nu le strice ochii, buzele, picioarele.”

În epoca modernă, introducerea controalelor la frontieră și a documentelor de călătorie începând cu secolul al XlX-lea în Europa a creat un anumit număr de obstacole fizice și juridice circulației persoanelor, astfel încât intrarea, șederea și ieșirea au devenit un act juridic pe care indivizii nu-l pot executa fără dispensă de autorizație. Un studiu comparat al regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept ale lumii contemporane evidențiază fenomenul receptării în sistemele naționale a unor principii și norme de drept din legislațiile naționale ale statelor cu economii dezvoltate, care se confruntă cu un flux important de străini migrați legal sau ilegal.

Aspectele negative sau pozitive ale migrației se reflectă în modul în care autoritățile legislative din statele lumii au înțeles să reglementeze condițiile de intrare, ședere și ieșire a străinilor, apatrizilor, regimul refugiaților și azilanților.

Imigrarea pe considerente umanitare, pentru reunirea familiilor sau din motive economice, pentru un loc de muncă a determinat adoptarea unor norme de drept care se regăsesc în toate legislațiile naționale, indiferent de sistemul de drept. În cel de-al doilea mare sistem, common law, s-a dezvoltat o nouă ramură de drept, cunoscută ca Immigration Law și care reglementează regimul juridic al străinilor.

În unele zone geografice, țările care aparțin unui spațiu de interes comun, America de Nord sau Europa Occidentală, există politici comune pentru armonizarea legislațiilor naționale privind politicile de vize și condițiile de intrare, ședere și ieșire a străinilor.

Transformările care au avut loc în Europa Centrală și de Est după căderea zidului Berlinului în anul 1989 și încurajarea liberei circulații a persoanelor în spațiul Europei Occidentale au determinat statele noilor democrații să adopte legislații noi în materia străinilor, care au urmărit armonizarea cu legislația Uniunii Europene și acquis-ul Schengen.

În toate sistemele de drept, regimul juridic al străinilor cu privire la intrarea, șederea și ieșirea acestora face obiectul ramurii dreptului internațional public, iar condiția juridică a străinilor, care cuprinde ansamblul de drepturi și obligații ce îi revine străinului în statul
primitor, face obiectul dreptului internațional privat.

Analiza comparativă a regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept – romano-germanic, common law, religioase și tradiționale – permite constatarea modului în care fiecare stat sau comunitatea de state și-au dezvoltat legislația în acest domeniu în funcție de interesele naționale.

Comunitatea statelor europene, prin Tratatul de la Amsterdam și Deciziile Consiliului European de la Tampere din 1999, a stabilit o politică comună în materia vizelor, migrației și azilului, în scopul de a realiza treptat o zonă de libertate, securitate și justiție. Declinul populației în statele Uniunii Europene în ultimele decenii, lipsa forței de muncă în anumite sectoare au creat dificultăți economice în unele state. Prin urmare, politica existentă din ultimii 30 de ani, de control strict al imigrării până la limita „zero”, este înlocuită printr-o politică comună de control și admiterea străinilor din motive economice.

Totodată, preocupări comune sunt prezentate pe plan regional pentru integrarea imigranților, combaterea fenomenelor de rasism și xenofobie.

În unele țări, precum Elveția, încă de la începutul secolului XX, problema străinilor a constituit o dominantă a politicii interne. Străinii rezidenți în Elveția reprezintă o cincime din întreaga populație a țării. Din punct de vedere istoric, Elveția are o îndelungată tradiție a unui număr important de istrăini în structura populației. Dacă în 1910 aceasta însemna 14,7%, în 2003 reprezenta 19,5%. Autoritățile elvețiene au fost preocupate în ultimele decenii să stabilească un plafon al numărului de străini cărora să le permită să intre și să domicilieze în Elveția, fiind angajați în diferite activități. Politica de plafonare a numărului de străini nu este în concordanța cu practicile Uniunii Europene. La 21 mai 2000, în urma unui referendum, Elveția a acceptat acordurile bilaterale cu țările membre ale Uniunii Europene privind libera circulație a persoanelor. Pentru cetățenii europeni, Acordul cu privire la libera circulație a persoanelor va avea un mare impact asupra posibilității lor de a locui și de a munci în Elveția și pentru elvețieni de a locui și munci în statele U.E.

este o de imigrare, cu toate aspectele și rezultatele politice și sociologice.

Imigrarea străinilor constituie o sursă importantă de viitori cetățeni israelieni.

Mișcarea sionistă, stabilită cu un secol în urmă, și-a propus ca scop crearea unui stat al poporului evreu.

De la o populație, în 1948, de 650.000 de locuitori, populația a crescut în prezent la 4,8 milioane. Fenomenul mass immigration a creat o bază importantă pentru dezvoltarea științifică și tehnologică a unei economii puternice. Potrivit Legii Returnării nr. 5710/1950, fiecare evreu are dreptul de a intra în Israel ca un imigrant persoană returnată (oleh).

În Republica Africa de Sud, în mod constant, guvernele au promovat o politică de încurajare a imigrărilor pe o bază selectivă, în scopul de a recruta forța de muncă de înaltă calificate pentru satisfacerea intereselor economice, sociale și culturale ale țării. Străinii primesc cu ușurință un permis de ședere dacă locul de muncă pe care îl ocupă necesită un anumit grad de calificare care nu poate fi ocupat de un cetățean local, dacă investește sau dacă are o pregătire sau o experiență în activitatea pe care o desfășdară. Mai mult, autoritățile din Africa de Sud acordă asistență financiară străinului și familiei sale în perioada de intrare și stabilire a reședinței.

În S.U.A., regimul juridic al străinilor este în detaliu reglementat prin Legea din 1990 cu modificările din 1991, care reflectă tendințele politice contradictorii ale ultimelor administrații, pe de o parte, a politicii ușilor deschise, iar pe de altă parte, a unei admisii restrictive, ca urmare a unei xenofobii create de climatul politic și economic al țării.

În mod tradițional, Statele Unite ale Americii au primit străinii în mare număr, fapt ce a contribuit de-a lungul anilor la prosperitatea țării.

Reunificarea familiilor și primirea refugiaților politici și pentru motive religioase a constituit principiul fundamental al politicii de imigrare americane. În ultimul timp, politicile de deschidere și închidere a ușilor pentru străini, ca vizitatori sau imigranți, au influențat în mod negativ practicile autorităților statului pentru procesarea cererilor de vize temporare sau permanente.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 și angajarea politică în lupta împotriva terorismului au creat noi obstacole politicii tradiționale a S.U.A. de primire a străinilor.

Migrarea străinilor este determinată în ultimii ani și de beneficiile pe care aceștia le pot avea în țările care au sisteme sociale favorabile lor, cum este cazul Norvegiei. Odată cu creșterea numărului de străini, în Norvegia au apărut și probleme între norvegieni și străini sau între diferite categorii de străini, datorită diferențelor culturale, religioase și rasiale.

Permisiunea de a avea un domiciliu permanent a constituit, de asemenea, un element de încurajare a migrației. Orice străin care are o reședință în Norvegia în ultimii 3 ani și posedă un permis de muncă, poate aplica pentru un domiciliu permanent. Noi factori de încurajare a migrației au apărut în unele țări, precum Polonia, care geografic este situată în centrul Europei și care joacă un rol de punct de tranzit între estul și vestul Europei pentru străini, imigranți sau refugiați.

Procesele rapide de democratizare care s-au produs în țările din centrul și estul Europei au creat o nouă realitate în domeniul străinilor, apărând un fenomen nou al refugiaților, azilanților și al imigranților ilegali. Țările din această regiune au adoptat legislații noi și au stabilit proceduri similare cu cele din țările Europei Occidentale.

În România, pentru prima dată, a fost adoptată o politică în domeniul imigrației. Anual, prin hotărâre de Guvern, se stabilește numărul permiselor de muncă ce pot fi eliberate străinilor pentru încadrarea în muncă. Astfel, țările noilor democrații în Europa Centrală și de Est, din țări de emigrare devin treptat țări de imigrare a străinilor din alte țări ale lumii.

Extinderea Uniunii Europene spre țările din Est va fi un instrument care va ajuta acțiunea de control al mișcării populațiilor în interiorul Europei. În același timp, Uniunea Europeană va avea nevoie de un număr tot mai mare de străini care să presteze munci mai umile și mai grele pe care, chiar dacă ar rol de punct de tranzit între estul și vestul Europei pentru străini, imigranți sau refugiați.

Procesele rapide de democratizare care s-au produs în țările din centrul și estul Europei au creat o nouă realitate în domeniul străinilor, apărând un fenomen nou al refugiaților, azilanților și al imigranților ilegali. Țările din această regiune au adoptat legislații noi și au stabilit proceduri similare cu cele din țările Europei Occidentale.

În România, pentru prima dată, a fost adoptată o politică în domeniul imigrației. Anual, prin hotărâre de Guvern, se stabilește numărul permiselor de muncă ce pot fi eliberate străinilor pentru încadrarea în muncă. Astfel, țările noilor democrații în Europa Centrală și de Est, din țări de emigrare devin treptat țări de imigrare a străinilor din alte țări ale lumii.

Extinderea Uniunii Europene spre țările din Est va fi un instrument care va ajuta acțiunea de control al mișcării populațiilor în interiorul Europei. În același timp, Uniunea Europeană va avea nevoie de un număr tot mai mare de străini care să presteze munci mai umile și mai grele pe care, chiar dacă ar fi bine plătiți, europenii nu le vor mai face. Străinii vor fi integrați printre europeni prin respectarea normelor de conviețuire în comun, a legalității, dar și a drepturilor și libertăților, în aceleași condiții cu cetățenii europeni.

Istoria condiției juridice a străinului

Analizând retrospectiv problematica drepturilor și obligațiilor străinilor pe teritoriul țării noastre și nu numai, observăm cu ușurință evoluția înregistrată atât sub aspectul dimensiunilor cantitative și calitative cât și al domeniilor de evidență.

Vom încerca mai întâi o tratare cronologică pentru ca apoi să urmărim, mai ales pentru ultimele două secole, modul în care s-a schimbat (a evoluat) tratamentul aplicat acestei categorii.

În antichitate, străinii erau asimilați barbarilor, erau considerați a fi sclavi și implicit aveau aveau ca destinație sclavia. Acest fapt constituia o realitate, însă existau și excepții. În China antică, de exemplu, în secolul al VI-lea î.e.n. se cunoșteau și se practicau reguli diplomatice ce includeau printre altele și protecția solilor, protecția persoanei acestora.

În Roma antică, drepturile străinilor erau asimilate oricărui dușman al Romei care oricând putea fi transformat în sclav. Relevant este faptul că ”hostis” desemna în latină atât pe străin cât și pe dușman. La fel ca și celelalte popoare din bazinul Mării Mediterane, romanii considerau dreptul, religia, morala și obiceiurile ca aparținând doar locuitorilor cetății.

Străinul nu era în niciun fel protejat la Roma, nici persoana sa nici bunurile sale, el găsindu-se în situația unui lucru.

În secolul al II-lea, această concepție mai funcționa doar în privința barbarilor, cei care trăiau în afara hotarelor imperiului. Pentru cazul în care era necesar să se primească un străin în cetate și să i se garanteze viața și averea, pe un anumit timp sau cu titlu permanent, se recurgea la două institutii cu caracter religios: clientela si hospium.

În anul 242 î.e.n. a fost înființată funcția de pretor peregrin. Acesta era un funcționar care se ocupa în mod special de protecția străinilor.

Populația liberă a imperiului, în majoritatea ei, alcătuia categoria peregrinilor, care erau de două feluri: peregrini obișnuiți și deditici. Primii erau străini ale căror cetăți nu au fost desființate din punct de vedere politic, ci au fost învinse și încorporate imperiului.

Locuitorii acestor cetăți puteau să își execute drepturile politice în cetate, fiind supuși dreptului lor național cât privește capacitatea juridică , însă raporturile cu alte cetăți sau cu romanii erau cârmuite de jus gentium.

Dacă ne referim la locuitorii liberi din Dacia romană observăm că aceștia erau împărțiți (înainte de edictul de la Caracalla) în trei categorii: cetățeni romani, latini și peregrini.

Cetățenii romani locuiau în orașe, colonii și municipii și se bucurau, cu o singură excepție, de aceleași drepturi ca și cetățenii rezidenți în Roma sau Italia (cetățenii romani din Dacia nu puteau avea o adevărată proprietate romană în materie imobiliară dar puteau să o dobândească dacă pământul coloniei respective căpătase ius italicum – calitate de sol roman, prin ficțiune juridică).

Latinii ocupau o poziție juridică intermediară între cetățenii romani și peregrini. Ei formau populația urbană, având poziția juridică a latinilor coloniali. Se bucurau de aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comercii) dar nu și de dreptul de a se căsători conform legii romane (ius conubii). În plus nu le erau concedate toate drepturile politice.

Despre peregrini se mai poate adăuga că proprietățile lor erau deja protejate de edictele praetorului peregrin (la Roma) sau ale guvernatorului (în provincie). Acțiunea care le era pusă la dispoziție pentru protejarea posesiei cuprindea ficțiunea cum că peregrinul ar fi cetățean roman.

În Dacia ca și în alte provincii romane, cetățenii romani și peregrini puteau avea sclavi. Sclavii dezrobiți deveneau liberți. Colonii erau o categorie situată între oamenii liberi și sclavi.

În satele grecești antice, situația străinilor nu era deloc favorabilă, iar în Spania opțiunea drepturilor pentru străini era inexistentă. Străinul beneficia totuși de anumite facilități în funcție de categoria căreia îi aparținea.

Era cunoscută instituția proxeniei – adică a ospitalității. Proxenul era dregătorul care apăra interesele străinilor și ale statelor străine, având unele atribuții comune consulilor și diplomațiilor contemporani.

O altă instituție a cărei menire era să asigure un statut juridic pentru străini căt mai asemănător cu cel al locuitorilor cetății era isopolitia. În Atena, străinii erau împărțiți în trei categorii. Prima categorie, isotelii era aceea care se bucura de drepturile civile cele mai însemnate, în comparație cu ceilalți străini, în temeiul unor tratate de isopolitie încheiate cu statele cărora le aparțineau. Metecii, ceea de-a doua categorie erau străinii care, deși nu beneficiau de nici un tratat , se bucurau totuși de unele drepturi. Ei erau puși sub patronatul unui ”prostat” ales liber de ei. Ceilalți străini alcătuiau cea de-a treia categorie și nu se bucurau de absolut nici un drept.

În Egiptul antic, situația era asemănătoare, doar că au existat la un moment dat lucrări cum ar fi ”Les sept oevres de la veritable misericord” care prescriau ”hrănirea celor înfometați, adăparea celor însetați, cazarea străinilor, eliberarea prizonierilor, îngrijirea bolnavilor”. Pe de altă parte, inscripția găsită pe una din piramidele egiptene ”nici un om din țara asta nu a contribuit la ridicarea ei”, este evidentă în sensul dorinței de a se consemna faptul că inclusiv piramidele au fost ridicate de sclavi, adică de străini.

În concluzie, pentru perioada antichității putem spune că, din punct de vedere al drepturilor, străinilor li se aplica un tratament cu totul nefavorabil, iar în privința obligațiilor este clar că erau supuși la executarea muncilor cele mai grele.

Perioadei feudalismului îi coincide îmbunătățirea situației străinilor, drepturile lor rămânând semnificativ îngrădite. Nu se puteau bucura de drepturile cetățenești, iar dreptul feudal nu le garanta inviolabilitatea averii. Nu puteau moșteni nicio avere mobilă sau imobilă într-un stat străin iar în caz de moarte îsi pierdeau averea în favoarea suveranului local. Aceste situații au fost general valabile până la sfârșitul secolului XVII-lea. Pe de altă parte, în feudalism a apărut situația ambasadelor permanente, precum și noțiuni despre drepturile și prerogativele agenților diplomatici. Dreptul canonic garanta inviolabilitatea persoanei ambasadorilor.

Între secolele al XV-lea și al XVI-lea apar, în afara tratatelor cu privire la problemele politice și teritoriale, tratate de comerț, de navigație și mai ales, în practica orașelor italiene, tratatele referitoare la protecția negustorilor și cetățenilor străini de pe teritoriul altui stat.

A fost cunoscut și regimul capitulaților, stabilit prin tratatele inegale, în conformitate cu care străinii erau exceptați de la jurisdicția statului în care se aflau, beneficiind de extrateritorialitate, de inviolabilitatea bunurilor și persoanei, de privilegii speciale. Acest regim, abolit relativ recent, după cel de-al doilea razboi mondial, a reprezentat o încălcare a principiului egalității suverane a statelor.

Interesant este faptul că și prevederile vechiului drept românesc nu se sustrag contextului general. Există o serie de deosebiri între localnici și străini, mai ales în legătură cu acordarea cetățeniei. În funcție de fapt se făcea deosebirea între străini creștini și necreștini: turci, armeni, evrei.

În Țara Românească și Moldova, calitatea de pământean era direct legată de proprietatea individuală sau colectivă asupra terenului agricol și de cultivarea lui, transmiterea calității de pământean echivalând cu transmiterea proprietății.

Dobândirea calitații de pământean era în funcție de necesitățile agrare. La orașe, stabilirea străinilor era posibilă în anumite condiții, fapt care permitea împământenirea.

În dreptul scris însă, prima discuție între pământeni și străini o găsim făcută de Codul lui Calimach din 1817. Regulamentele organice făceau deosebire între marea împământenire, care presupunea drepturi politice și mica împământenire, acordată neguțătorilor și meșteșugarilor ce doreau să dobândească numai drepturile obișnuite de pământean. Revoluția de la 1848 din Țara Românească aduce în atenție denumirea de cetățean, care va fi vehiculată tot mai frecvent.

În Transilvania, condiția civică era legată de pământ, noblețe și religie.

Concepțiile vremii atestă faptul că pentru străinii necreștini funcționa o serie de restrictii cum ar fi: lipsa dreptului de a depune mărturie, de a se casători cu creștini sau de a adopta, precum și posibilitatea exercitării unor meserii, dobândirea imobilelor și exercitării unor funcții publice. Tratatele incheiate de domnitorii români cu Turcia stabileau anumite limite față de supușii turci. Și după apariția Pravilelor lui Vasile Lupu și Matei Basarab (1646 și 1652), precum și a codurilor lui Calimach și Caragea (1817 și 1818) condiția juridică a străinilor era în continuare reglementată de dreptul cutumiar. Regulamentele organice cuprind, de asemenea, prevederi referitoare la regimul străinilor, aceștia bucurându-se de aceleași drepturi ca și cetățenii români, excepție făcând cazul în care legea dispunea altfel. Acum încetează distincția între străini creștini și cei necreștini.

Constituția din 1866 înscrie ca prevedere faptul că numai străinii creștini puteau dobândi cetățenia română prin împământenire. Dispoziția a fost însă abrogată prin legea constituțională din octombrie 1879.

Constituția Tuturor Românilor din 1923, consacră la art. 7 numai naturalizarea ca mod de dobândire a cetățeniei române. Accesul lor în funcții publice era permis numai în cazuri excepționale și anume statornicite de lege (art.8, alin.5). Mai era prevăzută protecția străinilor (a persoanei și a bunurilor) (art.9).

În art.18 se statua că străinii ”au drept numai la valoarea imobilelor ” (nu și la dobândirea cu orice titlu și deținere).

O referire specială ar trebui făcută în legătură cu așa numitele ”sisteme de drept religioase și tradiționale”. Din punct de vedere istoric, este cu totul adevărat faptul ca aceste sisteme reprezintă anacronisme, vestigii ale altor epoci1.

Chiar și într-o tratare la modul general, se poate observa ca principala caracteristică a acestor ”sisteme tradiționale” este faptul că sunt atașate statului personal. Normele lor nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu ci tuturor acelora având o anumită religie, indiferent de statutul de domiciliu, au un statut personal care își găsește temeiul în perceptele acestei religii.

În perioada modernă, situația străinilor, sub aspectul condiției lor juridice s-a schimbat, cunoscând mutații dintre cele mai profunde și diverse. S-a proclamat în unele cazuri egalitatea în drepturi a străinilor cu cetățenii respectivelor țări³ sau, în unele state din Orient s-a creat străinilor, prin intermediul capitulaților, un regim juridic chiar mai bun decât cel al populației locale.

Condiția juridică a străinului. Noțiune și conținut

Noțiunea de străin, conform art. 2 din O.U.G nr. 194/ 2002 privind regimul străinilor în România, este definită ca fiind persoana care nu are cetățenie română. Astfel, în concepția legislației noastre, străinul este persoana care nu are cetățenia română sau cetățenia unui alt stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European ori cetățenia Confederaței Elvețiene. În sens larg , prin străin se înțelege atât persoana fizică cât și juridică ce nu are cetățenia ori naționalitatea statului pe teritoriul căruia se găsește. Noțiunea de străin se raportează întotdeauna la un stat față de care un resortisant solicită folosința unui drept.

Prin condiția juridică a străinului se înțelege totalitatea drepturilor pe care acesta le are într-un anumit stat, avându-și izvoarele în reglementările interne, în cele internaționale, precum și în normele cutumiare de drept internațional.În ansamblul lor, normele care determină condiția juridică a străinului aparțin mai multor ramuri de drept. Ele nu se confundă cu normele privind drepturile și obligațiile acordate unei persoane de legea proprie.

În ceea ce privește izvoarele internaționale, trebuie menționat că prezintă interes acele instrumente juridice care conțin reglementări relative la capacitatea de folosință a străinilor, respectiv: convenții și tratate de asistență juridică bilaterală încheiate în anumite domenii, convenții consulare, convenții pentru promovarea și garantarea investițiilor, convențiile pentru evitarea dublei impuneri,tratatele și convențiile comerciale, acordurile de cooperare
tehnico-economică și cele din domeniul transporturilor, etc.

Instituția juridică a străinilor aparține dreptului internațional privat, deoarece determinarea cetățeniei atrage implicit și recunoașterea unor drepturi străinului, drepturi care dau naștere conflictului de legi între legea statului de reședință a străinului și legea statului cetățeniei sau domiciliului străinului.

Natura juridică a acestei instituții este complexă pentru că vom avea în vedere îmbinarea drepturilor și a obligațiilor din mai multe ramuri de drept, inclusiv cele care rezultă din tratate și convenții internaționale. Având în vedere această precizare, determinăm că regimul juridic aplicabil este un regim al tratamentului național, concretizat prin acordarea către străini a drepturilor fundamentale ale naționalilor, precum și a drepturilor civile ale acestora. Însă, aplicarea regimului național nu este totală, deoarece străinii au anumite limitări de drepturi.

Condiția juridică a străinului este instituită de statul de reședință al străinului, având un caracter unilateral, însă există posibilitatea încheierii unei convenții internaționale referitoare la regimul juridic al străinului, ceea ce îi conferă în atare situație un caracter bilateral. În doctrină se reține în același timp atât o legătură cât și o delimitare între condiția juridică a străinului și conflictul de legi, decurgând din aceea că problema conflictului de legi se pune numai în situația și măsura în care străinului i se recunoște un anumit drept.

Delimitarea dintre aceste două instituții se regăsește mai cu precădere în domeniul stării și capacității persoanei și se concretizează sub două aspecte diferite. Așadar, în primul rând, normele care reglemeneză condiția juridică a străinului sunt norme de drept material, pe când conflictul de legi se soluționează prin norme conflictuale. Astfel, condiția juridică a străinului are în vedere capacitatea de folosință a persoanei, în timp ce normele care reglementează conflictele de legi au în vedere capacitatea de exercițiu.

De la o epocă la alta, condiția juridică a străinilor prezintă anumite deosebiri de principiu sau de reglementare. Mai mult, în cadrul aceleiași orânduiri sociale, condiția juridică poate fi diferită de la un stat la alt stat.

În cadrul actual, regimul juridic al străinilor are un caracter internațional. Potrivit unei reguli generale nescrise, se consideră că străinul trebuie sa beneficieze în orice țară de un minimum de drepturi, în caz contrar s-ar încălca un principiu al dreptului internațional, pentru că străinul ar fi lipsit de condiția unei persoane libere. Prin considerarea acestei idei, unii autori susțin că un număr important de aspecte ale condiției juridice a străinilor sunt reglementate de dreptul internațional. Astfel, din sfera dreptului internațional ar face parte: recunoașterea unei capacități juridice străine; acordarea acelor drepturi și obligații necesare desfășurării normale a personalității umane și aici exemplificăm libertatea de conștiință, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, libertatea de comunicare, pricipiul protejării străinului în persoana și averea sa prin mijloace de drept civil, drept penal și drept administrativ; dreptul de a sta în judecată, de a se adresa autorităților și de a-și susține în fața lor pretențiile; pricipiul respectării drepturilor câștigate de către străin după legislația țării cărora aparțin sau unei alte țări.

Regulile condiției juridice a străinilor sunt, în cele mai multe state, foarte apropiate, aceasta datorită extinderii schimburilor economice internaționale și, mai ales, dezvoltării relațiilor economice internaționale care au impus recunoașterea unui anumit tratament aplicabil străinilor.

În doctrină s-a remarcat că, în sens larg, se poate vorbi de condiția juridică a străinului și în cazul persoanei juridice, înțelegând prin aceasta “acel subiect colectiv de drept, titular de drepturi și obligații, al cărui statut personal este cârmuit de legea sa națională”.

În acest caz, condiția juridică prezintă două aspecte: a) recunoașterea persoanelor juridice străine; b) drepturile și obligațiile acordate acestora.

În dreptul internațional contemporan, un stat are, în principiu, datoria de a admite intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare unor persoane sau unor categorii de persoane considerate indezirabile, datorită atitudinii lor față de statul respectiv ori pentru că acestea constituie un pericol ori contravin ordinii constituționale sau ordinii publice (persoane juridice al căror scop nu este în conformitate cu legea, consumatori de stupefiante, bolnavi mintal sau purtători de boli contagioase, persoane suspectate de acte de terorism, etc.).

Totodată, fiecare stat poate condiționa această intrare de îndeplinirea unor cerințe de către străinul în cauză și poate supune o asemenea intrare unor proceduri de îndeplinit; în general, intrarea străinilor pe teritoriul unei țări necesită o autorizare prealabilă sau o viză specială aplicată de organele abilitate ale statului primitor pe documentul de identitate recunoscut internațional al persoanei respective. Mai mult, orice stat are dreptul de a expulza un străin de pe teritoriul său pentru motive temeinice, precum și de a-l extrăda în cazul în care acesta săvârșește o infracțiune.

Formele condiției juridice a străinului

În practica internațională se remarcă mai multe tipuri de regimuri în privința tratamentului aplicabil străinilor, în această privință neexistând reguli de aplicabilitate generală. De regulă, la baza acestor regimuri se află principiul reciprocității dintre state, ceea ce presupune alături de buna colaborare a lor, și un anumit respect pe care statele semnatare și-l acordă unul altuia.

Prin prisma lucrărilor de codificare ale Comisiei de Drept Internațional a O.N.U., în practica statelor sunt cunoscute următoarele regimuri aplicabile străinilor:

regimul național;

regimul tratamentului minim reciproc;

regimul străinilor bazat pe clauza națiunii celei mai favorizate;

regimul special;

regimul mixt.

Regimul național presupune că un stat recunoaște străinilor aflați pe teritoriul său aceleași drepturi pe care le acordă propriilor săi cetățeni, cu excepția drepturilor exclusive, specifice condiției de cetățean al statului ce face recunoașterea, derivând din apartenența persoanei la statul respectiv (drepturi politice -dreptul de a alege și de a fi ales; dreptul de a ocupa anumite funcții publice; obligația de a satisface serviciul militar, ș.a.).

În anumite condiții, drepturile acordate pot fi limitate de către stat, din motive de securitate.

Astfel, art. 2, alin. 1 din Legea nr. 105/1992 prevede că “străinii sunt asimilați, în condițiile legii, în drepturi civile, cu cetățenii români în tot ce privește aplicarea dispozițiilor prezentei legi”.

În România, regimul național era admis de art. 11 din Codul civil român, care prevedea că străinii se vor bucura îndeobște în noastră de aceleași drepturi civile ca și românii, afară de cazurile în care legea ar fi dispus altfel. Însă, dispozițiile art. 11 Cod civil român au fost abrogate din eroare, de art. 54 al Legii din 24 februarie 1924 cu privire la dobândirea și pierderea naționalității române. Cu toate acestea, regimul național a continuat să fie aplicat ca un principiu general nescris, dedus din practica autorităților române, până la adoptarea în 1969 a Legii nr. 25 abrogată și ea expres de Legea nr. 123/2001, aceasta din urmă fiind și ea abrogată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002. Acest ultim act normativ, reia prevederile art. 18 din Constituția României și consacră principiul potrivit căruia “străinii care locuiesc legal în România se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevăzute în tratatele internaționale la care România este parte”.

Așadar, se poate conchide că, regimul național se referă nu doar la drepturile civile, ci și la drepturile fundamentale, cu excepția celor politice.

Regimul reciprocității, numit în doctrină și tratamentul minim reciproc-international standard of treatment-este convenit între două sau mai multe state, printr-un acord bilateral sau tratat internațional ori prin reglementări interne, care conferă cetățenilor statelor semnatare aceleași drepturi pe teritoriile țărilor respective.

La baza acestui regim stă regula potrivit căreia anumite drepturi sunt acordate cetățenilor străini numai în cazurile și în măsura în care și statul străin recunoaște un regim identic cetățenilor români care se află în țările din care provin străinii în cauză.

Regimul reciprocității poate fi împărțit în trei categorii, și anume:

legislativă (presupune o identitate de reglementări juridice cuprinse în sistemele de drept ale celor două state);

diplomatică (presupune existența unei convenții internaționale care să reglementeze drepturile străinilor);

de fapt (presupune o anumită practică internațională privind recunoașterea drepturilor de care beneficiază străinii într-o altă ).

Legea nr. 105/1992 recunoaște mai multe drepturi străinilor, în temeiul reciprocității.

Un exemplu de acest gen îl oferă prevederile art. 163 alin (2) din Legea nr. 105/1992 care dispune că “cetățenii străini beneficiază în fața instanțelor române, în procesele privind raporturile de drept internațional privat, de scutiri sau reduceri de taxe și alte cheltuieli de procedură, precum și de asistență juridică gratuită, în aceeași măsură și în aceleași condiții ca și cetățenii români, sub condiția reciprocității cu statul de cetățenie sau de domiciliu al solicitanților”. Alte exemple de aplicare a regimului reciprocității sunt conținute tot în Legea nr. 105/1992, de pildă: prevederile alin. (3) al aceluiași art. 163 (scutirea de cauțiune și alte garanții), precum și cele ale art. 167, alin (1), lit. c), privitoare la recunoașterea hotărârilor judecătorești străine.

Clauza națiunii celei mai favorizate presupune acordarea, în favoarea cetățenilor unui anumit stat, de drepturi cel puțin egale cu cele pe care le au cetățenii unor state terțe.

Dreptului internațional public, definește clauza națiunii celei mai favorizate ca fiind
“o prevedere specială prin intermediul căreia părțile contractante își acordă, pe bază de reciprocitate, aceleași avantaje și privilegii pe care le-au acordat sau le vor acorda unui stat terț, în diferite domenii: comerț, navigație, situația juridică a persoanelor, plățile internaționale, dreptul de proprietate intelectuală, domeniul diplomatic, administrarea justiției, etc.” Această clauza se poate stabili prin convenții bi- sau multilaterale; de asemenea, în virtutea acestei clauze, statul concendent acordă statului beneficiar, persoanelor sau bunurilor aflate în raport cu acest stat, aceleași avantaje și privilegii pe care le-a acordat sau le va acorda unui stat terț, persoanelor și bunurilor aflate în același raport cu statul terț.

Totodată, clauza națiunii celei mai favorizate asigură o egalitate abstractă, fără a indica întinderea reală a drepturilor. În comparație însă cu regimul național, drepturile conferite se referă la străinul dintr-o țară terță și nu la cetățeanul statului concedent.

În literatura de specialitate au fost surprinse și unele limitări sau restricții ale clauzei națiunii celei mai favorizate. Astfel, complexitatea unor situații juridice preferențiale ori interesul de a le proteja față de pretențiile terților în anumite domenii (ca, de exemplu: restricțiile cantitative, accesul la zone ale liberului schimb și uniunii vamale, traficul de frontieră, regimurile preferențiale, etc.) determină unele rezerve în extinderea anumitor avantaje.

Regimul special presupune că unele categorii de străini, în domenii de activitate determinate, pot beneficia de anumite drepturi prevăzute de legea națională sau convențiile internaționale la care România este parte.

Așadar, rezultă că, prin lege ori tratat internațional, străinul poate beneficia de un regim special, drepturile recunoscute străinilor fiind individualizate prin enumerarea lor. Domeniile în care este practicată această modalitate sunt cele de asistență juridică, acordurile de prevederi sociale sau convențiile de cooperare economică și tehnico-științifică internațională. În doctrină se face observația că regimul special se poate întregi cu tratamentul național și clauza națiunii celei mai favorizate, putând fi folosit chiar și împreună cu reciprocitatea.

Regimul mixt nu este altceva decât combinarea regimului național cu cel al clauzei națiunii celei mai favorizate.

În afara acestor categorii de regimuri, în cadrul Comunității Europene s-a instituit un nou tip de regim juridic, care a prevăzut libertatea de mișcare a persoanelor din statele ei membre.

Cetățenii statelor membre au dreptul să intre liber pe teritoriul altui stat membru; atunci când durata acestei intrări este mai mare de 3 luni, resortisanților unui stat membru li se eliberează o carte de sejur cu o valabilitate de 5 ani și cu posibilitate de prelungire, pe perioade de câte 10 ani, atât pentru ei cât și pentru ascendenți, descendenți și soți.

Totodată prin Acordul Schengen din 1985, s-a suprimat controlul vamal la granițele comune din cadrul Uniunii Europene. Reglementarea comunitară face ca pentru resortisanții Uniunii Europene să dispară distincția dintre “national” și “strain” sub unele aspecte, destul de semnificative, pentru a oferi conștiința indivizilor că aparțin unui spațiu economic, cel puțin de adâncită solidaritate, dacă nu unitar prin caracterele sale.

CAPITOLUL II

STRĂINUL RAPORTAT LA DREPTUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN

2.1. Raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional public

Între problemele cărora li s-a căutat un răspuns adecvat, încă din secolul trecut, se găsește și cea cu privire la raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern, în materia condiției juridice a străinilor.

Dacă la început s-a considerat a fi o problemă care interesa mai mult dreptul intern, în secolul pe care îl parcurgem, condiția juridică a străinilor tinde să dobândească din ce în ce mai mult o dimensiune internațională. Argumentul care dă grad de certitudine afirmației anterioare este acela că, după cel de-al doilea război mondial, mai multe acte internaționale cu caracter general sau particular, au consacrat numeroase texte condiției juridice a străinilor. Între aceste acte cu caracter internațional rețin atenția declarațiile, tratatele și convențiile internaționale.

În literatura juridică de specialitate nu s-a ajuns încă la o opinie unanimă cu privire la rolul dreptului internațional public în statuarea si reglementarea condiției juridice a străinilor.

Astfel, sunt autori care, folosind argumente fundamentate științific, susțin ideea rolului dreptului internațional public în staturarea și reglementarea condiției juridice a străinilor.

Sintetizate, aspectele cu privire la condiția juridică a străinilor, care țin de dreptul internațional public, sunt următoarele :

aplicarea principiului recunoașterii străinilor ca subiecte de drept, calitate ce nu li se poate refuza;

recunoașterea drepturilor și libertăților de care se pot bucura străinii, reprezintă o condiție esențială a exercitării depline a personalității umane.

Este cazul libertății de conștiință, a libertății individuale, inviolabilității domiciliului și a libertății de comunicare. De altfel, în acest domeniu al recunoșterii drepturilor și libertăților străinilor dupa cum apreciază mai mulți autori , sunt dificil de separat reglementările interne de cele internaționale, întrucât ceea ce la un moment dat este de competența dreptului intern, ulterior poate deveni competența dreptului internațional;

prevederea, cu rang de principiu, potrivit căreia străinul trebuie să fie protejat prin mijloace de drept penal, drept civil și procesual civil, drept administrativ, împotriva actelor și faptelor care pot prejudicia persoana sau bunurile străinului;

dreptul de a da în judecată, de a se adresa autorităților statului respectiv, de a susține în fața acestor organe pretențiile pe care le are;

principiul conform căruia drepturile private ale străinilor dobândite după legea statului de care aparțin sau după legea altui stat trebuie să fie respectate și de către statul în care străinul se găsește.

Autorii consideră că principiile dreptului internațional nu pot fi reținute ca fundament juridic al drepturilor și obligațiilor străinilor, ci le apreciază ca având un caracter mai ales moral și nu pot face parte din dreptul internațional general. În consecință, ei resping teza potrivit căreia principiile dreptului internațional general au un caracter de izvor al dreptului în materia condiției juridice a străinului..

Nu de puține ori, aceleași norme sunt ale aceleiași puteri de stat care, ratificând un tratat sau o conventie internațională își asumă obligația ca legislația sa națională să fie concordantă cu normele ratificate și cu privire la tratamentul străinilor.

Tratatele ratificate sunt obligatorii, mai puțin atunci când ar rezulta din text că ar fi vorba numai de simple indicații sau recomandări. Totodată, în opinia profesorului Rousseau, limitele caracterului obligatoriu al tratatelor pot fi grupate în trei mari categorii:

limitele rezultând din principiile de drept: excepția de forță majoră și excepția de legitimă apărare;

limitele întemeiate pe instituții ale dreptului ginților, executarea de represalii (răspunsul la un act ilicit);

limitele decurgând din considerațiuni politice: în special teoria necesității.

Această teorie a fost infirmată chiar de Curtea Permanentă de Justiție Internațională care la 12 decembrie 1943 a refuzat să aplice această teorie în afacerea Oskar Chinn..

Dreptul intern, prin normele elaborate, nu poate veni în contradicție nici cu principiile fundamentale ale dreptului internațional public, acestea din urmă având caracter de ”jus cogens” .

Din doctrină mai rezultă și că dreptul internațional este dat de acordul dintre state, constituind o manifestare, în sfera relațiilor internaționale, a voinței suverane a statului, pe când dreptul intern reprezintă aceeași voință pe planul relațiilor interne, în limitele teritoriului statului.

Atât în cadrul dreptului intern cât și în cadrul dreptului internațional, ne confruntăm cu manifestarea, în forme specifice, a suveranității de stat. Dreptul internațional se particularizează față de dreptul intern prin trăsături proprii privind formarea, obiectul, subiectul, funcțiile și chiar instituțiile care îi sunt specifice, dar, în același timp, în practică se găsesc intr-un raport de interferență, influențându-se reciproc.

Jurisprudența statelor împreună cu legislația internă a acestora dau naștere unei practici eterogene în înfăptuirea acestui raport de intercondiționare. Practica menționată este dominată fie de dualismul tradițional, potrivit căruia normele dreptului internațional liber acceptate capătă aplicare deplină pentru un stat prin reconfirmare și încorporare în legislația internă, fie de un dualism pragmatic, prin considerarea lor ca având o valoare juridică egală cu cea a dreptului intern fără a fi nevoie, pentru aplicare, de un act legislativ național. Premisele teoretice ale dualismului tradițional și pragmatic, se regăsesc în doctrina pozitivistă.

În caz de conflict între dreptul internațional și dreptul intern, dualismul este însoțit de prevederile constituționale sau practica judiciară în sensul supremației și priorității tratatului față de legea națională, cu privire la drepturile omului. Practicile franceză, scoțiană, greacă, olandeză și română sunt elocvente în acest sens.

În statele membre ale Uniunii Europene, dreptul european este superior oricărei legi interne. De fapt, nu există o separare artificială și absolută a dreptului internațional public, față de dreptul intern și nici un primat al unuia sau altuia, care să opereze în mod rigid. Influențându-se reciproc, dar păstrându-și fiecare specificul, cele două ordini juridice coexistă într-un raport de coordonare.

Din doctrină rezultă că, în cazul în care un stat adoptă și aplică în perimetrul suveranității sale, o lege care vine în conflict cu un tratat la care a devenit parte anterior, conduita sa echivalează cu încălcarea unor norme și obligații de drept internațional acceptate de acel stat și reprezintă o acțiune ilicită care atrage consecințe pe planul răspunderii și al sancțiunii internaționale, al nerecunoașterii de către alte state a legii ulterior adoptată.

Trebuie arătat că, la Conferința de la Viena privitoare la dreptul tratatelor din 1969, articolul 60, referitor la stingerea unui tratat sau suspendarea aplicării lui ca urmare a violării sale i s-a adăugat, pe lângă paragrafele prezentate de Comisia de Drept Internațional, încă un paragraf, cu scopul de a asigura faptul că regulile stabilite cu privire la încetarea sau stingerea tratatelor nu se vor aplica dispozițiilor referitoare la protecția persoanei umane, conținute în tratatele cu caracter umanitar, ”în special acele dispoziții care includ orice formă de represalii împotriva persoanelor protejate prin acele tratate” .

2.2. Evoluția regimului juridic al străinilor în dreptul internațional public

Potivit majorității doctrinelor, statul determină situația juridică a propriei populații, stabilind prin legislația internă statutul juridic, drepturile și obligațiile diferitelor categorii de persoane care intră în componența populației, inclusiv drepturile și obligațiile străinilor, mai puțin cele ale persoanelor cu statut diplomatic.

Totodată, remarcăm că, asupra unor aspecte privitoare la diverse categorii de persoane care compun populația statelor, este necesară o permanentă colaborare în cadrul creat prin aplicarea principiilor și normelor de drept internațional, de această dată. Astfel de probleme se referă la obligațiile statelor și la cooperarea internațională din domeniul drepturilor omului, din care decurg în mod firesc și cele ale protecției diplomatice, bipatridiei, apatridiei, regimului juridic al străinilor, dreptului la azil și situației refugiaților.

Așa cum rezultă de mai sus, obiectul colaborării și al unor tratate încheiate între state
l-a făcut, de mai multă vreme, printre altele și regimul juridic al străinilor, precum și posibilele forme de tratament aplicate acestora.

Conceptul drepturilor omului, care îl subscrie pe cel al drepturilor străinilor, s-a format încă din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, având ca punct de plecare teoria dreptului natural (elaborată în Franța, Anglia, Olanda), potrivit căreia omul este liber de la natură, el trebuie să se bucure în societate de drepturi și libertăți care își au temeiul în natura umană..

Această teorie și-a găsit consacrarea, în parte, în acte constituționale engleze (”Petiția drepturilor omului” din 1776 și ”Legea drepturilor” din 1689 ) dar și în ”Declarația americană de independență”din 1776 și ”Declarația drepturilor omului și cetățeanului” din timpul revoluției franceze din 1789.

În timp, mai ales în secolul al XIX-lea constatăm că s-a format un adevărat principiu constituțional cu privire la drepturile omului, indiferent cărei categori îl plasăm, fiind consacrat în mai toate constituțiile statelor și în alte acte legislative interne.

Este aspectul pe care mai târziu îl vom constata și cu referire expresă la garantarea drepturilor străinilor. În România, principiul general al respectării drepturilor omului – cetățean propriu sau strain – a făcut numai parțial obiectul cooperării statelor prin intermediul reglementării internaționale.

În perioada interbelică, pe baza unor instrumente juridice încheiate de marile puteri cu o serie de state mici, printre care și România, s-au intensificat eforturile pentru protecția și promovarea drepturilor omului.

Atenția s-a îndreptat, de această dată, asupra protecției internaționale a minorităților naționale – sursă ulterioară pentru propunerile ce aveau să se facă în domeniul protecției drepturilor străinilor. În acest fel, statutul minorităților din unele state europene, inclusiv România, devenea o problemă internațională care, așa cum rezultă din doctrină, permitea unor state, prin mecanismul de protecție instituit, să se amestece, în anumite circumstanțe, în treburile interne ale altor state. Unii autori consideră acest ”regim internațional al minorităților” un eșec, în defavoarea lui existând numeroase argumente.

După cel de-al doilea război mondial, problematica înregistrează o evidentă evoluție, devenind, în ansamblul ei, un domeniu al cooperării și colaborării internaționale precum și al reglementării juridice interstatale, în special în baza Cartei ONU din 1945, dar și a altor acte internaționale.

În această perioadă a apărut și s-a format instituția drepturilor omului în dreptul internațional, care constituie cadrul juridic general al promovării și protecției drepturilor omului. Sunt opinii în doctrină, potrivit cărora există ”un drept al drepturilor omului” sau ”un drept internațional al drepturilor omului” format ca ramură a dreptului internațional general. Acesta include, în mod inevitabil și problematica regimului juridic al străinilor.

De reținut faptul că drepturile fundamentale ale omului, în general, sunt consacrate
într-o serie de instrumente internaționale care au, în plus și valoarea unor norme imperative de jus cogens.

Cu toate acestea, se recunoaște statelor dreptul de a stabili în mod discrecționar drepturile și obligațiile străinilor. Evoluția principiilor tratamentului juridic al străinilor în dreptul internațional (național, special, clauza națiunii cele mai favorizate, mixt) evidențiază teza potrivit căreia, în realitate nu se întâmplă chiar așa.

Aceasta deoarece o persoană aflată pe teritoriul unui stat, ca străin, este supusă unei legături juridice decurgând din această situație, fără însă a înceta legătura sa juridică față de statul al cărei cetățean este. Asistăm așadar, la raporturi juridice ce se nasc între cele două state cu privire la persoana în cauză (cetățean sau străin). Cert este că și în dreptul internațional regimul juridic al străinilor a cunoscut evoluții semnificative, prin perfecționarea fără precedent a instrumentelor cu caracter regional și universal, creându-li-se străinilor o situație din ce în ce mai bună.

2.3. Principiile regimului juridic al străinului

În practica și teoria dreptului internațional, se întâlnesc patru forme principale ale condiției juridice a străinului:

regimul național;

regimul special;

regimul clauzei națiunii celei mai favorizate;

regimul reciprocității.

Potrivit principiului regimului național, străinii, în condițiile legii, dispun de drepturi civile și fundamentale, extrem de rar și de drepturi politice. Legea poate impune anumite cerințe sau limite exercitării acestor drepturi.

Potrivit principiului regimului special, străinilor li se pot recunoaște orice alte drepturi decât cele civile și fundamentale, consacrate prin lege sau acorduri internaționale.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate este o prevedere, de cele mai multe ori conținută într-o înțelegere internațională bilaterală, prin care părțile contractante își acordă aceleași avantaje și privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat terț.

Clauza se aplică în domeniile indicate de convenția respectivă și privește, de obicei, condiția juridică a persoanelor, comerțul, navigația etc.

Regimul se practică în două forme: forma necondiționată și fără compensare, obligând fiecare parte să extindă asupra celeilalte părți toate avantajele, drepturile, înlesnirile sau privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unui stat terț și forma condiționată sau cu compensare, în care toate avantajele, drepturile privilegiile acordate sau care ar urma să fie acordate unei terțe țări se vor extinde asupra celeilalte părți contractante doar în mod condiționat sau în compensare.

Această ultimă formă a fost aplicată frecvent până la mijlocul secolului al XlX-lea, în prezent forma necondiționată fiind cea mai uzitată, având în vedere că favorizează într-un mod evident dezvoltarea economică și cooperarea interstatală.

Există și situații când clauza este limitată sau asupra ei acționează rezerve. Limitele există în condițiile în care clauza nu poate fi aplicată pentru că nu se adaptează complexității unor situații juridice sau când anumite interese esențiale determină neinserarea clauzei în textul acordului.

Rezervele privesc protejarea anumitor situații preferențiale și punerea acestora la adăpost față de pretențiile terților (sisteme preferențiale, restricții cantitative, zone ale liberului schimb, uniuni vamale, trafic de frontieră, expoziții etc).

Reciprocitatea implică situația în care străinii au anumite drepturi sub condiția ca aceleași drepturi să fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto. Reciprocitatea legislativă se referă la identitatea dintre normele juridice care reglementează condiția străinilor, reciprocitatea diplomatică implică existența unui acord internațional pe baza căruia ea se acordă, iar reciprocitatea de facto este aceea care există în practică.

Existența reciprocității și neaplicarea sa discriminatorie implică măsuri de retorsiune, uneori prevăzute expres de lege.

2.4. Problema standardului minim realizat

Ca aspect teoretic cu implicații practice, în doctrină se discută chestiunea rolului “standardului minim internațional” (international minimum standard) în stabilirea regimului străinilor, îndeosebi a drepturilor lor.

O parte a teoreticienilor își exprimă acordul față de această teză iar alții scot în evidență caracterul contradictoriu și sinuos al aplicării în practică a acesteia. Începutul secolului XX-lea este favorabil tezei ”standardului minim internațional”, numit inițial și ”standard moral al națiunilor civilizate” care se opune principiului regimului national.. Conferința de codificare de la Haga din 1930 a fost un bun prilej pentru susținerea tezei ”standardului” de către majoritatea statelor participante. Consacrarea și-o găsește această teză cu rang de principiu, atât în Declarația Adunării Generale O.N.U. din 1962, privind suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale, cât și în numeroase decizii arbitrare.

D.J.L.Brown susține că ”față de străin, statul nu este liber să îl trateze după bunul plac, ci trebuie să se conformeze unui standard internațional. Această obligație a statului primitor există față de statul național și nu direct față de străin”.

Doctrinarii, adepți ai regimului național, susțin că, privitor la acest principiu (al regimului național), se asigură egalitatea de tratament a străinilor cu proprii cetățeni, în timp ce aplicarea principiului standardului minim internațional ar favoriza existența unui statut privilegiat pentru străini, asemănător practicii din trecut, a capitulațiilor.

În acest fel s-ar permite cedarea către străini a activităților economice și de investiții, dându-se toată posibilitatea intervenției armatelor străine.

De asemenea, ar lăsa loc pentru abuzuri în legătură cu invocarea și practicarea lui.Divergențele generale de aplicare a principiului constituie tot atâtea dezavantaje, care nu îl înlătură însă din practica statelor. El este privit ca un „tratament minimal (…), parte integrantă a dreptului internațional cutumiar”.

Anul 1945 reține atenția prin faptul că principiul a fost legat de obligația statelor de a promova și respecta drepturile fundamentale ale omului ca temei și criteriu de drept internațional în stabilirea regimului străinilor, care capătă astfel un conținut mai larg și mai conturat. Subzistă obligația generală a statelor, ca în determinarea situației străinilor să țină seama de reglementările internaționale privitoare la drepturile omului.

Realitatea demonstrează că în practică acestea nu pot fi transpuse fără unele restricții și dificultăți ce decurg din limitele prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 și cele două Pacte între state.

În acest fel se explică și se argumentează practica ambiguă a statelor, în aplicarea pentru străini a unui „standard” bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

De asemenea, progresul realizat în domeniul respectării drepturilor fundamentale ale omului, în practica internă și internațională, a contribuit la configurarea unui nou conținut al standardului internațional privind regimul străinilor, care ar putea fi apreciat ca un standard minim umanitar, posibil de realizat în condițiile în care tot mai multe state aplică pentru proprii cetățeni drepturi, libertăți și obligații fundamentale, consacrate de dreptul internațional pozitiv.

Devine tot mai evident faptul că, drepturile și obligațiile străinilor nu pot depăși, chiar și în regimurile democratice cele mai liberale, standardul internațional determinat de practica generală a statelor, reflectată în dreptul intern, în tratate și în dreptul comunitar.

Există deosebiri, din punctul de vedere al regimului juridic, între străinii care intră temporar (tranzit, excursie) pe teritoriul unui stat și imigranții sau emigranții care se stabilesc pentru o perioadă mai îndelungată de timp, pe teritoriul altui stat. Cei din urmă sunt supuși, în practică, la restricții privind intrarea, șederea și desfășurarea unor activități.

În condițiile actuale, când se urmărește realizarea unui standard cât mai ridicat al drepturilor și libertăților fundamentale de care să se bucure toate persoanele, indiferent de categoria în care se încadrează, problema standardului minim pentru străini tinde să devină desuetă.

Capătă din ce în ce mai mult grad de certitudine realitatea potrivit căreia străinii se bucură de drepturile fundamentale civile, sociale, economice și culturale atribuite persoanei umane dar nu își exercită drepturile politice și sunt supuși la restricții privind intrarea și șederea pe teritoriul statelor, accesul în funcții publice, în anumite situații și la ocuparea unui loc ce muncă, în desfășurarea unei activități economice.

Că nu în toate zonele globului intensitatea drepturilor sau restricțiilor este aceeași, este de asemenea o realitate. Și tot la fel de reală este și concluzia că sunt sau nu acceptați într-un stat sau altul în funcție de mai multe criterii sau condiții, obiective sau subiective. Drepturile, respectiv restricțiile, vor fi mai mult sau mai puțin prezente, aceasta în concordanță cu interesul manifestat de fiecare stat în parte, cu avantajele sau dezavantajele pe care le generează prezența străinilor pe un teritoriu sau altul.

2.5. Reglementarea situației juridice a străinilor în dreptul internațional public

În temeiul suveranității de care dispune fiecare stat, practica generală și doctrina confirmă excepția unui drept suveran, chiar discrecționar al statului, de a stabili în limitele teritoriului său acel ansamblu de norme juridice privind drepturile și obligațiile străinilor, condițiile de intrare, tranzitare, ședere și ieșire a lor, în și din țara respectivă, ceea ce dă de fapt regimul străinilor.

Convențiile internaționale referitoare la regimul străinilor au un caracter bilateral. Ele prevăd anumite drepturi și facilități pe care statele semnatare le acordă cetățenilor celuilalt stat, când se află pe teritoriul lor. Aceste drepturi pot fi:

intrarea și șederea în statul respectiv;

dreptul la libera circulație;

posibilitatea de a desfășura anumite activități economice;

protecția persoanei străinului și a bunurilor sale;

accesul la tribunalele statului-gazdă.

Pe de altă parte, străinul are și obligații față de statul pe al cărui teritoriu are acest statut. El trebuie să respecte legile și regulamentele aceluiași stat, să nu acționeze împotriva lui și să aibă o atitudine de respect și loialitate față de stat. Statele pot impune și obligații speciale: înregistrarea lor la poliție și prezentarea lor periodică la control.

Dreptul internațional nu conține o normă generală care să cuprindă obligația statului de a permite intrarea și șederea străinilor pe teritoriul său. Majoritatea statelor reclamă un drept discrecționar de a refuza, în cadrul exercitării suveranității, intrarea străinilor ca și aplicarea măsurilor de excludere a acestora după ce au fost admiși pe teritoriul național. În practică observăm că statele nu își exercită un asemenea drept în mod absolut. Orice interdicție, în acest sens față de cetățenii unui stat, poate fi apreciată ca un act inamical și urmat de măsuri asemănătoare de răspuns.

În prezent, pornindu-se de la principiul conform căruia pe teritoriul unui stat străin nu pot avea mai multe drepturi decât cetățenii acelui stat, situația străinilor poate fi reglementată de următoarele categori de tratamente:

Regimul național.

Un stat recunoaște pe teritoriul său aceleași drepturi pentru străini ca și pentru proprii cetățeni. Deci, străinilor li se acordă aceleași drepturi sociale, economice, culturale și civile, de care beneficiază proprii cetățeni. Ca regulă generală se păstrează aceea că străinii se pot bucura și de drepturile politice. Există însă și multe state (Suedia, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Olanda, Grecia) care au permis străinilor să participe la alegerile municipale și provinciale, nu și la cele legislative, făcând excepție de la regula sus amintită. Potrivit acestui regim, străinii nu pot ocupa o serie de funcții publice, fiind supuși unor restricții ce decurg din legile statului respectiv privind deplasarea, controlul actelor, exercitarea unor anumite profesii și altele.

Ar mai fi de adăugat că drepturile pot fi limitate, în anumite circumstanțe, din motive de securitate. Străinul nu poate fi obligat să satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află..

Ca o concluzie care se impune este faptul că deși s-ar bucura de un sprijin important din parte statului și a doctrinei, acest regim a fost însoțit în practică, în mod inevitabil, de inegalități de regim al străinilor, față de naționalii statului de teritoriu, consecințe firești ale calității fiecărei categorii enunțate.

Regimul preferențial sau special.

În baza acestuia regim, anumitor categorii de străini li se aplică o serie de drepturi care nu sunt acordate altor străini, în domenii de activitate bine determinate, fiind prevăzute fie în legislație, fie în acorduri internaționale. Se acordă, de regulă, pe bază de reciprocitate.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.

Este consacrat prin tratat internațional sau acord internațional (de regulă acord de navigație sau comercial). Potrivit acestui regim, străinilor li se aplică un tratament cel puțin la fel de avantajos ca acela conferit cetățenilor oricărui alt stat terț.

Regimul mixt

Cel mai utilizat în practică este acest regim, care combină regimul național cu cel al reciprocității. El contribuie la asigurarea în drepturi a statelor și cetățenilor lor. Principiul reciprocității în domeniul regimului străinilor îmbracă două aspecte principale:

reciprocitatea materială, când cele două state acordă străinilor (cetățenilor celuilalt stat) aceleași drepturi;

reciprocitatea formală, când fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în legislația sa.

Înainte de a trece în revistă drepturile și obligațiile străinilor, nu trebuie să uităm faptul că statele primitoare au și ele obligații – foarte exact stabilite prin tratate, convenții sau cutuma internațională.

Statele au obligația de a respecta străinului calitatea de cetățean al altui stat, în special să nu aducă vreo atingere obligației de fidelitate a străinului față de statul al cărui cetățean este. Străinului nu i se pretinde să îndeplinească serviciul militar în cadrul forțelor armate ale statului pe al cărui teritoriu are acest statut. Aceasta nu exclude existența în practică a unor state (S.U.A. și Australia) din ale căror prevederi legale să rezulte totuși participarea obligatorie a străinilor rezidenți la executarea unui serviciu local de poliție pentru menținerea ordinii publice sau în caz de invazie teritorială, la restabilirea situației.

Dar există și situații când străinii sunt obligați la executarea serviciului militar, dar acestea se bazează pe reciprocitate. De asemenea, nu trebuie să ceară străinului să acționeze împotriva intereselor țării sale.

Elementul esențial al tratamentului străinilor este reprezentat de datoria pe care o are fiecare stat, ținând seama de principiile egalității și suveranității naționale, să recunoască străinilor aflați pe teritoriul său, asemenea drepturi și obligații care să nu prejudicieze nici interesele acestora, nici cele ale statului de cetățenie. Aceasta, deoarece, aflată pe teritoriul unui stat ca străin, o persoană este supusă legăturii juridice decurgând din situația sa de străin, fără a înceta însă să fie legată, prin drepturi și obligații, de statul al cărui cetățean este.

În acest context se manifestă și dreptul statului de cetățenie de a exercita protecția diplomatică și consulară a intereselor cetățenilor săi, când acestea au fost prejudiciate pe teritoriul altui stat strain..

Protecția diplomatică acordată de un stat cetățenilor săi aflați în străinătate se face prin misiunile sale diplomatice sau oficiile consulare. Această protecție poate fi acordată de către stat și altor persoane care nu sunt cetățeni ai săi, dacă între statul ai cărui cetățeni sunt persoanele respective și statul pe al cărui teritoriu se află, nu există relații diplomatice.

Statul interesat poate cere unui terț, care are relații diplomatice cu acel stat, să exercite protecția diplomatică și față de cetățenii săi. O condiție este ca statul pe al cărui teritoriu urmează să fie exerciată această protecție diplomatică a terțului, să fie de acord cu acest lucru.

Cuantumul drepturilor și obligațiilor este diferit pentru fiecare categorie de străini, în funcție de situația în care se găsesc aceștia: turiști, în tranzit (cu sau fără oprire) sau având reședința pe teritoriul altui stat.

Pe plan general, în dreptul internațional contemporan se remarcă o folosire frecventă a regimului național. Potrivit acestuia, străinul se bucură de aceleași drepturi economice, sociale, culturale, civile, ca și naționalii, nebeneficiind însă de drepturi politice (drepturi electorale și dreptul de a ocupa funcții publice). Aspecte cele mai importante ale acestor drepturi se referă la:

recunoașterea străinilor ca subiect de drept;

drepturile fundamentale ale persoanei, libertatea de conștiință, libertatea individuală, libertatea de comunicare;

protejarea străinilor prin mijloace de drept penal și procesual penal, civil și procesual civil, administrativ;

dreptul de a da în judecată, de a se adresa autorităților statului respectiv;

respectarea drepturilor private ale străinilor după legea statului de care aparțin sau după legea altui stat;

dreptul de protecție al statului a cărei cetățenie o are;

dreptul de a intra și ieși liber de pe teritoriul statului respectiv;

dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor;

dreptul de a desfășura activități economice și comerciale.

Tot în virtutea regimului național, străinii au și obligații față de statul pe al cărui teritoriu au acest statut.

În primul rând există obligația respectării legilor și ordinii de drept, competența și decizia organelor sale judiciare și administrative, precum și obligația de a se comporta în așa mod încât să nu încalce loialitatea și respectul pe care îl datorează țării care i-a primit și mai ales, de a nu acționa împotriva acesteia. În doctrină este acreditată ideea conform căreia străinul poate fi învinuit de trădare.

Dacă facem o analiză atentă a situației reale a străinilor, observăm că, deși se bucură de drepturile fundamentale atribuite fiecărei persoane umane, aceștia nu își pot exercita o serie de drepturi. În afară de cazul drepturilor politice, există situația restricțiilor privitoare la intrarea și șederea pe teritoriul statului1, ocuparea unui anumit loc de muncă, desfășurarea unor activități economice și de investiții. Un exemplu ne este oferit de posibilitatea ocupării unui loc de muncă, care, în unele cazuri, poate fi condiționat de obținerea unei autorizații prealabile în acest sens2, de întocmirea unor formalități și de existența sau inexistența unor solicitări din partea statului de reședință3. Referitor la intrarea pe teritoriul statului de reședință pot fi puse o serie de condiții privitoare la educație, vârstă, capacitate profesională, posibilitatea de a presta o muncă, de a se întreține singur și altele.

Ieșirea străinilor de pe teritoriul statului poate să aibă loc fie în mod normal, la expirarea termenului de ședere, dar și în temeiul unor hotărâri judecătorești sau administrative ale organelor statului de reședință.

Ultima situație menționată aparține măsurii privitoare la expulzare și extrădare, adoptate de către stat în exercitarea suveranității sale teritoriale, chestiuni care se înscriu într-o problematică distinctă a dreptului internațional.

2.6. Dreptul internațional public cu privire la unele categorii de personae

Bipatrizii și apatrizii

Determinarea legăturii dintre cetățenie și drepturile și libertățile cetățenești ale unei persoane, se face prin legislația națională a fiecărui stat. Cetățenia generează probleme ale relațiilor interstatale și reglementări juridice internaționale în concordanță cu principiile și modurile deosebite de dobândire și pierdere a cetățeniei existente în diferite state, generând pentru unele persoane fie situația de dublă cetățenie, fie a absenței acesteia (apatridia).

Dubla cetățenie.

Cunoscută în doctrină și sub denumirea de bipatridie, reprezintă situația unei persoane care are concomitent cetățenia a două state. Este posibil însă ca aceeași persoană să aibă chiar mai mult de două cetățenii. De regulă bipatridia apare datorită reglementărilor naționale diferite referitoare la dobândirea cetățeniei prin naștere sau naturalizare (jus sanguinis sau jus soli) dar poate apărea și situația naturalizării prin adopție , la cerere și mai cu seamă prin căsătorie, când statul persoanei aflată în una din aceste situții nu îi retrage cetățenia iar celălalt i-o acordă.

Cazurile de bipatridie au determinat unele complicații în raporturile interstatale, complicații referitoare la protecția pe care statele au drept să o exercite asupra cetățenilor lor și la executarea obligațiilor pe care aceștia o au față de țările a căror cetățenie o au, mai cu seamă a obligațiilor militare.

Pentru limitarea și eliminarea cazurilor de dublă cetățenie, pe plan internațional s-a încercat, adeseori în cadrul O.N.U., elaborarea unor convenții destinate împlinirii acestui scop. Rezultate concrete au dat numai convențiile bilaterale în domeniu.

Țara noastră a încheiat o serie de acorduri bilaterale cu alte state, cum sunt de exemplu Ungaria, fosta URSS, Bulgaria pentru a rezolva problema bipatridiei. Legea română cu privire la cetățenie din 1991 admite bipatridia și o consideră ca fiind o situație normală.

A mai fost consacrat principiul opțiunii persoanei în cauză asupra uneia dintre cele două cetățenii, într-un anumit termen, de regulă în termen de un an, timp în care persoana trebuia să își manifeste opțiunea pentru una din cetățenii, după care, dacă nu se pronunță, dobândește automat, prin efectul legii, cetățenia statului pe care domiciliază.

Proiectul de Protocol pregătit la Conferința de Codificare de la Haga din 1950, neratificat de nici un stat, prevede la art.1 că o persoană cu dublă cetățenie va fi considerată a statului pe teritoriul căruia se găsește pe timpul șederii sale în acel stat. Se apreciază că acesta este un principiu de drept internațional cutumiar.

Apatridia.

Este situația persoanei care nu are cetățenia niciunui stat, fie că nu a vrut o astfel de cetățenie, fie că a avut-o și a pierdut-o, fără să fi dobândit alta. Apatridia are relevanță internațională mai ales cu privire la întinderea drepturilor și obligațiilor ce le revin apatrizilor, dar și în ceea ce privește protecția diplomatică a acestora.

Potrivit Dicționarului de drept internațional public, coordonat de dr. Ionel Cloșcă, Ionel Suceavă și Ionel Maxim, nu vor fi apatrizi:

persoanele care beneficiază de asistența sau protecția unui organism – atâta timp cât beneficiază.

persoanele care sunt considerate de statul lor de reședință ca având drepturile și obligațiile unor naționali.

persoanele cu privire la care sunt motive serioase sa se creadă că au comis crime contra păcii sau dreptul comun.

Dacă până la nivelul anului 1914 apatridia avea un caracter întâmplător, perioada interbelică se caracterizează printr-o extindere a acesteia, devenind o problemă internațională.

Este rezultatul transferului de teritorii de la un stat la altul, dar și al legislației rasiale adoptate în Germania hitleristă, după anul 1933, când mai multe persoane naturalizate după război, ca cetățeni germani, au fost lipsite de cetățenie.

Ca fenomen, apatridia este generată de conflictul între legislațiile statelor, de lipsa lor de concordanță cu privire la persoanele care își pierd cetățenia (la cerere, prin retragere, prin căsătorie sau altă modalitate) fără a primi cetățenia altui stat. Un caz special îl constitue un copil născut din părinți apatrizi, pe teritoriul unui stat care aplică jus sanguinis.

Situația apatridului este dificilă, el fiind lipsit de un statut propriu și de protecția vreunui stat. De regulă el este supus jurisdicției statului pe al cărui teritoriu se află, fiind asimilat, în general, străinilor, însă în fapt, având o situație inferioară acestora. Practica internațională relevă nu de puține ori, tratamentul discriminatoriu pe care unele state îl aplică apatrizilor, ajungându-se chiar la expulzarea acestora.

Convenția din 28 septembrie 1954 (intrată în vigoare la 6 iunie 1960), referitoare la statutul apatrizilor, înscrie o serie de drepturi și obligații care îl asimilează străinilor. Drepturile apatrizilor similare celor ale străinilor sunt: dreptul de proprietate imobiliară și mobiliară (articolul 14), dreptul la asociere (articolul 17). În anumite condiții, apatrizii pot beneficia chiar de un regim național, privind exercitarea unei profesiuni. În statul de rezidență, ei sunt asimilați cetățenilor în domeniul protecției intelectuale și industriale, educației publice și asistenței sociale.

Convenția din 1954 nu a fost primul și nici singurul act internațional care se referă la apatrizi. În cadrul Conferinței de la Haga din 1930, au fost adoptate ca reguli importante cele referitoare imposibilitatea de a se pierde o cetățenie fără obținerea în prealabil a alteia, precum și la obținerea cetățeniei statului pe teritoriul căruia domiciliază, de către copiii născuți din părinți apatrizi. Declarația Universală a Drepturilor Omului, din 10 decembrie 1945, prevede la articolul 15 faptul că ”oricare individ are dreptul la o cetățenie, nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”.

Convenția din 1954 a fost urmată de o alta, adoptată în 20 august 1961 și intrată în vigoare în 30 septembrie 1975, privitoare la reducerea cazurilor de apatridie. Potrivit acesteia, statele semnatare au obligația de a nu retrage cetățenia unei persoane în situația când prin aceasta se va evita apatridia.

La 10 decembrie 1974 Adunarea Generală O.N.U. a adoptat rezoluția nr.3274 prin care a cerut Înaltului Comisar O.N.U. pentru refugiați să se preocupe și de funcțiile organismului pentru apatrizi.

2.7. Dreptul la azil

Prin azil, in dreptul internațional, se ințelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine ,urmarite in țara lor pentru activitate politică, științifică, religioasă etc. care nu este in concordanță cu normele juridice interne, contravine ordinii de drept a statului respectiv.

Așadar, dreptul la azil este o instituție a dreptului internațional care consacră dreptul suveran al statelor de a permite cetățenilor altui stat urmăriți pentru activitatea lor publică, științifică, desfășurată în scop progresist, pentru apărarea păcii, colaborării, emanciparea națională și socială a popoarelor, de a intra și de a se stabili pe teritoriul lor.

Prin natura sa, dreptul la azil reprezintă o manifestare unilaterală a voinței statului care în cadrul suveranității sale teritoriale are latitudinea să decidă dacă acordă sau nu azil politic unei persoane care a solicitat acest lucru.

Instituția dreptului la azil politic include implicit și obligația statului în cauză de a nu o extrăda și de a-i asigura drepturile de care se bucură străinii pe teritoriul său, având latitudinea de a-i recunoaște un regim special.

În articolul 14 al Declarației Universale a Drepturilor Omului dreptul la azil este recunoscut tuturor persoanelor supuse persecuției pentru activitățile menționate, fiind exceptați autorii crimelor contra păcii, crimelor de război și crimelor împotriva umanității.

Din considerente de interes major privind securitatea națională sau de altă natură statele pot refuza dreptul la azil sau pot interveni asupra dreptului de azil acordat unei persoane. Refuzul azilului nu poate fi considerat de niciun stat ca o comportare inamicală.

În zilele noastre, instituția azilului cunoaște două forme de manifestare: azilul teritorial și diplomatic.

Azilul teritorial este configurat în elementele sale esențiale de Declarația asupra azilului teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967. Conform acesteia statul are dreptul, în cadrul exercitării suveranității sale, să aprecieze temeinicia motivelor invocate pentru acordarea azilului.

Odată acordat, azilul politic trebuie să fie respectat de toate statele ca subiecte active ale dreptului internațional (articolul 1, paragraful 1). De azil politic teritorial nu pot beneficia persoanele care au comis crime împotriva umanității, crime contra păcii și crime de război (articolul 1, paragraful 2).

S-a consacrat cu valoare juridică teza potrivit căreia statul care acordă azilul nu va permite persoanelor ce l-au primit să desfășoare activități contra scopurilor și principiilor Națiunilor Unite (articolul 4). De asemenea, expulzarea persoanelor care beneficiază de dreptul de azil în statele în care pot fi supuse la persecuții este interzisă (articolul 3, paragraful 1).

Astfel, azilul teritorial, în dreptul internațional contemporan, constituie o instituție juridică de esență umanitară aflată constant în preocuparea ONU, a cărei principală finalitate este menținerea păcii și securității internaționale, promovarea relațiilor amicale între state.

Azilul diplomatic ocupă un loc distinct în practica relațiilor dintre statele latino-americane. El a fost reglementat prin „Convenția asupra dreptului de azil”, adoptată la Havana în 1928 și Convenția de la Caracas din anul 1954.

În temeiul prevederilor convenției, misiunile diplomatice ale statelor contractante pot acorda azil în sediile lor, persoanelor urmărite de către statul acreditor.

În timp ce azilul teritorial este unanim recunoscut și acceptat, azilul diplomatic are un caracter particular, zonal, regional în relațiile reciproce dintre statele Americii de Sud.

Convenția de la Havana, prin articolul 1, exclude de la beneficiul azilului diplomatic persoanele acuzate sau condamnate pentru „crime de drept comun”, iar articolul 2 limitează posibilitatea acordării azilului numai la cazuri urgente.

Decizia Curții Internaționale de Justiție, dată la 20 noiembrie 1950 în afacerea dreptului de azil diplomatic privind diferendul dintre Peru și Columbia subliniază că simpla oportunitate politică sau considerațiile de politețe par să fi determinat statul teritorial în recunoașterea azilului, neexistând totuși o obligație juridică bine determinată. În continuare se precizează că „hotărârea de a acorda azil diplomatic implică o derogare de la suveranitatea unui stat. Ea sustrage delincuentul justiției acestuia și constituie o intervenție într-un domeniu care aparține, în mod exclusiv competenței teritoriale a statului”. Diferendul a apărut în legătură cu acordarea de refugiu în localul ambasadei columbiene din Peru, unui cunoscut lider politic peruan, Haya de la Tore și contestării de către guvernul peruan a valabilității azilului.

Rațiuni politice și juridice împiedică recunoașterea dreptului de azil diplomatic în dreptul internațional, într-un climat dominat de conflicte interne, acordarea azilului diplomatic fiind de natură să complice relațiile autorităților locale cu misiunile diplomatice.

Cu toate acestea, în dezbaterile Adunării Generale a ONU din 1974, la inițiativa Australiei au apărut elemente si tendințe noi. S-a exprimat opinia potrivit căreia azilul diplomatic este acceptat ca instituție cutumiară internațională de către statele care îl promovează sau promovarea în condiții de toleranță poate fi considerată ca un element al procesului de formare a unui stat de drept internațional cutumiar.

În practică, mai ales în perioada premergătoare răsturnării regimurilor dictatoriale, datorită tuburărilor interne, s-a acordat adăpost temporar în localurile ambasadelor persoanelor urmărite pentru cauze politice aflate în pericol din fosta Cehoslovacie, fosta RDG și ulterior din Albania. În practica statelor se mai întâlnește și situația azilului neutru. Aceasta reprezintă dreptul unui stat neutru de a permite unor unități militare terestre, navale și aeriene ale altui stat beligerant, să se refugieze pe teritoriul său.

Azilul neutru presupune dezarmarea și intrarea acestora în lagăre speciale.

2.8. Obligațiile cutumiare ale statului față de cetățenii străini

În toate sistemele de drept se întâlnesc principii generale și norme de drept care apropie legislațiile în materia străinilor și elimină deosebirile care existau în urmă cu 50 de ani.

Astfel:

Viza a devenit un instrument de control al intrării, șederii și ieșirii străinilor.

Regula generală este că în lipsa unor acorduri bilaterale sau multilaterale vizele sunt obligatorii și sunt acordate, în principal, de misiunile diplomatice și oficiile consulare.

Statele lumii au renunțat la acordarea vizei la graniță pentru a preveni imigrația ilegală. Vizele sunt aplicate în documentele de călătorie sub formă de colant, care conține elemente de securizare greu de falsificat.

În spațiul Schengen un stat poate acorda o viză uniformă care îl îndreptățește pe străin să călătorească 90 de zile pe semestru în mai multe țări. Vizele care depășesc 90 de zile pot fi acordate de un stat membru Schengen în capacitate națională străinului care va călători numai pe teritoriul acestui stat.

Documentul de călătorie solicitat de toate statele lumii este pașaportul, valabil pe 5 ani, iar viza se aplică numai dacă valabilitatea pașaportului nu expiră în 6 luni.

Noile tipuri de pașapoarte eliberate în statele europene conțin elemente de securizare, iar în viitor se vor elibera pașapoarte uniforme.

Între statele membre ale Uniunii Europene circulația se face numai pe bază de carte de identitate, la fel și în spațiul nord american, circulația cetățenilor americani și canadieni se face pe baza cărții de identitate.

Condițiile de intrare a străinilor sunt în mare parte asemănătoare, ele cer existența unui pașaport valabil, a unei vize în pașaport, a unor sume de bani, invitații, garanții de sprijin financiar, astfel încât străinul să nu fie o povară pentru statul primitor și să aibă suficiente mijloace financiare pentru întreținerea sa și a familiei până la revenirea în țara de origine.

În situația în care nu îndeplinesc condițiile de intrare sau sunt deja ilegal pe teritoriul unui stat pot fi returnați în baza acordurilor de readmisie sau a practicii internaționale privind returnarea de la frontieră, deportarea sau în anumite situații expulzarea.

Legiuitorul din fiecare stat a introdus în legislația privind străinii prevederi pentru protejarea intereselor proprii de securitate, a propriilor cetățeni și ordinea publică, astfel încât orice străin să poată fi oprit la punctul de frontieră.

În anumite situații chiar și tranzitul cetățenilor unor state poate fi oprit dacă afectează obligațiile internaționale ale statului respectiv. Se poate spune că în materie de intrarea străinilor pe teritoriul său, orice stat are un drept discreționar pe care îl exercită în funcție de interesele sale de securitate.

În spațiul Schengen controlul la frontieră pentru cetățenii U.E. a fost desființat gradual și înlocuit cu o simplă observare vizuală la punctele de trecere internațională. Frontierele externe ale U.E. sunt în prezent principalele puncte de control, tranzit, intrare și ieșire a străinului. Străinul care are o viză uniformă valabilă este supus controlului la frontiera externă a U.E. și poate circula liber în spațiul Schengen. Fără îndoială, că această reglementare este considerată cea mai modernă și progresistă metodă de facilitare a circulației persoanelor între state.

Drepturile și obligațiile străinilor sunt reglementate în majoritatea legislațiilor statelor lumii. Străinii sunt obligați să respecte legile și reglementările locale. Străinii nu se bucură de drepturi politice, nu pot organiza partide politice sau grupări similare și nu pot participa la manifestări cu caracter politic.

În majoritatea legislațiilor statelor lumii sunt stabilite reguli și măsuri pentru favorizarea integrării străinilor și posibilitatea dobândirii cetățeniei statului primitor.

Străinii care beneficiază de o formă de protecție se bucură, în majoritatea statelor lumii, de dreptul la muncă, dreptul la locuință, dreptul la asistență medicală și asistență socială, asigurări sociale, dreptul la educație și sunt obligați să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor din statul primitor.

Pe lângă aceste principii și reguli comune există și unele diferențe determinate de gradul de dezvoltare legislativă a fiecărui sistem de drept național, norme religioase și tradiționale care devin obstacole în calea circulației persoanelor. În unele state africane și asiatice sunt stabilite numai reguli minime cu privire la regimul juridic al străinilor privind intrarea, ieșirea, șederea, ceea ce dă posibilitatea autorităților locale care gestionează problemele străinilor să decidă arbitrar cu privire la situația acestora. Nu sunt create instituții ale statului pentru gestionarea problemelor străinilor. Sunt folosite documente de călătorie și autorizații de ieșire din țară sub formă de vize (ștampile), care crează probleme circulației propriilor cetațeni în spatial european sau nord American.

Comunitatea internațională.până în prezent, s-a preocupat mai mult de situația unor străini care aveau nevoie de protecție, din motive umanitare, și mai puțin de codificarea unor norme care să definească o politică comună cu privire la circulația persoanelor. Procesul de globalizare și prezența unei persoane fizice în mai multe locuri,din diferite state cu diferite sisteme de drept, în decursul unor perioade scurte de timp, vor necesita armonizarea unor reglementări în materia străinilor prin preluarea reglementărilor juridice moderne de toate statele, pentru a raspunde și intereselor statelor de a combate infracțiunile grave transfrontaliere.

CAPITOLUL III

REGIMUL JURIDIC AL EXPULZĂRII

3.1.Definiția și natura juridică

Expulzarea este o măsură de siguranță care se poate lua față de o categorie limitată de persoane și anume, cea a cetățenilor străini și persoanelor fizice fără cetățenie, care nu au domiciliul în țară.

Prin expulzare se înțelege “măsura de siguranță potrivit căreia un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie care nu are domiciliul în țara noastră și care a comis o infracțiune în țara noastră i se interzice în condițiile legii rămânerea sa pe teritoriul țării “.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul țării a infractorului, cetățean străin sau persoană fără cetățenie, care nu domiciliază în România, dacă în urma săvârșirii infracțiunii, prezența lui pe acest teritoriu prezintă pericol social.

Această măsură de siguranță este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din teama că cetățeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului țării, care a săvârșit o infracțiune de competența instanțelor țării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârșească noi infracțiunii (de exemplu, infracțiunii împotriva statului, contra autorității, infracțiuni economice).

Starea de pericol se deduce din fapta săvârșită și din împrejurările comiterii acesteia, din legătura ei cu mediul social în care a fost săvârșită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ținând seama de condiția sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul țării, și, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.

Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința.

În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale.

Articolul 13 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabilește că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât că urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea și dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzări sale și de a obține reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă “.

Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit articolul 33 din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 adoptată de Conferința O.N.U a plenipotențiarilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.

Expulzarea, ca măsură de siguranță, se deosebește de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai față de străinul care a săvârșit o infracțiune și prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte și numai de către instanțele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, așa cum o arată și denumirea, de către organele administrative, față de străinii considerați indezirabili pe teritoriul țării, deși nu au săvârșit fapte ilicite.

3.2. Reglementarea juridică

„Țara noastră are tratate de extrădare încheiate încă din secolul al XV-lea, între anii 1498-1499, prin care un reprezentant al lui Ștefan cel Mare formulează o cerere de predare a mai multor evadați Români, către Principele Lituaniei, conform tratatului semnat. În secolul al XVII-lea Vasile Lupu- Vodă încheie, de asemenea, un tratat de extrădare în 4 aprilie 1646, cu G. Racoți, principele Transilvaniei.”.

După modelul european, România semnează primele convenții de extrădare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu Serbia în anul 1863, cu Belgia și Italia în anul 1880, cu Anglia în 1893, cu Luxemburg în 1910, cu Ungaria, Bulgaria și Statele Unite în 1924, cu Cehoslovacia în 1925, cu Austria în 1926, cu Polonia în 1930 și Iugoslavia în 1933, iar cu Franța existau numeroase declarații de reciprocitate în acest domeniu.

În acord cu noile poziții ale statelor în legătură cu instituția extrădării, Codul penal Carol al II-lea (1936) reprezintă un pas important realizat în legislația României și un angajament ferm de asumare a responsabilităților în lupta împotriva prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial.

Primul instrument de cooperare internațională în domeniul extrădării, acceptat de către mai multe state într-o modalitate unitară este însă Convenția Europeană de Extrădare adoptată de către statele membre ale Consiliului Europei, la Paris, fiind ratificată de România în anul 1997, prin Legea 80/1999.

Legislația actuală a României este realizată în concordanță cu cerințele prevenirii și combaterii criminalității la nivel mondial, precum și cu angajamentele asumate în cadrul cooperării judiciare internaționale. În acest sens, Constituția prevede că „cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate”, iar „cetățenii străini și apatrizi pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate” În ce privește competența instituțiilor statului care acordă extrădarea, Constituția prevede că: „expulzarea sau extrădarea se hotărăște de justiție”.

Convențiile internaționale

Convențiile internaționale și tratatele reprezintă acorduri internaționale încheiate în scris între state, în vederea cooperării sau colaborării în anumite domenii de interes reciproc. Acestea sunt guvernate de dreptul internațional și sunt consemnate într-un instrument unic sau în două sau mai multe instrumente anexă, oricare ar fi denumirea lor particulară. Ele se pot prezenta sub mai multe denumiri: tratat, convenție, protocol, pact, cartă, statut sau memorandum.

Convențiile internaționale încheiate pe linia prevenirii și combaterii criminalității sunt izvoare ale dreptului penal internațional. În anumite condiții, pot constitui izvoare ale dreptului penal tratatele și convențiile internaționale în domeniul prevenirii și combaterii criminalității încheiate sau ratificate de România. În acest sens, chiar Constituția României prevede că aceste instrumente juridice de cooperare internațională „fac parte din dreptul intern”.

În anumite cazuri, convențiile referitoare la extrădare pot veni în contradicție cu dispozițiile legii interne, motiv pentru care se impune modificarea legislației interne.

Supremația dreptului internațional este stabilită de Constituția României și de Codul penal în vigoare.

Convenții adoptate sub egida Organizației Națiunilor Unite

Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special femeilor și copiilor, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate și Protocolul împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, New York, 15 noembrie 2000, ratificate prin Legea nr. 565/2002,

Protocolul împotriva fabricării și traficului ilegal de arme de foc, piese și componenteale acestora, precum și de muniții, New York, 31 mai 2001, la care România a aderat prin Legea nr. 9/2004,

Convenția Națiunilor Unite cu privire la substanțele psihotrope, Viena, 21 februarie 1971, la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992,

Convenția națiunilor Unite împotriva corupției, New York, 31 octombrie 2003,

ratificată prin legea nr. 365/2004,

Convenția internațională privind reprimarea finanțării terorismului, New York, 9 decembrie 1999, ratificată prin Legea nr. 623/2002.

3.3. Condițiile expulzării

3.3.1 Condițiile privitoare la infracțiune

O primă condiție este aceea de a se fi comis o infracțiune pe teritoriul statului solicitant sau prin fapta săvârșită să fie lezate interesele acelui stat. Pentru lămurirea noțiuni “să fi comis o infracțiune “, recurgem la dispozițiile interpretative ale Codului penal, care precizează că este vorba de săvârșirea oricărei fapte incriminată de lege ca infracțiune și pedepsită ca tentativă sau infracțiune consumată și la care s-a participat în calitate de autor, instigator sau complice.

O a doua condiție referitoare la expulzare este la fapta săvârșită să fie considerată infracțiune atât de legislația statului solicitant, cât și de cea a statului solicitat să efectueze expulzarea, cu alte cuvinte, se cere condiția dublei incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar putea considera infractor.

O a treia condiție care trebuie îndeplinită, este ca infracțiunea să prezinte o anumită gravitate, în sensul că ea este pedepsită, de legislațiile ambelor state, cu o pedeapsă privativă libertate, de regulă, mai mare de doi ani sau persoana solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de un an sau mai grea.

Prin introducerea acestei condiții s-a urmărit ca această instituție deosebit de complexă și cu multe implicații,să nu fie folosită pentru fapte cu o periculozitate socială redusă.

De asemenea, nu se admite expulzarea infractorului de către statul român dacă potrivit statului solicitant, pentru infracțiunea săvârșită, se prevede pedeapsa cu moartea sau aplicarea torturii. Deși, această condiție negativă în acordarea expulzării nu este prevăzută în tratatele și convențiile în vigoare, încheiate de România, ea trebuie considerată ca atare, deoarece în dreptul penal român de după Revoluția din decembrie 1989, a fost abolită pedeapsa cu moartea și incriminată tortura (ca urmare a aderării României la Convenția Internațională împotriva torturii și a altor pedepse or tratamente de cruzime, inumane sau degradante din 1984), urmează să fie considerate că implicit modificate, în sensul arătat, textele tratatelor și convențiilor privitoare la extrădare.

3.3.2. Condiții privitoare la persoana infractorului

Aspecte generale privind cetățenia

După cum se precizează într-o hotărâre a Curții Internaționale de Justiție “Cetățenia este o legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de reciprocitate drepturi si obligații. Se poate spune că ea este expresia juridică a faptului că individul căruia este conferită este în fapt, mai strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de a oricărui alt stat”.

Cu alte cuvinte, cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintr-o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o persoană și statul al cărui cetățean este; în plus,aceasta este o legătură juridică specială, reflectată și pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s-ar gasi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.

În lumina noțiunii de cetățean, putem defini cetățenii, sau resortisanții, ca fiind aceea categorie de persoane a căror legătură juridică cu un stat exprimă apartenența persoanei la respectivul stat caracterizată, de pe o parte, prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor garantate sau impuse de constituția și legile acelui stat și, pe de altă parte, prin caracterul său de permanență.

În principiu, statul are competența exclusivă în edictarea legilor și reglementărilor privind cetățenia. În ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internațional, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul cutuminar internațional, este larg materializat în practica internațională, atât convențională cât și jurisdicțională.

Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități.

Principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli. Așadar, nu se contestă competența normativă a unui stat în materie de cetățenie dar pot fi respinse efectele exercitării acesteia, în cazul în care sunt nesocotite principii generale sau norme de drept internațional. În acest sens s-a pronunțat Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei în următorii termeni:

“Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătură efectivă (s.n.) a individului cu statul respectiv” (Hotărârea Curții Internaționale de Justiție în cazul Nottebohm, I.C.J. Reports, 1955, p. 23).

Dreptul internațional refuză astfel orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive, acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv și afectiv atașați. În același timp, o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional privind drepturile omului și, în consecință, nu ar putea fi opozabilă altor state.

Cetățenia se poate dobândi, în principal, prin două modalități: prin naștere și prin naturalizare.

Dobândirea cetățeniei prin naștere urmează, în general, una dintre cele două principale reguli: jus sanguinis, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia părinților, indiferent de locul nașterii; jus soli, potrivit căreia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căreia se naște, indiferent de cetățenia părinților. În anumite state (S.U.A., Marea Britanie) se practică o combinare între cele două criterii.

În privința dobândirii altei cetățenii prin căsătorie, legislațiile moderne, luând în considerare preocupările pe plan internațional de eliminare a oricăror discriminări împotriva femeii, favorizează principiul opțiunii soției.

Articolul 5 al Declarației privind eliminarea discriminării împotriva femeii, adoptată Adunarea Generală a O.U.N. în noiembrie 1967, precizează că: “Femeia trebuie să aibă aceleași drepturi ca bărbatul în dobândirea, schimbarea sau reținerea cetățeniei”.

Căsătoria cu un străin nu trebuie să afecteze automat cetățenia soției, silind-o să ia cetățenia soțului sau să rămână fără cetățenie”.

Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorităților statului care o acordă, cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legile acelui stat. Naturalizarea este cel mai adesea urmarea:

(1) căsătoriei unei persoane cu un cetățean de altă naționalitate;

(2) șederii prelungite (rezidenței) pe teritoriul unui alt stat decât statului de origine.

Potrivit legii române nr.21 din 1 martie 1991, cetățenia română se dobândește prin naștere, adopție, repatriere și acordare la cerere. Sunt cetățeni români cei care se nasc pe teritoriul român sau se nasc în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei posedă cetățenia română, precum și copilul găsit în România, dacă nici unul dintre părinți nu sunt cunoscuți.

Mai pot fi adăugate, ca modalități de obținere a cetățeniei, redobândirea sau reintegrarea, prin care se înțelege revenirea la cetățenia anterioară și opțiunea, în caz de transfer de teritoriu de la un stat la altul, pentru persoanele locuind pe teritoriul transferat.

Potrivit practicii majorității statelor, cetățenia se poate pierde prin renunțare sau retragere.

Renunțarea reprezintă o formă amiabilă de stingere a legăturii juridice instituite prin cetățenie între o persoană și stat. Fiind un act individual, cererea de renunțare la cetățenie a unei persoane nu atrage după sine în mod automat pierderea cetățeniei de către ceilalți membrii ai familiei sale. În general, renunțarea la cetățenie intervine atunci când un individ se stabilește într-o țară care nu acceptă dublă cetățenie sau el consideră că renunțarea la vechea cetățenie i-ar crea o situație mai bună în noul stat. O ședere îndelungată într-un alt stat este, de asemenea, un motiv de renunțare la cetățenia originară.

Retragerea cetățeniei apare, în general, ca o sancțiune. De aceea, se recurge la această formă de pierdere a cetățeniei în mod excepțional și, de regulă, privește persoanele care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au obținut cetățenia în mod fraudulos. Retragerea cetățeniei nu privește persoanele care au dobândit-o prin naștere, ci numai persoanele care au dobândit-o prin naturalizare.

Datorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce privește criteriile de acordare a cetățeniei, prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, un individ se poate afla în situația de a avea mai multe cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată nici o lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi astfel pozitiv sau negativ.

Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere pluri cetățeniei, a cărei cea mai obișnuită expresie este dubla cetățeniei sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine.

Astfel, de exemplu, dubla cetățenie poate apare la un copil ai cărui părinți sunt cetățeni ai unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus sanguinis”, născut pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul “jus soli”.

Anumite cazuri de adopție pot, de asemenea, da naștere la situații de bipatridie la cel înfiat.

Căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă femeia iși păstrează cetățenia, conform legislației țarii sale de origine, dar dobândește și cetățenia soțilui, atunci când legislația tării acestuia i-o acordă prin căsătorie.

În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situații, ea poate conduce însă la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenia o are bipatridul.

Atâta timp cât persoana bipatridă se găsește pe teritoriul unuia dintre cele două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicațiile pot să apară atunci când bipatridul trece pe teritoriul celuilalt stat, a cărei cetățenie o are. Dacă este vorba de un bărbat, acesta poate fi obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deși el își îndeplinise această obligație față de celălalt stat.

Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot să apară în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilalt stat. În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau așa-zisă “cetățenie dominantă”.

Pentru a evita asemenea conflicte de cetățenie statele încheie convenții, de regulă bilaterale, prin care stabilesc anumite reguli de opțiune urmărind eliminarea cauzelor care conduc la bipatridie.

Conflictul negativ de cetățenie, rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislațiilor diverselor state în legătură cu dobândirea cetățeniei. Este cazul indivizilor a căror situație nu poate fi încadrată în câmpul de acțiune al acestor legislații si care devin astfel apatrizi. Apatridia este deci situația inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care un au nici o cetățenie, ori pe acela care își pierde cetățenia originară, fără să dobândească cetățenia altui stat. Copiii unor părinți apatrizi pot fi și ei apatrizi și ei, dacă se nasc pe teritoriul unor state care aplică, în acordarea cetățeniei, criteriul “jus sanguinis”.

Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are față de acesta obligațiile care rezultă din această legătură; el este, în același timp, lipsit de orice protecție, din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi, nu poate ignora prezența acestora. Apatrizii, la rândul lor, sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de aceștia, ei nu se bucură însă de protecția diplomatică a unui alt stat și pot fi astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.

Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie și a limita consecințele negative ale acestei situații, au fost elaborate unele convenții internaționale. Cele mai importante dintre acestea sunt cele două Convenții încheiate la New York în 1954 și 1961, sub auspiciile O.N.U. Prin aceste convenții se recunoaște dreptul oricărei persoane la o cetățenie. Statele se angajează să nu retragă niciunei persoane cetățenia dacă prin aceasta i s-ar crea situația de apatrid și să acorde cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți apatrizi.

Potrivit art. 1din Convenția din 1961, un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național. Convenția enumeră, de asemenea, condițiile potrivit cărora acordarea cetățeniei unui apatrid este subordonată.

Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul naționalilor și cu cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții reținem:

Fiecare apatrid are obligația față de țara în care se găsește, conformându-se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;

Aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia sau țara de origine;

Tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil cu acela acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educației religioasă a copiilor lor;

Acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, străinilor.

Alte prevederi privesc statutul juridic, bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale și munci în diverse domenii.

În legislația română, problema cetățeniei este reglementată prin Legea cetățeniei române nr.21/1991. În art.1 al legii mai sus menționate, cetățenia este definită ca fiind expresia apartenenței unei persoane la statul român. Totodată în același articol se precizează că cetățenii români sunt egali în drepturi în fața legii și se bucură de protecția statului român.

Conform prevederilor cuprinse în Capitolul 2, cetățenia poate fi dobândită prin: naștere, înfiere, repatriere și la cerere.

Cetățenia română poate fi obținută prin naștere, în cazul în care fie părinții sunt cetățeni români, fie copilul s-a născut pe teritoriul statului român cu un singur părinte cetățean român; fie când acesta este născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul este cetățean român. De asemenea, copilul găsit pe teritoriul statului român este cetățean român, dacă nici unul din părinți nu este cunoscut (art.5).

Prin adopție, cetățenia română poate fi dobândită atunci când adoptatorii sunt cetățeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani, sau dacă numai un adoptator este cetățean român. Dacă, în acest ultim caz, adoptatorii nu reușesc să hotărască de comun acord cetățenia copilului, instanța judecătorească, competentă cu adopția minorului va decide asupra cetățeniei acestuia. Dacă copilul a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. (art.6).

Prin repatriere, cetățenia română se obțină de către persoana care a pierdut cetățenia prin efectuarea repatrierii și dacă își exprimă dorința în acest sens; de către părinții care se repatriază, hotărând pentru copiii lor minori. În cazul în care părinții nu cad de acord asupra cetățeniei, tribunalul de la domiciliul minorului decide asupra acesteia. Dacă minorul are vârsta de 14 ani este necesar consimțământul său. Redobândirea cetățeniei de către unul din soți nu are efect asupra cetățeniei celuilalt. Soțul străin sau fără cetățenie poate cere dobândirea acesteia. (art.8).

Cetățenia română se acordă la cerere cetățeanului străin sau fără cetățenie în condițiile în care, s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau domiciliază de cel puțin 5 ani, sau dacă este căsătorit de cel puțin 3 ani pe teritoriul statului nostru, dovedind prin comportament și atitudine atașamentul său față de statul și poporul român, a împlinit 18 ani, are asigurate mijloacele legale de existență, are un bun comportament, nu a fost condamnat în țară sau în străinătate și cunoaște limba română suficient pentru a se integra în viața socială. (art.9).

În Capitolul 5 din Legea cetățeniei române sunt prevăzute condițiile în care, poate fi pierdută cetățenia română.

Astfel, aceasta se pierde prin retragere, prin aprobarea renunțării la cetățenia română sau în alte cazuri prevăzute de lege (art.24).

Cetățenia română se retrage fie atunci când un cetățean român se află în străinătate și săvârșire fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României, fie când cetățeanul român aflat în străinătate, se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război sau fie atunci când a obținut cetățenia prin mijloace frauduloase. (art.25).

Se aprobă renunțarea la cetățenie din motive temeinice, cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și care nu este inculpat sau învinuit într-o cauză penală sau nu are de executat o pedeapsă penală și nu are de executat o pedeapsă penală și nu este urmărit pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din țară, sau dacă la achită sau prezintă garanții pentru achitarea acestora (art.17).

Data pierderii cetățeniei române prin retragere sau aprobarea renunțării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, a hotărârii Guvernului prin care s-a realizat aceasta (art.34).

3.4. Procedura expulzării
3.4.1. Constatarea de către instanță a cetățeniei străinului infractor sau a țării de domiciliu a persoanei fără cetățenie care domiciliază în străinătate. Deliberarea și luarea hotărârii de expulzare.

Luarea măsurii expulzării se face cu respectarea unor reguli. Astfel, instanța care dispune luarea măsurii expulzării trebuie să constate care este cetățenia străinului infractor sau care este țara unde își are domiciliul infractorul fără cetățenie, aceasta întrucât luarea măsurii respective trebuie să aibă o destinație precisă, explicit sau implicit stabilită, astfel încât executarea măsurii să poată practic avea loc. Primirea unui străin expulzat poate fi refuzată de orice stat al cărui cetățean nu este acel străin sau pe teritoriul căruia străinul fără cetățenie nu are domiciliu. Odată ieșit din țară, străinul expulzat este liber să locuiască în orice altă țară în care i s-ar îngădui aceasta.

Instanța trebuie să menționeze în hotărâre că, măsura este luată pe durată nedeterminată, deoarece în astfel de cazuri este foarte dificil să se stabilească mai dinainte cât va dura starea de pericol. Deși legea nu prevede posibilitatea luării măsurii pe timp limitat totuși principiile generale aplicabile în această materie nu se opun ca expulzarea să fie luată temporar, atunci când se știe cu siguranță că starea de pericol este temporară.

În concret, în aceste cazuri nu se indică o dată, ci un moment legat de producerea unui eveniment, care își încetează efectele odată cu dispariția împrejurărilor care făceau ca prezența infractorului pe teritoriul țării să fie socotită ca reprezentând o stare de pericol.

Dacă persoana expulzată ar dobândi ulterior calitatea de cetățean român (de exemplu: prin căsătorie), măsura va putea, după caz, să fie ridicată sau înlocuită cu altă măsură de siguranță.

3.4.2. Cazurile în care măsura de siguranță este însoțită sau nu de pedeapsa închisorii.

Măsura de siguranță a expulzării însoțește de regulă pedeapsa închisorii, luarea acestei măsuri implicând săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol mărit.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsă închisorii s-a aplicat și măsura de siguranță a expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face mențiunea ca la data eliberării, condamnatul să fie predat organelor.

3.5. Revocarea expulzării.

Măsura expulzării însoțește de regulă pedeapsa închisorii, luarea acestei măsuri implicând săvârșirea unei infracțiuni cu un grad de pericol mărit.

Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat și măsura expulzării, în mandatul de executare a pedepsei închisorii, se va face mențiunea ca la data eliberării, condamnatul sa fie predat organelor.

În practica judiciară pot exista situații când infractorilor străini, care execută pedeapsa închisorii, li se acordă, din oficiu sau la cerere, eliberarea condiționată. Desigur, că în asemenea situații, motivele care au stat la baza eliberării condiționate trebuie să ducă și la revocarea măsurii expulzării.

Revocarea poate să fie dispusă de către instanță și după executarea pedepsei cu închisoarea, când, de exemplu, cetățeanul străin devine prin căsătorie cetățean român.

De menționat, că în practica judiciară, se ivesc numeroase dificultăți în privința executării acestei măsuri de siguranță și de aceea instanțele judecătorești procedează în prealabil la verificări atente pentru a stabili dacă măsura respectivă este executabilă.

3.6. Regimul măsurii de expulzare. Măsura de expulzare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Ținând cont de caracterul și scopul măsurilor de siguranță, s-a apreciat ca binevenită trecerea unora dintre acestea,cum sunt: interzicerea de a se afla în anumite localități,interzicerea de a reveni în locuința familiei și expulzarea străinilor,în categoria pedepselor complementare, într-o formulare oarecum modificată. Astfel, în Noul Cod penal sunt reglementate ca măsuri de siguranță (art. 108) următoarele :

obligarea la tratament medical;

internarea medicală;

interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;

confiscarea specială;

confiscarea extinsă.

Noul Cod penal renunță la reglementarea acestei sancțiuni penale în cadrul măsurilor de siguranță, expulzarea fiind trecută, la fel ca și interzicerea de a se afla în anumite localități, interzicerea de a reveni în locuința familiei, în categoria pedepselor complementare. Aceasta, întrucât asemenea sancțiuni devin incidente în cazul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală, iar datorită naturii specifice a acestora, este necesar ca pedeapsa principală, care reprezintă represiunea directă, să fie completată cu aceste pedepse complementare, care reprezinta represiunea secundară.

Potrivit doctrinei, “expulzarea nu poate constitui o extrădare deghizată”. În ceea ce îi privește pe minori, aceștia nu pot fi expulzați, ci repatriați.

Dacă măsura de siguranță a expulzării însoțește pedeapsa închisorii, va fi adusă la îndeplinire după executarea pedepsei ori după grațierea totală sau a restului de pedeapsă; dacă pedeapsa închisorii nu se mai execută sau măsura nu însoțește o pedeapsă, va fi executată îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.

Expulzarea se aduce la îndeplinire după executarea pedepsei penale, dacă o astfel de pedeapsă a fost pronunțată definitiv.

Așadar, funcționând ca o pedeapsa complementară, măsura de expulzare ar putea fi poziționată în contextul necesar, putând urma modelul statului spaniol cu privire la condițiile necesare în vederea luării sau renunțării de luare a ei față de infractorul cetățean străin.

Măsura de expulzare în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Spețe concludente în materie :

Cauza Piermont c. Franței – măsura de expulzare din Polinezia Franceză, însoțită de o interdicție de a intra în Noua Caledonie, luată împotriva unei cetațene germane, membră a Parlamentului European.

Cauza Cruz Varas și alții c. Suediei – măsură de expulzare către Chile, afectând un cuplu și copilul său, cetățeni ai acestui stat, executată în privința soțului în pofida intervenției Comisiei Europene a Drepturilor Omului.

Cauza Mamatkulov și Askarov c. Turciei – în virtutea art.34, statele s-au obligat să nu împiedice în vreun fel persoanele aflate sub jurisdicția lor să sesizeze Curtea. Or,această obligație presupune nu doar deschiderea posibilității de sesizare a Curții, ci și exercițiul efectiv al acestui drept.

Cauza Moustaquim c. Belgiei – măsură de expulzare împotriva unui marocan venit de foarte tânăr în țară și care îl separă de cei apropiați.

Cauza Jakupovic c. Austriei.

În urmatoarele paragrafe vom rezuma pe scurt, sintetizând cauza “Jakupovic c. Austriei”. Așadar, în aprecierea proporționalității unei expulzări contează, în mod esențial, gravitatea infracțiunii comise și intensitatea ruperii relațiilor de familie. Reclamantul și fratele său, cetățeni bosniaci, au ajuns in Austria in 1991, unde locuia mama lor și au rămas să locuiască împreună cu aceasta.

În 1995, reclamantul a fost condamnat, pentru deținerea unei arme fără drept, la 5 luni de închisoare cu suspendare și la interdicția de a se afla pe teritoriul austriac pentru 10 ani. Reclamantul a fost expulzat in anul 1997, urmare a respingerii recursurilor sale. Interdicția de a se afla pe teritoriul austriac constituie o ingerință în viața familială a reclamantului, prevăzută de lege și care viza un interes legitim, anume prevenirea infracțiunilor.

În raport de proporționalitatea măsurii, Curtea a constatat că reclamantul în Austria de 4 ani și nu poate fi considerat un emigrant de a doua generație, întrucât cunoștea atât limba, cât și obiceiurile din țara sa natală unde trăise cea mai mare parte a vieții. Totuși, Curtea a amintit că reclamantul avea doar 16 ani la acel moment, iar statul trebuie să aibă motive temeinice pentru care a decis despărțirea unei persoane atât de tânără de mama sa.Curtea a constatat că infracțiunea comisă nu avea o gravitate deosebită, fapt ce relevat de pedeapsa redusă care s-a aplicat, atfel că măsura expulzării nu a fost proporțională, iar art.8 a fost violat.

CONCLUZII

Categoria străinilor cuprinde cetățenii altor state, apatrizii si refugiații. Statutul juridic al străinilor este stabilit prin legislația internă a fiecărui stat, cuprinzând prevederi referitoare la: condițiile de intrare si iesire din țară, dreptul de muncă, expulzarea străinilor care au adus atingere ordinii publice, obligațiile fiscale etc. Statul este în drept să stabilească un anume regim juridic aplicabil străinilor aflați pe teritoriul său, dar trebuie să țină seama de prevederile convențiilor internaționale la care este parte si de regulile cutumiare ale dreptului internațional , prin care se garantează străinilor un minim de drepturi privind persoana si bunurile lor.

Astfel, statutul juridic al populației unui stat este stabilit prin legile interne, în temeiul suveranității sale, dar acesta este dator să respecte regulile imperative ale dreptului internațional (ansamblul lor formând așa numitul “jus cogens”) și tratatele internaționale în materia drepturilor omului, la care este parte contractantă.

Reglementarea regimului juridic al străinilor a constituit o preocupare constantă a statelor lumii încă de la apariția primelor tratate internaționale.

În epoca modernă, introducerea controalelor la frontieră și a documentelor de călătorie începând cu secolul al XIX-lea în Europa a creat un anumit număr de obstacole fizice și juridice circulației persoanelor, astfel încât intrarea, șederea și ieșirea a devenit un act juridic pe care indivizii nu-l puteau executa fără dispensă de autorizație.

Un studiu comparat al regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept ale lumii contemporane evidențiază fenomenul receptării în sistemele naționale a unor principii și norme de drept din legislațiile naționale ale statelor cu economii dezvoltate care se confruntă cu un flux important de străini migrați legali sau ilegali.

Transformările care au avut loc în Europa Centrală și de Est după căderea zidului Berlinului în anul 1989 și încurajarea liberei circulații a persoanelor în spațiul Europei Occidentale au determinat statele noilor democrații să adopte legislații noi în materia străinilor care au urmărit armonizarea cu legislația Uniunii Europene și acquis-ul Schengen.

Domeniul străinilor conține cele mai multe norme și reguli uniforme datorită în principal Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, a Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen din 19 iunie 1990, dar și a Convenției de la Dublin din 1990 și Regulamentului (EC) nr. 343/2003 (Dublin II) privind refugiații.

Dezvoltarea unei politici comune în materia regimului juridic al străinilor în Uniunea Europeană constituie o sursă de inspirație pentru toate statele lumii preocupate de controlul imigrărilor, în special de natură economică și de o mai bună gestionare a frontierelor.

Dacă în urmă cu douăzeci de ani Statele Unite ale Americii și Canada aveau legislația cea mai dezvoltată în materia străinilor și a condițiilor de intrare, ședere, imigrare, în prezent Uniunea Europeană dezvoltă o politică comună de imigrație, al cărui scop declarat este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de imigranți, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe cu ședere legală, precum și combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane.

În materia străinilor, Uniunea Europeană, în noul sistem de drept care se naște, își propune să reglementeze prin legi-cadru europene următoarele domenii:

condițiile de intrare și ședere, precum și normele privind eliberarea de către statele membre a vizelor și permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în scopul întregirii familiei;

definirea drepturilor resortisanților din țările terțe cu ședere legală pe teritoriul unui stat membru, inclusive condițiile care reglementează libera circulație și libertatea de ședere în celălalte state membre;

imigrația ilegală și șederea ilegală, inclusiv expulzarea si repatrierea persoanelor aflate in ședere neautorizată.

Statele Uniunii Europene încheie cu state terțe, potrivit unor recomandări-cadru, acorduri pentru readmisia străinilor aflați ilegal în spațiul european.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Catrinciuc, Petre Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Bech, București 2008

Coman, F. Clauza națiunii celei mai favorizate, Editura Scorpio, București, 1998

Diaconu, Nicoleta Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București 2009

I.Deak, Ph.J. Jessup, A Collection of Neutrality Laws, Regulations and Treaties of Various Countrines, vol. I., 1939

Gheorghiu, Ghe. Drept internațional privat, Curs selectiv, Editura C.H.Beck, București 2009

Jakotă, M.V. Drept internațional privat, vol. I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997

Leicu, Corina Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București 2006

Nicoleta Diaconu, Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București 2009, p.127.

I. Cloșcă, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, București 1993, București 1982, p. 269.

Mazilu, Dumitru , Integrarea europeană. Drept comunitar și Instituții Europene (curs), Editura Lumina Lex, București, 2001

Miga Beșteliu, Rodica Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ediția a III-a, Editura All Beck, București 2003

Charless Rousseau, Droit international public,Paris 1970, p.138.

Ioan Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 113.

Moldovan, A.T., Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Editura All Beck, Colecția Studii Juridice, București, 2004

Popescu, D.A., M. Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999

Ținca, Ovidiu, Drept comunitar European, Editura Lumina Lex, București 2004

M. Tribalat, Centans d’immigration, étrangers d’hier, Français d’aujoid’hui, Ed. PUF-INED, Paris 1991

Marțian I.Nicu ”Drept internațional public” editura “Servosat ”,1997

M. Basarab, op. cit., p. 310.

I. Muraru, E.S Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, op. cit., p114.

Articole din reviste de specialitate

Legislație internă și international

Immigration Act of 1990 and the Tehnical Correction Act of 1991

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimului juridic al străinilor în România

Legea Naționalității Britanice din 1948;

Legea Imigrării din 1971 și

Legea Naționalității Britanice din 1981

www.jurisprudentacedo.com

Practică judiciară

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Catrinciuc, Petre Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Bech, București 2008

Coman, F. Clauza națiunii celei mai favorizate, Editura Scorpio, București, 1998

Diaconu, Nicoleta Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București 2009

I.Deak, Ph.J. Jessup, A Collection of Neutrality Laws, Regulations and Treaties of Various Countrines, vol. I., 1939

Gheorghiu, Ghe. Drept internațional privat, Curs selectiv, Editura C.H.Beck, București 2009

Jakotă, M.V. Drept internațional privat, vol. I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1997

Leicu, Corina Drept comunitar, Editura Lumina Lex, București 2006

Nicoleta Diaconu, Drept internațional privat, Editura Lumina Lex, București 2009, p.127.

I. Cloșcă, Drepturile omului în sistemul Națiunilor Unite, București 1993, București 1982, p. 269.

Mazilu, Dumitru , Integrarea europeană. Drept comunitar și Instituții Europene (curs), Editura Lumina Lex, București, 2001

Miga Beșteliu, Rodica Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ediția a III-a, Editura All Beck, București 2003

Charless Rousseau, Droit international public,Paris 1970, p.138.

Ioan Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 113.

Moldovan, A.T., Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, Editura All Beck, Colecția Studii Juridice, București, 2004

Popescu, D.A., M. Harosa, Drept internațional privat. Tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1999

Ținca, Ovidiu, Drept comunitar European, Editura Lumina Lex, București 2004

M. Tribalat, Centans d’immigration, étrangers d’hier, Français d’aujoid’hui, Ed. PUF-INED, Paris 1991

Marțian I.Nicu ”Drept internațional public” editura “Servosat ”,1997

M. Basarab, op. cit., p. 310.

I. Muraru, E.S Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, op. cit., p114.

Articole din reviste de specialitate

Legislație internă și international

Immigration Act of 1990 and the Tehnical Correction Act of 1991

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimului juridic al străinilor în România

Legea Naționalității Britanice din 1948;

Legea Imigrării din 1971 și

Legea Naționalității Britanice din 1981

www.jurisprudentacedo.com

Practică judiciară