.regimul Juridic al Proprietatii
Introducere
Proprietatea l-a însoțit pe om din zorile civilizației. El este singura ființă care, dotată cu rațiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci și pe celelalte ființe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân și aplică sau cere aplicarea față de alți semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităților obștești, mai apoi a statului.
În diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat preocuparea de a justifica instituția proprietății, toate curentele, toate concepțiile au rămas unanime în a susține importanța și necesitatea ei.
Proprietatea este privită în dubla ei accepțiune: economică și juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societății omenești, producerea și procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viața socială și, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producției de bunuri materiale și de culegerea roadelor acestei activități.
Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică și se distinge prin apropriere, însușire a unui bun, iar titularul este îndreptățit să-și exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptățirea de a pretinde tuturor celorlalți de a se abține de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept.
Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relațiilor economice dintre oameni sunt în același timp și relații juridice, pe care aceștia le au între ei în legătură cu bunurile.
În ambele sale accepțiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activității umane desfășurate în sfera producției de bunuri materiale și spirituale. Această însușire operează fie individual, fie colectiv.
Deși termenul de "domeniu public" a apărut relativ târziu, în secolul al XIX-lea, creație a doctrinei juridice franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietății private, fiind considerate că aparțin colectivității (res extra patrimonium) , în această categorie intrând: aerul, apele, drumurile, porturile, teatrele, piețele, templele, mormintele, porțile și zidurile cetăților. Acest lucru denotă importanța proprietății publice ,preocuparea asupra acesteia încă din cele mai vechi timpuri și totodată motivul pentru care am considerat a fi interesantă o lucrare în care să fie delimitat regimul juridic al acesteia.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. Primele trei acoperă partea teoretică, începând cu dreptul de proprietate în general, continuând cu o clasificare a dreptului de proprietate și o dezvoltare succintă a dreptului de proprietate publică, și încheind cu o corelație între proprietatea publică și domeniul public. Ultimul capitol pune în practică o parte din teoria amintită în capitolele anterioare referindu-se la modul de trecere a bunurilor dintr-un tip de proprietate în alta și analizarea unui studiu de caz cu un asemenea conținut.
Capitolul I PROPRIETATEA PUBLICĂ ȘI DREPTUL DE PROPRIETATE
I.1 Noțiunea, conținutul și caracterele dreptului de proprietate
I.1.1 Considerații generale
Dintre toate drepturile care fac parte din conținutul patrimoniului, dreptul de proprietate este de departe cel mai important. El este cel care-i oferă independență economică oricărui subiect de drept, dar și temeiul pe care se constituie dezmembrămintele dreptului de proprietate privată și celelalte drepturi reale principale. Pe de altă parte, se poate spune că multe dintre drepturile de creanță nici nu ar putea exista fără dreptul de proprietate, luând naștere tocmai pentru a-1 pune în valoare. Am în vedere, spre exemplu, drepturile de creanță care se nasc în temeiul actelor juridice translative de proprietate sau împrumutul bunurilor consumptibile, cum ar fi cel care are ca obiect o sumă de bani, care și el este translativ de proprietate.
Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.
Înainte de a fi un drept, proprietatea este însă o realitate socială și economică. Această realitate a fost cunoscută încă din fazele incipiente ale organizării societății omenești. „A avea” și „al meu” nu sunt doar expresii, ci și moduri de raportare a individului sau a comunității din care acesta face parte față de bunuri și ele s-au născut înaintea constituirii unei autorități interesate și capabile să stabilească reguli general obligatorii, susceptibile de a fi impuse cu forța față de oricine.
Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și pentru societate a condus și la includerea în cuprinsul reglementărilor internaționale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.
Proprietatea, ca realitate economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate, a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementarilor edictate de acesta.
Anterior reglementărilor edictate de stat, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea. Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponent al interesului general al societății și edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate și posibilitatea apărării sale față de eventualele încălcări ale acesteia de către terți, dar și prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.
Concepțiile despre societate și locul omului în cadrul acesteia au influențat în mod decisiv formarea și evoluția noțiunii juridice de proprietate.
I.1.2 Noțiune,definirea termenului
În sens larg cuvântul „proprietate” este aplicabil tuturor drepturilor.
În general a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime.
Într-un înțeles restrâns termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile.
Dar cuvântul „proprietate” evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și 1-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate; aceasta este întrebuințarea sa vulgară (de exemplu, această casă este proprietatea mea) pe care însă o întâlnim și în unele texte ale codului.
Pornind de la conținutul său juridic și apreciind în raport de poziția specifică a proprietarului, dreptul de proprietate se definește ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiția cea mai completă împărtășită în doctrina română și este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului de proprietate. Exercitarea lui este realizată prin concordanța care trebuie să existe între capacitatea juridică și dreptul subiectiv.
Definiția este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o definiție normativă, inspirată din modelul său francez care definește dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conținutul său juridic.
Astfel, art. 480 C.civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.
La această definiție legală a proprietății, pentru o mai facilă înțelegere a instituției, trebuie să amintesc și prevederile art. 481 C.civ. care statuează: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.
Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate. Definiția oferită de Codul civil cuprinde însă elementele esențiale. Ea evocă existența în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu se referă expres decât la acel atribut care este esențial pentru existența sa – dreptul de dispoziție.
Pornindu-se de la această definiție legală si încercându-se scoaterea în evidență a elementelor celor mai caracteristice conținute de ea, au fost elaborate mai multe definiții doctrinare ale dreptului de proprietate, dintre care aș vrea să amintesc:
„Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” .
Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare” .
I.1.3 Scurt istoric
Proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală. La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparțineau tribului sau clanului; exista colectivismul comunităților agrare. Se pare că proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile (îmbrăcăminte, unelte etc). Mai apoi, imobilele cu destinația de locuințe au făcut și ele obiectul aproprierii, pentru început ale aproprierii familiale. Pământul însă va rămâne mult timp proprietatea colectivității. Dacă el inițial a fost cultivat în comun, treptat folosința lui devine obiectul unei diviziuni între familii. Fiecărei familii i s-a atribuit o parcelă pe care trebuia să o cultive pentru subzistența sa. Proprietatea rămânea comună deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit uzanța de a nu modifica repartizarea pentru o anumită perioadă de timp. Bunăoară, în legea mozaică pământurile sunt împărțite pentru o perioadă de 15 ani. Apoi atribuirea folosinței devine perpetuă.
Dacă la o anumită epocă proprietatea terenurilor era împărțită între familii, mai târziu ea va fi împărțită între indivizi. De altfel proprietatea familială era de multe ori proprietate individuală: atunci când capul familiei avea singur proprietatea bunurilor din familia sa.
Iată deci, foarte rezumativ, etapele: proprietatea colectivă a clanului, proprietatea familială și proprietatea individuală. Evoluția dreptului de proprietate continuă și astăzi dar, de data aceasta în sens invers deoarece proprietatea colectivă încearcă să recâștige parțial terenul pe care 1-a pierdut.
Dreptul roman. La Roma împărțirea pământului s-ar fi făcut sub guvernarea lui Nefundat. În epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias și era un drept absolut. Aceasta înseamnă că orice îngrădire a dreptului de proprietate este contrară naturii sale; ea este o „servitute”. Dreptul roman nu admitea decât în mod excepțional atingeri ori limitări ale dreptului de proprietate (de pildă, în Digeste se întâlnesc unele sancțiuni pentru proprietarul care își tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate).
Dreptul roman cunoștea patru feluri de proprietăți: proprietatea quiritară, p pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu se referă expres decât la acel atribut care este esențial pentru existența sa – dreptul de dispoziție.
Pornindu-se de la această definiție legală si încercându-se scoaterea în evidență a elementelor celor mai caracteristice conținute de ea, au fost elaborate mai multe definiții doctrinare ale dreptului de proprietate, dintre care aș vrea să amintesc:
„Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” .
Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare” .
I.1.3 Scurt istoric
Proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală. La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparțineau tribului sau clanului; exista colectivismul comunităților agrare. Se pare că proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile (îmbrăcăminte, unelte etc). Mai apoi, imobilele cu destinația de locuințe au făcut și ele obiectul aproprierii, pentru început ale aproprierii familiale. Pământul însă va rămâne mult timp proprietatea colectivității. Dacă el inițial a fost cultivat în comun, treptat folosința lui devine obiectul unei diviziuni între familii. Fiecărei familii i s-a atribuit o parcelă pe care trebuia să o cultive pentru subzistența sa. Proprietatea rămânea comună deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit uzanța de a nu modifica repartizarea pentru o anumită perioadă de timp. Bunăoară, în legea mozaică pământurile sunt împărțite pentru o perioadă de 15 ani. Apoi atribuirea folosinței devine perpetuă.
Dacă la o anumită epocă proprietatea terenurilor era împărțită între familii, mai târziu ea va fi împărțită între indivizi. De altfel proprietatea familială era de multe ori proprietate individuală: atunci când capul familiei avea singur proprietatea bunurilor din familia sa.
Iată deci, foarte rezumativ, etapele: proprietatea colectivă a clanului, proprietatea familială și proprietatea individuală. Evoluția dreptului de proprietate continuă și astăzi dar, de data aceasta în sens invers deoarece proprietatea colectivă încearcă să recâștige parțial terenul pe care 1-a pierdut.
Dreptul roman. La Roma împărțirea pământului s-ar fi făcut sub guvernarea lui Nefundat. În epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias și era un drept absolut. Aceasta înseamnă că orice îngrădire a dreptului de proprietate este contrară naturii sale; ea este o „servitute”. Dreptul roman nu admitea decât în mod excepțional atingeri ori limitări ale dreptului de proprietate (de pildă, în Digeste se întâlnesc unele sancțiuni pentru proprietarul care își tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate).
Dreptul roman cunoștea patru feluri de proprietăți: proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină.
Vechiul drept românesc. Se pare că după întemeierea principatelor domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere; proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită decât pe calea daniilor domnești care se făceau prin hrisoave și cărți domnești; prin ele domnitorul răsplătea anumite „slujbe” ori încuraja colonizarea așezărilor sătești. Mai târziu se ajunge ca proprietatea provenită din daniile domnești să nu se mai deosebească de proprietatea originară care provenea direct de la un „moș”.
De altă parte, proprietatea individuală există alături de proprietatea colectivă. Aceasta din urmă numită și proprietate moșneșească a dăinuit până în zilele noastre și era o proprietate în codevălmășie bazată pe legături de sânge. În cadrul acestei codevălmășii s-a născut dreptul de precumpărare și de răscumpărare (protimesis).
Trebuie însă menționat că de proprietatea individuală și de proprietatea în codevălmășie au beneficiat un număr relativ restrâns din populația tării pentru că în afară de boieri, moșneni și răzeși, restul populației era formată din șerbi până la Constantin Mavrocordat; aceștia din urmă în lipsa proprietății asupra pământului s-au transformat în clăcași. Abia la 1864 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat o reformă agrară efectivă, țăranii fiind improprietăriți. În orice caz, pădurea, pășunea și apele erau folosite în devălmășie de comunitățile sătești.
Dreptul de proprietate în Codul civil și în Constituții. Codul civil statuează în art. 480: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. Această definiție, puțin diferită de cea dată de Codul Napoleon, reamintește atributele dreptului de proprietate din dreptul roman (usus, fructus și abusus). Într-un sens restrâns ea desemnează fructus și abusus. Se observă însă că redactorii celor două coduri (francez și român) au adoptat concepția caracterului absolut al dreptului de proprietate.
Constituția din 1923 în art. 17 garanta dreptul de proprietate de orice natură și creanțele asupra statului; de asemenea era prevăzut că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească. Ea statua că aparțin domeniului public căile de comunicație, spațiul atmosferic, apele navigabile și flotabile.
Prin Constituțiile din 1948 și 1952 se renunță la instituția domeniului public iar Constituția din 1965 va statua că mijloacele de producție sunt proprietate socialistă. Proprietatea de stat era proprietatea bunurilor comune care aparțineau întregului popor iar dreptul de proprietate personală este restrâns la veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe ea și terenul pe care ele se află și bunurile de uz și confort personal.
Așa cum s-a arătat, proprietatea comunistă a constituit un instrument de cruntă exploatare, de depersonalizare și înstrăinare a membrilor societății. Până la urmă caracterul său spoliator, distructiv, adânc tulburător pentru societate, generator de dezastru economic a fost demonstrat de falimentul comunismului.
Constituția din 1991 consfințește dreptul de proprietate. Art. 135. pct. 6 dispune în termeni imperativi: „Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă” iar art. 41 pct. 3 stabilește: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. De asemenea ea consfințește proprietatea publică care aparține statului și unităților administrativ-teritoriale; proprietatea publică se caracterizează printr-un regim special: este inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă. Prin revizuirea Constituției din 18-19 octombrie 2003, art. 41 alin. 2 s-a modificat în sensul că: „Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate de aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de lege organică, precum și prin moștenire legală”.
Considerații sociologice. Trebuie să recunoaștem că există la om un instinct al proprietății; un sentiment al posesiei care se instalează încă din prima copilărie.
Dacă dragostea omului pentru lucruri are o latură pozitivă atunci când spiritul de apropriere nu este morbid, există și o latură negativă deoarece poate naște invidia, gelozia, dacă nu chiar instinctul de spoliere a altuia. Desigur, poate să îngrijoreze situația în care apetitul aproprierii de bunuri este alimentat de setea de putere. S-a mai observat,ca fiind o lege de psihologie socială, că dragostea pentru proprietate nu este proporțională cu dimensiunea acesteia; ea este la fel de intensă (dacă nu mai puternică) pentru o mică proprietate ca și pentru una mare.
S-a mai sesizat că legătura dintre proprietate și persoană este o legătură mistică, că obiectul posedat ține de natura și felul celui care îl posedă. Nu mai puțin, credem că proprietatea este și o obișnuință.
Dintr-o altă perspectivă evoluția sociologică a proprietății a servit ca argument propagandei ideilor socialiste, afirmându-se că dacă proprietatea individuală a avut un început, ea va avea în mod necesar și un sfârșit; bunăoară, ipoteza lui Saint-Simon. În acest sens Engels în Originea familiei, a proprietății private și a statului prezenta ca un dat științific ipoteza comunismului.
Dar, după cum s-a remarcat, proprietatea poate constitui o problemă în agricultură; s-a întrebat dacă dreptul de proprietate nu ridică un obstacol în calea agriculturii favorabile comasării. De asemenea este pusă în discuție proprietatea urbană prin fenomenul de gigantism al metropolelor.
Concluzii. Din analiza textului art. 480 C.civ. rezultă că proprietatea este un drept subiectiv și totodată un drept real. Dar proprietatea este de asemenea un fapt economic și social. Nu se poate pune semnul egalității între proprietate ca relație economică și dreptul de proprietate ca raport juridic. Ea constituie o problemă socială și o dezbatere doctrinară continuă.
I.1.4 Conținutul juridic al dreptului de proprietate
Ca drept real cu totul deplin, dreptul de proprietate este singurul drept subiectiv care conferă titularului său cele trei atribute, care intră în conținutul său: posesia (jus utendi), folosința (jus fruendi) și dispoziția (jus abutendi).
Posesia – sau usus – este acel atribut al dreptului de proprietate care conferă titularului său posibilitatea de a stăpâni faptic bunul asupra căruia are dreptul de proprietate. Este actul de stăpânire materială, potrivit nevoilor și dorințelor sale, care îl îndeplinește el însuși sau fie încheind acte juridice cu alții. Posesia este forma de exteriorizare materială a dreptului de proprietate și prin ea se mijlocește utilizarea economică a bunului, care este elementul exterior desprins din realitatea faptică, constând în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparține, toți ceilalți fiind prin aceasta avizați că este titularul dreptului de proprietate.
Folosința – sau fructus – este dreptul de a trage din lucru toate foloasele pe care este susceptibil să le procure, fără distincțiune, fiind vorba de fructele propriu-zise, care se reproduc periodic, cât și de cele civile și industriale. Folosința privește deci fructele și veniturile pe care le obține prin exercitarea acestui atribut. În principiu, dreptul de a culege fructele aparține proprietarului.
Dispoziția –sau abusus – este prerogativa proprietarului de a dispune cu privire la ființa juridică sau materială a bunurilor din proprietate. Dreptul de dispoziție al proprietarului este cel mai caracteristic dintre cele trei atribute și se poate realiza prin înstrăinarea către altul, sau consumare, transformare sau chiar de distrugere cu consecința încetării calității de titular al dreptului de proprietate asupra acelui bun, fie sub aspect juridic (înstrăinare), fie sub aspect material (consumare, degradare, abandonare).
I.1.5 Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Caracterele juridice sunt cele care îl deosebesc de celelalte drepturi reale. Ele sunt: caracterul absolut și inviolabil; caracterul deplin și exclusiv; caracterul perpetuu și transmisibil.
Caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate rezultă din chiar definiția lui. Prin cuprinderea acestui caracter în codul civil francez și apoi în codul civil român, legiuitorul a vrut să dea proprietății o altă organizare în comparație cu fizionomia sa anterioară, când ea era încătușată și strivită sub povara sarcinilor și obligațiilor feudale senioriale. Însă caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie evidențiat și în comparație cu celelalte drepturi reale. El este singurul dintre acestea care conferă titularului său exercițiul tuturor atributelor. În același timp dreptul de proprietate este un drept absolut, în sensul opozabilității sale, toate celelalte subiecte de drept sunt obligate să nu facă nimic de natură a-l încălca. În virtutea acestui drept, ori de câte ori bunul s-ar afla în deținerea sau posesia nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acțiunea în revendicare, care poate fi introdusă împotriva oricărei persoane.
În prezent caracterul absolut și inviolabil al dreptului de proprietate este definit astfel: absolut, deoarece este recunoscut titularului sau în raporturile acestuia cu toți ceilalți, aceștia din urmă fiind obligați să nu facă nimic de natură a-l încălca; și inviolabil, înțeles în sensul că nu poate fi încălcat de nimeni. Inviolabilitatea întărește caracterul absolut. Ea este prevăzută de Constituție și se impune cu aceeași forță și statului.
Caracterul deplin și exclusiv. Deplinătatea conferă titularului toate cele trei atribute: posesia, folosința, dispoziția.
Caracterul deplin deosebește dreptul de proprietate de toate celelalte drepturi reale, care sunt dezmembrăminte ale proprietății, care nu sunt depline atâta timp cât nu conferă decât parțial exercițiul acestor atribute.
Caracterul exclusiv presupune că titularul acestui drept își exercită prerogativele excluzând orice altă persoană de la acest exercițiu. Cu alte cuvinte este în același timp și exclusiv (alături de deplin) în sensul că sunt independente de orice puteri ale altei persoane asupra bunului respectiv, în afară de cazurile când se constituie dezmembrăminte.
Caracterul perpetuu și transmisibil. Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este înțeles în sensul că durata sa nu are limită în timp, el nu se pierde prin neîntrebuințare sau prin moartea titularului.
Aceasta nu înseamnă că proprietatea este întotdeauna și tot timpul a aceluiași titular; căci proprietarul poate să moară și să transmită atunci lucrul său moștenitorului; el îl poate înstrăina acel lucru unei alte persoane. Prin aceasta dreptul însuși nu este menit să se stingă; el se perpetuează, adică se transmite.
Este posibil ca o persoană să devină proprietar temporar sau sub condiție rezolutorie în baza unui act juridic. Cum, tot așa, este posibil ca și în cadrul unor instituții juridice dreptul de proprietate să se transmită altui titular, cum este cazul uzucapiunii. Important este de reținut că posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu, practic fiind chiar corolarul său.
Transmisiunea operează prin acte între vii –inter vivos- pe principiul consensualismului și pentru cauză de moarte –mortis causa- când transmisiunea are loc ca urmare a decesului din patrimoniul defunctului în cel al moștenitorilor săi. Atât transmisiunile prin acte între vii, cât și cele pe cale de succesiune sunt dintre cele mai frecvente moduri de dobândire a dreptului de proprietate, care și-au recăpătat importanța lor practică prin deschiderea circuitului juridic civil în societatea românească de după anul 1990.
I.2 Formele dreptului de proprietate
După 1989, odată cu abolirea regimului comunist, dreptul de
proprietate de stat și cooperatist s-a transformat în principal în drept
de proprietate privată iar o parte a devenit proprietate publică. În
prezent distingem: ‚
1) după subieitele dreptului de proprietate:
a) dreptul de proprietate al persoanelor fizice
b) dreptul de proprietate al persoanelor juridice;
2) după modul de dobândire:
a) dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;
b) dreptul de proprietate dobândit prin acte între vii și dreptul de proprietate dobândit prin acte pentru cauză de moarte;
c) dreptul de proprietate originară, dobândit prin moduri originare de dobândire a proprietății, și dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice translative de proprietate;
3) după cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalități deosebim:
a) drept de proprietate pur și simplu, care are ca titular exclusiv o singură persoană asupra unuia și aceluiași bun
b) drept de proprietate afectat de modalități care poate fi drept de proprietate comună, drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă și drept de proprietate anulabilă.
4)după regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:
a) drept de proprietate publică
b) drept de proprietate privată.
Această clasificare este cea mai importantă deoarece acest lucru este regăsit și în Constituție care statuează că „Proprietatea este publică sau privată”. Tendința este ca proprietatea privată să fie forma dominantă iar proprietatea publică să aibă o pondere mai scăzută.
Într-o accepțiune mai largă prin drept de proprietate privată se intelege dreptul de proprietate particulară aparținând persoanelor fizice și juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și dreptul de proprietate privată al statului, unităților administrativ-teritoriale și al persoanelor juridice înființate de autoritățile centrale ale statului sau de autoritățile locale, cum sunt regiile autonome.
Indiferent de titular (statul sau persoanele fizice) regimul de protecție al dreptului de proprietate privată este egal. De regulă, bunurile proprietate privată a statului și unităților administrativ-teritoriale sunt alienabile, prescriptibile și chiar sesizabile pentru datoriile regiilor autonome și instituțiilor publice care le au în patrimoniu. Dar, ele nu pot fi sechestrate și urmărite pentru datoriile statului și unităților administrativ-teritoriale pentru că ele sunt întotdeauna solvabile; aceste datorii se înscriu în bugetul de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite. .
Trebuie să reținem că dacă dreptului de proprietate privată i se aplică, de regulă, dreptul comun prevăzut de Codul civil, dreptului de proprietate publică îi este aplicabil un regim juridic derogator.
Dreptul de proprietate publică este exercitat numai de către stat și unitățile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, în regim de drept public.
I.3 Dreptul de proprietate publică
I.3.1 Considerații generale
Distincția dintre proprietatea privată și proprietatea publică este cunoscută Codului civil român. În perioada regimului comunist ea a rămas însă fără aplicare, regimul juridic general al proprietății fiind organizat pe cu totul alte coordonate : dominantă era proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, cu cele două forme ale sale, proprietatea socialistă de stat și proprietatea cooperatistă. Se mai recunoștea existența unui drept de proprietate personală, aparținând oricărei persoane fizice, dar al cărui obiect a fost constant restrâns și a unui drept de proprietate individuală sau particulară, având ca titulari pe țăranii care nu se asociaseră (mai mult sau mai puțin benevol) în cooperativele agricole de producție și pe meșteșugarii cu ateliere proprii.
Prăbușirea regimului comunist, realizată în decembrie 1989, a creat premisele reorganizării regimului juridic al proprietății în România, prin recunoașterea caracterului preeminent al proprietății private, dar și prin reglementarea proprietății publice, cu un regim juridic excepțional.
Singurii titulari ai dreptului de proprietate publică sunt statul și unitățile administrativ-teritoriale. Aceste subiecte de drept își datorează poziția privilegiată împrejurării că, deși sunt și persoane juridice, subiecte de drept privat, sunt în primul rând subiecte de drept public, purtătoare ale atribuțiilor de autoritate și exponente ale intereselor generale, obștești.
I.3.2 Sediul materiei dreptului de proprietate publică
Prima referire făcută la proprietatea publică în legislația recentă este conținută de art. 4 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, act normativ care, prin art. 5 alin. (2), i-a conturat și regulile de bază ale regimului juridic: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”. Aceste prevederi s-au completat cu cele ale art. 475 alin. (2), art. 476-478, art. 499, art. 1310 și art. 1844 C. civ., care au fost revigorate în noile condiții istorice.
Odată cu intrarea în vigoare a Constituției României din 1991, dreptului de proprietate publică i-au fost consacrate prevederile art. 135 alin. (2) și (3), care au devenit fundamentul existenței sale. După revizuirea legii fundamentale, realizată în anul 2003 și republicarea sa, prevederile la care ne referim fac obiectul art. 136 alin. (1) și alin. (2).
Potrivit art. 136 alin. (1), „Proprietatea este publică sau privată” iar conform alin. (2) al aceleiași dispoziții constituționale, în noua sa redactare, „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”. Referiri exprese la existența proprietății publice au fost făcute și prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 7/1996, Codul silvic, Legea administrației publice locale nr. 215/2001, ca și în alte acte normative.
In sfârșit, acestei materii i-a fost consacrat un act normativ special – Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei proprietății. Această lege reprezintă sediul materiei în ce privește regimul general al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): ”regimul juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparține unei legi organice nu exclude ca și alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de proprietate publică care să cuprindă unele particularități față de regimul juridic general.
I.3.3 Noțiunea și caracterele juridice ale dreptului de proprietate
publică
În doctrină dreptul de proprietate publică a fost definit ca fiind „dreptul de proprietate al statului și unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil”; sau „acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților sale administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz și de utilitate publică”; ori, „acel drept real ce are ca titulari exclusiv statul și unitățile administrativ-teritoriale și care conferă acestor titulari atributele posesiei, folosinței și dispoziției însă în regim de drept public, asupra bunurilor care, prin declarația legii sau natura lor sunt de uz sau de interes public”.
Pentru definirea dreptului de proprietate publică trebuie să ținem cont de următoarele aspecte:
proprietatea publică este o formă a dreptului de proprietate;
ea constituie excepția față de proprietatea privată, care constituie regula;
titularii acestui drept sunt numai statul și unitățile sale administrativ-teritoriale;
obiectul dreptului de proprietate este alcătuit din bunurile care fac parte din domeniul public;
proprietatea publică se exercită în regim de drept public.
Așadar, dreptul de proprietate publică este acea formă a dreptului de proprietate ce aparține statului și unităților sale administrativ-teritoriale, are ca obiect bunurile din domeniul public și se exercită în regim de drept public, sau dreptul statului și unităților administrativ-teritoriale de a poseda, a folosi și a dispune, în regim de drept public, de bunurile care alcătuiesc domeniul public.
Regimul juridic al proprietății publice este unul preponderent de drept public, caracterizat de trăsături specifice, care sunt menite să asigure respectarea afectațiunii bunurilor care-i formează obiectul.
Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică sunt:
inalienabilitatea
imprescriptibilitatea
insesizabilitatea.
Fundamentul acestei clasificări îl găsim în prevederile Constituției („bunurile proprietate publică sunt inalienabile”), în unele legi speciale („Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”, „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”), dar și în Codul civil(„Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.”).
Dreptul de proprietate publică este inalienabil
Acest caracter înscris în art. 5 din Constituție presupune că bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt “scoase prin lege din circuitul civil”. Acest lucru înseamnă că ele nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în mod voluntar, nici prin expropriere. Mai mult decât atât, cu unele excepții, dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea drepturilor reale derivate: uz, uzufruct, abitație, servitute și superficie. De asemenea, bunurile respective nu pot fi gajate sau ipotecate. Actele juridice încheiate cu nesocotirea caracterului inalienabil sunt lovite de nulitate absolută.
Se consideră totuși că domeniul public poate fi afectat de servituti prin fapta omului. De altfel, legislația statuează că servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate. Așadar, dacă servitutea este compatibilă cu uzul sau interesul public al imobilelor afectate, se vor putea constitui atât servituti naturale sau legale cât și convenționale. Servituțile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se mențin dacă sunt compatibile cu uzul sau interesul public al bunului.
Regula este că bunurile proprietate publică nu sunt supuse privatizării; există însă și unele excepții.
b) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil
El este imprescriptibil extinctiv și achizitiv:
extinctiv pentru că acțiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, dreptul la acțiune în sens material nu se stinge;
achizitiv deoarece bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite de nici o persoană prin uzucapiune în cazul imobilelor sau prin posesia de bună credință în cazul mobilelor: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată ci sunt scoase afară din comerț”.
Imprescriptibilitatea este de fapt o consecință a inalienabilității dreptului de proprietate publică.
Dreptul de proprietate publică este insesizabil
Aceasta înseamnă că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu. Acest caracter este o consecință firească a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică deoarece, dacă el nu ar opera, s-ar ocoli regula inalienabilității.
Dacă această categorie de bunuri ar fi supusă executării silite, atunci s-ar ajunge la vânzarea lor silită și deci înstrăinarea lor. Dar, cum statul este întotdeauna prezumat ca solvabil nu se aplică asupra bunurilor sale regimul comun privind urmărirea silită.
I.3.4 Dobândirea dreptului de proprietate publică
Actul normativ care reglementează principial dreptul de proprietate publică și alcătuirea domeniului public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică și devenită dreptul comun în această privință. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului public are loc în următoarele modalități:
pe cale naturală;
b) prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donație sau legate acceptate de guvern, consiliul județean sau consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.
Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot să fie, pe lângă cele arătate mai sus:
confiscarea, trecerea în proprietatea statului a bunurilor fără stăpân și a celor abandonate;
rechiziția, comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele și taxele de timbru;
impozite și taxe datorate prin legi speciale;
confiscarea bunurilor potrivit legii;
achiziționarea unor bunuri precum și realizarea de investiții;
terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moștenire și pe care nu le-au înstrăinat în timp de un an în condițiile legii
În ce privește modalitatea prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, trecerea în proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică.
Dacă un imobil a intrat în proprietatea unei societăți comerciale ca urmare a reorganizării dispuse prin lege, indiferent că în structura capitalului este deținător și statul, sau, ca urmare a privatizării deținători de capital sunt persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană juridică de drept privat. În această situație, singura modalitate de trecere în proprietate publică o constituie exproprierea, în condițiile legii.
I.3.5 Exercitarea dreptului de proprietate publică
Finalitatea urmărită în exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general. Acest deziderat se indeplinește prin administrarea generală a bunurilor care constituie obiectul proprietății publice.
Prin lege, acest drept aparține autorităților centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public național, și autorităților publice județene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public județean sau local.
Titularii acestui drept și-l exercită în virtutea unor prerogative administrative, care sunt conținute de normele de drept administrativ, ramură a dreptului public ce îndeplinește acest rol în interesul general al societății. Regimul de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deși aceste autorități au și personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra bunurilor și au în consecință atribuții care intră în conținutul actului propriu-zis de administrare și foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.
Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct și nemijlocit de către autoritățile publice competente, în calitate de titulari ai dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept.
Atunci când se realizează prin această ultimă modalitate, bunurile sunt încredințate, prin acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înființate în acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinației acestor bunuri.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor subiecte de drept civil.
Se întâlnește așadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică și, pe de altă parte, o altă modalitate de exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către alte subiecte de drept civil.
În condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Dreptul de administrare va lua naștere prin hotărâre de Guvern sau a consiliului județean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din domeniu1 public al statului sau al unităților teritoriale.
Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al regiilor autonome sau instituțiilor publice, și alta de drept civil, constând din dreptul de concesionare și dreptul de folosință (închiriere) asupra unui bun, de regulă imobile.
I.3.5.1 Dreptul de administrare aparține regiilor autonome și instituțiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de principiu rezultă din art. 136 alin. 2 din Constituție preluat și dezvoltat de art. 12 din Legea nr. 213/1998.
Acesta spune că: „Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local”.
Darea în administrare se realizează prin hotărâre de Guvern, prin hotărârea consiliului județean, respectiv a C.G.M. București, sau prin hotărârea consiliului local.
Așadar, de la început trebuie observat că raporturile juridice stabilite între titularul dreptului de proprietate publică și titularul dreptului de administrare sunt raporturi de subordonare, care se nasc, de regulă, din acte administrative cu caracter individual, fiind exclusă poziția de egalitate juridică ce caracterizează raporturile civile.
Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o hotărâre de guvern sau a consiliului județean, după cum bunul face parte din domeniul public de interes național, județean sau local.
Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituțiile publice de interes național, județean sau local, prefecturile și autoritățile publice centrale sau locale.
Categoriile de subiecte de drept care pot primi în administrare bunuri din domeniul public sunt enumerate limitativ de lege. Astfel, regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale (industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și transporturi feroviare, precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de Guvern).
Ele se înființează prin hotărâre a Guvernului, pentru cele de interes național, sau prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat, pentru cele de interes local.Or, instituțiile publice sunt persoane juridice înființate prin acte de putere ale autorităților publice, de regulă pentru îndeplinirea unui serviciu public.
Dreptul de administrare este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică. În raporturile de drept civil el este opozabil erga omnes. Nu poate fi opus, în principiu, autorității publice care l-a constituit pentru că raporturile dintre aceasta și titularul dreptului de administrare sunt și rămân administrative, deci de subordonare. Așa se explică și posibilitate revocării acestui drept atunci când titularul său nu-și exercită drepturile și nu-și execută obligațiile născute din actul de transmitere (art. 3 din Legea nr. 213/1998).
Caractere juridice. Având în vedere că își are sorgintea în dreptul de
proprietate publică, dreptul de administrare va avea aceleași caractere juridice ca
și acesta, adică este un drept inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.
Conținut. Cu privire la conținutul acestui drept, art. 12 alin. (3) din Legea
nr. 213/1998 dispune: „Titularul dreptului de administrare poate să posede, să
folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost
dat bunul în administrare”.
Posesia, ca atribut al oricărui drept real, este alcătuită din stăpânirea materială a bunului (corpus) și din intenția titularului de a stăpâni bunul pentru sine, comportându-se față de terți ca titular al acestui drept. Față de titularul dreptului de proprietate publică, titularul dreptului de administrare apare ca un detentor precar, actul în baza căruia a primit bunul amintindu-i mereu de obligația de a-l restitui.
Folosința bunului și scopul activității. Folosința bunului primit în administrare permite titularului acestui drept să-și realizeze scopul activității sale,cu respectarea interesului public. El poate culege fructele, de orice natură, în condițiile legii. Astfel, regiile autonome care funcționează ca întreprinderi economice, pot folosi fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare desfășurării activității lor, dar instituțiile publice vor vărsa veniturile realizate la bugetul de stat. În cazul închirierii bunului primit în administrare, titularul dreptului poate primi o cotă-parte de 20-50% din chiria încasată, chiria făcând parte din categoria fructelor civile.
Absența dispoziției juridice. Dreptul de administrare nu conferă
titularului său dispoziția juridică asupra bunului, dar acesta are, în condițiile legii, un drept de dispoziție materială, așa cum se întâmplă în cazul unor bunuri din proprietatea publică cum ar fi pădurile, bogățiile subsolului, terenurile (posibilitatea de excavare pentru fundații).
Apărare. Apărarea dreptului de administrare poate fi făcută prin mijloace de drept civil (acțiune posesorie, acțiune în revendicare etc.) numai în raporturile cu celelalte subiecte de drept, altele decât titularul dreptului de proprietate publică.
În acest sens, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanță titularul acestui drept va sta în nume propriu. Dacă se pune în discuție chiar dreptul de proprietate, titularul dreptului de administrare este obligat să arate instanței cine este titularul dreptului de proprietate, neîndeplinirea acestei obligații atrăgând răspunderea pentru prejudiciile cauzate și chiar revocarea dreptului de administrare. Trebuie subliniat că mijloacele de drept civil nu pot fi folosite pentru apărarea dreptului împotriva titularului proprietății, atunci când, printr-un act de putere, dreptul este revocat. Dacă revocarea este abuzivă ori nu este luată de un organ competent, titularul dreptului de administrare poate să se adreseze instanței de contencios administrativ.
I.3.5.2 Concesionarea bunurilor proprietate publică
Posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică este, mai întâi, reglementată prin normele constituționale. În această materie au caracter de norme generale dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor.
Se impune precizarea că dispozițiile legale ce reglementează concesiunea permit concedarea nu doar a bunurilor proprietate publică, dar și a bunurilor proprietate privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale (art. 1 alin. (1) lit. A) și b) din Legea nr. 219/1999). Aici ne interesează numai concesionarea bunurilor din domeniul public, ce constituie o modalitate specifică de exercitare a proprietății publice. Față de dreptul de administrare, prezentat deja, aici avem de a face cu o modalitate contractuală de exercitare a acestui drept.
Trebuie subliniat însă de la început că, deși concedarea se realizează printr-un contract special, raporturile dintre părți nu țin numai de domeniul dreptului civil, ci se vor întâlni și elemente de drept public.
După anul 1990 noțiunea și regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, ”prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun, a unei activități, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevențe”.
Contractul de concesiune este un contract solemn, forma scrisă fiind obligatorie sub sancțiunea nulității absolute,cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă și intuitu personae, subconcesiunea fiind interzisă [art. 28 alin. (6) din Legea nr. 219/1998]. Când are ca obiect bunuri
din domeniul public, care ne interesează aici, el este un contract administrativ.
Calitatea de concedent. Calitatea de concedent o pot avea, în nu-
mele statului, județului, orașului sau comunei:
a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, pentru bunurile proprietate publică de interes național;
b) consiliile județene, consiliile locale sau instituțiile publice de interes local, pentru bunurile din domeniul public județean sau local; ceea ce înseamnă că avem de a face, în primul rând, cu o autoritate publică ce are calitatea de titular al dreptului de proprietate publică asupra bunului respectiv.
Concesionarul. Pe de altă parte, concesionarul poate fi orice persoană
fizică sau juridică de drept privat, română sau străină .Prin excep-
ție, în cazul atribuirii directe companiilor naționale, societăților naționale și societăților comerciale rezultate din transformarea regiilor autonome, contractul se poate încheia numai cu aceste persoane juridice.
Trebuie amintit aici că prin decizia nr. 320 din 20 noiembrie 2001 Curtea Constituțională a analizat excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 40 din Legea nr. 219/1998. Autorii excepției au susținut că aceste dispoziții legale, prin faptul că atribuie activitățile și serviciile publice de interes național și local direct, societăților comerciale sau companiilor naționale înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități sau servicii, contravin art. 16, 119 și 120 din Constituție. Examinând motivele invocate, Curtea a statuat că prevederile art. 40 alin. (1) teza întâia din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor sunt neconstituționale în măsura în care autoritățile publice sunt obligate să atribuie direct, prin contract de concesiune, bunurile proprietate publică sau activitățile și serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate.
Obligația principală a concesionarului este de a plăti redevența, o sumă de bani care se plătește periodic concedentului și care este un element esențial al contractului de concesiune. Ea se va face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz.
Obiectul. Cât privește obiectul contractului de concesiune de bunuri, art. 2 alin. (2) din lege enumeră, exemplificativ, anumite bunuri ce pot face obiectul concesiunii cum ar fi:
infrastructurile rutiere, feroviare, portuare și aeroportuare
civile;
rețelele de transport și distribuție pentru telecomunicații;
terenurile proprietate publică, plajele, cheiurile și zonele libere;
rețelele de transport a energiei termice și electrice, precum și a petrolului și a gazelor combustibile.
Legea permite să fie concesionate și alte bunuri din domeniul public, dacă nu există dispoziții speciale în legi organice care să interzică acest lucru, Guvernul, consiliile județene sau locale aprobând prin hotărâre concesionarea.
După cum s-a observat cele mai multe bunuri enumerate sunt afectate unor servicii publice, așa încât ele vor fi concesionate ca un accesoriu al concesionării acelui serviciu, regulile aplicabile în această situație fiind cele ale contractului principal.
Procedurile de concesionare. Concesionarea unui bun se poate face prin licitație publică sau prin negociere directă. Licitația poate fi deschisă, când poate prezenta ofertă orice persoană, ori deschisă cu preselecție, când prezintă oferte numai persoanele selecționate de concedent pe baza unor criterii elaborate în prealabil. De subliniat că procedura de negociere directă se aplică numai dacă licitația publică nu a dus la desemnarea unui câștigător.
Exercitarea atributelor. Concesionarul exercită asupra bunului conce-
dat posesia și folosința, și poate să culeagă fructele produse de bun. El exercită
așadar, în baza contractului de concesiune, un drept real principal derivat din
dreptul de proprietate publică.
Acest drept este opozabil erga omnes și, în anumite limite, chiar și concedentului pe durata existenței concesiunii. El are o existență limitată în timp la durata concesiunii, ce nu poate depăși 49 de ani. Ea poate fi prelungită o singură dată, prin acordul părților, pe o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata inițială ceea ce înseamnă că poate exista cel mult 73 de ani.
Concedentul nu are un drept de dispoziție juridică asupra bunurilor concedate. El este obligat să restituie, la expirarea termenului concesiunii, în deplină proprietate și liber de orice sarcină, bunul primit inclusiv investițiile realizate.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 219/1998,
în contractul de concesiune trebuie precizate în mod distinct, categoriile de
bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea contractului și modul în care se va face restituirea lor, după caz. Așadar, dreptul de concesiune este un drept real, temporar și inalienabil. El nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate publică.
Încetare. Contractul de concesiune, și o dată cu el, dreptul real de concesiune asupra bunurilor proprietate publică, încetează prin acordul părților, prin împlinirea termenului, prin denunțarea unilaterală de către concedent sau răscumpărare, prin reziliere, la inițiativa uneia sau alteia dintre părți, prin renunțarea concesionarului la concesiune, prin dispariția ori pieirea bunului concesionat dintr-o cauză de forță majoră.
Rezilierea. În cazul rezilierii, deși legea vorbește de o reziliere unilate-
rală, este vorba de rezilierea contractului de concesiune pentru neexecutarea
culpabilă a unora din obligațiile contractuale asumate, neexecutare care este
suficient de importantă pentru a lipsi de cauză executarea obligațiilor reciproce,
așa cum se întâmplă și în dreptul comun.
Dispozițiile art. 70 din Normele metodologice precizează caracterul judiciar al rezilierii, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către una din părți, cealaltă parte poate cere instanței de judecată să se pronunțe asupra rezilierii contractului. Este vorba, așadar, de rezilierea contractului la inițiativa uneia sau alteia dintre părți, iar nu de o reziliere unilaterală. Partea care a provocat rezilierea poate fi obligată la plata unei despăgubiri atunci când cealaltă a suferit un prejudiciu.
Renunțarea concesionarului. Renunțarea concesionarului la conce-
siune intervine în cazul imposibilității obiective de a utiliza sau exploata obiectul concesiunii. Ea trebuie comunicată concedentului.
Forța majoră duce la încetarea contractului de concesiune și la exonerarea concesionarului de obligațiile asumate. Dacă bunul piere dintr-un caz fortuit, concedentul are posibilitatea să ceară rezilierea contractului și obligarea concesionarului la despăgubiri. Conținutul noțiunii de forță majoră poate fi stabilit de părți prin clauze speciale ale contractului de concesiune.
I.3.5.3 Darea în folosință gratuită a bunurilor din domeniul public
Acest mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 și art. 17 din Legea nr. 213/1998.
Textele legale nu fac o distincție între bunurile care fac parte din domeniul public și cele care fac parte din domeniul privat al statului; însă este evident că și bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în folosință gratuită, pe termen limitat, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la ”pot da imobile din patrimoniul lor în folosință gratuită”.
În cadrul acestui drept, după cum rezultă din interpretarea textelor legale enunțate, se îmbină raportul juridic de drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conținut mixt.
În literatura juridică dreptul de folosință este definit ca” acel drept real principal, esențialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unei persoane juridice fără scop lucrativ”.
Beneficiarii sunt persoane juridice fără scop lucrativ (asociații, fundații etc.) care desfășoară activități filantropice, de binefacere, de utilitate publică.
Acest drept se naște prin acte de putere ale autorităților publice, hotărâre a Guvernului ori a consiliilor județene sau locale, asemănător dreptului de administrare, fără însă a se confunda cu acesta.
Dreptul de folosință gratuită a fost definit ca drept real principal, esențialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ. De menționat că el poate avea ca obiect și bunuri mobile proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale.
În ceea ce privește regimul juridic, acestui drept i se aplică prin asemănare regulile privitoare la dreptul de administrare, ceea ce înseamnă că raporturile dintre titularul dreptului de proprietate publică și titularul dreptului de folosire gratuită sunt mai degrabă raporturi de drept public, decât de drept civil. Acest drept constituie o modalitate specifică de exercitare a dreptului de proprietate publică.
I.3.5.4 Închirierea bunurilor proprietate publică
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale se poate face cu aprobarea Guvernului sau a consiliilor județene ori locale, după caz.
Contractul de închiriere poate fi încheiat cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate publică sau titularul dreptului de administrare [art. 14 alin. (2)] și trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
Închirierea se face prin licitație publică, în condițiile legii (art. 15). Chiria se face venit la bugetul local sau central [art. 16 alin. (1)], cu mențiunea că în ipoteza în care contractul se încheie cu titularul dreptului de administrare, o cotă-parte de 20-50%, stabilită prin hotărâre a autorității competente, îi revine acestuia.
Deși constituie un mod de exercitare a dreptului de proprietate publică, de administrare a domeniului public, ca și concesiunea, închirierea nu se confundă cu aceasta, în primul rând, prin efectele diferite pe care le produce.
Astfel, contractul de concesiune este un contract constitutiv de drepturi reale, iar contractul de închiriere duce la nașterea unui drept de creanță. Pe de altă parte, deși ambele contracte sunt cu titlu oneros, totuși concesionarul va plăti o redeventă proporțională cu beneficiile obținute din exploatarea bunului concesionat, în vreme ce acela care a închiriat bunul va plăti o sumă de bani drept chirie, stabilită prin acordul părților, în urma licitației organizate în vederea închirierii bunului respectiv.
Cu atât mai mult, închirierea nu se confundă cu dreptul de administrare, dacă avem în vedere subiectele, caracterele juridice și conținutul dreptului de administrare.
Litigiile privitoare la închirierea bunurilor proprietate publică sunt de competența instanțelor de drept comun.
I.3.6 Stingerea dreptului de proprietate publică
Stingerea dreptului de proprietate publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naștere, care acționează ca un principiu în actele și faptele juridice.
În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.
În legislația apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.
Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică ”nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că ”dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat ”.
Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor județene sau locale, care reprezintă autoritățile administrative titulare, după caz.
Introducerea în circuitul civil se realizează și în virtutea legii, respectiv situațiile de constituire și reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole din intravilanul și extravilanul localităților, a pădurilor și terenurilor cu vegetație forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar.
Capitolul II DELIMITAREA REGIMULUI JURIDIC AL PROPRIETĂȚII PUBLICE
II.1 Titularii dreptului de proprietate publică si delimitarea bunurilor care le aparțin
Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd și care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entități sau autorități publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.
În acest sens, art. 136 alin. 2 din Constituție statuează că: ”proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ- teritoriale”. Tot astfel dispun Legea fondului funciar nr. 18/1991, prin art. 4 alin. (2), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin art. 1 și Legea administrației publice locale, nr. 215/2001, prin art. 122 alin. (1).
Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: ”domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține orașelor, comunelor, municipiilor sau județelor”.
Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt:
a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes național. Aceste bunuri sunt date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele, statul este reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanțelor Publice.
b) unitățile administrativ-teritoriale – comuna, orașul, municipiul, județul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 și 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes local, aparținând unităților administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Aceste bunuri sunt date în administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor județene ori a C.G.M. București, după caz. În litigiile legate de aceste bunuri, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de consiliile locale ori județene, după caz, care dau mandat scris, fiecare caz în parte, președintelui consiliului județean ori primarului, care poate desemna un alt funcționar ori un avocat care să-l reprezinte în instanță.
Autoritățile enumerate la pubctul b) exercită în condițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, ”posesia, fo1osința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.” Așadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreționară, potențarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate și al regimului juridic pe care îl oferă.
În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalități de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.
Fiind în prezența a două categorii de titulari ai proprietății publice, apare problema determinării bunurilor care le aparțin.
Criteriul utilizat este cel al interesului național sau local pentru realizarea căruia bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 112 alin. (1), partea finală, din Legea nr. 215/2001, texte de lege conform cărora pentru ca un bun aparținând proprietății publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat de interes național. În lipsa unei asemenea declarări el va aparține domeniului public al unei unități administrativ-teritoriale.
Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează obiectul domeniului public al unităților administrativ-teritoriale .
Legea nr. 213/1998 cuprinde și ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului public al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele stabilite la pct. I din anexa legii, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege.
Pentru determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităților administrativ-teritoriale legiuitorul trimite, în primul rând, la aceeași anexă, unde sunt enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă și la metoda excluderii.
Se prevede astfel că domeniul public al județelor este alcătuit și din alte bunuri de uz sau interes județean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public național iar domeniul public al comunelor, orașelor și al municipiilor este alcătuit și din alte bunuri de uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național ori județean.
Potrivit art. 19 din Legea nr. 213/1998, determinarea fizică a bunurilor care aparțin domeniului public ar fi trebuit făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.
Ministerului Finanțelor i-a revenit obligația de a centraliza aceste inventare și de a le supune spre aprobare Guvernului.
Această operațiune a fost finalizată abia în anul 2004, când a fost adoptată H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului.
Tot Guvernului îi revine competența de a atesta, prin hotărâre, și apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local, pe baza inventarelor întocmite de comisii constituite la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale și însușite, după caz, de consiliile județene sau de cele locale, după caz (art. 21 din Legea nr. 213/1998). Aceste prevederi se corelează cu cele ale art. 3 alin. (2) și (3) din care rezultă că bunurile de uz sau interes public județean sau local se declară ca atare prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, după caz.
Atât actele administrative care conțin inventarele bunurilor proprietatea publică a statului, întocmite de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, hotărârile consiliilor locale ori cele ale consiliilor județene, prin care au fost însușite inventarele bunurilor proprietate publică ale respectivelor unități administrativ-teritoriale, cât și hotărârile Guvernului, prin care aceste inventare au fost aprobate, pot fi atacate în justiție conform Legii contenciosului administrativ, de orice persoană interesată.
Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus menționate subiectul de drept beneficiar nu dobândește proprietatea acestuia, așa că această operațiune dă naștere numai unei prezumții de apartenență a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat. De aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-un asemenea inventar, cu condiția ca reclamantul să dovedească împrejurarea că bunul a fost preluat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un titlu.
Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin declarația legii.
Legea nr. 213/1998 prevede și posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public al statului în cel al unei unități administrativ-teritoriale sau invers. Astfel, potrivit art. 9, bunuri din domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului general al municipiului București sau a consiliului local, după caz.Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului județean, respectiv a Consiliului general al municipiului București sau a consiliului local.
II.2 Sfera bunurilor care aparțin proprietății publice
Nefundat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietății publice, nu mai este însă necesar să se dovedească și faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă titular este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege a unui bun ca aparținând proprietății publice este suficientă în asemenea situații pentru a face dovada apartenenței bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.
Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparținând domeniului public, va face însă obiectul proprietății publice numai dacă a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.
Poate fi contestată apartenența unui bun la proprietatea publică de orice persoană interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat, soluționarea litigiului fiind de competența instanțelor judecătorești. Este vorba despre bunurile care fie au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, fie despre bunurile care au fost preluate pe căi de fapt, în absența oricărui temei juridic.
Afirmațiile de mai sus se bazează pe conținutul art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziția legală citată terenurile aflate în detenția precară a unei stațiuni de cercetare în domeniul pomicol, detenție dobândită în urma unui schimb de terenuri încheiat cu fosta cooperativă agricolă de producție, cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată .
Fac excepție bunurile în privința cărora legea dispune expres că nu pot fi decât obiect al proprietății publice. Includerea unui bun în această categorie face dovada deplină și inatacabilă a faptului că statul sau unitatea administrativ-teritorială este proprietarul respectivului bun și că el aparține domeniului public al respectivului subiect de drept.
Referitor la bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, art. 135 alin. (4) din Constituție, în redactarea originară, prevedea: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.”
După revizuirea Constituției materia este reglementată de art. 136 alin. (3), care dispune: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
Analiza comparativă a acestei dispoziții cu cea conținută de vechea reglementare ne conduce la următoarele concluzii:
Bunurile care formează obiectul exclusiv al roprietăți publice sunt ,în primul rând , cele enumerate de prevederea constituțională citată. La acestea pot fi adăugate, prin lege organică, și alte bunuri. Referirea la legea organică este conformă prevederilor art. 73 alin. (3) lit. M), potrivit cărora regimul juridic general al proprietății se reglementează prin lege organică și ea lipsea din vechiul text.
Sunt menționate ca făcând obiect exclusiv al proprietății publice numai „bogățiile de interes public ale subsolului” iar nu„bogățiile de orice natură ale subsolului”, cum se prevedea înlextul modificat.
Tot astfel, numai „apele cu potențial energetic valorificabil,de interes național” fac obiectul exclusiv al proprietății publice,spre deosebire de situația anterioară, când în această categorie juridică erau incluse „apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public”.
Se remarcă și faptul că nu mai sunt enumerate printre bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice căile decomunicație.
Aceasta înseamnă că orice bogății ale subsolului, care nu sunt de interes public, pot face și obiect al proprietății private. Tot astfel, pot face și obiect al proprietății private apele cu potențial energetic valorificabil, de interes local, cele care nu au un asemenea potențial, precum și căile de comunicații, dacă prin lege organică nu se dispune altfel.
Bunurile enumerate în textul citat nu pot face decât obiectul proprietății publice și niciodată al celei private, indiferent de titular. Enumerarea nu este însă limitativă, prin lege putând fi stabilite și alte bunuri care să facă obiectul exclusiv al proprietății publice.
În acest mod a fost instituită și o restrângere a capacității de folosință a tuturor subiectelor de drept, altele decât statul și unitățile administrativ-teritoriale, care constă în interdicția de a avea în proprietate bunuri calificate de prevederile dispozițiilor legale citate ca fiind obiect exclusiv al proprietății publice. Confruntând prevederile art. 136 alin. (3) din Constituție cu cele ale Legeii nr. 213/1998 ajungem la concluzia că, în privința bunurilor enumerate de dispoziția constituțională citată, interdicția afectează și unitățile administrativ-teritoriale, statul fiind sigurul subiect de drept care le poate avea în proprietate. Unitățile administrativ-teritoriale pot fi titulare ale dreptului de proprietate publică numai asupra unor bunuri în privința cărora, prin lege organică, s-a dispus că fac obiectul exclusiv al proprietății lor publice.
Deși legiuitorul constituant nu o spune expres, este de la sine înțeles că prin lege se pot determina și alte categorii de bunuri care să facă parte din proprietatea publică, fără a fi însă și obiect exclusiv al acestei proprietăți, în sensul că și particularii pot avea în proprietate bunuri de aceeași natură, argumentul afortiori fiind utilizabil.
Acest lucru a și fost făcut de legiuitor, în anexa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia fiind enumerate bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ teritoriale.
II.2.1 Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:
bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
spațiul aerian;
apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele
lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării,
cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea
teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;
pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată;
terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă;
parcurile naționale;
rezervațiile naturale și monumentele naturii;
patrimoniul natural al Rezervației Biosferei „Delta Dunării”;
resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreună cu platoul continental;
infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele și lucrările de artă;
tunelele și casetele de metrou, precum și instalațiile aferente acestuia;
drumurile naționale , autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale- europene, principale, secundare;
canalele navigabile, cuvetele canalului, construcțiile hidrotehnice
aferente canalului, ecluzele, apărările și consolidările de maluri și de taluzuri, zonele de siguranță de pe malurile canalului, drumurile de acces și teritoriile pe care sunt realizate acestea;
rețelele de transport al energiei electrice;
spectre de frecvență și rețelele de transport și de distribuție de
telecomunicații;
canalele magistrale și rețelele de distribuție pentru irigații, cu
prizele aferente;
conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale;
lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național, sau cele cu tranșe pentru atenuarea undelor de viitură;
digurile de apărare împotriva inundațiilor;
lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
cantoanele hidrotehnice, stațiile hidrologice, meteorologice și de calitate a apelor;
porturile maritime și fluviale, civile și militare, terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație;
terenurile destinate exclusiv instrucției militare;
pichetele de grăniceri și fortificațiile de apărare a țării;
pistele de decolare, aterizare, căile de rulare și platformele pentru
îmbarcare-debarcare situate pe acestea și terenurile pe care sunt amplasate;
statuile și monumentele declarate de interes public național;
ansamblurile istorice și arheologice;
muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național;
terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora;
instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea;
Unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informații, precum și cele ale Direcției generale a penitenciarelor;
serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale,precum și prefecturile, cu excepția celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.
II.2.2 Domeniul public județean este alcătuit din următoarele bunuri:
drumurile județene;
terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțiile publice de interes județean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public național sau local;
rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal , precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.
II.2.3 Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:
drumurile comunale, vicinale și străzile;
piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;
lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;
rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termofîcare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;
terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;
locuințele sociale;
statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;
bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;
terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
cimitirele orășenești și comunale.
Enumerarea de mai sus este însă exemplificativă, ceea ce înseamnă că și alte bunuri decât cele arătate pot face obiectul proprietății publice.
De asemenea, art. 5 alin. (1) și art. 35 alin. (2) și (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 enumeră terenurile care aparțin proprietății publice, iar prin art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003 se dispune că: „Terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt și rămân în proprietatea publică a statului”.
Și Codul civil, în articolele 475-478, se referă la anumite bunuri care fac parte din domeniul public, dar de o manieră imprecisă, fiind enumerate și bunuri care fac parte din domeniul privat al statului. De aceea, dispozițiile respective trebuie citite în corelație cu cele ale Legii nr. 18/1991 și mai ales cu cele ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Această din urmă lege conține și o prevedere expresă, menită să îndrepte o inadvertență cuprinsă în art. 477 C. civ., conform căreia bunurile fără stăpân și moștenirile vacante sunt ale domeniului public, arătând că prin sintagma domeniu public din art. 477 C. civ. Se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, după caz.
Unele din bunurile enumerate expres de dispozițiile legale citate sunt definite prin legi speciale.
Astfel, în ce privește fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, aceste noțiuni sunt definite de art. 4 și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României iar art. 3 alin. (1) din Legea apelor, nr. 107/1996 se referă la toate apele care constituie obiect al proprietății publice, inclusiv cele subterane.
Terenurile cu destinație forestieră, așa cum sunt ele enunțate în art. 5 din Legea nr. 18/1991 pot fi determinate numai prin interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 și 5 din această lege cu cele ale art. 1, 2, 3, 5 și 20 din Codul silvic. Concluzia este în sensul că noțiunea de fond forestier utilizată de Codul silvic se încadrează în cea de terenuri cu destinație forestieră, fără a se suprapune însă. Pe de altă parte, conform art. 4 din Codul silvic, fondul forestier este, după caz, proprietate publică sau privată, iar din coroborarea acestei dispoziții legale cu cea a art. 5 din Legea nr. 18/1991 rezultă că fondul forestier aparținând statului este proprietate publică.
Potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României: „Culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului și se administrează de către autoritățile administrației publice locale, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului”, și exemplele pot continua.”
Rezultă din cele de mai sus că anumite bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice, particularilor fiindu-le interzis să aibă în proprietate asemenea bunuri. Intră în această categorie în primul rând bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție, dar și cele enumerate ca atare de dispoziții legale speciale, cum ar fi bunurile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 18/1991, culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat sau terenurile pe care se situează rețelele electrice de distribuție.
Dacă despre o categorie de bunuri legea nu spune expres că face obiectul exclusiv al proprietății publice, înseamnă că asemenea bunuri se vor regăsi atât în domeniul privat, cât și în proprietatea particularilor. În anumite situații delimitarea se face chiar prin lege, așa cum este cazul terenurilor cu destinație forestieră. În cele mai multe cazuri, o asemenea delimitare nu se face însă expres și atunci trebuie să apelăm la alte criterii, oferite tot de lege.
Bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată, chiar dacă statul deține la societățile comerciale majoritatea capitalului social, astfel încât problema apartenenței lor la domeniul public nu se pune.
Această problemă își găsește rezolvarea expresă în art. 8 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care dispune că: „trecerea în domeniul public al unor bunuri din patrimoniul societăților comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. În lipsa acordului menționat, bunurile societăților comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai după procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire”.
Capitolul III DOMENIUL PUBLIC, OBIECT AL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
III.1 Domeniul public și domeniul privat al proprietății publice
III.1.1 Domeniul public
Este acel domeniu din care fac parte numai bunurile care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale.
Lato sensu domeniul public include toate bunurile care sunt obiect al proprietății publice, precum și bunurile proprietate privată care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziții legale trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare întrucât reprezintă valori destinate uzului public sau folosinței în interes public. Așa cum s-a arătat, bunurile proprietate privată care fac parte din domeniul public (în sens larg) cum sunt bisericile, catedralele, alte lăcașuri de cult, bunurile din patrimoniul cultural național, bunurile din fondul arhivistic național etc, datorită importanței lor sunt supuse unui regim juridic de drept public.
În sens restrâns, prin domeniul public înțelegem numai bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului și unităților administrativ-teritoriale, precum și serviciile publice. De reținut este că sintagma „domeniu public” nu se confundă cu cea de „proprietate publică”; aceasta pentru că domeniul public reprezintă o totalitate de bunuri în timp ce proprietatea publică este însuși dreptul subiectiv care are ca obiect bunurile care formează domeniul public.
Apariția Legii nr. 213/1998 a pus capăt unei controverse prelungite care trebuia să răspundă la întrebarea: care este raportul dintre domeniul public și bunurile proprietate publică. Legea menționată în art. 3 a răspuns: domeniul public este alcătuit numai din acele bunuri asupra cărora poartă un drept de proprietate publică.
Domeniul public se compune în primul rând din bunurile enumerate în art. 136 pct. 3 din Constituție dar și din alte bunuri prevăzute de lege. Astfel, reglementările constituționale prevăd: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențialul energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. Apoi, art. 5 din Legea nr. 18/1991 statuează că: „Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau privat”. Potrivit art. 5, aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Conform art. 3 din aceeași lege „Administrarea domeniului de interes public național se face de către organele prevăzute de lege iar administrarea domeniului public de interes local, de către primarii sau, după caz, de către prefecturi”.
Reglementările Legii nr. 213/1998 circumscriu cu multă exactitate sfera bunurilor proprietate publică statuând în art. 3 alin. 1 că domeniul public este compus din următoarele bunuri:
bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituție;
bunurile enumerate în anexa acestei legi;
orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
De menționat că încadrarea unor bunuri în una sau alta din categoriile celor de uz public sau de interes public se face de organele de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale.
Unele bunuri care actualmente sunt proprietate privată în viitor pot deveni proprietate publică (de pildă, prin expropriere) ceea ce înseamnă că sfera bunurilor proprietate publică poate suferi modificări. Dar aceste modificări se pot referi și la restrângerea obiectului dreptului de proprietate publică. Astfel, unele bunuri care în prezent sunt proprietate publică pot fi incluse în domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, mai puțin cele enumerate în Constituție. Desigur, această restrângere nu poate opera decât printr-o lege organică de același fel cu cea care le-a inclus în domeniul public sau, după caz – potrivit regulii simetriei – prin actele Guvernului, consiliilor județene sau consiliilor locale.
Legea nr. 213/1998 delimitează domeniul public al statului (bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție și cele prevăzute la pct. I din Anexa la această lege precum și alte bunuri de uz sau interes public național declarate ca atare prin lege) de domeniul public al județelor, orașelor, municipiilor și comunelor (pct. II și III din Anexă și alte bunuri de uz sau interes general declarate ca atare prin hotărârea consiliilor, prezentate in capitolul II). În sfârșit, Legea nr. 213/1998 reglementează procedura de inventariere a bunurilor proprietate publică. Inventarierea este procedeul prin care se face delimitarea dintre domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
Din cele prezentate rezultă că bunurile care formează domeniul public sunt de o importanță deosebită și sunt destinate uzului sau interesului public. Pe de altă parte, regimul lor juridic se supune în cea mai mare parte dreptului administrativ iar litigiile izvorâte din delimitarea domeniului public al statului, județelor, municipiilor, orașelor și comunelor sunt date în competența instanțelor de contencios administrativ.
III.1.2 Domeniul privat
Domeniul privat este definit de obicei prin antiteză spunându-se că el este acel domeniu din care fac parte bunurile statului care nu aparțin domeniului public. Aceste „bunuri nu sunt afectate în mod exclusiv uzului public și de aceea formează domeniul privat al statului”. Altfel spus, domeniul privat cuprinde bunurile (mobile sau imobile) pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică. Uneori el este denumit proprietate domenială privată.
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 18/1991 domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege precum și din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public (de pildă, terenurile care au aparținut cooperativelor agricole de producție, neatribuite conform Legii nr. 18/1991, terenurile provenite din fostele iazuri comunale folosite ca pășuni, fânețe și arabil, restituite comunelor, orașelor etc).
În alte cuvinte, domeniul privat cuprinde bunurile pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le dețin ca orice persoană fizică sau juridică. Din domeniul privat mai fac parte bunurile care au încetat de a mai aparține domeniului public, bunurile fără stăpân, clădirile, alte imobile și mobilierul lor, dacă nu sunt destinate pentru uz sau interes public; apoi, bunurile pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le dobândesc ca orice particular prin donație, testamente sau alte acte juridice.
Domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale este alcătuit și din bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dacă prin natura lor sau potrivit legii nu se includ în domeniul public. Dar în măsura în care bunurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, abuziv sau prin vicierea consimțământului, ele pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora sau, după caz, pot obține măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii (de pildă, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989)
Domeniul privat este supus dispozițiilor de drept comun dacă prin lege nu se prevede altfel.
În ce privește concesionarea, închirierea și locația de gestiune a bunurilor din domeniul public și privat al statului, acestea se fac numai prin licitație publică. Tot astfel se va face și vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat al statului (Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, modificată și republicată la 18 apr. 1996).
Din cele înfățișate rezultă, așa cum am mai arătat, că proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu privat, respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al proprietății publice.
Trebuie avut în vedere că prin lege un bun poate să treacă dintr-un domeniu în altul. Dar acest lucru este posibil numai dacă bunul respectiv a fost trecut în domeniu public printr-o altă lege decât Constituția; altminteri ar însemna să se aducă atingere și să se modifice prevederile art. 136 pct. 3 din Constituție.
In legătură cu criteriul în raport cu care se distinge dacă un bun aparține domeniului public sau privat s-au propus următoarele criterii:
natura bunurilor. Așa, de exemplu, unele bunuri nu pot aparține particularilor, cum ar fi drumurile, piețele etc;
afectarea bunurilor. In general bunurile afectate serviciilor publice aparțin domeniului public; acest criteriu nu trebuie însă absolutizat;
afectarea bunurilor la uzul direct al publicului; deci nu afectat unui serviciu public sau de utilitate publică. Acest criteriu restrânge domeniul public.
Conform reglementărilor în vigoare criteriul după care se face distincția între apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat este cel stabilit prin declarația legii.
Legat de diviziunea dintre domeniul public și domeniul privat trebuie reținut și textul art. 1844 C.civ. care stabilește ca imprescriptibile lucrurile care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată fiind scoase din circuitul civil.
III.2 Corelația proprietate publică – domeniu public. Delimitarea proprietății publice
Articolul 136 din Constituția din 1991 republicată în 2003 astfel cum a fost modificat și completat în urma revizuirii, conține, ca și în varianta sa inițială, patru categorii de dispoziții, și anume:
dispoziții privind structura de bază a sistemului proprietății;
dispoziții privind poziția generală a statului față de
proprietatea publică și titularii acesteia;
dispoziții privind regimul juridic aplicabil proprietății publice;
dispoziții privind principiul fundamental al proprietății private.
Astfel, art. 136 din Constituția republicată, după ce consacră cele două forme de proprietate (publică sau privată), precizează că proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și stabilește titularii dreptului de proprietate publică, enumeră exemplificativ bunuri proprietate publică, menționând expres caracteristica fundamentală a acestora de a fi inalienabile și faptul că ele pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituțiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate și pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică, pentru ca în final să consacre principiul inviolabilității proprietății private, în condițiile legii organice.
După cum pe deplin întemeiat s-a arătat în doctrină, Constituția din 1991 (în varianta sa inițială, păstrată însă după revizuire, sub acest aspect) a rezolvat vechea dispută privind titularii dreptului de proprietate publică, stabilind că ea nu poate aparține decât statului, fiind vorba despre proprietatea publică de interes național sau unităților administrativ-teritoriale, fiind vorba despre proprietatea publică de interes județean, municipal, orășenesc sau comunul.
Proprietatea publică are ca obiect bunurile la care se referă alin. (3) din art. 136 din Constituția republicată, unele fiind nominalizate, altele fiind identificate printr-un criteriu generic (interesul public pentru bogățiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia revizuirii; interesul național pentru apele cu potențial energetic valorificabil, criteriu nou introdus care 1-a înlocuit pe cel de interes public, singurul menționat în varianta inițială a acestei dispoziții constituționale) iar altele urmând a fi stabilite prin lege organică.
Comparând textul alin. (3) al art. 136 cu textul alin. (4) al fostului art. 135, se constată o restrângere a sferei bunurilor enumerate de Constituție, pe de-o parte, și reformularea denumirilor unora dintre bunurile menționate în forma inițială a Constituției, pe de altă parte
Caracterul organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publică a fost precizat expres cu ocazia revizuirii, dar, după cum corect se remarcase în doctrină, chiar anterior acesteia, din coroborarea art. 135 alin. (4) cu art. 72 alin. (3) litera k) (devenit art. 73 alin. (3) litera m), după republicare), potrivit căruia regimul general al proprietății și al moștenirii sunt de domeniul legii organice rezulta deja acest lucru.
Cu alte cuvinte, sub aspect tehnico-juridic, legiuitorul constituant utilizează trei procedee pentru a contura sfera bunurilor proprietății publice: enumerarea concretă, formularea generică și norma de trimitere.
Din analiza dispozițiilor constituționale rezultă caracterul de excepție al proprietății publice. Proprietatea publică vizează deci o sferă limitată de bunuri, scoase din circuitul civil obișnuit, care formează domeniul public, sintagmă care, fără a fi utilizată expres în Constituție, este subînțeleasă.
Consacrarea constituțională a două forme de proprietate, publică sau privată (conform art. 136 alin.1), în absența oricărei mențiuni cu privire la noțiunile mai sus amintite, dar, mai ales enumerarea exemplificativă a unor bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice cu posibilitatea de a fi stabilite și altele prin lege organică (conform art. 136 alin.3), au dus la necesitatea corelării celor două categorii de noțiuni.
Întrebarea esențială la care specialiștii s-au văzut nevoiți să răspundă și care constituie obiect de controversă și în prezent se referă la delimitarea conținutului noțiunii de domeniu public în raport cu sfera bunurilor aparținând proprietății publice, și, implicit, la stabilirea relației dintre aceste două noțiuni, fie în sensul stabilirii identității dintre cele două noțiuni, fie, în ipoteza admiterii unei distincții între ele, în sensul stabilirii raportului de la întreg la parte.
Răspunsul la această întrebare nu a putut face niciodată abstracție de analiza noțiunilor colaterale, domeniu privat și, respectiv, proprietate privată, tot așa cum nu a putut evita nici atingerea altor aspecte ce prezintă semnificație în materie, cum ar fi, spre exemplu, identificarea unui criteriu general de domenialitate sau problema regimului juridic distinct aplicabil, în cazul bunurilor proprietate publică, respectiv a domeniului public.
Trebuie subliniată în acest context relativitatea noțiunii de domenialitate publică, teoria domeniului reprezentând, una dintre acele teorii în care se manifestă, în modul cel mai pregnant, relativitatea conceptelor și construcțiilor juridice, menite să evolueze în funcție de realitățile sociale pe care trebuie să le exprime.
În ceea ce privește problema corelației celor două noțiuni, cu toată varietatea de opinii exprimate după anul 1990, până la adoptarea legii speciale în materie, în anul 1998, dincolo de diferențele de nuanță, pot fi identificate următoarele teorii:
teza conform căreia cele două noțiuni sunt echivalente, îmbrățișată atât de autori de drept administrativ cât și de autori de drept civil;
teza conform căreia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, evocată de ambele categorii de specialiști, care, poate fi asimilată cu prima poziție;
stabilirea raportului de la întreg la parte, în sensul că noțiunea de domeniu public este mai largă decât cea a proprietății publice, ea incluzând pentru anumite considerații, pe lângă toate bunurile proprietate publică, și o serie de bunuri proprietate privată, fundamentată în dreptul administrativ;
stabilirea raportului de la întreg la parte, în sens invers, considerându-se că noțiunea de proprietate publică este mai largă decât cea a domeniului public, ea incluzând și domeniul privat, fundamentată în dreptul civil;
identificarea unui sens larg al noțiunii de domeniu public, corespunzător celei de-a treia poziții menționate și a unui sens restrâns al noțiunii de domeniu public, corespunzător celei de-a doua poziții, care susține echivalența celor două noțiuni.
Adoptată relativ târziu în raport cu multitudinea de probleme apărute în practică legate de delimitarea domeniului public de cel privat precum și în raport cu dispozițiile constituționale care o enumera printre materiile legii organice, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu a permis clarificarea deplină a problemelor, nu puține și extrem de variate, care se ridică în această materie.
Aceasta deoarece legiuitorul s-a mulțumit în cuprinsul ei să utilizeze aleatoriu când noțiunea de domeniu public, când noțiunea de proprietate publică, fără a exista o regulă sau un principiu anume în acest sens.
Pe aceeași linie de idei, s-a susținut recent în doctrina administrativă, Legea nr. 213/1998 nu poate fi însă considerată un veritabil Cod domeniul, așa cum există el în alte state democractice; prin denumire și conținut, ea nu reușește să facă pe deplin distincția necesară între noțiunile de domeniu public și proprietate publică, subliniate de unii autori de specialitate în lucrările lor.
Totuși, fără a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publică și până la urmă, chiar a sferei de cuprindere a domeniului public, în permanentă evoluție în raport cu realitățile economice, sociale și politice pe care trebuie să le exprime, cred că, din interpretarea legii, s-ar putea contura un punct de vedere unitar.
Aceasta deoarece, în esență, urmează a opta în cele din urmă între cele două poziții ireconciliabile, cea care pune semnul identității între cele două noțiuni și cea care stabilește un raport, de la întreg la parte, între acestea, fără a mai pune însă în discuție modul în care acest raport este înțeles.
Am fi tentați să atragem atenția în mod special, asupra influenței factorului politic în această chestiune, cei aflați la conducerea unei țări fiind oricând în măsură să poată decide „din anumite rațiuni” scoaterea unui bun din sfera domeniului public și trecerea acestuia în sfera domeniului privat, în ideea înstrăinării, în aceleași condiții în care bunul a fost considerat ca făcând parte din domeniul public.
Cu alte cuvinte, este necesar ca bunul să fie trecut în domeniul privat, printr-un act juridic cu forță cel puțin egală cu cea a actului prin care inițial se stabilise că bunul respectiv aparține domeniului public.
După cum doctrina deja a subliniat, dacă ar fi vorba însă despre bunuri care aparțin proprietății publice conform art. 136 alin. (3) din Constituție trecerea acestora în domeniul privat ar presupune modificarea dispoziției constituționale sub acest aspect.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia: ”Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.”
Pe baza acestei dispoziții, un autor definește proprietatea publică ca fiind: ”dreptul de proprietate al statului sau unităților administrativ-teritoriale- comune, orașe și județe – asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura ori destinația lor, sunt de uz sau de interes public.”
Cel puțin trei observații se impun a fi făcute în acest context.
În primul rând, se constată că, față de teoriile sintetic evocate mai sus, nu apar diferențe notabile, fiind vorba mai ales de stabilirea cu precizie a unor criterii de domenialitate publică.
În al doilea rând se observă că prima parte a art. 1 din lege coincide cu art. 136 alin. (2) teza a doua din Constituția republicată, cu singura diferență că, în timp ce acesta din urmă se referă la proprietatea publică, legiuitorul utilizează formularea dreptul de proprietate publică, de unde provine poate ideea de a defini proprietatea publică ca reprezentând dreptul de proprietate.
De altfel, în această chestiune este adoptată o poziție tranșantă, același autor reținând că, «sub aspect terminologic, expresiile „drept de proprietate publică „ și „proprietate publică „ sunt sinonime, fiind utilizate – în legislație, doctrină și jurisprudență – cu același înțeles».
În sfârșit, se constată că, nefundat altor specialiști care s-au pronunțat în această problemă și înainte de adoptarea Legii nr. 213/1998, și acest autor definește proprietatea publică, enunțând de fapt două aspecte care concură la conturarea regimului juridic aplicabil acesteia. Este vorba despre titularii acestui drept (sau subiectele dreptului de proprietate publică), care nu pot fi decât statul sau unitățile administrativ-teritoriale și, respectiv, despre sfera bunurilor aparținând proprietății publice (sau obiectul dreptului de proprietate publică) stabilită, pe baza criteriilor de domenialitate publică, la care s-a oprit legiuitorul.
În ce privește corelația proprietate publică-domeniu public, deși uneori în doctrină se afirmă că noțiunile de proprietate publică și domeniu public sunt echivalente, acest lucru nu este exact, deoarece se confundă dreptul subiectiv civil (dreptul real de proprietate publică) cu bunurile care constituie obiectul acestui drept.
Într-o monografie consacrată integral analizei instituției proprietății asupra imobilelor în România, se apreciază că același regim al proprietății publice stabilit prin art. 136 din Constituție îl „găsim și în legea specială adoptată în acest sens, respectiv Legea nr. 213/1998, care dezvoltă într-o manieră de lege organică, regimul juridic al proprietății publice și, respectiv, al bunurilor ce formează domeniul public”.
Spre deosebire de proprietatea privată, proprietatea publică se raportează la o sferă mai restrânsă de bunuri, de regulă scoase din circuitul civil și înglobate în noțiunea de domeniu public.
Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public și se numesc bunuri domeniale, deosebite de celelalte bunuri, care aparțin particularilor și care formează circuitul civil.
Într-un curs de drept civil, apărut în 2000, consacrat prezentării drepturilor reale principale, autorul punând în discuție aceeași problemă, a eventualei echivalențe între noțiunile de proprietate publică și domeniu public, apreciază că între acestea există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii public și privat cu un alt înțeles decât cel dat de legiuitorul constituant.
Regimul juridic identic preconizat de dispozițiile constituționale care se referă la proprietatea publică și de dispozițiile Legii fondului funciar și Legii administrației publice locale nu poate conduce decât la concluzia, se afirmă în continuare, că suntem în prezența a doi termeni cu același înțeles.
În ce privește Legea nr. 213/1998, e de părere același autor, aceasta folosește noțiunea de domeniu public pentru a desemna bunurile care fac obiectul proprietății publice, dreptul de proprietate neputând fi disociat de bunurile la care se referă, și, în plus, în concepția Codului civil, drepturile fiind considerate a fi ele însele bunuri.
Într-o alta lucrare punând în discuție felurile proprietății în raport de titular, autorul își dezvoltă analiza, având în vedere, pe de-o parte, situația până la Legea nr. 213/1998 și, pe de altă parte, proprietatea publică și regimul juridic aplicabil, potrivit acestei legi. Pornind de la premisa că bunurile care formează obiectul proprietății publice alcătuiesc domeniul și se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de restul bunurilor care formează domeniul civil și care aparțin particularilor, se apreciază că bunurile care alcătuiesc domeniul nu trebuie confundate cu res communes, adică bunuri neapropriabile ca aerul, lumina, apa mărilor.
Din art. 135 pct.(2) și pct.(3) din Constituție rezultă că unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietății publice, iar toate celelalte bunuri pot face obiectul proprietății private.
În ce privește dreptul de proprietate publică, în temeiul Legii nr. 213/1998, și acest specialist, asemenea celorlalți autori deja menționați, îl definește pe baza art. 1 și art. 3 din lege, ca fiind acel drept de proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau naturii lor, sunt de uz sau de interes public, făcând parte deci din domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale.
După ce stabilește, față de dispozițiile legii, criteriile în raport de care bunurile fac parte din domeniul public, de care ne vom ocupa ulterior, identificând apoi felurile domeniului public, tot în baza legii, prof. Filipescu adaugă sub forma unei concluzii finale:
„În sfârșit, ar mai rezulta că dreptul de proprietate publică există asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public. Dreptul de proprietate publică poate fi al statului, al județelor, al comunelor, al orașelor, al municipiilor. Dreptul de proprietate publică are ca obiect nu domeniul public, ci bunurile care alcătuiesc domeniul public”
Această poziție de mai sus, în baza Legii nr. 213/1998 ne apare ca o completare, potrivit căreia domeniul public este format din bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică.
Deci, însumând ambele poziții mai sus menționate, cea conform căreia dreptul de proprietate publică are ca obiect bunurile care alcătuiesc domeniul public și cea conform căreia, domeniul public este format din bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, consecința logică nu poate fi decât cea a identității sferei celor două categorii de bunuri, cea reprezentând proprietatea publică cu cea reprezentând domeniul public.
Articolul 2 din lege menționează atributele dreptului de proprietate publică exercitat de stat sau unitățile administrativ-teritoriale, referindu-se la bunurile domeniului public, introducând pentru prima dată această noțiune în text.
În art. 3 alin. (1) – care mi se pare cel mai relevant pentru a putea îmbrățișa un punct de vedere unitar în problema corelației proprietate publică – domeniu public – , sunt identificate următoarele trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public.
În primul rând, este vorba de cele prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție.
În al doilea rând, este vorba de bunurile stabilite în anexa la lege.
În al treilea rând, mai pot fi adăugate „orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.
Se distinge apoi între domeniul public al statului, domeniul public județean și domeniul public comunal sau orășenesc.
În raport cu această modalitate de prezentare a sferei bunurilor domeniului public, constatăm că legiuitorul utilizează sintagma domeniu public, pentru a se referi mai întâi la bunurile care, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție aparțin proprietății publice.
Apoi sunt avute în vedere bunurile enumerate cu caracter exemplificativ, în anexa la lege, fiind vorba în acest caz despre îndeplinirea criteriului stabilit tot în art. 135 alin. (4) din Constituție (devenit art. 136 alin. (3) după republicare) ,de identificare a altor bunuri aparținând proprietății publice, prin norma de trimitere „alte bunuri stabilite de lege”.
În sfârșit, mai pot aparține domeniului public și bunurile care îndeplinesc criteriile de domenialitate publică, menționate expres de legiuitor, Constituția referindu-se, după revizuire, la criteriul interesului public cu privire la bogățiile subsolului și al interesului național, cu privire la „apele cu potențial energetic valorificabil”, potrivit art. 136 alin. (3).
În schimb, în ce privește titularii bunurilor care alcătuiesc domeniul public, legiuitorul organic intră din nou într-o perfectă consonanță cu dispozițiile art. 136 alin. (2) teza a doua din Constituția republicată, menționând chiar titularii dreptului de proprietate publică, statul sau unitățile administrativ-teritoriale și făcând trimitere la modurile de dobândire prevăzute de lege, fiind vorba chiar de cele prevăzute în art. 7 din lege. Doar că art. 7 consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică.
În plus, ne mai reține atenția faptul că, deși legea are ca obiect de reglementare, conform titlului său, proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și, în consecință, lista din anexă ar fi trebuit să fie intitulată „listă cuprinzând unele bunuri care aparțin proprietății publice a statului sau unităților administrativ-teritoriale”, ea se intitulează „listă cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale”.
Oare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu are intenția, pe care nu o exprimă însă explicit, de a identifica sfera de întindere a celor două noțiuni, folosind întâmplător când sintagma domeniu public, când sintagma proprietate publică ?
În consecință, se poate spune că reglementarea actuală ne obligă să identificăm sfera bunurilor aparținând proprietății publice cu sfera bunurilor aparținând domeniului public, fiind vorba în mod implicit, de noțiuni cu înțeles identic.
Acestei prime constatări trebuie însă să-i alăturăm imediat, încă una, mult mai importantă: aceea că, numeroase dispoziții conținute în acte normative în vigoare, ne obligă a accepta ideea unor regimuri domeniale speciale, aplicabile unor bunuri proprietate privată, care nu intră însă în sfera bunurilor domeniului public, dar asupra cărora statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită acel drept de pază și protecție, expres reglementat.
De aici rezultă concluzia acceptării tezei unui sens larg și a unui sens restrâns a noțiunii de domeniu public.
În sens restrîns, domeniul public se identifică cu sfera bunurilor proprietate publică, în timp ce, în sens larg, sfera domeniului public include pe lângă toate bunurile proprietate publică și unele bunuri aparținând proprietății private care, pentru anumite considerente, se află sub paza și protecția statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului privat și unui regim de drept public.
Cu alte cuvinte, în sfera largă a bunurilor proprietate privată identificăm o serie de bunuri care, în anumite situații, cu anumite condiții, pot intra sub un regim domenial special, fără a se caracteriza însă prin inalienabilitate, caracteristica principală a bunurilor domeniului public, ci doar printr-o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate, conform art. 53 din Constituția republicată.
Nu mai puțin adevărat este că acest principiu prezintă un caracter relativ, guvernanții putând în orice moment să decidă dezafectarea unui bun din domeniul public și includerea lui în domeniul privat, dacă acest lucru se apreciază că ar putea fi în interesul guvernării.
În raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale reprezintă regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând acestuia fiind exercitat de autoritățile administrației publice centrale sau locale.
Chiar în condițiile legislației în vigoare, semnificația noțiunii de domeniu public rămâne intactă în considerarea regimului juridic special aplicabil, derogatoriu de la dreptul comun. Menținerea acestei noțiuni în legislație și doctrină își dovedește pe deplin utilitatea, tocmai în raport cu acest regim juridic.
În ce privește alte dispoziții relevante ale legii vom mai reține că, potrivit art. 4, domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestora și care nu fac parte din domeniul public fiind supuse regimului dreptului comun.
Capitolul II din lege stabilește regimul juridic aplicabil proprietății publice, enumerând în art. 1, modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică și anume: pe cale naturală; prin achiziții publice efectuate în condițiile legii; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin acte de donație sau legale acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public precum și prin alte moduri prevăzute de lege.
Astfel, în ce privește dobândirea pe cale naturală, în doctrina administrativă actuală se arată că sunt avute în vedere, în primul rând, bunurile enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituție, fiind vorba despre un mod de dobândire prevăzut și de art. 476 din Codul civil român, care enumera printre bunurile ce alcătuiesc proprietatea publică „porturile naturale sau artificiale”
Proprietatea publică poate fi dobândită și prin achiziționarea de bunuri, precum și prin realizarea de obiective de investiții de natura celor care fac parte din proprietatea publică.
Exproprierea se realizează în condițiile prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituția republicată și ale legii speciale în materie.
Bunurile mobile sau imobile pot deveni proprietate publică și prin acte de donație sau legate, în măsura în care acestea privesc bunuri susceptibile de a face parte din această proprietate, acceptarea acestora putând fi realizată de către Guvern, consiliul județean sau consiliul local după caz, după cum donația sau legatul s-au făcut în favoarea statului, județului sau comunei.
De asemenea, legea menționează modalitățile de încetare a dreptului de proprietate publică, care intervine în cazul când bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat.
În legătură cu pieirea bunului, deoarece legiuitorul nu face distincție, aceasta poate să intervină fie dintr-un caz de forță majoră, fie din culpă.
În ce privește a doua modalitate de dobândire, în doctrina administrativă s-au manifestat rezerve față de dispoziția constituțională care consacră caracterul inalienabil al proprietății publice, aplicarea textului legal atrăgând o afectare indirectă a principiului inalienabilității. Aceasta deoarece, în mod logic, bunul care a aparținut proprietății publice și a fost trecut în domeniul privat urmează a fi supus regulilor dreptului comun, deci ar putea face obiectul unei executări silite, ceea ce ar duce la alienabilitatea sa.
Mai mult decât atât, un autor e de părere că o asemenea dispoziție încalcă prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția republicată, care enumera bunurile ce fac obiect exclusiv al proprietății publice, or, potrivit unei dispoziții conținute în Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri pot trece din domeniul public în domeniul privat, ceea ce constituie o gravă încălcare a Constituției.
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituția republicată și alte bunuri pot fi trecute, prin lege organică, în proprietate publică, dar, „în nici un caz, printr-o lege, bunurile ce compun domeniul public nu pot fi trecute în domeniul privat, chiar dacă acesta aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”.
Prin urmare, trebuie acceptat că, în anumite condiții și cu respectarea dispozițiilor legii speciale în materie, unele bunuri din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat, evident cu scopul de a fi înstrăinate, aspect deja menționat, în contextul analizei principiului inalienabilității bunurilor proprietate publică.
Dacă însă unele din aceste bunuri sunt menționate în lista anexă a legii speciale, atunci se impune obligatoriu modificarea acesteia printr-un act cu aceeași forță juridică și, mai mult, dacă ar fi vorba de bunuri care fac parte din cele enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituția republicată ar trebui modificată forma constituțională sub acest aspect.
Astfel, potrivit legii cadru în materie, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local.
Evident, este posibilă și situația inversă, cunoscută în doctrina interbelică sub denumirea de afectațiune, privită ca „acea măsură administrativă care face ca un bun din domeniul privat să treacă în domeniul public”, dezafectarea, fiind operația prin care bunurile domeniului public reintră în domeniul privat. Afectațiunea și dezafectațiunea poartă numele de clasare și declasare.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului județean sau a consiliului local și invers, trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face prin hotărâre a consiliului local sau județean, după caz, la cererea Guvernului, potrivit art. 9 din Legea nr. 213/1998.
Este prevăzută expres posibilitatea ca hotărârile de trecere a bunurilor să poată fi atacate, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul.
Un autor de drept administrativ și-a exprimat recent rezerve în legătură cu dispozițiile acestui text, fiind de părere că, prin sintagma „în condițiile legii”, se face trimitere la dispozițiile Legii contenciosului administrativ sau la cele ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, referitoare la controlul de legalitate exercitat de prefect (recent înlocuite, prin Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului), care, în opinia sa, sunt aplicabile doar în cazul în care prefectul ar considera că hotărârea consiliului județean sau a unui consiliu local, privind trecerea bunurilor, ar fi ilegală, datorită neîntrunirii cauzelor de utilitate publică.
Capitolul IV PARTE APLICATIVĂ
CIRCULAȚIA BUNURILOR DIN DOMENIUL PRIVAT ÎN DOMENIUL PUBLIC ȘI INVERS
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică: pe cale naturală; prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;prin acte de donație sau legale acceptate de Guvern, consiliul județean sau consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică și prin alte moduri prevăzute de lege(de exemplu: accesiunea, confiscarea, comoara, vânzarea sau schimbul pentru cauză de utilitate publică etc.).
Aspecte privind Legea nr. 10/2001
În cele ce urmează vom analiza actul de donație ca mod de dobândire al dreptului de proprietate publică având ca suport legal Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,republicată la 2 septembrie 2005.
Legea nr. 10/2001 (republicată la 2 septembrie 2005) definește în cu
prinsul art. 2 alin. 1 lit. A-i noțiunea de „imobile preluate în mod abuziv”.
În acest sens, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:
imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;
imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist;
imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donațiile făcute statului ș.a., neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;
imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;
imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;
imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial sau în Buletinul Oficial;
imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile;
orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;
orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Dintre ipotezele care se încadrează în noțiunea enunțată atrage atenția cea reglementată de art. 2 alin. 1 lit. C care vizează imobilele donate statului sau altor persoane juridice în perioada de referință ce rezultă din titlul legii.
Au apărut opinii diferite cu privire la interpretarea textului art. 2 alin. 1 lit. C, unii autori apreciind că existența hotărârii judecătorești definitive și irevocabile este o condiție comună tuturor donațiilor, în timp ce alții au opinat în sensul că cerința vizează exclusiv donațiile încheiate potrivit dreptului comun. Această din urmă opinie este corectă și a fost validată ulterior prin textul legal modificat.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 614/2001 nu au clarificat problema în discuție. Art. 4 din aceste Norme prevede că pentru imobilele care intră sub incidența art.-2 alin. 1 lit. C din lege, condiția existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se aplică fără vreo deosebire privind data la care hotărârea devine irevocabilă, înainte sau după intrarea în vigoare a legii, fără a lămuri însă dacă ne aflăm în prezența unei cerințe specifice, aplicabile tuturor donațiilor sau numai celor încheiate conform dreptului comun.
Această problemă a fost parțial clarificată prin noile Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003.În acest sens, art. 2.3 prevede că „la art. 2 alin. 1 lit. C din lege formularea imobile donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate , vizează acele donații făcute în baza Decretului nr. 410/1949 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice și Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului.
În cazul donațiilor efectuate pe calea dreptului comun se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În acest caz persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depunea originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre până la data de 14 mai 2003.
Data menționată coincide cu data publicării Normelor în „Monitorul oficial al României” – 14 mai 2003 -, de unde rezultă că hotărârile la care se referă textul trebuiau depuse la dosarul constituit în baza notificării persoanei îndreptățite în ziua anterioară publicării acestor norme, respectiv în data de 13 mai 2006.
Inițial prin Legea nr. 247/2005 (titlul I), iar, apoi, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 209/2005 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, art. 2 alin. 1 lit. C din Legea nr. 10/2001 a fost reformulat iar conform acestora prin imobile preluate abuziv se înțelege: „Imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.
Așadar după aproximativ patru ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, textului examinat i s-a conferit o redactare care nu lasă loc la inter pretări. Întrebarea este însă ce mijloace juridice vor avea la îndemână persoanele care s-au pretins îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ cu caracter reparator, dar ale căror acțiuni au fost soluționate irevocabil în sensul respingerii ca urmare a unor interpretări și aplicări neconforme cu intenția legiuitorului a textului de lege invocat.
O problemă importantă este posibilitatea persoanei îndreptățite de a formula notificare în temeiul Legii nr. 247/2005. Prin această lege s-au produs importante modificări ale Legii nr. 10/2001 în privința naturii măsurilor reparatorii care pot fi acordate și a competenței instanței de judecată sesizată de persoana nemulțumită de măsura reparatorie acordată. Problematica legii reparatorii este deosebit de vastă, unele aspecte controversate fiind abordate de-a lungul anilor în literatura de specialitate și studiile doctrinare, altele fiind tranșate prin intervenția înaltei Curți de Casație și Justiție.
Au rămas însă neschimbate dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (republicată), privitoare la termenul de depunere a notificării. Potrivit acestui text legal persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii reparatorii. Aceste termen a fost prelungit succesiv cu 3 luni prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și, apoi, cu încă 3 luni prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001.
Acest termen este unul de decădere, care atrage sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în cazul nerespectării sale, așa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. 5.
Fiind un termen de decădere, el curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.
Întrucât prin nerespectarea termenului stabilit de lege pentru formularea notificării se stinge însuși dreptul subiectiv și nu numai dreptul material la acțiune, termenul nu poate fi calificat ca fiind unul de prescripție. Ca atare, acest termen este incompatibil cu instituția repunerii în termen.
În consecință, se apreciază că ori de câte ori notificarea nu a fost formulată în termenul stabilit de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci dimpotrivă s-a promovat fie după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie chiar anterior adoptării acestei legi, dar după expirarea termenelor indicate în art. 22 alin. 1 (fost art. 21) și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și nr. 145/2001, soluția care se va pronunța trebuie să fie aceea de respingere a notificării ca fiind tardiv promovată.
În cele ce urmează voi reda o soluție jurisprudențială prin care un imobil trece succesiv din proprietatea unei persoane fizice in proprietatea statului, intră in patrimoniul unei organizații cooperatiste prin licitație publică și apoi revine titularului de drept, in proprietatea privată a acestuia.
Studiu de caz – Imobil preluat în mod ilegal de stat și intrat prin licitație publică în patrimoniul unei organizații cooperatiste. Cerere de restituire în natură.
În aplicarea dispozițiilor art.2 lit d din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv, și trebuie restituite persoanei îndreptățite, chiar dacă erau deținute, la data intrării în vigoare a legii de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3067 din 23 martie 2006.
F.I și alții, au contestat în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 1 din 17 august 2001, emisă de Cooperativa de Consum „Consumcoop” Baia, județul Tulcea. În motivarea cererii, s-a arătat că prin decizia menționată s-a respins notificarea prin care reclamantele au solicitat să le fie retrocedat imobilul situat în comuna Baia, ce a aparținut autorului lor A.D., fiind preluat ilegal de stat și vândut la licitație publică pârâtei.
La 9 ianuarie 2002, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că solicită restituirea în natură a unui corp de casă și a suprafeței de teren de 4000 m.p., precum și acordarea de despăgubiri în cuantum de 800 milioane lei pentru partea din clădire demolată.
Pe parcursul judecății, s-a depus la dosar decizia nr. 1 din 29 ianuarie 2002, emisă de Cooperativa de consum „Consumcoop” Baia, care a anulat decizia nr. 1/2001 și a trimis notificarea reclamantelor la Consiliul Local Baia pentru stabilirea de măsuri reparatorii.
Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1672 din 26 septembrie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamante și a dispus restituirea în natură a imobilului, reținând, în esență, că titlul statului nu poate fi considerat valabil în condițiile în care pentru pretinsa neplată a impozitelor a fost urmărită casa de locuit, iar rechiziția anterioară nu a operat transferul proprietății, pe de altă parte, arătându-se că există dovezi în sensul că impozitele erau achitate la zi de către autorul reclamanților, ceea ce evidențiază caracterul abuziv al executării silite și al dobândirii bunului de către stat.
Prin decizia civilă nr. 134 din 12 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefundat apelul declarat de pârâtă, reținând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât vânzarea la licitație a fost nelegală, iar deciziile anterioare ale Curții de Apel Constanța nu au autoritate de lucru judecat în această cauză, întrucât s-au pronunțat asupra unor acțiuni având alte temeiuri juridice.
Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 4722 din 13 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu mențiunea că instanțele s-au ocupat de problema caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, fără să examineze apărarea pârâtei, în sensul că a dobândit bunul la licitație publică, adjudecându-l cu bună-credință, iar titlul său nu a fost desființat.
După trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1507 din 15 iulie 2004, a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis acțiunea, dispunând anularea deciziilor emise de pârâtă, cu consecința restituirii în natură a imobilului situat în comuna Baia, județul Tulcea, compus din clădire cu 7 camere, hol și teren aferent de 1200 m.p., astfel cum a fost individualizat în expertiza efectuată de expert.
Prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitație în mod nelegal, fapt cunoscut de pârâtă, întrucât aceasta era chiriașa imobilului adjudecat, iar, potrivit normelor în vigoare la acea dată, respectiv art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr. 78/1952, din chiria pe care era obligată să o achite lunar, se reținea o cotă de impozit de 70% în sarcina proprietarului, calculată la suma rămasă după scăderea impozitului pe clădiri. S-a avut,astfel, în vedere că titlul invocat de pârâtă nu este valabil, fiind desființat prin decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomița, iar buna-credință a acesteia nu poate fi reținută.
Împotriva sentinței menționate a declarat apel Cooperativa de Consum Baia, criticând-o pentru nereținerea calității sale de dobânditor de bună-credință al imobilului în litigiu, adjudecat la licitație publică, în condițiile în care reclamantele nu au atacat pe căile legale procedura licitației, dreptul acestora fiind prescris.
Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 64/c din 19 ianuarie 2005, a respins ca nefundat apelul pârâtei, reținând că Tribunalul Ialomița, prin decizia civilă nr. 82/A/1997 a respins acțiunea Secției financiare și cererea de încuviințare a vânzării silite a bunului, întrucât proprietarul nu datora statului nici o sumă de bani, motiv pentru care s-a apreciat că imobilul proprietatea autorului reclamantelor a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitație în mod nelegal.
Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâta,Cooperativa de Consum Baia, susținând, în esență, că ambele hotărâri pornesc de la premisa greșită că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, deși acesta a fost scos la vânzare prin licitație, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (3) și nu ale art. 2 lit. D din Legea nr. 10/2001, arătând că chiar dacă procedura licitației ar fi fost viciată nu schimbă situația modului în care Cooperativa de Consum Baia a intrat în proprietatea imobilului, participând la o licitație publică, fără a avea posibilitatea să cunoască neregularitățile comise de reprezentanții statului cu prilejul executării silite, astfel că ar fi trebuit să se rețină buna sa credință.
Concluzia studiului de caz: analizând actele și lucrările dosarului, raportat la criticile invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:
Conform deciziei de casare, prima instanță trebuia să analizeze valabilitatea titlului pârâtei, buna-credință invocată de aceasta în ceea ce privește dobândirea imobilului în litigiu și existența sau inexistența autorității de lucru judecat.
Instanțele de fond și apel au analizat, prin hotărârile pronunțate toate aspectele invocate. Astfel, s-a reținut în mod corect că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, susținerea recurentei în sensul că „imobilul nu a fost preluat în nici un mod de stat” și că acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. D din Legea nr. 10/2001 fiind neîntemeiată.
Potrivit dispoziției legale menționate (art. 2 lit. D în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005), sunt imobile preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Ulterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, textul menționat enumeră în categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Raportat la modalitatea de preluare și vânzarea la licitație către recurentă (care cunoștea situația juridică a imobilului pe care îl ocupa în calitate de chiriaș), situația imobilului în litigiu se circumscrie cazului de restituire prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. D din Legea nr. 10/2001. Mai mult, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevede în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare a legii de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură.
Este nefondată critica potrivit căreia nu s-a avut în vedere că bunul litigios a fost dobândit cu bună-credință, și nu este imputabil recurentei faptul că procedura licitației ar fi fost viciată.
Anterior dobândirii imobilului prin licitație, recurenta avea calitatea de chiriaș, cu obligația expres prevăzută de dispozițiile legale de la acea dată (art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr.78/1952) de a plăti taxele și impozitele către stat,așa cum rezultă și din adresa nr. 330818/1955 emisă de Ministerul Finanțelor, pentru spațiile închiriate cu altă destinație decât cea de locuință, plata impozitelor incumbă chiriașul. Astfel, recurenta invocă buna sa credință, omițând că neplata impozitului nu era imputabilă proprietarului, ci ei însăși, astfel că nu se poate considera că și-a adjudecat imobilul cu destinația de spațiu comercial (restaurant), fără a cunoaște situația juridică a acestuia.
Cu toate acestea, deși impozitul era achitat la zi de către autorul intimatelor, în mod abuziv s-a dispus scoaterea imobilului la licitație publică, recalculându-se retroactiv o majorare a impozitului, neadusă la cunoștința proprietarului, de 13.165 lei, în condițiile în care chiriașul era acela care trebuia să scadă impozitul din chiria stabilită prin contract, astfel cum rezultă și din motivarea deciziei nr. 82/1997 a Tribunalului Ialomița. Faptul că impozitul era achitat la zi rezultă din certificatele fiscale 3181/1955, 675/1956 și 1948/1957 eliberate de Administrația Financiară, care atestă că autorul intimatelor nu figura cu datorii fiscale, fiind astfel evident caracterul abuziv al preluării de vreme ce neplata s-a datorat unor motive independente de voința contribuabilului.
Astfel titlul recurentei, respectiv sentința civilă nr. 220 din 5 martie 1960 a Tribunalului Popular Babadag prin care s-a dispus vânzarea la licitație publică a imobilului (publicația de vânzare și procesul-verbal de adjudecare fiind emise înainte de expirarea termenului de recurs) nu este valabil și a fost desființat irevocabil prin Decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomița.
Pentru toate aceste considerente recursul a fost respins.
Concluzii
O caracteristică foarte importantă, care delimitează bunurile din domeniul public de celelalte bunuri, este aceea că bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un astfel de bun este nul.
Ceea ce atrage atenția în cuprinsul lucrării și fără să fi găsit o finalitate a fost acea varietate de opinii, contradictorie uneori, între autorii de drept civil și autorii de drept administrativ cu privire la corelația proprietate publică-domeniu public. S-au întâlnit opinii similare îmbrățișate atât de autori de drept administrativ cât și de drept civil cum ar fi teza conform căreia cele două noțiuni sunt echivalente sau teza conform căreia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, teză care poate fi asimilată cu prima poziție.
Pe de altă parte s-au întâlnit și opinii total opuse în ceea ce privește acest subiect, când a venit vorba de stabilirea raportului de la întreg la parte, dreptul administrativ fundamentând teoria conform căreia noțiunea de domeniu public este mai largă decât cea a proprietății publice, ea incluzând pentru anumite considerații, pe lângă toate bunurile proprietate publică, și o serie de bunuri proprietate privată, care, pentru anumite considerente, se află sub paza și protecția statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului privat și unui regim de drept public iar dreptul civil a fundamentat teoria în sens invers acestui raport considerându-se că noțiunea de proprietate publică este mai largă decât cea a domeniului public, ea incluzând și domeniul privat.
Cu privire la această problemă, mult dezbătută, suntem de părere că cele două noțiuni: proprietate publică respectiv domeniu public nu pot fi sinonime deoarece proprietatea publică reprezintă o instituție juridică, pe când domeniul public este o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietății publice.
Însemnatatea dreptului de proprietate publică și a domeniului public este una deosebită, lucru demonstrat în perioada socialistă, când s-a trecut, prin anumite metode de regulă abuzive, la o proprietate socialistă, multe persoane fizice sau juridice pierzându-si proprietățile prin decrete instituite de regimul comunist. Sunt de parere că, alătiri de alte motive care aduceau atingere democrației, și metodele abuzive de trecere a unor bunuri în proprietatea socialistă au avut un cuvânt de spus la iminenta înlaturare a regimului comunist în țara noastră.
Chiar dacă lucrarea a dezbătut doar sensul juridic al proprietății, nu trebuie trecut cu vederea faptul că relația dintre individ și proprietate este mult mai complexă. S-a afirmat că proprietatea face parte integrantă din personalitatea subiectului de drept, sau că există o legătură foarte strânsă între proprietate și libertate, atribut esențial al personalității umane.
Deseori s-a susținut că proprietatea înseamnă libertate, chiar dacă relația de egalitate dintre proprietate și libertate poate fi contestată nu poate fi negat rolul proprietății de garant al libertății moderne.
BIBLIOGRAFIE
Adam I., Drept civil. Drepturile reale, Editura AII Beck, București, 2002;
Adam I., Proprietatea publică și privată asupra imobilelor in România,Editura All Beck,București, 2000;
Adam I., Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Editura AII Beck, București, 2001;
Baias F., Dumitrache B., Nicolae M., Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, voi. I, Editura Rosetti, București, 2001;
Beleiu G., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și presă „Șansa" S.R.L., București, 1998;
Bîrsan C. ,Drepturi reale principale, Editura All Beck, București, 2001;
Brezoianu D., Drept administrativ român, Editura All Beck, București, 2004;
Chelaru E., Administrarea domeniului public si a domeniului privat, Editura All Beck, Bucuresti 2005;
Chelaru E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck , București, 2000;
Chelaru E.,Impactul revizuirii Constituției asupra regimului juridic al proprietății, , în „Dreptul" nr. 8/2001;
Chelaru E, Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în „Dreptul" nr. 10/2001;
Chelaru E., Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – Comentată și adnotată -, Editura AII Beck, București, 2001;
Costin M.N., Marile instituții ale dreptului civil român,Editura Dacia,Cluj-Napoca,1982;
Curierul Judiciar nr. 2/2002;
Dogaru I., Drept civil-Teoria generala a drepturilor reale,Editura CH Beck,,Bucuresti,2003;
Filipescu I., Filipescu A., Drept civil.Dreptul de proprietate si alte drepturi reale,Editura Actami,Bucuresti, 2000;
Filipescu I.P., Domeniul public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, Dreptul nr. 5- 6/1994.
Giurgiu L., Domeniul public, Editura Tehnică, București,1997;
Giurgiu L., Segărceanu A., Zaharie C.G., Drept administrativ,ediția a III-a,Editura Sylvi, București, 2002;
Hamangiu C., Georgean N., Codul Civil Adnotat, Editura SOCEC & CO. S.A.R., București, 1999;
Iorgovan A.,Tratat de drept administrativ,vol II,editia a III-a,Editura All Beck, Bucuresti , 2002;
Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucuresti 1996;
Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției civile pe anul 2005, Editura Hamangiu, București, 2006;
Micescu I.,Curs de drept civil, Editura AII Beck, București, 2000;
Nicolae M., Considerații asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999.
Pop L., Curs de drept civil,Editura All Beck,București,2006;
Pop L., Drept civil. Drepturile reale principale,Editura Universul Juridic, București, 2006;
Pop L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ român,Editura Lumina Lex, București,2002;
Revista de drept public, nr.1/1999;
Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 3 ,Editura C.H. Beck, 2007;
Revista Dreptul, anul XVIII, Seria a III-a, Nr. 4 ,Editura C.H. Beck, 2007;
Rizoiu R., Unele considerații asupra condiției juridice a domeniului public și criteriilor de domenialitate, Dreptul nr. 9/2001;
Sabău I. , Drept civil – drepturi reale, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002;
Sebeni A., Noțiunea contractului de concesiune și încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999;
Stoica V. , Drepturile reale principale, Editura Humanitas, București, 2004;
Tofan D.A.,Corelația proprietate publică-domeniu public potrivit Constituției și legislatiei in vigoare, în Juridica, nr. 1, 2001;
Ungureanu O., Drepturi Reale, Editia a II-a ,Ed. Rosetti, Bucuresti,2003;
Vedinaș V., Consideratii aupra legii 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia, Analele Universitații București, 1999;
*** Constituția României, adoptată la 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr. 429/2003, republicată;
*** Codul civil român, adoptat în 1864, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865 cu modificările ulterioare;
*** Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 448 din 26 noiembrie 1998;
*** Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001- Legea administrației publice locale publicată în M. Of., nr. 204/23 apr. 2001;
*** Legea 18/1991 – Legea fondului funciar, publicată în M. Of., nr. 37 din 20/02/1991;
*** Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, Publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001 și republicată în M., Of., nr. 279/4 apr. 2005 și M. Of., nr. 798/2 sep. 2005;
*** Legea nr. 107/1996 – Legea apelor, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 244/8.10.1996, modificată și completată prin Legea nr. 310/2004, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea 1, nr. 584/30.06.2004;
*** Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001- Legea administrației publice locale, Publicată în „Monitorul Oficial al României" nr. 204/23 apr. 2001;
*** Legea nr. 318/2003 – Legea energiei electrice, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 511/16.07.2003;
*** Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue și al zonei economice exclusive ale României, Publicată în „Monitorul Oficial al României" Partea I, nr. 765/21.10.2002;
*** Legea 219/1998, privind regimul concesiunilor, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 140/6.04.1999;
*** Legea nr. 115/1996, privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere, Publicată în „Monitorul Oficial al României", nr. 137 din 8 dec. 1990;
*** Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Publicată în „Monitorul Oficial al României", nr. 137 din 8 dec. 1990;
*** Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 septembrie 1948;
*** H.G. nr. 216/1999, pentru aprobarea normelor metodologice-cadru de aplicare a Legii nr.219/1998 privind regimul concesiunilor, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 140/6.04.1999;
*** H.G. nr. 2060/2004, pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului, Publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 1129 din 30.11.2004;
*** H.G. nr. 614/2001, privind normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 379 din 11 iulie 2001;
*** H.G. nr. 498/2003, privind noile norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 324 din 14 mai 2003;
*** O.U.G. nr. 105/2001, privind frontiera de stat a României, Publicată în „Monitorul oficial al României", Partea I, nr. 352/30.06.2001;
*** O.U.G. nr. 209/2005, privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, Publicată în,,Monitorul oficial al României", partea I, nr. 1194 din 30 decembrie 2005;
*** O.U.G. nr. 109/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Publicată în,,Monitorul oficial al României", Partea I, nr. 851/16.09.2004;
*** O.U.G. nr. 145/2001, pentru prelungirea unor termene prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Publicată în,,Monitorul oficial al României", partea I, nr. 720 din 12 noiembrie 2001;
*** Decizia nr. 280, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 318/2003, Publicată în,,Monitorul oficial al României", Partea I, nr. 851/16.09.2004;
*** Decizia nr. 9307/2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală;
*** Sentința civilă nr.1672 din 26 septembrie 2002, a Tribunalului Tulcea;
*** Decizia civilă nr. 134 din 12 noiembrie 2002, a Curții de Apel Constanța;
*** Decizia civilă nr. 4722 din 13 noiembrie 2003, a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
*** Sentința civilă nr. 1507 din 15 iulie 2004, a Tribunalului Tulcea;
*** Decizia civilă nr. 64/c din 19 ianuarie 2005, a Curții de Apel Constanța;
*** Decizia nr. 3067 din 23 martie 2006, a Înaltei Curți de Casație și Justiție;
http://www.scj.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .regimul Juridic al Proprietatii (ID: 125503)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.