.regimul Juridic al Starii de Razboi

INTRODUCERE

La începutul mileniului III lumea se află în schimbare. Sfârșitul bipolarității a condus la noi redesenări ale frontierelor, la noi reconfigurări ale ordinii mondiale. În plin proces al globalizării națiunile își definesc ca și scopuri supreme obținerea și prezervarea securității, concomitent cu păstrarea identității și suveranității. Confruntările clasice, de proporțiile celor două conflagrații mondiale sunt de domeniul trecutului, astăzi fiind aproape imposibil să se mai ajungă la astfel de conflicte. Totuși dezvoltarea și progresul aduc inevitabil o serie de amenințări și vulnerabilități la adresa mediului internațional de securitate: terorismul global, crima organizată, imigrația ilegală, extremismul etnic și religios etc. Toate acestea se constituie ca surse pentru conflictele actuale și viitoare.

Ca fenomen social, războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relațiile între state și , în egală măsură, asupra aceleia interne. Acesta este și motivul pentru care suntem preocupați de a analiza războiul din perspectivă juridică, premisă esențială în evidențierea unor criterii de clasificare a conflictelor armate în funcție de consecințele ce le produc în mediul internațional și cel intern.

Demersul nostru științific este axat pe patru direcții de cercetare: “Originea și tipologia războiului.Clarificări conceptuale”, „Etape prealabile stării de război”, “Regimul juridic al stării de război în dreptul public” și “Reglementarea stării de război în dreptul comparat”.

Capitolul 1 pune în discuție războiul ca fenomen social deosebit de complex, care angajează în mare măsură toți factorii vieții sociale obligându-ne, astfel, să-i studiem originea, esența, caracterul și tipologia.Am surprins spectrul conflictelor armate moderne care, pe fundalul transformărilor fundamentale determinate de tot mai noile tehnologii, își schimbă fizionomia, concepția, tipologia și particularitățile. Desfășurarea conflictelor militare va fi în întregime răsturnată. Prin îmbinarea acțiunilor agresive militare cu cele economice, culturale, psihologice, religioase, informatice, electronice, simbolice și imagologice se urmărește stăpânirea și cucerirea minții pentru a se impune un comportament dorit de către un agresor adversarului său.

În capitolul 2 vom puncta etapele intermediare ce apar la trecerea de la starea de pace la cea de război, deoarece există chiar grade variabile de pace și război, separate prin situații care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea există o tipologie a conflictului cu “pacea” și “războiul” la extremități și cu ceea ce poate fi numit “conflict altul decât războiul”, în spațiul dintre aceste două extreme.În funcție de tipul de conflict declanșat se creează stări diferențiate de pericol: stare excepțională, stare de criză, stare de alertă, stare de urgență, stare de asediu, lege marțială, stare de război.

Reglementarea stării de război o vom analiza în cadrul dreptului public în capitolului 3 intitulat „Regimul juridic al stării de război în dreptul public” și în cadrul dreptului comparat în capitolul 4.

În cadrul juridic al dreptului public, apărarea națională ocupă un loc primordial.Ca urmare vom încerca să delimităm în continuare, pe baza legislației specifice, atribuțiile autorităților publice civile în domeniul apărării naționale, apoi locul și rolul armatei, militarilor și autorităților militare în cadrul sistemului social global și măsurile întreprinse de aceștia pe durata desfășurării stării de război, de la declarare până la încetarea ostilităților.

Dreptul public intern al fiecărui stat conține cadrul juridic al apărării creat pe baza principiilor și normelor dreptului internațional dar și a specificului fiecărei societăți naționale.Acest aspect îl voi urmări în capitolul final, unde vom prezenta reglementarea stării de război în câteva state euroatlantice, avînd în vedere elementele comune și unele constante care să permită aplicarea criteriilor de drept comparat.

În drept, starea de război reprezintă un regim juridic de excepție, care se aplică pe întregul teritoriu al unui stat în caz de agresiune armată împotriva statului respectiv, dar actualmente, având în vedere calitatea de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și al Uniunii Europene, în caz de agresiune și asupra teritoriului altor state membre alianțelor și coalițiilor din care România face parte.

Preocupându-ne de caracteristicile regimului juridic al stării de război: restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, transferul unor atribuții de la autoritățile civile la cele militare, lărgirea competenței tribunalelor militare și dispunerea unor măsuri, le vom analiza în cele ce urmează evidențiind caracterul derogatoriu al stării de război de la regimul juridic obișnuit.

Având în vedere aspectele prezentate, în demersul nostru științific vom încerca să demonstrăm, din punct de vedere al dreptului administrativ importanța și relevanța regimului juridic al stării de război la începutul mileniului al III-lea.Avem ca premise: existența în cadrul fenomenului militar a unei importante laturi juridice și administrative, apărarea națională- unul din serviciile publice ale administrației de stat, armata – ca fiind una din instituțiile administrației publice statale, regimul juridic al actelor autorităților militare este unul de drept administrativ, pentru că activitatea militară reprezintă o formă a activității executive a statului.Este cunoscut faptul că desfășurarea unui război necesită întrebuințarea resurselor materiale și umane, iar reglementările existente în cadrul juridic al apărării național instituie obligativitatea coordonării și administrării eficiente a acestor resurse atât pe timp de pace, cât mai ales, pe timp de război.

Astfel, abordarea în cadrul lucrării a unei atât de ample și complexe problematici a constituit pe de o parte, o provocare de a pătrunde în profunzimea raporturilor existente între fenomenul apărării naționale și dreptul public și de a investiga aspectele legate de această tematică și, pe de altă parte, o încercare pe care o dorim și reușită de a contribui la aducerea în atenție a unor laturi ale acestuia mai puțin prelucrate până în prezent și, bineînțeles exprimarea și pe această cale a unor opinii ancorate în realitatea secolului XXI.

Capitolul 1.

Originea și tipologia războiului.Clarificări conceptuale.

1.1. Istoria și originile războiului

Războiul, în evoluția sa istorică, a stat în atenția personalităților vieții sociale, politice, religioase și științifice ale vremurilor.

a) Mitologiile. Dacă cosmogoniile primitivilor sunt în general prea vagi ca să poată oferi informații precise despre război, de îndată ce ne găsim în prezența civilizațiilor istorice identificăm în cosmogoniile și mitologiile lor două trăsături comune:

războiul ocupă locul central în viața socială a comunităților umane;

sunt ridicate în slăvi activitățile războinice, iar zeii ei însuși le practică, încurajează și protejează.

b) Doctrinele teologice ale războaielor

Coranul consideră războiul ca fiind un ideal, o poruncă divină „Duceți război împotriva celor care nu cred în Dumnezeu, nici în ziua de apoi,( …) Duceți războiul împotriva lor până ce vor plăti tributul propriilor mâini și vor fi supuși“. Propagarea islamismului cu ajutorul armelor este pentru musulmani o datorie religioasă.

Teologia creștină. Începută ca o religie a iubirii, creștinismul a avut față de război o atitudine profund originală, el l-a blestemat și l-a respins categoric „Cine scoate sabia de sabie va pieri“.

Ulterior biserica, pusă în situația de a conlucra cu puterea și urmând o cale mai realistă, a elaborat o doctrină de compromis. Sfântul Augustin, conștient de contradicția dintre Vechiul și Noul Testament, dezvoltă o teorie a justiției divine care scuză războiul în măsura în care este expresia voinței divine „Dacă divinitatea, printr-o poruncă specială, poruncește să se ucidă, atunci omuciderea devine virtute“.

Sfântul Toma, în celebra sa teorie a războiului drept, formulează condițiile care pot face din activitatea războinică o acțiune acceptată de divinitate. Acestea sunt: autoritatea suveranului, o cauză justă, intenția dreaptă.

c. Doctrine filozofice despre războaie

Filosofii chinezi sunt singurii care s-au pronunțat constant împotriva războiul. Confucius afirmă că „Un general, într-adevăr mare nu iubește războiul; el nu este nici răzbunător și nici pasionat de acesta“. Până de curând chinezii și-au făcut un titlu de glorie din slăbiciunea lor militară și și-au exprimat deschis disprețul lor față de valorile războinice, fiind convinși că civilizația lor este mult superioară celor care promovează războiul .

Filosofii greci consideră războiul ca aparținând ordinii divine.

Fără a-i face apologia și chiar condamnându-l uneori, Platon și Aristotel admit legitimitatea lui atât sub formă ofensivă, cât și defensivă.

Modernii: Kant deși un pacifist convins, consideră că pacea eternă este irealizabilă, dar ea poate fi totuși “nedefinit de mult apropiată“.

Hegel este considerat un apologet cinic al violenței și războiului. El poate fi absolvit de exagerări, având în vedere că nu face altceva decât să recunoască un fapt fără să-l aprobe. El apără caracterul „civilizator“ al violenței. Războiul este un rău necesar care va înceta o dată cu realizarea spiritului absolut.

d. Doctrine morale și juridice

Antichitatea romană. La romani esențial era ca războiul să fie declarat și puțin conta cauza și scopul. Dacă formalitățile declarației de război erau respectate cu rigurozitate, atunci era considerat ca fiind drept, iar dacă nu, atunci era condamnat și considerat nedrept, consecințele putând fi dezastroase.

Dreptul biblic al războiului. În cazul în care o țară este invadată de un agresor atunci toată lumea are obligația să lupte pentru apărarea ei. De asemenea se considera că războiul trebuie să înceapă printr-o încercare de împăcare.

Evul mediu. După o perioadă de atrocități nelimitate, încetul cu încetul, datorită acțiunii răbdătoare și tenace a bisericii, se pun bazele unor cutume militare, ce pot fi considerate ca fiind ale unui drept internațional timpuriu, care, deși erau adesea încălcate, au adus și unele servicii, incontestabile, umanității.

Machiavelli spunea că „Orice război este drept în măsura în care este necesar“. A fost partizanul războiului preventiv, pe care îl apreciază ca singurul război cu adevărat rațional.

Clausewitz afirmă „Supremația politicii asupra războiului“ care este unul din principiile originale formulate de Clausewitz. Armata este un instrument, iar războaiele nu sunt altceva decât expresia sau manifestări ale politicii. Factorul politic este cel care decide războiul. Războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile sale se află ascunse aici, după cum caracteristicile speciale ale individului se găsesc în embrion.

e) Teoriile sociologice

Sociologii vorbesc despre război ca despre un fenomen „normal“ al vieții popoarelor. Totuși se disting două categorii de teorii sociologice:

-optimiste – consideră că războaiele sunt produsul unei structuri sociale, deci se poate spera că într-o zi vor fi depășite;

-pesimiste – văd în războaie un fenomen etern, care de altfel este deseori avantajos.

Doctrinele optimiste

Saint-Simon -așteaptă de la era industrială sfârșitul războaielor. „Industria este inamicul războiului“. Tot ce se câștigă ca valoare industrială se pierde ca valoare militară. În antichitate popoarele luptau și aveau, în urma războaielor, sclavi ca să muncească. Ori popoarele moderne produc prin ele însele. Deci starea de război sau de pace depinde de modul cum se dezvoltă industria.

Herbert Spencer afirmă că într-o societate militară, necombatanții sunt obligați să asigure viața combatanților și prin aceasta ei servesc, de asemenea războiului. Arma a precedat unealta și dacă nu ar fi fost arma la origine nu ar fi existat uneal în celebra sa teorie a războiului drept, formulează condițiile care pot face din activitatea războinică o acțiune acceptată de divinitate. Acestea sunt: autoritatea suveranului, o cauză justă, intenția dreaptă.

c. Doctrine filozofice despre războaie

Filosofii chinezi sunt singurii care s-au pronunțat constant împotriva războiul. Confucius afirmă că „Un general, într-adevăr mare nu iubește războiul; el nu este nici răzbunător și nici pasionat de acesta“. Până de curând chinezii și-au făcut un titlu de glorie din slăbiciunea lor militară și și-au exprimat deschis disprețul lor față de valorile războinice, fiind convinși că civilizația lor este mult superioară celor care promovează războiul .

Filosofii greci consideră războiul ca aparținând ordinii divine.

Fără a-i face apologia și chiar condamnându-l uneori, Platon și Aristotel admit legitimitatea lui atât sub formă ofensivă, cât și defensivă.

Modernii: Kant deși un pacifist convins, consideră că pacea eternă este irealizabilă, dar ea poate fi totuși “nedefinit de mult apropiată“.

Hegel este considerat un apologet cinic al violenței și războiului. El poate fi absolvit de exagerări, având în vedere că nu face altceva decât să recunoască un fapt fără să-l aprobe. El apără caracterul „civilizator“ al violenței. Războiul este un rău necesar care va înceta o dată cu realizarea spiritului absolut.

d. Doctrine morale și juridice

Antichitatea romană. La romani esențial era ca războiul să fie declarat și puțin conta cauza și scopul. Dacă formalitățile declarației de război erau respectate cu rigurozitate, atunci era considerat ca fiind drept, iar dacă nu, atunci era condamnat și considerat nedrept, consecințele putând fi dezastroase.

Dreptul biblic al războiului. În cazul în care o țară este invadată de un agresor atunci toată lumea are obligația să lupte pentru apărarea ei. De asemenea se considera că războiul trebuie să înceapă printr-o încercare de împăcare.

Evul mediu. După o perioadă de atrocități nelimitate, încetul cu încetul, datorită acțiunii răbdătoare și tenace a bisericii, se pun bazele unor cutume militare, ce pot fi considerate ca fiind ale unui drept internațional timpuriu, care, deși erau adesea încălcate, au adus și unele servicii, incontestabile, umanității.

Machiavelli spunea că „Orice război este drept în măsura în care este necesar“. A fost partizanul războiului preventiv, pe care îl apreciază ca singurul război cu adevărat rațional.

Clausewitz afirmă „Supremația politicii asupra războiului“ care este unul din principiile originale formulate de Clausewitz. Armata este un instrument, iar războaiele nu sunt altceva decât expresia sau manifestări ale politicii. Factorul politic este cel care decide războiul. Războiul se dezvoltă în cadrul politicii unui stat, principiile sale se află ascunse aici, după cum caracteristicile speciale ale individului se găsesc în embrion.

e) Teoriile sociologice

Sociologii vorbesc despre război ca despre un fenomen „normal“ al vieții popoarelor. Totuși se disting două categorii de teorii sociologice:

-optimiste – consideră că războaiele sunt produsul unei structuri sociale, deci se poate spera că într-o zi vor fi depășite;

-pesimiste – văd în războaie un fenomen etern, care de altfel este deseori avantajos.

Doctrinele optimiste

Saint-Simon -așteaptă de la era industrială sfârșitul războaielor. „Industria este inamicul războiului“. Tot ce se câștigă ca valoare industrială se pierde ca valoare militară. În antichitate popoarele luptau și aveau, în urma războaielor, sclavi ca să muncească. Ori popoarele moderne produc prin ele însele. Deci starea de război sau de pace depinde de modul cum se dezvoltă industria.

Herbert Spencer afirmă că într-o societate militară, necombatanții sunt obligați să asigure viața combatanților și prin aceasta ei servesc, de asemenea războiului. Arma a precedat unealta și dacă nu ar fi fost arma la origine nu ar fi existat unealta. Constituirea lumii în state, adică în comunități mari nu s-a putut face decât prin forță și în mod progresiv.

Marx a afirmat că „nu a existat niciodată un război etern, decât acela al săracilor împotriva bogaților“. Aceasta este pentru el lupta de clasă permanentă.

„Clasele conducătoare abat poporul de la lupta de clasă, insuflându-i pasiuni naționale sau religioase“. În încercarea de a găsi o cauză a conflictelor Marx ajunge la concluzia că „la originea conflictelor armate stau antagonismele economice”.

Doctrinele pesimiste- prezic că războiul va crește și va deveni mai frumos.

Isoulet vrea să dovedească că forța este sinonimul virtuții, iar cei slabi, deci imorali, sunt măturați prin război. Deci războiul este un mod necesar moral.

Gumplowitz un jurist consult și economist polonez care a trăit între ani 1838-1909 se află pe culmea belicismului. El spune că toate formele sociale și instituțiile statului iau naștere din război. Originea statelor rezidă în reunirea grupurilor victorioase și a grupurilor aservite, în care învingătorii devin corpul privilegiat și conducător. Stratificarea și inegalitatea socială provin din faptul că învingătorii se transformă în aristocrație.

Războiul, departe de a fi natural pentru om, poate interveni atunci când s-a atins un anumit nivel al forțelor de producție, un anumit grad de cultură.

1.2. Delimitări terminologice (conflict-război).

 1.2.1. Teorii despre război:

 Complexitatea fenomenelor militare actuale este un fapt unanim recunoscut. În timp, datorită diversificării legăturilor cu celelalte fenomene, domenii și procese sociale, războaiele au dobândit un caracter deosebit de distrugător. De aceea se apreciază că adevăratul studiu al războiului este o întreagă enciclopedie a timpului. În consecință eforturile făcute pentru a cunoaște acest fenomen social vizează definiția, consecințele și formele sale de manifestare.

Fenomen social deosebit de complex, războiul angajează în mare măsură toți factorii vieții sociale obligându-ne, astfel, să-i studiem originea, esența, caracterul și tipologia.

Știința care studiază războiul, ca fenomen social, în ansamblul său, formele, cauzele, efectele și funcțiile sale este polemologia. „Polemos“ în greacă înseamnă război, iar „logos“, tratat.

Războiul este incontestabil cel mai spectaculos dintre fenomenele sociale. Războiul a creat istoria. Istoria a început, de fapt, prin a fi în exclusivitate istoria conflictelor armate și este puțin probabil ca vreodată să înceteze a mai fi în întregime o istorie a bătăliilor. Războaiele sunt punctele noastre de reper cele mai distincte.

a) Teoria etică a războiului – spune că acesta este necesar pentru purificarea morală a societății, pentru eliminarea celor slabi și afirmarea celor puternici.

b) Teoria biologică – apreciază că războiul este însoțitorul inevitabil al societății omenești, ce decurge din lupta pentru existență și îndeplinește funcția selecției naturale a raselor, popoarelor și națiunilor.

Specific acestor teorii este faptul că, înfățișând războiul ca proces al unor legități naturale, extind domeniului vieții sociale, relații specifice vieții animale. Fascismul german a avut la baza ideologiei sale de exterminare a popoarelor această teorie biologică.

c) Concepția demografică apreciază că războiul, deși este o luptă sângeroasă între grupări umane organizate, este în definitiv o migrație armată organizată când spre inamic, când de acolo încoace.

În consecință cauzele și originea luptei armate trebuiesc căutate în domeniul fenomenelor sociale demografice, respectiv în dezechilibrele demografice ce se produc periodic, iar războiul îi revine rolul de a regla aceste dezechilibre.

d) Teoria psihologică – afirmă că lumea socială se rezumă la trei fenomene tipice: de repetiție, de opoziție și de adaptare. Concurența și războiul sunt forme tipice de opoziție. Se afirmă faptul că, în prezent, principala cauză a războiului o constituie voințele puterilor rivale.

Prin război au pierit aproape toate civilizațiile cunoscute. Prin război și-au făcut apariția toate civilizațiile noi. Prin război se stabilesc sau se sancționează priorități, se promovează un anumit tip de societate în avanscena umanități. Am putea spune că războiul constituie cea mai importantă formă de transformare a vieții sociale. În acest sens Aristotel spune că „știința începe prin a ne uimi“, dar în studiul războaielor acest lucru nu se petrece, deoarece el nu ne șochează, atât de mare este obișnuința noastră cu acest fenomen, totuși uluitor.

Cauzele conflictului pot fi de diferite tipuri: inegalități si discriminări sociale, incapacitatea părților de a ajunge la un compromis reciproc acceptat legat de poziția lor în societate, competiția pentru controlul resurselor prime și finite, acces competițional la oportunități crescute, dorința de dominare, de putere, de prestigiu.

1.2.2. Corelația conflict-război.

Noțiunea de conflict poate fi raportată la reperele intern, extern (când este vorba de comunități) economic, politic, militar, cultural etc.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, conflictul reprezintă: neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism; ceartă, diferend, discuție (violentă) .

În mediul militar, avem conflictul armat care reprezintă situația extremă pentru desfășurarea operațiilor militare.Acesta poate fi purtat, potrivit scopurilor și obiectivelor stabilite, în alianță sau în coaliție, având caracter întrunit și multinațional, sau un tip de conflict social de mai mică amploare în care una din părțile beligerante, cu toată organizarea militară de care dispune, poate sau nu să dea o ripostă armată. (Vezi anexa nr.1).

Originea și evoluția fenomenului social denumit război a preocupat omul din cele mai vechi timpuri. Inițial războaiele erau studiate pentru a se deduce din ele fie principiile lor permanente, fie direcțiile de dezvoltare și pentru a le folosi pe acestea drept călăuze în conducerea eficientă a războaielor viitoare.Cu siguranță că preocupări în acest sens au existat din timpuri străvechi și uneori chiar documente tratând sporadic unul sau altul dintre aspecte, însă meritul de a fi sintetizat pentru prima dată într-un document scris, recunoscut pentru valoarea sa și ale cărui principii sunt valabile într-o măsură covârșitoare și astăzi, este Sun-Tzu. Referitor la război el a spus: și "Războiul este o problemă de importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții al morții, calea care duce spre supraviețuire sau spre nimicire"3.

Prin problemele abordate (conducerea războiului, strategia ofensivă, dispuneri, puncte slabe și puncte tari, manevra, marșul, terenul, atacul prin foc, folosirea agenților secreți) Sun-Tzu surprinde o serie de principii și reguli de artă militară care sunt valabile și astăzi în esența lor. Nu puține sunt preocupările teoreticienilor militari contemporani pentru studiul și aprofundarea lucrării lui Sun-Tzu în scopul aplicării în mod constructiv a regulilor și principiilor expuse de el.

Spre exemplu, Sun-Tzu a considerat că o acțiune militară trebuie evaluată în funcție de cinci factori: influența morală, condițiile atmosferice, terenul, comandantul, doctrina aplicată, atât în ceea ce privește inamicul cât și trupele proprii. În acest sens este relevantă preocuparea armatei americane, în special, de a promova în funcții de înaltă răspundere comandanți militari care să constitue adevărate centre de greutate pentru structurile ce le comandă. De mare actualitate este remarca lui Sun-Tzu în lucrarea citată: "Dificultățile inerente la numirea unui comandant șef sunt aceleași astăzi, ca și altă dată".

Există o multitudine de definiții ale războiului:

-„este o condiție legală care permite ca două sau mai multe grupuri ostile să poarte un conflict folosind forțe armate“ sau „un conflict simultan al forțelor armate, al sentimentelor populare, al dogmelor juridice și al culturilor naționale“ (Quincy Wright);

– „este un act de violență al cărui scop este de a obliga adversarul să execute voința noastră“ (Clausewitz);

-„lupta dusă de o grupare determinată de oameni, triburi, națiuni sau popoare, state, împotriva unei grupări identice sau similare“ (Boguslawski);

-„este starea de luptă violentă rezultată între două sau mai multe grupări de forțe, aparținând aceleiași specii, din dorința sau din voința lor“ (Lagorgette);

Definirea corectă a războiului ca fenomen social-istoric s-a realizat odată cu înțelegerea relației dintre politică și război. Meritul de a fi sesizat această relație și de a o fi formulat pentru prima dată cu suficientă claritate revine teoriticianului german Carl von Clausewitz. În lucrarea sa "Despre război" scria: "Războiul nu este numai un act politic, ci un adevărat instrument politic, o continuare a relațiilor politice, o realizare a acestora cu alte mijloace".Mergând mai departe, Henri Duhant în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a realizat un studiu în urma bătăliei de la Solferino asupra implicațiilor războiului asupra omului, mort sau rănit, inițiind mai târziu crearea unui pachet de norme pentru protecția combatanților răniți, apoi a prizonierilor, ajungându-se până în zilele noastre ca aceste norme de drept internațional aplicabile conflictelor armate să-și extindă protecția asupra populației civile care ar suferi de pe urma războiului, a operelor de artă ca patrimoniu cultural internațional, și chiar asupra mediului înconjurător.

În ultima perioadă reputați teoreticieni, istorici au căutat să surprindă războiul ca fenomen în dialectica sa internă și externă. Au fost studiate atât evoluția în sine a războiului, cât și legăturile și influențele acestuia cu schimbările de ordin tehnic, social și economic din istoria omenirii. Din multitudinea de autori amintim aici pe Alvin și Heidi Toffler și pe Michael Howard. Acesta din urmă, citându-l pe Hans Delbruck spunea că: "Istoricul care studiază războiul (…) trebuie să studieze războiul nu numai în cadrul istoriei politice, ci și în cel al istoriei economice, sociale și culturale. Războiul face parte dintr-o totalitate a experiențelor umane ale cărei părți pot fi înțelese numai în relație una cu alta".

Ca stare a întregii societăți, războiul, prin evidențierea tipului de relații sociale care stau la baza lui, reprezintă în mod incontestabil, o formă specifică de conflict în societate fapt pentru care este denumit „conflict armat“ sau „conflict militar”.Războiul, scrie Jerzy J. Wiatr, reprezintă „…o astfel de stare a societății în cadrul căreia un conflict ascuțit cu un grup extern oarecare sau un conflict intern ascuțit își găsește expresia într-o ciocnire armată”.

Tot mai frecvent este utilizată expresia „conflict armat“ ca alternativă la noțiunea de „război “. Nu este vorba de expresii sinonime. La inițiativa SIPRI (Institutul Internațional de Studii asupra Păcii de la Stockholm), în locul termenului „război“ a fost folosit acela de „conflict armat” în ideea de a defini acele situații care nu se limitează la simple confruntări politice, dar nici nu ating în mod obligatoriu acel nivel de violență care caracterizează războiul în sensul tradițional al termenului. Astfel, pornind de la realitățile lumii contemporane, SIPRI califică drept conflicte armate „luptele prelungite dintre forțele armate a două sau mai multe guverne, sau ale unui guvern și cel puțin a unui grup armat organizat, în cursul căruia numărul morților (pe întreaga durată a confruntării) depășește o mie de persoane “. Majoritatea acestor conflicte sunt intra-statale, provocând numeroase victime în rândul populației civile. Acest fapt a determinat CICR să extindă noțiunea de conflict armat, considerat un nivel intermediar între criză și război, la întregul spectru de confruntări armate pentru a fi posibilă aplicarea normelor de drept, fără restricții și discriminări, în beneficiul tuturor participanților și, în mod deosebit, al populației civile și al victimelor.

Războiul se deosebește de alte tipuri de conflicte, prin trăsături distincte. O primă trăsătură, recunoscută unanim de teoreticieni, constă în faptul că părțile adverse sunt grupuri sociale – militare și nu indivizi izolați.

Trăsătura cea mai importantă a războiului – scrie de pildă G. Bouthoul – „este caracterul său de fenomen colectiv. În acest sens războiul se deosebește și se separă net de actele de violență individuale". Important este, în acest tip de conflict social, să se precizeze părțile beligerante. O altă trăsătură, de asemenea recunoscută de teoreticienii războiului, o constituie ideea violenței deschise, a folosirii forței, ca trăsătură distinctă a conflictului armat. Folosirea violenței în război se impune prin caracterul ei organizat, sângeros si distructiv. Pentru ca războiul să aibă loc, este necesar ca ambele părți să recurgă la mijloacele violenței militare. Forma de manifestare a violenței în război este ciocnirea înverșunată, înfruntarea cu arma în mâna a părților beligerante, într-una sau mai multe lupte sau bătălii. Conflictualitatea militară actuală își are sorgintea în fenomenele sociale și în manifestările antagonice care sunt generate de diversele stadii de dezvoltare economică și tehnologică atinse de diferitele națiuni componente ale societății umane la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI.

Ca fenomen social, conflictul militar a evoluat în ce privește conținutul, cât și fizionomia lui, în strânsă legătură cu evoluția societății.

În acest context, starea de conflict militar apare sau derivă dintr-un complex de condiții de care atârnă succesul ori insuccesul unei confruntări. Aceasta poate fi considerată produsul simultan al unor forțe materiale, morale, intelectuale, economice, politico-diplomatice, militare, psihologice și informaționale, reprezentând mai mult decât o simplă problemă de strategie, de logistică sau de tehnologie.

1.3.Cadrul normativ al războiului

Începând cu Clausewitz, studiul războiului a fost integrat în mod organic în analiza de ansamblu a structurii și dinamicii și sistemului social. Acest mod a permis, în primul rând, evidențierea legăturii dintre război și celelalte fenomene și procese sociale, a interacțiunii complexe care există între recurgerea la violență și întreaga structură socială.

Astfel, războiul a constituit obiect de studiu pentru discipline din cele mai diverse, așa ca sociologia, politologia, psihologia și psihologia socială, psihanaliza, antropologia sociala și politica, cibernetica, teoria jocurilor, teoria organizatiilor sociale și a deciziei și, nu în ultimul rând, dreptul. Într-un cadru juridic, este adevărat, determinat de un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, științifică și a conștiinței publice, dar care are dimensiuni proprii, de natură să impună, atât relații de condiționare în raporturile sale cu fenomenul război, cât și de influență, acestea punându-și amprenta asupra formelor sale de manifestare, inclusiv în plan strategic, operativ și tactic.

Ca fenomen social, războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relațiile între state și, în egală măsură, asupra aceleia interne.Ca atare, războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte familiar strategilor – cel geografic și politic – ci și măsurile care se impun în planul conducerii strategice, dictate de condiționările normative care sunt prezente, în forme specifice, și în condiții de război. Este necesar să subliniem faptul că normele de drept internațional nu au un impact major asupra mijloacelor strategice care pot decide deznodământul războiului. Rolul lor este mult mai modest, de a influența comportamentul combatanților pe baza unor principii de natură cutumiară sau convențională, situație de natură a genera o relație intimă între război și drept, în care, din perspectiva propusă de noi, războiul are rolul unui factor determinant, iar dreptul este un mod de a limita violența în timpul conflictelor.În dreptul pozitiv nu s-a ajuns la o definire oficială a războiului, care să fie consacrată într-un text convențional acceptat de către state conform procedurilor diplomatice uzuale. De aceea, această sarcină a revenit doctrinei, cu consecințe din cele mai previzibile: elaborarea unei multitudini de definiții care, în diversitatea lor, reflectă caracteristicile principalelor curente juridice și ale marilor școli de drept.

Acesta este și motivul pentru care suntem preocupați de a defini războiul din perspectivă juridică, premisă esențială în evidențierea unor criterii de clasificare a conflictelor armate în funcție de consecințele ce le produc în mediul internațional și cel intern.

Din punct de vedere juridic, războiul este definit ca o luptă armată între state, un act voluntar cel puțin pentru unul dintre ele, întreprins în interes național. În sens material, războiul este un conflict armat, înglobând un ansamblu de fenomene – războaiele civile care au loc în cadrul unui stat, conflictele armate între state (războaiele internaționale), operațiunile de poliție prin intermediul O.N.U. contra unui stat, represaliile armate, intervențiile armate.Din această cauză, definiția este lipsită de precizie și nu este operatorie.Este evident faptul că fiecare dintre acțiunile evocate mai sus are un regim juridic diferențiat; cu toate acestea, ele constituie un război/conflict armat și indiferent de denumirea care li s-ar aplica, rămân, din punctul de vedere al regulilor dreptului internațional în materie de ducere al războiului și în special, al dreptului umanitar și al răspunderii, sub imperiul aceleiași reglementări. Acesta constituie și motivul pentru care se recurge la conceptul formal de a se face distincție între război și alte conflicte armate.

Perceput ca o realitate pozitivă care generează efecte juridice, războiul a fost asimilat unui “ fapt -condiție” și analizat pe baza unor criterii întemeiate pe judecăți de valoare, frecvent controversate, ceea ce a probat încă o dată adevărul maximei “ in omnis definitio pericolosa” . Majoritatea definițiilor propuse în doctrină vizează doar războiul ca fenomen de drept internațional, ca relație între state. Astfel, pentru Bluntscheli,“ războiul este ansamblul actelor prin care un stat sau un popor face să fie respectate drepturile sale luptând cu arma în mână împotriva altui stat sau unui alt popor”. La fel, pentru Rivier “ războiul este lupta între două state, mijloc extrem de constrângere prin care voința ostilă a adversarului trebuie să fie înfrânată și supusă”. În același sens se pronunță și Delbez care concepe războiul ca “ o confruntare armată între state, rezultat al voinței cel puțin a uneia din ele și întreprinsă în vederea unui interes național”.

Alți teoreticieni, având ca reper și cazurile numeroase de conflicte interne, au avut în vedere extinderea definițiilor pentru a reflecta fenomenul conflictual de acest tip în integralitatea sa. Astfel, pentru Rolin, “ războiul este lupta cu mâna armată între două state sau între un stat și o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis și public împotriva lui”. Westlake a avut o opinie asemănătoare, definind războiul ca: “ starea sau situația guvernământelor care luptă prin forță” (prin termenul “ guvernământ” subînțelegându-se și insurgenții).

Pentru Calvo, războiul este o “stare normală de ostilitate care se substituie relațiilor de bună înțelegere dintre națiuni sau între concetățeni aparținând unor partide politice diferite și care are ca obiect cucerirea prin forța armelor a ceea ce nu au putut obține pe căi pașnice și amiabile”. În afara luptei armate, care este, în ultimă instanță, criteriu de referință, deoarece reprezintă elementul material care substanțializează faptul-condiție generator de efecte juridice, o definiție juridică trebuie să aibă în vedere și un element volitiv, respectiv manifestarea de voință. Așa se explică de ce concepțiile tradiționaliste cereau, pentru a fi cu adevărat stare de război, existența lui “ animus” , adică a voinței cel puțin a uneia din părțile interesate să creeze această stare și din acest fapt să aplice regulile de drept specifice. Astfel, doctrina a fost pusă în situația de a examina dacă războiul, în sensul tehnic al termenului, presupune o manifestare explicită a intenției (cel puțin a uneia din părți) sau dacă starea de război putea fi determinată pe o bază pur obiectivă. Acest subiect prezintă un interes special prin faptul că, în practică, un act de beligeranță, precum un atac, o invazie sau chiar represaliile militare, poate scăpa oricărei reglementări o dată ce criteriul lor are un caracter subiectiv. Într-o societate organizată, nimeni nu poate rămâne singurul judecător al actelor sale. Un terț trebuie să aibă dreptul să se pronunțe asupra caracterului actului, nu în conformitate cu intenția afișată a autorului, ci după evaluarea esenței și conținutului actului, singurele care pot, de altfel, să-l caracterizeze. Toate aceste considerații ne conduc către concluzia că, pentru a cuprinde într-o definiție principalele aspecte care definesc fenomenul război, din perspectivă juridică, este necesar să ne referim la următoarele elemente: organic (actorii), psihologic (sau elementul volitiv), material (natura măsurilor luate, respectiv lupta armată) și teleologic (scopul).

– Ca element organic, este de menționat că numai conflictul armat care a intervenit între două state independente constituie ceea ce se cheamă război, pentru că războiul constituie mai întâi de toate, o luptă armată între state, operațiile se desfășoară între forțele armate ale statelor, acționând sub autoritatea și responsabilitatea acestora ; este o relație de la stat la stat; spre deosebire de războiul civil, de acțiunea insurgenților sau a pirațiilor, războiul implică o luptă între forțele publice și se analizează ca o relație de la stat la stat.Sunt excluse din acest concept, conflictele dintre grupurile de indivizi, războiul civil și conflictul dintre membrii unui stat federal.Nu sunt considerate a intra în categoria de război, “războaiele-execuție” întreprinse de O.N.U (Consiliul de Securitate poate declara un război – execuție în calitatea sa, dar scopul urmărit de O.N.U rămâne unul dezinteresat și de ordine publică, care nu are numic în comun cu războiul clasic).Nu intră în categoria de război nici acțiunile unor grupuri teroriste, pentru că relația de la stat la stat la un grup de indivizi (în acest cadru declarația președintele S.U.A. cu prilejul actului terorist de la 11 septembrie 2001 în sensul că S.U.A. ar fi în război reprezintă doar o declarație politică, fără relevanță juridică).

Ca element psihologic, este de menționat voința neîndoielnică a uneia din părți de a face război- animus bellandi .Potrivit Convenției a III-a de la Haga din 1907, se cere o declarație explicită; războiul nu începe în mod regulat decât printr-un avertisment prealabil, neechivoc.Dacă un stat deschide ostilitățile fără declarație prealabilă, el își încalcă obligațiile și comite un delict internațional.Lipsa declarației nu împiedică ca acesta să fie un război veritabil; chiar dacă voința de a face război nu este explicită, ea trebuie să nu poată fi negată.Dacă lipsește animus bellandi poate fi o bătălie, dar nu un război în sensul formal, o intervenție armată sau represalii armate care sunt diferite de starea de război, fiecare din ele având reguli specifice.Din acest element subiectiv, rezultă și distincția care există între un război ( recurs la forța materială în condiții de durată și de generalitate incompatibile cu menținerea stării de pace) și măsurile de represalii sau de retorsiune ( un recurs limitat și temporar la o formă care nu antrenează modificarea stării de pace); cu toate acestea, elementul intențional este relativ, pentru că o măsură de represalii poate duce la război.

Războiul presupune un element material, o anumită desfășurare de forțe sau violențe.O simplă declarație de război nu este suficientă.Nu poate exista un război fictiv, pentru că ostilitățile, necesitățile de război sunt cele care justifică restricțiile care sunt impuse.

Un alt element al războiului în sens formal îl constituie scopul urmărit de statul care îl declanșează.Războiul are ca scop să prevaleze un punct de vedere politic și mai precis, un punct de vedere național.În doctrina obiectivistă, acest element a fost reținut ca “ recursul la forța materială în scopul de a modifica ordinea competențelor guvernamentale într-o societate internațională”(G. Scelle).În Pactul Briand-Kellog se vorbește despre “instrumentul politicii naționale”.Trebuie să existe, din punct de vedere al statului care declanșează războiul, un casus belli ( violarea dreptului internațional, al unui tratat important) sau necesitatea modificării statu quo-ului; ipoteza recursului la forță în scop de constrângere colectivă, la invitația unui organ politic, constituie o operație de poliție.

Evoluția care a avut loc, a făcut ca regulile războiului (în special cele cu caracter umanitar) să se aplice și războiului în sens material și nu numai celui declarat în mod formal sau care corespunde definiției; această extindere, la toate conflictele armate, a fost, în mod expres, consacrată prin cele patru Convenții de la Geneva (1949).

Războiul reprezintă un fenomen interzis sau cel puțin reglementat; în ducerea războiului, statele trebuie să folosească mijloace admise de drept internațional, reglementate fiind și efectele acestuia; apare o modificare de statut juridic- calitatea de beligerant și cea de neutru antrenând o serie de consecințe politico-juridice într-o paletă largă.

Războiul duce la crearea „stării de război”, adică acea situație de fapt care impune declanșarea globală a unui corp de reguli juridice cu privire la raporturile dintre statele beligerante și în raport cu statele terțe.

Dacă, în trecut, modul de ducere a războiului era discreționar și totul depindea de capacitatea și posibilitățile de care dispuneau beligeranții ( licere in bello, quae ad finem sunt necessaria – H.Grotius, De iure belli ac pacis), în mod treptat, s-a ajuns la crearea unui set de reguli care guvernează acest gen de relații dintre state; războaiele sunt interzise, iar în cazul în care se declanșează totuși, ele trebuie să se desfășoare în anumite limite stabilite juridicești.

În practica statelor, ca și în doctrină, s-a făcut distincție între conceptele de războaie juste și nejuste, pe unele admițându-le, iar pe altele condamnându-le; pentru unii autori, războiul constituie un fenomen superior dreptului (școala social naționalistă), în vreme ce pentru mulți autori (pozitiviști), războiul este un fenomen străin, opus dreptului.De la Pactul Briand-Kellog, războiul constituie un fenomen contrar dreptului.Evoluția a continuat în această direcție, când prin Carta O.N.U. a fost declarată ca cea mai gravă crimă internațională, admițându-se folosirea forței armate numai în caz de legitimă apărare în conformitate cu Carta.

1.4. Factorii care stau la baza războiului

Marea majoritate a conflictelor actuale a început înainte de 1989, cu precădere pe continentele asiatic și african, noutățile absolute în domeniu fiind repartiția focarelor de violență organizată pe continentul european și în spațiul fostei Uniuni Sovietice. Atunci când conflictul evoluează spre stadiul său cel mai acut, acela de confruntare armată, el se poate confunda adesea cu un război în sensul cel mai propriu al termenului. Conflictul implică, în general, o situație în care un stat, o etnie sau un grup omogen se angajează într-o opoziție hotărâtă împotriva unui actor aparținând categoriilor sus-menționate deoarece obiectivele vizate sunt incompatibile, la fel ca și în cazul războaielor.

Aceste obiective pot fi politice, diplomatice, economice, militare, identitare, interne sau externe. În opinia unor autori, noutatea conflictelor contemporane ține de autonomia crescută a actorilor colectivi în raport cu sistemul statal, de eterogenitatea lor, de importanța tot mai mare acordată statului și valorilor în detrimentul posesiunilor materiale și, supunându-se tuturor acestora, influența crescândă a transnaționalismului. Aceste particularități sunt valabile, în mod deosebit, în cazul conflictelor intra-statale și al problemelor non-militare ale securității.

Factorii de apariție a conflictelor militare sunt multipli, la baza lor putând sta contradicții economice, politice, național-etnice, sociale, religioase etc. În același timp, fiecare din ele are o anumită logică în evoluție și se naște dintr-un complex propriu de cauze, ceea ce îngreunează oarecum posibilitatea unei clasificări stricte. În cazul generalizării cauzelor și factorilor care determină nașterea și evoluția conflictelor, există riscul simplificării celor mai complexe și diverse procese.

La baza oricărui război au stat întotdeauna factorii economici. Imposibilitatea soluționării contradicțiilor legate de nerezolvarea propriei situații economice a dus adeseori la folosirea forței, ce a fost urmată de cucerirea teritoriului (sau a unei părți a acestuia), a obiectivelor industrial-economice ale rivalilor (concurenților sau adversarilor). Totodată se observă o legitate paradoxală: într-o majoritate covârșitoare, inițiatoare ale conflictelor militare au fost statele cu economie instabilă și cu un nivel scăzut al producției.

Factori geografici cu toate că par cei mai vechi, rămân centrali în mai multe conflicte, de exemplu din motive etnice (fosta Iugoslavie, Srin Lanka, Nagorno-Karabali), economice (Irak și Kuweit) sau strategice (Siria și Israelul în privința înălțimilor Golan, India și Pakistanul în disputa privind Cașmirul).

O importanță esențială o au factorii politici. Istoria dovedește că, adeseori, conflictele militare apar ca urmare a tendinței anumitor cercuri politice de schimbare a orânduirii socio-politice, a păturii conducătoare etc. În legătură cu aceasta, importante sunt buna înțelegere în societate și relațiile de bună vecinătate cu statele limitrofe.

Experiența conflictelor armate și a războaielor locale permite să se vorbească despre creșterea rolului factorilor sociali, legați de relațiile oamenilor (grupurilor, partidelor, mișcărilor) în societate. Aceștia depind în mare de sistemul de stat și se caracterizează prin gradul de încordare socială. De acești factori depinde gradul de pregătire pentru conflict a diferitelor grupări sociale, a populației din regiune, în vederea îmbunătățirii condițiilor lor de existență.

Desigur, foarte importanți sunt și factorii pur militari, care se definesc prin pregătirea și dotarea forțelor armate ale statului, prin capacitatea acestuia de a soluționa problemele cu ajutorul forței.

Ar mai fi de adăugat o observație interesantă. Unele state, fără a fi toate mici și dispuse în zone îndepărtate ale lumii, au fost implicate într-un număr foarte redus de războaie (Elveția, Suedia, Danemarca, Japonia ș.a.). Altele, în schimb, au participat mult mai frecvent la diferite conflicte armate, variabile ca intensitate și nu întotdeauna ca victime ale agresiunii.

Esența problemei constă în a releva gradul de influență al fiecăruia dintre acești factori referitor la un caz concret de înrăutățire a situației politico-militare. O evidență corectă a surselor de conflict permite găsirea unor puncte de vedere juste pentru atenuarea contradicțiilor, studierea din timp a situației conflictuale și soluționarea acesteia, care să ducă apoi la transformarea ei într-una pașnică.

Concluziile de ansamblu rezultate din analiza acestor elemente se constituie în criterii pentru stabilirea următoarei tipologii a războaielor, relevant pentru aplicarea dreptului conflictelor armate și implicit, pentru măsurile care se impun a fi luate de către statele majore ale tuturor categoriilor de forțe: războiul (conflictul armat) internațional, războiul (conflictul armat) neinternațional, războiul intern internaționalizat. Acestora considerăm oportun să le adăugăm și alte cazuri, în care forța militară poate fi utilizată, referindu-ne în mod deosebit la situațiile de tensiuni și tulburări interne.

1.5. Tipologia războaielor (conflictelor) și spectrul conflictelor

Războiul poate lua mai multe forme care variază după epocă. Fiecare curent de gândire are propria sa taxonomie, deși există opinii care întrunesc o largă majoritate atât în privința criteriilor, cât și aceea a tipurilor de război sau de conflict armat. Dintre acestea, considerăm că sunt reprezentative următoarele criterii și tipuri:

1) În funcție de actorii participanți la conflict, se distinge între:

a) Conflictul armat internațional reprezintă confruntarea armată dintre state sau alianțe de state. Cele mai recente exemple, în acest sens, sunt războaiele din Golf din 1991 și 2003. El poate lua forma unui război regional, așa cum au fost războaiele din Orientul Mijlociu sau cel dintre India și Pakistan, dar nu și a unui război mondial atunci când se generalizează la scara mai multor continente. Este cazul arhicunoscut al celor două războaie mondiale din secolul trecut.

b) Conflictul non-internațional sau războiul civil este un conflict armat între fracțiuni indigene din aceeași țară cu scopul de a câștiga sau de a menține controlul asupra puterii statele sau pentru a crea un nou stat independent. O cerință esențială a unui război civil este capacitatea ambelor părți să-și înarmeze susținătorii. În plus, războaiele civile trebuie să aibă o anumită amploare, intensitate și durată care să-l distingă de alte forme de violență, așa cum ar fi revoltele, răscoalele, răzmerițele, actele de banditism sau cele de piraterie. Un punct de vedere aparte a fost formulat de teoreticienii marxiști, în viziunea cărora războiul civil este lupta armată organizată pentru obținerea puterii politice între clase și grupuri sociale dintr-o țară. Se subliniază că este cea mai violentă formă a luptei de clasă. În general, războaiele civile au avut ca scop principal realizarea secesiunii pe temeiul unor rivalități etnice sau religioase, câștigarea puterii când acest lucru nu era posibil pe căi democratice, tranșarea unor dispute ideologice ireconciliabile (așa numitele războaie revoluționare, de eliberare națională sau de gherilă).

Această diferențiere între războaie internaționale și războaie
non-internaționale (civile) prezintă o importanță deosebită în sfera aplicării dreptului conflictelor armate, unde sunt consacrate regimuri juridice distincte. Spectrul conflictului contemporan este prezentat în tabelul din anexa nr.2.

2) În funcție de natura lor, conflictele pot fi:

a) Convenționale, respectiv acelea în care ostilitățile se desfășoară cu mijloace și metode convenționale. Cu alte cuvinte, războiul convențional poate fi înțeles ca un război obișnuit, similar cu războaiele care au avut loc în trecut. De fapt, prin denumirea de convențional s-a dorit, în primul rând, să se evidențieze caracterul nenuclear al acestui război. Acestea rezultă din definirea drept convenționale a armelor care nu sunt nici nucleare, nici biologice și nici chimice.

b) Neconvenționale, noțiune prin care sunt descrise o largă varietate de conflicte care nu corespund trăsăturilor clasice ce caracterizează natura și întrebuințarea puterii militare.

Una din cele mai semnificative manifestări ale războiului neconvențional este războiul de gherilă. Remarcăm că gherila se adoptă atunci când există o dispoziție vădită de potențial, în raport cu partea adversă. În momentul în care puterea forțelor de gherilă crește până la nivelul în care poate angaja puterea militară a adversarului într-o confruntare directă, nu se mai poate vorbi de termenii de gherilă sau de neconvențional.

Războiul neconvențional poate avea loc atât în timp de pace (în contextul unui conflict de joasă intensitate) cât și în timp de război. Cele mai utilizate elemente de război neconvențional sunt activitățile clandestine și acoperite, implicând culegere de informații, contrainformații, acțiuni subversive, sabotaje, operațiuni psihologice, terorism, răpire și mecanisme de evadare.

Originea termenului gherilă o regăsim în războiul franco-spaniol din 1808-1814, cu sensul de „mic război“, folosit pentru a individualiza acele acțiuni specifice de hărțuire prin care s-a erodat moralul și pozițiile invadatorilor, obligându-i, în ultimă instanță, la retragerea din Peninsula Iberică. În cea de-a doua parte a secolului XX, gherila a devenit un termen acceptat în vocabularul militar, desemnând tactici neortodoxe, utilizate împotriva țintelor militare și civile. Războiul de gherilă este un produs al unor factori sociali, politici, economici psihologici și militari care se combină într-un grad diferit și într-un complex de împrejurări care-i conferă un caracter specific pretutindeni. Gherila este domeniul în care se regăsesc războiul psihologic, terorismul, sabotajul și subversiunea.

3) În funcție de amploare, se consideră că războiul poate fi:

a) Total, termen utilizat pentru a exprima dezvoltarea fenomenului de război în secolul XX, în special privitor la cele două războaie mondiale, precum și conceptul de război nuclear-strategic, care a prevalat după 1945. La origine, conceptul de război total a reprezentat un produs al teoriei germane asupra războiului și fenomenologiei războiului, care a avut o puternică influență în prima jumătate a secolului XX.

Caracteristicile războiului total, privit ca un concept teoretic, la fel și punerea sa în aplicare prin întrebuințarea forțelor, includ mobilizarea totală, întrebuințarea și exploatarea tuturor resurselor umane și materiale ale statului care urmărește obținerea unei victorii totale prin nimicirea inamicului.

În teorie și practică, războiul total nu a fost un fenomen fără precedent. Începuturile sale se regăsesc în perioada războaielor revoluționare și războaielor napoleoniene, când s-a trecut la utilizarea armatelor de masă. În mod firesc, s-a dezvoltat și filosofia războiului, fiind demne de menționat contribuțiile teoretice ale lui Clausewitz (războiul absolut), Schlieffen (bătălia de nimicire) și Ludendorff (războiul total). Apogeul a fost atins de realitatea celor două războaie mondiale.

b) Războiul limitat este definit ca un conflict în care nici o parte nu urmărește nimicirea totală a adversarului. După 1945, aceasta a însemnat că este vorba de un război care nu ajunge la pragul nuclear. Teoria războiului limitat a fost dezvoltată de analiștii americani și britanici. Experiențele din Coreea și Vietnam au fost cele care au consacrat acest tip de război, deoarece, chiar în condiții operaționale foarte dificile, superputerile nu au recurs la mijloace nucleare. Potrivit teoreticienilor, într-un război de acest gen, limitarea trebuie să fie deliberată și, în consecință, trebuie să conducă la limitarea mijloacelor, nu numai în beneficiul învinsului, ci și pentru a obține o pace optimă cu cel mai mic cost posibil. Limitarea în război trebuie, astfel, văzută ca o probă de înțelepciune în conducerea politică a statului și în planificarea strategică.

Bazele teoriei moderne a războiului limitat rezultă din teza lui Clausewitz, că războiul nu este un scop în sine ci un instrument al politicii. Din momentul în care nu este de conceput, de acceptat fără rezerve o politică la o distingere reciprocă, în epoca nucleară războaiele trebuie limitate, cel puțin atunci când superputerile pot fi implicate. În general, limitarea are loc în următoarele trei domenii: limitarea obiectivelor, limitarea mijloacelor și limitarea ariei geografice.

Limitarea obiectivelor este cea mai importantă caracteristică a războiului limitat. Obiectivele formează bazele politicii naționale și trebuie să fie susținute de către voința națională, precum și de resursele națiunii. Numai dacă aceste obiective sunt limitate, războiul însuși poate fi limitat. Limitarea obiectivelor trebuie să fie deliberată și nu ca un rezultat al incapacității de a urmări obiective nelimitate. Ea trebuie să fie ghidată de politică, la fel cum și politica trebuie să se lase orientată de obiective limitate. Întotdeauna, obiectivul unui război limitat trebuie să fie o pace mai bună.

În strânsă legătură cu limitarea obiectivelor este și limitarea mijloacelor. Ea este cea mai evidentă limitare. În timp ce limitarea obiectivelor nu este vizibilă, restrângerile în utilizarea forței sunt ușor de recunoscut și de probat. Menționăm că limitările trebuie să fie deliberate, nu determinate de o reală lipsă de mijloace. De asemenea, ea trebuie să fie masivă. O marjă de limitare unică nu poate face un război limitat.

Limitarea spațiului geografic a avut loc întotdeauna și va avea loc și în viitor. În sens tradițional, limitarea geografică presupunea desfășurarea ostilităților numai pe teritoriul părților beligerante.

O a doua posibilitate de limitare decurge din numărul statelor participante la conflict. Se mai utilizează și expresia de război local în situațiile în care un conflict are loc între un număr redus de state, într-o regiune geografică clar delimitată și fără participarea unei superputeri.

Pe baza experienței acumulate și conform unor criterii proprii, specialiștii militari americani au clasificat conflictele armate în trei mari categorii:

• conflictul de mare intensitate – o ciocnire armată la scară mare între state sau coaliții (alianțe), în care părțile implicate întrebuințează toate forțele și mijloacele aflate la dispoziție, pentru realizarea scopurilor propuse;

• conflictul de intensitate medie – ciocnire armată între state (coaliții) cu întrebuințarea tuturor forțelor și mijloacelor (cu excepția armelor de nimicire în masă) în scopul realizării unor scopuri politice limitate;

• conflictul de intensitate mică – sumă de acțiuni politice, militare cu caracter limitat, îndreptate spre susținerea unui stat prieten, pentru îndeplinirea unor scopuri politice, economice și psihologice.

Tipurile de conflicte militare posibile, în funcție de durată, ritm și intensitate sunt prezentate în anexa numărul 3.

În concluzie, în teoria modernă a războiului, războiul limitat este văzut ca un proces politic dus cu mijloace militare. Scopul acestui proces nu este de a învinge cu orice preț, ci mai degrabă de a nu pierde și de a lupta într-un asemenea mod încât inamicul să nu escaladeze nivelul de violență până acolo unde nu mai poate fi loc pentru o pace de compromis.

1.5.1. Spectrul conflictului din perspectivă N.A.T.O.

În termenii cei mai simpli, despre orice națiune, stat sau grup definibil se poate spune în orice moment că este în stare de pace sau război. Totuși realitatea militară și politica actuală este mult mai complexă. În timp ce pacea este în mod clar scopul final, este posibil să fii în conflict, fără a fi de fapt în stare de război. Într-adevăr, există chiar grade variabile de pace și război, separate prin situații care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea există o tipologie a conflictului cu “pacea” și “războiul” la extremități și cu ceea ce poate fi numit “conflict altul decât războiul”, în spațiul dintre aceste două extreme.

Într-un fel, numai prin înțelegerea acestei realități poate fi elaborată o doctrină și stabilit ce rol poate avea armata în acest context .

a. Pacea

“Condiție care există în relațiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenței (directe sau indirecte) ori a amenințării cu violența” (Academia de Pace Internațională, New York). Deși absența violenței poate fi identificată obiectiv, amenințarea cu violența este o problemă cu mult mai subiectivă și foarte susceptibilă la percepții diferite. În realitate limita dintre “pace” și “conflict altul decât războiul” va fi neclară și frecvent depășită.

b. Conflict altul decât războiul

Acest tip de conflict apare atunci când două sau mai multe părți urmează țeluri pe care ei, sau alții, le consideră incompatibile și recurg la violență sau amenințarea cu violența, în urmărirea acestor scopuri. Chiar când violența s-a declanșat, diplomația sau alte activități non-violente pot continua. Această situație care poate exista între state sau în interiorul acestora, poate include terorism, conflict etnic sau separatist, dispute de graniță sau revizionism / revanșism.

c. Războiul

Scopul războiului este de a angaja inamicul în luptă, până la impunerea voinței proprii asupra acestuia. Starea de război poate fi caracterizată prin încetarea sau suspendarea activității normale politice și diplomatice între părțile luptătoare aflate în conflict deschis. Inevitabil vor exista canale disponibile prin care să se desfășoare negocierile, în afară de cazul în care scopul urmărit este capitularea necondiționată.Diferența dintre război și conflict altul decât războiul, este greu de stabilit. Războiul poate fi împărțit în război general și conflict regional:

(1) RĂZBOIUL GENERALIZAT

În războiul generalizat (război de supraviețuire națională) activitatea civilă normală este, fie suspendată, fie subordonată activității militare. Asemenea condiții sunt probabile numai în circumstanțe în care este în joc supraviețuirea națională.

(2) CONFLICTUL REGIONAL

Este o formă a războiului care are loc când sunt deschise ostilitățile, în general, între două sau mai multe state, într-o anumită regiune geografică iar legea internațională obișnuită (și, probabil, activitatea diplomatică normală) dintre părțile opozante este suspendată; utilizarea forței militare directe de către un stat sau grup de state împotriva altuia, coordonată cu alte instrumente de politică statală, este fie reală, fie în perspectivă.

Implicarea militară

După ce am identificat tipologia conflictului, este necesară identificarea relațiilor dintre componentele acestuia și activitățile militare ce au loc între ele. Cu toate că armata are un rol important pe timp de pace, acesta are, inevitabil, o dimensiune mai degrabă națională decât una ce ține de NATO și de aceea depășește scopul acestei lucrări. Natura contribuției militare în conflict – altul decât războiul și război, are semnificație și relevanță. Este importantă înțelegerea diferenței esențiale dintre cele două, în termenii implicării militare. În conflict altul decât războiul, poate exista doar amenințarea cu forța iar dacă este utilizată, va fi supusă unor constrângeri puternice; principalul mijloc prin care conflictul este încheiat cu succes îl constituie activitățile politice nu cele militare. In război, mijloacele militare predomină ca mod de încheiere a conflictului.

Riposta militară

Printr-o înțelegere a condițiilor care determină spectrul conflictului, este posibilă analiza gamei ripostelor posibile. În acest scop, este necesară examinarea războiului în detaliu, ca și a domeniului larg de activități care pot rezulta din conflict-altul decât războiul:

a. Războiul . Riposta la război este lupta armata în diferite grade:

(1) Război generalizat. Toate resursele statelor sunt îndreptate spre supraviețuirea națională iar gradul de angajare poate, teoretic, să fie maxim.

(2) Conflictul regional. Conflictul regional poate avea o durată limitată, în special, din cauza nevoii de sprijin al opiniei publice care poate fi insuficientă. Starea finală dorită este în mod normal ușor de definit și poate, în general, să fie realizată cu mijloacele militare existente la pace în favoarea unuia dintre beligeranți. Poate fi totuși extrem de violent datorită proliferării tehnologiilor avansate și armelor de distrugere în masă.

b. Conflict-altul decât războiul

Riposta militară minimă la acest tip de conflict poate fi implicarea activă dar în esență, non-violentă a resurselor militare ale unor părți dezinteresate. În aceste circumstanțe, activitățile diplomatice și militare vor fi orientate spre prevenirea conflictului și stingerea disputelor. Asemenea activități sunt în mod frecvent, de durată.În cazul unui conflict mai serios, părțile dezinteresate trebuie să fie pregătite, să angajeze mijloace militare pentru determinarea luării unei decizii. Deși, aceste măsuri pot să nu implice aplicarea directă a forței militare, amenințarea cu utilizarea forței este deseori prezentă. Măsurile militare au un grad înalt de probabilitate de a deveni efective, iar forțele militare devin instrumentul care face posibile eforturile diplomatice.

Înțelegerea spectrului conflictului permite realizarea distincției dintre situație și ripostă. Exista trei situații care se suprapun (pace, conflict altul decât războiul și război). Există anumite activități militare necesare pe timp de pace, în primul rând la nivel național; riposta la conflict altul decât războiul constituie operații altele decât războiul; acestea cuprind și activitățile în sprijinul descurajării. Riposta la război este lupta armată2.

Nu este posibil să se prezică nici timpul nici locul viitorului conflict; viitorul mediu de securitate va fi caracterizat prin diversitate și nesiguranță. Totuși, cauzele principale ale conflictului sunt persistente. Ele sunt în mare măsură bazate pe emoție, teamă, lăcomie, ură și ambiție; combinate cu interese politice, economice, religioase, etnice, naționaliste și de mediu. În națiunile moderne dezvoltate, va continua să existe un control politic strâns al folosirii forței pentru crearea unor condiții stabile deoarece aceasta necesită o strânsă legătură cu un proces politic credibil. Aceasta se va întâmpla pe un fundal de intens interes mediatic, pe care unii ar putea să-l manipuleze pentru susținerea unor scopuri politice. Printre alte lucruri, acești factori vor exercita de obicei presiuni pentru a oferi o durată cât mai scurtă și pentru a reduce rănirile și distrugerea mediului – acestea sunt obiective strategice și de înzestrare (dotare).

În ciuda presiunilor, caracterul fundamental al războiului pare probabil să rămână neschimbat; un conflict de interese care să implice moarte, teroare, vărsare de sânge, distrugere și suferință umană.

În concluzie, se constată accentuarea caracterului decisiv al confruntării pentru tranșarea în scurt timp a victoriei care vizează evitarea prelungirii angajării militare directe care ar avea drept consecință diminuarea efectelor surprinderii realizate asupra adversarului, și de aici, numeroase pierderi umane și materiale. Această tendință a ieșit în evidență în conflictele Operația israeliană din Liban , “Pace pentru Galileea”, iar mai recent, operația “Furtuna Deșertului”, desfășurată de coaliția internațională pentru eliberarea Kuweitului, cât și a războiului din fosta Iugoslavie.

1.6. Dimensiuni și forme ale războaielor contemporane

a) Războiul informațional

În concepția Departamentului Apărării din SUA, războiul informațional este definit astfel: „orice acțiune de a nega, exploata, distorsiona sau distruge informația inamicului și mijloacelor de procesare a acesteia, protejându-le pe ale noastre împotriva acțiunilor inamicului și exploatând funcțiile informației militare“. Acest tip de război are ca ținte atât informațiile aflate în procesare cât și sistemele informatice care efectuează această procesare. De asemenea reprezintă un domeniu extrem de vast, cuprinzând zone dintre cele mai diverse, cum ar fi: mass-media, competiția economică și politică, tehnologică, nivelul organizațional și de comandă, competiția informațională, spectrul social, ideologic și religios.

Elementele definitorii ale noului context conflictual sunt:

-sectorul civil nu mai este un spațiu protejat de forțele de pe teatrul de luptă;

-este imposibilă, cu rare excepții, izolarea, în caz de conflict, a sistemelor informaționale din sectorul militar, național public sau privat;

-țintele potențiale principale ale atacurilor sunt sistemele bancare, sistemele de control pentru traficul feroviar, aerian, pentru rețelele de conducte, sistemele care deservesc mass-media.

Componentele războiului informațional sunt:

-atacul și apărarea informațională, cu operații psihologice, distrugere fizică, război radioelectronic, atacul informațional, inducere în eroare militară și măsuri de securitate a operațiilor, comunicațiilor și informatică;

-exploatarea informațiilor prin desfășurarea operațiilor informaționale.

Din perspectiva războiului informațional, formele de conflict sunt:

-războiul de comandă și control (C2W) ce are ca țintă sistemele informatice;

-războiul supremației informațiilor (CBW) ce are ca țintă sistemele informative;

-războiul electronic (EW), desfășurat cu tehnici de luptă radioelectronică și criptografice;

-războiul psihologic (PsW), desfășurat pentru a influența sau modifica atitudini, comportamente și opțiuni;

-pirateria software ce presupune atacuri asupra elementelor infrastructurii cibernetice;

-războiul informațiilor economice (EIW);

-războiul în spațiul de luptă al realității virtuale (CYBW).

Operațiile informaționale se desfășoară cu respectarea următoarelor principii:

-„decapitării“ – primele lovituri vor viza distrugerea elementelor de conducere;

-intuiției senzoriale – distrugerea sau anihilarea tuturor senzorilor adversarului;

-interoperabilității – realizarea și menținerea interoperabilității între sistemele informatice și cele de comunicații;

-supraviețuirii – concepție centralizată, planificare și execuție descentralizată;

-ierarhiei – întrebuințarea tehnologiei și mijloacelor disponibile;

-intensității – acțiunea factorului politico-militar este limitată la stabilirea direcțiilor și nivelurilor, nu controlează războiul informațional la nivel operațional.

b) Războiul imagologic

Imagologia este o știință socioumană de graniță, ce se ocupă cu studierea multidisciplinară a percepției, opiniei, atitudinii, judecății și imaginii globale, formată în decursul timpului, de către o comunitate etnică față de o altă comunitate etnică, popoare sau instituții, organizațiile despre ele însele, sau despre altele, prin contacte directe și prin intermediul produselor cultural-ideologice.

Organismele specializate în gestionarea informației, prin mijloacele la dispoziție, în special prin mass-media, pot construi imagini deformate, pozitive sau negative, apropiate de realitate, distale sau proximale, virtuale, subliminale.

În dimensiunea neconvențională a războiului contemporan este cuprinsă și latura imagologică, care vizează realizarea unei „răsturnări de imagine“. Scopul politico-militar al unei asemenea acțiuni este demoralizarea și pierderea dorinței de a mai opune rezistență în fața agresorului. Dintre scopurile agresiunii imagologice mai pot fi amintite: – discreditarea unor personalități militare și politice ale adversarului; denigrarea inamicului în general; prezentarea imaginii proprii; valorificarea documentelor, resurselor internaționale favorabile.

c) Războiul psihologic

Istoria militară universală demonstrează că acțiunile psihologice au completat întotdeauna conflictul armat. Agresiunea psihologică este o confruntare de energii spirituale și psihice, al cărei scop final este dereglarea funcționării proceselor psihice, alterarea produselor psihice, inducerea unei stări anormale în gândirea și comportamentul individului sau colectivității. Este o modalitate de aplicare a principiului potrivit căruia „arta supremă a războiului este de a-l învinge pe inamic fără luptă“ .

Caracteristicile acțiunilor psihologice sunt: nu ucid și nu produc distrugeri; sunt omniprezente; nu presupun costuri materiale și financiare deosebite; au o rază de acțiune și efecte deosebite; vectorul cel mai înaintat îl constituie mass-media; stricta specializare a planificatorilor și a utilizatorilor; recursul tot mai des la agenții specializate de relații publice și de publicitate; complementaritatea spațiilor informaționale.

În timp de război, operațiile psihologice presupun folosirea pe bază de plan a acțiunilor psihologice pentru paralizarea voinței adversarului în luptă, subminarea unității de luptă a acestuia, inocularea sentimentului zădărniciei, confuziei, spaimei, inducerea neîncrederii în comandanți și tehnica din dotare; pierderea voinței de rezistență.

Mijloacele principale utilizate în războiul psihologic sunt:

-propaganda – ansamblu de acțiuni ce cuprind informații, idei, concepții sau apeluri difuzate în scopul de a influența sentimentele, opiniile, atitudinile sau comportamentele unui auditoriu riguros circumscris, în beneficiul celui care desfășoară asemenea activități:

-manipularea – este un proces care utilizează procedee specifice (semantice, tehnice, psihologice sau temperamentale) pentru a induce în eroare, a dezinforma, a influența, a convinge sau a controla oamenii, gândirea sau capacitățile acestora, un stat sau o acțiune, pentru a obține un avantaj;

-zvonul – mesaj, informație, despre o situație, fenomen, sau eveniment produs sau pe cale să se producă și care circulă în absență, în paralel sau în contra informațiilor, știrilor oficiale;

-dezinformarea – un mesaj, mai mult sau mai puțin explicit, un fel de comunicare de un tip special între dezinformator și ținta sa și poate lua forma unei declarații, a unui gest semnificativ sau a adoptării unei atitudinii;

-stimularea subliminală – vizează posibilitatea înregistrării de către creierul uman a unor semnale fizice, aflate sub pragul percepției, neconștientizate, ca și a capacității de a influența, într-un fel sau altul, la fel de neconștientizat, comportamentul uman.

d) Războiul parapsihologic

Studiile din domeniul parapsihologiei (domeniu al cunoașterii științifice ce are drept obiect de studiu fapte, fenomene și procese pe care percepția vizuală încă nu le poate explica) din perspectiva utilizării și în conflictele militare s-au axat pe utilizarea fenomenelor sau efectelor parapsihologice pentru culegerea de date și informații despre inamic și manipularea psihică a comportamentului acestuia; crearea unor arme cu potențial distructiv, ofensiv sau defensiv, capabile să controleze acțiunile adversarului. Fenomenelor parapsihologice cărora li s-a acordat atenție deosebită sunt – telepatia, ca metodă de transmitere la distanță a unor informații; viziunea la distanță; teleportarea; radiestezia (chiar și la distanță); percepția extrasenzorială; psihokinezia și telekineza.

e) Războiul electronic

Este definit ca un ansamblu de activități complexe de interceptare, identificare și explorare a emisiilor electromagnetice, cu beneficii numeroase în situații de conflict real sau potențial, de la operațiuni militare de mare intensitate pe timp de război, la activități de menținere a păcii. Prin acțiunile desfășurate se urmărește cercetarea emisiunilor electromagnetice ale adversarului în întreg spectrul electromagnetic; neutralizarea prin bruiaj a lucrului mijloacelor radioelectronice; dezinformarea mijloacelor de cercetare radioelectronică ale adversarului; protejarea mijloacelor C3I proprii.

Componentele războiului electronic sunt: cercetarea spectrului electromagnetic; contramăsurile electronice realizate prin bruiaj radio activ, activ în infraroșu sau pasiv și prin dezinformare manipulativă sau imitativă; contracontramăsuri electronice (destinate asigurării și utilizării în siguranță a spectrului electromagnetic de către forțele proprii).

f) Războiul economic

Reprezintă un ansamblu de acțiuni economice însoțite sau îmbinate cu cele politice, psihologice, diplomatice și militare, în scopul diminuării sau distrugerii potențialului adversarului de susținere a luptei armate și de afirmare a independenței și a suveranității sale ca stat. Astăzi, sunt frecvent folosite „arma petrolului“, „arma agricolă“, „arma financiar-valutară“, „arma tehnologică“, „arma competiției“ pentru realizarea unor scopuri politice, strategice fără a se apela la lupta armată. Nu întâmplător, o componentă a războiului informațional este cea a informațiilor economice.

g) Războiul geofizic

Acest tip de război, constă în capacitatea umană de a manipula mediul în scopuri militare ostile, urmărindu-se distrugerea economiei unei țări, a standardului de viață, a capacității de a purta un război sau chiar a supraviețuirii pe termen lung.

Obiectivele agresiunii geofizice sunt: modificarea scoarței terestre (atmosfera, litosfera, biosfera și hidrosfera); modificarea troposferei (compoziția gazoasă, concentrația de aerosoli); intensificarea precipitațiilor; privarea de precipitații; manipularea uraganelor; disiparea ceții; manipularea grindinei; producerea de cutremure; producerea de tsunami (valuri marine); producerea alunecărilor de teren; fluidizarea solurilor tixotrope (argiloase); activarea vulcanilor pasivi.

Vremea ca armă de luptă nu mai este o utopie sau scenariu de film SF. Au fost perfecționate mijloace prin care fenomenele meteorologice pot fi produse și controlate de om.

De exemplu:

-avioane speciale aruncă deasupra perdelei de nori încărcături cu iodură de argint; această substanță determină condensarea apei, iar rezultatul este că deasupra unei regiuni bine alese se pot produce astfel de ploi torențiale, care au ca rezultat inundarea zonelor adversarului;

-după detonarea unei bombe cu metan sau bioxid de carbon, la o înălțime de 17km, resturile chimice absorb razele solare și în acea zonă, gerul distruge aproape orice formă de viață;

-tunuri cu laser pot încinge din spațiu nisipul deșertului și mase imense de aer fierbinte se ridică brusc de la suprafața solului dând naștere unor furtuni puternice de nisip.

Prin urmare, fenomene naturale normale, ca fulgere, tunete năprasnice, ploi diluviene, vor putea fi folosite ca armă împotriva dușmanului.

h)Terorismul

Un alt tip de conflict este reprezentat de terorism. V. I. Lenin a subliniat într-un mod foarte concis obiectivul pe care și-l propune terorismul: acela de a inspira teroare. Există probleme legate de definirea terorismului – totul depinde, de fapt, de perspectiva sau poziția pe care se situează cel ce analizează fenomenul. Prin urmare, de noi depinde dacă o grupare este catalogată ca fiind luptătoare pentru libertate sau teroristă.

Ca formă de violență internațională, terorismul are în primul rând un impact psihologic deosebit, situat înaintea morții și a distrugerilor pe care le provoacă. Un exemplu excelent este reducerea cu 40-50% a turismului american în Europa în 1986 în urma unor atacuri teroriste în Europa și a represaliilor americane asupra Libiei. De asemenea, în urma atacului de la 11 septembrie 2001, americanii au renunțat într-o proporție considerabilă la deplasările aeriene. La fel, în Israel, ca urmare a atacurilor teroriste palestiniene, s-a înregistrat o scădere acută a activităților legate de turism. Terorismul este o unealtă extrem de utilă pentru elementele care sunt incapabile de a influența pe cale pașnică evenimentele în modul dorit de ele. În general, terorismul este o unealtă de violență folosită de actorii non-state împotriva autorității statului. Cu toate acestea, multe state au fost și sunt acuzate că susțin terorismul. Cele mai cunoscute cazuri sunt Iranul, Irakul și Siria. Toate neagă acest fapt, dar toate își apără dreptul lor de a lupta împotriva imperialismului american și a sionismului în orice mod consideră necesar. Începând cu sfârșitul anilor ’80 conceptul de “terorism de stat” sau “terorism susținut de stat” a devenit una din emblema sfârșitului de secol 20 în viața internațională.

Frecvența crescândă a terorismului din acea perioadă poate fi atribuită diverșilor factori:

accesibilitatea externă la procurarea armamentului;

creșterea interdependenței internaționale, în toate domeniile (economic, social, politic), fapt care a oferit ținte diverse atacatorilor și atacurilor;

lipsa unui consens la nivel internațional în privința definirii terorismului, dar și în legătură cu viitorul comunității internaționale;

revoluția în domeniul comunicațiilor. Cu ajutorul comunicațiilor globale prin satelit și microunde, impactul acțiunilor teroriste este la nivel global, indiferent de locația evenimentului.

În mod deosebit, analizele tipologice ale războiului au evidențiat necesitatea unor abordări pluridisciplinare, întemeiate pe o gamă largă de metode de cercetare, care să permită înțelegerea acestui fenomen complex în liniile sale principale, ținându-se cont de faptul că fiecare conflict se prezintă ca un act extrem de individualizat prin condițiile sale geopolitice, geostrategice și geoeconomice în care se desfașoară.

Capitolul 2.

Etape prealabile stării de război

2.1. De la starea de pace la starea de război-etape intermediare

( pace, criză, conflictul altul decât războiul, război)

În termenii cei mai simpli, despre orice națiune, stat sau grup definibil se poate spune în orice moment că este în stare de pace sau război. Totuși realitatea militară și politică actuală este mult mai complexă.În timp ce pacea este în mod clar scopul final, este posibil să fii în conflict, fără a fi de fapt în stare de război. Într-adevăr, există chiar grade variabile de pace și război, separate prin situații care pot fi considerate ca nefiind nici una nici alta. De aceea există o tipologie a conflictului cu “pacea” și “războiul” la extremități și cu ceea ce poate fi numit “conflict altul decât războiul”, în spațiul dintre aceste două extreme.

Într-un fel, numai prin înțelegerea acestei realități poate fi elaborată o doctrină și poate fi stabilit ce rol poate avea armata în acest context.

Pacea este definită ca fiind acea “stare a unui stat care nu este în război” sau o “condiție care există în relațiile dintre grupuri, clase sau state, în lipsa violenței (directe sau indirecte) ori a amenințării cu violența”.1 Deși absența violenței poate fi identificată obiectiv, amenințarea cu violența este o problemă cu mult mai subiectivă și foarte susceptibilă la percepții diferite. În realitate limita dintre “pace” și “conflict altul decât războiul” va fi neclară și frecvent depășită.

Statiscile arată că, în ultimii 5.600 de ani de existență, umanitatea s-a confruntat cu peste 14.500 de războaie2, iar în ultimii 3.400 de ani ai istoriei au existat doar 286 de ani de pace3.Din 1945 pînă în 2000, lumea a cunoscut doar 26 de zile de pace.

Trecerea de la starea de pace la război poate fi intermediată de criză sau de un conflict altul decât războiul, în funcție de cadrul geopolitic și geostrategic în care se desfășoară acțiunile întreprinse de autoritățile din zonă.

Până în prezent nu s-a reușit o definiție unanim acceptată pe plan internațional a noțiunii de criză4. Într-un sens mai larg, prin criză poate fi definită „o situație națională sau internațională în contextul căreia se creează o amenințare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părților implicate“. Definiții alternative ar putea include:

– „o serie de evenimente derulate rapid care sporesc în mod substanțial (peste nivelul normal) impactul factorilor destabilizatori asupra sistemului supraordonat sau a oricăruia din subsistemele integrate și măresc probabilitatea izbucnirii unor violențe majore în sistem“;

– „o schimbare de situație caracterizată de o creștere în intensitate a interacțiunii disjunctive dintre doi sau mai mulți adversari, cu o mare probabilitate de declanșare a ostilităților militare“.

În dicționarele românești și în lexicoane, conceptul de criză desemnează, în general, manifestarea unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări adesea decisive care se manifestă în societate; lipsă acută de mărfuri, de timp, de forță de muncă.

Rămânând la conceptul în sine, se poate accepta și o altă definiție a crizei și anume „o apariție bruscă și neprevăzută a unui eveniment important, determinată de inițiativa uneia dintre cele două părți care o dată declanșată, obligă cealaltă parte la repunerea în discuție a propriei strategii, dacă vrea să-și apere interesele“.

Revenind la definițiile clasice ale crizei, la nivelul strategiilor naționale, ea este definită în moduri diferite.Astfel:

în SUA: un incident sau o situație ce implică existența unei amenințări la adresa Statelor Unite ale Americii, a teritoriilor sale, cetățenilor, forțelor militare, posesiunilor sau intereselor vitale americane, ce se dezvoltă rapid și creează condiții de o asemenea importanță diplomatică, economică, politică sau militară, încât determină angajarea forțelor armate și a resurselor SUA pentru a realiza obiectivele naționale;

în Danemarca: o situație în care țara se confruntă cu o tensiune surprinzătoare și acută ce poate conduce la izbucnirea unui război;

în Franța: situație în care indivizii, grupurile și/sau instituțiile își manifestă dezacordul față de normele, regulile și valorile sociale și se organizează pentru a modifica ordinea socială existentă;

în Germania, politica externă are ca principale obiective prevenirea crizelor și gestionarea crizelor, despre care se afirmă că sunt două concepte ce nu pot fi abordate separat.

Există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate.De exemplu, Organizația Tratatului ale Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național sau internațional, ce este caracterizată de existența unei amenințări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

În acest context, și UE dorește clarificarea conceptuală a termenului de criză.În raportul EU Crisis Response Capabilit se consideră că, la o primă analiză, este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații de preconflict, în care mediul este volatil, pacea – foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni.Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextual prevenirii răbufnirii violenței, ci și în escaladarea și revenirea ulterioară.

În contextul geostrategic actual, noțiunile nu mai sunt preocupate de pericolul reprezentat de o agresiune de amploare ci, mai degrabă, de tensiunile și antagonismele generate de conflicte și dispute etnice, de terorism și crima organizată, de proliferarea și discriminarea armamentelor, de migrarea neautorizată și de disputele economice (pentru resurse energetice și alimentare).

În ceea ce privește situația de criză, apreciem că aceasta apare atunci când se produc evenimente care depășesc capacitatea de autoreglare.

În general, criza este o situație marcată de tensiuni cu caracter mai mult sau mai puțin acut dar care încă nu implică folosirea sistematică sau largă a forței armate.Când aplicarea este generalizată sau masivă, criza poate fi spus că a generat în conflict armat (război).Cu alte cuvinte, criza (a cărei dezvoltare nu a fost stopată ) este doar stadia preliminară a conflictului armat – doar că un conflict armat este o escaladare a crizei neaplanate.

Crizele internaționale. Adeseori avem impresia că trăim într-o perioadă de criză perpetuă. De exemplu, în anul 2002, agențiile de știri au aplicat termenul de criză a unei ample varietăți de evenimente internaționale: criza din Orientul Mijlociu, criza ostaticilor de la Moscova, criza din Kașmir, criza din Nigeria, criza politică din Turcia sau criza din Venezuela. Unele au fost marcate de violență, altele nu.

Pentru scopul nostru este necesară o definiție mai restrânsă a definiției. Una dintre cele mai utile definiții pentru zona relațiilor internaționale necesită evidențierea a patru elemente:

amenințarea intereselor și scopurilor primordiale ale unui actor/stat;

perioada de timp limitată până la trecerea la acțiune;

situația trebuie să fie neanticipată pentru cei mai mulți dintre participanți;

situația nu trebuie să escaladeze un conflict armat.

Din această perspectivă, analiza Războiului Rece evidențiază un șir lung de crize. Dar în perioada respectivă nu numai relațiile E-V au fost marcate de asemenea evenimente; criza ostaticilor din Iran, de exemplu a întrunit cerințele unei crize adevărate:

un obiectiv prioritar american, siguranța legației de la Teheran, a fost amenințat;

Administrația Carte a considerat că situația este foarte delicată din punctul de vedere al timpului avut la dispoziție;

capturarea ostaticilor nu a fost anticipată de americani;

situația nu a escaladat într-un conflict armat.

Deoarece crizele, potrivit definiției adoptate, exclud războiul și cele mai multe forme de violență, întrebarea legitimă pe care am putea să o punem este: de ce crizele sunt incluse într-o tipologie a războiului? Răspunsul simplu este acela că un mare număr de crize escaladează în război și violență. Deși statisticile evidențiază/sugerează că escaladarea crizelor în războaie a devenit mai puțin frecventă, probabil datorită costurilor crescute pe care le implică războaiele, criza trebuie privită ca o etapă specială în relația dintre actorii internaționali. Crizele sunt, în sensul clasic, manifestări ale situației de “nici pace, nici război”.

Crizele internaționale pot fi considerate ca fiind un tip de negociere sau comunicare între actorii internaționali, care apare atunci când nici o parte nu dorește războiul sau să recurgă la violență dar consideră propriile obiective destul de importante pentru a risca războiul sau violența.

Criza este arta de a marșa pe ideea războiului, impresionându-ți potențialul oponent. Cu cât un actor/stat este mai abil într-o astfel de acțiune, cu atât va avea succes mai mult în soluționarea crizei înclinând balanța în favoarea sa.

Metode de negociere sau comunicare poartă cu ea pericolul inerent al escaladării în violență și război a situației create, ceea ce înseamnă că este un drum extrem de riscant în atingerea obiectivelor.

În Occident, și în mod particular în Statele Unite, unii analiști au dezvoltat o scară a încrederii în abilitatea omului de a soluționa o criză. Managementul crizelor a devenit un instrument conceptual major pentru comunitatea americană implicată în securitatea națională.

Bazându-și apelul pe prezumția că războiul și violența nu sunt în cele din urmă răspunsuri raționale și ieftine la neînțelegerile dintre actorii internaționali, teoreticienii managementului crizelor au dezvoltat tehnici de negociere și comunicare non-verbală care cred ei că vor împiedica actorii să facă teribilul ultim pas către război și violență. Există puține dovezi că metodele lor au avut succes.

Asigurând în mod greșit decidenții că atitudinea logică este evidentă tuturor oponenților/părții adverse și convingând aceiași decidenți că o anumită acțiune, particulară, va trimite un semnal neambiguu celorlalți, tehnicile de management al crizelor au precipitat adesea tranziția de la situația de criză la cea de război sau violență.

În ultimul timp se vehiculează tot mai mult ideea că un sistem multipolar, cu un număr mai mare de crize și conflicte, este mai instabil decât unul bipolar. Păstrarea echilibrului de forțe, prevenirea și evitarea conflictelor devin tot mai dificile, crescând totodată și posibilitățile de a greși în aprecierea situației. Concomitent, într-un sistem multipolar, încercarea de a încheia alianțe sau cooperări în domeniul militar poate duce la apariția sau agravarea unor contradicții și chiar la creșterea posibilității de conflict. În aceste condiții, gestionarea crizelor devine dificilă.

Gestionarea crizelor poate fi înțeleasă ca un proces care implică organizare, planuri și măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluția acesteia și să proiecteze o situație acceptabilă.

În gestionarea crizelor politico-militare tot mai mult își face loc ideea că forța și diplomația merg mână în mână, nefiind variante alternative. În această situație putem vorbi de gestionarea forței (preponderent militară) și de gestionarea diplomației (preponderent civilă).

Principalele activități desfășurate pentru gestionarea unei crize sunt:

identificarea elementelor generatoare de criză, precum și a tendințelor acestora;

aplicarea deciziilor luate;

dezangajarea, adică elaborarea unui program pentru aplicarea unor măsuri specifice de detensionare a situației, evaluarea riscurilor și elaborarea unor planuri de acțiune de rezervă, în situația în care lucrurile nu merg în direcția dorită;

restabilirea păcii, organizarea discuțiilor și a acțiunilor destinate să asigure menținerea stabilității postcriză;

monitorizarea situației, care include culegerea de informații, procesarea acestora și, pe baza lor, obținerea unei imagini generale asupra situației pe timpul tuturor stărilor de criză.

Măsurile diplomatice care se aplică în gestionarea crizelor se referă la:

demersuri pe lângă statele generatoare de conflict;

ințiative în forumurile internaționale, inclusiv susținerea măsurilor corespunzătoare la ONU, OSCE.

Măsurile militare, de regulă, includ:

efectuarea unor vizite de evaluare și inspecții;

inițierea consultărilor asupra incidentelor/activităților militare.

În managementul crizelor politico-militare se acordă în consecință o importanță și un rol crescând acțiunilor militare altele decât războiul. O caracteristică distinctivă a acestora constă în gradul ridicat în care obiectivele politice influențează operațiile respective.

Operațiile întrunite multinaționale se desfășoară atât în situație de război, cât și pe timp de pace în cadrul operațiilor de stabilitate și sprijin.

Forțele armate pot executa operații de stabilitate înaintea ostilităților, în situații de criză, pe timpul ostilităților și după ostilități. Înaintea ostilităților, operațiile de stabilitate sunt concentrate asupra descurajării sau prevenirii conflictului. În situații de criză ele pot soluționa un conflict potențial sau pot preveni escaladarea. Pe timpul ostilităților, ele pot ajuta la împiedicarea generalizării conflictului și pot acorda asistență și încuraja partenerii. După ostilități, operațiile de stabilitate pot asigura un mediu de securitate care permite autorităților civile să preia controlul.

Acțiunile militare altele decât războiul sunt importante din cel puțin două motive. În primul rând, în Europa posibilitatea statelor de a-și îndeplini obiectivele naționale strategice utilizând coerciția este din ce în ce mai redusă, singurele conflicte ce au avut lor după cel de-al doilea război mondial, atât cele din spațiul ex-sovietic (din Transnistria și din Caucaz), cât și cele din spațiul ex-iugoslav, având un caracter local. În al doilea rând, cresc concomitent ponderea și importanța soluției de descurajare, a agresiunii îndeplinite de instrumentul militar de putere al statelor și de utilizare a acestuia în scopul gestionării crizelor, al evitării războiului și menținerii stabilității și păcii.

Dintr-o analiză comparativă a unor elemente definitorii ale operațiilor militare altele decât războiul cu cele ale operațiilor clasice, specifice războiului, se pot desprinde următoarele concluzii:

– obiectivele strategice ale operațiilor militare altele decât războiul pot fi îndeplinite pe timp de pace, de criză, precum și în perioada unor stări conflictuale, în mod selectiv și restrictiv;

– spre deosebire de război, o continuare a politicii cu alte mijloace (violente), operațiile militare altele decât războiul sunt supuse unor sensibilități de natură politică, manifestate prin forme nonviolente, în cadrul cărora militarii nu mai sunt, adesea principalii actori, ei asigurând sprijinul organizat și protecția componentei civile a operațiilor;

– spre deosebire de operațiile specifice războiului (guvernate de legi specifice) operațiile militare altele decât războiul presupun un set de reguli de angajare (mai restrictive) și prevăd folosirea forței numai pentru apărare sau ca ultimă instanță;

Operațiile militare de stabilitate și sprijin cuprind o gamă extinsă de activități și acțiuni vizând realizarea unor obiective variate, incluzând îndeplinirea intereselor naționale, descurajarea și prevenirea războiului, promovarea sau, după caz, reinstaurarea păcii, reducerea tensiunii dintre state sub nivelul conflictului armat și rezolvarea crizelor internaționale, precum și sprijinirea autorităților civile în rezolvarea situațiilor de criză internă.

Termenul „operațiuni militare de stabilitate și sprijin“ reprezintă în accepțiunea NATO o gamă largă de activități în care potențialul militar este utilizat în scopuri altele decât cele de operațiuni combative, în mod obișnuit asociate cu războiul.

În conținutul lor, operațiunile militare de stabilitate și sprijin pot include elemente atât ale operațiilor de luptă, cât și ale celor ce nu presupun lupta, desfășurate în timp de pace, criză, precum și în caz de război. Cu alte cuvinte, nu puține vor fi situațiile care prin fizionomia lor vor căpăta caracteristici similare războiului, incluzând acțiuni de luptă cu utilizarea capacităților militare pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite.

Având în vedere ultimele orientări doctrinare ale Forțelor Terestre ale SUA cu privire la terminologia și conținutul operațiilor diferite de război, cuprinse în manualul „FM 3-0, Operații“, conceptul de „operațiuni militare de stabilitate și sprijin“ a fost reconsiderat.

Este dificil de făcut diferența dintre război și acțiunile militare de stabilitate și sprijin, mai ales când între părțile implicate există diferențe esențiale de opinii, iar potențialul militar nu se află într-un oarecare echilibru. Specialiștii militari americani optează pentru formula „operații de menținere a stabilității“ care în contextul politico-militar actual ar corespunde mai mult tipologiei acestor operații.

Operațiunile de stabilitate și sprijin constau în utilizarea tuturor capabilităților militare în toate tipurile de operațiuni, mai puțin războiul. Aceste acțiuni militare pot fi folosite pentru a completa orice combinație a utilizării instrumentelor de putere ale statului, atât înainte, în timpul sau după încheierea unui război sau conflict armat, ori fără a se ajunge la acesta.

În concluzie, chiar dacă războaiele clasice, interstatale sunt pe cale de dispariție, lumea nu a devenit mai pașnică, iar în practica internațională continuă să se facă uz de violență. “La o primă vedere se pare că războiul și pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când domnește pacea, nu poate fi vorba de război și viceversa.(…) Războiul și pacea, sunt prin urmare două stări politice care se exclud reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat- doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare” 2.

2.2.Clarificări conceptuale.Considerații referitoare la noțiunile (stare excepțională, stare de criză, stare de alertă, stare de urgență, stare de asediu, lege marțială, stare de război )

2.2.1. Stare excepțională

Termenul „stare excepțională” este întrebuințat în două situații distincte:

a. El poate defini generic un anumit tip de stare sau un grup de aemenea regimuri derogatorii.În literatura de specialitate din România termenul este utilizat de unii autori3 pentru a desemna orice tip de regim derogatoriu, indiferent de denumirea sa.În această accepțiune, în cadrul stărilor excepționale pot fi cuprinse: starea de asediu, starea de urgență, stare de alertă, starea de criză națională, starea de criză internațională, starea de încordare, starea de dezastru etc.

b. În unele state- de exemplu, Spania- aceasta este chiar denumirea regimului derogatoriu.Și în România, Constituțiile din 1948 și 1952 au întrebuințat sintagma „stare excepțională”.În această a doua ipoteză, ea se instituie în împrejurări similare celor în care se declară stara de asediu, starea de urgență, legea marțială sau anumite tipuri de stări de criză.

2.1.2 Stare de criză

Concept extrem de actual, întrebuințat în limbajul comun, dar și în legislație, acesta nu are conținut clar, precis determinat.Se vorbește mult în ultima perioadă de „gestionarea crizei”, în fapt o traducere a unei sintagme omniprezente mai ales în limbajul militar.

După părerea noastră, criza este o perturbare a stării de normalitate, indiferent unde, când și cum se produce această perturbare.Criza se poate manifesta în orice domeniu și poate îmbrăca forme din cele mai diverse.Declanșează inerent procese nepredictibile și, ca urmare, de cele mai multe ori necontrolabile în timp util.Acestea pot fi atât de multe, încât pare imposibil să fie enumerate exhaustiv.Cu titlu de exemplu am putea menționa: accidente sau catastrofe rutiere, feroviare, aeriene sau industriale, accidente nucleare, dezastre naturale, epidemii, epizotii, crahuri financiare, greve generale, tulburări majore ale ordinii publice, luare de ostatici, conflicte armate și, mai nou, atacuri teroriste deosebit de grave.

Clasificările crizelor sunt făcute în funcție de elementele lor de manifestare și există numeroase puncte de vedere din care se pot face asemenea clasificări.Astfel, în funcție de „aria” de manifestare, există crize interne sau crize externe ori internaționale, care, la rândul lor, se pot manifesta pe spații mai restrânse sau mai extinse, cu o intensitate și o amploare care diferă.

Am putea spune că, în funcție de gradul de intensitate al fenomenului perturbator, se disting crize, stări excepționale și așa-numitele crize majore.

Crizele majore sunt acele crize care, cu toate eforturile depuse, nu pot fi eficient gestionate și se transformă în evenimente de o gravitate deosebită, amenințând adesea însăși ființarea statului.În această categorie pot fi incluse dizolvarea Parlamentului, războiul, alerta nucleară.

Ceea ce credem că trebuie remarcat în privința crizelor care se manifestă ca urmare a unor factori de ordin natural și a crizelor, să le spunem, sociale este, că deși ambele categorii sunt crize, gestionarea acestora va avea loc numai cu forțe și mijloace diferite, dar și printr-un mod de abordare generală dispus pe alte temelii.Pentru ca toate activitățile privitoare la gestionarea crizei să se desfășoare în timp și în condiții optime, este necesar să fie îndeplinite anumite cerințe, dintre care unele esențiale.

Mai întâi trebuie să existe un cadru juridic.

Se impune, de asemenea, să se creeze un sistem unitar de gestionare a crizelor, la nivel național, care să fie capabil să gestioneze toate tipurile de criză.

În sfârșit, dar nu în cele din urmă, trebuie să se asigure resursele necesare, financiare, materiale și umane.

Deosebit de important de menționat este faptul că orice autoritate statală trebuie să acționeze numai în limitele atribuțiilor sale legale și să intervină numai dacă și în măsura în care are personal pregătit, în sensul de a fi instruit și dotat, corespunzător tipurilor de misiuni care i se încredințează.

2.1.3. Stare de alertă

Impropriu intitulată, după părerea noastră, „stare de alertă”, noțiunea este relativ recent introdusă în legislația românească prin prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.21/2004.

Propunându-și definirea termenilor și expresiilor folosite în cuprinsul său, actul normativ, în art.2, lit.f), prevede că starea de alertă „se declară potrivit prezentei ordonanței de urgență și se referă la punerea de îndată în aplicare a planurilor de acțiuni și măsuri de prevenire, avertizare a populației, limitare și înlăturare a consecințelor situației de urgență”.

Conform dispozițiilor actului normativ, starea de alertă se declară, la nivel național sau la nivelul mai multor județe, de către Comitetul Național pentru situații de Urgență, cu acordul primului-ministru.

La nivel județean aceasta se declară, cu acordul ministrului administrației și internelor, de către Comitetul județean pentru situații de urgență.

Pe teritoriul municipiului București, Comitetul Municipiului București, de asemenea, cu acordul ministrului administrației și internelor, poate declara starea.

În sfărșit, Comitetele locale pentru situații de urgență, cu acordul prefectului pot declara stare de alertă pe teritoriul unității administrativ-teritoriale.

Concepută aparent ca un element premergător situației de urgență, „alerta” fiind similară „alarmei”, constatăm că, în finalul definiției, aceasta este prezentată și în cadrul înlăturării „consecințelor situației de urgență”.

Mai mult, pe timpul stări de alertă, conform prevederilor art.4, alin.(2)-(4), din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004, se pot dispune măsuri pentru restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale.

Restângerea poate viza libera circulație, inviolabilitatea domiciliului, interzicerea muncii forțate, dreptul de proprietate privată ori protecția socială a muncii.

2.1.4. Starea de asediu

Dicționarul enciclopedic definește numai asediul, ca „procedeu de cucerire a cetăților sau a punctelor fortificate ale inamicului, prin încercuire și atacuri sistematice până la predarea sau nimicirea acestuia.”

Micul Larousse, în ediția din 1995, menționează și „starea de asediu”, ca regim excepțional în care menținerea ordinii publice revine autorităților militare.

Într-un dicționar de termeni juridici starea de asediu este definită ca regim restrictiv al libertăților publice, care poate fi aplicat prin decret pe întregul teritoriu al statului sau pe o parte a sa, în caz de amenințare externă sau insurecție, și este caracterizat prin transferul atribuțiilor de poliție de la autoritățile civile la autoritățile militare, precum și prin lărgirea competenței tribunalelor militare.

În Lexicon militar, starea de asediu apare ca „regim instituit în unele state, în împrejurări apreciate ca extraordinare, care constă în suspendarea libertăților democratice și acordarea de puteri excepționale autorităților militare și politice”.

Ca instituție politico-juridică, starea de asediu a apărut pe timpul Revoluției Franceze, fiind reglementată prin „Legea din 10 iulie 1791”. De atunci, atât în constituțiile statelor, cât și în legile care le detaliază, stările excepționale au fost și sunt înscrise în cele mai variate modalități.

În România, prima lege privind starea de asediu a fost votată de Parlament la cererea lui Al.I.Cuza, la 10 decembrie 1864. în perioada 1864 – 1939, această lege a fost modificată și completată de câteva ori, iar pentru punerea ei în aplicare au fost emise mai multe acte normative. Dispozițiile legii respective au fost puse în vigoare în mai multe ocazii: la 18 martie 1907, pe timpul răscoalei țărănești; la 21 octombrie 1920 în București, datorită grevei generale; la 14 martie 1921 pe frontiera de sud; la 16 martie 1923 pe frontiera de vest; la 5 octombrie 1924 în sudul Basarabiei etc.

Noțiunea de stare de asediu nu este, în general, definită în actele normative.De altfel, nici în doctrină nu se detaliază acest tip de stare, iar autorii se referă la ea mai ales atunci când analizează, din perspectiva diverselor ramuri de drept, aspecte secvențiale.

Majoritatea autorilor acceptă necesitatea declarării stării de asediu, delimitând însă circumstanțele în care aceasta se produce.

Henry Nezard, ca și Paul Negulescu, menționează că starea de asediu se instituie în două situații: în caz de război- când se instituie o stare de asediu reală sau efectivă- și, prin analogie, în caz de pericol de război sau dacă se produc tulburări grave în teritoriu ori statul este amenințat- când se instituie o stare de asediu fictivă sau politică.

Ceea ce doresc autorii să sublinieze este diferența dintre starea de asediu instituită pe durata războiului și sensul său militar, ca tactică de luptă, și, pe de altă parte, sensul juridic al sintagmei, adică un regim juridic care se poate institui în timp de pace, în scop preventiv de cele mai multe ori, pentru ca autoritățile statale să poată acționa mai ferm decât în timp normal.

Marin Văraru spune că prin stare de asediu trebuie să se înțeleagă acea situație dintr-un „stat, o provincie sau numai o regiune, care din punct de vedere al ordinei și al siguranței publice ar fi expusă la un pericol din partea unor grupări mai mici sau mai mari de indivizi”.

Profesorul Antonie Iorgovan subliniază elementele care conturează starea de asediu, precizând că aceasta reprezintă în drept o restrângere de drepturi și libertăți.Restrângerea este determinată de o amenințare armată internă sau externă, pentru respingerea căreia forțele armate sunt puse în alertă, se întărește regimul de poliție al administrației publice și are loc un transfer de competențe de la instanțele civile la cele militare.De asemenea, menționează că măsura provizorie durează atât cât se mențin cauzele care au determinat-o, iar restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților trebuie să fie proporțională cu gravitatea situației care a impus instituirea ei.

2.1.5. Stare de urgență

De regulă, starea de urgență se instituie într-un stat atunci când este pusă în pericol securitatea internă, ordinea publică sau în situația producerii unor dezastre naturale ori accidente care prin amploarea și gravitatea lor pot constitui calamități publice.

Alteori, aceasta se poate proclama în caz de epidemii, epizootii, crize economice ori crize financiare sau de altă natură.

În sfârșit, în alte state aceasta se instituie în aceleași circumstanțe ca și starea de asediu, circumstanțe care sunt însă de o gravitate mai redusă.

Starea de urgență reprezintă deci un regim juridic special care se instituie în mod asemănător cu starea de asediu și prevede, ca și aceasta din urmă, posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți, în corelație cu împrejurările care au determinat instituirea acesteia.

În starea de urgență, uneori nu au loc transferuri de competență de la autoritățile publice civile la cele militare.

Lexiconul militar definește această stare ca „situație în care, datorită încordării relațiilor dintre state, se iau unele măsuri cu caracter politic, militar, economic și social pentru ridicarea stării de pregătire în vederea luptei a trupelor și populației spre a putea fi în măsură să intre în război într-un timp foarte scurt.”

Indiferent de denumirea dată (stare de asediu, stare excepțională, stare de necesitate) toate constituțiile românești au prevăzut, de-a lungul timpului, un singur tip de stare excepțională, care a fost aplicată în împrejurări din cele mai diverse. Constituția din 1991 înscrie, pentru prima dată concomitent, două tipuri de stări excepționale: starea de urgență și starea de asediu. Doar că prevederile sale sunt extrem de sumare, articolul 72 lit. e lăsând sarcină legiuitorului să reglementeze regimul acestor stări excepționale.

2.1.6. Lege marțială

Aparent denumirea unui act normativ, aceasta este în fapt denumirea regimului juridic instituit în anumite state în situația unui pericol la adresa ordinii democratice, a drepturilor și libertăților fundamentale sau în situația iminenței producerii unui război.

În termeni juridici, legea marțială reprezintă transmiterea, pe o perioadă determinată, a atribuțiilor autorităților civile autorității militare, de regulă, pe timpul unor crize economice severe, dezastre majore, amenințări serioase la adresa securității publice sau alte asemenea evenimente grave.

Pe durata acestei stări excepționale pot fi suspendate: exercitarea unor drepturi și libertăți fundamentale, prevederi ale unor acte normative sau atribuții ale unor autorități publice.

Nu în cele din urmă, în timpul legii marțiale autoritățile militare pot prelua comanda și controlul zonei în care această stare a fost declarată.Dispunând de structuri de comunicații și de transport autonome, de o disciplină deosebită, se apreciază că autoritățile militare îndeplinesc toate condițiile pentru a putea gestiona acest tip de stare, chiar și în situația în care severitatea crizei depășește posibilitățile locale sau guvernamentale.

Ca și în celelalte stări excepționale, pedepsele prevăzute și aplicate pot fi mai mari decât în mod obișnuit, iar în unele țări se poate aplica pedeapsa cu moartea, deși pentru aceeași infracțiune săvârșită în timp de pace se aplică numai pedeapsa cu închisoarea.Administrarea justiției se face de tribunalele militare, denumite Curți Marțiale.

Nu este mai puțin adevărat că, în limbaj comun, expresia „lege marțială” este frecvent utilizată în locul denumirii altor stări excepționale.De exemplu, la instituirea stării de urgență în Canada, în 1970-așa numita criză din octombrie-, ca răspuns la un act de răpire efectuat de teroriști, s-a scris și s-a comentat despre instituirea legii marțiale.

Tot despre aplicarea legii marțiale s-a discutat și atunci când, în Polonia, în 13 decembrie 1981, a fost instituită starea de război.

Cu prilejul asasinării prim-ministrului Serbiei- Zoran Djindjic-, presa a vorbit, de asemenea, de aplicarea legii marțiale, deși aceasta se intitulează în Constituție stare de urgență.

2.1.7. Stare de război

În Dicționarul explicativ al limbii române, termenul de stare de război înseamnă „beligeranță”.

În Lexiconul militar, starea de război apare astfel: „stare (de mobilizare, de război)- termen ce definește situația în care se află un stat atunci când starea normală de pace a fost sau este pe punctul de a fi întreruptă.Există: stare de mobilizare, stare de asediu, stare de necesitate, stare de tensiune, stare de urgență”.

Starea de mobilizare: „situație în care se află statele beligerante din momentul notificării declarației de război sau al începerii ostilităților și până la încheierea păcii”.

Noțiunea de stare de război nu este, în general definită în actele normative.De altfel, nici în doctrină nu se detaliază acest tip de stare, iar autorii se referă la ea mai ales atunci când analizează războiul, din perspectiva diverselor ramuri de drept.

Profesorul Anibal Teodorescu aprecia că „războiul, care este în realitate o suspendare a regimului obișnuit și normal de drept, își are regulile și legile lui, care contrazic aproape întotdeauna orice concepție de drept. Având ca țintă imediată necesitatea de a învinge cu orice preț și-din nenorocire –prin orice mijloc, ar fi existat o vădită incompatibilitate între starea de război, pe de o parte, și putința de a face ca unele dintre măsurile luate să fie cenzurate de justiție, pe de altă parte”.

Starea de război începe din momentul în care a fost făcută declarația de război (sau, dacă ea a lipsit, de când au început ostilitățile), care înlocuiește vechea ordine de drept cu una nouă, întemeiată pe raportul de forțe- inter arma silent leges-, dar care este și ea reglementată prin norme juridice.

În trecut starea de război împărțea statele în două mari grupe: beligerante- care luau parte la lupte- și neutre.

Interdependența tot mai accentuată dintre toate statele lumii a determinat apariția unor interese particulare, implicit stabilirea unor relații speciale.Astfel, în prezent începerea ostilităților divizează statele în patru categorii, în funcție de poziția lor față de aceste ostilități, și anume: beligerante, nebeligerante, cobeligerante și neutre.

a) Beligeranța este situația în care se găsesc statele, eventual națiunile, angajate direct în luptă.În cazul unor state compuse- uniuni reale, state federale etc., întrucât nu pot avea separat calitatea de beligerant, starea de război se va extinde ipso facto la toate părțile componente, fără a fi necesară o declarație de război pentru toate părțile componente.

Aliații statelor aflate în război nu dobândesc automat calitatea de beligerant în virtutea tratatului de alianță; pentru a dobândi această calitate ei trebuie să fie autorii sau obiectul unei declarații de război sau să înceapă acte de ostilitate față de inamicii țării aliate.

b) Neutralitatea, în sens clasic, este situația unui stat care nu ia parte la război și nici nu susține nici una din părți.Neutralitatea se poate aduce la cunoștință beligeranților printr-o notificare expresă ( utilă, însă neobligatorie).

c) Nebeligeranța este situația unui stat care nu ia parte directă la ostilități, dar care susține una din părți.

d) Cobeligeranța este situația unui stat care la începutul ostilităților se află într-o tabără iar la sfârșitul lor în tabăra opusă.De pildă, Italia în cel de-al doilea război mondial.

Așadar, războiul duce la crearea „stării de război”, adică acea situație care impune declanșarea globală a unui corp de reguli cu privire la raporturile dintre statele beligerante și în raport cu statele terțe.

Dacă, în trecut, modul de ducere a războiului era discreționar și totul depindea de capacitatea și posibiltățile de care dispuneau, în mod treptat s-a ajuns la crearea unui set de reguli care guvernează acest gen de relații între state; războaiele sunt interzise , iar în cazul în care se declanșează totuși, ele trebuie să se desfășoare in anumite limite stabilite juridicește.

În practica statelor, ca și în doctrină, s-a făcut distincție între conceptele de războaie juste și nejuste, pe unele admițându-le, iar pe altele condamnându-le; pentru unii autori, războiul constiuie un fenomen superior dreptului (școala social naționalistă), în vreme ce pentru mulți autori (pozitiviști), războiul este un fenomen opus dreptului.De la Pactul Briand-Kellog, războiul este un fenomen contrar dreptului.Evoluția a continuat în această direcție, când, prin Carta ONU, a fost interzisă folosirea forței sau amenințarea cu forța; agresiunea a fost declarată ca cea mai gravă crimă internațională, admițându-se folosirea forței armate numai în caz de legitimă apărare în conformitate cu Carta.

Războiul reprezintă o situație extremă în care scopul urmărit va fi acela de realizare a obiectivelor stabilite pentru apărarea intereselor naționale și îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele și acordurile la care România este parte.

Regimul stării de război și a stării de mobilizare, fiind stări de incontestabil pericol public, este necesar să fie legiferat prin lege organică, ca și regimul stărilor excepționale, de asediu și de urgență.

Regimul stării de mobilizare, avînd în vedere noul statut al României, rezultat în urma integrării în structurile Uniunii Europene, reprezintă nu numai situația în care se află statul român din momentul declarării acesteia până la declararea demobilizării și totalitatea măsurilor care se iau și a activităților ce se desfășoară în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar, planificate din timp de pace și desfășurate, potrivit legii, pentru trecerea țării de la starea de pace la starea de război și pe timpul războiului, ci și măsurile cu caracter excepțional ce trebuie luate, în cazul participării la acțiuni militare în cadrul sistemelor de alianță militară din care România face parte sau la gestionarea unor situații de criză.

Putem concluziona că, în drept, starea de război reprezintă un regim juridic de excepție, care se aplică pe întregul teritoriu al unui stat în caz de agresiune armată împotriva statului respectiv dar, actualmente, având în vedere calitatea de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și al Uniunii Europene, în caz de agresiune și asupra teritoriului altor state membre alianțelor și coalițiilor din care România face parte.Luând în considerare aceste aspecte putem defini starea de război ca fiind situația de beligeranță a statului român, ori a statelor față de care acesta are obligații în cadrul apărării colective, statuate prin instrumente juridice internaționale.

În linii generale, regimul juridic al stării de război se caracterizează prin :

a) restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți (de exemplu, dreptul la libera circulație, dreptul de întrunire, libertatea presei, dreptul de proprietate etc.);

b) transferul unor atribuții de la autoritățile publice civile la cele militare (acordarea diverselor autorizații, măsuri de ordine publică);

c) lărgirea competenței tribunalelor militare (trecerea în competența acestora a judecării unor infracțiuni produse în directă legătură cu motivele instituirii stării de război);

d) dispunerea altor măsuri derogatorii de la regimul juridic obișnuit.

Capitolul 3.

Regimul juridic al stării de război în dreptul public

3.1. Fundamente constituționale și legale ale stării de război

În Constituția României se arată că, în caz de agresiune armată împotriva României, președintele țării ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștința Parlamentului printr-un mesaj (dacă acesta nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii).

Fără a face vreo referire la declarația de război, Constituția prevede că în ședință comună a Camerelor, Parlamentul are competența de a declara starea de război precum și mobilizarea generală sau parțială și de a examina rapoartele C.S.A.T; această ultimă precizare este necesară pentru că organismul respectiv are, între alte atribuții și pe aceea de a propune Parlamentului spre aprobare declararea stării de război.

Reglementarea declanșării stării de război rezultă din concepția fundamentală de securitate a României și se bazează pe legalitatea internațională, inclusiv pe normele Dreptului internațional aplicabil în conflictele armate, demonstrând că decizia de a începe ostilitățile aparține autorităților politice superioare ale statului și abia după aceea pot deveni esențiale deciziile autorităților militare.

În Ordonanța de urgență a Guvernului nr 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență se precizează că: „În raport cu evoluția situațiilor de pericol, se poate trece de la starea de urgență la starea de asediu și de la starea de asediu la mobilizare sau la starea de război, cu respectarea prevederilor constituționale”.

Articolul 4 al Legii nr.45/1994 precizează că, în caz de agresiune „care atentează la integritatea teritorială, la existența și la unitatea statului și a poporului român, a cărei amploare depășește capacitatea combativă a forțelor armate, riposta va cuprinde formele corespunzătoare în care vor fi angajate toate resursele umane și materiale necesare respingerii sale”.

Apreciem că această formă de abordare, fundamentală pe principiul „luptei întregului popor” are un vădit caracter desuet, imprimat de neconcordanța cu actualele concepte militare operaționale și strategice, având în vedere faptul că statutul politico-economic și militar al țării noastre s-a modificat semnificativ de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.45/1994 și până astăzi, România devenind între timp membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și al Uniunii Europene.

În acest context, se impune adoptarea unui nou act normativ menit să reglementeze problematica apărării țării, potrivit liniei de orientare stabilite de prevederile art.118 din Constituția României, revizuită, și în consonanță cu principiile proprii sistemului de apărare comună, prin luarea în considerare a garanțiilor de securitate oferite de instituțiile europene și euroatlantice, a cooperării cu aliații și partenerii României, dar și a obligațiilor izvorâte din calitatea de stat membru al NATO și UE.

Ca urmare a noilor cerințe, a fost elaborat proiectul Legii apărării, care prevede faptul că apărarea se planifică, organizează și se desfășoară în scopul prevenirii și respingerii unei agresiuni armate nu doar asupra teritoriului statului român, așa cum este prevăzut în legea actuală, ci și asupra teritoriului altor state membre alianțelor și coalițiilor din care România face parte, precum și pentru îndeplinirea angajamentelor internaționale asumate de statul român.

3.1.1.Declanșarea și instituirea stării de război. Mobilizarea parțială și totală.

În timp de pace, între state există o vastă rețea de relații stabilite pe cale bilaterală, regională sau internațională, guvernate de normele dreptului internațional public.Începerea războiului pune, în principiu, capăt acestor relații, în special a celor bilaterale, instituind în locul stării de pace starea de beligeranță guvernată de dreptul internațional umanitar.Momentul exact când se produce trecerea de la starea de pace la starea de război prezintă o importanță deosebită deoarece de atunci încep să se producă anumite efecte, atât în ceea ce privește părțile beligerente cât și pentru statele care nu participă la acel conflict.Există, în acest sens, o regulă străveche, cunoscută încă din antichitate, conform căreia juris temporis, acest moment este marcat printr-un act de avertizare prealabil a adversarului înainte de a porni împotriva lui un război.

Uzanța avertizării prealabile prin declarația de război este foarte veche.Logica ei constă în încercarea de legitimare a războiului și derivă dintr-un spirit de loialitate care marchează diferența dintre acțiunile militare duse de forțele armate oficiale ale statului și atrocitățile comise de simple bande înarmate.De asemenea, prin acest avertisment unilateral și public, beligeranții declarau implicit că vor menține relații pașnice cu cei care nu participă la război.

Cea de-a doua Conferință de pace de la Haga din 1907 a adoptat Convenția a III a privind începerea ostilităților.În virtutea acestei convenții, avertizarea, care trebuie să fie prealabilă și neechivocă, se prezenta ca o comunicare facută de un stat altuia că starea de pace dintre ele a încetat, fiind înlocuită cu starea de război.

Considerând că scopul notificării stării de război este asigurarea securității relațiilor pașnice, articolul 1 din Convenție dispune: „Puterile contractante recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea fie forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționată”.Notificarea stării de război trebuie făcută și neutrilor, efectele acestei stări producându-se numai după înștiințarea lor.

Din Convenție rezultă că avertizarea părților beligerante se face prin două modalități – prin declarație de război (motivată) și printr-un ultimatum cu declarație de război condiționată.

Declarația de război este un act juridic unilateral și public care produce efecte imediate, războiul putând începe în orice moment după notificare.Ea marchează juris temporis data la care s-a instituit starea de război.

În practică, au existat situații când acest moment a fost raportat la o altă dată.Prin articolul 82 din Tratatul de la Lausanne din 24 iulie 1923, de exemplu, data începerii războiului între Alianță și Turcia a fost considerată din momentul ruperii relațiilor comerciale, care a intervenit înaintea declarației de război; unele state latino-americane: Ecuator, Uruguay, au considerat drept dată a instituirii stării de beligeranță cu Germania momentul ruperii relațiilor diplomatice, care au avut loc în 1942, în timp ce notificarea declarației a fost facută abia în 1945.

În ce privește organul de stat competent a face declarația de război, dreptul internțional nu dă nici o soluție, aceasta fiind o problemă de drept intern.În practică, declarațiile de război au fost făcute fie de Parlament, fie de Guvern.

Condiția ca declarația de război să fie motivată n-a eliminat din relațiile internaționale folosirea abuzivă a forței, căci statele care erau pregătite să facă război au găsit pretexte pentru aceasta.

Ultimatumul, termen de origine latină (ultimatum verbum, „ultimul cuvânt”) este o somație formulată în termeni neîndoielnici adresată de un stat altui stat și formulează condiții ce trebuie a fi îndeplinite într-o anumită perioadă de timp.În cazul neîndeplinirii condițiilor impuse, starea de război urmează a se naște în mod automat.

Forme ale ultimatului:

-declarația de război condiționată;

-declarația de amenințare însoțită de o somație cu termen. Faptul că nu s-a precizat în nici un document termenul care trebuie să treacă de la prezentarea notei ultimative până la începerea ostilităților a creat o practică foarte diversă, ajungându-se în unele cazuri ca acestea să se înmâneze după invadarea teritoriului.În unele situații a lipsit chiar și amenințarea cu războiul, redactarea fiind destul de confuză.

Dacă în timpul primului război mondial, Convenția a III-a de la Haga a fost respectată (starea de război formală existând în 52 de cazuri), în perioada următoare regula avertizării prealabile n-a mai fost utilizată atât de scrupulos.

În perioada postbelică, practica avertismentului prealabil a fost abandonată din motive și rațiuni strategice (pierderea beneficiului surprinderii și acordarea unui avantaj inutil adversarului, mai ales în cazul strategiei nucleare care presupune rapiditate în acțiune și credibilitate), ca și din rațiuni politice și juridice (interzicerea amenințării cu forța și folosirea acesteia din punct de vedere al cursei pentru Națiunile Unite) prin care declarația de război și ultimatumul sunt de facto acte de agresiune înscrise ca atare în unele documente internaționale.

Astăzi, conflictele armate se declanșează prin începerea “de facto” a acțiunilor militare, dreptul internațional nefiind în stare să controleze total această problemă.

Declarațiile de război oficiale nu mai sunt necesare pentru exercitarea dreptului de autoapărare individuală (art.51 din Carta O.N.U).

Art. 5 din Pactul Nord Atlantic, prevede că în cazul existenței unui atac împotriva unui stat parte, fiecare din părțile semnatare va acorda ajutor părții sau părților astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părți, orice acțiune pe care o va crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restabili securitatea în zonă.

Pentru a întreprinde măsuri sancționatorii cu forțele armate împotriva unui stat care a comis un act de agresiune, Organizația Națiunilor Unite nu trebuie să facă o declarație de război sau să înmâneze un ultimatum, acest lucru rezultând și din repetatele avertismente, conținute în rezoluțiile Consiliului de Securitate (cazul Irakului).NATO a instituit practic ultimatumul împotriva unor state suverane și dictatul, cel mai semnificativ fiind cel de la Rambouillet din martie-aprilie 1999 împotriva Iugoslaviei, însoțit de un ultimatum și, în final, de atacare ilegală a acestui stat.

Dacă până la incriminarea războiului de agresiune procedura avertizării adversarului era considerată drept o măsură de a menține războiul în parametri legali, el însuși o instituție legală, guvernat de norme juridice, după această dată, un război declanșat fără un avertisment nu-și pierde caracterul de agresiune pentru partea care recurge prima la arme.

În niciunul din cele peste 150 de conflicte armate care au avut loc în perioada postbelică nu s-a uzitat practica avertismentului prealabil.

Reglementarea declanșării stării de război rezultă din concepția fundamentală de securitate a României și se bazează pe legalitatea internațională, inclusiv pe normele Dreptului internațional aplicabil în conflictele armate, demonstrând că decizia de a începe ostilitățile aparține autorităților politice superioare ale statului și abia după aceea pot deveni esențiale deciziile autorităților militare.

Trecerea forțelor de apărare și a economiei de la starea de pace la starea de război presupune mobilizarea acestora. Starea de mobilizare este definită în Lexiconul militar, ca fiind acea : „situație în care se află statele beligerante din momentul notificării declarației de război sau al începerii ostilităților și până la încheierea păcii”.

Noțiunea de stare de mobilizare ca și noțiunea stare război nu este, în general definită în actele normative.De aceea este imperios necesară apariția unei legi privind regimul juridic al stării de mobilizare și al stării de război.

În funcție de evoluția stărilor de urgență sau asediu, de necesitățile impuse de participarea la apărarea colectivă, în calitatea de membru NATO și UE, și în raport de dimensiunea spațio-temporală a activităților și de cantitatea de resurse participante mobilizarea poate fi parțială sau totală.Prevederile art.92 din Constituție precizează că președintele țării este cel care declară, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate. Numai în cazuri excepționale, hotărîrea Președintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoaca de drept în 24 de ore de la declararea stării de mobilizare sau de război.

Pentru trecerea de la starea de pace la starea de război, mobilizarea parțială presupune aplicarea succesivă și limitată a unor măsurilor politice, economice, administrative, juridice și militare în una sau mai multe zone de pe teritoriul național, sectoare sau ramuri ale economiei și structuri militare, iar mobilizarea totală constă în aplicarea acestor măsuri pe întreg teritoriul țării, dar și îndeplinirea misiunilor privind atât apărarea țării cât și cea colectivă, potrivit obligațiilor ce revin României din sistemele de alianță militară.

Regimul stării de mobilizare și al stării de război, situația în care se află statul român din momentul declarării acesteia până la declararea demobilizării sau încetării condițiilor ce au impus-o, presupune luarea tuturor măsurilor privind desfășurarea activităților din domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar, planificate din timp de pace și desfășurate, potrivit legii dar și luarea măsurilor cu caracter excepțional, în cazul participării la acțiuni militare în cadrul sistemelor de alianță militară din care România face parte sau la gestionarea unor situații de criză.

3.2. Particularități privind serviciul public al apărării naționale

Cea mai simplă definiție a apărării naționale este aceea de protejare a intereselor națiunii organizate în stat de pericolele externe.În esență, aceasta înseamnă pregătirea și organizarea luptei armate comune a membrilor comunității împotriva unui agresor care utilizează forța armată în urmărirea intereselor sale expansioniste.

În lipsa unei autorități superioare comunităților care recurg la forță, între acestea intervine starea de război.Organizarea războiului ori a apărării naționale reprezintă una din cele mai vechi funcții statale și a impus existența armatelor, ca instrument al utilizării violenței armate și a autorităților executive de administrare a nevoilor armatei, ministerele de război; interzicerea formală a recursului la forță în relațiile internaționale prin prevederile Cartei ONU a făcut ca după 1945 să se generalizeze denumirea acestora din urmă de „ministere ale apărării naționale”.În ciuda schimbării de denumire, conflictele armate au continuat să existe și au perpetuat serviciul public al armatei.Vechimea și importanța sa a făcut ca el să fie considerat chiar unul din „marile” servicii publice.Istoria umanității demonstrează că până în zorii mileniului al treilea războaiele au fost o formă de determinare a formelor de ființare și organizare statală a comunităților umane.Cărțile de istorie sunt adesea o înșiruire de războaie purtate de diverse popoare.Cea mai răspândită definiție a războiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace, ceea ce face ca el să fie decis de către autorități politice și să reprezinte în pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii naționale.

Fiind fenomene sociale, războaiele și instrumentele de ducere a acestora sunt supuse reglementării juridice ceea ce face ca în cadrul dreptului public să existe domenii specializate care poartă denumirea de drept al războiului (conflictelor armate) sau de drept militar.În dreptul internațional este unanim admis că războiul este o soluție excepțională a grupurilor organizate politic care impune o astfel de reglementare juridică spaecială; iar în dreptul intern, specificul raporturilor militare conduc în mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii de la dreptul comun.Așa se face că în dreptul public antebelic nu era contrazisă în nici un fel ideea existenței distincte a dreptului războiului și a dreptului militar. De asemenea, literatura juridică occidentală admite fără rezerve că ansamblul normelor juridice referitoare la conflictele armate și la organizarea militară a statelor formează capitole distincte în cadrul dreptului public, care, indubitabil se referă la modul de conducere, organizare și desfășurare a apărării naționale.

Până la apariția societății internaționale organizate prin Liga Națiunilor în 1919, dreptul ginților concepea apărarea statului ca decurgând din dreptul natural, plecând de la ideea emisă încă de Platon că „toți sunt inamici tuturor, atât statele cât și particularii”, căci „ceea ce se numește îndeosebi pace există numai cu numele, dar de fapt, fără a avea loc vreo declarație de război, fiecare stat este în mod natural înarmat contra celor dimprejur”.De la entitățile statale tip cetate și până la marile imperii, permanența războaielor a făcut ca în ciuda unei relative izolări a lumilor antice, problema apărării cu mijloace militare a societății să fie o necesitate permanentă.

Renașterea a adus cu sine și for marea științei dreptului internațional în centrul căruia s-a găsit „ca o preocupare constantă și majoră formularea regulilor războiului, aceasta fiind rezultatul faptului că din secolul al XII-lea țările eropene și-au creat armate permanente necesitând obiceiuri și practici ale războiului cu caracter uniform”; totuși, în practica statelor se manifestă în continuare concepția că războiul constituie o procedură chiar juridică, ultimul mijloc la care suveranii sunt îndreptățiți să recurgă pentru a-și apăra drepturile.Epoca modernă, care are în centrul său statul suveran, a reușit să teoretizeze problematica apărării naționale în dreptul internațional public fără a depăși însă concepțiile anterioare; și în această perioadă este recunoscut dreptul nelimitat al statelor de a recurge la război, acesta fiind un act ilicit, rezultând din suveranitatea lor.Iar doctrinele politico-juridice formulează „justificări legale” ale acestui drept nelimitat la război, cum ar fi autoconservarea, autoprotecția, autoapărarea preventivă, necesitatea, ocrotirea intereselor vitale, menținerea echilibrului de forțe.

O dată cu începuturile organizării comunității internaționale prin Pactul Societății Națiunilor din 1919 s-a statuat o nouă ordine juridică internațională în care problema războiului este reglementată pe baze noi.Până în acest moment, dreptul internațional și doctrinele juridice nu delimitaseră dreptul de apărare națională în cadrul dreptului de a folosi forța în raporturile interstatale.Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea războiului de agresiune printr-un șir neîntrerupt de instrumente juridice internaționale care culminează cu Carta Națiunilor Unite.Consacrând principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan ca rezolvare pașnică a diferendelor, nerecurgerea la forță, dezarmarea, neintervenția în treburile interne, ONU a oferit premisa determinării mai clare a dreptului la apărarea națională în asamblul drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale statelor.Art. 51 din Cartă prevede că nici o dispoziție a acesteia nu va aduce atingere dreptului inerent la autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac împotriva unui stat.

În actuala ordine juridică mondială, dreptul la autoapărare decurge nemijlocit din dreptul statelor la existență iar documentele ulterioare Cartei au precizat că el aparține nu numai statelor dar și popoarelor care luptă contra regimurilor coloniale și rasiste sau împotriva ocupației străine.Evoluțiile dreptului internațional contemporan, consemnate atât în doctrină cât și în instrumente juridice demonstrează că securitatea internațională reprezintă astăzi o valoare a patrimoniului comun al întregii umanități astfel încât apărarea națională face obiectul unor restricții juridice care limitează dreptul de apreciere al statelor..Având dreptul de a se implica în problemele privind menținerea păcii internaționale susceptibile de acțiuni cu caracter regional, organismele de apărare au datoria să informeze Consiliul de Securitate ONU și pot fi folosite de acesta în aplicarea măsurilor de constrângere exercitate sub autoritatea sa.Pe această bază s-au creat alianțe și coaliții militare, adevărate organizații internaționale defensive, reflectând globalizarea problematicii apărării.Coexistența mai multor organizații internaționale de apărare în Europa face ca arhitectura de securitate a continentului să fie deosebit de complexă și demonstrează, în ciuda evoluțiilor permanente, o insuficientă maturizare a identității europene de apărare.

Concluzionăm că în actuala configurație a dreptului internațional contemporan, apărarea națională are următoarele caracteristici: a) subiect nu-i pot fi decât statele, mișcările de eliberare națională sau organizațiile internaționale de securitate; b) obiectul ei e condiționat de existența agresiunii armate comise intenționat, aceasta constituind singurul motiv pentru admiterea declanșării operațiunilor militare deoarece interzicerea agresiunii are caracter absolut;c) proba prima facie a agresiunii constă în folosirea de către un stat a forțelor sale armate contrar Cartei ONU și dă dreptul la contramăsuri; d) imposibilitatea activizării sistemului apărării naționale prin executarea primei lovituri sau alegerea momentului și locului loviturii invocând iminența unei agresiuni; e) imposibilitatea operaționalizării acțiunilor de apărare militară în caz de agresiuni psihologice sau economice, răspunsul la astfel de atitudini fiind de aceeași natură; f) globalizarea apărării naționale, în sensul că ea se realizează de cele mai multe în sisteme de securitate colectivă iar calificarea actului de agresiune se face doar de Consiliul de Securitate; g) liceitatea utilizării forței armate în caz de legitimă apărare și ca măsură de sancționare a unui agresor în cadrul exercitării dreptului de autoapărare individuală și colectivă; h) sursa juridică a apărării naționale e constituită din principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme imperative de la care statele nu pot deroga; i) în cazul în care apărarea națională nu-și realizează obiectivele, ocuparea de teritorii străine pe calea agresiunii e considerată nulă ab initio.

Dreptul public intern al fiecărui stat conține cadrul juridic al apărării creat pe baza principiilor și normelor dreptului internațional dar și a specificului fiecărei societăți naționale.Spre deosebire de războiul privat cu utilizarea forței care de la apariția statului nu mai e îngăduită, războiul public inclusiv cu folosirea mijloacelor violenței armate este îngăduită încă din antichitate.Cercetând principiile primordiale ale naturii, oamenii au ajuns la concluzia că apărarea cetății, statului nu are nimic contrar dreptului natural.Cicero spunea că a veghea la interesele proprii nu înseamnă un lucru potrivnic naturii societății omenești iar Ulpian consideră că „este îngăduit să se respingă armele cu ajutorul armelor” în timp ce Gaius arată că „rațiunea firească îngăduie fiecăruia să se apere de primejdie”.Dezvoltând ideile anticilor, juriștii evului mediu consideră și ei războiul public de apărare ca fiind un război drept deoarece „dacă suntem supuși unei violențe actuale de o asemenea natură încât viața ni se află în primejdie și dacă acest pericol nu poate fi înlăturat altfel, atunci ne este îngăduit să respingem prin forță violența la care suntem supuși”.

Încă de la începutul epocii moderne se consolidează ideea că războiul de apărare este unul just; căci „omul e nevoit să fie protejat prin legea fundamentală a naturii”- spune John Locke- iar cineva poate distruge un om care pornește război împotriva sa sau care își manifestă o intenție dușmănoasă față de el, pentru același motiv pentru care poate ucide un lup sau un leu”.

Putem să concluzionăm că normele juridice referitoare la apărarea statului de primejdiile externe (dar și interne) au rămas aceleași în esența lor până în zilele noastre.Ele formează adevărate permanențe ale dreptului public din moment ce suveranitatea națională rămâne piatra de temelie a construcției statale.Ceea ce s-a modificat cu evoluții oarecum semnificative a fost doar înțelegerea deținătorului suveranității precum și modul de organizare a puterii armate a statului.Ținând de însăși existența statalității, apărarea națională influențează diferite ramuri ale dreptului public care conțin prevederi speciale referitoare la puterea armată, adevărate excepții de la dreptul comun.Așa este cazul cu dreptul constituțional, cu dreptul administrativ, cu dreptul penal și procesual penal, care, la rândul lor și-au pus amprenta asupra asupra organizării apărării naționale și ale căror prevederi formează cadrul juridic al apărării naționale.Fiind o creație a puterii constituante și legislative a fiecărui stat, cadrul juridic al apărării naționale nu beneficiază, totuși, de reguli abstracte, valabile în mod universal ci este o reflectare a realității social-politice și economice existente într-un moment istoric și într-un loc geografic.

Apărarea națională a primit o multitudine de definiții.Definiția legală este dată de Legea nr.45 din 1994 care, în art.1, precizează că „apărarea națională cuprinde ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.Ca domeniu distinct al securității naționale, apărarea națională se regăsește în documentele programatice ale planificării apărării naționale, în programele de guvernare ca și în legislația specifică.Doctrina dreptului public a sistematizat următoarele caractere ale apărării naționale: a) exclusivitatea, în sensul că măsurile de apărare națională în afara celor statale neavând dreptul de a lua decizii în acest domeniu; b) legalitatea apărării naționale, ceea ce înseamnă consacrarea prin norme juridice a sistemului, autoritățile publice competente având obligația de a se conforma cadrului constituțional și legal căci este vorba „de o acțiune a executivului în cadrul legalității, al Constituției și nu în afara legii”; c) primordialitatea valorilor protejate prin măsurile de apărare națională pentru că dacă suveranitatea, independența și unitatea, integritatea teritorială și democrația constituțională ale statutlui ar fi periclitate n-ar mai exista nici națiunea; d) unitatea apărării naționale, cu semnificația că acțiunile respective trebuie să aibă coerență, integrându-se într-un sistem; e) varietatea măsurilor de apărare, demonstrând că acest concept politic se bază al unei strategii militare presupune luarea în considerare a tuturor resurselor demografice, materiale, culturale, diplomatice, etc., apărarea armată fiind doar o specie a apărării naționale, componenta militară a acesteia, utilizată doar atunci când valorile statale fundamentale sunt amenințate prin agresiuni armate.

Două precizări finale în legătură cu serviciul public al apărării naționale.În primul rând că el este în legătură cu alte servicii publice ale comunității pe care o servește; în timp ce în Uniunea Europeană el este asociat mai ales cu politica externă, cu diplomația și securitatea, tradiția face ca în România el să fie asociat, pe criteriul mijloacelor utilizate și scopurilor urmărite, cu ordinea publică și cu siguranța națională cu care formează un ansamblu instituțional izvorând din necesități practice dar și din prevederi constituționale4.În al doilea rând, între fenomenul apărării naționale și dreptul public există raporturi reciproce.Pe de o parte, factorul militar care e esența apărării, a stat la originea și a influențat sistemele administrative, literatura de specialitate consemnând faptul că „este clar că evoluția organizării administrative este legată de evoluția armatei; însăși ideea de ierarhie vine de la ideea subordonării specifice fenomenului militar5”.

Pe de altă parte, apărarea națională nu există decât în cadrul juridic al dreptului public.Ca urmare vom încerca să delimităm în continuare, pe baza legislației specifice, atribuțiile autorităților publice civile în domeniul apărării naționale și apoi locul și rolul armatei, militarilor și autorităților militare în cadrul sistemului social global.

Structura sistemului apărării naționale include conducerea, forțele, resursele și infrastructura teritorială. Pe timpul stării de mobilizare și război, la nivel de execuție, sistemul național de apărare se compune din forțele de apărare, autoritățile publice, serviciile publice deconcentrate și comunitare, instituțiile publice și operatori economici a căror activitate este nemijlocit legată de asigurarea resurselor necesare mobilizării și ducerii războiului.Conducerea este un atribut exclusiv și inalienabil al autorităților constituționale iar pe timp de război se înființează la nivel național Marele Cartier General (MCG), în timp ce la nivel județean va fi funcția de comandant militar ale căror atribuții se aprobă prin hotărâre a CSAT.Forțele destinate apărării se compun din forțele armate (armata, unitățile MI și ale serviciilor de informații) și forțe de protecție (formațiunile sanitar-voluntare și de protecție civilă). Resursele apărării se constituie din totalitatea resurselor umane, financiare, materiale și de altă natură pe care statul le asigură și le angajează în susținerea serviciului public al apărării.Infrastructura teritorială se constituie din ansamblul lucrărilor și amenajărilor teritoriului care pot fi folosite în scopuri militare.

Nerespectarea prevederilor Legii nr.45/1994 atrage răspunderea penală contravențională, administrativă sau civilă; contravențiile speciale instituite de lege se referă la nerespectarea dispozițiilor privind obținerea avizului Statului Major General (SMG) în amplasarea noilor obiective de investiții, la neîndeplinirea obligațiilor referitoare la comenzile de stat necesare apărării și la împiedicarea organelor de control de a-și exercita atribuțiile.Funcționarea sistemului național presupune un mecanism instituțional complex în cadrul căruia autoritățile publice sunt investite cu atribuții speciale pe care le vom analiza în continuare, în măsura în care acestea sunt prevăzute pe timpul stării de război.

3.3.Competențe și responsabilități ale autorităților civile și militare pe timpul stării de război.

3.3.1.Competența autorităților civile ale administrației publice

Activitățile privind apărarea națională sunt asigurate și duse la îndeplinire de către autoritățile publice, potrivit competențelor stabilite prin Costituție și legile țării.La nivel decizional, conducerea apărării pe timp de pace, în situații de criză și pe timp de război se realizează de către:

Președintele României;

Parlament;

Consiliul Suprem de Apărare a Țării;

Guvernul României;

Autoritățile administrației publice cu atribuții în domeniul apărării.

3.3.1.1. Atribuțiile Președintelui României

Președintele României este garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării și are următoarele atribuții constituționale specifice serviciului public al apărării naționale: poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice (art.87); este comandantul forțelor armate și președinte al CSAT(art.92 al.1); poate declara mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate cu aprobarea prealabilă a Parlamentului iar în cazuri excepționale hotărârea lui se supune ulterior aprobării în 5 zile de la aprobare (art.92 al.2); ia măsuri pentru respingerea agresiunii armate și le aduce la cunoștiința Parlamentului printr-un mesaj (art.92 al.3); instituie, potrivit legii, starea de asediu (urgență) în întreaga țară ori în unele localități și solicită pentru aceasta încuviințarea Parlamentului în 5 zile (art.93); acordă gradele de mareșal și de amiral (art.994 lit.b).

Conducerea sistemului național de apărare se exercită de către președintele României.

Articolul 92 din Constituție definește Președintele României ca fiind comandantul Forțelor Armate ale țării.Precizăm că atribuția Președintelui de Comandant al forțelor armate nu înseamnă deloc că șeful statului conduce personal trupele; această grijă este lăsată atât pentru ansamblul forțelor armate cât și pentru fiecare categorie de forțe armate sau pentru fiecare teatru de operațiuni generalilor comandanți ca funcționari de specialitate.Comanda forțelor armate încredințată Președintelui înseamnă, de fapt, numirea comandanților specializați și orientarea acestora prin directive și instrucțiuni, căci “voința capului statului poate fi străină de luminile științei militare în acel grad suprem ce se cere unui comandant” ceea ce impune că prerogativele militare ale șefului statului să fie realizate prin deținerea unei minime pregătiri militare a acestuia, prin consilierea specializată realizată de administrația prezidențială.

La inaugurarea mandatului său, Președintele României prezintă Parlamentului Strategia de securitate națională a României care cuprinde:

evaluarea mediului internațional de securitate;

definirea intereselor și obiectivelor proprii de securitate;

identificarea factorilor de risc din mediul intern și internațional;

direcțiile de acțiune pentru asigurarea securității naționale.

Potrivit aceluiași text constituțional și articolului 3 al Legii nr. 39/1990, Președintele României este președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, calitate în virtutea căreia convoacă și conduce lucrările consiliului, deciziile luate în acest cadru constituind un eventual suport în exercitarea atribuțiilor prezidențiale în domeniul apărării.

Luarea măsurilor necesare pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării constituie o măsură excepțională care este hotărâtă de Președintele României doar atunci când aceasta s-a produs, când atacul s-a declanșat. Prerogativa Președintelui României într-un asemenea caz poate fi însă exercitată numai după dezbaterea situației în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, deciziile necesare adoptate de președinte pentru respingerea agresiunii urmând a fi neîntârziat prezentate Parlamentului printr-un mesaj.

Luarea acestor măsuri de către președinte nu este însă lăsată la liberul arbitru al acestuia, Constituția prevăzând în ambele cazuri încuviințarea Parlamentului.

Potrivit Legii nr.477 din 12 noiembrie 2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, numai în cazuri excepționale, inclusiv de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României poate hotărî punerea în aplicare a planului de mobilizare și a execuției bugetului de stat pentru război, corespunzător prevederilor constituționale.
Departamentul securității naționale este structura specializată în cadrul Administrației Prezidențiale destinată asigurării îndeplinirii de către Președintele României a calității de Comandant al Forțelor Armate și a prerogativelor conferite de Constituție în domeniul apărării țării și securității naționale. Are în compunere grupul de consilieri și experți, încadrat cu personal militar detașat de la ministerele și instituțiile cu responsabilități în domeniul în care se încadrează.
Pentru punerea în aplicare a prevederilor Strategiei de securitate națională a României colaborează cu departamentele și compartimentele din Administrația Prezidențială, ministerele și instituțiile cu atribuții în domeniul apărării țării și securității naționale.De exemplu: evaluează datele și informațiile referitoare la situații și evoluții interne și externe care pot afecta apărarea țării și securitatea națională, de natură să impună instituirea stării de urgență sau a stării de asediu, declararea mobilizării generale sau parțiale, ori declararea stării de război.

După primirea informațiilor care sugerează necesitatea impunerii stării excepționale, Președintele țării convoacă de urgență Consiliul Suprem de Apărare a Țării, cadru în care se desfășoară analiza situației respective. Se emite Proclamația prezidențială care are în vedere tocmai recunoașterea stării de anormalitate și susținerea acesteia pe plan juridic. Ea are scopul de a aduce la cunoștința populației că situația solicită măsuri extraordinare și restricții mai mari decât cele impuse de obicei de autoritățile civile.

Proclamația prezidențială se aduce neîntârziat, imediat după redactare, la cunoștința populației prin mijloacele de comunicare în masă, împreună cu măsurile urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare.

Pe baza Proclamației se emite Decretul de instituire a stării de asediu/ de mobilizare sau de război (în funcție de topologia situațiilor de pericol), decret semnat de către Președinte și contrasemnat de prim-ministru și care se publică de îndată în Monitorul Oficial. Decretul se difuzează pe posturile de radio și televiziune în cel mult două ore de la semnare și este transmis în mod repetat în primele 24 de ore de la instituirea stării excepționale.

Decretul de instituire a stării de asediu/de mobilizare/de război trebuie să precizeze: motivele care au impus instituirea acestei stări; zona în care se instituie; perioada pentru care se instituie; drepturile și libertățile fundamentale al căror exercițiu se restrânge; autoritățile militare și civile desemnate pentru executarea prevederilor decretului și competențele acestora; alte prevederi ce se consideră necesare.

În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării de asediu/de mobilizare/de război, Președintele țării solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate. Dacă Parlamentul nu este de acord cu instituirea acestei stări, Președintele trebuie să revoce decretul, măsurile dispuse încetându-și aplicabilitatea.

În funcție de evoluția situațiilor de pericol, Președintele României, cu aprobarea Parlamentului, poate prelungi durata stării de asediu/de mobilizare/de război și poate extinde sau restrânge aria de aplicare a acesteia.

Încetarea stării de asediu/de mobilizare/de război are loc la data stabilită prin decretul de instituire sau în decretul de prelungire. În cazul înlăturării situației de pericol înaintea expirării termenului stabilit, încetarea aplicării acestei măsuri se dispune prin decret.

Suntem de părere că Președintele nu are numai atribuția de a emite decret de încetare a stărilor declarate în funcție de situația de pericol existentă, el trebuie să acționeze fie în calitate de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, caz pentru care atribuțiile sunt prevăzute în legea de organizare și funcționare a acestui Consiliu, fie în calitate de comandant al forțelor armate.Pentru această situație apreciem că dispozițiile constituționale ar trebui detaliate în lege, în prezent neexistând asemenea prevederi.

3.3.1.2. Atribuțiile Parlamentului

În privința atribuțiilor Parlamentului în domeniul apărării este necesar să menționăm că, până în prezent, ele decurg numai din textele Constituției.

Modul de reglementare a statutului constituțional al forțelor armate și consacrarea principiului subordonării armatei exclusiv voinței poporului (art.117, alin.1 din Constitutie) impune Parlamentului ca prin deciziile politice pe care le ia să nu poată pretinde armatei acțiuni circumscrise misiunii sale esențiale, de garantare a suveranității, independenței și unității statale, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale. Totodată, acesta trebuie să vegheze ca o asemenea eventualitate să nu se producă ca efect al exercitării autorității de către puterea executivă.

Pentru realizarea acestui deziderat, Parlamentul dispune de următoarele pârghii constituționale:

– competența de a reglementa prin lege organică structura sistemului național de apărare, organizarea armatei, pregătirea populației, a economiei și a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare.În opinia noastră nu credem că s-a avut în vedere concentrarea tuturor acestor elemente într-o singură lege organică, fiind de dorit, desigur, armonizarea reglementărilor potrivit unei concepții unitare (art.117, alin.2); de altfel, în prezent sunt adoptate dreptul de a hotărî, în ședință comună, declararea mobilizării generale sau parțiale, declararea stării de război și suspendarea sau încetarea ostilităților militare (art.65, alin.2, lit.c, d); controlul activității Consiliului Suprem de Apărare a Țării prin examinarea rapoartelor acestuia, de asemenea în ședință comună (art.62, alin.2, lit.f); încuviințarea stării de asediu sau a stării de urgență, în întreaga țară ori în unele localitati, instituită de Președintele României (art.93, alin.1); organizarea serviciilor de informații ale statului și a celorlalte componente ale forțelor armate, inclusiv a statutului cadrelor din subordinea lor (art.117, alin.3).

În îndeplinirea acestor atribuții, un rol important revine comisiilor de apărare, ordine publică și siguranță națională din Senat și Camera Deputaților, abilitate să avizeze proiectele de legi din domeniul de referință.

În timp de pace, Parlamentul acceptă programul de guvernare care conține și politica de apărare, iar în caz de agresiune armată, dacă nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore ori în 48 de ore în caz de stare de asediu/de urgență/de război și funcționează pe toată durata acestora.

În concluzie, putem afirma că Parlamentul reprezintă unica autoritate legiuitoare care reglementează și problematica apărării, adoptând legi constituționale, organice și ordinare.În calitate de organ reprezentativ al poporului român dezbate în ședințele comune ale camerelor și probleme ale apărării, cum ar fi: declararea mobilizării parțiale sau totale; declararea stării de război; suspendarea sau încetarea ostilităților; examinarea rapoartelor CSAT.

3.3.1.3. Atribuțiile Consiliului Suprem de Apărare a Țării

Consiliul Suprem de Apărare a Țării, cu antecedente în perioada interbelică, este o instituție autonomă prevăzută în articolul 118 din Constituție, care organizează unitar activități care privesc apărarea țării și siguranța națională.Organizat în conformitate cu Legea nr.415/2002, acest organism îndeplinește funcția de soluționare a problemelor apărării care cer conlucrarea mai multor autorități.

Constituția României consacră în art.119 un rol important pentru Consiliul Suprem de Apărare a Țării, stabilind că acesta organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în cadrul sistemelor de alianță militară și, de asemenea, la acțiuni de menținere sau restabilire a păcii. Este format din președintele României, primul-ministru, ministrul apărării naționale, ministrul administrației și internelor, ministrul de afaceri externe, ministrul justiției, ministrul industriei și resurselor, ministrul finanțelor publice, directorii SRI și SIE, Șeful Statului Major General, consilierul prezidențial pentru securitatea națională.

CSAT face propuneri adresate Președintelui și Parlamentului și adoptă hotărâri proprii, în sfera securității naționale, după cum urmează:

– concepția fundamentală de apărare a țării;

– structura sistemului național de apărare;

– declararea stării de război;

– suspendarea ostilităților; armistițiu etc.

În plus, CSAT analizează situațiile în care se impune declararea stării de urgență și a mobilizării parțiale sau generale și aprobă: organizarea sistemului național de apărare; dislocarea și redislocarea marilor unități, de la eșalon brigadă în sus; planul de mobilizare a economiei naționale; programele de înzestrare cu tehnică militară; planul de colaborare dintre MA și MIRA pentru apărarea unor obiective importante de pe teritoriul național; menținerea și restabilirea ordinii de drept; orientările de bază în domeniul relațiilor militare internaționale; proiectele de tratate și acorduri militare internaționale; rapoartele conducătorilor organelor administrației de stat cu responsabilități în securitatea națională etc.

Legea nr. 415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării prevede, că la solicitarea Președintelui României, Consiliul analizează și propune măsuri pentru “declararea stării de război și încetarea sa”. De asemenea, Consiliul Suprem de Apărare a Țării analizează și aprobă proiectul planului de mobilizare a economiei naționale și proiectul bugetului de stat pentru primul an de război.

Conform art.4, lit. c), Consiliul propune spre aprobare măsurile necesare pentru apărarea și restabilirea ordinii constituționale.Este de observat aici că legea nu precizează cui propune Consiliul spre aprobare aceste măsuri, ceea ce poate crea unele disfuncționalități în anumite perioade.

Tot Consiliul, conform prevederilor art.4, lit.e), propune spre aprobare comandantului forțelor armate planurile de întrebuințare a forțelor pe timp de pace, în situații de criză și la război.

Consiliul aprobă, potrivit dispozițiilor art.4, lit.f), planurile de acțiune la instituirea stării de asediu și de urgență și înființarea funcției de comandant militar subordonat Marelui Cartier General și atribuțiile acestuia pentru asigurarea conducerii unitare pe timp de război.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, modificată și complectată, prevede în art.21, alin.(1) că, prin hotărâre, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, în funcție de situația operativă concretă din zonele în care a fost instituită starea de asediu sau starea de urgență, poate dispune, “ca unitățile militare din forțele destinate apărării să fie trecute în trepte superioare ale capacității de luptă, potrivit planurilor întocmite, inclusiv completarea lor cu resurse umane și materiale, conform organizării la război”.

De asemenea, Consiliul poate prelungi, conform prevederilor art.22, în limitele prevăzute de legea sa organică, durata îndeplinirii îndatoririlor militare ale cetățenilor.

În concluzie, apreciem că acest Consiliu reprezintă un organism de soluționare al problemelor apărării care cere conlucrarea mai multor autorități, având atribuții de propunere spre aprobare a Parlamentului, de analiză, dar și de aprobare din sfera competenței pe care o are în cadrul Sistemului național de apărare.

3.3.1.4. Atribuțiile Guvernului

Guvernul, ca autoritate publică ce înfăptuiește întreaga politică statală a țării, are atribuții și în domeniul apărării.În primul rând, e vorba de faptul că, în conformitate cu art.101 lit.c din Constituție, el asigură realizarea politicii interne și externe și exercită conducerea generală a administrației publice potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament; în programul de guvernare un capitol special este consacrat apărării naționale1.

Constituția nu prevede expressis verbis atribuții pentru Guvern pe durata stării de război.Totuși, în art.115, alin.(4) se dispune că Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată.

Ceea ce trebuie să se observe este că textul constituțional, prin prevederile alin.(6). ale aceluiași articol, limitează chiar și în aceste situații posibilitatea de reglementare a Guvernului, în sensul că ordonanțele de urgență “ nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică ”.

Cât privește Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, modificată și completată, aceasta are puține prevederi aplicabile în starea de război, dar și acestea au o formulare destul de generală.Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1,alin. (5), lit. (e), Guvernul exercită funcția de autoritate de stat, “ prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale…”.Legea mai prevede în art.11, lit.i) că, Guvernul are, printre alte atribuții și pe aceea de a aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, în care scop organizează și înzestrează forțele armate.Legea mai menționează că primul-ministru este vicepreședintele CSAT, exercitând toate atribuțiile care derivă din această calitate (art.14), în aparatul de lucru al acestuia existând și un compartiment pe probleme speciale (art.21); când Președintele participă la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes național privind apărarea țării, el prezidează aceste ședințe (art.24).Alte atribuții ale Guvernului în domeniul apărării se găsesc în Legea nr.45/1994 și în alte legi specifice serviciului public al apărării2.

Ca putere executivă, Guvernul are atribuții importante în domeniul controlului democratic asupra instituției militare, care decurg din rolul conferit de Constituție.

În vederea realizării prevederilor Strategiei de securitate a României, Guvernul elaborează Carta Albă prin care stabilește:

• obiectivele și sarcinile prioritare ale instituțiilor angajate în realizarea securității și apărării naționale;

• măsurile și acțiunile ce urmează a fi întreprinse de aceste instituții;

• resursele naturale, umane, materiale, financiare și de altă natură pe care urmează să le asigure anual pentru constituirea și pregătirea forțelor participante la apărarea națională și asigurarea securității conform misiunilor ce le revin.

Prin exercitarea dreptului de inițiativă legislativă, Guvernul înglobează în proiectele actelor normative propriile exigențe în privința întregii activități a armatei. Astfel, Guvernul României răspunde de organizarea activităților și de aplicarea măsurilor ce privesc apărarea națională și:

– coordonează activitatea ministerelor și a celorlalte autorități ale administrației publice pentru realizarea măsurilor de asigurare a capacității de apărare a țării;

– asigură alocarea și utilizarea, potrivit legii, a resurselor financiare și materiale necesare organizării, înzestrării și mobilizării forțelor armate, întreținerii și instruirii efectivelor, menținerii în stare de operabilitate a tehnicii și armamentului, precum și realizării lucrărilor de investiții pentru apărare;

– stabilește obligațiile ce revin ministerelor și agenților economici din planul de mobilizare a economiei naționale pentru primul an de război;

– asigură în timp de pace, constituirea rezervelor materiale necesare pe timp de război, atât pentru nevoile apărării, cât și ale populației;

– conduce, prin prefecți, activitățile specifice din județe și din municipiul București.

Trebuie menționat că proiectele de acte normative se referă nu numai la activitatea armatei în interiorul țării, ci și la activitatea externă, în sensul că Guvernul aprobă sau negociază tratate internaționale care urmează să fie încheiate în plan departamental sau la nivel statal.

De asemenea, Guvernul :

– organizează activitățile și aplică măsurile ce privesc starea de mobilizare și starea de război;

– coordonează activitatea ministerelor pentru pregătirea și execuția activităților pe timp de pace, în situații de criză și pe timp de război;

– asigură fondurile financiare necesare apărării.

Sistemul național de conducere și de execuție pe timp de pace, în situații de criză și pe timp de război cuprinde instituțile și autoritățile publice, forțele sistemului de apărare și securitate națională precum și operatorii economici.Rolul autorităților administrației publice centrale și locale pe timpul mobilizării resurselor este determinant pentru trecerea forțelor armate de la starea de pace la starea de război.

Gestionarea resurselor necesare pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare intră în responsabilitatea Guvernului, prin structura de specialitate – Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale.

Potrivit Legii nr.477 din 12 noiembrie 2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, Guvernul României prin Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale1 și Administrația Națională a Rezervelor de Stat are o serie de responsabilități privind elaborarea cadrului normativ privind pregătirea economiei și a teritoriului pentru apărare.Pentru exemplificare, aceste responsabilități sunt cuprinse în Anexa nr.4.

De asemenea, Guvernul României întreprinde măsuri, din timp de pace necesare desfășurării activităților în timp de război, asigurând:

– constituirea, din timp de pace, în condițiile legii, a rezervelor de stat în scopul intervenției operative pentru protecția populației, economiei și apărarea țării în situații excepționale, conjuncturi externe sau în caz de război;

– aplicarea planului de mobilizare a economiei naționale pentru apărare;

– resursele materiale, umane și financiare necesare pregătirii economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

-împreună cu ministerele de resort și consiliile județene funcționarea sistemului energetic național și realizarea producției destinate asigurării cererilor forțelor sistemului național de apărare.

În concluzie, putem aprecia că realizarea politicii de apărare se face de către Guvern prin inițierea legilor cu specific militar și prin adoptarea de acte normative proprii, puterea sa regulamentară manifestându-se în detalierea aplicării legilor adoptate de Parlament2; tot Guvernul este autoritatea care decide asupra acordurilor încheiate între MA și autoritățile similare din alte state în ceea ce privește colaborarea militară3 precum și cele referitoare la finanțarea și condițiile de participare la forțele de sprijinire a păcii4 sau finanțarea importurilor de tehnică militară5.

3.3.1.5. Atribuțiile autorităților administrației publice locale

Interdependența dintre administrația publică și administrația militară este rezultatul unor condiționări specifice date de natura activităților administrației militare în timp de pace, în situații de criză sau la război și este structurată atât la nivel central, cât și la nivel teritorial pe unități ale administrației publice teritoriale și locale descentralizate.

Autoritățile administrației publice locale au în timp de pace, de mobilizare și de război, potrivit competenței teritoriale, anumite atribuții în legătură cu apărarea națională prevăzută în legislația specifică iar aparatul tehnic de specialitate al prefecturii conlucrează cu reprezentanții locali ai MA, MI și SRI în elaborarea măsurilor ce se impun pentru asigurarea respectării drepturilor individuale, apărarea proprietății publice și private, securitatea cetățenilor și prevenirea infracțiunilor.

Astfel, în conformitate cu Legea nr. 45/01.07.1994, Legea apărării naționale a României autoritățile administrației publice locale, potrivit competenței, au în raza lor teritorială, în timp de pace, în situații de criză și la război următoarele atribuții:

• asigură îndeplinirea de către agenții economici, instituțiile publice și persoanele fizice a dispozițiilor și măsurilor privind pregătirea populației, economiei și a teritoriului pentru apărare;

• urmăresc și intervin pentru satisfacerea cererilor prezentate de unitățile militare existente în raza lor teritorială pentru nevoile de mobilizare;

• îndeplinesc măsurile necesare pentru efectuarea de rechiziții și chemări pentru prestări de servicii, potrivit legii;

• întocmesc, actualizează și pun la dispoziția organelor militare teritoriale și ale municipiului București monografia economico-militară a unităților administrativ-teritoriale respective;

• îndeplinesc orice alte atribuții referitoare la apărarea națională, potrivit legii.

De asemenea, autoritățile administrației publice locale potrivit Legii nr. 477/2003 privind pregătirea economiei și a teritoriului pentru apărare, au următoarele atribuții: – –

– Elaborează propuneri pentru proiectul planului de mobilizare a economiei și iau măsuri pentru pregătirea economiei în teritoriu;

– Iau măsuri din timp de pace pentru realizarea îndeplinirii sarcinilor ce le revin din planul de mobilizare a economiei naționale;

– Elaborează, pentru planul de mobilizare, propuneri privind asigurarea consumului și protecției populației în situație de mobilizare sau de război;

– Iau măsuri și creează condiții de realizare prioritară a obiectivelor stabilite în planul de mobilizare;

– Stabilesc măsuri pentru asigurarea continuității furnizării de către operatorii economici a produselor și serviciilor necesare unităților militare la declararea mobilizării.

Evident că, fiind monopol statal, apărarea se organizează la nivel central, național, și de aceea, autonomia locală exclude prerogative de apărare contra agresiunilor externe, autoritățile administrației publice locale participând la serviciul public al apărării naționale în măsura în care precizează legislația militară națională.

3.3.1.6. Autoritățile jurisdicționale

Autoritățile juridicționale, prin instanțele judecătorești și ministerul public rezolvă problemele legate de situațiile de încălcare a dispozițiilor referitoare la apărarea națională, aducându-și un aport deosebit la asigurarea legalității și ordinii de drept în sistemul securității naționale.De remarcat, în acest context, dispozițiile speciale ale Codului penal și Codului de procedură penală, competența special determinată a instanțelor militare ca și competența în materie de contencios administrativ a instanțelor judecătorești pentru actele autorităților publice cu atribuții în domeniul apărării naționale.Și unele autorități publice autonome participă în modalități proprii la buna funcționare a serviciului public al apărării.Astfel, Curtea Constituțională, pronunțându-se asupra constituționalității legilor, asigură conformitatea actelor normative din domeniul apărării cu prevederile Constituției, Curtea de Conturi exercită controlul asupra întrebuințării rezervelor financiare alocate sectorului apărării iar Avocatul Poporului apără drepturile și libertățile cetățenilor de eventuale abuzuri săvârșite în exercitarea funcției de apărare națională.

Concluzia care se impune este că România dispune de un mecanism instituțional complex în conducerea sistemului public de apărare națională, eforturile autorităților publice abilitate trebuind să fie îndreptate pentru buna funcționare a acestuia.Deși îndeplinesc funcții de apărare națională, autoritățile publice prezentate rămân civile realizând și sarcini aparținând altor domenii și își subordonează și autoritățile militare care îndeplinesc misiuni specifice de apărare armată.Precizarea atribuțiilor autorităților respective în legile apărării naționale nu elimină însă cu totul o anumită “nedeterminare” a ansamblului serviciului public de apărare națională ceea ce face ca și în acest domeniu să se aplice ceea ce doctrina de drept denumește “putere discreționară a puterii”.Efectele negative ale acesteia pot fi însă diminuate și chiar înlăturate prin elaborarea unei legislații mai precise care să asigure profesionalismul armatei și a militarilor.

3.3.1.7.Autoritățile administrației publice cu atribuții în domeniul apărării.

Ministerul Apărării este organul de specialitate al administrației publice centrale care realizează interfațarea cu sistemul administrației publice civile.

Ministerul Apărării1 este organul central al puterii executive care organizează, conduce și coordonează activitatea în domeniul apărării în scopul asigurării independenței, suveranității și integrității teritoriale a României, precum și a ordinii constituționale. Acesta asigură prin activitatea pe care o desfășoară aplicarea legilor, decretelor, hotărârilor Guvernului și a hotărârilor C.S.A.T.

Structura organizatorică a Ministerului Apărării se aprobă de Guvern. Atribuțiile specifice acestuia, potrivit legii privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării sunt:

– îndeplinește sarcinile ce-i revin cu privire la realizarea sistemului de apărare a României;

– analizează și propune măsurile ce se impun pentru asigurarea capacității de apărare a țării, pregătirea operativă a teritoriului, precum și proiectul planului de întrebuințare a armatei în caz de război;

– asigură o permanentă capacitate de luptă și de mobilizare a armatei și pregătire a rezerviștilor;

- urmărește, controlează și îndrumă pregătirea de mobilizare a economiei țării la toate nivelurile, în vederea asigurării permanente a nevoilor de apărare a țării;

– asigură apărarea integrității teritoriului, inclusiv a spațiului aerian și a apelor teritoriale;

– organizează și asigură apărarea frontierelor de stat;

– asigură punerea în aplicare a planului de cooperare cu Ministerul Internelor și Reformei administrative în legătură cu intervenția și misiunile unităților, inclusiv utilizarea armamentului, munițiilor și tehnicii din dotare pentru paza și apărarea unor obiective importante de pe teritoriul național, menținerea și restabilirea ordinii de drept;

De asemenea are competența de a aviza sau prezenta, după caz, potrivit reglementărilor în vigoare, proiecte de acte normative; de a realiza încadrarea armatei cu personal militar și civil necesar îndeplinirii sarcinilor ce-i revin.

În ceea ce privește colaborarea cu ministerele apărării din celelalte state ale lumii întreține relații de cooperare asigurând prin atașații săi militari reprezentarea armatei române în raporturile cu armatele statelor cu care România are relații diplomatice; iar în ceea ce privește activitatea celorlalte ministere și altor organe de stat, precum și a unităților economice care au sarcini cu privire la apărarea țării acordă sprijin, controlând, în același timp, modul în care acestea își îndeplinesc sarcinile ce le revin în acest domeniu, conform legii

În calitatea sa de organ specializat al administrației publice centrale, Ministerul Apărării elaborează Strategia militară a României document care exprimă obiectivele și opțiunile fundamentale de politică militară ale statului român în perioada de valabilitate a Strategiei de securitate națională și în virtutea căruia exercită administrația militară prin departamentele și direcțiile sale centrale de specialitate alături de statele majore ale categoriilor de forțe. Strategia militară a României evaluează consecințele, în planul apărării, ale riscurilor și amenințărilor la adresa securității și stabilește:

• structura forțelor;

• misiunile, organizarea, dotarea, nivelul de instruire și de operativitate ale acestora;

• sprijinul logistic și nevoile de infrastructură necesare organismului militar în vederea realizării obiectivelor naționale de securitate;

• concepția de pregătire și angajare în acțiuni militare a armatei române;

• măsurile, în plan militar, necesare îndeplinirii angajamentelor de cooperare, parteneriat și alianță asumate de România pe plan internațional.

Structurile precizate în Strategia militară a României sunt cele care organizează executarea legilor, le execută și prestează serviciile publice prin care se satisface un interes general al cetățenilor – apărarea națională. Prin intermediul departamentelor și direcțiilor sale centrale de specialitate, Ministerul Apărării răspunde de înfăptuirea concepției fundamentale de apărare a țării în domeniul militar, în care scop:

• analizează nevoile de apărare a țării și propune autorităților competente stabilite prin Constituție și alte legi, măsurile privind organizarea și înzestrarea armatei, pregătirea populației și a teritoriului;

• asigură forțele armate necesare participării la apărarea colectivă în cadrul Alianței Nord-Atlantice;

• asigură pregătirea comandamentelor și instruirea efectivelor;

• organizează, în timp de pace, pregătirea de mobilizare a armatei și populației; face propuneri pentru declararea mobilizării generale sau parțiale și conduce desfășurarea acestora;

• îndrumă și controlează, prin Statul Major General și în colaborare cu alte autorități abilitate, măsurile de pregătire luate de celelalte ministere, agenții economici și instituțiile publice, în scopul realizării producției și a prestărilor de servicii pentru forțele armate și pregătirii teritoriului pentru apărare.

Acesta este investit, potrivit prevederilor legislației actuale și Strategiei de securitate națională a României, cu responsabilități privind garantarea suveranității, independenței și unității statului, integrității teritoriale a țării și democrației constituționale și realizarea de acțiuni ferme, în baza unor măsuri specifice, de schimbare a organismului militar în conformitate cu politica guvernamentală de integrare în NATO și în Uniunea Europeană. Această schimbare are, în special, următoarele obiective:

• restructurarea și modernizarea armatei;

• îmbunătățirea managementului efortului de integrare euroatlantică;

• perfecționarea managementului resurselor umane și profesionalizarea personalului armatei;

• perfecționarea planificării apărării;

• îmbunătățirea activității de înzestrare și achiziții;

• îndeplinirea obligațiilor asumate de România pe plan internațional privind participarea la acțiuni în sprijinul păcii;

• întărirea controlului parlamentar asupra organismului militar.

Concluzionând, putem afirma că Ministerul Apărării este ministerul care are o paletă largă de atribuții specializate privind apărarea națională, prevăzute în legile ce reglementează serviciul public al apărării și în virtutea căruia exercită administrația militară prin departamentele și direcțiile sale centrale de specialitate alături de statele majore ale categoriilor de forțe.

3.3.1.8.Structuri militare cu atribuții administrative pentru generarea și regenerarea forțelor/structurilor militare în situații de criză și la război

Exercitarea administrației publice în domeniul militar, precum și conducerea acțiunilor militare se realizează în cadrul juridic asigurat de prevederile constituționale și legislative care reglementează conducerea politico-militară și militară în România.

Structurile militare cu atribuții administrative pentru generarea și regenerarea forțelor/structurilor militare, potrivit art.5 din O.M-2, sunt:

a) Statul Major General;

b)statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei, Comandamentul Logistic și Comandamentul Transmisiunilor;

c) comandamentele teritoriale și structurile teritoriale din compunerea Forțelor Aeriene și Forțelor Navale.

3.3.1.8.1.Statul Major General

Conducerea administrativă a înfăptuirii serviciilor publice de către administrația militară se exercită la nivel strategic de Statul Major General, iar la nivel operativ și tactic de statele majore ale categoriilor de forțe, de comandamentele corpurilor de armată teritoriale și de comandamentele celorlalte mari unități și unități subordonate acestora.

În conformitate cu art.7 din O.M-2, pe timpul stării de război, Statul Major General are următoarele atribuții:

a) continuă activitățile specifice prevăzute la pace/criză;

b) gestionează resursele umane și materiale din rezervă, pentru regenerarea forțelor/structurilor militare care au înregistrat pierderi pe timpul acțiunilor militare și pentru generarea comandamentelor, marilor unități, unităților, formațiunilor și subunităților de completare, precum și a unor noi structuri militare;

c) dispune măsuri pentru recrutarea tinerilor și concentrarea rezerviștilor în vederea instruirii pentru generarea și regenerarea forțelor/structurilor militare;

d) continuă organizarea programului de asistență familială, pentru familiile militarilor care participă la acțiuni militare, potrivit legii;

În situația desfășurării nefavorabile a conflictului armat sau războiului, Statul Major General dispune generarea de noi structuri militare, pe baza metodologiei elaborată din timp de pace și aplicată în regim de urgență, la solicitarea Comandamentului Militar Strategic.

De asemenea, Statul Major General emite dispoziții pentru unitățile cu atribuții în domeniu, pe baza ,,Planului de generare și regenerare resurse umane și materiale a comandamentelor, marilor unități, unităților și formațiunilor”.

Conducerea, îndrumarea și controlul activității de evidență militară pe întreg teritoriul României se execută de Statul Major General, prin organele specializate în acest domeniu, centrele militare județene, municipale și de sector.

Obiectivele de pregătire a teritoriului destinate satisfacerii nevoilor operative ale forțelor sistemului național de apărare se stabilesc de Statul Major General, Ministerul de Interne și Serviciile de informații, fiecare în domeniul său de activitate, și se supun aprobării Consiliului Suprem de Apărare a Țării.Statul Major General este abilitat să efectueze controale la agenții economici, la instituțiile publice, la celelalte persoane juridice și fizice privind modul de ținere a evidenței, a stării tehnice și de întreținere a bunurilor supuse rechiziției, precum și exactitatea datelor comunicate de aceștia prin persoane autorizate, în baza delegației semnate de secretarul de stat și șef al Statului Major General.

3.3.1.8.2.Statele majore ale categoriilor de forțe

Statele majore ale categoriilor de forțe sunt organe centrale ale administrației militare, calitate care decurge din prevederile art. 116 (2) al Constituției României „Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență“ și din Ordonanța de urgență nr. 14/26.01.2001 care la cap.11, art. 5 stipulează că „Ministerul Apărării Naționale are în subordine statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei…“.

Dintre cele trei state majore ale categoriilor de forțe ale armatei: Statul Major al Forțelor Terestre, Statul Major al Forțelor Aeriene și Statul Major al Forțelor Navale, poate cel mai important de studiat este cazul Statului Major al Forțelor Terestre care reprezintă categoria de forțe cu ponderea numerică și calitativă cea mai mare în cadrul armatei.

Statul Major al Forțelor Terestre își manifestă competența și atribuțiile prin acțiuni cu caracter dispozitiv sau prestator, pe întreg teritoriul național, prin structurile subordonate deconcentrate în teritoriu și gestionează întreaga problematică a domeniului militar în mediul terestru, ca domeniu distinct de manifestare. Subliniem însă că acest stat major, asemenea celor ale Forțelor Aeriene și Forțelor Navale, emite și săvârșește acte și fapte administrative, atât în timp de pace, cât și în situații de criză și la război, în domeniile:

• generarea, operaționalizarea și regenerarea forțelor;

• pregătirea pentru luptă sau pentru acțiuni militare altele decât războiul a tuturor structurilor militare subordonate;

• gestionarea resursei umane, materiale și financiare la dispoziție;

• pregătirea populației și teritoriului pentru apărare;

• asigură elementele de suport pentru desfășurarea luptei armate și a acțiunilor militare altele decât războiul.

Pe timp de pace, în situații de criză și chiar la război Statul Major al Forțelor Terestre poate conduce acțiuni militare altele decât războiul sau, în situații excepționale, unele acțiuni de luptă de mică amploare. În aceste cazuri, Statul Major al Forțelor Terestre emite și săvârșește acte și fapte de comandament.

Din perspectiva locului și rolului pe care le-am descris până în acest moment se poate trage cu ușurință concluzia că Statul Major al Forțelor Terestre nu este angajat și nu se implică în mod direct în conducerea acțiunilor militare întrunite. Conducerea operațiilor și luptelor revine exclusiv Statului Major General, marilor unități și unităților din zona acțiunilor militare.

Indirect, Statul Major al Forțelor Terestre este însă implicat profund în desfășurarea cu succes a acțiunilor militare pentru că pe timp de pace este în competența sa să genereze forța, înțelegând prin aceasta întreaga activitate complexă de pregătire pentru luptă a tuturor structurilor din subordine, iar pe timp de război să continue generarea de forțe și să asigure toate elementele de suport al operațiilor.

Statele majore ale categoriilor de forțe sunt implicate indirect, dar esențial, pe scale diferite,și în desfășurarea operațiilor întrunite. Această implicare se manifestă încă din timp de pace, când încă nu s-a planificat o operație întrunită de către cei care o vor conduce, continuă și chiar se dezvoltă în situații de criză și pe timp de război când operațiile întrunite se desfășoară sub comanda Statului Major General și a comandamentelor de mari unități și unități angajate în zona de operații.

După cum se observă, pentru suportul operațiilor întrunite, statelor majore ale categoriilor de forțe le revin atribuții și au competențe în generarea forței, proiectarea acesteia în/către zona de operații, regenerarea forței și suportul logistic general care se manifestă în afara zonei de operații, dar în sprijinul acestora.

Pentru a răspunde acestor cerințe majore, statele majore ale categoriilor de forțe sunt obligate să desfășoare permanent managementul tuturor proceselor proprii operaționalizării și pregătirii pentru luptă a comandamentelor și trupelor, gestionarea resurselor de toate tipurile; mobilizarea și/sau completarea structurilor subordonate; suportul logistic general și pregătirea logisticii organice a marilor unități și unităților care vor participa la operații (lupte) sau acțiuni militare altele decât războiul.

Apreciem că aceste state majore nu pot satisface aceste cerințe decât prin promovarea unui management modern care înseamnă: mobilitate, flexibilitate, deschidere, dinamism în toate fazele și etapele deciziilor și acțiunilor specifice.

Realizarea acestor deziderate ale managementului modern nu poate avea loc decât prin structurarea optimă și acțiunea oportună și eficientă a tuturor structurilor din componența categoriilor de forțe.

Conducerea proceselor ce se derulează în forțele terestre, aeriene și navale poate atinge aceste cote de modernitate numai prin aplicarea unor modele organizaționale moderne, pe care majoritatea statelor europene le-au adoptat deja sau le implementează în acest moment.

Aceasta presupune existența la nivel central a următoarelor subsisteme: planificare, programare, monitorizare programe și resurse (stat major principal); conducere acțiuni militare (comandament operațional); instrucție, educație, antrenare, doctrine (comandament TRADOC); sprijin logistic (comandament logistic).

Apreciem că structurate în acest mod, statele majore ale categoriilor de forțe, pe lângă faptul că vor dezvolta modelele organizaționale moderne pot să și promoveze un veritabil management al performanței care înseamnă: eficacitate, eficiență, programare și urmărire bugetară.

Concluzionând, am putea defini autoritățile militare ca fiind autorități publice investite de lege cu exercițiul puterii publice, care au atribuții de comandă și de aplicare a legislației militare în zona lor de responsabilitate în timp de pace, de criză și de război, exercitându-se sub controlul civil al autorităților publice constituționale, de către organe militare cu caracter unipersonal sau colectiv în conformitate cu principiile și normele dreptului public.

3.4. Competența armatei

Competența armatei reprezintă ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție și lege acestei persoane morale de drept administrative prin care i se conferă drepturi și îndatoriri în desfășurarea în nume propriu și în realizarea puterii publice a activității executive de apărare națională1.În schimb, capacitatea administrativă a armatei constă în aptitudinea acesteia de a fi subiect din raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competenței ei2, ceea ce înseamnă că doar armata în ansamblul ei dispune de capacitate administrativă deplină deoarece numai ea are personalitate morală de drept public3; Statul Major General, marile unități militare ca și organele militare terotoriale, deși au atribuții specifice care le conferă calitatea de autorități administrative militare cu o anumită competență proprie, capacitatea lor este imperfectă, atipică, deoarece funcționează în cadrul armatei, ca organ al administrației publice și nu în afara ei.În consecință, elementele structurale ale armatei sunt, din perspectiva personalității juridice, organe interne ale MA și nu pot dobândi semnificația de element al structurii administrative externe, nefiind prin ele însele persoane morale de drept public (sau stabilimente publice în denumirea tradițională).De aceea, în litigiile de contecios civil sau administrativ, o direcție prin SMG sau un comandament operațional sau teritorial nu pot figura ca pârâți, pentru că litigiul este cu MA4.Ca și competența oricărui alt organ al administrației publice și competența armatei este materială, teritorială și temporală.

Competența materială (rationae materie), desemnând sfera și atribuțiile armatei este o competență specială în domeniul apărării naționale și se materializează în misiunile pe care le îndeplinesc autoritățile militare5.Competența rationae loci a armatei indică limitele teritoriale ale executării misiunilor conferite de lege autorităților militare și se poate extinde și în afara teritoriului național în cazul conflictelor armate; în timp de pace, organele centrale ale armatei au o competență teritorială generală, adică extinsă pe întreg teritoriul național în timp ce comandamentele teritoriale și operaționale ca și unitățile militare își exercită misiunile la nivel local1.În ceea ce privește competența ratione temporis, ca limite de timp în care armata își poate exercita atribuțiile legale, autoritățile militare au de regulă, o competență nelimitată, structurile militare fiind înființate și organizate pe timp nedeterminat.

Competența și capacitatea armatei nu pot fi înțelese fără precizarea misiunilor acestui organ al administrației publice.Misiunile armatei2 sunt determinate atât de dreptul internațional cât și de dreptul public al fiecăruia stat deoarece armata este un instrument al politicii naționale statele în raport cu alte state3.Schimbările permanente în ordinea juridică internă și internațională au provocat de-a lungul timpului modificări în misiunile armatei ca serviciu public al statelor; cel mai recent exemplu în acest sens îl reprezintă atacurile teroriste îndreptate la 11 septembrie împotriva SUA, care fiind considerate acte de agresiune armată vor implica asumarea de către forțele armate a misiunilor de prevenire, contracarare și sancționare a terorismului internațional, cu un impact încă greu de apreciat asupra misiunilor oricăror forțe armate din lume.Problematica misiunilor forțelor armate interesează întreaga comunitate internațională astfel încât Societatea Internațională de Drept Militar și Dreptul Războiului a analizat-o în mai multe rânduri4.Potrivit rapoartelor prezentate congreselor Societății, principiile și normele dreptului internațional admit următoarele misiuni ale armatelor naționale:

1) apărarea independenței, suveranității și integrității teritoriale a statelor

2) executarea de represalii în autoapărare;

3) participarea la acțiuni militare în cadrul unor alianțe militare care are ca scop apărarea colectivă;

4) protejarea drepturilor statelor pe mare, în spațiul aerian și cel cosmic;

5) participarea la operațiuni de menținere a păcii sub mandatul ONU sau al altor organizații internaționale.Examinând Constituțiile mai multor state, Societatea Internațională de Drept Militar și Dreptul Războiului a concluzionat că nici un stat n-a prevăzut în legislația sa pentru forțele armate îndatoriri incompatibile cu dreptul internațional.

În dreptul public român constatăm lipsa unor prevederi exprese asupra misiunilor armatei în Constituțiile de la 1866, 1923 și 1938, probabil fiindcă misiunea esențială de apărare a țării era rațiunea de a fi a armatei.În Constituțiile socialiste din 1948, 1952 și 1965 existau prevederi generale referitoare la apărarea hotarelor țării, a suveranității și independenței poporului român.Constituția actuală dispune în art.17 alineatul întâi că “armata este subordonată exclusiv voinței poporului pentru garantarea suveranității, a independenței și a unității statului, a integrității teritoriale a țării și a democrației constituționale”.

Alte misiuni ale armatei rezultă implicit din unele prevederi ale Legii nr.415/20021 a CSAT (care în art.2 vorbește despre paza și apărarea unor obiective importante, menținerea și restabilirea ordinii de drept, limitarea și înlăturarea efectelor și înlăturarea efectelor calamităților sau catastrofelor) sau ale Legii nr.45/19942 (participarea la misiuni internaționale de menținere a păcii sau în scopuri umanitare este prevăzută în art.5 al legii) ca și ale Ordonanței de urgență a Guvernului privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență3.Mai detaliată în ceea ce privește misiunile armatei sunt documentele programatice ale apărării naționale (Strategia militară a României) ca și doctrinele și regulamentele militare generale.Examinarea critică a prevederilor acestor instrumente demonstrează că ele au preluat experiența statelor democratice în domeniul apărării, pe care au adaptat-o realităților momentului din România; ceea ce demonstrează voința factorilor de decizie ai apărării naționale de a crea o armată modernă și capabilă să-și îndeplinească sarcinile în cadrul sistemului autorităților administrației publice.Pe de altă parte, opinăm că forța juridică a reglementărilor în privința misiunilor armatei ar putea crește prin preluarea ideilor din documentele programatice și din regulamente în opera de perfecționare a cadrului legislativ al apărării naționale astfel încât autoritățile militare să simtă că misiunile lor reprezintă cu adevărat voința populară.

Capabilitățile armatei trebuie să corespundă cerințelor legate de îndeplinirea întregii game de misiuni strategice, de la cele organizate pe timp de pace până la cele din timp de război. Pentru a face față provocărilor la adresa securității naționale în deceniul următor, armata României trebuie să întrebuințeze atât forțele active existente la pace, cât și pe cele care vor fi completate sau mobilizate. Armata include, din punct de vedere funcțional, forțele operaționale, forțele teritoriale și de rezervă.Forțele operaționale sunt alcătuite din mari unități și unități mecanizate, de tancuri, artilerie, vânători de munte, aeromobile, aviație, apărare antiaeriană și de marină, cu efective complete, instruite și dotate adecvat. În situatii de criză și de război, ele trebuie să fie în măsură să treacă în subordinea comandamentelor operaționale, în vederea constituirii grupării de forțe necesare pentru ducerea acțiunilor militare atât pe teritoriul național, cât și în afara acestuia, în cadrul forțelor multinaționale.Forțele teritoriale și de rezervă vor fi alcătuite din mari unități și unități aparținând tuturor categoriilor de forțe armate. Acestea sunt destinate pentru executarea apărării teritoriale, pregătirea și executarea mobilizării, precum și pentru sprijinul autorităților locale în cazul unor urgențe civile.În situații de criză, ele pot participa cu structurile active în subordinea Comandamentului Operațional Întrunit, în vederea îndeplinirii misiunilor stabilite.

În timp de război, după completare/mobilizare și după o pregătire intensivă pentru luptă, forțele teritoriale pot acționa, în funcție de situație, fie în subordinea Comandamentului Operațional Întrunit, fie în subordinea comandamentelor teritoriale.

Din punct de vedere acțional, armata cuprinde: forțele de supraveghere și de avertizare timpurie, forțele de acțiune în situații de criză, forțele principale și forțele de rezervă. Categoria operațională în care este inclusă fiecare structură determină prioritățile unității respective în orientarea resurselor, a personalului, tehnicii și a instruirii. Este imperioasă realizarea unui echilibru în cadrul armatei, între unitățile prioritare cu o capacitate de luptă ridicată și forțele care au un nivel de instruire mai redus și variabil, reprezentând majoritatea forțelor necesare la război. Forțele de supraveghere și avertizare timpurie includ structuri specializate, subordonate nemijlocit atât Statului Major General și altor structuri centrale ale Ministerului Apărării, cât și categoriilor de forțe armate. Au în compunere unități și subunități de cercetare și de război electronic, structuri de informații, cele destinate realizării sistemelor C4I, precum și unități luptătoare mai compacte, modulare și mobile. Ele sunt destinate descoperirii indiciilor unor posibile conflicte militare și crize, gestionării evoluției factorilor de amplificare a pericolelor la adresa securității naționale, precum și pentru prevenirea surprinderii. Aceste forțe funcționează, în general, în serviciu de luptă permanent. Forțele de acțiune în situații de criză sunt destinate participării la gestionarea crizelor, precum și executării primei riposte în caz de conflict armat. Ele participă la eforturile de realizare a obiectivelor strategiei militare în timp de pace și constituie elementul principal al descurajării. Aceste forțe sunt dislocate astfel încât să asigure operaționalizarea principalelor direcții și raioane din cadrul zonelor de operațiuni. Forțele de acțiune în situații de criză cuprind: forțe de angajare zonală imediată; forțe de reacție rapidă; comandamente, mari unități și unități nominalizate în Programul individual de parteneriat Romanian NATO.

Forțele de reacție rapidă vor include mari unități și unități ale tuturor categoriilor de forte ale armatei, capabile să acționeze atât independent, cât și întrunit. Prin deciziile autoritătii naționale de comandă, o parte din forțele de reacție rapidă vor putea fi întrebuințate în cadrul structurilor multinaționale pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor, precum și în alte misiuni internaționale, sub egida ONU și OSCE. Forțele participante vor avea mărimea, capacitatea acțională și de desfășurare, precum și sprijinul logistic adecvat. Forțele principale sunt alcătuite din marile unități și unitățile existente la pace, încadrate, în majoritate, cu efective reduse. Resursele umane provin din rândul cadrelor militare în activitate și în rezervă, soldaților și gradaților voluntari, personalul civil contractual/funcționarilor publici și din cetățenii români care au obligații militare potrivit legii.Aceste forțe devin operaționale pentru război numai după completarea lor cu resurse umane și materiale și după o perioadă adecvată de pregătire intensivă pentru luptă.În unele situații de criză, dacă escaladarea amenințării are loc în timp foarte scurt, elementele activate din compunerea lor pot fi incluse în grupările de forțe destinate gestionării crizei.

Forțele de rezervă reprezintă marile unități și unitățile care se înființează la mobilizare. Ele sunt constituite din comandamente, Centre de Instrucție și alte formațiuni militare prevăzute cu structuri și nuclee strict necesare pentru funcționare în timp de pace. Centrele înființează, la mobilizare, mari unități și unități luptătoare, de sprijin de luptă și logistic. Forțele principale și forțele de rezervă realizează capacitatea de luptă după completarea/înființarea lor și executarea unui număr de zile de pregătire intensivă.

Din punct de vedere structural, armata Romaniei se compune din: Forțele Terestre, Forțele Aeriene și Forțele Navale. Pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter deosebit, atât la nivel central cât și în cadrul categoriilor de forțe ale armatei, se constituie și funcționează Forțele Speciale. Aceste forțe sunt cele care inițiază, amplifică și gestionează operațiile speciale în spațiul controlat de agresor. Forțele Terestre reprezintă componenta de bază a armatei și sunt destinate să execute toată gama acțiunilor militare, cu caracter terestru și aeromobil, în orice zonă și pe orice direcție, independent sau întrunit cu celelalte categorii de forțe ale armatei, să desfășoare operații și lupte de apărare și ofensive pentru capturarea ori nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul național, atât în compunerea structurilor militare naționale, cât și a celor multinaționale. Structurile operaționale vor cuprinde 8 brigăzi luptătoare, 4 de sprijin de luptă și 2 de logistică. O parte din unitățile ce compun structura operațională trebuie să fie în măsură să acționeze și în afara teritoriului național, în cadrul grupărilor multinaționale de forțe.

Structurile de mobilizare și de rezervă vor cuprinde 10 brigăzi luptătoare, 5 de sprijin de luptă și 2 de logistică. Forțele Aeriene sunt destinate să apere suveranitatea statului în spațiul aerian național, independent sau împreună cu celelalte categorii de forțe armate, precum și în compunerea grupărilor de forțe multinaționale, în scopul câștigării și menținerii controlului asupra spațiului aerian și sprijinirii din aer a forțelor terestre sau maritime angajate în acțiuni militare.

Ele vor fi, preponderent, în categoria forțelor de supraveghere sau de reacție. Forțele active vor avea în compunere un comandament operațional, 2 comandamente de divizie aeriană, 4 baze aeriene și 2 brigăzi de apărare antiaeriană. Forțele de rezervă vor cuprinde 2 baze aeriene și 2-3 aerodromuri. Forțele Navale sunt destinate să execute acțiuni militare independent, împreună cu celelalte categorii de forțe ale armatei, în compunerea unor grupări multinaționale, în spațiul de interes maritim, fluvial și terestru pentru: apărarea comunicațiilor maritime și fluviale proprii; asigurarea ieșirii României la mare; exercitarea drepturilor legitime ale statului în zona economică exclusivă; lovirea comunicațiilor navale ale inamicului; interzicerea debarcării desantului maritim; apărarea Dobrogei; îndeplinirea misiunilor de sprijin al păcii și umanitare. Structurile vor fi incluse, îndeosebi, în categoria forțelor de supraveghere sau de reacție rapidă și vor avea în compunere un comandament operațional, Flota Maritimă, Flotila Fluvială și alte forțe. Flota Maritimă asigură protecția și apărarea litoralului maritim, a apelor teritoriale, precum și protecția bunurilor și intereselor statului român din cadrul spațiului maritim cu regim de zonă economică exclusivă (similar). Forțele operaționale din cadrul Flotei Maritime trebuie să fie în măsură să asigure o prezență activă în apele internaționale ale Mării Negre pentru protecția, în mod independent sau în cooperare cu forțe aliate/partenere, a intereselor statului român sau a regulilor de drept internațional.

Unitățile navale din compunerea Flotei Maritime trebuie să fie capabile să ia parte la operațiuni comune în sprijinul păcii, în cadrul unor grupări multinaționale în spațiul de interes strategic al României, precum și să furnizeze o prezență limitată în cadrul altor zone în conformitate cu obligațiile asumate prin Parteneriatul pentru Pace (integrarea în Alianța Nord-Atlantică). Flotila Fluvială asigură paza și apărarea Deltei Dunării, a Dunării maritime și interioare, precum și protecția intereselor statului român în apele de frontieră.

Aderarea României la NATO și creșterea numărului misiunilor internaționale la care participă forțele sale armate au impus reanalizarea dispozițiilor legislației incidente în materie.

Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a României, actul normativ principal care reglementează participarea forțelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, devenise anacronică (cel puțin sub aspectul menționat) în raport cu calitatea de stat membru NATO și cu intensificarea rolului României în menținerea securității internaționale.

Ca urmare, a fost adoptată Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara statului roman, care are ca principal scop eficientizarea actului de decizie, în sensul creșterii operativității trimiterii forțelor armate în misiuni internaționale.

În îndeplinirea acestui obiectiv, actul normativ instituie un sistem decizional bazat pe 3 principii fundamentale:

1. stabilirea prin lege a condițiilor în care forțele armate pot participa la misiuni în afara teritoriului național;

2. planificarea resurselor financiare necesare pregătirii trupelor pentru îndeplinirea misiunilor;

3. sporirea rolului Președintelui României în luarea deciziei de trimitere a forțelor în afara teritoriului național, concomitent cu intensificarea controlului parlamentar.

Misiunile armatei sunt determinate atât de dreptul internațional cât și de dreptul public al fiecărui stat deoarece armata este un instrument al politicii statale în raport cu alte state1.Schimbările permanente în ordinea juridică internă și internațională au provocat de-a lungul timpului modificări în misiunile armatei ca serviciu public al statelor; un exemplu în acest sens îl reprezintă atacurile teroriste îndreptate la 11 septembrie împotriva SUA, care fiind considerate acte de agresiune armată, vor implica asumarea de către forțele armate a misiunilor de prevenire, contracarare și sancționare a terorismului internațional, cu un impact încă greu de apreciat asupra misiunilor oricăror forțe armate din lume.

3.5. Măsuri ce se iau pe durata stării de război și sancțiunile aplicabile.

Pe timpul stării de mobilizare și al stării de război se iau mai multe măsuri privind activitățile ce se desfășoară în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar, planificate din timp de pace dar și dispunerea altor măsuri derogatorii de la regimul juridic obișnuit, cum ar fi cele ce se aplică în regim de urgență.În această categorie se înscriu cele privind anunțarea declarării stării de mobilizare și război, care se realizează prin aducerea imediată la cunoștință a forțelor de apărare, a autorităților administrației publice, a operatorilor economici și a populației.Hotărârea autorităților constituționale pentru declararea stării de mobilizare parțială sau totală și a stării de război trebuie adusă la cunoștință imediat, deoarece acestea nu necesită amânare, ci luarea de măsuri urgente.

Decretul privind declararea stării de mobilizare și război, împreună cu măsurile urgente de aplicare, care intră imediat în vigoare, se transmit prin mijloacele de comunicare în masă, pentru informarea rapidă a publicului privind mobilizarea și luarea de măsuri urgente.

Pe durata stării de război se pot lua următoarele măsuri:

Aplicarea măsurilor prevăzute în planurile elaborate și aprobate anterior ;

Închiderea frontierei de stat în întregime sau numai în zona în care a fost instituită starea de război, intensificarea controlului la punctele de trecere a frontierei care rămân deschise precum și a pazei și supravegherii frontierei pe toată lungimea sa;

Amplificarea activităților de producție a societăților comerciale și a agenților economici care, prin natura domeniului de activitate, au atribuții în realizarea produselor cu destinație militară sau execută reparații la unele categorii de tehnică militară;

Organizarea și asigurarea cu prioritate a transporturilor pentru nevoile forțelor destinate apărării;

Luarea măsurilor pregătitoare specifice de către autoritățile publice care au atribuții la mobilizare și război, intensificarea măsurilor organizatorice și de pregătire pentru protecția civilă;

Interzicerea circulației rutiere, feroviare, maritime, fluviale sau aeriene pe diferite rute.

În scopul rezolvării problemelor materiale de orice natură, asigurării nevoilor de mână de lucru și de cărtiruire ori de cazare necesare forțelor destinate restabilirii ordinii sau adăpostirii refugiaților, organele autorității publice împuternicite prin lege pot obliga:

Agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la predarea temporară a unor bunuri mobile și imobile în interesul rezolvării situației impuse de starea excepțională;

Cetățenii apți de muncă (16-60 de ani bărbații și 16-55 de ani femeile) să presteze servicii de interes public, constând în efectuarea unor lucrări sau desfășurarea unor activități în același interes.

Pe timpul stării de mobilizare parțială sau totală și al stării de război, se pot dispune, cu respectarea prevederilor art. 53 din Constituția României, republicată, măsuri pentru restrângerea unor drepturi sau libertăți fundamentale. Actele normative care reglementează starea excepțională au fost emise în cele mai variate circumstanțe, determinate de apariția unor amenințări la adresa diverselor valori fundamentale ocrotite de lege.Ca urmare, nu putem spune că există o „rețetă unică” privind principalele prevederi, deși esența acestora este comună.Una din constante o reprezintă restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale.Așa cum sublinia Dana Apostol Tofan, starea excepțională „va produce o modificare a raporturilor între individ și stat, fie în sensul unei creșteri a puterii statului, ce va atrage o diminuare a libertăților publice și individuale, fie în sensul unei exacerbări a acestora din urmă, în detrimentul puterii publice, ce poate duce la anarhie”.Desigur, trebuie să remarcăm că, de regulă, în aceste perioade crește autoritatea statală, restrângându-se exercițiul unor drepturi și libertăți.Restrângerea diferă de la situație la alta, în funcție de mai mulți factori, ca de exemplu: motivul instituirii stării excepționale, zona în care urmează să se acționeze, autoritățile care vor aplica prevederile legii etc.

Drepturile al căror exercițiu a fost restrâns frecvent în starea de asediu instituită în România au fost: libertatea individuală (prin percheziționări, reâțineri, arestări), libera circulație (prin interdicția de circulație, interdicția de a se afla într-o localitate), inviolabilitatea domiciliului (prin percheziții), secretul corespondenței, libertatea de exprimare ( măsuri de cenzură, suprimarea unor libertăți), dreptul la informație, libertatea întrunirilor.

În funcție de starea excepțională care se instituie, în funcție de motivele care au impus instituirea ei, de gradul de pericol pe care-l prezintă, trebuie să se aplice și măsura referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți.Desigur, legea poate să prevadă un set de asemenea situații, însă ele trebuie aplicate selectiv, numai în cazuri strict necesare, care sunt în strânsă legătură cu situația care a determinat insituirea respectivei stări.

Pe timpul stării de război folosirea armamentului din dotare și a muniției aferente se va face prin derogare de la legislația în materie, în vigoare pe timp de normalitate. Singura somație înaintea folosirii armamentului din dotare, în cazul tulburărilor grave, se va executa cu aprobarea procurorului care constată că activitatea ce urmează a fi reprimată este ilegală și nu există alte mijloace de împiedicare sau constrângere.

Încălcarea prevederilor ordonanțelor militare emise pe timpul stării de război1 atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz. Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se face de către persoane împuternicite de Ministrul Apărării. Cercetarea și judecarea infracțiunilor contra siguranței statului și a infracțiunilor contra păcii și omenirii, săvârșite pe durata stării de asediu, intră în competența parchetelor și instanțelor civile sau militare, conform Codului de procedură penală. De exemplu, în aceste circumstanțe, fapta personalului militar în activitate sau mobilizat, care manifestă atitudine de defetism, incită la subordonare sau nu execută ordinele primite, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 15 la 20 de ani sau pe viață.

Alte măsuri ce trebuie luate sunt acelea care privesc asistența familială a militarilor pe timpul stării de mobilizare și război.Acestea se organizează și desfășoară pe baza „Planului de asistență familială” elaborat, din timp de pace, de către șefii/comandanții structurilor militare în colaborare cu reprezentanții primăriilor municipale, de sector, orășenești și comunale. Planul de asistență familială cuprinde activități pentru sprijinirea familiilor personalului mobilizat, privind asistența medicală, socială, juridică, economico-financiară, religioasă și reconversie profesională.

Comandantul suprem al forțelor armate și membrii C.S.A.T. răspund pentru ordinele date și pentru efectele executării acestora, iar în termen de 60 de zile de la încetarea stării de război, C.S.A.T. trebuie să prezinte Parlamentului un raport asupra evenimentelor care au determinat instituirea măsurii excepționale, asupra acțiunilor întreprinse și a măsurilor necesare prevenirii unor astfel de situații.

Executarea tuturor măsurile ce se impun a fi luate pe timpul stării de război, depinde de modul în care sunt reglementate pe timp de pace pentru a putea fi aplicate într-un regim de urgență, în situația excepțională.Așadar este absolut necesară reglementarea exactă și clară a tuturor măsurilor din domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic și militar în cadrul unei legi privind regimul juridic al stării de război.

3.6.1.Efectele juridice ale instituirii stării de război

A.Efectele juridice ale instituirii stării de război asupra relațiilor dintre părțile la un conflict armat

În esență, în momentul instituirii stării de război se procedează la ruperea sau suspendarea legăturilor convenționale încheiate în mod expres între părțile devenite beligerante pentru starea de pace.Este vorba de legături care privesc relațile diplomatice și consulare; tratatele; persoanele și bunurile.

Substituirea stării de pace cu starea de război are ca primă consecință ruperea relațiilor diplomatice.Ruperea relațiilor diplomatice nu este impusă de o normă de drept pozitiv, însă este o consecință a stării de război când funcțiile misiunilor diplomatice sunt lipsite de obiect.În doctrină s-a apreciat că menținerea relațiilor diplomatice pe timpul conflictului armat ar fi de natură să faciliteze reinstaurarea păcii1.(Pe timpul conflictului dintre Iran și Irak, declanșat prin agresiunea irakiană din 22 septembrie 1980, relațiile dintre cele două state n-au fost întrerupte).Ruperea relațiilor diplomatice antrenează retragerea simultană a agenților diplomatici și consulari, fapt care ce trebuie să se desfășoare în condiții pline de curtoazie.„Statul acreditar –dispune art.44 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice- trebuie , chiar în caz de conflict armat, să acorde înlesniri pentru a permite persoanelor care beneficiază de privilegii și imunități, altele decât cetățenii statului acreditar, ca și membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naționalitatea lor, să părăsească teritoriul în termenenle cele mai potrivite.El trebuie îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziție mijloacele de transport necesare pentru ei înșiși și pentru bunurile lor”. Cu unele excepții, principiul retragerii simultane a agenților diplomatici a fost respectat atât în timpul primului război mondial2, cât și în cel de-al doilea3.

La începerea ostilităților, părțile beligerante retrag, de regulă, exequaturul consulilor inamici.Acest fapt s-a petrecut în practică fie concomitent cu declarația de război fie posterior acesteia.

Starea de beligeranță produce, odată cu ruperea relațiilor diplomatice și consulare, efecte și asupra tratatelor internaționale, acestea constând, în raport cu conținutul și natura tratatului, în: anularea, suspendarea aplicării și menținerea în vigoare.Astfel, tratatele bilaterale încheiate între beligeranți își încetează automat aplicarea, în special cele cu caracter politic care au ca obiect raporturile specifice stării de pace, precum și tratatele de prietenie, alianță, garanție și altele.La fel și cu cele cu caracter economic, cum ar fi acordurile comerciale, de navigație sau de interes privat, care sunt suspendate până la încetarea ostilităților, urmând a fi repuse în vigoare, iar convențiile poștale, telefonice au aplicabilitate atât în vreme de pace cât și în timp de război.În sfârșit, convențiile de la Haga și de la Geneva de drept umanitar intră în vigoare la începutul ostilităților.

În ce privește tratatele multilaterale la care sunt părți atât state aflate în conflict, cât și alte state, pentru primele ele pot fi suspendate.O asemenea posibilitate a fost prevăzută în articolul 58 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor care, dispune :”1.Două sau mai multe părți la un tratat multilateral pot încheia un acord având drept obiect să suspende , temporar și numai între ele, aplicarea dispozițiilor tratatului:

a) dacă posibilitatea unei astfel de suspendări este prevăzută de tratat; sau

b) dacă suspendarea în chestiune nu este interzisă de tratat, cu condiția ca :

i) să nu aducă atingere nici folosinței celorlalte părți a drepturilor pe care le dețin prin tratat, nici executării obligațiunilor lor; și

ii) să nu fie incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului.”

Exprimând o tendință care se manifestă în prezent în acest domeniu, în deplină concordanță cu transformările în curs, Institutul de Drept Internațional Umanitar aprecia că „declanșarea unui conflict armat nu antrenează ipso facto, încetarea tratatelor în vigoare între părțile la un conflict armat, nici suspendarea exercitării lor”1. Institutul are în vedere umătoarele tratate: cele care prevăd în mod expres aplicarea lor în timpul unui conflict armat sau care, din cauza naturii sau scopului, trebuie să fie considerate ca aplicabile; tratatele bilaterale în vigoare între una din părțile la un conflict armat și statele terțe.De asemenea, declanșarea unui conflict armat între anumite părți la un tratat multilateral nu antrenează ipso facto anularea acestui tratat, nici suspendarea sau încetarea lui între celelalte părți contractante sau între acestea și statele părți la conflictul armat.Existența unui conflict armat nu are, de asemenea nici un efect asupra tratatelor constitutive ale organizațiilor internaționale, nici când în asemenea conflicte sunt implicate și unele state membre.

În sensul Cartei Națiunilor Unite și a Rezoluției 3314/XXIX a Adunării Generale a ONU, un stat care comite un act de agresiune nu este autorizat să pună capăt unui tratat și nici să-i suspende exercitarea dacă o astfel de măsură ar fi de natură să-l avantajeze.

În două situații, după opinia Institutului, un stat ar avea dreptul de a înceta aplicarea unui tratat internațional:

1.când își exercită dreptul de autoapărare individuală sau colectivă în conformitate cu articolul 51 din Carta ONU2 (în această situație el poate să suspende în totalitate sau parțial un tratat incompatibil cu exercitarea dreptului său la autoapărare) și

2.când se conformează unei rezoluții a Consiliului de Securitate, adoptată în baza Capitolului VII din Carta ONU (poate denunța sau suspenda un tratat incompatibil cu prevederile rezoluției respective).

Încetarea efectelor unui tratat în situațiile menționate nu operează decât pe timpul conflictului armat, după aceea el urmând să fie repus în vigoare.

Starea de beligeranță produce efecte și asupra proprietății statului inamic.Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se degajă o normă cutumiară referitoare la imunitatea bunurilor proprietate de stat și privată în timp de război, cutumă care în 1889 și-a găsit cosacrarea în Regulamentul anexă la cea de-a II-a Convenție de Haga privind legile și obiceiurile războiului terestru, reiterată în Convenția omonimă ( a-IV-a ) din 1907.Imunitatea acordată de Convenție bunurilor proprietate de stat, era mult mai restrânsă decât cea prevăzută pentru proprietatea privată.Astfel, prin art.23, litera g) din Regulamentul anexă se interzicea unui beligerant „de a distruge sau sechestra proprietățile inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de necesitățile războiului”, iar articolul 53 dispunea: „Armata care ocupă un teritoriu nu va putea sechestra decât numeralul, fondurile și valorile exigibile aparținând statului, depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile și aprovizionările și, în genere, orice proprietate mobiliară a statului care, prin natura ei, servește operațiilor de război”.Rezultă de aici că proprietatea de stat care nu poate servi scopurilor de război nu poate fi nici confiscată, nici distrusă.

În cursul celor două războaie mondiale, statele au adoptat măsuri legislative și administrative restrictive, care au mers de la sechestrul bunurilor de stat și a celor private ale cetățenilor inamici până la lichidarea proprietăților.O dată cu intrarea în război, România a instituit, prin decretul publicat în Monitorul Oficial din 15 august 1916, sechestrul asupra bunurilor aparținând cetățenilor statelor inamice aflate pe teritoriul țării noastre.Aceste măsuri de siguranță au fost motivate prin penetrația puternică a capitalurilor provenite din țările inamice în România.La sfârșitul fiecăruia dintre cele două războaie au fost create comisii mixte care s-au pronunțat asupra regimului acestor bunuri.

B.Efectele stării de război asupra resortisanților statelor adverse

Efectele instituirii stării de război asupra persoanelor sunt diferite, în raport de locul unde se găsesc și de statele ai căror etnici sunt: a) naționali pe propriul teritoriu; b) străini, resortisanți ai statelor aliate, prietene sau neutre; c) naționali ai unui stat inamic și d) naționali aflați pe teritoriul lor național ocupat de inamic.

a) Consecințele juridice ale stării de beligeranță asupra naționalilor aflați pe propriul teritoriu sunt stabilite de legislația locală instituită special pentru o atare situație, fiind împărțită în două categorii: membri ai forțelor armate, adică combatanți și persoane civile și populația civilă.

b) Pentru persoanele străine de naționalitatea statelor aliate, prietene sau neutre, statutul juridic este cel avut înainte de instituirea stării de război cu unele restricții impuse de regimul neutralității, pentru cele din ultima categorie.

c) În ce privește naționalii unui stat inamic, persoane fizice sau juridice, situația este mai complexă.Statutul lor juridic este guvernat de dreptul intern al statului de reședință, care, principial, trebuie să fie în concordanță cu „Clauza Martens” 2.

C. Raporturile dintre cetățenii statelor beligerante

Ca în orice problemă care privește războiul și unde nu s-a reușit să se convină asupra unei reglementări de lege data, și în materia raporturilor dintre cetățenii statelor părți la un conflict există puncte de vedere divergente și o practică variată.Pe poziții diametral opuse se află două sisteme juridice: Common Law, aplicat în Marea Britanie și statele din Commonwealth, și dreptul roman aflat în vigoare în statele continentale europene.Autorii, adepți ai primului sistem, afirmă existența unei norme cutumiare, conform căreia, instituirea stării de război presupune ipso facto interzicerea oricărui raport între resortisanții statelor beligerante, în special legăturile comerciale, cel puțin dacă acestea nu sunt autorizate printr-o licență specială.Adepții celuilalt sistem juridic, negând existența oricărei norme în domeniu, consideră că problema este de competența internă a fiecărui stat, care, prin norme edictate de el, poate decide cum consideră de cuviință.

Indiferent de rațiunile teoretice care au inspirat-o, practica statelor a fost constantă în ce privește interzicerea relațiilor dintre cetățenii statelor aflate în război.

„Una dintre cele mai importante consecințe ale declarației de război sau începutului ostilităților-aprecia Bonfils-este interzicerea tuturor relațiilor comerciale între cetățenii statelor beligerante.Această interdicție este de uzanță universală și imemorabilă la națiunile civilizate”1.

Deși au existat și unele excepții în trecut2, regula a fost universal aplicată și în timpul celor două războaie mondiale.

Practica internațională evidențiază și existența altor uzanțe privitoare la nulitatea absolută a oricărui contract încheiat de cetățenii statelor beligerante posterior instituirii stării de război și la suspendarea celor anterioare.În baza acestor uzanțe, confirmate de jurisprudență, contractele de arendă, contractele de cont curent au fost considerate suspendate la fel și plățile pentru contractele existente până la instituirea stării de beligeranță.

În concluzie, efectele juridice ale instituirii stării de război au în vedere mai multe aspecte, cum ar fi:

1.Între state, în general, rezultă o situație juridică nouă care le împart în: state beligerante, cele angajate direct în conflict; state neutre, care doresc să rămână în afara conflictului; state nebeligerante, care nu iau la conflict dar susțin una din părți3; state cobeligerante, care la începutul ostilităților se află într-o alianță sau coaliție iar la sfârșit trec în tabăra adversă4.

2.Între statele părți la un conflict armat: începerea și desfășurarea acțiunilor militare; ruperea relațiilor diplomatice și consulare; încetarea altor legături (economice, culturale); tratatele bilaterale își încetează în mod automat aplicarea; se suspendă tratatele multilaterale; intră automat în vigoare convențiile de drept internațional aplicabile în caz de conflict armat; autoritățile politice și militare ale statelor beligerante dispun de o serie de măsuri strategice și administrative; fiecare parte la conflict va desemna o putere protectoare pentru a asigura aplicarea dreptului internațional al conflictelor armate față de celelalte părți la conflict;

3.Între cetățenii statelor aflate în război: relațiile sunt guvernate de dreptul intern; statele au dreptul de a interzice cetățenilor dreptul de a întreține relații comerciale sau de altă natură cu cetățenii statului inamic; militarilor le sunt interzise orice fel de relații personale cu inamicul;

4.Pe plan intern, în fiecare stat beligerant intră în vigoare legile interne privitoare la: mobilizarea populației și economiei pentru război; dreptul penal și procesual penal aplicabil în caz de conflict armat; restricții privind ordinea publică;

3.6.2.Încetarea stării de război – Demobilizarea.

În legătură cu încetarea stării de război, în literatura de specialitate, sunt menționate trei moduri de încetare a războiului: debellatio (subjugarea), încetarea de fapt a ostilităților și/sau încheierea tratatului de pace.Admisibile sunt doar ultimele două, deoarece în privința lui debellatio nu mai există un drept la război și deci nici un „drept al învingătorului” și este interzis anexarea de teritorii ca urmare a folosirii forței armate1.

a) Sfârșitul războiului înseamnă încetarea ostilităților și a stării de război – restabilirea păcii.Aceste două operațiuni se realizează în mod succesiv (afară dacă beligeranții declară încetarea stării de război direct, iar încetarea ostilităților se produce concomitent) și păstrează un caracter convențional (tehnica tradițională); caracterul convențional se estompează, fără a dispare complet, în ipoteza capitulării necondiționate.

În cazul capitulării, potrivit Regulamentului de la Haga din 1907, trebuie să se îndeplinească toate condițiile capitulării și să fie respectată onoarea militară.

b) Suspendarea ostilităților între beligeranți poate avea loc pe baza următoarelor înțelegeri: cartelul (înțelegerea intervenită între comandanții militari ai unor unități militare în anumite sectoare ale frontului pentru o suspendare temporară a ostilităților; se face pentru ridicarea răniților, îngroparea morților ș.a.; nu se reglementează problemele de natură politică ale beligeranților), capitularea (este un act unilateral, prin care se pune capăt, cu sau fără condiții, ostilităților într-o anumită zonă; poate fi locală (o localitate, o fortăreață sau o unitate militară) sau generală (capitulare fără condiții)2; (a avut loc, cazul Germaniei hitleriste și a Japoniei – 1945) și armistițiul (înțelegerea dintre beligeranți cu privire la suspendarea sau încetarea ostilităților) 3.

În tehnica clasică, în afară de cazul încetării de fapt, ostilitățile iau sfârșit printr-un act juridic, cel mai adesea, printr-un armistițiu general, iar apoi printr-un tratat de pace.

Un prim act cu caracter convențional îl constituie armistițiul4- o suspendare provizorie convenită a ostilităților.Este vorba de o înțelegere care intervine între beligeranți, prin care se convine interzicerea temporară sau definitivă a ostilităților; poate fi vorba de un armistițiu general sau unul parțial.Armistițiul nu pune capăt războiului, el nu aduce pacea, ci numai o suspendare a ostilităților.

La origine, armistițiul era o convenție pur militară (ca mod de încheiere și ca obiect – suspendarea ostilităților); cu timpul instituția a evoluat și în prezent, comportă și clauze politice care anticipează asupra reglementării conflictului – Convenția de armistițiu încheiată de România cu fosta U.R.S.S.

Convențiile de armistițiu care au pus capăt ostilităților din 1918, 1940 (între Franța și Germania) și 1943 (între Națiunile Unite și Italia) cuprindeau numeroase clauze politice, garanții ale învingătorilor sub formă de ocupație, instituirea unor autorități ale învingătorilor pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor etc.

Fiind un act foarte important, prin armistițiu nu încetează numai ostilitățile, ci se anticipează și asupra tratatului de pace, dar el poate avea și un caracter executoriu; armistițiul se semnează de comandantul superior al forțelor armate, acționând cu acordul forțelor politice.

Armistițiul poate fi local (cu un caracter provizoriu, și militar, fără semnificație politică) sau general (cazul cel mai frecvent, când apare ca un preludiu al încetării războiului).Armistițiul este un act complex (militar, prin dispozițiile sale și politic, prin scopul său) și nu se confundă cu o suspendare, o încetare de câteva ore (pentru a permite evacuarea răniților și îngroparea morților) și cu o capitulare (înțelegere militară care pune capăt rezistenței unei trupe încercuite într-un loc fortificat).Din punct de vedere tehnic, armistițiul apare ca un acord încheiat în formă simplificată și intră în categoria convențiilor între beligeranți.

Armistițiul poate fi rezultatul negocierilor duse la inițiativa unui stat terț; este încheiat de comandanții militari ai părților beligerante; Regulamentul de Haga din 1907 reglementează cazul armistițiului în art.36-41.Efectul esențial al armistițiului constă în suspendarea ostilităților, fără a pune capăt stării de război.

c) În practica contemporană, este cunoscut sistemul armistițiului- capitulare, în care beligerantul impune statului învins, condițiile de pace.Capitularea necondiționată înseamnă că puterile victorioase au o deplină libertate de a înceta războiul, neavând nici un fel de obligație de ordin juridic față de statul învins și singurele obligații de care sunt ținute, sunt obligațiile de ordin moral.Din această cauză, nu se semnează acorduri de genul armistițiilor, statul învins trebuind să accepte toate condițiile care îi sunt impuse.

d) Încetarea stării de război se produce, în mod normal, printr-o convenție, tratatul de pace.Efectul principal și general al unui tratat de pace1 constă în restabilirea stării de pace între foștii beligeranți; toate drepturile și obligațiile existente în timp de pace sunt restabilite între beligeranți; încetarea stării de beligeranță are efect și față de alte state, pentru că obligațiile pe care le aveau statele neutre din cauza stării de război încetează și ele.În baza tratatului de pace, are loc retragerea trupelor străine, se pot face rectificări de frontieră și cedări de teritorii, se face repatrierea prizonierilor, se stabilesc reparațiile de război datorate etc.Încheierea de tratate de pace are loc în funcție de anvergura ostilităților petrecute (primul război mondial s-a terminat prin încheierea Tratatului de le Verssailes- sistemul Verssailes cu numeroase tratate încheiate și cu întemeierea Societății Națiunilor) și de poziția ocupată de beligeranți în cadrul ostilităților (beligeranții secundari nu participă întotdeauna la tratativele pentru pace).Tratatele de pace nu se încheie în cazul în care un stat dispare dintre beligeranți (dacă înfrângerea este totală și teritoriul ocupat este anexat starea de război încetează prin actul unilateral al statului învingător).

e) Cel de-al doilea război mondial a luat sfârșit în condiții care s-au îndepărtat de practica anterioară: armistițiul a căpătat forma unei capitulări necondiționate- predare militară, acceptând fără discuție toate condițiile impuse de învingător1.Capitularea fără condiții nu s-a realizat însă, într-o formă identică; în cazul Germaniei, au avut loc două capitulări (Reims, 7-8 mai 1945 și Berlin, 8-9 mai 1945), urmate de capitularea generală care a avut o formă unilaterală a Declarației de la Berlin (5 mai 1945), iar aliații au asigurat guvernarea, orice putere centrală germană dispărând odată cu luptele; originalitatea procedurii constă în faptul că acordurile de încetare a ostilităților au fost impuse în mod discreționar și în aceea că un nou guvern german, constituit de către aliați, a elaborat, din punct de vedere legislativ, condițiile politice.Nu s-a încheiat un tratat de pace cu Germania, iar starea de război a încetat în mod progresiv.În cazul Italiei, aceasta a participat cu o parte din trupele sale alături de Națiunile Unite, în condițiile de beligeranță, armistițiul fiind semnat (la 3 și 29 septembrie 1943), iar tratatul de pace a fost încheiat la Paris în 1947, ca urmare a capitulării fără condiții (mențiune făcută în preambul).Japonia a acceptat capitularea necondiționată, prin două acte: în baza Declarației de la Postdam (26 iulie 1945), împăratul și guvernul japonez au fost subordonați Comandamentului suprem aliat, iar tratatul de pace a fost semnat cu puterile occidentale în 1951.

f) În cazul României, procedura a fost întrucâtva diferită.România a încetat toate operațiunile militare împotriva U.R.S.S., s-a retras din războiul contra Națiunilor Unite și a rupt relațiile cu Germania și cu sateliții ei, iar după ce a încheiat, la 12 septembrie 1944, Armistițiul cu guvernele U.R.S.S., Regatul Unit și S.U.A., a participat la război contra Germaniei hitleriste.Tratatul de pace a fost încheiat la Paris, la 10 februarie 1947.Deși a avut o contribuție efectivă în războiul care s-a desfășurat în continuare, nu i s-a recunoscut calitatea de beligerant, iar condițiile care i-au fost impuse au fost împovărătoare.Singura reparație care i s-a făcut a fost aceea de a declara hotărârile Dictatului de la Viena din 1940, prin care i se lua nordul Transilvaniei, ca „nule și neavenite”.

Tratatul de pace a fost încheiat între România și Puterile Aliate și Asociate (statele care au fost în război – U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie ș.a), la Paris, la 10 februarie 1947.Tratatul conține, de aemenea, Anexa referitoare la frontierile României, Anexa II referitoare la definiția instrucțiunii militare, aeriene și navale și Anexa III referitoare la definiția și lista materialului de război; fiecare dintre ele privește explicitarea unor articole (articolul 1, 13 și 16) din text.

Tratatul conține clauze privind frontierile, clauze politice. Clauze militare, navale și aeriene, reparații și restituiri, cluze economice și cluze relative la Dunăre.

Este demn de reamintit că deși se prevede obligația de ratificare a Tratatului de către România, aceasta a intrat în vigoare ca urmare a acceptării lui de trei dintre Puterile Aliate și Asociate, care au depus instrumentele de ratificare (art.40); nu a fost nevoie de ratificarea României pentru a intra în vigoare1.

O evaluare riguroasă, la peste jumătate de secol, a consecințelor acestui tratat, este greu de făcut; generațiile din perioada respectivă știu însă că acest document a antrenat consecințe care au reprezentat pagina cea mai neagră din istoria neamului românesc; în afară de ciopârțirea teritoriului românesc (care pare ireversibilă), clauzele politice și economice, cu povara datoriilor excesive pe care le-a avut de plătit (fixate în mod unilateral și fără nici un control), guvernarea directă de către forțele de ocupație și instaurarea unui regim politic pro-sovietic, au dus România într-o stare de dependență față de U.R.S.S. și drumul a fost altul decât cel la care au aspirat românii.

Încheierea ostilităților și a stării de război și restabilirea păcii presupune încetarea condițiilor care au generat declararea stării de mobilizare și a stării de război și luarea unor măsuri, cum ar fi demobilizarea.Activitățile desfășurate în scopul revenirii forțelor armate la cadrul organizatoric de pace constituie demobilizarea acestora. Autoritățile administrației publice locale sprijină organizarea și desfășurarea corespunzătoare a demobilizării forțelor de apărare și poartă întreaga răspundere pentru demobilizarea agenților economici din sfera de responsabilitate.Toate activitățile privind demobilizarea se realizează în mod eșalonat, pe faze, astfel încât toate domeniile de activitate vor trece la organizarea și funcționarea de pace.

În termen de 60 de zile de la declararea demobilizării, Președintele României prezintă Parlamentului o informare asupra evenimentelor care au determinat instituirea stării de mobilizare parțială sau totală și a stării de război, acțiunile întreprinse, precum și măsurile ce trebuie luate pentru apărarea și restabilirea ordinii constituționale.

Concluzionând putem afirma că trecerea de la starea de pace la război trebuie să se facă gradual, cu precizarea responsabilităților ce revin autorităților cu atribuții în domeniu, iar mobilizarea economiei naționale și a autorităților administrației publice trebuie realizată luând în considerare compatibilizarea sistemului român de mobilizare cu cele ale părților membre NATO și UE, cu accent pe asigurarea operativității mobilizării și pe managementul crizelor.

Capitolul 4.

Reglementarea stării de război în dreptul comparat

4.1.Considerații referitoare la regimul juridic al stărilor excepționale în alte state

Considerăm necesar să precizăm încă de la începutul acestui capitol că statele prezente în această lucrare nu au fost alese la întâmplare.

Un prim criteriu a fost acela al apartenenței la spațiul euroatlantic.Prezentarea altor state, din alte zone ale planetei, ar fi fost desigur utilă sub aspect pur teoretic, dar m-am gândit că o asemenea lucrare trebuie să aibă în vedere și rațiuni pragmatice, care să vizeze posibile conexiuni într-o eventuală acțiune practică.

Un al doilea criteriu a fost acela de a nu prezenta două state care să ofere soluții identice.

Desigur, în toată această varietate am urmărit scoaterea în evidență a elementelor comune și a unor constante care să permită aplicarea criteriilor de drept comparat.

4.1.2.Particularități privind măsurile de urgență în legislația canadiană

4.1.2.1.Generalități

Sistemul de drept canadian este puternic marcat de condițiile istorice ale formării statului.Introducerea administrației regale de către coloniștii francezi de la începutul secolului al XVI-leaa a fost repede vizată de interesele economice ale Angliei, care pătrunsese și ea pe teritoriul nord-american.Ca urmare, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea în această zonă au avut loc în mod frecvent înfruntări militare pentru preluarea controlului, finalizate cu cucerirea Canadei de către Anglia, în 1760.

Cu toate acestea, în regiunile colonizate inițial de francezi, englezii nu s-au impus definitiv.Elementele social-umane și de drept se mențin pe calapod francez, deși contactele cu Parisul se întrerup.În dorința de a se impune, nu de puține ori coloniștii englezi au procedat la presiuni militare.Contradicțiile între cele două tipuri de administrații au provocat în Canada inferioară, între anii 1837 și 1838, numeroase revolte din partea francezilor, ceea ce a dus la impunerea “legii marțiale” în Quebec.

Exemplul este frecvent folosit ca un punct de reper pentru doctrinarii care se apleacă asupra domeniului pe care-l consideră aflat uneori la frontiera care separă dreptul de arbitrar.Analizând acest tip de măsură excepțională, specialiștii apreciază că impunerea legii marțiale nu folosea atât pentru reprimarea insurecției militare cât pentru a remedia gravele lacune legale ale sistemului englez de menținere a ordinii în colonii: “Contradicțiile specifice ale sistemului administrativ și legal britanic în colonii obligă într-adevăr să se recurgă la intervenția militară, ceea ce deschide calea unui arbitrariu legal….”.

Din cauza ostilităților existente între coloniștii francezi și cei englezi, regiunea a fost împărțită în două provincii: Canada Superioară (engleză) și Canada Inferioară (franceză), reunite însă de parlamentul britanic în 1840.

Mai târziu, același parlament adoptă “Actul Americii de Nord Britanice”, prin care organizează Canada pe principiile unei federații constituite din patru provincii și-i acordă statut de dominion.

Potrivit prevederilor actului constituțional, puterea executivă era conferită monarhului englez, fiind exercitată de către un Guvernator general ajutat de un consiliu privat al regelui ai cărui membri erau numiți și revocați de către Guvernator.

Puterea legislativă era formată după modelul englez- bicameral-, din Senat și Camera Comunelor.

Canada devine în 1931 independentă, membru Commonwealth-ului britanic, calitate conferită prin Statutul de la Westminster.

4.1.2.2. Prevederi constituționale și legale

Constituția Canadei (1982) nu conține prevederi referitoare la stările excepționale, dar o serie de dispoziții constituționale fixează unele repere care jalonează legislația în domeniu.

Astfel, art. 9 stabilește că puterea executivă este conferită reginei, care o va exercita, potrivit art. 10, prin Guvernatorul general, „în numele reginei”.El va fi ajutat și sfătuit de un consiliu.Membrii acestui consiliu vor fi numiți și revocați de Guvernatorul general.Tot el-conform art.58- va numi câte un guvernator-locotenent pentru fiecare provincie.

Interesează, în mod special, prin prisma subiectului lucrării de față, prevederea art.91, care stabilește că regina, cu avizul și consimțământul Senatului și Camerei Comunelor, va face legile referitoare la pacea, ordinea și buna guvernare a Canadei privind toate domeniile în care Constituția nu dispune atribuții privind procesul legislativ federal sau al provinciilor.Pentru fiecare dintre provincii, Constituția stabilește domenii în care acestea au competența de a legifera.Cum nu sunt incluse aici situațiile referitoare la stările excepționale, rezultă că acestea sunt în competența reginei.

De altfel, Legea privind măsurile de urgență, din 21 iulie 1988, are în preambul precizarea că Majestatea Sa edictează această lege, cu avizul și consimțământul Senatului și Camerei Comunelor.

Această lege permite impunerea unor măsuri extraordinare de securitate, în situația apariției unei crize naționale.Legea stabilește că Guvernatorul în consiliu este abilitat, sub controlul Parlamentului, să ia măsurile necesare în scopul revenirii la situația normală.

Conform art.3 al legii amintite, situația de criză națională rezultă dintr-un concurs de circumstanțe critice cu caracter de urgență și de natură temporară, căreia nu este posibil să i se facă față în mod corespunzător sub regimul legilor Canadei și care, după caz:

a) pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea cetățenilor Canadei și depășește competența sau forța de intervenție a provinciilor;

b) amenință în mod grav capacitatea executivului Canadei de a garanta suveranitatea, securitatea sau integritatea teritorială a țării;

Legea este împărțită în șapte părți și tratează situațiile excepționale, progresiv în funcție de gravitatea acestora.

4.1.2.3. Starea de criză internațională

Starea de criză internațională este definită de art.27 al legii ca fiind “situația de criză în care este implicată Canada și unul sau mai multe state ca urmare a unor acte de intimidare sau de amenințare cu folosirea efectivă sau iminentă a forței sau violenței grave, care este suficient de serioasă pentru a constitui o situație de criză națională”.

Conform legii, măsurile întreprinse de guvernatorul în consiliu după declararea stării sunt următoarele:

– folosirea materialelor și instalațiilor aflate în stoc;

rechizițiile de bunuri și servicii;

autoritatea și conducerea anchetelor referitoare la: contractele sau materialele destinate apărării;

abilitatea de a se pătrunde și de a se percheziționa locuințele, localurile, mijloacele de transport sau alte locuri, ca și percheziția persoanelor;

reglementarea sau interzicerea deplasării în străinătate a cetățenilor canadieni sau a rezidenților permanenți, ca și admisia altor persoane în Canada;

autorizarea de cheltuieli peste limita fixată de Parlament, ca și stabilirea unei limite de cheltuieli care să permită să se gestioneze starea de criză;

abilitatea unor miniștri care să ia măsuri politice, diplomatice sau economice în plan internațional.

4.1.2.4. Starea de război

“Război sau alt conflict armat, efectiv sau iminent, în care este parte Canada sau unul din aliații săi și care este destul de grav pentru a constitui o situație de criză națională”- aceasta este definiția cuprinsă în art.37 al legii.De menționat că în acest caz legea nu mai prevede măsurile pe care le poate dispune Guvernatorul, deși tot el este acela care declară starea excepțională, întrucât în caz de război se aplică legislația specifică domeniului apărării naționale.

4.1.2.5. Controlul parlamentar al măsurilor dispuse în stările excepționale

După cum se poate observa, atribuțiile Guvernului în consiliu sunt foarte largi, legea folosind- deloc întămplător – formulări suple și elastice.

Astfel, nu numai că poate declara starea excepțională, dar el poate lua, în domeniile în care este abilitat de lege, “orice măsură pe care o crede necesară”.

De asemenea, în urma examinării decretelor sau regulamentelor edictate în aceste domenii, el poate dispune măsuri de abrogare sau modificare a acestora “după rezultatul examinării sale”.

Totuși, la o analiză mai atentă a dispozițiilor legale, se constată că acestea dau posibilitatea impunerii unor măsuri de natură a permite gestionarea stării de criză, dar, în același timp, îi dau și Parlamentului posibilitatea să exercite un riguros control parlamentar.

Astfel, Parlamentul poate abroga o stare excepțională în situația în care nu consideră necesară această declarație.

În art.58-63 ale legii sunt prevăzute modalitățile în care Parlamentul acționează în aceste situații.

a) Studierea declarațiilor situațiilor de criză

Declarația unei stări de criză se depune la Parlament, în cel mult 7 zile de la instituirea stării.Aceasta va fi însoțită de o expunere de motive, ca și de un rezumat al consultărilor cu guvernatorii-locotenenți din provinciile în care s-a declarat starea de criză.

În situația în care Parlamentul este în vacanță, el este imediat convocat.

Acesta ia în discuție declarația, dezbate toate problemele menționate în cadrul său, după care declarația este supusă la vot de către președinții Camerelor.În situația în care este respinsă, ea își încetează imediat măsurile de aplicare.

b) Abrogarea unei declarații de stare de criză

Conform art.58 al legii, în care președintele Senatului sau al Camerei Comunelor este sesizat cu o moțiune semnată de cel puțin zece senatori sau douăzeci de deputați care solicită abrogarea unei declarații de stare de criză, Camera studiază moțiunea, iar după trei zile o ia în dezbatere1.

La încheierea dezbaterilor se supun la vot toate amendamentele propuse.În cazul acceptării moțiunii, declarația este abrogată, începând cu data fixată în moțiune.

Prorogarea sau modificarea unei declarații de instituire a unei stări de criză

Toate decretele și regulamentele emise de Guvernatorul în consiliu pe perioada stărilor de criză, chiar și în situația în care acestea nu se publică, așa cum prevede legea, în „Gazeta Canadei”, sunt trimise comitetului de examinare parlamentară, în cel mult două zile de la emitere sau în primele două zile de la convocarea Parlamentului.Documentele fac obiectul unor dezbateri, pe timpul cărora ele pot fi abrogate sau modificate, aplicarea lor încetând sau suportând modificările făcute.

4.2.Particularități ale regimului juridic al stărilor excepționale în alte state

4.2.1.Germania

După capitularea necondiționată a Germaniei la sfârșitul celui de-al doilea război mondial2, la 9 mai 1945, conform acordului dintre URSS, SUA, Anglia și Franța, s-au stabilit noile frontiere ale statului german, iar acesta afost împărțit în patru zone de ocupație.Conferința de la Postdam (17 iulie- 2 august 1945) a trasat principiile organizării politice a Germaniei, cu accent pe demilitarizare, denazificare și democratizare3.

Se știe însă că procesul de democratizare nu a putut începe decât în partea de vest, în Republica Federală Germania, cea estică, respectiv Republica Democrată Germană, rămânând sub influența sovietică, impunându-se aici o ordine politică dictatorială.

Pentru elaborarea Legii fundamentale a Republicii Federale Germania s-a ales un Consiliu Parlamentar, care s-a întrunit la Bonn și a adoptat la 8 mai 1949 această lege.După primirea avizelor celor trei guvernatori militari, reprezentanții statelor ocupante, legea a fost supusă în perioada 16-22 mai ratificării în landurile competente, iar în 23 mai 1949 este publicată în „Jurnalul Federal” și intră în vigoare.

Elaborată sub regim de ocupație militară, legea are prevederi mult mai detaliate decât alte Constituții ale statelor democratice.

Deși a fost concepută inițial ca având un caracter provizoriu, evitându-se până și denumirea de Constituție, cu toate modificările intervenite în conjunctura internă și internațională, legea fundamentală a suportat de-a lungul timpului relativ mici modificări.În urma procesului de reunificare a celor două state, legea și-a extins aria de aplicabilitate, amendându-se numai textele care priveau caracterul provizoriu și zona teritorială în care urma să intre în vigoare.

4.2.1.1. Prevederi constituționale

Legea fundamentală detaliază în art.115 starea de apărare1.După unii autori, aceasta este echivalentă stării de razboi.În sprijinul ideii se aduce argumentul că, având în vedere că războiul de agresiune a fost interzis prin art.26 al legii fundamentale și că Reich-ul german fusese condamnat prin procesul de la Nurnberg, s-a evitat termenul de stare de război.

Suntem de părere că acestea nu sunt similare, că starea de apărare poate exista, în anumite situații, de sine stătătoare, în mod independent.

O altă stare excepțională reglementată de legea fundamentală este starea de încordare.

Fără a califica sau defini alt tip de stare, în cadrul acestei legi se mai fac referiri la „apărarea împotriva pericolelor pentru existența federației sau a unui land”, la „asistența în caz de catastrofă” și la „starea de necesitate”.

4.2.2.2. Starea de apărare

Constatarea2 stării de apărare se face de către Bundestag, cu acordul Consiliului Federal (Bundesrat).Aceasta la solicitarea Guvernului, iar pentru a fi probată trebuie votată cu cel puțin două treimi din voturile exprimate și cel puțin majoritatea membrilor Bundestagului.

În situația în care Bundestagul nu este în sesiune sau nu se poate convoca în timp util, constatarea se face de către Comisia Mixtă3 cu majoritatea de două treimi a voturilor exprimate și cel puțin cu votul majorității membrilor ei.

Constatarea este promulgată de Președintele Federal și publicată în „Jurnalul Oficial Federal”.

4.2.1.3. Conducerea

La constatarea stării de apărare, Cancelarul Federal preia conducerea Forțelor armate.

4.2.1.4. Competența de legiferare

Potrivit prevederilor art.115c, pe timpul stării de apărare Federația are drept de legiferare și în domenii care țin de competența landurilor.Cu toate acestea, pentru ca legea să intre în vigoare este necesară și încuviințarea Bundesratului.

În funcție de împrejurări, prin lege federală se pot reglementa următoarele domenii:

în mod provizoriu- prin derogare de la art.14, paragraful (2), teza a II-a1;

indemnizațiile pentru expropriere;

prelungirea detențiilor peste termenul prevăzut;

administrația și finanțele landurilor.

Conform prevederilor paragrafului (4) al articolului, legile federale astfel adoptate pot fi aplicate înainte de constatarea stării de apărare, pentru a se pregăti punerea lor în executare.

Legea, în art.115d, prevede pentru această perioadă posibilitatea aplicării unei proceduri legislative de urgență.

4.2.1.5. Statutul Comisiei Mixte

În situația în care pe timpul stării de apărare Comisia Mixtă hotărăște, cu o majoritate de două treimi a voturilor exprimate și cel puțin majoritatea membrilor ei, că Bundestagul, din pricina unor obstacole insurmontabile, nu se poate reuni în sesiune ori că acesta nu întrunește cvorumul necesar, Comisia Mixtă se substituie Bundestagului și Bundesratului.

Totuși comisia are unele limite în exercitarea atribuțiilor.Astfel:

– nu poate modifica sau suspenda legea fundamentală;

– nu este abilitată să adopte legi privind transmiterea unor drepturi de suveranitate2 nici Uniunii Europene și nici altor organizații internaționale; de asemenea, nu are dreptul să facă o nouă împărțire administrativă a teritoriului național.

4.2.1.6.Atribuțiile Guvernului Federal

Articolul 115f prevede că în timpul stării de apărare, Guvernul Federal are dreptul să dispună paza frontierei pe întregul teritoriu federal.

Prin derogare de la situația normală, poate da instrucțiuni obligatorii nu numai administrașiei federale, ci și guvernerelor și administrațiilor landurilor.Pentru aceasta poate delega puteri unor membri ai guvernerelor landurilor, special desemnați de el.În cazul în care se aplică aceste măsuri, Guvernul Federal are obligația de a înștiința imediat Bundestagul, Bundesratul și Comisia Mixtă.

4.2.1.7.Legislaturile și durata funcțiilor

În periaoda stării de apărare, dacă legislaturile Bundestagului sau Bundesratului ajung la termen, ele se vor prelungi din oficiu, urmând să se încheie la expirarea a șase luni de la încetarea stării.

Mandatul Președintelui Federal expiră după nouă luni de la încheierea stării.La fel se procedează și în situația în care atribuțiile sale sunt exercitate de președintele Bundesratului1.

În privința Cancelarului Federal însă nu operează regulile anterioare.Dacă este necesară o nouă alegere, Comisia Mixtă, la propunerea Președintelui Federal2, alege un nou cancelar, cu majoritatea membrilor ei.În situația în care Comisia Mixtă nu este de acord cu propunerea făcută de Președintele Federal, nu poate vota împotriva decât în situația în care alege alt cancelar, dar de această dată cu o majoritate de două treimi.

În sfârșit, legea fundamentală prevede că, pe durata stării de apărare, dizolvarea Bundestagului este exclusă.

4.2.1.8. Nivelul și durata valabilității actelor normative adoptate în starea de apărare

În conformitate cu prevederile art.115k, pe durata valabilității lor, legile adoptate în temeiul art.115c, 115e și 115k, precum și ordonanțele de aplicare a acestora primează asupra oricărui act normativ adoptat anterior.

Actele normative adoptate de Comisia Mixtă sunt abrogate cel mai târziu după șase luni de la încetarea stării de apărare.La aceeași dată își încetează valabilitatea și ordonanțele de punere a lor în aplicare.

Conform paragrafului (3), legile care conțin dispoziții derogatorii de la articolele 91a, 91b, 104a, 106 și 107 pot fi modificate la încetarea stării de apărare, printr-o lege federală adoptată și de Bundesrat.

4.2.1.9. Abrogarea măsurilor extraordinare.Încetarea stării de apărare

Bundestagul, cu încuviințarea Bundesratului poate abroga o serie de acte normative adoptate de Comisia Mixtă, în situația în care se apreciază că măsurile dispuse prin acele acte normative pot prezenta un potențial pericol.

Încetarea stării de apărare este proclamată de Bundestag cu încuviințarea Bundesratului, hotărârea acestora fiind promulgată de Președintele Federal.

4.2.1.10.Atribuțiile forțelor armate

Articolul 87 prevede în primul paragraf că forțele armate se înfințează de Federație, în scopul apărării statului.

În afara acestei misiuni, legea fundamentală prevede totuși și alte situații în care pot interveni forțele armate.

Astfel, conform prevedrilor paragrafului (3), în stare de apărare sau în stare de încordare, forțele armate sunt împuternicite să apere obiectivele civile și, în măsura în careeste necesar, să reglementeze traficul.

O altă atribuție este aceea de a sprijini măsurile polițienești.În scopul îndeplinirii acesteia, urmează ca forțele armate să colaboreze cu autoritățile competente din zona în care acționează.

În cazul apariției unui pericol iminent – prevăzut la art.91 – care amenință existența Federației sau a unui land sau „ordinea fundamentală liberă și democratică” a acestora, Guvernul Federal poate dispune ca forțele armate să intervină.Legea nu definește pericolul iminent, dar în luarea hotărârii de a interveni cu forțe armate, Guvernul Federal trebuie să țină cont de două condiții cumulative pe care le cere legea fundamentală pentru ca intervenția să fie permisă.

Prima condiție este aceea ca forțele polițienești și corpul de pază al frontierei să nu fie suficiente.Cea de-a doua condiție este ca intervenția să se impună pentru „combaterea răsculaților organizați și înarmați militărește”.

Credem că este important de subliniat că armata nu intervine decât în situația în care se confruntă cu formațiuni înarmate și organizate după model militar.Nu este deci de ajuns ca forțele polițienești să nu fie suficiente, ci este necesar să fie îndeplinită și cea de-a doua condiție.

În sfârșit, credem că mai trebuie facută aici o precizare importantă, și anume că intervenția forțelor armate încetează la cererea Bundestagului sau a Bundesratului.

4.2.2.Marea Britanie

„Constituția nescrisă” a Marii Britanii este formată din texte legislative cu o vechime valabilă1, la care se adaugă o serie de cutume și tradiții constituționale.

Pentru început, considerăm că este important de subliniat, având în vedere tema prezentei lucrări, prevederea articolului 1 din „Bill of Rights” (1689), care dispune că suspendarea sau executarea legilor de către Coroană, fără consimțământul Parlamentului, sunt ilegale.Era o noutate care „revoluționa” în epocă sistemul legislativ.Până atunci regele avea puteri cvasinelimitate asupra Parlamentului.El putea să-l convoace, să-i suspende lucrările, să-l dizolve, după bunul plac.În consecință, au existat ani în care „forul legislativ” nu s-a întrunit nici măcar o dată.În literatura de specialitate, exemplul frecvent citat îl constiuie cel al lui Eduard al IV-lea, care în timpul celor 22 de ani de domnie, între 1461 și 1483, a convocat Parlamentul numai de șase ori2.

Prin urmare, „Bill of rights”, care stabilise și că alegerea membrilor Parlamentului trebuie să fie liberă, reprezintă și momentul în care întreaga arhitectură statală este implicit modificată, prin creșterea importanței rolului parlamentar .

Este, de altfel, și perioada în care se dezvoltă teoria separației puterilor.În Anglia, Henry St John Bolingbroke (1678-1751)3 a introdus și ideea de necesitate a echilibrului puterilor, nu numai a separației rigide a acestora.

Atât separația, cât și echilibrul puterilor erau necesare pentru că, așa cum sublinia Montesquieu, atunci „când în mâinile aceleiași persoane sau ale aceluiași corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare și puterea executivă, nu există libertate, deoarece se pot naște temeri că același monarh sau același senat să întocmească legi tiranice pe care să le aplice în mod tiranic”4.

Mai târziu, se adaugă la aceste idei și aceea care susține teza colaborării între puteri.Și, ca urmare a dezvoltării acestei teorii, se continuă procesul de decantare a atribuțiilor celor trei puteri.

Executivul este cel care formulează politici și – după aprobarea Parlamentului- le pune în executare.În dreptul englez, în termeni formali, suveranul este șeful executivului.

Legislativul, compus din regină, camera Lorzilor și Camera Comunelor, este legiuitorul suveran.

Puterea judecătorească este cea care decide în cazurile unor conflicte între autoritățile statului, între stat și individ sau între indivizi.

În pofida tuturor teoriile, există și concepte care ies din tipar. Independența judecătorilor, delegarea legislativă, controlul constituționalității legilor sunt numai câteva dintre exemple.

4.2.2.1. Starea de urgență.Prevederi legale

Catalogată ca un „rău necesar”, delegarea legislativă este criticată frecvent nu numai în mass-media, ci și în doctrina juridică.Cu atât mai mult, cu cât aceasta se produce în situații excepționale.

La izbucnirea primului război mondial a fost prima dată, după aproximativ un secol, când s-a declarat „stare de urgență națională”2.

4.2.2.2. Emergency Powers Act, 1920

În 1914 Parlamentul a aprobat Legea privind apărarea regatului3.Prin prevederile acesteia se delegau Guvernului atribuții în privința emiterii unor acte, în scopul apărării țării și siguranței publice.În baza legii au apărut o serie de prevederi emise de Guvern, care, cu această ocazie, a constatat eficiența unei asemenea modalități de reglementare, de care ar fi fost util să beneficieze permanent.Astfel că în 1919 a fost pregătit primul proiect al unei asemenea legi cu caracter general, iar în 29 octombrie 1920 a apărut Emergency Powers Act, care stabilea măsuri excepționale în caz de urgență declarată.

În conformitate cu prevederile art.1, alin(1), suveranul putea declara stare de urgență în situația în care considera că serviciile esențiale ale statului (aprovizionarea și distribuirea cu hrană, apă, benzină, curent electric, mijloace de transport etc.) erau puse în pericol.

Declarația are valabilitate numai o lună, după care poate fi prelungită.

Legea lasă la aprecierea subiectivă a suvernului alegerea momentului în care poate face această declarație4.Nici motivele care sunt la baza producerii urmărilor enumerate în text nu sunt relevante pentru declararea stării de urgență.

În alin.(2) se prevede că declarația – după ce a fost făcută – se transmite de îndată la Parlament, în scopul aprobării.Dacă Parlamentul nu este în sesiune, el se convoacă de urgență și rămâne în sesiune pe durata stării excepționale.

Suveranul poate emite ordine cu caracter normativ pe perioada stării de urgență și, de asemenea, poate delega, în temeiul dispozițiilor art.2, alin.(1), unui secretar de stat sau unei persoane din serviciul său ori care acționează în numele său, orice atribuție pe care o consideră necesară pentru menținerea păcii, pentru siguranța și reglementarea în domeniile aprovizionării cu bunuri de strictă necesitate – prevăzute la art.1 – și în orice alte scopuri legate de siguranța publică și viața comunității.

Totuși actul normativ prevede expressis verbis unele limite ale posibilității de reglementare.Astfel, nu se poate dispune executarea sub nici o formă a serviciului militar obligatoriu, nu se pot face concentrări în industrie și nu se poate califica participarea la grevă ca fiind o infracțiune.

Orice asemenea reglementare trebuie depusă la Parlament „cât mai curând după ce a fost întocmită”.În realitate, această activitate are un caracter oarecum formal, întrucât prevederile actului normativ nu impun aprobarea de către Parlament.Pentru acest motiv legea este frecvent criticată, apreciindu-se că tocmai într-o situație critică nu există un control parlamentar eficient.

Deși alin.(4) al art. 2 prevede că Parlamentul poate completa, modifica sau revoca, prin rezoluția celor două Camere, reglementările astfel dispuse nu au efect retroactiv.Întrucât timpul consumat cu dezbaterile parlamentare, cu aprobarea și cu publicarea tuturor acestor operațiuni este destul de mare, măsura, de cele mai multe ori, nu mai este de actualitate.

Reglementările emise pe perioada stării de urgență pot prevedea judecarea sumară a persoanelor vinovate de nerespectarea lor.În aceste cauze, pedeapsa maximă care poate fi aplicată este de trei luni închisoare sau o amendă de 100 de lire (acestea pot fi cumulative) și confiscarea bunurilor sau a banilor obținuți prin încălcarea reglementărilor.

De asemenea, prevederea conține și unele limite.Nici o asemenea reglementare nu poate modifica procedura penală, iar amenda și pedeapsa cu închisoarea nu se pot dispune decât în urma unui proces, deci nu pot fi dispuse decât de judecător.

Prevederile legii au fost aplicate prima dată în 1921, când proprietarii de mine au anunțat o reducere de salarii și concedii masive, iar muncitorii au anunțat grevă generală.Guvernul a declarat stare de urgență și a trimis trupe în zonă.

În baza aceluiași act normativ s-a mai declarat stare de urgență în 1948 și în 1949, cu prilejul grevelor docherilo, și în 1955, când au intrat în grevă lucrătorii de la căile ferate.

4.2.2.3. Emercency Powers Act, 1964

Legea completează actul din 1920 cu o prevedere importantă.Având în vedere că mișcarea sindicală lua uneori aspecte nedorite, iar grevele aveau o durată care puneau în pericol aprovizionarea comunității cu bunurile de strictă necesitate, au fost invocate prevederile Legii apărării, bunurile de strictă necesitate, din 1939, care autorizau utilizarea temporară a forțelor armate în agricultură sau în alte locuri de muncă, dacă acestea erau considerate de importanță națională și erau urgente.

Credem că este important de remarcat că, pentru a se recurge la această modalitate de rezolvare, nu este necesară aprobarea Parlamentului.

Sub imperiul noii reglementări s-a declarat starea de urgență pe timpul grevelor generale din 1973 și 1974.

Particularități privind aplicarea legislației în relația dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord

Regatul Unit a devenit în 1973 membru al Comunităților Europene, acum Uniunea Europeană.Încă din 1960 Curtea de Justiție a susținut supremația legilor comunitare în relația cu cele ale statelor membre1.Curtea a apreciat că devenind stat membru, acesta trebuie să-și reducă competențele legislative în domeniile comunitare în care sunt cuprinse tratatele internaționale, legile adoptate, ca și hotărârile Curții Europene sunt obligatorii pentru statele membre.

Tratatul de aderare fiind ratificat de Parlamentul englez, toate legile Uniunii Europene se aplică în baza acestui act.

Unele din prevederile legale comunitare sunt direct aplicabile, fapt prevăzut în art.249, alin.2 al Tratatului CE.Prin urmare, acestea nu au nevoie de o legislație subsecventă pentru punerea lor în aplicare.Există însă și situații în care, în anumite domenii, lucrurile nu au același grad de claritate.Cu toate acestea apreciem că, în situația în care din punct de vedere legal se va pune problema aplicării reglementărilor comunitare referitoare la PESC, acestea vor putea avea, într-un viitor previzibil, directă aplicabilitate.

4.2.2.4. Prevenirea actelor teroriste

Deși în cursul anului 2000 a fost dezvoltată legislația privind terorismul, atacurile din 11 septembrie 2001 în SUA au provocat nu numai reluarea și amplificarea unor dezbateri, ci și adoptarea unui act normativ de nivel lege, care dă posibilitatea forțelor de securitate să apere Regatul Unit de eventualele amenințări sau atacuri teroriste.

Legea urmărește să interzică posibilitatea ca anumite fonduri să ajungă în posesia teroriștilor, revizuiește unele prevederi legale referitoare la imigrare, dispune măsuri suplimentare referitoare la securitatea nucleară, la industria aeronautică și la substanțele periculoase care ar putea fi folosite de teroriști.De asemenea, extinde atribuțiile poliției și îmbunătățește modalitatea de abordare în cadrul acesteia în anumite situații2.

Deși de mai mult timp, pe plan mondial, se încearcă definirea terorismului, se știe că doctrina juridică este încă departe de a fi unanimă în formulări.

Totuși, pentru a stabili o bază de referință în domeniu, Legea privind terorismul, din anul 2000 (Terorism Act, 2000), prevede o „definiție” a acestuia, în fapt fiind mai degrabă o enumerare a unor condiții care trebuie îndeplinite de o faptă anume pentru a fi catalogată ca „act terorist”.

Prin act terorist, în sensul acestei legi, se înțelege folosirea sau amenințarea cu o acțiune care implică o violență gravă comisă asupra oricărei persoane sau proprietăți, care pune în pericol viața unei persoane sau creează riscuri serioase la adresa sănătății sau siguranței publice.

Definiția prezintă și motivația acestor acte, și anume, promovarea unor cauze politice, religioase sau ideologice2.

Partea a II-a a legii reglementează cu privire la organizațiile interzise.Se consideră că o organizație este teroristă dacă participă la comiterea sau comite acte teroriste, dacă se pregătește pentru acte teroriste, dacă promovează și încurajează terorismul ori este implicată în orice alt mod în activități teroriste.

În cea de-a III-a parte, actul normativ conține dispoziții referitoare la bunurile organizațiilor teroriste (bani sau alte bunuri care pot fi folosite în comiterea unor acte teroriste), dar și noi atribuții pentru polițiști, personalul vămilor și al celor care se ocupă de imigranți.De exemplu, poliția poate solicita instituțiilor financiare să furnizeze informații în privința unor conturi.

Partea a IV-a stabiliște atribuții referitoare la investigațiile care urmează a fi desfășurate.

În sfârșit, partea a V-a prevede mijloace și metode de acțiune antiteroristă, punându-se accentul pe controlul la vamă și în porturi.

4.2.3. Statele Unite ale Americii

„În termeni stricți de dicționar, legea marțială înseamnă suspendarea autorității civile și impunerea autorității militare.Când spunem că o regiune sau o țară este sub legea marțială, aceasta înseamnă că o autoritate militară controlează zona, că acționează ca poliție, ca o Curte, ca un legiuitor.Gradul de control poate varia.Un stat poate avea legiuitor civil, dar și curți militare, sau legiuitorul și Curțile sub control civil cu un conducător militar.În fiecare caz legea marțială este în vigoare chiar dacă nu este denumită lege marțială”1.

Aceasta este una din „definițiile” legii marțiale din literatura juridică, deși starea excepțională nu se regăsește în totalitate în Constituție.

Cu toate acestea, fie în timp de război, fie pe timpul unor greve sau revolte, legea marțială a fost declarată.

Ea se regăsește sub această denumire în Instrucțiunile din 1863 pentru armata în campanie a Statelor Unite ale Americii (Codul Lieber)2.

În articolul 1 al instrucțiunilor se prevede că locurile, regiunile sau teritoriile cucerite sau ocupate sunt supuse legii marțiale, chiar dacă aceasta nu a fost proclamată în mod formal.”Legea marțială este efectul și consecința – imediat și direct – al ocupației sau cuceririi”, precizează articolul.Mai mult, simpla prezență a unei armate străine pe teritoriu echivalează cu legea marțială.

Ne vom opri asupra câtorva exemple pe care le considerăm reprezentative în situațiile date.

Astfel, în timpul războiului din 1812 generalul Andrew Jackson a impus legea marțială în zona taberei de la New Orleans, oraș pe care Tovami îl eliberase.Când s-a terminat războiul, generalul nu a anunțat încetarea măsurii dispuse, motivând că are nevoie de un anunț oficial referitor la încheierea războiului.

Un caz interesant este cel din 15 septembrie 1863 când Abraham Lincoln3 a impus legea marțială, autorizată de Congres.Totuși Curtea Supremă a decis că impunerea stării excepționale a fost neconstituțională.Fără a avea în sprijin un text de lege sau un alt argument de ordin legal, Curtea a susținut că legea marțială este dorința unui comandant, exprimată în timp de război, în limitele jurisdicției militare, dacă este necesară și oportună, de a-și lărgi sau restrânge, prin ordin, autoritatea.De asemenea, Curtea a mai adăugat că ofițerul care impune legea marțială este în același timp legiuitor, judecător suprem și executiv suprem.

Cu alte cuvinte, în concepția de atunci a Curții Supreme, legea marțială putea fi impusă numai în caz de război, pentru rațiuni militare, și în această situație comandantul din zonă capătă puteri nelimitate: putea legifera, putea judeca și dispune măsuri în executarea legii.

Acestea fiind explicațiile, s-ar fi putut concluziona că în alte condiții starea excepțională n-ar putea fi declarată.Pentru ca lucrurile să fie clare, Curtea a adăugat că Președintele poate institui această stare dacă circumstanțele o justifică.Pentru aceasta – în opinia Curții – trebuia ca autoritatea civilă să nu poată acționa, caz în care legea este nu numai necesară, dar și constituțională: „În cazul în care, în timpul unei invazii străine sau al unui război civil, instanțele sunt închise și este imposibilă administrarea justiției penale în conformitate cu legea, atunci, în teatrul de operațiuni militare active, unde cu adevărat războiul prevalează, este necesar să se stabilească un substitut al autorității civile, tocmai din acest motiv răsturnată, care să mențină siguranța armatei și a societății, iar întrucât nu mai funcționează nici o autoritate, cu excepția celei militare, este permisă guvernarea prin regulament marțial, până în momentul în care legile își pot relua cursul firesc.Așa cum necesitatea creează regula, tot ea îi limitează durata, deoarece, dacă această guvernare ar continua și după ce instanțele sunt repuse în drepturi, acest fapt ar reprezenta o uzurpare gravă a autorității.Legea marțială nu poate exista niciodată acolo unde instanțele funcționează în exercițiul propriu și neobstrucționat al jurisdicției lor.De asemenea, ea este limitată la teatrul propriu-zis de război1.De îndată ce dispar condițiile care au impus declararea sa, de îndată ce se revine la administrarea de către autoritatea civilă, iar Curțile își reiau lucrul, starea excepțională trebuie să înceteze.În caz contrar, ea devine neconstituțională.

4.2.3.1. Prevederi constituționale

Așa cum subliniam, Constituția Statelor Unite ale Americii nu conține prevederi referitoare la legea marțială sau la alte stări excepționale, cu excepția războiului.

Însă în literatura de specialitate s-a apreciat că temeiul constituțional pentru declararea unor astfel de stări îl reprezintă prevederile articolului 1, secțiunea 9 din Constituție: „Dreptul de habeas corpus nu se suspendă decât în cazurile de rebeliune sau invazie, dacă din motive de siguranță publică s-ar impune derogarea de la acest drept”2.

4.2.3.2. Prevederi legale

În prezent, legislația americană nu prevede legea marțială.Starea excepțională reglementată în diferite acte normative este starea de urgență națională.

Prevederile de bază în domeniu sunt cuprinse în Legea nr. 94-412 USC 1601-1651 din 20 septembrie 1976.

În situații de urgență, Congresul acordă Președintelui puteri speciale sau extraordinare.În baza acestora, Președintele este autorizat să proclame starea de urgență națională.Proclamația trebuie să fie transmisă de îndată Congresului și să fie publicată în Registrul Federal.

Legea prevede în secțiunea 1641 că ordinele, regulamentele sau alte reglementări ale Președintelui, emise în această perioadă, se transmit cu promptitudine Congresului.Dacă acestea conțin dispoziții secrete, vor fi transmise prin mijloace care să asigure gradul de confidențialitate corespunzător.

Secțiunea 1703 dispune că președintele se va consulta cu Congresul înainte de a-și exercita oricare dintre prerogativele acordate, ori de câte ori este posibil.De asemenea, el este obligat ca, la exercitarea acestor prerogative, să transmită Congresului un raport, în care să specifice:

circumstanțele care impun exercitarea unor asemenea prerogative;

motivația Președintelui referitoare la calificarea împrejurării ca fiind amenințare pentru securitatea națională, pentru politica externă sau pentru economia Statelor Unite ale Americii;

măsurile pe care le dispune, temeiul legal în împrejurările date, împreună cu justificarea acestora și desemnarea autorităților care vor acționa;

în situația în care măsurile dispuse au efect în plan internațional, trebuie arătat care sunt statele care ar putea suporta influențele lor.

Periodic, Președintele trebuie să transmită Congresului și rapoarte privind cheltuielile pe timpul acestei perioade.Nu mai târziu de 90 de zile de la încheierea ei Președintele trebuie să transmită un raport final, care să cuprindă totalitatea cheltuielilor făcute.

Cât privește încetarea stării de urgență, legea prevede, în secțiunea 1622, că orice asemenea stare se încheie printr-o hotărâre comună a Președintelui și Congresului.Președintele emite o proclamație în care menționează data încetării măsurii pe care o transmite Congresului, acesta fiind obligat să se pronunțe în cel mult 3 zile de la data transmiterii ei.

În cazul unui dezacord între cele două Camere cu privire la rezoluția comună, se va desemna o comisie de negocieri, formată din membri ai Senatului și Camerei Reprezentanților, care au la dispoziție 48 de ore pentru a ajunge la un consens.Dacă nu se reușește o formulă de compromis, legea nu prevede decât faptul că negociatorii trebuie să informeze camerele cu privire la acest dezacord.

O altă modalitate de încetare a stării de urgență este cea „automată”.În cazul în care Președintele, cu 90 de zile înainte de data limită prevăzută în proclamația de instituire, nu transmite Congresului și nu publică în Registrul Federal o notificare prin care să precizeze intenția de a continua o asemenea stare, aceasta încetează de drept.

Conform prevederilor legii, măsurile dispuse pe timpul stării de urgență, dar nefinalizate pe această perioadă vor continua numai în situația în care finalizarea lor este necesară.

Referitor la starea de urgență națională există și alte prevederi în acte normative care dispun în domenii diverse: economie, financiar, agricol, sănătate etc.

4.2.3.3. Strategia Națională de Securitate

Nu vom insista asupra „cutremurului” produs în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și militare pe care l-a provocat atacul terorist împotriva Statelor Unite ale Americii la data de 11 septembrie 2001.Întreaga lume resimte efectele și le va resimți încă mult timp de aici înainte, întrucât apreciem că acesta reprezintă un nou început al așezării relațiilor internaționale și nu numai.Metaforic vorbind, urmează ca pământenii să-și clădească un nou cămin.În prezent se lucrează la temelie.Cum va arăta casa, în final, rămâne de văzut.

Revenind la domeniul legislativ, una din primele măsuri a fost aceea de a modifica un număr mare de acte normative, operațiune impusă de schimbarea Strategiei Naționale de Securitate.S-au completat ori s-au modificat definiții, s-a înființat Departamentul Securității Interne, s-au redistribuit atribuții pentru majoritatea structurilor statale, care, în acord cu noile competențe, au suportat unele modificări ale denumirilor.Toate acestea, prin modificarea legilor existente.

Elementul cheie al Strategiei Naționale de Securitate, de altfel cel mai criticat din punct de vedere juridic, îl constituie așa-numita „acțiune preemtivă”.Apărută recent în vocabularul militar și juridic, aceasta a pus mai întâi probleme de terminologie: preemtiv înseamnă preventiv? Se poate pune semnul egalității între cei doi termeni? La o privire superficială, problema ar putea părea un amănunt lipsit de semnificație juridică.Totuși este important, întrucât de modul în care se răspunde la această întrebare se poate califica și strategia.

Astfel, unii analiști militari, dar și juriști apreciază că termenul „lovitură preemtivă” ar putea însemna posibilitatea de a acționa împotriva unui risc iminent.Aceasta, după unii specialiști în drept, ar putea fi o acțiune în sfera conceptului de legitimă apărare, consacrat de dreptul internațional2.

În același timp, „lovitura preventivă” ar însemna posibilitatea de a acționa în mod discreționar, în absența unei provocări concrete din partea adversarului, ceea ce ar contraveni principiului legitimei apărări, consacrat de art.51 din Carta ONU.

Nu vom continua dezbaterea pe această temă, întrucât problematica este vastă, depășind cu mult limitele lucrării noastre.Dar ceea ce dorim să subliniem cu acest prilej este că ar fi momentul ca dreptul internațional să suporte unele adaptări la realitățile vieții internaționale.Desigur, nu este o muncă ușoară.Apreciem însă că este mai corect să se modifice prevederile Cartei ONU, așa cum se va considera necesar, decât ca acestea să rămână neschimbate și să fie încălcate ori de câte ori se dovedesc insuficient adaptate la realitate.

Capitolul 5

Menținerea păcii. Studiu de caz.

Având în vedere creșterea importanței participării Armatei României la operațiile de stabilitate și sprijin, în acest capitol consacrat părții practic aplicative ne-am propus să prezentăm conținutul desfășurării unei misiuni și să analizăm regimul ei juridic, în măsura în care am avut acces la informațiile considerate “Nesecret”.

Am ales misiunea UNAVEM III având în vedere locul și importanța acesteia în cadrul operațiilor de stabilitate și sprijin UNAVEM, și nu numai.Mandatul misiunii a început cu semnarea Acordului de la Lusaka, din noiembrie 1994, care prevedea: monitorizarea și verificarea încetării ostilităților din Angola; monitorizarea retragerii trupelor UNITA în zonele de încărtiruire, a retragerii forțelor guvernamentale în cazărmi; colectarea și depozitarea armelor și a muniției aparținând trupelor UNITA; monitorizarea reorganizării poliției naționale angoleze; monitorizarea dezarmării civililor; monitorizarea și verificarea celei de-a doua runde a alegerilor prezidențiale.

Mediul actual de securitate și mai ales tendințele de evoluție a acestuia face necesară angajarea întregii palete de operații de stabilitate atât în perioada de prevenire a degenerării crizei cât și în perioada de postconflict.

Prezența militară a țării noastre la rezolvarea problemelor din Balcani, implicarea sa eficientă la combaterea terorismului în Afganistan și Irak au dovedit că România, încă înaintea de a fi membră deplină a Alianței Nord-Atlantice, face parte din rândul țărilor care pot participa cu structuri militare în cadrul unor coaliții internaționale și pot contribui concret și substanțial la soluționarea unor misiuni cu un înalt grad de complexitate alături de statele membre N.A.T.O. În prezent, contribuția României la gestionarea stărilor de criză a căpătat amploare și diversitate, forțele noastre armate dovedind capacități reale pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale alianței.

An de an, România prin armata sa, și-a sporit prezența pe teatrele de operații, participând cu personal și tehnică militară la efortul internațional de gestionare a crizelor și soluționare a conflictelor. Angajarea în momentul actual, în misiuni internaționale de stabilitate, a peste 2000 militari români pe diferite teatre de operațiuni, în diferite zone ale globului, demonstrează capacitatea armatei noastre de a se racorda eforturilor comunității internaționale pentru întărirea securității și stabilității. Efectivele românești desfășurate fie în Balcani, Orientul Mijlociu, Asia de sud-vest sau pe Continentul African, au primit, datorită modului responsabil dovedit de îndeplinirea misiunilor, aprecierile și confirmarea profesionalismului și gradului înalt de pregătire din partea partenerilor și aliaților. Declanșarea campaniei împotriva terorismului a determinat extinderea spectrului misiunilor internaționale de pace și angajarea de noi forțe și mijloace apte să combată amenințările neconvenționale, atipice, specifice începutului de mileniu.

În acest context, Armata română a demonstrat că dispune atât de capacități organizatorice și acționale necesare angajării forțelor și mijloacelor în misiuni cu grad ridicat de complexitate la distanțe considerabile cât și de posibilități de protecție și desfășurare a acestora cu mijloace de transport strategic propriu.

5.1. Operațiunile UNAVEM I, II, III

Părți ale Angolei, aparțineau în Evul Mediu, regatelor autoritare Congo, Luanda, Angola. Coasta Angolei, descoperită de navigatorul portughez Diego Cão în 1482, este transformată în posesiune a Portugaliei, o sursă majoră a comerțului de sclavi cu destinația Brazilia (cca. 3 milioane între 1500-1822). Granițele Angolei au fost fixate la Congresul de la Berlin (1885); în 1851 existau în Angola 1420 de coloniști albi, iar în 1900 – 9000.

În 1884 este anexată provincia Cabinda. Populația autohtonă se răscoală în repetate rânduri (1902, 1914-1915; 1917, 1930) împotriva dominației coloniale. În 1951 Angola este proclamată „provincie de peste mări“ a Portugaliei.

În 1956, ia ființă Mișcarea pentru Eliberarea Angolei (MPLA) care declanșează în 1961, lupta armată împotriva autorităților portugheze. Ulterior, în lupta împotriva regimului colonial, se vor încadra Frontul Național pentru Eliberarea Angolei (FNLA) condus de Holden Roberto (fondat în 1962) și Uniunea Națională pentru Independența Totală a Angolei (UNITA, fondată în 1966) condusă de către Ionas Savimbi.

După adoptarea de către Portugalia a legii privind recunoașterea dreptului la independență a populației din „provinciile de peste mări“ (19.07.1974) și după încheierea Acordului de la Alvor (15.01.1975), divergențele etnice și ideologice dintre MPLA, FNLA și UNITA se adâncesc. La 11.11.1975 se proclamă Republica Populară Angola. Agostinho Neto, (președintele MPLA din 1962), este ales președinte al statului.

La data obținerii independenței, MPLA controla capitala Angolei – Luanda, iar UNITA și FNLA s-au aliat și au declanșat ofensiva dinspre sud și respectiv nord. Intervenția militară masivă a trupelor cubaneze de la sfârșitul anului 1976, a înclinat balanța în favoarea MPLA. Angola este membră a OUA (1976) și a ONU (01.12.1976). Guvernul MPLA a fost confruntat cu numeroase probleme de ordin economic, social, politic. Forțele UNITA/FNLA au continuat să hărțuiască forțele guverna-mentale, furnizând MPLA o justificare privind prezența trupelor cubaneze, ale căror efective atingeau în 1986 cifra de 50.000 militari (8000 consilieri).

Începând cu ultimii ani ai deceniului 1970-1980, războiul civil împotriva UNITA, relațiile cu Vestul, implicarea militară sud-africană în Angola, prezența militară cubaneză și independența Namibiei au devenit probleme majore. Datorită sprijinului în susținerea Organizației Populare a Africii de Sud-Vest (SWAPO), Angola face față unor atacuri repetate ale forțelor armate rhodesiene și sud-africane (1977-1979). În urma încetării din viață a lui Agostino Neto (10.09.1979), la 20.09.1979 ca președinte al țării este desemnat José Eduardo dos Santos.

La începutul anului 1980, UNITA a câștigat teren considerabil dezvoltând ofensiva împotriva forțelor MPLA și controlând zone largi în partea de sud-est a Angolei. SUA a asigurat sprijin financiar, logistic pentru UNITA prin Zair și Africa de Sud. În 1988, Angola, Cuba și Africa de Sud au semnat un acord de încetare a focului în 1988 la care UNITA nu a participat.

Misiunea Națiunilor Unite pentru Verificare în Angola (UNAVEM I) – 20 decembrie 1988 – 30 iunie 1991 condusă de generalul de brigadă Pericles Fereira Gomez (Brazilia) a fost inițial stabilită de către Consiliul de Securitate la 20.12.1988, la inițiativa guvernelor Angolei și Cubei. Misiunea principală a constat în verificarea retragerii trupelor cubaneze din Angola în conformitate cu protocolul stabilit între cele două guverne.

Retragerea trupelor cubaneze s-a încheiat pe data de 25 mai 1991 (cu mai mult de o lună înainte de data limită stabilită). Pe 6 iunie, Secretarul General a raportat Consiliului de Securitate că UNAVEM I executase cu corectitudine și eficiență mandatul încredințat. Numărul personalului UNAVEM a constat în 71 de observatori.

Evoluții post UNAVEM I

La 30 mai 1991, președintele angolez Jose Eduardos dos Santos și liderul formațiunii rebele Jonas Savimbi au semnat istoricul acord de pace de la Lisabona, care a pus capăt oficial unei perioade de 16 ani de război civil în Angola.

În urma acestui acord, guvernul Angolei a solicitat la 17 mai, Secretarului General al ONU să asigure participarea ONU la verificarea implementării Acordurilor de Pace în Angola, (inițiate de guvern (MPLA) și UNITA) și în consecință, să prelungească prezența UNAVEM în Angola.

La 30 mai 1991, în urma recomandărilor Secretarului General, Consiliul de Securitate a adoptat rezoluția 696 (încredințând UNAVEM un mandat în 1991) devenit UNAVEM II.

Misiunea a fost stabilită pentru o perioadă de 17 luni până în momentul alegerilor generale, la sfârșitul anului 1992. Acordurile de pace în Angola prevedeau alegeri libere și corecte pentru un nou guvern, supervizate de observatori ONU. La comanda misiunii a fost numit generalul maior Edward U. Unima (Nigeria).

La 5 decembrie 1991, Secretarul General a primit două scrisori semnate de către ministrul de externe al Angolei, una din scrisori conținând o cerere de asistență tehnică din partea ONU, față de guvernul angolez pentru pregătirea și executarea alegerilor ce aveau să urmeze. A doua scrisoare solicita în mod oficial ONU să-și trimită observatori care să asiste la alegerile angoleze până la finalizarea lor, către sfârșitul anului 1992.

În ianuarie 1992 a fost semnat cu guvernul angolez un acord privind asistența tehnică. La 6 februarie 1992, Secretarul General, a informat Consiliul de Securitate, asupra deciziei sale de a numi pe Margaret Joan Anstee ca reprezentant al ONU, și șef al misiunii UNAVEM II.

La 24 martie, Consiliul de Securitate, prin Rezoluția 147, a hotărât să lărgească mandatul UNAVEM II pentru a include monitorizarea alegerilor din Angola.

MISIUNEA UNAVEM II (A doua Misiune de verificare a Națiunilor Unite în Angola) 30 mai 1991 – 31 octombrie 1992

Mandatul UNAVEM II a început o dată cu semnarea oficială a Acordurilor de Pace din Angola la 31 mai 1991. Primele echipe de observatori au fost desfășurate în teren la 2 iunie 1991.

Mandatul UNAVEM II a constat în:

♦ verificarea aranjamentelor convenite de părțile angoleze pentru monitorizarea încetării focului; parte a Acordului de Pace în Angola;

♦ verificarea înțelegerii convenite de către părțile angoleze pentru monitorizarea poliției angoleze pe timpul perioadei de încetare a focului așa cum a fost prevăzut în capitolul 3 al Protocolului de la Estoril (parte a Acordului de Pace în Angola).

Durata: mandatul UNAVEM II 30 mai 1991-31 octombrie 1992.

Valoarea și compunerea forței. La 1 martie 1992, misiunea UNAVEM II avea 350 observatori militari și 90 polițiști militari asigurați de către Algeria, Argentina, Brazilia, Canada, Congo, Cehoslovacia, Egipt, Guineea – Bissau, Ungaria, India, Islanda, Iordania, Malaezia, Maroc, Olanda, Noua Zeelandă, Nigeria, Norvegia, Senegal, Singapore, Spania, Suedia, Iugoslavia, Zimbabwe.

Lărgirea mandatului misiunii UNAVEM II. Mandatul lărgit așa cum a fost stipulat în Rezoluția 747 (1992) stabilea că UNAVEM II în completarea mandatului său inițial trebuie: să observe și să verifice procesul electoral; să asigure asistența tehnică pentru a sprijini procesul electoral, fapt ce a determinat adăugarea la structura misiunii a unei „Divizii alegeri“.

Reducerea mandatului misiunii UNAVEM II

Încheierea alegerilor din 1992 a marcat o reducere a misiunii UNAVEM II. Dar, o dată cu izbucnirea războiului civil care a urmat alegerilor, prezența misiunii UNAVEM III a fost restrânsă (50 de observatori și polițiști militari).

Misiunea UNAVEM III

Mandatul misiunii a început cu semnarea Acordului de la Lusaka, din noiembrie 1994. Primele echipe de observatori au fost desfășurate o dată cu primele contingente (februarie-martie 1995).

Mandatul pentru UNAVEM III prevedea:

• monitorizarea și verificarea încetării ostilităților;

• monitorizarea retragerii trupelor UNITA în zonele de încartiruire, a retragerii forțelor guvernamentale în cazărmi;

• colectarea și depozitarea armelor și a muniției aparținând trupelor UNITA;

• monitorizarea reorganizării poliției naționale angoleze;

• monitorizarea dezarmării civililor;

• monitorizarea și verificarea celei de-a doua runde a alegerilor prezidențiale.

În 1995, România a fost solicitată la această operațiune de mare anvergură. În temeiul Rezoluției 976 a Consiliului de Securitate, în urma acordului intervenit între autoritățile ONU și Guvernul României, președintele și Parlamentul au aprobat participarea Armatei române la constituirea forței de menținere a păcii în Angola pentru desfășurarea operațiunii UNAVEM III.

Contingentul românesc se compunea dintr-un batalion de infanterie (800 militari) și un spital de campanie (200 persoane), a căror structură organizatorică, înzestrare și instruire era conformă standardelor ONU.

Misiunea a comportat mai multe etape:

• desfășurarea progresivă a forțelor (iunie-septembrie 1995);

• rularea efectivelor (în principiu, la fiecare 6 luni);

• restrângerea participării și evacuarea (preconizate a se încheia în iunie 1997).

5.2. Misiunea, concepția operațiilor și sarcinile observatorilor și a trupelor de menținere a păcii

Misiunea Forței militare UNAVEM este: să execute operațiii de menținere a păcii în Angola în conformitate cu mandatul încredințat prin Rezoluția 976 a Consiliului de Securitate din 8 februarie 1995 și prin Protocolul de la Luanda.

Observatorii O.N.U. și forțele armate vor fi folosiți pentru a asigura respectarea principiilor și modalităților de încetare a focului specifice în Protocolul de la Lusaka.Forțele O.N.U. vor desfășura operațuni în conformitate cu mandatul UNAVEM III.Forța va fi constituită din unități de menținere a păcii, observatori militari, observatori de poliție, elemente de sprijin militar și sprijinul logistic și administrativ necesar.Sarcinile vor fi încredințate fiecărui element specific potrivit rolului său.

Forța în întregul său va crea prin prezența sa o atmosferă de siguranță, încredere și respect reciproc.Forța va face toate eforturile pentru a dezamorsa situațiile încordate și în conformitate cu Regulile de Angajare va folosi armamentul din dotare doar pentru autoapărare.Această operațiune va fi executată în trei faze:

Faza 1 O.N.U va desfășura grupuri de observatori pentru a monitoriza încetarea focului și dezangajarea limitată a forțelor.Această fază va fi executată în cinci trepte, potrivit modalităților convenite în Protocolul de la Lusaka.

1.Toate manevrele ofensive și acțiunile militare vor fi „înghețate” pe tot teritoriul național.Ambele părți se vor abține de la manevre de trupe.

Înainte de sosirea observatorilor O.N.U., statele majore generale ale ambelor forțe vor lua măsuri în comun pentru a reduce probabilitatea violărilor încetării focului și a investiga toate incidentele.

2.O.N.U va introduce mecanisme de verificare, inspecție și control și va crea și instala echipe de observatori O.N.U pentru a monitoriza și verifica încetarea ostilităților pe tot teritoriul țării.Guvernul și UNITA vor furniza O.N.U toate datele militare relevante.Acest schimb de informații va avea loc la întâlnirea reprezentanților militari ai UNAVEM, Guvern și UNITA.

3.Toți prizonierii militari și civili precum și persoanele deținute sau reținute ca urmare a conflictului vor fi eliberați sub supravegherea reprezentanților internaționali ai Crucii Roșii.

4.Sub supravegherea echipelor de observatori O.N.U., ambele forțe vor înceta acțiunile ofensive și se vor posta într-o poziție defensivă.Apoi, ambele forțe vor desfășura o dezangajare limitată pentru a se deplasa în afara bătăii focului direct și indirect.Dezangajarea va fi convenită și coordonată de către O.N.U. și forțele militare FAA și UNITA.

Faza a 2-a.Forțele combatante de menținere a păcii ale O.N.U și observatorii vor fi desfășurați pentru a monitoriza retragerea forțelor militare ale UNITA în zonele de încărtiruire desemnate și pentru a supraveghea și controla dezarmarea forțelor militare ale UNITA.

Faza a 3-a. Această fază implică al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale.

Misiunea trebuie executată printr-o combinație de unități de menținere a păcii, observatori militari O.N.U. de poliție.În plus, un rol major vor avea agențiile O.N.U., organizațiile neguvernamentale și civilii în sprijinul operațiunilor militare.Elementele de sprijin aerian au un rol semnificativ în executare.Rolurile fiecărei componente a Forței se vor completa reciproc pentru a sigura succesul misiunii.Aceste roluri sunt:

a.Unitățile de menținere a păcii.Aceste unități vor acționa pentru asigurarea securității prin prezența fizică, pază și observare.Ele trebuie să creeze condițiile cerute pentru ca celelalte componente ale Forței să acționeze, inclusic acelea care nu aparțin în exclusivitate Forței, cum sunt organizațiile O.N.U sau organizațiile neguvernamentale.

b.Observatorii militari O.N.U..Aceștia trebuie să verifice, să inspecteze, investigheze și și monitorizeze aspectele lmilitare ale diferitelor activități care vor avea loc.De asemenea, lor li se poate cere să medieze părțile implicate, dacă situația o cere.

c.Elementele de aviație.Acestea sunt însărcinate să asigure transport aerian pentru desfășurarea trupelor și echipamentului și proviziilor acestora, pentru comandă și control, pentru reaprovizionarea, pentru evacuare medicală și evacuarea trupelor.

d.Administrația civilă.Personalul civil va fi desfășurat pentru a ajuta militarii în probleme de administrație.Ei vor asigura de asemenea, sprijin de comunicații, alături de consiliere în probleme politice și de ajutor umanitar.

5.2.1. Structura forței

În vederea îndeplinirii misiunii va fi desfășurată o forță totală de 6300 de trupe, 610 observatori, 123 ofițeri de stat major și 16 medici.În faza inițială (Faza I) doar observatorii vor fi desfășurați pentru a îndeplini toate sarcinile, dar va fi evaluată toată implicarea ambelor părți în respectarea Acordului.Țelul îl constituie îndeplinirea sarcinilor în 12-15 luni.

5.2.2. Desfășurarea operațiilor

În urma semnării Protocolului de la Lusaka, observatorii existenți vor fi desfășurați la cele șase comandamente regionale și în alte puncte critice.Ceilalți membri ai Forței vor fi desfășurați în Angola pe calea aerului.

De la punctele de intrare, observatorii și unitățile cu echipamentul și materialele vor fi introduse în teatrul de operații prin taberele de transit de unde vor fi transportați la locurile de destinație.Elementele lor de comandament vor ajunge inițial la Comandamentul UNAVEM pentru informări.

Faza 1. Pe timpul acestei faze, sarcinile vor fi executate doar de către observatori care vor fi desfășurați în toată țara pentru a asigura aderența la încetarea focului.

Forța va fi asigurată în șase regiuni.Fiecărei regiuni îi vor fi alocați observatori O.N.U. militari, observatori O.N.U. de poliție și pe măsură ce sosesc unități de sprijin de geniu, transmisiuni și logistic.La nivelul Forței și regiunilor comunicațiile triunghiulare vor fi stabilite între Comandamentele UNAVEM, Guvern și UNITA.Unitățile de sprijin de comunicații, logistic, de geniu, medical și de aviație vor fi desfășurate la începutul acestei faze pentru a asigura sprijinul necesar observatorilor.

Faza 2. În timpul acestei faze, șase batalioane de infanterie vor fi desfășurate în fiecare regiune.Pe cât posibil, companiile de infanterie vor fi desfășurate în apropierea aerodromurilor operaționale.Pe timpul acestei faze, accentul se va pune pe retragerea și ulterior încârtiruirea trupelor UNITA și Forței de Intervenție Rapidă a Poliției și pe cantonarea forțelor guvernamentale.Vor fi stabilite 14 zone de încârtiruire de la care vor acționa companiile.Majoritatea deplasărilor se va face pe calea aerului în etapele inițiale.

Comandantul Forței va avea la dispoziție diferite subunități, pentru a face față situațiilor neprevăzute care ar putea să apară în timpul procesului.Cel puțin trei companii vor fi disponibile pentru a îndeplini misiunile Forței de Intervenție Rapidă.

Pentru a îndeplini misiunea sunt precizate următoarele sarcini:

a. Unitățile: patrulare, escortare, pază, stabilirea de posturi de observare/blocaje de drumuri/puncte de control; colectarea, depozitarea și menținerea controlului asupra armamentului tupelor UNITA și/sau civililor; acordarea sprijinului în vederea ajutorului umanitar; acordarea de sprijin pentru procesul de demobilizare.

b. Observatorii militari O.N.U.: investigarea violărilor încetării focului; mediere; participă la recensământul populației; patrulare; asigurarea legăturii și acordarea sprijinului pentru ajutor umanitar; acordarea sprijinului în vederea colectării armamentului personalului UNITA; acordarea de sprijin pentru procesul de demobilizare.

c.Observatorii O.N.U. de poliție: acordarea de sprijin în investigarea încălcării legii; patrulare; mediere; asigurarea legăturii și acordarea sprijinului pentru ajutor umanitar; acordarea sprijinului în colectarea armamentului civililor; acordarea de sprijin pentru procesul de demobilizare.

5.3. Reguli de angajare a forței

1.Generalități

Executarea operațiunilor militare se află sub incidența legilor naționale și internaționale.În acest cadru legal O.N.U. va decide modul în care trupele sale pot opera.

2.Dreptul la autoapărare al O.N.U este prevăzut de fiecare dată pentru misiunile de menținere a păcii în cadrul regulilor de angajare a forței.Regulile de angajare a forței pentru UNAVEM III sunt stabilite în concordanță cu Rezoluția Consiliului de Securitate 976 din 08 februarie 1995.

3.În prevederile instrucțiunilor cu caracter permanent (SOP)- “Un peace keeping operations”- partea a 3-a – Operații, Cap.1 paragraful 21-22 se precizează “Trupele vor fi dotate cu armament cu caracter defensiv și nu vor utiliza forța decât pentru autoapărare”.Rezoluția Adunării generale 47/72 mai subliniază și necesitatea de a se asigura personalului ONU de menținere a păcii o protecție adecvată.

4.În cadrul UNAVEM III autoapărarea va cuprinde rezistența opusă încercărilor de a se împiedica executarea misiunilor.Forța poate fi folosită numai pentru autoapărare împotriva unui atac direct sau a amenințărilor la viața personalului O.N.U.Acestea pot cuprinde încercări de a se intra în forță într-o poziție O.N.U. sau în împrejurimile acesteia de către una din părți pentru a o folosi ca bază de foc împotriva celeilalte și încercările în forță de a dezarma trupele O.N.U.De aceea trupele UNAVEM sunt echipate numai cu armament ofensiv; definirea și reținerea sunt interzise.În aplicarea acestor reguli, principiul utilizării unui minim de forță trebuie respectat.

5.R.A.F. sunt redactate sub forma de “ceea ce este permis” și “ceea ce este interzis”.Emise ca “ceea ce se interzice” ele sunt ordine de a nu se executa asemenea acțiuni iar emise ca “ceea ce este permis” ele vor fi linii directoare pentru comandanți într-o anumită acțiune rapidă și vor fi respectate dacă aceștia ajung la concluzia că este necesar pentru îndeplinirea misiunii.

6.Schimbarea acestor reguli va fi operată pentru fiecare gen de situație operațională sau pentru a pune în aplicare modificările survenite în mediul politic.Clasificarea ca documente a acestor reguli este cu “caracter restrâns O.N.U.”

Autoritatea

7. Personalul militar UNAVEM III poate folosi armamentul din dotare în următoarele situații:

– pentru a se apăra pe sine, pentru a apăra viețile altor persoane aparținând O.N.U. sub protecția sa și integritatea zonelor aflate sub controlul O.N.U (stat major, tabere, etc.) împotriva unui atac direct sau a unei tentative de incursiune acționând întotdeauna la ordinul unui superior aflat la fața locului.

– pentru a face față încercărilor prin forță de a se împiedica trupele O.N.U. să-și exercite atribuțiile, acționând numai sub autoritatea personală a Comandantului Forței.

8. Reguli de angajare a forței

a.Regula nr.1- Autorizația de a purta arme

Opțiunea A – Nu există autorizație

Opțiunea B – Există autorizație

b. Regula nr.2 – Statutul armelor

Opțiunea A – Armele pot fi purtate cu încărcătorul pus

Opțiunea B – Armele vor fi purtate și asigurate

c. Regula nr.3 – Riposta la intenții ostile sau acte ostile (fără a utiliza focul)

Opțiunea A – Observați și raportați, retrageți-vă în ordine pentru a vă păstra forța.

Opțiunea B – Rămâneți pe loc.Stabiliți contactul și încercați să luați legătura cu partea opusă și/sau autoritățile locale implicate.

Opțiunea C – Observați și raportați, rămâneți pe loc, avertizați agresorul despre intenția de a utiliza forța, încercați rezolvarea problemei prin mijloace potrivite fără a deschide focul.

Opțiunea D – Observați intenția agresorului de a utiliza forța și încercați să rezolvați problema prin mijloace potrivite.Utilizați puterea de foc demonstrativ dacă sunteți autorizat.

d. Regula nr.4 – Dezarmarea formațiunilor paramilitare, a civililor și a soldaților.

Opțiunea A – Nu este autorizat decât în contextul autoapărării.

Opțiunea B – Este autorizat atunci când, dacă nu se execută, poate fi întâmpinată de îndeplinirea misiunilor de către UNAVEM III.

Atunci când se execută se utilizează minimum de forță necesar, proporțional, inclusiv prin foc dacă este necesar, dacă intenția ostilă este evidentă sau se comite un act ostil.Predarea se face autorităților îndreptățite cu cel mai apropiat prilej.

e. Regula nr.5 – Intervenția și focurile de avertisment

Opțiunea A – intervenția este interzisă

Opțiunea B – intervenția impotriva anumitor ținte correct identificate, prin foc direct sau indirect ca parte a procesului de avertizare este permisă.

f. Regula nr.6 – Controlul sistemelor de armament

Opțiunea A – Lucrul la material, pregătirea deplasarea sau executarea focului cu armamentul în prezența forțelor aflate în conflict sunt interzise

Opțiunea B – Anumite activități specificate desfășurate în prezența forțelor aflate în conflict este permisă.

Analizând regimul juridic al acestei misiuni observăm că operațiunile au fost organizate ca urmare a Rezoluției nr.976 a Consiliului de Securitate al O.N.U.Aprobarea participării României la constituirea, sub egida O.N.U., a forței de menținere a păcii în Angola pentru desfășurarea operațiunii UNAVEM III, cu un battalion de infanterie în limita a 800 de militari și un spital de campanie, încadrat cu 200 de persoane a fost dată prin Hotărârea nr. 1 din 13 martie 1995, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din 20 martie 1995.Cu privire la aceste operațiuni, Parlamentul are competența de a analiza și de a controla condițiile în care militarii români își desfășoară activitatea, posibilitatea ca aceste forțe să fie retrase în cazul în care părțile nu vor respecta Protocolul de la Lusaka, precum si angajamentul de a asigura securitatea personalului constituit sub egida O.N.U.

5.4. Rapoarte operaționale și răspunsuri

Generalități

În acest subcapitol se precizează modul de întocmire detaliat al rapoartelor și răspunsurilor întocmite de către Statele Majore Regionale pentru UNAVEM și de către Statul Major UNAVEM pentru O.N.U., New York.

În măsura în care întocmirea rapoartelor îi implică, comandanții regiunilor le vor standardiza în funcție de cerințele misiunii.

Observatorii nu vor raporta nici un incident guvernelor lor naționale înainte ca acesta să fi fost raportat oficial O.N.U., New York.

Rapoartele Secției Operații către O.N.U. New York

Următoarele rapoarte vor fi trimise către O.N.U. New York de către UNAVEM:

1.Rapoarte zilnice – (SITREPS) – aceste rapoarte vor fi trimise zilnic și vor descrie situația operațională și administrativă în cadrul misiunii.SITREP va fi întocmit de către ofițerul cu operații nr.1 la receptarea rapoartelor zilnice din partea statelor majore regionale de la ora 08.00.Materialul va fi verificat de către șeful secției operații și înaintat comandantului forței pentru aprobare la ora 10.00; o dată aprobat va fi trimis secției comunicații pentru transmiterea către O.N.U. New York.O mostră a SITREP este atașat la anexa A, acoperind o perioadă de raportare de 24 de ore.

2.Raportarea incidentelor (INCREPS) – aceste rapoarte se referă la incidentele serioase din zona misiunii.Acestea trebuie transmise cât se poate de rapid comandantului forței, locțiitorului acestuia și șefului de stat major.

3.Rapoarte săptămânale/lunare – un sumar al evenimentelor va fi înaintat O.N.U. New York în prima săptămână a fiecărei luni.Sumarul va fi întocmit de către ofițerul 1, confirmat de către șeful biroului operații înainte de supunerea spre aprobare comandantului forței.Conținutul va cuprinde: situația generală, desfășurări, activitatea secției operații, probleme de personal, probleme de logistică,violări ale drepturilor omului, probleme umanitare, evaluări.

4.Rapoarte despre încălcări ale acordului de încetare a focului (SHOOTREP)- modelul se află în Anexa B.

5.Rapoarte despre violarea acordurilor (VIOREP)- modelul se află în Anexa C.

6.Rapoarte despre sechestrarea, răpirea persoanelor sau deturnarea vehiculelor – modelul se află în Anexa D.

7.Rapoarte despre incidente cauzate de explozii (EIREP) – modelul se află în Anexa E.

Toate aceste rapoarte se întocmesc atunci când s-a confirmat declanșarea incidentului.

ANEXA A

FORMULAR DE RAPORTARE

Rapoarte zilinice și săptămânale înaintate de către Statul Major Regional

Situația generală

(situația operațională generală în regiune din perioada la care se referă raportul)

Desfășurare

(desfășurări/reajustări ale echipelor; când au avut loc)

Operații

(Misiuni specifice îndeplinite de către observatorii militari O.N.U. în regiune)

Operații aeriene UNAVEM (dacă au avut loc)

(Situația generală, desfășurarea aeronavelor, probleme logistice și de comunicații, operațiuni de căutare și salvare, de evacuare medicală, operațiuni speciale).

Informații asupra activităților militare ale Forțelor Armate angoleze și UNITA

– violări ale încetării focului;

– deplasări ale trupelor;

-detalii asupra numărului personalului forței, dispunerilor și alianiamentelor de control, cum și unde s-au stabilit;

– detalii asupra dezangajării limitate (când este cazul).

Informații asupra terenului, informații despre mine, incluzând activitățile de deminare.

Activități de ajutor umanitar

Probleme de transmisiuni

Probleme medicale

Probleme de personal

Probleme logistice

Probleme de recreere și petrecere a timpului liber

Aspecte diverse

(incidente provocate de mine, investigații, climatul de securitate, restricții asupra libertății de mișcare)

ANEXA B

FORMULAR DE RAPORTARE A ÎNCĂLCĂRII ACORDULUI DE ÎNCETARE A FOCULUI

Următoarele instrucțiuni se aplică tuturor rapoartelor de acest gen, iar informațiile privind întocmirea lor sunt prezentate mai jos:

Paragraf Informații

A Numele Statului major regional/echipei de la fața locului și ora înregistrată în jurnal;

B Ora când s-a executat focul specificând dacă a fost auzit sau văzut;

C Ora când focul a încetat;

D Înregistrați sursa executării focului;

E Înregistrați numărul de focuri(serii) și tipul armamentului, dacă este posibil;

F Poziția armei care a tras (coordonate calculate precis, cu 8 cifre sau pentru zonă cu 6 cifre);

G Poziția țintei;

H Înregistrați pagubele cauzate și/sau numărul de pierderi; precizați categoria de personal și descrierea rănii;

J Orice măsură luată de forțele implicate cum ar fi proteste, întâlniri, etc. Și orice informație suplimentară care va ajuta la evaluarea precisă a situației.

ANEXA C

RAPORT DE VIOLARE A ACORDURILOR

Următoarele instrucțiuni se aplică tuturor rapoartelor de acest gen.Informațiile ce trebuie să le conțină raportul sunt prezentate mai jos:

Paragraf Informaț

A Numele Statului major regional/echipei de la fața locului;

B Ora înscrisă în jurnal;

C Ora pentru fiecare caz;

D (Identificare) Nu se fac referiri la o parte anume.Se înregistrează numărul personalului și/sau echipamentului, vehiculelor,

E (Localizare) Coordonatele pentru fiecare caz în este posibilă determinarea lor;

F (Remarci) Orice informație suplimentară care poate ajuta secția operații a UNAVEM să evalueze situația cu precizie.Dacă nu există se trece NIL.

ANEXA D

FORMULAR PENTRU RAPORTAREA SECHESTRĂRII, RĂPIRII DE PERSOANE SAU DETURNAREA DE VEHICULE

Următoarele instrucțiuni se aplică tuturor rapoartelor de acest gen.Formularul ce trebuie completat este prezentat mai jos:

Paragraf Informații

A Numele Statului major regional;

B Raportul echipei din teren către statul major regional;

C Ora din jurnal dată de postul de observare UNAVEM III;

D Ora incidentului;

E Poziția incidentului (coordonate);

F Tipul și numărul vehicului;

G Detalii, cum ar fi:

a) Numărul personalului din vehicul și locul unde se află;

b) Armament, muniție (când este posibil) și alte bunuri private sau aparținând O.N.U. luate;

H Măsuri luate (protest către …, întâlnire de negocieri către stabilită cu……….);

ANEXA E

RAPORT ASUPRA UNUI INCIDENT CAUZAT DE O EXPLOZIE

În eventualitatea unui asemenea incident în care personalul UNAVEM este implicat, trebuie luate următoarele măsuri:

a. Imediat după incident se înaintează un raport Statului major al UNAVEM;

b. Comandantul Forței poate destina ofițeri, incluzând un ofițer genist, în vederea investigării incidentului pentru a găsi mai multe informații și pentru a lua măsuri corespunzătoare.

Concluzii și propuneri

Războiul a fost și va rămâne probabil unul din fenomenele sociale cele mai complexe, în pofida adevărului atestat în atâtea rânduri de istorie că el nu rezolvă, ci dimpotrivă, complică situațiile care l-au generat, că ridică noi probleme colectivităților în cauză și umanității în general, că lasă în urma sa inestimabile pierderi materiale. Războiul continuă să fie o prezență stranie în viața omenirii: veșnic nesătulul zeu Marte își cere și își ia partea sa.

De la elaborarea primelor acte normative referitoare la stări excepționale au trecut mai bine de două secole.Principiile enunțate în actele normative și principalele reglementări au rămas același.Dreptul statului de a se apăra în caz de necesitate fie și prin folosirea forței publice, delegarea dată executivului de a dispune măsuri ce se impun, suspendarea exercițiului unor drepturi și libertăți, împuternicirea forțelor armate de a prelua unele atribuții de la autoritățile civile, trecerea în competența tribunalelor militare a judecării unor categorii de infracțiuni și persoane au fost prezente în lege și atunci, și acum.Având în vedere că în cele două secole lumea s-a schimbat, considerăm că legislația în domeniu trebuie revizuită.

Ne amintim că în prima lege în domeniu, motivul pentru care putea fi instituită starea de asediu era un „pericol iminent care rezultă dintr-un război extern sau dintr-o insurecție”.

De atunci gama amenințărilor la adresa statului s-a lărgit într-un ritm și o varietate amețitoare.Răscoalele, insurecțiile, revoluțiile, războaiele distrugătoare cu folosirea armelor de nimicire în masă, conflictele armate, accidentele nucleare și industriale, grevele generale, loviturile de stat, gravele tulburări ale ordinii publice, sabotajele, crima organizată, crizele economice și financiare, dar și cutremurele, inundațiile, secetele, toate produse în aceste secole, au luat de mai multe ori prin surprindere autoritățile statului, care, în cele mai multe cazuri, au instituit stările excepționale.Momentul 11 septembrie 2001 a produs în plan intern și internațional o schimbare de tactică și de strategie de apărare fără precedent.Ne amintim de Goethe care la Valmy, când francezii au oprit invazia prusacilor, s-ar fi exprimat: „Din acest loc și din această zi începe o nouă eră în istoria lumii.”1

Se modifică legislații interne, se încheie înțelegeri internaționale, se negociază, se reclădesc sisteme de securitate, se redesenează hărți politice și economice.

Deși efectele globalizării încep să-și facă simțită prezența și în domeniul securității și apărării, pare să se contureze părerea că în acest domeniu, cel puțin pentru o perioadă, nu trebuie să se renunțe la ideea multipolarității.Desigur, nici în acest caz nu trebuie să se mai mențină în atenție competivitatea sau, mai grav, rivalitatea.Așa cum se observă, se pune tot mai mult accentul pe complementaritate.Oricum, ne aflăm în perioada în care se redefinește mediul internațional de securitate.Aceasta a fost și concluzia întâlnirii la nivel înalt a șefilor de stat și de guvern din Belgia, Franța, Germania și Luxemburg din 29 aprilie 2003: „considerăm că a sosit momentul să luăm noi măsuri pentru construirea unei Europe de Securitate și Apărare, care să aibă la temelie capabilități militare europene consolidate, să confere o nouă vitalitate și Alianței Atlanticului de Nord și să deschidă drumul către o relație transatlantică reînnoită”2.

Din considerațiile expuse, sumare, dar sperăm suficiente, rezultă că și statul român trebuie ca, în noul mediu de securitate, să-și redefinească strategia de securitate și apărare.În acest sens credem că problema fundamentală în constituirea unei paradigme o reprezintă analiza factorilor de risc și a amenințărilor.Dacă până în urmă cu câțiva ani se lua în calcul un inamic exterior, apărarea fiind bazată pe „războiul întregului popor”, astăzi amenințările sunt mult mai greu și mai complicat de definit.Calitatea de membru NATO și UE ne asigură apărarea împotriva unor categorii de riscuri.De asemenea, calitatea de membru ONU3 nu trebuie omisă din toate aceste calcule.

Pentru aceste motive, la care se adaugă evident și altele considerăm că România trebuie să-și armonizeze legislația cu partenerii de acțiune.Statutul de membru NATO și UE obligă la adoptarea unor soluții comune în unele domenii.Forța de reacție rapidă (ERRF) urmează să acționeze în misiuni umanitare, misiuni de salvare, misiuni de menținere a păcii, managementul crizelor.Forța de răspuns NATO va fi folosită în misiuni de impunere a păcii, embargou și interdicții, contraterorism și operații antiteroriste, apărare antirachetă.

S-au încheiat acorduri internaționale regionale care stabilesc un mod de acțiuni comun, bi- sau multilateral, pentru gestionarea anumitor tipuri de acțiuni.Și aceasta pentru că un dezastru natural, de exemplu, nu lovește numai într-un punct, el poate lovi mai multe state.De asemenea, un accident nuclear are o întinsă rază de acțiune.

Acestea sunt doar câteva motive pentru care considerăm că România trebuie să-și consolideze baza legală care să-i permită să participe la întreaga gamă de misiuni asumate.În acest sens, o deosebită atenție trebuie acordată regimului juridic al stării de asediu, de urgență și de război, care trebuie să fie adaptat la noile realități.Având în vedere tipurile de misiuni în plan internațional propuse de a fi desfășurate de NATO și UE, acestea au drept corespondent, de cele mai multe ori, în plan intern, stările excepționale.În aceste situații, planificarea, logistica, logistica, informațiile, mijloacele militare care vor participa la acțiune sunt, de regulă, operațiuni similare care trebuie să se desfășoare după aceleași reguli, iar legislația trebuie să fie clădită într-o asemenea manieră, încât să permită acțiunea în comun.

Mai există și alte motive pentru care credem că legislația în domeniu trebuie revizuită.Actele normative care reglementează domenii conexe nu sunt uniforme, conținând adesea soluții divergente.Toate actele normative din domeniul apărării naționale trebuie revizuite datorită noului statut militar, conferit de calitatea de membru NATO și UE și care trebuie să vizeze și să reglementeze conceptul de „apărare colectivă”.

În acest context, se impune adoptarea unui nou act normativ menit să reglementeze problematica apărării țării, potrivit liniei de orientare stabilite de prevederile art.118 din Constituția României, revizuită, și în consonanță cu principiile proprii sistemului de apărare comună, prin luarea în considerare a garanțiilor de securitate oferite de instituțiile europene și euroatlantice, a cooperării cu aliații și partenerii României, dar și a obligațiilor izvorâte din calitatea de stat membru al NATO și UE.

În același timp considerăm că trebuie revizuită și legislația care reglementează atribuțiile forțelor armate, în prezent aceasta conținând elemente dizarmonice.

În noul act normativ trebuie să se urmărească impunerea unor soluții de principiu.Astfel:

1. Actul normativ să prevadă înființarea unui sistem național de gestionare în comun a crizelor și a stărilor excepționale.

După cum am subliniat în capitolul 2 dedicat delimitărilor terminologice și conceptuale, nu toate crizele sau stările excepționale sunt denumite uniform pretutindeni.Ceea ce într-un stat este denumit criză poate fi, în alt stat, stare de război sau oricare altă stare excepțională.Desigur, nu denumirea este cea care primează, ci regimul juridic aplicabil.Și cum nu toate situațiile excepționale respectă granițele geografice, în sensul că, așa cum subliniam, o situație se poate produce într-un grup de state dintr-o regiune, considerăm că trebuie să existe, la nivel național, o unică structură care nu numai să gestioneze unitar problematica, dar, în același timp, să se constituie într-un punct de legătură- internă și internațională- pentru activități comune cu NATO, UE, ONU, OSCE, în funcție de tipul crizelor ce urmează a fi gestionate în comun.

2. Elaborarea actului normativ să fie precedată de elaborarea unei legi organice, referitoare la structura sistemului național de apărare, care, deși prevăzută în Constituție, inițial în art.117, iar după revizuire în art.118, alin.(2), a fost ignorată atâta timp.Rolul unei asemenea legi este deosebit de important, ea trasând domeniile generale de acțiune pentru fiecare structură statală care urmează să aibă atribuții în domeniul apărării.

Ca urmare, noua lege a apărării, la nivelul instituției militare, trebuie să prevadă faptul că apărarea se planifică, organizează și se desfășoară în scopul prevenirii și respingerii unei agresiuni armate nu doar asupra teritoriului statului român, așa cum este prevăzut în legea actuală, ci și asupra teritoriului altor state membre alianțelor și coalițiilor din care România face parte, precum și pentru îndeplinirea angajamentelor internaționale asumate de statul român.

Legea ar trebui să reglementeze și principalele tipuri de misiuni executate de forțele armate pentru realizarea obiectivelor apărării atât pe teritoriul statului român cât și în afara granițelor sale:

– apărarea teritoriului statului român, prin răspuns militar la o agresiune armată;

– participarea la apărarea teritoriilor statelor aliate în cadrul apărării colective;

– participarea la operațiile de răspuns la crize, potrivit intereselor naționale și angajamentelor internaționale asumate de România.

3. Apreciem că deficitar este și domeniul care stabilește atribuțiile și răspunderile persoanelor cu funcții de conducere ale diverselor structuri.Legea privind răspunderea ministerială tratează secvențial problema și nu precizează atribuțiile fiecărui minister privind un anumit domeniu, cum ar fi cel al apărării.

În Franța, de exemplu, există acte normative care stabilesc în domeniul apărării, atribuțiile ministrului apărării ( Decretul nr.62-811, din 18 iulie 1962), ale prefectului ( Decretul nr.88-321, din 20 aprilie 1983) și ale altor ministere.În cadrul Ordonanței nr.59-147 privind organizarea generală a apărării, din 7 ianuarie 1959 sunt prevăzute atribuțiile primului-ministru, ale Comitetului pentru apărare, precum și răspunderile miniștrilor în probleme de apărare.

4. În cadrul actului normativ privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență trebuie să se stabilească rolul și atribuțiile categoriilor de forțe armate.Atribuțiile lor trebuie formulate în mod riguros și realist și trebuie coroborate cu prevederile constituționale și ale altor acte normative care prin stabilirea atribuțiilor lor le dirijează și pregătirea.

5.Actul normativ trebuie să precizeze cel puțin exemplificativ atribuțiile care se transmit de la autoritatea civilă la autoritatea militară.

În acest sens, autoritatea militară ar putea prelua atribuțiile referitoare la acordarea autorizațiilor pentru marșuri, pentru demonstrații sau întruniri, pentru permis portarmă, la stabilirea unor interdicții de circulație etc.

6. De asemenea, considerăm imperios necesară elaborarea unor acte normative care să reglementeze unele aspecte ignorate pănă în prezent.

Astfel, în Constituție apare sintagmele „mobilizare parțială și totală”, „stare de război” dar nu există nici un act normativ care să reglementeze regimul lor juridic.Conceptul de mobilizare apare stipulat în Legea nr.477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare și în Legea nr.446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, dar nu acoperă în întregime regimul juridic și de aceea acest concept trebuie redefinit.

Actul normativ trebuie să reglementeze unitar modul de trecere gradual, de la starea de pace la starea de război, cu precizarea responsabilităților ce revin autorităților cu atribuții în domeniu, mobilizarea economiei naționale și a autorităților administrației publice și să stabilească modalitățile de compatibilizare a sistemului român de mobilizare cu cele ale țărilor membre NATO, cu accent pe asigurarea operativității mobilizării, pe managementul crizelor, dar și pe asistența socială – sprijinirea familiilor militarilor, reintegrarea în societatea civilã a rezerviștilor.

7. În privința sancțiunilor și a agravantelor lor, este necesar ca legea să le stabilească numai în măsura în care acestea nu sunt prevăzute în Codul penal sau legi speciale.

8. Pentru a se evita posibile abuzuri, propunem ca legea să dispună clar și precis competența tribunalelor militare, pe timpul stărilor excepționale.

9. În sfârșit, suntem de părere că există și alte aspecte cărora trebuie să li se acorde o atenție specială.Astfel:

starea excepțională trebuie să se mențină într-un cadru juridic permanent controlabil.Având în vedere faptul că este gestionată de Executiv, controlul trebuie să se exercite în primul rând de Parlament, dar și de Autoritatea Judecătorească;

este necesar ca normele legale referitoare la atribuțiile forțelor armate să fie detaliate prin acte normative subsecvente care să canalizeze pregătire și dotarea acestor forțe din timp, nu să se aplice legea prin improvizații de moment;

pe timpul stărilor excepționale trebuie să se suspende numai exercițiul acelor drepturi care sunt în strânsă legătură cu motivele instituirii respectivei stări.Această măsură trebuie să fie necesară, să fie eficace și să fie proporțională cu gradul de pericol sau amenințare.

Toate aspectele formulate în cadrul acestei lucrări susțin și întăresc ideea conform căreia statul trebuie și poate să aplice un regim derogatoriu, temporar, căci lex necessitas est lex temporis, regim care să-i consolideze, pentru binele general, puterea.

ANEXE

ANEXA NR. 1

Elemente caracteristice conflictului armat

ANEXA NR.2

conflictuluiSpectrul conflictului contemporan

A

ANEXA NR. 3

AAvbhgf

Această tipologie, ce apare după utilizarea celor trei criterii, are mai mult o valoare cognitivă (teoretică) și urmărește înțelegerea caracterului războaielor din epoca în care trăim, prin descifrarea celor mai semnificative trăsături ale desfășurării lor.

nexaAnex

a ANEXA NR.4

Responsabilități privind elaborarea cadrului normativ privind pregătirea economiei și a teritoriului pentru apărare

ANEXA NR.5

ectru

l

ANEXA NR.6

PONDEREA TIPURILOR DE CRIZE INTERNAȚIONALE din perioada 1930 – 2000 (cele mai importante 220 de crize)

FORME DE TERMINARE A UNEI CRIZE

succes

eșec

compromis

impas

rezultat ambiguu

ANEXA NR.7

ANEXA NR.8

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. CULEGERI DE INSTRUMENTE JURIDICE INTERNAȚIONALE

Carta O.N.U., Departement de l'information des Nations Unites, New-York, 1946.

Les Conventions de Genève du 12 aout 1949. Commentaire publié sous la direction de J. Pictet, C.I.C.R., 1952.

Commentaire des protocoles additionnels du 8 Juin 1977 aux Conventions de Genève du 12 Aout 1949, Edition et coordination Yves Sandoz, Christophe Swinarski, Bruno Zimmermann, Comité International de la Croix-Rouge, Martinus Nijhoff Publishers, Genève, 1981.

Protocoalele adiționale la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecția victimelor de război, Ed. Militară, București, 1992.

A.R.D.U. Dreptul international umanitar al conflictelor armate – documente, Editura Sansa, Bucuresti, 1993.

The Law of Armed Conflicts. A collection of Conventions Resolutions and Other Documents, Martinus Nijhoff Publishers, Henry Dunant Institute, Geneva, 1988.

Humanitarian Law in Armed Conflicts, Handbook – edited by the Federal Ministry of Defence of the Federal Republic of Germany.

II. LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ ȘI REGULAMENTE MILITARE

Constituția României, din 1991, revizuită în 2003, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.

Strategia de securitate națională a României. Stabilitate democratică, dezvoltare economică durabilă și integrare euroatlantică, București, 1999.

Carta albă a Guvernului. Armata României 2010: reformă și integrare euro-atlantică, București, 2000.

Strategia militară a României, Tipografia Ministerului Apărării Naționale, București, 2000.

Legea nr.45 /1994 privind apărarea națională, publicată în Monitorul oficial nr.172 din 7 iulie 1994.

Legea nr.73/1995 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial nr.145 din 12 iulie 1999.

Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul oficial nr.155 din 20 iulie 1995, modificată de O.G.U. nr. 90/2001, Monitorul Oficial nr. 349/2001.

Legea nr.46/1996 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în Monitorul oficial nr.120 din 1 iunie 1996.

Legea nr.4/1999 privind încheierea și ratificarea tratatelor, publicată în Monitorul oficial nr.4 din 13 ianuarie 1999.

Legea nr.106/1999 privind protecția civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.304 din 29 iunie 1999.

Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, modificată și completată prin Legea nr. 410/2004;

Legea nr. 61 pentru aplicarea Acordului dintre statele NATO și România cu privire la statutul forțelor lor, publicată în Monitorul Oficial n. 185/2000.

Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și ministerelor, publicată în Monitorul Oficial, nr. 164/2001.

Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 204/2001

Legea nr.415/2002 privind înființarea, organizarea și funcționarea CSAT, publicată în Mon.Of. nr. 494/2002

Lege nr. 473/2004 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1052 din 12/11/2004

Legea nr.346 din 21 iulie 2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.654 din 28 iulie 2006.

H.G. nr. 203/1995 privind modul de organizare și de participare la pregătire a persoanelor cu funcții de conducere în sistemul autorităților publice, a conducătorilor agenților economici și ai instituțiilor publice cu sarcini la mobilizare, în vederea îndeplinirii atribuțiilor ce le revin pe linia apărării naționale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 67/1995;

H.G. nr. 1194/1996 referitoare la atribuțiile agenților economici, instituțiilor publice și autorităților administrației publice privind recrutarea, încorporarea și evidența militară;

H.G. nr. 370/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 824 din 20 noiembrie 2003;

H.G.1222/2005 privind stabilirea principiilor evacuării în situații de conflict armat;

H.G. 111/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Oficiului Central de Stat pentru Probleme Speciale;

H.G. nr. 219/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public;

Hotărârea Guvernului României nr.489 din 15 iunie 2000 privind organizarea structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naționale.

H.G. nr. 338/2002 pentru asigurarea forței de muncă necesare la mobilizare și pe timp de război cu personal cu obligații militare;

H.G. nr. 414/2004 privind aplicarea Regulamentului de funcționare a sistemului de priorități și alocare a resurselor pentru apărare;

O.G.U. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență, publicată în Monitorul Oficial, 22/1999.

O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare;

Ordonanța privind planificarea apărării naționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 302/18.08.1998.

M. 099/1997, Compunerea la pace a armatei României.

M. 0100/1997, Instrucțiuni privind mobilizarea forțelor armate.

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1711/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind finanțarea acțiunilor de pregătire a economiei naționale și a teritoriului pentru apărare și întocmirea bugetului de stat pentru război.

A.N.1 – Regulamentul general al acțiunilor militare, București, 1996.

A.N.2 – Regulamentul general pentru conducerea acțiunilor militare, București, 1998.

M.141/2001, Doctrina operațiilor întrunite multinaționale.

M. 0180/2001, Concepția completării pe timpul mobilizării armatei.

M. 192/2001, Reglementarea responsabilităților privind participarea armatei la operații și sprijinul păcii și la unități multinaționale.

LEGISLAȚIE STRĂINĂ

Constituția Franței 1958.

Legea din 9 august 1849 privind starea de asediu.

Legea din 3 aprilie 1955 privind starea de urgență.

Constituția Canadei 1982.

Legea privind măsurile de urgență, din 21 iulie 1988

Legea privind interpretarea legilor si regulamentelor din 1985

Constituția Germaniei 1949.

Emergency Powers Act, 1920.

Emergency Powers Act, 1964.

Legea din 1986 privind protecția civilă pe timp de pace.

Legea din 2000 privind terorismul

Constituția Statelor Unite ale Americii (1787, amendată).

Instrucțiunile din 1863 pentru armata în campanie.

Legea nr. 94-412 USC 1601-1651 din 20 septembrie 1976 privind starea de urgență națională.

National Security Strategy.

VI. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII, LUCRĂRI DE SPECIALITATE

NEZARD, Henry, Elements de droit public, Librairie Arthur Rousseau, Paris, 1919

PAYOT, Les guerres, Elements de polemologie, Paris, 1951

DELBEZ, La notion de guerre, Paris, 1953.

ROLIN, J., Le droit moderne de la guerre, P.U.F., Paris, 1953.

La notion de guerre, Ed.PUF, Paris, 1954.

Despre dreptul războiului și al păcii, Ed.Științifica, București, 1968.

GROTIUS, Hogo, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică, București, 1968

La guerre, cette inconue: dé couverture et avenir de la polémologie, in "Guerre et paix", nr.1/1969.

GUSTI, Dimitrie, Sociologia războiului, în Opere, vol.IV, Editura Academiei, București, 1970.

HOWARD, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timișoara, 1997

QUINCEY, Wright, A Study of War, The University of Chicago Press, 1976

Andre de LAUBADERE, Traite de droit administrative, 3-eme edition, Les grands services publics administrative, Libraire generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1978.

Epistemologia știintelor sociale, Editura Politica, București, 1979.

DELEANU, Ioan, Dreptul constituțional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.

Funcțiile teoriilor științifice în Teoria cunoașterii științifice, Editura Academiei, București, 1982.

Carl von CLAUSEWITZ, Despre război, Editura Militara, 1982.

DEBBASCH, Charles, Droit constitutionnel et institution politiques, Editura Economică, Paris, 1983.

ARRASSEN, Arsenie, M.,Cearapin V., Velicu T., Bouthoul,S., Botez, Gaston, Conduite des hostilités. Droit des conflits armés et désarmement, Bruxelles, 1986.

Le droit international dans un monde divisé, Editura Berger-Lavrault, Paris, 1986.

Le droit modern de la guerre, Atena, 1986.

Manuel sur le droit de la guerre pour les forces armées, C.I.C.R., Geneva, 1989.

Cf.A.MONTAGU, The Nature of Human Agression, în Shaw, Paul R, Wong,Yuwa, Genetic Seeds of Warfare: Evolution, Nationalism and Patriotism, London Unwin Hyman, 1989

Cf. C, BURKE, Agression in Man, in Shaw, Paul R, Wong, Zuwa, Genetic Seeds of Warfare:Evolution, Nationalism and Patriotism London Unwin Hyman, 1989.

Cf. J.BREMOND, GELEDAN, A., Dictionnaire economique et social, Ed. Hatier, Paris, 1990.

CIOBANU D., Drept constituțional și instituții politice, Editura Hyperion, București,1991.

Curs de istoria artei militare, vol. I, Editura A.I.S.M., București, 1991.

Contraints on the waging of war, I.C.R.C., 1991.Twenty-Five Years of Local Wars, in "Journal o Peace Research", nr.1/1971.

Gl. mr. CREȚU,Vasile, lt.col. USCOI, Nicolae, Raporturile dintre arta militară și dreptul internațional umanitar din perspectiva opțiunilor doctrinare naționale, în Gândirea militară românească (G.M.R.) nr.6 din 1992

SUN TZU, Arta războiului, Editura Antet XX Press, București, 1993.

Cf. Headquarters of Chief of Defence Denmark, the National Commissioner and the Emergency Management Agency, Denmark, Defence, 1993

DRAGOMAN I., Drept internațional aplicabil în conflictele armate, Editura AISM, București, 1993.

Project Management Planning and Control, Ed.Wilez, 1993.

Claude de PASQUIER, Principles de droit des conflits armés, Bruylant, Bruxelles, 1994.

TOFFLER A. și H., Război și antirăzboi, Editura Antet, 1995.

Introducere în sociologia organizațională și a conducerii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.

PLATON, Legile, Editura IRI, București, 1995.

Eseu despre strategia și tactica militară, Editura A.I.S.M.București, 1995.

Știința militară, Editura A.I.S.M., București, 1996.

IORGOVAN, A., Tratat de drept administrativ, vol I și II, Ediția a II-a revăzută și adăugată, Editura Nemira, Bucurețti, 1996.

Reflectarea legilor și principiilor luptei armate în conducerea strategică a forțelor, Editura Militară, București, 1997.

MIGA-BEȘTELIU, Raluca, Drept internațional, Introducere în dreptul internațional public, Editura All, București, 1997

MALAURIE, P., Antologia gândirii juridice, Humanitas, București ,1997

DRĂGANU, T., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Actualitatea strategiei, Editura Sitche, Craiova, 1998.

NEGULESCU, P., Curs de drept constituțional român, Editura Alex. Doicescu, București.

NEGREESCU, A., TOMA, G., Conflictele sfârșitului de mileniu.Stabilitate, instabilitate, manipulare, Editura Tempolis.

John LOCKE, Al doilea tratat despre cărmuire, Nemira, 1999.

FILIPESCU I., FUEREA, Augustin, Drept instituțional comunitar European, Editura Actami, București,1999.

APOSTOL TOFAN, D., Puterea discreționară și excesul de putere al autorităților publice, Editura All Beck, București, 1999.

ARĂDĂVOAICE, Ghe., STANCU, Valentin, Războaiele de azi și de mâine, Editura Militară, 1999.

MÂNDRU, M., DROGOMAN, I., MARA, D., STROESCU, D., Elemente esențiale ale conducerii operațiilor multinaționale, Editura AISM, București, 2000.

SAVA, C., MONAC, C., Stările excepționale, Eitura Forum, București, 2000.

Drept internțional contemporan, Editura All, București, 2000.

ARMAȘ, I., PURCĂREA, C., DUȚĂ P.D., Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară, București, 2001.

Culegere de studii – Terorismul – Istoric, forme, combatere, București, Editura Omega, 2001

Cf. International Crisis Group Report no.2, UE Crisis Response capability.Institution and Processes for Conflict Prevention and Management, 2001.

Cf. Herfried MUNKLER, Das Ende des “klassischen” Krieges.Warlords, Terrornetzwerke und die Zukuunft kriegerischer Gewalt, în: Neue Zurcher Zeitung ,2002

DRAGOMAN,I., Actele autorităților militare, Editura Lumina Lex, București, 2003

Prof.univ.dr.ANGHEL, Ion, M., lector univ. ANGHEL, Viorel, I., Regulile războiului și dreptul umanitar, Editura Lumina Lex, București, 2003

Tratat de Știință Militară, vol.III, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

Cf. US Department of Defence, Joint Publication 1-02.DoD Dictionary of Military and Associated Terms, 2004.

Tratat de Știință Militară, vol.III, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

ȘERBAN, Floarea, Starea de asediu.Starea de urgență, Editura Militară, București, 2005.

V. STUDII, ARTICOLE

Probleme de artă militară (colecțiile pe anii 1984-1989).

Buletinul Academiei Militare din anii 1980-1990.

Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, numerele din anii 1997-2000.

Buletin de informare-documentare (colecțiile pe anii 1984-2000).

Gândirea militară românească, numerele din anii 1991-2000.

Revista Româna de Drept Umanitar, numerele din anii 1992-2000

Revue Internationale de la Croix Rouge, numerele din 1970-2000.

Spirit militar Modern, nr.1/1999

VI. ALTE SURSE

Dicționare

Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Le petit Larousse, Editions Larousse, Paris, 1995.

Oxford Dictionary of Law, Oxford University Press, 2002.

Lexicon militar, Editura militară, București, 1980.

Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

http://www.pmbradley.org/

http://www.tacom.army.mil/gcss/pmabrams/

http://www.pmbradley.org/

www.presamil.ro

www.lumeam.ro

www.mapn.ro/strategiamilitara/conceptiadepregatire/html.

www.gardianul.ro/eveniment/html