Regimul Juridic al Spatiilor Internationale
LUCRARE DE LICENȚĂ
Regimul juridic al spatiilor internationale
CUPRINS
Introducere
Capitolul I Codificarea dreptului mării
I.1. Libertatea mării; principiul cutumiar fondator
I.2. Marea teritorială
I.3. Platoul continental
I.4. Zona contiguă
I.5. Zona economică exclusivă
I.6. Marea liberă
I.7. Regimul insulelor
I.8. Zona internațională a spațiilor submarine
I.9. Strâmtorile internaționale
I.10. Cursuri de apă internaționale
Capitolul II Spațiul aerian. Regimul convențional actual
II.1. Regimul juridic al spațiului extra-atmosferic
II.2. Regimul juridic al răspunderii internaționale pentru prejudicii provocate de obiecte spațiale
II.3. Noul regim al comunicațiilor spațiale
Capitolul III Sinteze de practică judiciară
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Dreptul internațional a apărut și s-a dezvoltat din nevoia formulării unui cadru ordonat pentru relațiile interstatale. Evoluția sa, pornind de la elemente normative disparate și de natură strict bilaterală, încă din perioada sa de început, s-a caracterizat printr-o dinamică exponențială – o reflectare evidentă a creșterii interdependențelor internaționale pe care este chemat să le guverneze.
Dreptul internațional al mării este ramură a dreptului internațional public și este format din ansamblul normelor de drept internațional (convenționale și cutumiare), care reglementează regimul juridic al spațiilor maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spații și a resurselor lor.
Marea, din punct de vedere al dreptului internațional, reprezintă ansamblul spațiilor cu apă sărată, având condiția ca acestea să aibă posibilitatea de a comunica intre ele.Marea Caspică și Marea Moartă, deși au apă sărată,fiind spații inchise fară a putea comunica cu alte spații maritime ale lumii nu sunt guvernate de dreptul mării.
Dreptul mării este una dintre cele mai importante ramuri ale dreptului international, permițând soluționarea diferențelor inter-statale în conformitate cu interesele naționale ale Statelor de Coastă. Astfel spus, dreptul mării a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru soluționarea statutului flotelor militare în timpul războaielor, dar și pentru soluționarea unor aspecte de interes major în domeniul pescuitului si navigației maritime comerciale în timp de pace.
Din dreptul mării fac parte nu numai reglementările de drept internațional public, ci și unele norme de drept intern al statelor,ce sunt referitoare la drepturile lor suverane exercitate în anumite spații maritime.
Dreptul internațional al mării a apărut și s-a dezvoltat,precum unei consecințe a creșterii interesului omenirii și a statelor pentru folosirea oceanului planetar și a bogățiilor sale.
Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferințe internaționale,după cel de-al doilea război mondial unde au avut loc 3 conferințe internaționale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferințe s-au ținut , în anii 1958 și 1960 iar conferința a treia de codificare a dreptului mării, sub egida O.N.U., între anii 1973-1982.
Prima conferință de din anul 1958 a adoptat 4 convenții internaționale de codificare a dreptului mării ce sunt în vigoare și în prezent. Ele sunt: „Convenția privind marea teritorială și zona contiguă”; „Convenția cu privire la platoul continental”; „Convenția privind marea liberă” și „ Convenția cu privire la pescuit și protejarea resurselor vii ale mării”.
În general, convențiile de au codificat dreptul mării cu privire la următoarele spații maritime și instituții ale acestui drept: marea teritorială a statelor (supusă suveranității statului riveran); zona contiguă (fiind o completare a mării teritoriale în care statul riveran exercită numai anumite drepturi); marea liberă ( fiind nesupusă suveranității statelor,având un regim internațional); platoul continental (instituție nouă a dreptului mării).
Conferința a treia de codificare a dreptului mării a fost inițiată și convocată de Organizația Națiunilor Unite și s-a încheiat prin adoptarea „Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării” la 10 decembrie 1982, incheiată de astfel Această convenție constituie un adevărat „Cod al mării”, având 320 de articole și 9 anexe (cu numeroasele sale articole).
Convenția asupra dreptului mării, din anul 1982, reglementează vechile instituții ale dreptului mării, precum și noi instituții ale sale sau noi aspecte ale activității statelor în acest domeniu.
De asemenea, Convenția din 1982, proclamă și consacră noi dispoziții generale și de bază ale dreptului mării. Următoarele reguli noi sunt:-.Statele ce participă la convenție trebuie să îndeplinească cu bună-credință obligațiile ce le revin din prevederile convenției; -.Statele în exercitarea drepturilor, competențelor și libertăților recunoscute de Convenție trebuie sã nu săvârșescă un abuz de drept; -Statele în exercitarea drepturilor și în executarea obligațiilor ce le revin din prevederile convenției trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva altui stat.
Capitolul I
Codificarea dreptului mării
De multă vreme spațiile maritime și cele oceanice au prezentat o deosebită importanță pentru viața popoarelor și pentru relațiile dintre state. Comerțul maritim și pescuitul s-au dezvoltat încă în perioada statelor sclavagiste ale Orientului antic ce au luat amploare îndeosebi în Marea Mediterană cu participarea statelor grecești, a Romei și a altor state riverane.Relațiile pașnice, economice și politice, sau conflictele dintre ele sau desfășurat atât pe uscat cât și pe mare. Importanța spațiilor maritime a sporit odată cu progresul forțelor de producție și cu necesitățile de apărare, cu posibilitățile omului de a cuprinde Oceanul planetar în toată imensitatea sa și de a-i cunoaște tainele de suprafață și din adâncuri pentru a-l folosi cu bogatele sale resurse, transformându-l totodată într-un domeniu complex al cooperării internaționale.
Se găsește un proces istoric îndelungat ce este caracterizat timp de secole prin dominația și utilizarea în scopuri proprii a mărilor și oceanelor de către mari puteri, ce au impus o „ordine maritimă” inegală și inechitabilă, cu excluderea participării altor state și popoare și în dezavantajul acestora.În aceste condiții de afirmare a statelor de pe toate continentele, ce reprezintă entități suverane, independente, în perioada postbelică a apărut necesitatea participării tuturor statelor (indiferent de mărime sau potențial economic) la utilizarea spațiilor maritime, ce sunt potrivite unor regimuri juridice adecvate, astfel încat se intuiește necesitatea reucnoașterii dreptului la folosință egală a mării pentru toți oamenii, pornindu-se de la concepția că marea este ,, un bun de folosință comună pentru toate popoarele”
Este cunoscut faptul că 71% din suprafața globului este acoperită de mări și oceane, care sunt navigabile însa, în ale căror adâncuri se află hrană suficientă pentru 30 miliarde de oameni și surse energetice, estimate deocamdată la 160 miliarde barili de petrol și 14 miliarde metri cubi de gaze naturale, mangan pentru 4.000 de secole, cobalt pentru 200 de milenii. S-a constatat că din apele oceanului planetar se pot ,, extrage” 4 miliarde tone de uranium și intr-un singur an se pot obține 10 milioane tone de cărbune din minele submarine. Dacă adaugăm la acest lucru, faptul că energia mareelor poate înlocui, intr-un an consumul a 70 milioane tone echivalent cărbune și faptul cunoscut ca totalul produselor de pescuit, “recoltate” pe glob se dublează la fiecare 10 ani, vom ințelege mai bine accentuarea preocupărilor tuturor statelor – mari,mijlocii sau mici – pentru valorificarea acestor bogății, prin folosirea mijloacelor și echipamentelor tehnologice cele mai adecvate
Dezvoltarea activitaților maritime și a raporturilor dintre state în acest cadru, au dus la apariția și formarea a noi principii, concepte și instituții specifice dreptului mării. În acest domeniu au avut loc confruntari de interese, de astfel s-au exprimat teze și idei ce le poate afirma și promova.
În confruntările de interese dintre marile puteri ale vremii, intre secolele XII-XIV au fost dominante, ideea și practica unui drept de proprietate având un caracter de monopol al statelor riverane mai puternice, asupra unei părți a mării „adiacente” coastelor lor până la „marea adiacentă” a altor state. Norvegia iși extindea suveranitatea asupra apelor Mării Norvegiei, până la țărmurile Islandei. Contestații asupra partajului au existat incă din Evul Mediu, când Spania și Portugalia împărțeau apele oceanelor Atlantic, Pacific și Indian potrivit Bulei emise la 4 mai 1493 de Papa Alexandru al VI-lea.
Apele ocenice au fost într-un timp foarte indelungat supuse principiului libertății mării, enunțat înca din secolul XVII de către notabilul doctrinar Hugo Grotius in lucrarea sa “Mare liberum” , ce a fost publicată in anul 1609. De fapt, lucrarea sa nu este decât capitolul 12 din “De jure praedae” (dreptul prizelor) aceasta fiind facută la comanda guvernului olandez. În acest capitol, Grotius invocă argumente inspirate din natura marii: mobilitate, fluiditate, imposibilitate de fixare, caracterul inepuizabil al resurselor sale și din dreptul natural, precum că dreptul la comerțul liber internațional este un drept fundamental al statelor și mările și sunt mijloacele naturale in serviciul acestui drept,adică se poate naviga in orice parte în dependență de direcția vântului prin urmare iar libertatea mărilor este un complement necesar libertații comerțului, comunicațiilor si schimburilor.
Ca reacție la această lucrare, Marea Britanie, ce promova suveranitatea britanică și ideia de proprietar asupra Mării Nordului și a enormelor porțiuni ale Atlanticului de Nord a favorizat apariția în 1635 a operei lui John Selder ,,Mare clausum” (Mare inchisă). Cu toate acestea, începând cu 1689 Marea Britanie recunoaște libertatea mării, confirmând astfel principiul doctrinar enunțat de Grotius, ceea ce a condus ulterior la o veritabilă consacrare cutumiară.
Juristul olandez C. Van Bynkeshoec, in anul 1702 în lucrarea sa „De dominio mari disertatio”, susținea o regulă după care controlul uscatului asupra mării, adică lățimea mării teritoriale, se extinde până acolo unde va bate tunul, până unde va ajunge puterea armelor omului. Bătaia tunului desemna în acea perioadă o distanță variabilă de la țărm în largul mării, fiind stabilită de la început din considerații mai ales de ordin militar, de apărare, cum a fost de pildă practica Franței și Olandei, în secolele XVII-XVIII. Unele state au adoptat și alte criterii cum sunt: linia orizontului (linie of sight), între 3-20 mile, de pildă Scoția în 1618, sau leghea marină (3 mile), in practica țărilor scandinave, cu scopuri de control vamal și pescuit. Necesitatea unui criteriu precis, matematic a determinat unele puteri maritime să stabilească începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, limite invariabile de control și jurisdicție, distanța de 3 mile de la țărm fiind considerată convențional corespunzătoare „bătăii tunului”
La 22 aprilie 1793 în Declarația de neutralitate a S.U.A. se arată că lungimea bătăii tunului “constă obișnuit într-o leghe marină” asemenea limită fiind notificată Angliei și Franței, la 8 noiembrie 1793, ceea ce se socotește începutul formării regulii “bătăii tunului”. În 1745 Danemarca stabilește o zonă maritimă de suveranitate de 4 mile; în 1760 Spania stabilește zona vamală de 6 mile; în 1812 Portugalia – zonă vamală și de neutralitate de 6 mile.
Această situație a dominat până în secolul XX în pofida faptului că statele în mod constant și-au manifestat pretențiile asupra resurselor maritime, preocuate de prejudiciile aduse de către flotele de cursă lungă de pescuit stocurilor de peste din apropierea țărmului, precum și de riscurile de poluare prin deșeurile provenite de la navele de transport și petroliere pline de încărcături nocive, care străbăteau rutele maritime de pe glob.
Spre e 8 noiembrie 1793, ceea ce se socotește începutul formării regulii “bătăii tunului”. În 1745 Danemarca stabilește o zonă maritimă de suveranitate de 4 mile; în 1760 Spania stabilește zona vamală de 6 mile; în 1812 Portugalia – zonă vamală și de neutralitate de 6 mile.
Această situație a dominat până în secolul XX în pofida faptului că statele în mod constant și-au manifestat pretențiile asupra resurselor maritime, preocuate de prejudiciile aduse de către flotele de cursă lungă de pescuit stocurilor de peste din apropierea țărmului, precum și de riscurile de poluare prin deșeurile provenite de la navele de transport și petroliere pline de încărcături nocive, care străbăteau rutele maritime de pe glob.
Spre exemplu, în anul 1945 sub presiunea intereselor magnaților petrolieri americani, președintele Truman a decis în mod unilateral să se extindă jurisdicția SUA asupra tuturor resurselor naturale ale platoului continetal al SUA. Exemplu a fost urmat în 1946 de către care a revendicat platoul său continental. Au urmat apoi Chile și Peru în 1947, Ecuador în 1950 care și-au arogat drepturi suverane pe o porțiune de 200 mile maritime. Mai târziu, Indonezia, stat arhipelag, a declarat un drept de dominație pe ansamblul apelor care separau cele 13.000 insule. Exemplul a fost urmat de Filipine, iar în 1970 Canada și-a revendicat dreptul de reglementare a navigației pe o zonă adiacentă țărmului până la 100 mile marine în scopul protecției apelor sale arctice contra poluării.
Prin urmare, dezvoltarea noilor tehnologii de explorare și expluatarea a solului și subsolului marin, precum și presiunile tot mai accentuate ale puterilor maritime – toate constituiau un indice cert că spațiul urma să se convertească într-o veritabilă zonă de conflict și instabilitate. În asemenea conjuctură se impunea o necessitate de codificare a instituțiilor dreptului internațional maritim.
Evoluția de codificare oficială a debutat cu Conferința de din anul 1930 care din păcate nu a reușit consolidarea pozițiilor statelor participante în degajarea unei voințe comune de definire, cel puțin a mării teritoriale.Cu toate acestea, a fost abordată pentru prima dată, noțiunea de zonă contiguă,în cadrul acestuia.
Problematica regimurilor juridice pentru anumite zone maritime, este repusă în discuție după cel de-al doilea război mondial, perioadă in care se cristalizează, totodată teoretic și practic, un nou domeniu: “dreptul internațional al mării”.Aspectele rămase nerezolvate,faceau obiectul unor tendințe eterogene în practica statelor.Ele sunt: lățimea mării teritoriale, dreptul de trecere inofensivă a navelor militare, regimul golfurilor, al strâmtorilor.
Doctrina de drept internațional definește termenul ,,mare’’ ca ansamblu al spațiilor de apă sărată aflate în comunicație liberă și naturală. Definiția exclude, ratione materiae, spațiile de apă sărată care nu comunică, cum sunt Marea Moartă sau Marea Caspică. Conceptul juridic include solul și subsolul adiacent și, de asemenea, spațiul atmosferic suprapus. Dreptul mării se aplică activităților desfășurate în spațiul circumscris mai sus sau utilizărilor de care este susceptibil spatiul. Tradițional, principala activitate a fost navigația. Scopurile ei au fost transportul și utilizarea spațiilor marine ca teatre de luptă pe timp de război. Regimurile juridice cutumiare au reglementat aceste prime utilizări. Astăzi, în afara activității de pescuit, trebuie luate în condiderare insulele artificiale existente sau cele mai diverse tipuri de instalații care sunt plasate în mare în scopuri economice. Însă principalele obiecte maritime, care fac parte din categoria structurilor flotante, rămân navele. Ele posedă un regim juridic complex, un amestec de norme de drept internațional public și de drept internațional privat. Spre deosebire de alte bunuri mobile, pentru finalități specifice dreptului internațional, navele posedă două calități juridice caracteristice persoanelor juridice: identitate și naționalitate. Datele de identitate cuprind, printre altele, numele navei, tonajul, data construcției, portul de bază. Naționalitatea determină, din perspectiva dreptului internațional (public și privat), sistemul juridic național căruia îi aparține nava și conferă navei dreptul de a aborda un anumit pavilion. Statul de pavilion exercită controlul juridic exclusive asupra navei, în virtutea competenței sale personale. În trecut, nava era considerată “teritoriul flotant al statului de pavilion” și competența juridică se baza pe ficțiunea extrateritorialității. Pot poseda nave care să navigheze sub pavilionul lor și statele-enclavă (statele care nu dețin frontiere maritime), de exemplu Elveția sau Vaticanul. Statului de pavilion îi incumbă un set de obligații care decurg din regimul juridic maritim convențional, în principal el este răspunzător pentru condițiile de navigabilitate, pentru securitatea navei, pentru asigurarea unui standard de calificare profesională a echipajului și pentru respectarea normelor de asistență pe mare. Însă atribuirea naționalității și fixarea condițiilor de înmatriculare fac parte din ,,domeniul rezervat’’ al statelor.
Efectivitatea acestui regim este în prezent foarte redusă datorită extinderii practicii pavilioanelor fictive, numite și ,,pavilioane de comlezență”. Acestea au apărut în anii ’20 ca o inovație . Vasele au fost înregistrate în Panama pentru a fi atașate unui sistem juridic cu impozite și taxe scăzute, fără un salariu minim legal, fără inspecții de siguranță a navelor, și în cele din urmă, un sistem care nu expunea proprietarii unor riscuri juridice (de exemplu măsuri de naționalizare sau schimbări intempensive ale cadrului normativ). A urmat consolidarea altor ,,puteri navale’’: , Cipru sau . În concret, aproximativ 1/4 din flota comercială a lumii (din care jumătate nave americane) circulă sub pavilioane de complezență. Ca urmare a acestei practici generalizate statul de pavilion nu mai exercită în mod efectiv nici jurisdicția asupra navei, nici nu mai respectă cu srtictețe obligațiile impuse în dreptul convențional.
Convențiile internaționale au insituit două distincții în materie navală. Mai recent, o distincție între:
Nave private; și
Nave de stat (cele care aparțin sau sunt expoatate de către stat și sunt afectate unei activități guvernamentale necomerciale).
Este însă posibil ca navele să abordeze și pavilionul unei organizații internaționale. În acest caz apartenența la organizație se va suprapune peste naționalitatea originară, și, în principiu, competențele organizației vor fi cele care vor preleva. În această nouă categorie intră, de exemplu, navele care circulă sub pavilionul ONU.
Însă principala distincție care conduce la regimuri juridice diferențiate rămâne cea clasică între:
Nave de comerț; și
Nave de război.
I.1. Libertatea mării, principiul cutumiar fondator
Principiul libertății mării enunță faptul că nici un subiect de drept internațional nu poate exercita drepturi suverane asupra mării. Problema care subzidă este una de calificare: este marea un spațiu inapropriabil deoarece este res nullius sau pentru că este res omnium? Cea de-a doua formulă a fost consacrată abia de Convenția de din 1982 , și implică un condominium al tuturor statelor asupra mării libere.
Regimul juridic presupune rglementarea unei palete largi de activități de interes comun: pescuit, expoatarea subsolului, navigația comercială, controlul poluării, comunicațiile subacvatice, cercetarea oceanografică, tranzitul inofensiv (innocent), prin apele teritoriale, staționarea, menținerea dreptului și a ordinii, rezolvarea pașnică a diferendelor, conservarea tuturor resurselor vii ale mării, siguranța maritimă și dreptul de proprietate asupra navelor, sclavia, pirateria, traficul de droguri, dezvoltarea și răspândirea noilor tehnologii legate de mediul marin, efectuarea experimentelor și răspândirea noilor tehnologiii nucleare subacvatice, controlul armamentelor.
În 1609, în celebra sa opera anonimă Mare liberum, Hugo Grotius, a reafirmat principiul cutumiar al libertății mării împotriva pretențiilor Angliei de a i se recunoaște drepturi preferențiale, precum rațiuni de contiguitate, asupra unor zone maritime limitrofe coastelor sale: Marea Nordului, Marea Mânecii, golful Biscaya etc. Grotius primește o replică celebră în lucrarea Mare clausum (1635) a englezului John Selden, un text care, în esență, susține existent titlurilor britanice asupra zonelor limitrofe.
De la un anumit punct, care trebuie fixat în sec.al XVIII-lea, libertatea elementară a mării suportă o serie de limitări. Cea mai semnificativă este detașarea unei porțiuni adiacente frontierei maritime terestre, asupra căreia statele înțeleg să exercite drepturi suverane. Este începutul unui process prin care se instituie o diversitate de regimuri ale acestei zone adiacente, pe care o numim mare teritorială.
Reglementarea juridică convențională în dreptul mării debutează secvențial în secolul XIX, cu Declarația de asupra războiului maritim din 1856, urmată de convențiile cu același obiect adoptate în 1907 de cea de-a doua Conferință de la Haga. După 1945, organizația internațională precede dezvoltarea cadrului normativ general. În 1948 se creează Organizația Maritimă Internațională (numită inițial ,,consultativă’’), care este o instituție specializată a ONU. Codificarea dreptului mării se realizează în anul 1958, pe baza unui proiect de articole stabilit de CDI. Conferința Națiunilor asupra dreptului mării adoptă patru convenții care acopereau, marea teritorială, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice în marea liberă și platoul continental. Distinct de acest ansamblu, a fost adoptat și un Protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a diferendelor în legătură cu normele materiale adoptate.
S-a utilizat tehnica convențională din ultimii ani, prin care normele secundare judiciare sunt detașate de normele primare, pentru ca reticențele în legătură cu jurisdicția obligatorie să nu prejudicieze interesul statelor pentru normele primare. La doi ani după prima conferință (UNCLOS I) a fost convocată o altă Conferință (UNCLOS II), în scopul de a negocia lărgimea mării teritoriale, o chestiune care rămăsese în suspensie. UNCLOS II nu a reușit însă să atingă obiectivul pe care și l-a propus.
Acest ansamblu impresionant de norme juridice a fost repus în discuție la mai puțin de 10 ani de la codificare. Țările riverane slab dezvoltate economic au refuzat de această dată ca lucrările preparatorii ale textului noii convenții să mai fie încredințate CDI, sub pretexul că un corp de juriști nu este capabil să reformeze profund materia dreptului mării. A fost considerat mai potrivit un Comitet format din reprezentanții statelor. Această revizuire promptă a dreptului mării a provocat o amplă distincție despre viitorul codificării dreptului cutumiar sau, mai exact, a provocat întrebarea dacă eforturile de codificare (în scopul de a stabiliza dreptul) mai au vreun sens într-o lume prin excelență instabilă.
Cea de-a treia Conferință a Națiunilor Unite asupra dreptului mării (UNCLOS III) s-a desfășurat într-un interval neobișnuit de lung, între 3 decembrie 1973 și 10 decembrie 1982. Textul Conferinței de indică un instrument internațional extrem de ambițios, care și-a propus o reglementare de ansamblu și aproape exhaustivă a materiei. Problema este mereu aceeași în dreptul internațional: efectivitatea. Deși, după numărul statelor care s-au pronunțat pentru adoptare și după numărul celor care au rectifica-o, MB-1982 pare un tratat cvasi-universal, în realitate, faptul că principala putere maritimă SUA, a rămas în afara tratatului, menține o aură de incertitudine în jurul efectivității. MB-1982 a intrat în vigoare în anul 1994. Însă în același an, înainte de intrarea în vigoare, Convenția a fost modificată printr-un tratat (Acordul privind aplicarea Părții XI din Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării din 28 iulie 1994) pe care trebuie să-l considerăm autonom, deoarece a fost adoptat fără respectarea normelor de transformare prevăzute la articolul 312 din MB 1982. Nu există nici un dubiu că Acordul din 1994 reprezintă, în funcție de context fie lex specialis, fie lex posterior, în raportul cu normele din Partea XI a Convenției. Primatul normelor din Acord în caz de incompatibiliate cu normele din Partea XI este declarat expres în articolul 2.
MB-1982 este și un exemplu de redundanță în dreptul internațional, deoarece numeroase norme din Conferința de (I-IV) din 1958 privind platoul continental au fost preluate fără modificări. Redundanță este consecința faptului că cele patru Convenții din 1958 au rămas în vigoare. Regimul juridic care decurge din coexistența mai multor instrumente convenționale care reglementează in pari materiae impune câteva precizari:
Între statele care sunt părți atât (I-IV)-1958, cât și se aplică, în caz de incompatibilitate, MB-1982, ca lex posterior;
În domeniile în care există tratate secvențiale (de exemplu în materie de poluare sau de conservare a unor specii marine) acestea se aplică între părți cu titlu de lex specialis;
Materiile nereglementate rămân guvernate de normele cutumiare și de principii generale de drept.
I.2. Marea teritorială
Conceptul de mare teritorială, adică de spațiu maritim în care statul riveran exercită drepturi suverane, presupune existența unui criteriu care să determine dimensiunile acestei porțiuni din mare și modul în care se raportează la limita terestră. În dreptul cutumiar această determinare a fost expresia principiului efectivității, în sensul că teritorialitatea unui stat se putea extinde până la limita la care acesta exercită un control de fapt. Și această limită a fost acceptată ca fiind limita de bătaie a artileriei de coastă, adică 3 mile marine (5555 metri). Formarea acestei norme cutumiare este stabilită cu certitudine. Însă, evident că atunci când principiul este cel al efectivității (al controlului efectiv), schimbarea capacității de control și implicit al criteriului de efectivitate (bătaia efectivă a tunurilor) poate antrena căderea în desuetudine a normei cutumiare.
În anul 1930, atunci când Societatea Națiunilor a inițiat o conferință pentru a codifica normele cutumiare, în particular cele privind marea teritorială, s-a constatat imposibiliatea de a negocia un acord cu privire la lărgimea acestei zone. În consecință, regimul juridic al mării teritoriale a rămas guvernat de actele unilaterale ale statelor riverane și prezintă o varietate de opțiuni. În general statele au optat pentru limite rezonabile (de exemplu, țările scandinave au fixat lărgimea mării teritoriele la 4 mile marine, Rusia la 12 mile, Belgia și Olanda la 3 mile, Italia la 6 mile). Pretenții excesive au apărut din partea unor state sud-americane care au revendicat o lărgime a mării teritoriale de până la 200 de mile, iar atunci când au acceptat o lărgime de 12 mile au revendicat în scimb peste această limită o zonă exclusivă de pescuit.
În Zonele de pescuit norvegiene, CIJ a clarificat natura și câmpul de aplicare a actelor unilaterale prin care se determină lărgimea mării teritoriale: ,,Delimitarea spațiilor maritime prezintă întotdeauna un aspect internațional; ea nu poate să depindă doar de voința statului riveran, așa cum se exprimă în dreptul său extern. Dacă este adevarat că actul de delimitare este în mod necesar un act unilateral, deoarece doar statul riveran posedă competența delimitării, validitatea delimitării față de statele terțe depinde de dreptul internațional”.
CG (I) – 1958 asimilează marea teritorială teritoriul terestru. Consacră suveranitatea teritorială condiționată a statului riveran asupra acestei ,,zone maritime adiacente zonelor de țărm” care include spațiul aerian suprapus, solul subiacent și subsolul. Convenția de codifică un drept cutumiar care reprezintă o limitare a suveranității statelor în favoarea navigației internaționale. Acest drept poartă numele de ,,drept de trecere inocentă (inofensivă)” și calitatea sa de normă cutumiară a fost confirmată de CIJ în Canalul Corfu atunci când s-a referit la dreptul statelor “de a-și trece navele de război prin strâmtorile care, din perspectivele navigației internaționale, leagă două părți ale mării libere, fără a obține autorizarea prealabila a statului riveran, cu condiția ca trecerea să fie inocentă”.
Așa numitul ,,drept de trecere inocentă” numește două noțiuni distincte. Pe de o parte, dreptul navei străine de a trece, cel care implică dreptul de a naviga pe o linie aproximativ paralelă cu linia de bază a mării teritoriale fără plata vreunei taxe. Pe de alta parte, nava are obligația de a respecta reglementările locale care privesc navigația sau pilotajul și trebuie să se abțină de la orice act, de orice natură, care ar avea ca rezultat tulburarea păcii, ordinii publice sau a securității statului riveran.
Art.18 din Convenția de din 1982 definește ,,pasaj” ca fiind o trecere continuă și rapidă. Caracterul ,,innocent” este definit la articolul următor în termeni generali și negativi: pasajul inocent este tranzitul care ,,nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității statului riveran”. Conștienți de dificultățile de calificare pe care le poate produce o asemenea definire, autorii au adăugat o listă exemplificativă de acte ilicite, care, din păcate, sporește confuzia în loc să o risipească .
Convenția din 1982 admite limitări unilaterale din partea statului riveran, limitări care operează prin acte interne de tip legislativ sau reglementar. Aceste limitări trebuie să respecte câteva condiții:
Să vizeze scopurile indicate în Convenție;
Să opereze într-un regim non-discriminatoriu;
Să facă obiectul publicității.
Există și o normă specială care se referă la submarine și la alte vehicule submersibile, care trebuie să navigheze la suprafață și să abordeze pavilionul.
În fine, statul riveran posedă, în condițiile art.27, jurisdicție penală la bordul navelor comerciale. În schimb, nu posedă jurisdicție civilă asupra navelor aflate în tranzit. Navele de război și navele de stat care sunt utilizate în scupuri comerciale se bucură de imunitate de jurisdicție (art.32).
Limitele mării teritoriale
Dacă este vorba de o localizare geografică, marea teritorială este zona maritimă adiacentă apelor interioare sau eventual apelor arhipelagice, asupra căreia se extinde suveranitatea statului. Din punct de vedere juridic, marea teritorială este acea parte din apele mării sau oceanului, cuprinsă între linia sa de bază și linia exterioară care se află sub jurisdicția statului riveran.
Celebra formulă a lui Bynkershoek potrivit căreia puterea unui stat se termină acolo unde se termină forța armelor sale, a condus la fixarea lățimii mării teritoriale până la o distanță echivalentă unei împușcături de tun. În 1782, Galiani a propus de a fixa lățimea mării teritoriale egală cu 3 mile marine, ceea ce corespundea atunci unei impușcături medii de tun. Marile puteri maritime au acceptat această idee, fără totuși ca ea să constituie unanimitate, ceea ce a produs eșecul Conferinței de codificare de din 1930. De exemplu, statele scandinave și-au fixat lățimea mării teritoriale la o distanță de 4 mile maritime, fără ca această practică să fie foarte clară. Rusia a demonstrat foarte devreme preferința sa pentru o distanță de 12 mile.
În 1951, Curtea Internațională de Justiție în afacerea Pescarii norvegieni a confirmat că ,, solul conferă statului riveran un drept asupra apelor care scaldă țărmul”. Începând cu această perioadă această regulă a constituit obiectul unei contestări îndeosebi a unor state latino-americane din considerente nu atât strategice cât și economice, care și-au extins marea teritorială până la 200 mile maritime, acesta fiind limita zonei bogată în pește grație curentului Humbolt, situat în partea de Est al continentului american. Alte state s-au mulțumit cu limita de 12 mile maritime, dar revendicând dincolo o zonă de pescuit exclusiv. Conferința din 1960 a formulat compromisul „6+6” – 6 mile lățimea mării teritoriale și 6mile zona de pescuit exclusiv, dar neacceptat.
Compromisul acceptat a fost formulat de Convenția din 1982 la art.3 care prevede o delimitare unilaterală a mării teritoriale. În acest sens, Convenția autorizează limita maximă de 12 mile marine, statelor revenindu-le două metode alternative de delimitare, utilizând linia de bază normală sau linia de bază dreaptă.
Linia de bază normală este linia refluxului de-a lungul țărmului, astfel cum aceasta este indicată pe hărțile marine la scară mare recunoscute oficial de statul riveran. Linia de bază dreaptă este o linie imaginară utilizată de statele al căror țărm prezintă crestături și tăieturi sau dacă exista de-a lungul țărmului un șir de insule în imediata apropiere a acestuia. În acest caz, linia de bază dreaptă va uni punctele cele mai avansate în mare, luându-se în considerație cel mai avansat reflux. Metoda liniilor de bază drepte nu poate fi aplicată de catre un stat în așa fel încât sa taie legatura dintre marea teritorială a altui stat cu largul mării sau cu zona sa economică exclusivă.
Dacă un fluviu se revarsă în mare fără a forma un estuar, linia de bază este o linie dreapta de-a curmezișul gurii fluviului între punctele limite ale refluxului pe țărmuri.
Linia de bază a mării teritoriale, indiferent de modalitatea delimitării ei, este o instituție importantă a dreptului internațional maritim, deoarece ea determină ulterioarele delimitări ale zonei contigue, zonei economice și al platoului continental.
a) Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei de bază a mării teritoriale, la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale. Potrivit art. 4 din Convenția din 1982, linia exterioară a mării teritoriale formează o linie având fiecare punct la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. Pe de altă parte, dacă țărmurile a două state sunt adiacente sau situate față în față, linia exterioară va coincide cu linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se masoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.Totuși regula nu este aplicabilă între cele doua state:
există un accord contrar încheiat,
există unele titluri istorice,
există unele împrejurări speciale
Limita exterioară a mării teritoriale constituie frontiera acvatică care delimitează teritoriul statului riveran de alte spații.
b) Limita interioară de la care se măsoară lațimea mării teritoriale diferă în raport cu configurația țărmului:
În cazul unui țărm lin, fără crestături adânci, această limită este formată de linia de bază normală de-a lungul țărmului;
Când țărmul prezintă crestături adânci în uscat (de exemplu: fiorduri ca în cazul Norvegiei) sau a unor insule de-a lungul coastei, limita interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg, legate însă efectiv de uscat și urmează configurația generală a țărmului. În situația unui litoral la o mare cu flux și reflux, limita interioară este linia celui mai mare reflux.
Prin delimitare, se ridică probleme deosebite în cazul existenței unor golfuri, insule și pentru statele arhipelagice.
Astfel, prin golf – în sensul convenției din 1982 – se ințelege „o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât, apele pe care le include sunt înconjurate de țărm, constituind mai mult decât o simplă curbă a țărmului. Totuși o crestătură nu este considerată drept un golf decât dacă suprafața sa este cel puțin egală aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a curmezișul intrării crestăturii”.
Apa unui golf ale cărui maluri aparțin unui singur stat – până acolo unde distanța între cele două țărmuri naturale la intrare nu depășește 24 de mile – are regim de ape interioare ale statului riveran.
Conform punctului 6 al articolului 10 – cel privitor la golfuri se introduc excepții: „dispozițiile precedente nu se aplică golfurilor numite istorice și nici în cazurile în care se aplică metoda liniilor de bază drepte, prevăzute la art. 7”. Exemple: Golful Hudson – ; – Anglia; – Letonia și . Acestea deși au o deschidere mai mare de 24 mile, pe considerente istorice, bazate pe uzul continuu și pe recunoașterea statelor terțe, fac parte în întregime din apele maritime interioare ale statului riveran.
Convenția din 1982 instituie un regim juridic special pentru apele maritime ale statelor arhipelagice, definindu-se totodată arhipelagul.
Arhipelagul este „un ansamblu de insule, inclusiv părți din insule, ape înconjurătoare și celelalte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse încât ele formează în mod intrinsec, o entitate geografică, economică și politică sau care sunt considerate, din punct de vedere istoric, ca atare”.
Statul arhipelag este „acel stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipelaguri și, eventual, din alte insule”.
Și în cazul statelor arhipelagice, limita interioară a mării teritoriale este considerată din liniile de bază drepte care unesc punctele extreme ale insulelor celor mai îndepărtate, fără ca traseul acestor linii să se îndepărteze de la configurația generală a arhipelagului.
c) Limita laterală a mării teritoriale în raport cu statele limitrofe, precum și limita mării teritoriale între state situate față în față se stabilește pe bază de acord între statele respective.
În lipsa ajungerii la un acord, nici unui stat nu-i este admis să-și extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, ale cărei puncte sunt echidistante față de punctele cele mai apropiate de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state
Dispozițiile de mai sus „ nu se aplică totuși în cazul în care, din cauza existenței unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod”
I.3. Platoul continental
Activitățile de cercetare științifică și explorările efectuate după al Doilea Război Mondial au condus la descoperirea unor resurse naturale considerabile în platforma care reperezintă prelungirea continentului sub mare. De aici, pretențiile statelor riverane de a exercita drepturi suverane asupra platoului propriu-zis, un regim distinct așadar de regimul apelor suprapuse. CIJ a precizat că punctul de plecare al formării normei cutumiare care conferă statului riveran un drept ,,originar” și ,,exclusive” asupra platformei continentale l-a reperezentat declarația președintelui american Truman din 1945. Exemplul american a fost urmat de o serie de alte state, iar Curtea a declarat practica ca fiind suficient de generală pentru a putea constata că procesul de formare cutumiară a normei a fost încheiat.
Există două definiții juridice concurente ale platoului. Prima definiție, din Convenția de (II) din 1958 privind platoul continental, prezintă platoul continental ca fiind ,,soclul mării și subsolul regiunilor maritime adiacente țărmurilor, situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de 200 de metri sau, dincolo de această limită, până la punctul în care adâncimea apelor permite exploatarea resurselor naturale[…]”. Cea de-a doua definiție, care reiese din Convenția de din 1982, este extrem de complexă și admite două tipuri distincte de platou continental:
Platoul statelor riverane, a căror limită continentală subacvatică nu depășește 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale, este fixat la limita de 200 mile marine;
Platoul statelor riverane a căror limită continentală subacvatică depășește 200 mile marine de la linia de bază, este fixat fie la limita de 350 mile marine de la linia de bază, fie la o limită de 100 mile marine măsurată de la izobata de 2.500 m.
Ambele criterii ale definiției din 1958 au fost considerate de doctrină criticabile. Criteriul adâncimii nu reflectă dreptul cutumiar, iar criteriul exploatării era un criteriu incert. Criteriul distanței prevăzut în 1982 s-a bazat exclusiv pe contiguitatea dintre platou și teritoriul de stat.
În materia delimitării platourilor adiacente sau situate față în față, art.83 al Convenției de din 1982 privind dreptul mării reia textul din 1958 care indica părților implicate să încheie tratate. În lipsa acordului, tratatele din 1958 și 1982 nu prevăd norme direct aplicabile în subsidiar, ci se limitează să indice că părțile trebuie să ajungă la o ,,soluție echitabilă”.
Jurisprudența CIJ oferă puține certitudini în legătură cu normele aplicabile într-un caz concret de delimitare a platoului continental. Cert este doar faptul că nici principiul echidistanței și nici principiul proporționalității nu sunt direct aplicabile. Judecătorul sau arbitrul internațional posedă o marjă considerabilă de apreciere, iar soluția în fiecare caz concret se analizează doar prin prisma rezultatului echitabil. Este ceea ce a afirmat CIJ cât se poate de clar în Platoul continental: ,,Convenția fixează obiectivul care trebuia atins, dar nu și metoda care ar tebui urmată pentru a ajunge la rezultat. Ea se mărginește să enunțe o normă și lasă statelor sau judecătorului sarcina de a-i conferi un conținut precis.
Regimul juridic al platoului continental atribuie statului riveran un drept exclusiv de natură patrimonială asupra resurselor naturale, independent de exercitarea lui efectivă sau de capacitatea de a le exploata. Acest regim nu influențează regimul coloanei de apă suprapusă platoului. Instalațiile de foraj amplasate în marea liberă nu trebuie să constituie însă un obstacol pentru navigație. Art.79 recunoaște tuturor statelor dreptul de a instala cabluri și conducte pe platoul continental al statului riveran și descrie modul în care se exercită acest drept. Inter alia, traseul conductelor pe platou trebuie să fie agreat de statul riveran.
I.4. Zona contiguă
Zona contiguă este spațiul maritim de la limita exterioară a mării teritoriale în care, până la o distanță deteminată, statul riveran exercită o serie limitată de competențe suverane. Zona contiguă este un regim juridic intermediar între zona în care statul riveran exercită drepturi suverane extinse (marea teritorială) și zona situată în afara suveranității (marea liberă). Drepturile statului riveran și zona contiguă mării teritoriale sunt drepturi cutumiare. Originea lor este localizată de doctrină în practica Marii Britanii, atestată în secolul XVIII de existența unor reglementări de tip legislativ. Prima Convenție de (I) din 1958 privind platoul continental a codificat competențele statului riveran în zona contiguă la art.24, iar acest text a fost reprodus aproape literal în art.33 din Convenția de din 1982 privind dreptul mării. Aceste competențe sunt definite textual ca și ,,competențe de control” necesare prevenirii sau reprimării actelor prin care se încalcă normele statale în materie vamală, fiscală, sanitară sau de imigrație. Termenul ,,control” nu poate fi interceptat restrictiv. În cazul în care controlul confirmă ilicitul, devin aplicabile normele care fixează competențele în materie penală în marea teritorială.
Convenția de (I) din 1958 fixa limita exterioară a zonei contigue la 12 mile marine de la linia de bază. Odată cu fixarea limitei exterioare prin Convenția de din 1982, limita zonei contigue fixată anterior se suprapunea peste limita mării teritoriale. În consecință, Convenția de din 1982 a extins limita zonei contigue la 24 mile marine de la linia de bază.
În Convenția MB din 1982 a fost omis punctul 3 al art.24 din Prima Convenție de (I) din 1958 care reglementa modul de delimitare a zonei contigue între statele care au țărmurile adiacente sau situate față în față și impunea regula echidistanței. Faptul că Convenția de – 1982 nu face nici o referire la delimitare nu afectează de nici o manieră validitatea normei din Prima Convenție de (I) din 1958.
I.5. Zona economică exclusivă
Zona economică exclusivă reprezintă un regim juridic convențional bazat exclusiv pe Convenția de din 1982 privind dreptul mării. Acest regim este capabil, conform art.55, unei porțiuni din marea liberă care este adiacentă mării teritoriale. MB-1982 fixează ca limită a zonei economice distanța de 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale. Consecința este aceea că în numeroase cazuri, limitele zonei coincide cu limetele platoului continental. În principiu, regimul juridic conciliază ,,drepturile și competențele statului riveran” cu drepturile și libertățile celorlalte state”. În realitate, reglementarea privilegiază interesele riveranilor legate de expoatarea resurselor biologice situate în apele adiacente mării teritoriale, pe care unii dintre aceștia au înțeles inițial să le protejeze prin extinderea mării teritoriale dincolo de 12 mile marine.
Statul riveran deține în acest spațiu drepturi suverane:
În materie de exploatare, exploatarea și conservarea resurselor naturale (bilologice și non-biologice) situate în apă, pe fundul mării sau în subsol;
În materia oricăror altor exploatări și explorări în scopuri economice;
În materia instalării și utilizării obiectelor artificiale (insule, instalații și orice alte lucrări care implică instalare de obiecte);
În materia cercetării științifice, și a protecției și prezervării mediului marin.
Aceste drepturi sunt limitate de o normă generală de tip jus aequum (art.56, 2) care impune statelor riverane un exercițiu care să nu prejudicieze drepturile și libertățile acestor state. Celelalte state posedă drepturile care derivă din regimul juridic al platoului continental și libertățile de care se bucură în regimul juridic al mării libere.
Sunt interesante, ca norme specifice dreptului cooperării, textele art.69 și 70 care prevăd drepturi pentru “statele fără litoral” și pentru statele dezavantajate geografic. În esență, Convenția de – 1982 le recunoaște un drept de a participa, ,,pe baze echitabile”, la exploatarea resurselor biologice care aparțin statelor riverane situate în aceeași regiune. Efectivitatea unui asemenea regim, care ar trebui concretizat prin tratate bilaterale, urmeză să fie demonstrate în anii următori.
I.6. Marea liberă
Conform unui regim juridic cutumiar bine stabilit, marea liberă este spațiul internațional în care statele exercită o serie de libertăți specifice:
Liberate de navigație;
Libertatea de survol;
Libertatea de a construi insule și alte instalații;
Libertatea de pescuit;
Libertatea cercetării științifice;
Libertatea de a instala cabluri și conducte.
Convenția de din 1982 privind dreptul mării prevede o serie de limitări ale libertăților, în parte de origine cutumiară, în parte consacrate prin tratate speciale anterioare. O primă limitare rezultă din așa-numitul drept de urmărire continuă (hot pursuit) care permite statului riveran să constituie ăn marea liberă o acțiune represivă inițiată în spațiile supuse suveranității sale teritoriale (art.111). Aceste limitari sunt bazate pe exigențe umanitare (cazul navelor implicate în comerțul cu sclavi), pe exigențele represiunii penale (cazul pirateriei) sau pe interesul colectiv de a menține un regim juridic al emisiunilor de radio și televiziune (în cazul comunicațiilor neautorizate).
,,Poliția” în marea liberă este apanajul navelor de război, aeronavelor militare și a “altor nave și aeronave care poartă semene exterioare care indică clar că sunt afectate unui serviciu public și că sunt autorizate în acest scop”. Activitățile de poliție conferă dreptul de a le sechestra (art.105) și de a le confisca (art.109). Exercițiul drepturilor este reglementat de Convenția de din 1982 pentru fiecare situație particulară. Este de notat că un exercițiu abuziv obligă statul căruia îi sunt imputabile actele de poliție să acopere integral prejudiciile pe care le-a produs.
Cele mai ample limitări, cu titlu de dezvoltare progresivă a dreptului internațional, acoperă libertatea de a exploata resursele naturale din marea liberă. Mai precis, Convenția de -1982 a centralizat gestiunea resurselor comune instituind o nouă organizație interguvernamentală numită Autoritatea fundurilor marine. Competențele noii organzații au fost stabilite asupra fundurilor marine și subsolului lor situate dincolo de zonele de competență națională. Aceste suprafețe și subsolul lor au fost denumite Zona. Zona și resursele ei minerale au fost calificate ca fiind ,,patrimoniu al umanității” (atr.136 din Convenție).
Pentru unii, organizarea gestiunii resurselor comune (res omnium) a reprezentat o tranziție de la ,,societatea internațională” la “comunitatea internațională”. Însă o analiză din perspectiva efectivității regimului nu justifică un optimism prea robust. Modelul instituțional proiectat de Convenția de din 1982 nu poate susține prin sine însuși un drept al coordonării eficient și care este dreptul specific al unei comunități. Dimensiunea ,,revoluționară” a normelor juridice cuprinse în Partea a XI-a din Convenție, deși a fost temperată de norme posterioare din Acordul din 1994, prejudiciază încă implementarea lor.
Autoritatea a fost proiectată ca o organizație universală, cu o structură tripartită: Adunarea, Consiliu și Secretariat, și cu un organ operațional special numit Interprindere, și dotat cu o personalitate juridică distinctă. Adunarea este organul plenar, calificat ca ,,supreme” în structura organică. Este o structură de integrare deoarece decide în chestiunile de fond cu majoritate calificată de 2/3 din membrii prezenți și votanți. Consiliul, organ restrâns la 36 de membrii, este alcătuit printr-un sistem complicat de criterii care vizează patru categorii de membri. Și acest organ decide prin vot majoritar. Secretarul este ales de Adunare dintre candidații propuși de Consiliu, pentru un mandat de patru ani și este reeligibil.
Normele constituționale ale acestei organizații evacuează practice dreptul puterii din sub-sistem și se bazează pe dreptul reciprocității și pe dreptul coordonării. Aceasta este caracteristica principală.
În ceea ce privește regimul juridic al competențelor organizației, spațiul mă obligă să mă restrâng la aspectele cele mai semnificative. Prin faptul că i s-au atribuit competențe directe asupra agenților sau operatorilor din Zonă, care se află juridic în câmpul competențelor personale al statelor a căror naționalitate o posedă. Autoritatea este, în principiu, o organizație de integrare, o organizație supra-națională.
Noul regim de exploatare a resurselor este supus unei proceduri de autorizare. Autoritatea este însă obligată să emită autorizațiile de exploatare pe baza unor criterii obiective (tehnice și economice) și în regim nediscriminatoriu. Există două tipuri de exploatare în Zonă:
O exploatare privată (asumată de state, de persoane juridice sau de persoane fizice; și
O exploatare publică (asumată direct de întreprindere).
Ideea că Întreprinderea poate exploata Zona, singură sau în asociere, se baza pe obligația inițială impusă țărilor industrializate de a transfera tehnologie atât acestei entități, cât și ,,țărilor în curs de dezvoltare”. Această obligație este însă facultativă, după intrarea în vigoare a Acordului din 1994.
Reglementarea care a focalizat mai mulți ani atenția doctrinei a fost cea de la art.140, text intitulat ,,interesul umanității”. Acest articol prevede ca beneficiile rezultate din exploatarea Zonei să fie distribuite echitabil, pe o baza nediscriminatorie, tuturor statelor, dar în special ,,statelor în curs de dezvoltare și popoarelor care nu au ajuns la o deplină independență […]”. Această normă trebuie implementată, adică trebuie să devină efectivă, pentru a o putea considera o etapă în procesul de creștere a nivelului de solidaritate din sistem. Astfel, rămâne o simplă etapă în istoria proiectelor de centralizare internațională.
În fine, Convenția de din 1982 privind dreptul mării dedică Părțile a XII-a și a XIII-a protecției și conservării mediului marin și cercetării științifice marine. Aceste părți cuprind un ansamblu vast de obligații destul de vagi, în principiu norme de cooperare care rareori ating cu adevarat pragul juridic.
Paradoxul Convenției din 1982 este acela că partea de reglementare care părea să fie mai ,,revoluționară” se dovedește astăzi partea anacronică și principalul obstacol în calea ,,universalismului”ei. După 1990 , odată cu trecerea unui grup important de state la economia de piață, baza de susținere politică a unora dintre alegerile normative din 1982 s-a subțiat. Iar pentru a înfrânge ultimele reticențe ale celor care mai refuză ratificarea este, probabil, necesar un nou Acord urmând procedura din 1994.
I.7. Regimul insulelor
În lumina Convenției din 1982, insulele sunt definite ca “întinderi naturale de pământ, înconjurate de apă, care rămân descoperite în timpul fluxului”. În ceea ce privește delimitarea spețiilor marine, Convenția face o importantă distincție între insulele locuite și insulele nelocuite.
Primele, ca orice teritoriu, au mare teritorială, zonă contiguă, zonă economicp exclusivă și platou continental propriu.
Potrivit alin. 3 al art. 121 al Convenției din 1982, “stâncile care nu pot susține așezări omenești sau viață economică proprie nu pot avea zonă economică exclusivă sau platou continental”.
Cu prilejul ratificării Convenției din 1982, prin Legea nr. 110/1996, România a formulat următoarea declarație, cu privire la regimul insulelor: “România declară că, în temeiul cerințelor de echitate – după cum rezultă din art. 74 și art. 83 ale Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării – insulele nelocuite și fără viață economică nu pot afecta în nici un fel delimitarea spațiilor maritime ce aparțin țărmurilor principale ale statelor riverane”.
Delimitarea spațiilor marine ale insulelor locuite, cu o viață economică proprie, ridică numeroase probleme în cazul în care asemenea insule sunt situate în proximitatea litoralului altor state (limitrofe sau față în față).
I.8. Zona internațională a spațiilor submarine
Un regim juridic distinct cu privire la explorarea și exploatarea solului și subsolului fundului mărilor și oceanelor, dincolo de limitele jurisdicției naționale a statelor riverane – regim juridic diferit de regimul juridic al mării libere – a devenit o preocupare a întregii comunități internaționale, odată cu identificarea în aceste spații a unor importante resurse minerale, mai ales sub forma unor noduli polimetalici (care conțin, în principal, magneziu, dar și nichel, cupru, cobalt etc), precum și a altor resurse solide, lichide și gazoase.
Convenția din 1982 (Partea a XI-a) stabilește condițiile generale de desfășurare a activităților de explorare și exploatare care se pot desfășura în zona internațională a spațiilor submarine (Zona), prin care se ofereau statelor în curs de dezvoltare o serie de avantaje “compensatorii” în urma valorificării resurselor Zonei. Aceste reglementări au determinat unele țări industrializate să nu semneze Convenția din 1982, ori să amâne ratificarea ei.
Principiile generale ale activităților din Zonă:
1. zona și resursele sale sunt patrimonial comun al umanității, fiind inalienabile, iar activitățile în zonă vor fi desfășurate în folosul întregii omeniri;
2. nici un stat nu poate să revendice suveranitate sau drepturi suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale (principiul neaproprierii);
3. utilizarea Zonei trebuie să se facă în scopuri exclusive pașnice, și să rămână deschisă utilizării păsșnice de către toate statele, fără discriminări;
4. statele părți din 1982 trebuie să vegheze ca întreprinzătorii care posedă cetățenia sau naționalitatea lor sau sunt controlați de ele să respecte întocmai regulile convenției privind exploatarea resurselor zonei.
Structura instituțională pentru vexploatarea resurselor Zonei se compune din:
O organizație internațională specializată – Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine;
Un organism operațional al Zonei – Întreprinderea, și
Un mechanism specific de reglementare a diferendelor – Camera pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine, care este inclusă în structura Tribunalului Internațional pentru Dreptul mării.
Autoritatea este o organizație interguvernamentală, instituită în scopul administrării resurselor Zonei. Ea are drept atribuții;
să vegheze ca activitățile din Zonă să favorizeze dezvoltarea armonioasă a economiei mondiale;
să adopte reglementări necesare conducerii activității în Zonă, exploatării acesteia, protecției și conservării mediului marin;
Autoritatea dispune de o structură de organe alcătuită din: Adunarea plenară – organul supreme al acesteia, cu rol în stabilirea politicii generale a Autorității, Consiliul – organ executive și un Secretariat, condus de un Secretar General.
Întreprinderea este entitatea operațională a Zonei, care desfășoară direct activități de exploatare și gestiune a Zonei. Ea are personalitatea juridică proprie și este dotată cu mijloace financiare și tehnice pentru a realiza și activități bde transport, prelucrare și comercializare a mineralelor din Zonă.
Camera pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine este o cameră cu o competență specială a Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării, compusă din 11 membri, cu competența de a soluționa exclusive diferendele referitoare la activitățile de explorare și exploatare a Zonei, apărute între statele părți, între acestea și Autoritate, între Autoritate, Întreprindere și întreprinzătorii particulari.
Regimul de exploatare a resurselor Zonei. Activitățile în Zonă se pot desfășura fie de către Întreprindere, fie de către statele părți ori personae fizice sau juridice care au naționalitatea unui stat parte, dar în asociere cu Autoritatea. În Zonă orice activitate se poate desfășura numai pe bază de autorizație eliberată de Autoritate, care veghează la valorificarea resurselor Zonei conform principiilor unei “gestiuni comerciale sănătoase”.
I.9. Strâmtorile internaționale
Noțiune și regim juridic. Sunt considerate strâmtori internaționale întinderile de apă situate între porțiuni de uscat, formând treceri înguste pentru navigație. Regimul internațional al acestora decurge din faptul că ele permit legătura dintre o parte a mării libere sau a unui zone economice exclusive și o altă parte a mării libere sau zone economice exclusive.
Dreptul de trecere în tranzit este acordat tuturor navelor, în virtutea aplicării principiului libertății navigației. Exercitarea acestui drept trebuie să se facă însă cu îndeplinirea anumitor condiții. Tranzitul trebuie să fie rapid și continuu, în sensul că trecerea prin strâmtori să reprezinte o parte din itinerarul normal al navei. În exercitarea dreptului de trecere în transit navele trebuie să se abțină de la amenințarea cu forța sau folosirea acesteia împotriva suveranității, integrității teritoriale și independenței statelor riverane strâmtorilor, de la activitățile care ar putea stânjeni navigația și să respecte reglementările general acceptate privind poluarea în spațiile marine. De asemenea, ele nu pot efectua cercetări științifice în apele strâmtorilor fără acordul statelor riverane. La rândul lor, statele riverane, pentru asigurarea unui flux normal al navigației, au dreptul să adopte legi și reglementări privind desfășurarea navigației, inclusive separarea liniilor de traffic, prevenirea și controlul poluării. În aplicarea acestor măsuri trebuie respectată regula nediscriminării în ceea ce privește tratamentul aplicat navelor străine.
Convenția din 1982 precizează că toate aceste reglementări nu afectează regimurile juridice particulare ale unor strâmtori, stabilite anterior, în întregime sau în parte, prin convenții internaționale încă în vigoare.
Regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre. Prin Convenția de din 1936, în vigoare și astăzi, regimul juridic al strâmtorilor Bosfor și Dardanele prezintă următoarele caracteristici:
1. dreptul de trecere este recunoscut tuturor navelor comerciale; în timp de război, acest drept este recunoscut numai în cazul în care Turcia nu este beligerantă; dacă este parte într-un conflict militar,Turcia are dreptul de a interzice trecerea vaselor comerciale ale statelor inamice, iar navele comerciale ale neutrilor au drept de liberă trecere, cu condiția de a nu ajuta inamicul.
2. în timp de pace, navele de război au drept de trecere prin strâmtori, cu respectarea anumitor restricții, în ceea ce privește tonajul pentru navele de război ale statelor neriverane. În timp de război, aceste nave neavând drept de trecere prin strâmtori, cu condiția ca Turcia să nu fie putere beligerantă și între aceste state și Turcia să existe un accord de asistență mutuală.
I.10. Cursuri de apă internaționale
Noțiunea juridică ,,cursuri de apă internaționale”a fost consacrată prin Convenția de din 1997. Conform art 2, lit.a.: ,,Expresia cursuri de apă acoperă un sistem de ape de suprafață și ape subterane care constituie prin legăturile fizice un ansamblu unitar și care în mod normal ajung la un punct de sosire comun”. Contiguitatea (faptul de a separa două sau mai multe state) sau caracterul succesiv (faptul de a traversa două sau mai multe state) justifică epitetul ,,internațional”. Convenția din 1997 privind utilizarea cursurilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația determină caracterul internațional prin referire la faptul situării părților unui curs de apă pe teritoriul unor state diferite. Principalele cursuri de apă internaționale sunt fluviile internaționale.
Odată cu apariția noțiunii mai largi de curs de apă internațional au apărut și autori care consideră noțiunea de fluviu internațional o noțiune depășită, una care “și-a pierdut mult din importanță în dreptul contemporan”.
Definiția fluviului internațional combină două criterii. Un prim criteriu este faptul că separă două state sau traversează succesiv o pluralitate de state. Cel de-al doilea criteriu îl reprezintă navigabilitatea naturală. Este incontestabil faptul că statele exercită drepturi suverane asupra segmentelor din fluvii care le traversează teritoriile sau asupra porțiunii adiacente în ipoteza în care fluviul este un fluviu-frontieră ( fluviu contiguu). Procedeul cel mai des utilizat pentru delimitarea frontalieră fluvială este cel cunoscut sub numele de thalweg, prin care frontiera fluvială urmează linia cenalului de navigație principal și este fixate pe linia mediană.
Regimul internațional care limitează suveranitatea riveranilor a fost determinat de navigabilitatea și de principiul libertății comunicațiilor. Este, în alți termeni, un regim juridic secvențial, instituit pe baze convenționale. Acest criteriu al navigabilității apare în prima reglementare convențională multilaterală, Tratatul de din 1648, care recunoaște principiul libertății navigației pe fluviile germane (la acea dată fluviile internaționale). Actul final al Congresului de din 1815 confirmă libertatea de navigație, și în plus, proiectează organisme internaționale, Comisii ale fluviilor, care urmau să instituie regimuri juridice particulare pentru fiecare curs fluvial. În terminologia actuală Comisiile erau organizații interguvernamentale cu competențe de reglementare și gestiune. Ttratatele internaționale speciale sau tratatele de pace care internaționalizau fluviile europene se bazau pe decizia marilor puteri. In consecință, au fost contestate în general de riverani ca o imixiune nelegitimă în exercițiul drepturilor lor suverane, și acest fapt le-a afectat uneori stabilitatea. Pentru exemplificare, vom încerca să ilustrăm în paginile următoare regimul internațional al fluviului Dunărea.
Regimul juridic al Dunării
Regimul juridic al Dunării este unul dintre regimurile speciale cele mai larg commentate, atât de autorii clasici cât și de cei moderni. Pentru europeni tema era importantă în sine, pentru ceilalți importanța derivă în rimul rând din faptul că una dintre primele organizații internaționale a apărut ca o componentă a regimului juridic special al Dunării.
Primul regim special referitor a fost bilateral austro-rus din 1840 care instituie în beneficiul terților libertatea de navigație pe fluviu. Acest act a devenit în scurt timp ineficient datorită adoptării în 1956 a primului tratat multilateral. Acest tratat, la care au participat și state neriverane (Franța, Marea Britanie și ) e extins asupra Dunării principiile stabilite pentru fluviile internaționale prin Actul de din 1815. Tratatul a creat două Comisii:
Comisia temporară, cunoscută sub numele de Comisia Europeană a Dunării sau Comisia Dunării maritime, care cuprindea atât pe riverani, cât și pe neriverani; și
Comisia permanentă, formată exclusiv din riverani, care este cunoscută și sub numele de Comisia riverană.
Comisia Europeană a Dunării s-a permanentizat prin prelungurea succesivă a mandatului inițial. Organizația a dobândit competențe normative, jurisdicționale și administrative, atât de ample încât a devenit o veritabilă organizație supranațională. Comisia afecta interesele României, deorece în mod evident nu era rezultatul unei ,,comunități de interese” ci o expresie a dreptului puterii.
După Primul Război Mondial, tratatele de pace au schițat un regim juridic care a fost precizat în 1921 prin adoptarea, , a Senatului Dunării. Actul de a menținut regimul juridic dual, fluvial și maritim. Comisia Europeană (formată din Franța, Marea Britanie, Italia și România) își consolidează autonomia față de statul român, însă nu prea mult timp, deoarece în anul 1938, prin acordul tipărit de , cea mai mare parte a competențelor este transferată finalmente statului român. După al Doilea Război Mondial a fost instituit regimul juridic actual, prin Convenția de din 1948. Acest tratat a eliminat regimul dual al Convenției de , a proclamat caducitatea tuturor convențiilor anterioare și a instituit noua Comisie a Dunării, care își menținea în general competențele fostelor Comisii. Libertatea de navigație este recunoscută, ca principiu, tuturor navelor comerciale în regim nediscriminatoriu, însă normele speciale de navigație sunt stabilite de state riverane și de cele nou-createle Administrații fluviale speciale.
Din pacate, regimul juridic special al Dunării se limitează la chestiunile care privesc navigația. Există însă și alte probleme, de interes major pentru riverani, care ar trebui reglementate. Regimul construcțiilor hidrotehnice sau protecția mediului sunt doar două exemple.
Canale internaționale
Canalele internaționale sunt căi artificiale de comunicație, construite pe teritorii statale, în vederea facilitării navigației și ameliorării comunicațiilor. Acest subiect este tratat în doctrină, de regulă împreună cu regimul strâmtorilor maritime. Insă, în prezent, strâmtorile au un regim juridic general, stabilit prin Convenția de din 1982, care recunoaște dreptul la trecere ,,continuă și rapidă” tuturor navelor și aeronavelor.
În principiu, canalele internaționale ar trebui considerate ape interioare ale statelor pe teritoriul cărora au fost construite. Juridic însă, principalele canale care leagă două mări libere (Canalul Suez, Canalul și Canalul Kiel) posedă un regime internațional. Toate cele trei canale posedă o trăsătură comună: internaționalizarea lor este un excelent exemplu al prezenței tuturor celor trei tipuri de drept descrise de G. Schwarzenberger. Regimul s-a instituit prin dreptul puterii, convertit în dreptul reciprocității și legitimat prin dreptul coordonării.
A. Canalul Suez leagă Marea Mediterană de Marea Rosie. O companie privată cu capital majoritar francez obține din partea Turciei concesiunea unui canal care trebuia să traverseze istmul . In actul de concesiune se stipula că urma să fie deschis tuturor navelor, indiferent de pavilion. Compania universală termină lucrările în 1968. Dupa 99 de ani Canalul urma să treacă în posesia Egiptului. Regimul internațional se instituie în 1888, prin Convenția de , după ce în prealabil Marea Britanie ocupase istmul Suez, în 1882, pentru a proteja canalul de efectele unei insurecții care avusese loc în Egipt. Convenția de a fost concepută de marile puteri ale epocii ca un instrument atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.
Regimul de a supraviețuit până în 1956, an în care guvernul egiptean a decis să naționalizeze canalul. Se declanșează o criză politică, încheiată cu represalii declanșate de Franța și Marea Britanie, care bombardează bazele aeriene egiptene. In 1957, Egiptul emite o declarație unilaterală, înregistrată al ONU, prin care acceptă regimul juridic stabilit de Convenția de și, în plus, printr-o declarație succesivă din același an, jurisdicția obligatorie a CIJ în diferendele legate de aplicarea Convenției din 1888.
Între 1967 și 1973, Canalul Suez a devenit inutilizabil datorită conflictului dintre Egipt și . Situația s-a normalizat abia în 1979 când, printr-un tratat bilateral, Egiptul a recunoscut dreptul de liberă trecere al navelor israeliene.
B. Canalul Panama leagă Atlanticul de Pacific și se află pe teritoriul satului , stat desprins prin secesiunea din . Guvernul Columbian acordase în 1882 un permis de contruire unei companii franceze, care falimentează după 7 ani. SUA solicită Columbiei transferul autorizației de construcție. La scurt timp după refuzul guvernului Columbian, populația panameză se revoltă și SUA recunosc noul stat independent, Replica . SUA preia imediat lucrările de construcție, care se încheie în 1914.
Statutul internațional al canalului s-a bazat pe două tratate bilaterale: Tratatul dintre SUA și Marea Britanie din 1901 și Tratatul dintre SUA și Panama din 1903. Primul tratat indica regimul juridic ca fiind conform ,,principiilor în vigoare pentru Canalul Suez”. Cel de-al doilea se referea la regimul juridic stabilit în 1901. Diferența între cele două regimuri constă în faptul că tratatul Americano-panamez permite Statelor Unite să execute fortificații în zona canalului și să mențină baze militare. Tratatul din 1903 acorda Statelor Unite o serie de drepturi care pot fi calificate ca fiind cvasi-suverane. Ele au fost abandonate în 1977 când, prin tratat bilateral, s-a stabilit o nouă relație între SUA și . Începând cu anul 2000 a preluat gestiunea integrală a canalului și s-a instituit un regim de neutralitate permanentă, garantat de SUA.
C. Canalul Kiel, care leagă Marea Baltică de Marea Nordului, a fost construit de statul german și dat în folosință în 1895. A fost internaționalizat prin articolele 380 și urm. din Tratatul de din 1919, care au impus Germaniei să deschidă canalul tuturor navelor, mai putin celor cu ale căror state de pavilion se află în război. Ca o garanție, s-a obligat să distrugă toate fortificațiile și s-a angajat să construiască noi fortificații. În 1936 guvernul nazist a denunțat regimul internațional care însă a fost restabilit în 1945.
Fără îndoială că regimul internațional al acestor canale aparține dreptului coordonării. Însă acest drept nu a fost obținut în forma tipică în care se constituie dreptul unei comunități.
Capitolul II
Spațiul aerian. Regimul convențional actual
Navigația aeriană este cea care a determinat instituirea unui regim juridic pentru spațiul aerian și pentru spațiul extra-atmosferic. După 1914, statele și-au manifestat fără echivoc pretenția de suveranitate absolută asupra coloanei de aer situată deasupra teritoriului terestru și a mării teritoriale. Cele mai insistente au fost statele neutre care nu doreau să riște ca luptele aeriene să poată continua deasupra teritoriului lor. Determinarea limitelor spațiului aerian (suprapus teritoriului) și ale spațiului extra-atmosferic (suprapus spațiului aerian) nu a fost considerată necesară pentru stabilirea unui regim juridic. În absența unei delimitaăi clare este cert că nici un stat nu poate pretinde să fixeze unilateral limita propriului său spațiu aerian ca o consecință a exercităriii drepturilor sale suverane.
Materia este guvernată de principii ale afectivității corolare ale unor necesități care rezultă din amsamblul activităților aeriene și spațiale. În spațiul aerian operează aeronavele (care sunt obiecte cu propulsie proprie), iar în cel extra-atmosferic obiectele spațiale. Acestea din urmă utilizează evident și spațiul aerian în faza lansării și în eventuala fază a reîntoarcerii lor pe pământ.
Regimul juridic actual al navigației aeriene este un regim convențional instituit prin trei instrumente adoptate în urma Conferinței de (1 noiembrie-7 decembrie 1944):
Convenția privind aviația civilă internațională;
,Acordul privind tranzitul serviciilor aeriene internaționale și
Acordul privind transportul aerian internațional.
Fiecare aeronavă trebuie să posede o naționalitate și nu poate poseda decât o singură naționalitate. Naționalitatea aeronavei trebuie să fie atestată prin semen exterioare. Ca și în cazul navelor, naționalitatea este legată de locul înmatriculării, iar criteriile de înmatriculare aparțin domeniului rezervat al statelor. Tratatele operează o unică distincție, între aeronave de stat și aeronave civile. Aeronavele de stat sunt cele afectate unor scopuri militare, unor activități de poliție sau serviciilor vamale. Indiferent de utilizarea lor, toate celelalte aeronave sunt calificate ca aeronave civile.
Convențiile consacră principiile de bază stabilite încă din anul 1919: suveranitatea statală exclusivă asupra spațiului suprapus teritoriului sau terestru și mării sale teritoriale și libertatea de survol inofensiv pe timp de pace, recunoscută aeronavelor civile. Această libertate poate fi însă limitată unilateral prin stabilirea unor zone care pot fi survolate, din rațiuni militare sau pe considerente de securitate publică.
Convenția de recunoaște, în primul rând, două libertăți:
Libertatea de tranzit fără escală; și
Libertatea de a ateriza pe teritoriul statal din motive necomerciale.
Aceasta din urmă reprezintă așa-numita escală tehnică, aterizare efectuată în scopul aprovizionării cu combustibil sau pentru remedierea unor defecțiuni.Acestor două libertăți de bază Acordul privind transportul aerian internațional le adaugă alte trei libertăți comerciale:
Dreptul de a debarca pasageri, efecte poștale și mărfuri provenite din de înmatriculare a aeronavei;
Dreptul de a îmbarca același bunuri dacă sunt destinate țării de înmatriculare a aeronavei; și
Dreptul de a îmbarca și debarca bunurile menționate mai sus, destinate oricărei țări sau provenind din orice .
Aceasta din urmă libertate este însă mult relativizată de posibilitatea lăsată statelor-părți de a formula rezerve la tratat. În plus, nu este admis cabotajul, adică accesul navelor străine la transporturile aeriene interne. Cabotajul este supus, conform art.7 din Convenția din 1944, autorizării. Cu alte cuvinte regimul multilateral este dublat de o varietate de regimuri bilaterale.
Navigația aeriană este o activitate de risc ridicat și imperativele securității au impus organizarea ei. Administrarea internațională a fost încredințată prin Convenție OACI, organizație care are sediul și a devenit din 1947 una dintre instituțiile specializate ale ONU. Competențele pe care le exercită organizația prin organul său executiv, Consiliul, pot fi regrupate în trei categorii:
Competențele de reglementare (în special în instituirea unor norme numite ,,standarde” și ,,practici recomandate”);
Competența de a crea acorduri internaționale; și
Competența jurisdicțională a reglementării diferendelor legate de interpretarea sau aplicarea Convenției de
Împotriva deciziei Consiliului în materia jurisdicțională se poate formula un apel, fie , fie în fața unui tribunal arbitral ad-hoc instituit fie de părți, fie de Consiliu. OACI a colaborat strâns, în special în materie de tarife, cu o importantă organizație non-guvernamentală, International Air Transport Association (IATA), entitate care cuprinde majoritatea companiilor aeriene din lume.
Regimul juridic al spațiului aerian este dominat de principiul suveranității. În fond, nici una dintre cele cinci libertăți ale aerului nu operează în mod direct sau în mod automat. Ele pot fi acordate sau nu și, atunci când sunt acordate, sunt guvernate de regimuri special instituite prin tratate bilaterale. În exercițiul suveranității lor, statele pot intercepta aeronavele care survolează teritoriul fără consimțământul lor și le poate constrânge să aterizeze. Faptul de a pătrunde în spațiul aerian național în absența consimțământului se analizează ca illicit internațional, iar dreptul de aintercepta aeronavele civile care au pătruns nepermis în spațiul aerian este un drept incontestat al statului lezat. OACI a fost confruntată cu numeroase incidente aeriene în care s-au reclamat violarea spațiului aerian, mai ales în perioada ,,războiului rece”. O tragedie aviatică petrecută în anul 1983, atunci când un avion de linie sud-coreean a fost doborât de un avion de vânătoare sovietic în apropierea insulei Sahalin, a obligat OACI să revadă normele sale privind condițiile de interceptare ale aeronavelor civile. Aceste norme aveau caracter de recomandare și se refereau la realizarea contactelor radio și la emiterea de semnale vizuale. Organizația a eșuat în încercarea de a stabili un nou set de norme obligatorii care să instituie un veritabil regim juridic al interceptării aeronavelor aflate în zbor.
În cele din urmă, Adunarea statelor părți de a amendat în 1984 tratatul, adoptând prin consens o normă de principiu care impune statelor să se abțină de la utilizarea armelor împotriva aeronavelor civile în zbor și să nu pună în pericol, în cazul unei interceptări, viața persoanelor aflate la bordul aeronavelor și securitatea acesteia.
II.1. Regimul juridic al spațiului extra-atmosferic
Activitățile în spațiul extra-atmosferic au ca punct de plecare anul 1957, an în care fosta URSS a lansat pe orbită primul satelit artificial, numit Sputnik I. Expoatarea și utilizarea spațiului s-a dezvoltat în continuare foarte rapid, atât prin multiplicarea activităților cât și prin extinderea participării statale la acest tip de activități. Exploatarea spațiului s-a dezvoltat prin zboruri de lungă durată ale astronauților, prin aselenizare sau prin trimiterea de sonde în afara sistemului solar. Utilizarea vizează mai multe scopuri civile și militare (strategice): supravegerea teritoriilor survolate, teledetectarea resurselor naturale terestre și maritime, observarea astronautică și meteorologică, radio și telefuziune directă, comunicații telefonice etc.
Dacă inițial activitățile în spațiu aparțineau celor două supra-puteri din sistemul bipolar care a dominat cea de-a doua jumatate a secolului trecut, lista participanților s-a extins treptat , Japonia, India, la statele europene grupate în Agenția spațială europeană, s.a. Desigur însă că numărul utilizatorilor spațiului extra-atmosferic rămâne restrâns la țările avansate tehnologic și dispuse să aloce resursele finaciare considerabile pe care le pretinde acest doeniu de activitate. Dacă pentru cele două puteri globale aflate în competiție acerbă costurile nu constituie, sau mai bine zis nu constituiau, până la un punct, un obstacol redutabil, celelalte state sunt obligate să abordeze activitățile spațiale de pe poziții ceva mai pragmatice.
Reglementările în domeniul spațial au intervenit cu o promtitudine neobișnuită și s-a constituit încă din anii ’70 și ’80 un veritabil corp de tratate internaționale care este considerat un veritabil ,,drept spațial general”. Nu este însă un domeniu organizat prin instituirea unei organizații universale, așa cum s-a întâmplat în dreptul aerian. Din punct de vedere normativ, dreptul spațial este în mod exclusiv just dispositivum, și cuprinde norme formate pe cale convențională sau norme stabilite ca principii generale de drept. În principiu este posibil să se formeze cutume generale, însă până în prezent nu se poate cita nici un exemplu de normă cutumiară în dreptul spațial.
Ca și marea liberă, spațiul extra-atmosferic este supus unui regim juridic internațional bazat pe două norme juridice fundamentale:
Interdicția de a apropia spațiul, Luna și celelalte corpuri cerești prin proclamarea suveranității, utilizate sau ocupate ori prin orice alt mijloc; și
Instituirea unei libertăți generale de exploatare și utilizare a spațiului, a Lunii și a celorlalate corpuri cerești.
Libertatea generală de utilizare presupune că activitățile spațiale nu sunt subordinate acordului sau autorizării statelor subdiacente. Libertatea generală este suma a trei libertăți specifice: libertatea de lansare, libertatea de utilizare a orbitelor și libertatea de acces și staționare pe Lună și pe celelalte corpuri cerești.
Există și două limitări ale libertății de utilizare a spațiului. A fost instituită o limitare generală prin care se interzic, conform art.III, utilizările care nu sunt conforme dreptului internațional (inclusiv Cartei ONU). Și există apoi o limitare specială care decurge din principiul utilizării pașnice a spațiului și inerzice plasarea pe orbite în jurul pământului a obiectelor spațial purtătoare de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă.
Convenția din 1975 stabilește obligația de înmatriculare a obiectelor lansate pe orbita terestră și a celor care au o prezență relativ permanentă în spațiu. Statul de lansare înmatriculează obiectul spațial, într-un registru național și, ca efect al înmatriculării, își exercită competențele asupra sa. Secretarul General al ONU asigură în baza informațiilor transmise de statul de lansare, înscrierea obiectului într-un registru internațional care reprezintă un sistem de publicitate. Forța juridică a obligației de informare internațională este însă relativă, deoarece statele consideră o serie de date tehnice drept informații rezervate.
În ipoteza stațiilor spațiale internaționale, lansate prin cooperare interstatală și în care lucrează astronauți de diferite naționalități, competențele exercitate asupra stației și asupra persoanelor se stabilește pe cale convențională între statele interesate.
Art.V al Tratatului din 1967 stabilește că astronauțiii vor fi considerați “trimiși ai omenirii în spațiul extra-atmosferic” și instituie obligație generală de existență datorată de toate statele părți la tratat, pe teritoriul lor sau în marea liberă, de natură să asigure reîntoarcerea lor în statul lor de înmatriculare. Acordul special din 1968 dezvoltă subiectul salvării astronauților aflați în primejdie și al predării lor și, în plus, recunoaște dreptul de proprietate a statului de înmatriculare asupra obiectelor spațiale. Din recunoașterea internațională a acestui drept de proprietate degurge obligația statelor pe teritoriul cărora ajung în mod accidental obiecte spațiale de ale restitui proprietarului.
II.2. Regimul juridic al răspunderii internaționale pentru prejudicii provocate de obiecte spațiale
Convenția din 1972 este, dintr-o perspectivă strict juridică, actul cel mai important al dreptului internațional spatial. Ea schițează cadrul care ar putea conduce la un regim din categoria celor pe care doctrina le-a numit self contained regime. Tratatul instituie un regim derogator în materia răspunderii orientat spre interesele victimei și dominat de principiul efectivității, principiu care este amimtit în Preambul.
Ratione materiae și ratione loci, se instituie o răspundere absolută care acoperă prejudiciile provocate de orice tip de obiect spațial (noțiune care include obiectul în sine, elemente ale sale, instalața de lansare și elementele acesteia) pe suprafața pământului sau aeronavelor aflate în zbor și o răspundere bazată pe culpa pentru prejudiciile provocate altor obiecte spațiale aflate în univers.
Ratione personae, Tratatul din 1972 desemnează ca stat responsabil absolute statul de lasare. Acest termen este un termen tehnic, deoarece include în aceeași noțiune două realități distincte:
Statul care lansează obiectul spațial sau care face ca obiectul să fie lansat ; și
Statul al cărui teritoriu sau ale cărui instalații servesc lansării obiectului spațial.
În aceste condiții, în ipoteza în care lansarea (sau tentative de lansare) se produce pe teritoriul unui alt stat decât cel care lansează, răspunderea celor două state este solidară. Solidaritatea statelor este instituită și în ipoteza în care entitatea de lansare este o organizație internațională în care sunt membre statele-părți la Convenție.
Art.VI relativează caracterul absolut al răspunderii pentru obiectele spațiale (jus strictum), deoarece introduce o cauză care exclude răspunderea: situația în care, conform textului, “prejudiciul rezultă în totalitate sau în parte, dintr-o neglijență gravă sau dintr-un act ori dintr-o omisiune comise cu intenția de a provoca un prejudiciu, din partea statului care reclamă sau a persoanelor fizice sau juridice pe care le reprezintă acesta din urmă”. Aceasta a fost și singura cauză de exonerare inserată în tratat. Se poate remarca că, în practică, condițiile în care ar putea opera această cauză sunt totuși greu de reunit. La paragraful al doilea, art.VI exclude expres din câmpul de aplicare al Tratatului orice cauze de exonerare de răspundere atunci când activitățile de lansare constituie în sine fapte ilicite conform dreptului internațional.
O inovație care derogă de la dreptul internațional general o reprezintă norma de la art. XI, care dispensează statul care solicită reperații de obligația de a epuiza recursurile interne diponibile în statul de lansare. Convenția impune însă statului prejudiciat să-și prezinte cererea de reparații înăuntrul unui termen de un an de la data producerii prejudiciului sau de un an de la data la care a identificat statul de lansare, ori de la data la care, acționând cu toată diligența, ar fi trebuit în mod rezonabil, să-l identifice.
Trei categorii de state pot pretinde reparații statului de lansare:
În principal, statul care a suferit un prejudiciu sau ale cărui persoane fizice sau juridice au suferit un prejudiciu;
În subsidiar, statul pe al carui teritoriu persoanale fizice sau juridice care posedă naționalitatea altui stat au suferit prejudiciul; și
Tot în subsidiar, în caz de inacțiune a statului căruia i s-a conferit capacitatea în virtutea competenței sale personale și a statului căruia i s-a conferit capacitatea subsidiară în virtutea competenței sale teritoriale, se recunoaște capacitatea de a pretinde reparații statului în care persoanele prejudiciate posedă reședința permanentă.
În fine, Convenția din 1972 prevede o procedură arbitrală de reglementare a diferendelor legate de reparații, printr-o Comisie tripartită, competentă să-și determine regulile de procedură, locul desfășurării arbitrajului și alte chestiuni administrative. O inovație interesantă o reprezintă efectele atribuite hotărârii pronuntate de acest organ. Sub rezerva acordului părților, Comisia emite o decizie definitivă și obligatorie. În lipsa unui asemenea acord va emite o ,,sentință” care rămâne doar definitivă și nu posedă decât forța unei recomandări, “pe care părțile trebuie să o ia în considerare cu bună-credință.
Tratatul asupra răspunderii este orientat în mod efectiv spre interesele victimei. Aprecierea este probată de existența mai multor categorii de state care pot prezenta pe cale diplomatică cererea de reparații, de neutralizare a normei de drept internațional general care pretinde, în cazul cererilor de despăgubiri și reparații, epuizarea resurselor interne, dar și de modul în care Convenția din 1972 califică prejudiciul și întinderea reparațiilor. În primul articol prejudiciul este definit ca desemnând ,,pierderea de vieți omenești, leziuni corporale și alte atingeri aduse sănătății, pierderea bunurilor de stat sau a altor persoane fizice sau juridice sau a bunurilor organizațiilor internaționale interguvernamentale, sau pagubele provocate acestor bunuri”. O astfel de definire implică obligația de a repara, practic, aproape orice tip de prejudiciu.
În ceea ce privește intindrea reparațiilor datorate victimelor obiectelor spațiale, norma de la articolul XII instituie principiul restitution in integrum, în accord cu exigența despăgubirii totale a victimelor, principiu care a fost afirmat în Preambul.
În final, ar fi de remarcat o clauză din Convenție care, deși nu instituie drepturi și obligații propriu-zise, posedă o semnificație aparte. Rolul ei, ca și al altor clauze de acest tip, este acela de a promova solidaritatea în sânul unei comunități. Dacă paguba provocată de obiectul spațial “pune în pericol, la scară largă, viețile omenești și compromite în mod serios condițiile de viață ale populației sau funcționarea centrelor vitale”, la cererea statului prejudiciat, statele părți sunt invitate să furnizeze acestuia o asistență corespunzătoare și rapidă.
II.3. Noul regim al comunicațiilor spațiale
Dintre toate activitățile spațiale, teledectarea dar mai ales telecominicațiile prin sateliți s-au dezvoltat cu o viteză extraordinară în ultimii ani. Teledactarea, numită și teleobservare, costă în observarea din spațiu a suprafeței terestre, bazată pe proprietățile undelor electromagnetice. Adunarea Generala a ONU a indicat scopurile teledectării: “ameliorarea gestiunii resurselor naturale, amenajarea teritoriului sau protecția mediului”. Evident că în practică utilizatorii sunt cei care fixează și,cunosc scopurile exacte. Liceitatea teledectării a fost contestată în timpul războiului rece, fiind calificată de o serie de state din Lumea a Treia ca o activitate care afectează suveranitatea, în special suveranitatea permanentă asupra resurselor. Nu există nici un motiv pentru ca acest tip de activitate să fie privit cu simpatie ținând cont, de enormele avantaje strategice pe care le aduce în plan militar observarea spațială a planetei.
Într-un final, discuțiile s-au concretizat asupra beneficiilor teledectării. Țările în curs de dezvoltare au exprimat dezideratul că “informațiile privind teritoriul lor nu vor fi difuzate discreționar și că trebuie să se bucure de o minimă informare preferențială”. Două considerente rezonabile susțin această pretenție. În primul rând, deținătorii de informații de acest gen se bucură de avantaje particulare. În al doilea, rând informațiile ar ajuta țările sărace în adoptarea unor politici publice eficiente în materia resurselor naturale și în materia protecției mediului. Utilizatorii au opus argmentul rezonabil că materia informațiilor obținute prin teledectare nu poate fi tratată indistinct. Elementele operațiunii costituie tipuri diferite de activități:
observarea în sine,
datele brute care sunt culese,
datele prelucrate și
informațiile analizate.
Or, cel puțin ultimele două elemente care presupun o “valoare adăugată –ridicată”, nu pot fi distribuite gratuit.
Problema telecomunicațiilor prin sateliți este însă una cu mult mai complexă. Analiza cadrului instituțional, analiza dreptului derivat, analiza actelor statale cu impact internațional sau a practicii entităților publice și private presupune studiul în cadrul unor discipline deoarece în acest domeniu informația poate scapa de sub control. Concluzionând, vom încerca să analizăm succinct doar impactul pe care dezvoltarea sectorului de activitate spațial îl are asupra regimului juridic existent.
În primul rând, câteva cuvinte despre organizarea interguvernamentală. Organizația universală cu competențe în materia telecomunicațiilor este Uniunea Internaționala a Telecomunicațiilor, instituție specializată a ONU din anul 1949, cu sediul central la . În principal, conform artocolului I din Convenția din 1992, organizația atribuie bande de frecvențe și monitorizează sateliții geostaționari pentru “a evita bruiajele prejudiciabile între stațiile de radiocomunicații ale diferitelor state”. Însă activitatea spațială propriu-zisă s-a dezvoltat printr-o serie de organizații universale sau regionale care proiectează, construiesc, lansează și gestionează sateliți plasați pe orbita geostaționară (Intelsat, Inmarsat, Interspunik, Eutelsat, Arabsat). Aceste organizații încheie acorduri operaționale cu o singură entitate de gestiune națională. Până la un punct, dreptul comunicațiilor spațiale s-a dezvoltat în acest cadru al cooperării interguvernamentale. Momentul de cotitură poate fi considerat anul 1985, an în care SUA (principalul actor în domeniul comunicațiilor spațiale) a autorizat pentru prima oară crearea unor sisteme private de sateliți. În SUA și în Uniunea Europeană în 1998 piața sectorului de telecomunicații a fost complet liberalizată. Liberalizarea antrenează privatizarea entităților publice care gestionează sectorul și apariția unei forme noi de cooperare în sectorul comunicațiilor spațiale, consorțiile care cuprind marii operatori privați. Privatizarea a contaminat și organizațiile tehnice interguvernamentale. Acestea fie au încheiat parteneriate publico-private, fie au constituit / creat societății comerciale menite să preia activitățile principale (Eutelsat sau Intelsat).
În acest context apar câteva incertitudini legate de efectivitatea unor principii importante ale dreptului spațial actual. În primul rând, se pune problema în ce măsură va fi afectat sistemul angajării răspunderii internaționale, mai precis, dacă statele vor fi în măsură să repare prompt și efectiv prejudiciile care sunt previzibile datorită cresșerii volumului de activități spațiale. În al doilea rând, se discută despre semnificația pe care o poate avea principiul gestionării spațiului ca patrimoniu comun al umanității, în beneficiul și interesul tuturor statelor.
Ar fi o iluzie să ne imaginăm că activitățile spațiale în domeniul comunicațiilor ar putea face obiectul unui tratat universal. Multă vreme de aici înainte ele vor fi guvernate probabil de un regim transnațional în cadrul căruia normele juridice de drept internațional public vor juca un rol marginal.
Capitolul III
Sinteze de practică judiciară
Speța nr. 1
Hotărârea C.I.J. din 11 septembrie 1992, în afacerea privind frontiera terestră, insulară și maritimă dintre și .
Hotărârea cea mai relevantă în materie este cea pronunțată în Afacerea privind frontiera terestră, insulară și maritimă dintre și la 11 septembrie 1992.
Statele se găsesc frecvent în dezacord referitor la prezența caracterului istoric al unei băi care înseamnă că, în mod tradițional, este considerată ca aparținând suveranității statului de coastă. Consecința în plan juridic este regimul asimilat apelor interioare. Menționăm, cu titlu exemplificativ, pretențiile canadiene asupra Golfului sau Golfului și pretențiile libiene asupra Golfului Syrta. În ceea ce privește problema băilor comune mai multor state, nu a fost consacrată până acum o soluție general recunoscută de statele interesate dar jurisprudența internațională în materie se sprijină pe două hotărâri cruciale care sunt concordante în principiu deși au fost pronunțate în conjuncturi istorice total diferite.
Pe scurt, Cazul El / se referă la o dispută frontalieră între cele două state ale Americii Centrale și la statutul legal al Golfului Fonseca și al apelor adiacente din Oceanul Pacific. Instanța a stabilit că golful formează ape interioare istorice deținute în comun de către cele trei state de litoral (, si ), cu excepția zonelor speciale din interiorul celor trei mile marine de la țărm. Curtea a concluzionat, printr-o ficțiune juridică, că linia de închidere a unei băi ale cărei ape se află sub suveranitatea comună a celor trei state riverane simbolizează “linia țărmului” și linia de bază a unei mări teritoriale față de care cele trei state de coastă dețin interese indivizibile: “Deoarece există un condominium al apelor Golfului Fonseca înseamnă că există o prezență tripartită la linia de închidere și că Honduras nu poate fi privat de drepturile asupra apelor oceanului aflate dincolo de baie”.
Pentru înțelegerea corectă a rolului jucat de Curte în această speță, sunt necesare câteva precizări prealabile. Astfel, trebuie precizat, în primul rând, că Golful Fonseca este un golf relativ mic cu o linie neregulată și complicată a țărmului în partea sa interioară, cu un mare număr de insule, insulițe și stânci, fiind și una dintre puținele situații în care linia țărmului să fie împărțită între trei state. Pentru toate cele trei state există doar 4 canale de intrare, dintre care numai două pot fi folosite pentru nave de mare tonaj. Intrarea în Golf se face între Punta Amapala () și Punta Cosiguina (). Dimensiunile geografice și proporțiile Golfului sunt astfel încât ar putea fi calificată astăzi drept o baie juridică în înțelesul art. 4 din Convenția privind marea teritorială și zona contiguă adoptata în 1958 și al art. 10 din Convenția privind dreptul mării adoptată în 1982; aceasta ar avea drept consecință, dacă ar fi un singur stat riveran Golfului că linia de închidere a sa să poată fi desenată acum iar apele sale să fie, prin aceasta, închise să fie considerate ape interioare. Chiar dacă nici El Salvador, nici Honduras, nici chiar Nicaragua, statul intervenient, nu sunt părți la nici una dintre aceste 2 convenții iar Convenția privind dreptul mării din 1982 nu era încă în vigoare, prevederile referitoare la golfuri pot fi considerate ca exprimând dreptul cutumiar general. Oricum, în termenii ambelor convenții, articolul care descrie baia se aplică numai “băilor ale căror țărmuri aparțin unui singur stat” și, cu atât mai mult nu se aplică așa-numitelor “băi/golfuri istorice”. Golful Fonseca este, în mod evident, un golf care nu aparține unui singur stat; atât Părțile, statul intervenient, cât și comentatorii fiind, în general, de acord că este un golf istoric și că apele corespunzătoare sunt ape istorice.
Pornind de la recunoașterea faptului că “titlurile istorice trebuie să se bucure de respect și să fie prezervate așa cum au fost dintotdeauna prin îndelungata folosință”, CIJ a analizat istoria particulară a Golfului Fonseca cu atât mai mult cu cât regimul juridic istoric recunoscut prin practica consecventă a statelor este mai important într-o baie cu mai multe state. În speță, această baie nu beneficiază de regulile generale codificate pentru ipoteza băilor riverane unui singur stat.
Cel mai interesant aspect al acestui regim juridic, care poate fi considerat, la prima vedere, ca fiind un element inconsistent al Hotărârii, este faptul că apele Golfului care “aparțin celor trei state care îl înconjoară sunt subiectul dreptului de folosință inocentă” de care se bucură toate navele comerciale ale tuturor statelor. Aceste drepturi de folosință inofensivă sunt suplimentare înțelegerii generale curente a statutului juridic al apelor băii ca fiind “ape interioare”, indiferent dacă apele aparțin unei băi juridice sau uneia care beneficiază de un titlu istoric. Pe scurt, Golful Fonseca beneficiază de o dublă calificare excepțională care îl sustrage de la aplicarea normelor convenționale privind golfurile: este atât golf riveran la mai multe state cât și golf istoric.
Unul dintre stâlpii argumentației Curții este precedentul judiciar dat de o hotărâre din 1917 a Curții Central Americane de Justiție (într-o afacere localizată în aceeași regiune) când s-a pus problema accesului pentru navigație într-o baie aparținând mai multor state. Cu acea ocazie s-a declarat că, într-o asemenea baie, dacă nu sunt ape istorice, marea teritorială urmărește sinuozitățile țărmului iar apele care rămân fac parte din marea liberă. În Hotărârea din 1917 s-a statuat că apele Golfului, altele decât strâmtorile maritime de 3 mm, sunt ape istorice și reprezintă obiectul unei suveranități comune a celor trei state de coastă. Aceasta soluție nu a putut fi aplicată mutatis mutandis în cazul Golfului Fonseca deoarece acesta este o baie istorică și, prin aceasta, o “mare închisă”. Tot în Hotărârea din 1917 instanța a exclus din condominium apele delimitate în 1900 între și .
Sunt interesante și argumentele de natură istorică avansate în Hotărârea CIJ, cu privire la caracterul istoric al apelor Golfului – revendicările consecvente ale celor trei state de coastă și absența protestelor din partea altor state iar cu privire la caracterul drepturilor în zona Golfului – împrejurarea că aceste ape au fost apele unui singur stat în cea mai mare parte a istoriei lor cunoscute. Instanța a fost mai mult preocupată de diferența fundamentală dintre zonele terestre cu care avea de a face și această zonă maritimă. Delimitarea realizată între Nicaragua și Honduras în 1900, citată în Hotărârea C.I.J. privind cererea de intervenție a statului Nicaraguei, care era, în mod substanțial, o aplicație a metodei echidistanței, nu dă nici o cheie care ar fi fost, oricum, inspirată de aplicarea principiului uti possidetis juris apelor. Așadar, Comisia Mixtă responsabilă cu delimitarea și-a întemeiat activitatea pe titlurile referitoare la frontiera din secolele al XVII – lea și al XVIII – lea, luând cu titlu de axiomă că „aparținea fiecărui stat partea din Golful sau Baia Fonseca adiacentă țărmurilor sale”. O succesiune comună a celor trei state la zonele maritime pare să fie, în aceste condiții, logica continuare a principiului uti possidetis juris.
Fiind baie istorică, linia de închidere normală din punct de vedere geografic pentru apele Golfului Fonseca ar putea fi linia de La aceasta s-au făcut frecvent referiri în argumentările Părților și în cele ale statului intervenient iar din punct de vedere geografic este, în mod evident, limita exterioară a Golfului. S-a luat în considerare de către Părți și eventualitatea ca această linie să fie și linie de bază. a definit-o ca fiind o simplă linie care descrie limita oceanului din Golful Fonseca.
Aceasta pare să fi fost linia de închidere recunoscută de către cele trei state riverane în practică, fiind și linia de închidere la care face referire Hotărârea din 1917.
În ceea ce privește statutul juridic al apelor în interiorul liniei de închidere a Golfului, altele decât strâmtorile de 3 mm, Hotărârea din 1917 nu are dificultăți în a face referiri la ele ca fiind teritoriale, prin aceasta înțelegând nu mare teritorială ci ape care nu erau internaționale ci care erau revendicate pe temeiuri istorice cu titlu suveran de către cele trei state de coastă. Se poate astfel, susține, în termenii dreptului internațional modern, așa cum a argumentat , că ele sunt ape interioare.
Instanța a declarat că există câteva dificultăți în folosirea acestui termen valabil numai pentru ipoteza unei băi istorice care aparține unui singur stat. De vreme ce practica celor trei state de coastă acceptă că există strâmtori maritime de litoral care sunt subiectul unei singure suveranități a fiecărui stat de coastă, dar cu drepturi reciproce la pasaj inofensiv, trebuie să existe și drepturi de pasaj prin apele care rămân în Golf, nu numai din motive istorice dar și din necesitățile practice ale împrejurării că acele ape strâmte ale Golfului cuprind canalele utilizate de către navele care caută accesul la unul dintre cele trei state de coastă. În conformitate cu acest argument logic, drepturile de pasaj trebuie să fie puse la dispoziția navelor unui stat terț care își caută accesul în porturile oricăruia dintre cele trei state de coastă, ele fiind, în speță, “comune tuturor celor 3 state riverane”. Astfel, apele Golfului sunt chiar ape interioare, subiect al unui regim special și particular compus dintr-o suveranitate comună și din drepturi de pasaj. Instanța a apreciat că se poate ajunge, pe această linie de argumentație, la aprecierea că apele Golfului sunt subiect al unui condominium sau al unei co-proprietăți, cu caracter sui generis. Fără îndoială, dacă apele ar fi delimitate, ar deveni “ape interioare” ale fiecărui stat; în acest caz ele ar trebui să devină subiect al unor drepturi istorice și necesare de pasaj inofensiv și deci ar fi tot ape interioare într-un sens juridic calificat. Cu toate acestea, statutul juridic esențial al acestor ape este același cu cel al apelor interioare de vreme ce sunt revendicate cu titlu suveran și, deși subiecte ale anumitor drepturi de pasaj, nu sunt mare teritorială.
În sfârșit, deoarece un stat nu poate avea două mări teritoriale de-a lungul aceluiași litoral, s-a ridicat problema dacă litoralul maritim cu zone/strâmtori de o leghe marină de-a lungul țărmului Golfului înseamnă într-adevăr mare teritorială în sensul modern al dreptului mării. În opinia Camerei CIJ, aceste ape nu reprezintă mare teritorială. O mare teritorială are, dincolo de ea, platou continental și fie mare liberă fie zonă economică exclusivă. Zonele maritime din interiorul Golfului nu au dincolo de ele nici una dintre aceste zone. În fapt, linia de închidere a Golfului constituie “țărmul” în sensul liniei de bază a mării teritoriale; și aceasta indiferent dacă apele Golfului sunt considerate ca fiind subiectul unei suveranități comune sau într-adevăr, așa cum argumentează Honduras, ca ape aparținând unor suveranități distincte dar nedelimitate, subiect al unui interes al comunității. Regiunile de litoral maritim interior nu sunt mare teritorială în sensul dreptului internațional modern al mării. Aceste regiuni maritime pot fi considerate, mai degrabă, ca ape interioare ale statului de coastă, fără a fi subiectul unei suveranități comune. Chiar și în ipoteza în care aceste ape ar fi subiectul unei suveranități comune, așa cum sunt într-adevăr toate apele din Golf, cu drepturile la pasajul inofensiv care își datorează originea provocărilor istoriei micului golf cu cele trei state, cu tot cu problemele sale de acces la navigație, este valabilă calificarea de ape interioare. Nu este nici o îndoială că această lege care se aplică mărilor, platourilor mărilor și subsolului acestora dincolo de coastă, se aplică și zonei dincolo de Golful Fonseca. Astfel, întotdeauna, temeiul acestor drepturi depinde și reflectă poziția teritorială a țărmului căruia aceste drepturi sunt accesorii. Țărmul unui golf este, pentru acest scop, linia de închidere a golfului, pentru apele din interior pretinse în temeiul suveranității. De vreme ce situația juridică a părții dinspre pământ a liniei de închidere este cea a suveranității comune, rezultă că toate cele trei suveranități comune trebuie să fie întemeiate dincolo de linia de închidere a mării teritoriale, platoului continental și zonei economice exclusive. Aceasta trebuie să fie atât referitor la drepturile platoului continental aparținând ipso jure celor trei state de coastă cât și referitor la zona economică exclusivă care necesită revendicare. Oricare dintre aceste situații va fi considerată sau va fi înlocuită de împărțirea și delimitarea în trei zone separate este, că și în interiorul Golfului, o chestiune care ține de decizia celor trei state. Oricare astfel de delimitare a zonelor maritime nu va putea fi afectată de un acord în temeiul dreptului internațional.
În concluzia instanței, condominium apelor din Golf înseamnă prezența tripartită la linia de închidere, nefiind exclus din drepturile legate de apele oceanului dincolo de baie. Aceasta pare echitabil deoarece are, de departe, cel mai lung țărm din Golf și singurul țărm care înfruntă oceanul. Dacă linia de închidere Punta Amapala – Punta Cosiguina este și linie de bază atunci nu există în Golf ape teritoriale ale celorlalte două state care ar avea rolul de a închide drumul Hondurasului înapoi în Golf. Zonele exclusive ale litoralului maritim din Golf au rămas limitate la 3 mm în adâncime și, așa cum amândouă Părțile au fost de acord, nu sunt mări teritoriale ci ape interioare ca obiecte ale unei singure suveranități exclusive. Așadar numai zona de mare de la linia de închidere a Golfului face să existe mările teritoriale moderne. A susține acum că există mări teritoriale în interiorul Golfului ar fi incompatibil cu împrejurarea că apele Golfului formează o baie istorică. Iar dacă apele interioare ale Golfului ar fi subiectul unei suveranități comune, toate cele trei state de coastă ar fi îndreptățite la mare teritorială în afara golfului.
Pentru completarea gamei argumentelor invocate de către Curte, este de menționat cel mai important aspect subliniat de Judecătorul Oda în opinia sa separată : cea mai simplă consecință a stadiului de dezvoltare a dreptului mării este aceea că nu a existat și nu există încă un concept juridic al “băii care aparține mai multor state”, ale cărei ape să fie ape interioare.
După cum s-a arătat în literatura de specialitate, raționamentul Judecătorului Oda este următorul: „baia istorică”, concept apărut la sfârșitul secolului trecut în paralel cu noul trend de a acorda semnificație juridică specială noțiunii de baie este folosit numai de la începutul acestui secol. El nu se regăsește într-un regim sui generis adică într-un regim care conține reguli diferite de acelea care guvernează o baie normală. Băile istorice sunt acele bai (în sens geografic) care, datorită lărgimii lor mari la deschidere și lipsei de pătrundere în teritoriul terestru, nu pot fi în mod normal clasificate juridic că fiind băi dar li se poate acorda, din motive istorice, același statut juridic de băi. Sintagma baie istorică nu înseamnă cu siguranță că se sugerează faptul că statutul juridic al apelor înseamnă altceva decât ape interioare ale statutului de coastă, ca în cazul unei băi ordinare (juridic). În temeiul conceptului contemporan al dreptului mării, apele mării adiacente coastelor unui stat sunt fie mare teritorială fie, altfel, ape interioare.
Nu este surprinzător că nu a apărut niciodată în dreptul internațional vreo regulă care să reglementeze băile care aparțin mai multor state (toate codificările moderne în vigoare exclud, expressis verbis, această ipoteză). Însuși conceptul de ape interioare, care apare numai ca ape interne, în paralel cu fixarea limitei apelor teritoriale implică, din perspectiva normei juridice, delimitarea sau semidelimitarea apelor corespunzătoare în interiorul unei jurisdicții date. Acest element de împrejmuire este absent sau dispare când țărmurile unei băi geografice sunt atât de împărțite între state încât nu se mai pot îndeplini criteriile unei băi juridice. Aceasta este confirmată tacit de absența oricăror prevederi referitoare la delimitarea sau împărțirea apelor interioare atât în Convenția din 1958 cât și în cea din 1982; în drept, apele interioare ale unui stat nu se pot învecina cu apele interioare ale altui stat.
Excepțiile de la criteriile geografice solicitate pentru o baie juridică au fost justificate pe temeiuri istorice pentru anumite trăsături topografice, dreptul contemporan al mării admițând expres conceptul de baie istorică. Regimul juridic stipulat în Convențiile din 1958 și 1982 cu efectul că denumesc baia unui singur stat, “nu se vor aplica” sau “nu se aplică” așa-numitelor „băi istorice”. Aceasta înseamnă sugerarea faptului că, din punct de vedere geografic, se definește o baie în scopuri juridice (cum ar fi lărgimea gurii sau adâncimea penetrării în teritoriul terestru), dar că aceste elemente nu sunt condiții stricte ale calificării juridice a băii.
În rezumat, conceptul “apelor istorice” a devenit practic supraabundent și, de aceea, nu apare în nici una dintre convențiile din 1958 și 1982. De fapt, nu este atât de mult un concept ci o descriere expresivă a titlului istoric în temeiul căruia pretenția la un statut particular poate fi întemeiată. Prin aceasta, în primul rând în Afacerea pescăriilor din 1951, o revendicare a unei ape istorice a fost făcută pentru justificarea statutului apelor interioare, în al doilea rând o pretenție la ape istorice pentru apele unui golf ar putea justifica conceptul de baie istorică al apelor care sunt ape interioare și, în al treilea rând, în cazul Filipinelor, conceptul a fost utilizat numai pentru justificarea statutului de mare teritorială, rezultat în situația apariției unui nou concept sui generis de „ape ale arhipelagurilor”. Rezultă că apele istorice nu au un statut juridic diferit de cel al categoriilor care au fost îndelung recunoscute, adică fie ape interioare, fie mare teritorială (sau, mai nou, instituția juridică a apelor arhipelagurilor). În concluzie, ape istorice ca atare nu au existat și nu există ca instituție independentă în dreptul mării. În mod evident, accentuările terminologice din opinia judecătorului Oda completează Hotărârea CIJ în care pare să fi fost trecute aceste elemente cu vederea, îndeosebi când s-a invocat în Hotărâre prezumția că Golful Fonseca este “o baie istorică, apele lui fiind în conformitate cu aceasta, ape istorice”.
Speța nr. 2
Delimitarea platoului continental in Marea Nordului (RFG c. Danemarca si RFG c. Olanda) (1967-1969)
Disputa a privit delimitarea platoului continental din Marea Nordului între RFG si Danemarca și respectiv RFG și Olanda, dar părțile nu au solicitat Curții să stabilească efectiv linia de delimitare, ci doar să indice principiile și normele de drept internațional aplicabile, obligându-se să realizeze delimitarea pe această bază. Contextul geografic particular în acest caz a fost caracterizat prin concavitatea coastelor RFG, care erau încadrate de coastele celorlalte două state, implicând un anumit dezavantaj pentru această țară în cazul folosirii metodei echidistanței. Prin ordonanța din 26 apr. 1968 Curtea, constatând că Danemarca și Olanda fac cauză comună, a unit cele două instanțe. Prin hotărârea din 20 febr 1969, Curtea a hotărât că delimitările în cauză trebuie să se opereze prin acord între părți, conform principiilor echitabile și a indicat factorii ce trebuie luați în considerare. Curtea a subliniat astfel că noțiunea fundamentală după care statul riveran posedă drepturi asupra zonelor platoului său continental o constituie prelungirea naturală a teritoriului său sub mare. Principiile dreptului internațional care guvernează delimitarea platoului continental sunt acelea conform cărora această delimitare trebuie să facă obiectul unui acord între statele interesate și că acordul trebuie să se realizeze după principiile echitabile. Curtea a conchis delimitarea în cauză trebuie să se opereze după aceste principii, ținând cont de toate circumstanțele pertinente și de manieră a atribui fiecărei părți, în măsura posibilului, totalitatea zonelor platoului continental constituind prelungirea naturală a teritoriului său sub mare.
CIJ a mai precizat că „opțiunea unui stat riveran de a nu explora sau de a nu exploata suprafețele de platou continental care i s-ar cuveni este o chestiune care îl privește exclusiv”- aceste activități fiind, prin urmare, lipsite de relevanță în contextul procesului de delimitare.
Delimitarea platoului continental între Tunisia și Libia (1978-1982)
Părțile au solicitat Curtții să indice principiile și normele de drept internațional aplicabile delimitării platoului continental între cele două state. Contextul geografic particular a fost caracterizat prin schimbarea semnificativă a direcției generale a coastei Tunisiei în zona Golfului Gabes și prin prezența unor insule (insula Jerba și grupul de insule Kerkennah, aparținând Tunisiei).
Curtea a statuat că delimitarea trebuie efectuată astfel încât să se ajungă la o soluție echitabilă. Factorii luați în considerare pentru trasarea liniei de delimitare au fost în principal configurația generală a tărmurilor (îndeosebi schimbarea de direcție a coastei Tunisiei) existența și poziția insulelor Kerkennah, în timp ce insula Jerba a fost ignorată în totalitate, direcția frontierei terestre a părților, existența unui grad rezonabil de proporționalitate între suprafața platoului continental care revine partilor si lungimea țărmurilor părților.
Delimitarea maritimă în Golful Maine (Canada c. SUA) (1981-1984)
Părțile au solicitat stabilirea traseului liniei de delimitare între platoul continental și zonele de pescuit ale celor două țări, indicând punctul inițial al liniei de delimitare și zona în care aceasta trebuie trasată.
Curtea a subliniat dezavantajele inerente în orice metodă care utilizează – ca puncte de bază pentru stabilirea liniei de delimitare – insulele de mici dimensiuni, stâncile nelocuite sau suprafețele care rămân descoperite doar în timpul refluxului.
Judecătorii au apreciat că din cauza configurației Golfului Maine nu este posibilă trasarea unei linii unidirecționale, remarcând că în vreme ce în sectorul nord-estic al zonei de delimitare relația tărmurilor este de adiacență, în sectorul final această relație se transformă, țărmurile fiind opuse.
Un factor care a fost estimat ca necesitând o ajustare a liniei de delimitare a fost reprezentat de prezența Insulei Seal. Hotărârea statuează că „accidentele geografice” (de tipul stâncilor nelocuite sau al micilor insule) trebuie ignorate în trasarea liniei de echidistanță provizorii.
Testând echitatea rezultatului obținut, Curtea a statuat că amploarea activităților de pescuit sau de exploatare a hidrocarburilor ale statelor nu constituie un criteriu echitabil care să fie aplicat în ceea ce priveste stabilirea liniei de delimitare.
Delimitarea platoului continental dintre Libia si Malta (1982-1985)
Speța privind delimitarea platoului continental între Libia și Malta marchează impunerea metodei echidistanță/circumstanțe speciale, care va fi aplicată aproape invariabil în spețele următoare și pe care a susținut și România în rezolvarea cazului cu Ucraina. Contextul geografic a fost caracterizat prin situația arhipelagului maltez – plasat în apropierea țărmurilor Italiei și aflat față în față cu țărmul Libiei, având o lungime considerabil mai mare.
În ceea ce privește metoda de delimitare, CIJ a apreciat că este evident că, date fiind circumstanțele delimitării, trasarea unei linii de echidistanță, adică o linie mediană între țărmurile opuse ale celor două state, ca etapă provizorie, reprezintă cea mai judicioasă modalitate utilizabilă în vederea obținerea unui rezultat echitabil. În trasarea liniei mediane provizorii, Curtea a ignorat insulița stâncoasa malteză Filfla, considerând că această stâncă ar avea un efect disproporționat.
Curtea a modificat linia de delimitare în favoarea Libiei, prin deplasarea liniei provizorii cu 18 minute latitudine spre nord.
Delimitarea spațiilor maritime între Groenlanda și Jan Mayen (Danemarca c. Norvegia) (1988-1993)
Delimitarea s-a realizat între insula norvegiană Jan Mayen (372 km²) și Groenlanda (cu suprafața si fațada maritimă mult mai mari față de Jan Mayen). Invocând prevederile Convenției din 1958 privind platoul continental precum și dreptul cutumiar, Curtea a ajuns la concluzia că trebuie să traseze o linie mediană între țărmurile Groenlandei și respectiv Jan Mayen și apoi să examineze dacă există circumstanțe speciale care să justifice ajustarea acestei linii. Curtea a subliniat că, în principiu, linia mediană dintre două țărmuri situate față în față conduce la o solutie echitabilă, în special dacă țărmurile respective sunt paralele.
Curtea a analizat dacă accesul la resurse constituie un factor relevant, remarcând că miza economică a disputei dintre părți privește exploatarea resurselor piscicole. A reținut că migrația anuală a bancurilor de pește (capelin) este concentrată într-un anumit sector din sudul zonei unde pretențiile celor două părți se suprapun și că delimitarea zonelor de pescuit trebuie să țină cont de această circumstanță. Concluzia Curții a fost ca linia mediană ar fi fost plasată prea la vest pentru a permite Danemarcei un acces echitabil la resursele piscicole. Curtea a ajustat linia provizorie în favoarea Danemarcei prin deplasarea ei spre est.
Delimitarea spațiilor maritime și problematica teritorială între Qatar și Bahrain (1991-2001)
Această speță a fost decisă, din nou, prin aplicarea de către Curte a metodei echidistantă/mediană – circumstanțe speciale/relevante. Contextul geografic al cazului a fost caracterizat prin faptul că statul Qatar constituie o peninsulă, iar Bahrain este format dintr-o insulă principală și alte formațiuni maritime mai reduse ca suprafață.
Curtea a afirmat că metoda aplicabilă constă în trasarea unei linii mediane, urmată de evaluarea existenței unor circumstanțe speciale care să justifice ajustarea acesteia. S-a menționat ca prezența anumitor formațiuni maritime de mici dimensiuni (Quit’at Jaradah, Fasht al Dibal) ar avea un efect disproporționat asupra delimitării, linia provizorie fiind modificată în consecință.
Astfel, cu privire la formațiunea Quit’at Jaradah, Curtea a remarcat ca aceasta este o mică insulă, nelocuită și lipsită de vegetație, situată la mijlocul distanței dintre principala insulă a Bahrain și peninsula Qatar. În consecință dacă un punct de pe această insulița ar fi folosit pentru stabilirea liniei de delimitare, un efect disproporționat ar fi acordat unei formațiuni maritime insignificante.
Stabilirea frontierei maritime și terestre între Camerun și Nigeria (1994-2003)
Un element specific al acestei spețe a fost concluzia Curții ca frontiera maritimă și linia de delimitare a platoului continental și a zonelor economice exclusive într-un sector al zonei aflată în delimitare au fost deja stabilite prin acorduri bilaterale între părți.
Astfel, Curtea a apreciat documentul denumit Declarația Maroua din 1975 ca fiind un acord internațional valid, prin care s-au stabilit frontierele dintre cele două state. Curtea a constatat ca Declarația Maroua a delimitat spațiile maritime dintre cele două state până la un punct determinat.
Cu privire la spațiile maritime situate dincolo de acel punct, Curtea a reamintit că în numeroase ocazii a indicat ca în privința delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive este aplicabilă metoda principii echitabile/circumstanțe relevante, care constă în a trasa inițial o linie de echidistanță, analizând ulterior factorii care ar impune modificarea acestei linii.
Astfel, Curtea a procedat la trasarea unei linii provizorii echidistante între cele două țărmuri, iar ulterior a analizat existența unor posibile circumstanțe speciale în funcție de care să realizeze modificarea liniei provizorii.
Curtea a apreciat ca niciuna din circumstanțele geografice invocate de părți (prezența insulei Bioko – aparținând Guineei Ecuatoriale – , lungimile țărmurilor celor două state, forma concavă a Golfului Guineei și în special a coastei cameruneze) nu impune modificarea liniei provizorii.
Disputa teritoriala si maritima intre Honduras si Nicaragua in Marea Caraibelor (1999-2007)
În această speță Curtea a trebuit să decidă mai întâi asupra apartenenței unor formațiuni maritime pretinse de cele două părți, stabilind ca acestea revin Hondurasului, care a îndeplinit activități în exercitarea suveranității asupra teritoriului respectiv, fără ca Nicaragua să protesteze. Soluția de delimitare a presupus o frontieră mixtă în anumite porțiuni ale sale (adică între marea teritorială a unor insule aparținând unui stat și platoul continental și zona economică exclusivă a celuilalt).
În ceea ce privește delimitarea spațiilor maritime, Curtea a citat jurisprudența sa consolidată în sensul ca metoda cea mai potrivită este "echidistanța – circumstanțe speciale".
În aprecierea Curții, întrucât contextul geografic este unul particular, și anume Capul Gracias al Dios – ultimul punct al frontierei dintre Honduras si Nicaragua – are forma unei proiecții convexe, la capătul unor țărmuri concave, aplicarea liniei de echidistanță n-ar conduce la un rezultat echitabil.
Curtea a concluzionat că, deși echidistanța rămâne metoda generală, circumstanțele cu totul speciale ale speței justifică utilizarea unei alte metode. Curtea a afirmat că metoda bisectoarei – constând în trasarea unei bisectoare a unghiului format de liniile aproximând direcția generală a țărmurilor statelor implicate ar fi o metodă alternativă viabilă în situațiile în care utilizarea metodei echidistanței nu a fost posibilă.
În același timp, Curtea a stabilit ca insulele Bobel Cay, Savanna Cay, Port Royal Cay și South Cay – în privința cărora decisese anterior că aparțin Hondurasului – sunt îndreptățite la o mare teritorială având lățimea de maximum marine, iar în sectoarele în care se ajungea la o suprapunere a mării teritoriale a acestor insule cu spațiile maritime atribuite Nicaragua, a fost trasată o linie de echidistanță între aceste formațiuni maritime si Edinburgh Cay – aparținând Nicaragua.
Speța nr. 3
Cazul: British Airways plc. c. Comisia Europeană, 17 decembrie 2003, decizie a Tribunalului de Primă Instanță)
Situația de fapt
British Airways (BA), cea mai mare companie aeriană din Marea Britanie, a încheiat acorduri cu agențiile de voiaj acreditate în Marea Britanie de către Asociația Internațională de Transport Aerian în vederea vânzării de bilete de avion. În baza acestor acorduri, agenții primesc un comision de bază pentru biletele BA vândute și beneficiază de alte facilități financiare complementare cum este de exemplu prima de rezultat calculată în funcție de creșterea vânzărilor de bilete.
Virgin Atlantic Airways, o companie concurentă a depus o plângere împotriva acestor acorduri În urma unei anchete conduse de către Comisie, BA a adoptat un nou sistem de prime de rezultat aplicabil din 1998. Astfel, în afara comisionului, fiecare agent putea obține și alte comisioane suplimentare (unele aplicabile nu numai câștigurilor suplimentare realizate, ci și vânzărilor totale de bilete BA pentru perioada de referință) Compania Virgin Atlantic Airways a depus o nouă plângere împotriva acestui nou sistem de recompense financiare.
prin decizia din 14 iulie 1999, Comisia a considerat acordurile și sistemele de recompensă financiară inițiate de BA ca fiind un abuz de poziție dominantă pe piața britanică a serviciilor agențiilor de voiaj aeriene și a dispus amendarea acestei companii cu 6,8 mil Euro. În opinia Comisiei sistemul primelor de rezultat are ca efect incitarea agenților de a menține sau a crește vânzările de bilete BA, în dauna companiilor concurente. BA a introdus recurs împotriva acestei decizii în fața TPI.
Dreptul aplicabil
Art. 82 TCE (privind abuzul de poziție dominantă)
Soluția și principiile degajate de CJCE
BA a contestat în primul rând competența Comisiei de a lua decizia din 14 iulie 1999, pe motivul demisiei colective a membrilor săi (intervenite la 16 martie 1999, numirea noilor comisari făcându-se abia la 15 septembrie 1999) Tribunalul a constatat că cei care au demisionat au rămas în funcție în această perioadă și că au conservat (până la înlocuirea lor) plenitudinea competențelor.
Împotriva argumentului conform căruia BA ar fi suferit o discriminare, fiind singura companie aeriană împotriva căreia s-au declanșat cercetări, în timp ce alți transportatori aerieni au continuat să aplice același sistem de recompense financiare, Tribunalul a răspuns că faptul că acești transportatori nu au făcut obiectul unei anchete din partea Comisiei nu este de natură a înlătura infracțiunile reținute în sarcina companiei BA. Atunci când este sesizată în privința unor nereguli înfăptuite de mai multe întreprinderi mari Comisia poate să-și concentreze eforturile asupra uneia dintre aceste întreprinderi.
În cazul în care BA consideră că alți transportatori aerieni practică astfel de sisteme de recompense financiare, poate oricând să conteste decizia Comisiei de a nu da curs plângerilor BA împotriva concurenților săi.
Tribunalul consideră că pentru a stabili dacă BA are sau nu o poziție dominantă, Comisia a reținut corect piața britanică a serviciilor de distribuție a biletelor de avion, servicii prestate de agențiile de voiaj. Agențiile de voiaj constituie într-adevăr un canal de distribuție indispensabil pentru companiile aeriene și constituie astfel o piață distinctă (piață sectorială) Deci BA deține poziția dominantă pe această piață în calitatea sa de beneficiar al serviciilor de distribuție a biletelor sale de către agențiile de voiaj. Criteriile în funcție de care Tribunalul a apreciat că BA deține o poziție dominantă sunt: numărul locurilor oferite, numărul zborurilor sale, numărule de bilete vândute de agenții britanici și numărul pasagerilor transportați.
În ceea ce privește abuzul de poziție dominantă, Tribunalul consideră că aplicarea unor condiții inegale față de partenerii săi comerciali, pentru prestarea unor servicii echivalente poate fi numită exploatare abuzivă a unei poziții dominante. Astfel, în cazul sistemului primelor de rezultat, Tribunalul consideră că agenții britanici ar putea aplica comisioane diferite pentru aceeași sumă, volumul vânzărilor de bilete fiind diferit de la o agenție la alta (iar comisionul aplicându-se la volumul de vânzări) Pe de altă parte tribunalul relevă faptul că acest sistem de prime de rezultat are ca efect restrângerea libertății agențiilor britanice de a furniza servicii companiilor aeriene concurente BA. În consecință concluzia Comisiei este corectă, BA abuzând de poziția dominantă pe care o deține pe piața britanică a serviciilor prestate de agențiile de voiaj.
Evaluare
Speța aduce precizări în primul rând asupra metodelor de investigație ale Comisiei Europene. Astfel, Comisia are posibilitatea să-și concentreze analiza asupra unei anumite întreprinderi, chiar dacă a primit sesizări în legătură cu nereguli înfăptuite de mai multe societăți. O întreprindere împotriva căreia Comisia a dat o decizie, are dreptul de a contesta hotărârea Comisiei de a nu da curs celorlalte plângeri, dar nu poate invoca acest fapt pentru a împiedica executarea deciziei dată în cazul ei.
Pentru România, Legea privind concurența 21/1996 a fost modificată prin OUG 121/2003 astfel încât să corespundă cerințelor dreptului comunitar. Art. 6 privind abuzul de poziție dominantă reproduce dispozițiile art. 82 TCE privind abuzul de poziție dominantă.
Speța nr. 4
Capitanul Kirk, un pescar danez, a fost acuzat de pescuit în zona de 12 mile de la coasta britanică, ceea ce contravine legislației Regatului Unit
Situația de fapt
Capitanul Kirk, un pescar danez, a fost acuzat de pescuit în zona de 12 mile de la coasta britanică, ceea ce contravine legislației Regatului Unit. Deși Marea Britanie avea dreptul sub imperiul Acquisition Act să excludă vasele statelor terțe din zona de 12 mile până pe 31 decembrie 1982, capitanul Kirk a fost acuzat pentru că pescuia în apele britanice pe 6 ianuarie 1983. Ulterior Comunitatea Europeană a adoptat unele reglementări care permiteau Regatului Unit să mențină interdicția de pescuit pentru următorii 10 ani, antedatate pe 1 ianuarie 1983.
Dreptul aplicabil
Articolul 7 al Convenției Europene pentru Protecția Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Soluția și principii degajate de CJCE
Principiul neretroactivității dispozițiilor penale este comun tuturor statelor membre și este prevăzută de Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului. De asemenea, este și unul din principiile generale ale dreptului comunitar.
Evaluare
Principiul enunțat are importanță în aplicarea neretroactivă a dispozițiilor penale.
Concluzii
Importanța spațiilor maritime a sporit odată cu progresul forțelor de producție și cu necesitățile de apărare cu posibilitațile omului de a cuprinde Oceanul Planetar în toată intensitatea sa.
Primul cod maritim ce a avut cea mai mare influență asupra dezvoltării transportului pe mare a apărut în sec. II-III î.H. pe insula Rodos cu precădere în Marea Mediterană, aplicat fiind de către greci și romani. Aria de aplicare a acestui cod s-a extins și în Marea Neagră: Histria, Tomis, Callatis.
În perioada feudală dreptul maritim s-a dezvoltat sub forma unor practici de negustori din Italia, Franța, Marea Britanie.
Alt cod maritim a apărut un secol mai târziu, după perioada cruciadelor în zona Levantului datorită neînțelegerilor maritime.
Codul Oleron s-a bucurat de o largă răspândire deoarece cuprind toate obiceiurile maritime din zona Franței.
În Anglia, în timpul regelui Richard “Inimă de Leu” s-a făcut o traducere a Oleronului și s-a considerat ca un act legislativ propriu, influența acestuia apărând mai târziu.
La începutul sec. XVII apare Codul Hanseatic.
Cartea neagră a amiralității – elaborarea a fost începută în timpul domniei lui Richard I, continuată sub Richard II și Henric IV. Scopul a fost de a se alcătui o culegere practică folosită fiind de curțile amiralității.
În zona mediteraneană, în perioada feudală de o largă răspândire s-a bucurat Consolato del Mare (sec. XIV). Utilitatea practică a acestui document: a fost recunoscut ca drept în vigoare în toate zonele negustorești mediteraneene.
Apele oceanice au fost într-un timp foarte indelungat supuse principiului libertății mării, enunțat de către nobilul doctrinar Hugo Grotius în lucrarea sa “Mare liberum” ce a fost publicată în anul 1609. Ca o reacția la lucrarea lui Hugo G., Marea Britanie promovează ideea de proprietar asupra Mării Nordului și de porțiuni enorme din Atlanticul de Nord, acest lucru favorizând apariția operei lui John S. ,, Mare Clausum”. Iar în anul 1702 în lucrarea unui jurist olandez se evidențiază o regulă după care controlul uscatului asupra mării, adică lățimea mării teritoriale, se extinde până acolo unde va bate tunul, până unde va ajunge puterea armelor omului.
După cel de-al doilea război mondial, Truman, în Proclamația de la 20 septembrie declarat că guvernul SUA consideră resursele naturale ale solului și subsolului continental de dedesubtul mării libere ca fiind contiguă coastelor SUA, supuse jurisdicției și controlului acestor state; nu se înlătură noțiunea de mare liberă.
În anul avut loc Conferința de sub patronajul ONU, în perioada 24 febr. – 29 apr., unde 84 de state au adoptat 4 convenții internaționale, un protocol și o rezoluție:
Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue;
Convenția asupra mării libere;
Convenția asupra platoului continental;
Convenția despre pescuit și conservarea resurselor biologice în largul mării;
Protocolul se referea la semnătura facultativă și la reglementarea obligatorie a diferendelor;
Marea teritorială este o instituție care a apărut în evul mediu și care reprezenta o extindere a teritoriului statului riveran, a autorității statului suveran și asupra unei suprafețe de apă.
Marea teritorială este considerată ca făcând parte din teritoriul statului riveran. Această zonă de mare a apărut de fapt ca o necesitate pentru protejarea teritoriului uscat al statului împotriva unor acțiuni ale altor state.
Conferința de din încercat să adopte pe cale convențională limita de 3Mm, iar în 1958 și 1960 s-a propus limita de 6 respectiv 12Mm care nu s-a acceptat în mod expres.
Statul riveran este suveran și poate adopta legi și regulamente pentru asigurarea siguranței navigației și reglementării traficului pentru protecția echipamentelor, cablurilor, conductelor și instalațiilor, pentru conservarea resurselor biologice și a mediului înconjurător și pentru prevenirea și sancționarea fraudelor, precum și pentru trecerea inofensivă.
Statul suveran poate să impună navelor străine să utilizeze căile de navigație stabilite de el și să respecte dispozițiile de separație a traficului prescrise de el pentru regularizarea trecerii navelor, cu obligația ca aceste reglementări să fie publicate pentru cunoașterea de către toți navigatorii.
În ceea ce privește jurisdicția la bordul unei nave străine, statul riveran nu trebuie să-și exercite jurisdicția penală pentru o persoană aflată la bordul acestei nave decât dacă consecințele infracțiunii afectează statul riveran sau dacă acest lucru este cerut de către comandantul navei sau de către un reprezentant al statului de pavilion. În ce privește jurisdicția civilă, statul riveran nu trebuie să modifice sau să oprească ruta unei nave străine trecând prin marea sa teritorială pentru a-și exercita autoritatea civilă asupra unei persoane ce se găsește la bord. Statul nu poate lua decât măsurile de executare sau conservare față de o navă.
Statele străine, potrivit principiului libertății de navigație, navele tuturor statelor riverane sau fără litoral, se bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială. Semnificația termenului de trecere inofensivă constă în faptul că aceasta trebuie să fie continuă și rapidă, oprirea și ancorarea fiind admise numai în caz de forță majoră din motive de avarie sau în scopul ajutorării persoanelor, navelor sau aeronavelor în primejdie sau avariate.
Activitățile în spațiul extra-atmosferic au ca punct de plecare anul 1957, an în care fosta URSS a lansat pe orbită primul satelit artificial, numit Sputnik I. Expoatarea și utilizarea spațiului s-a dezvoltat în continuare foarte rapid, atât prin multiplicarea activităților cât și prin extinderea participării statale la acest tip de activități. Exploatarea spațiului s-a dezvoltat prin zboruri de lungă durată ale astronauților, prin aselenizare sau prin trimiterea de sonde în afara sistemului solar. Utilizarea vizează mai multe scopuri civile și militare (strategice): supravegerea teritoriilor survolate, teledetectarea resurselor naturale terestre și maritime, observarea astronautică și meteorologică, radio și telefuziune directă, comunicații telefonice etc.
Dacă inițial activitățile în spațiu aparțineau celor două supra-puteri din sistemul bipolar care a dominat cea de-a doua jumatate a secolului trecut, lista participanților s-a extins treptat , Japonia, India, la statele europene grupate în Agenția spațială europeană, s.a. Desigur însă că numărul utilizatorilor spațiului extra-atmosferic rămâne restrâns la țările avansate tehnologic și dispuse să aloce resursele finaciare considerabile pe care le pretinde acest doeniu de activitate. Dacă pentru cele două puteri globale aflate în competiție acerbă costurile nu constituie, sau mai bine zis nu constituiau, până la un punct, un obstacol redutabil, celelalte state sunt obligate să abordeze activitățile spațiale de pe poziții ceva mai pragmatice.
Reglementările în domeniul spațial au intervenit cu o promtitudine neobișnuită și s-a constituit încă din anii ’70 și ’80 un veritabil corp de tratate internaționale care este considerat un veritabil ,,drept spațial general”. Nu este însă un domeniu organizat prin instituirea unei organizații universale, așa cum s-a întâmplat în dreptul aerian. Din punct de vedere normativ, dreptul spațial este în mod exclusiv just dispositivum, și cuprinde norme formate pe cale convențională sau norme stabilite ca principii generale de drept. În principiu este posibil să se formeze cutume generale, însă până în prezent nu se poate cita nici un exemplu de normă cutumiară în dreptul spațial.
Bibliografie
Tratate, monografii
Adrian Nastase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2009.
Adrian Nastase, Bogdan Aurescu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2011.
Alexandru Bolintineanu, Adrian Nastase, Bogdan Aurescu – Drept internațional contemporan, Ed. All Beck, București 2001
Aurel Preda-Mătăsaru, Nineta Bărbulescu, – Curtea Internațională de Justitțe și Dreptul Mării, Finmedia, Bucuresti, 2000
Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2007.
Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internațional public, Ed. Hamangiu, București 2010.
Brătianu Gheorghe – Marea Neagră, Ed. Polirom, Iași 2001.
Constantin Anechitoaie,, Introducere in drept internațional maritim”, Ed. Top Form, București 2008.
Dragoș Chilea – Drept internațional, Ed. Hamangiu, București 2007.
Dumitru Mazilu – Dreptul Mării, Ed. Lumina Lex, București 2006.
Dumitru Mazilu – Drept Internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2010
Diana Sârcu – Drept internațional public, Chișinău 2009.
Dumitru Mazilu – Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2005
Ion Diaconu, – Manual de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2007
Lupan Ernest – Tratat de dreptul protecției mediului, Ed All Beck, București 2009.
Mihai Floroiu, – Elemente de drept internațional public și privat, Editura UJ, București, 2011
Mona Maria Pivniceru – Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București 2007.
Raluca Miga-Beșteliu– Drept internațional, introducere în dreptul internațional public, Ed. All Beck, București 2002.
Raluca Miga-Beșteliu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2010.
Revista Știință și Tehnică nr. 9/2011, Viitorul explorării spațiului, articol de Cristian Român
Stelian Scăunaș – Drept internațional public, Ed. CH Beck, București 2006.
Stelian Scăunaș – Drept Internațional public, Ed All Beck, București 2002.
Valentin Constantin – Drept internațional – Ed. Universul Juridic, București, 2010
Legislație:
CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE DE , privind dreptul mării
Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, abrogată prin O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat.
LEGEA nr. 110 din 1996, privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea referitor la aplicarea părții a XI-a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat , la 28 iulie 1994.
Conveția de
Convenția de
Surse web:
http://www.avocatnet.ro
http://www.cdep.ro
http://www.icj-cij.org
http://www.persee.fr
http://www.scribd.ro
http://www.wikipedia.ro
Bibliografie
Tratate, monografii
Adrian Nastase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2009.
Adrian Nastase, Bogdan Aurescu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2011.
Alexandru Bolintineanu, Adrian Nastase, Bogdan Aurescu – Drept internațional contemporan, Ed. All Beck, București 2001
Aurel Preda-Mătăsaru, Nineta Bărbulescu, – Curtea Internațională de Justitțe și Dreptul Mării, Finmedia, Bucuresti, 2000
Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2007.
Aurel Preda Mătăsaru – Tratat de drept internațional public, Ed. Hamangiu, București 2010.
Brătianu Gheorghe – Marea Neagră, Ed. Polirom, Iași 2001.
Constantin Anechitoaie,, Introducere in drept internațional maritim”, Ed. Top Form, București 2008.
Dragoș Chilea – Drept internațional, Ed. Hamangiu, București 2007.
Dumitru Mazilu – Dreptul Mării, Ed. Lumina Lex, București 2006.
Dumitru Mazilu – Drept Internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2010
Diana Sârcu – Drept internațional public, Chișinău 2009.
Dumitru Mazilu – Drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București 2005
Ion Diaconu, – Manual de drept internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2007
Lupan Ernest – Tratat de dreptul protecției mediului, Ed All Beck, București 2009.
Mihai Floroiu, – Elemente de drept internațional public și privat, Editura UJ, București, 2011
Mona Maria Pivniceru – Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București 2007.
Raluca Miga-Beșteliu– Drept internațional, introducere în dreptul internațional public, Ed. All Beck, București 2002.
Raluca Miga-Beșteliu – Drept internațional public, Ed. C.H. Beck, București 2010.
Revista Știință și Tehnică nr. 9/2011, Viitorul explorării spațiului, articol de Cristian Român
Stelian Scăunaș – Drept internațional public, Ed. CH Beck, București 2006.
Stelian Scăunaș – Drept Internațional public, Ed All Beck, București 2002.
Valentin Constantin – Drept internațional – Ed. Universul Juridic, București, 2010
Legislație:
CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE DE , privind dreptul mării
Legea nr. 56 din 4 iunie 1992, abrogată prin O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat.
LEGEA nr. 110 din 1996, privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată (Jamaica) la 10 decembrie 1982, și aderarea referitor la aplicarea părții a XI-a Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiat , la 28 iulie 1994.
Conveția de
Convenția de
Surse web:
http://www.avocatnet.ro
http://www.cdep.ro
http://www.icj-cij.org
http://www.persee.fr
http://www.scribd.ro
http://www.wikipedia.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Spatiilor Internationale (ID: 129524)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.