Regimul Juridic AL Participantilor LA Conflicte
CUPRINS
Noțiuni introductive………………………………………………………………………..6
Recurgerea la forță armată in relațiile dintre state……………………………….6
Implicatiile conventiilor si tratetelor internaționale asupra conducerii acțiunilor militare………………………………………………………………………………………….23
CAPITOLUL I
PARTICIPANȚII LEGALI LA CONFLICTELE ARMATE………28
Secțiunea I……………………………………………………………………………………..28
Statutul combatanților după Convențiile de la Haga din
1899 și 1907………………………………………………………………………….28
Secțiunea a II-a……………………………………………………………………………….31
Statutul combatanților după Convențiile de la Geneva din
12 august 1949………………………………………………………………………31
Secțiunea a III-a……………………………………………………………………………..36
Statutul combatanților după Protocoalele adiționale de la Geneva din
8 iunie 1977…………………………………………………………………………………..36
CAPITOLUL II……………………………………………………………………………42
ALTE CATEGORII DE PARTICIPANȚI LA OSTILITĂȚI……..42
Secțiunea I…………………………………………………………………………………….47
Spionii…………………………………………………………………………………42
Secțiunea a II-a………………………………………………………………………………47
Mercenarii……………………………………………………………………………47
CAPITOLUL III………………………………………………………………………….52
CATEGORII DE PERSOANE NEAUTORIZATE SĂ COMITĂ
ACTE DE OSTILITATE………………………………………………………52
Secțiunea I…………………………………………………………………………………….52
Populația civilă…………………………………………………………………….52
Secțiunea a II-a………………………………………………………………………………55
Neutrii…………………………………………………………………………………55
Secțiunea a III-a…………………………………………………………………………….58
Corespondenții de război……………………………………………………….58
Secțiunea a IV-a…………………………………………………………………………….60
Terorismul in dreptul internațional …………………………………………60
CAPITOLUL IV…………………………………………………………………………71
UNELE ASPECTE PRIVIND STATUTUL JURIDIC
AL PARTICIPANȚILOR LA RĂZBOIUL DIN GOLF………….71
CAPITOLUL V……………………………………………………………………………77
CONCLUZII ……………………………………………………………………….77
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………….84
ABREVIERI
A.R.D.U. – Asociația Română de Drept Umanitar
C.I.C.R. – Comitetul Internațional al Crucii Roșii
C.Pen. – Codul penal (român)
I.I.T.M. – Institutul de Istorie și Teorie Militară
O.U.A. – Organizația Unității Africane
R.I.M. – Revista de istorie militară
R.R.D.U. – Revista română de drept umanitar
S.M.M. – Spirit militar modern.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
RECURGEREA LA FORȚĂ ARMATĂ IN RELAȚIILE DINTRE STATE
Într-o lume convulsionată de frământări și neliniști existențiale, dominată de semnul neîncrederii, relațiile interstatale se transformă încet într-un razboi de uzură și, asemenea bulgarelui de zăpadă, sfârșesc, iată, în conflicte violente.
Din zorii lumii, războiul a jucat un rol important acolo unde politica a dat greș. Doar ca dincolo de rezolvarea conflictelor, în multe situații, chemarea sub arme a exacerbat și a avut ca efect națiuni distruse, popoare strămutate, morți inutile. Și deasupra acestora, gustul amar al nerezolvării concrete a conflictelor.
Sun Tzu trateaza cu deosebită grija posibilitatea evitarii războiului:
„O victorie este obținută inainte ca situatia să se cristalizeze, iată ce nu pot ințelege oamenii comuni. De aceea autorul agresiunii nu este acoperit de nici un fel de reputație de istetime. Înainte ca lama paloșului să fie acoprită cu sânge, statul inamic va fi deja supus”.
Clausewitz definește cu o clarviziune rascolitoare războiul, ca fiind o „continuare a politicii prin alte mijloace”. Desigur, strategul nu a avut în vedere adoptarea războiului ca o masură curentă de soluționare a diferendelor, ci doar realizarea unei concordante între scop, mijloace si forțe. El accentueaza această ecuație, integrând-o neaparat într-o politică eficientă, coerentă si lucidă.
Războiul, ca fenomen socio-politic, produce un impact deosebit asupra ordinii juridice guvernatoare a relațiilor dintre state. Ca urmare, războiul nu este un fenomen exclusiv militar, ci mai ales, este o consecinta a unui complex ce cuprinde date sociale, politice, juridice. Tot Clausewitz ne reamintește ca războiul nu este un scop in sine: „Politica este scopul, iar războiul, mijlocul”.
Din pacate, normele de drept internațional nu reglementeaza foarte concret mijloacele strategice ce pot decide soarta unui razboi. Ca atare, breșele existente in sistemele de drept impun o corecție continua a acestora.
În dreptul pozitiv nu s-a ajuns la o definire coerenta si unitara războiului, acest rol incercandu-se a fi al practicii si doctrinei. In mare parte, războiul e definit ca fenomen de drept internațional, ca o relatie între state.
La Rivier, războiul este lupta între doua state, mijlocul extrem de constrangere prin care voința ostila a adversarului trebuie sa fie înfrântă și supusa. Delbez îl privește ca o confruntare armată între state, rezultat al voinței cel putin unuia dintre ele, și întreprinsa în numele unui interes national.
Teoriile tradiționaliste, însa, cereau în afara de aspectul material al războiului și prezenta lui animus, a manifestarii de voința din partea cel putin a unui stat.
Importanța acestui aspect este deosebita, pentru că în practică, un act beligerant poate ieși ușor de sub incidența unei norme juridice, daca este catalogat în mod subiectiv.
În ordinea internațională actuală, Charta ONU interzice războiul în sensul propriu al termenului. El este insa acceptat ca un drept fundamental al statelor la autoaparare si, ca o masura de constrangere impotriva unui stat care a incalcat ordinea juridica internaționala. Condiția de bază însă, pentru a se putea recurge la această masură, este existența unui organ care să personifice voința unanimă a societății internaționale.
În dreptul internațional contemporan, principiul nerecurgerii la fortă armată precum și agresiunea sunt reglementate de către Declaratia referitoare la definiția agresiunii, din 1974, a Adunării Generale a ONU, precum și de Actul final de la Helsinki, 1 august 1975:
„Statele se vor abține în relațiile lor reciproce, ca și în general în relațiile lor internaționale, de a recurge la forță sau la amenințarea cu forță, fie împotriva integritații teritoriale, sau a independenței politice a oricarui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite și cu prezenta declaratie. Nici o considerație nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forță în contradicție cu acest principiu”.
„În consecință, statele se vor abține de la orice act care constituie o amenințare cu forță sau o folosire directă sau indirectă a forței împotriva altui stat participant. Totodată, ele se vor abține de la orice manifestare de forță în scopul de a face un alt stat participant să renunțe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele se vor abține în relațiile lor reciproce și de la orice act de represalii cu forță. Nici o asemenea folosire a forței sau amenințarea cu forță nu va fi utilizată ca mijloc pentru a rezolva diferendele între ele”.
În legatură cu conținutul juridic al acestui principiu, trebuie precizat mai intâi, că notiunea de forță nu se limiteaza la forță armată, ci, are un sens mai larg, incluzând atat actiunile militare cât și presiunile economice politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenței politice, ori integritații teritoriale a unui stat, precum și păcii ori securitații internaționale. Ideea lucrarii noastre este indreptată, insă, către analiza actiunii militare, ca fiind cea mai grava folosire a forței in scop agresiv sau de combatere a agresiunii.
Rezolutia 3314 a Adunării generale a ONU din 1974, reglementeaza condițiile în care un act armat este calificat ca agresiune. Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forță armată în contradicție cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie o dovadă suficientă pentru calificarea acestuia ca agresor.
Este vorba, asadar, de un act comis cu intenție, de o anumită gravitate, care-l deosebeste de acele acte de folosire a forței, cum ar fi, de exemplu, incidentele sporadice la frontieră, adică incidente minore. Rezolutia exemplifică, bineințeles nu limitativ, cazurile tipice de agresiune:
Invadarea teritoriului altui stat
Bombardarea
Blocada porturilor sau coastelor sale de către forte ale altui stat
Atacul armat al unui stat impotriva fortelor armate maritime si aeriene sau flotelor civile ale altui stat
Incalcarea unui stat, ale carui forte sunt stationate pe teritoriul altui stat, (cu acordul acestuia) a conditiilor sau termenilor de stationare, etc.
De asemenea, in Rezolutie se prevede ca nici un considerent de orice natura ar fi – politica, economica, etc. – nu justifica agresiunea, ci angajeaza raspunderea statului agresor, socotindu-se crima impotriva umanitatii. Dreptul internațional permite folosirea fortei in doar doua situatii:
Folosirea fortei in baza hotararilor Consiliului de Securitate ONU.
Exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva impotriva unui atac armat.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona actiuni armate ca si sanctiune colectiva impotriva unei agresiuni. Consiliul de Securitate este alcatuit din cincisprezece membri ai Natiunilor Unite. China, Franta, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord si Statele Unite ale Americii vor fi membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generala va alege alti zece membri ai Organizatiei ca membri nepermanenti ai Consiliului de Securitate, tinand in special seama in primul rand de contributia Membrilor Natiunilor Unite la mentinerea pacii si securitatii internaționale si la infaptuirea celorlalte scopuri ale Organizatiei, de asemenea, de o repartitie geografica echitabila. Consiliul adopta rezolutii si ia hotarari in ceea ce priveste evolutia unor evenimente care pun in pericol statutul de nebeligeranta.
Pentru a permite Natiunilor Unite sa ia masuri eficiente, membrii au la dispozitie contingente nationale imediat utilizabile, pentru o actiune combinata, de constrangere internaționala.
Folosirea fortei ca sanctiune colectiva in baza Rezolutiei Consiliului de securitate este prevazuta in articolul 39 din Charta.
In ceea ce priveste dreptul legitim de autoaparare, exercitarea acestuia este strict determinata de prevederile articolului 51 din Charta, care il limiteaza la producerea unui act armat impotriva unui stat. Asadar, la un astfel de drept nu se poate recurge in caz de agresiune economica sau de alta natura, due precizat mai intâi, că notiunea de forță nu se limiteaza la forță armată, ci, are un sens mai larg, incluzând atat actiunile militare cât și presiunile economice politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenței politice, ori integritații teritoriale a unui stat, precum și păcii ori securitații internaționale. Ideea lucrarii noastre este indreptată, insă, către analiza actiunii militare, ca fiind cea mai grava folosire a forței in scop agresiv sau de combatere a agresiunii.
Rezolutia 3314 a Adunării generale a ONU din 1974, reglementeaza condițiile în care un act armat este calificat ca agresiune. Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forță armată în contradicție cu prevederile Chartei ONU, a comis un act de agresiune, fapt ce constituie o dovadă suficientă pentru calificarea acestuia ca agresor.
Este vorba, asadar, de un act comis cu intenție, de o anumită gravitate, care-l deosebeste de acele acte de folosire a forței, cum ar fi, de exemplu, incidentele sporadice la frontieră, adică incidente minore. Rezolutia exemplifică, bineințeles nu limitativ, cazurile tipice de agresiune:
Invadarea teritoriului altui stat
Bombardarea
Blocada porturilor sau coastelor sale de către forte ale altui stat
Atacul armat al unui stat impotriva fortelor armate maritime si aeriene sau flotelor civile ale altui stat
Incalcarea unui stat, ale carui forte sunt stationate pe teritoriul altui stat, (cu acordul acestuia) a conditiilor sau termenilor de stationare, etc.
De asemenea, in Rezolutie se prevede ca nici un considerent de orice natura ar fi – politica, economica, etc. – nu justifica agresiunea, ci angajeaza raspunderea statului agresor, socotindu-se crima impotriva umanitatii. Dreptul internațional permite folosirea fortei in doar doua situatii:
Folosirea fortei in baza hotararilor Consiliului de Securitate ONU.
Exercitarea dreptului de autoaparare individuala sau colectiva impotriva unui atac armat.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona actiuni armate ca si sanctiune colectiva impotriva unei agresiuni. Consiliul de Securitate este alcatuit din cincisprezece membri ai Natiunilor Unite. China, Franta, Rusia, Regatul Unit al Marii Britanii si al Irlandei de Nord si Statele Unite ale Americii vor fi membri permanenti ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generala va alege alti zece membri ai Organizatiei ca membri nepermanenti ai Consiliului de Securitate, tinand in special seama in primul rand de contributia Membrilor Natiunilor Unite la mentinerea pacii si securitatii internaționale si la infaptuirea celorlalte scopuri ale Organizatiei, de asemenea, de o repartitie geografica echitabila. Consiliul adopta rezolutii si ia hotarari in ceea ce priveste evolutia unor evenimente care pun in pericol statutul de nebeligeranta.
Pentru a permite Natiunilor Unite sa ia masuri eficiente, membrii au la dispozitie contingente nationale imediat utilizabile, pentru o actiune combinata, de constrangere internaționala.
Folosirea fortei ca sanctiune colectiva in baza Rezolutiei Consiliului de securitate este prevazuta in articolul 39 din Charta.
In ceea ce priveste dreptul legitim de autoaparare, exercitarea acestuia este strict determinata de prevederile articolului 51 din Charta, care il limiteaza la producerea unui act armat impotriva unui stat. Asadar, la un astfel de drept nu se poate recurge in caz de agresiune economica sau de alta natura, dupa cum el nu poate si folosit in scopuri preventive sau atunci cand un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internațional. Prin urmare, art.51 trebuie interpretat restrictiv, dreptul de aparare individuala sau colectiva (in baza unui tratat de asistenta mutuala) reprezentand o exceptie de la principiul nerecurgerii la forță armată.
Se observa, deci, ca exista aici doua situatii distincte: prima, in care actiunea armată apare ca un drept de autoaparare si, cea de-a doua, mai sensibila, a interventiei armate, ca mijloc de constrangere internaționala. Consideram graitor un exemplu de actiune armată ca drept de autoaparare:
La 6 octombrie 1973, in Israel, cu ocazia sarbatorii de Yom Kippur, zi a iertarii pacatelor, in care nimeni nu lucreaza, Siria si Egiptul si-au unit fortele si, echipate cu cele mai bune arme furnizate de URSS, au dezlantuit un atac concertat asupra dusmanului lor comun, Israelul. Ceea ce s-a intamplat, a fost de domeniul inimaginabilului: Israelul era atacat prin surprindere si, dupa cum decurgeau lucrurile, fortele arabe pareau a obtine victoria in scurt timp. Amenintarea infrangerii a disparut abia dupa ce generalul Sharon a reusit sa ajunga in spatele diviziilor egiptene, zdrobindu-le. La sfarsitul celui mai lung razboi dus de Israel, acesta a reusit cu greu sa respinga fortele arabe si si-a recucerit integritatea teritoriala.
Raspunsul militar al acestuia, considerat oarecum tardiv si usor anemic, ilustreaza cat se poate de bine dreptul unui stat de a raspunde cu o forță la un atac extern militar, indreptat clar impotriva integritatii sale.
Din pacate, insa, atrocitatile petrecute in zilele noastre între Israel si lumea araba, nu mai pot fi catalogate ca fiind autoaparare, ele inscriindu-se clar in registrul fenomenului terorist.
Un alt episod emblematic in istoria agresiunilor armate a fost, bineinteles, ocuparea prin forță a Kuweitului de către Irak in 1990. Sub o motivatie discutabila, regimul de la Bagdad calca teritoriul kuweitian anexandu-l. ONU a adoptat mai multe rezolutii, incercand sa faca guvernul irakian sa paraseasca teritoriul ilegal anexat. Rezolutia 660 a Consiliului de Securitate cere Irakului sa se retraga imediat si neconditionat. Pe de alta parte, ONU isi rezerva dreptul de a adopta si alte masuri pentru a asigura aplicarea prezentei rezolutii. Evident, Irakul refuza sa se supuna.Intr-o atare situatie NATO si Pentagonul preseaza pentru o interventie militara americana in zona, cu sau fara acordul Consiliului de Securitate. Putem remarca, aici, primele semne de erodare a activitatii ONU. In cele din urma Consiliul a adoptat Rezolutia 665, prin care autoriza masurile militare asupra Irakului. Nepunand la indoiala justetea acestei masuri, ne întrebam insa, daca riposta militara a avut rezultatul dorit, data fiind continuarea conflictului din Golf pana la ora actuala. Parafrazandu-l parca pe Clausewitz, un oficial american considera contraatacul aliatilor ca fiind mijlocul prin care se putea mentine pacea.
Concluzionand, daca in cazul dreptului de autoaparare nu apar probleme de interpretare, a doua situatie naste controverse dintre cele mai aprinse. In zilele noastre, interdictia de a folosi forță armată este mai puternica decat oricand. Prevederile art.53, vizand masurile coercitive ce pot fi luate in cadrul acordurilor regionale, produc insa, vii dispute.
Mai intai, nu exista o definire clara a conceptului de acord regional, termenii folositi pentru acesta, fiind chiar usor nesiguri. Pe de alta parte, insasi masura coercitiva este tinta discutiilor, de definirea acesteia depinzand soarta uzitarii fortei armate.
Se observa cu usurinta, rolul major in mentinerea pacii si securitatii internaționale al Consiliului de Securitate.
Dupa 1990, insa, balanta puterii s-a inclinat vizibil in favoarea Statelor Unite, fapt care a alterat considerabil potentele si atributiile ONU. Interesele si contributiile membrilor majori ai Organizatiei, coroborate cu ultimele actiuni militare mai mult sau mai putin justificate, in diferite zone ale lumii, ne fac sa ne întrebam daca folosirea fortei mai poate avea un suport legal indiscutabil in toate cazurile.
Drept exemplu, Statele Unite refuza oferta Consiliului de Securitate, care prin Rezolutia 1368 din 12 septembrie 2001 declara ca e gata sa ia toate masurile necesare ripostei fata de atacurile teroriste petrecute in ajun. Mai mult, nu au acceptat nici propunerile aliatilor traditionali, trecand la masuri militare doar cu sprijinul Marii Britanii. In plus, isi rezerva dreptul de a se folosi de resursele individuale ale aliatilor, chiar daca ONU este mai mult decat rezervata in ceea ce priveste ripostele militare americane.
Gilbert Achcar, in Le Monde Diplomatique, ianuarie 2002, a ilustrat cel mai bine lipsa de vigoare a ONU si individualismul SUA: „construirea, de către Statele Unite, a unei largi coalitii internaționale indreptate impotriva terorismului, ar putea fi cu greu interpretata drept un demers multilateralist. Caci, dimpotriva, Washingtonul se adanceste in unilateralism: stabileste singur misiunile militare si politice ale războiului”.
Exemplul de mai sus nu este singular.
In aprilie 1986, in Berlin, a explodat o bomba intr-o discoteca. Doi oameni au murit, din care, un ofiter american. CIA face responsabila de atentat, Libia si presedintele Reagan a dispus riposta militara. Nu existau date certe cu privire la tintele teroriste. Contraatacul se soldeaza cu 37 de morti, între care, fiica lui Gaddafi. Inutil de spus ca riposta nu a pus capat activitatilor teroriste ale Libiei, ba, mai mult, aceastaa distrus in 1989 un avion al companiei UTA, pentru a nu mai vorbi despre atentatul de la Lockerbie din 1988, in care implicarea Libiei a dovedit lipsa de eficacitate a unor actiuni militare ordonate in pripa.
La 7 august 1998, ambasadele SUA din Kenya si Tanzania au fost tinta unor atentate cu bomba. 263 de morti, din care 12 americani. Casa Alba a considerat ca fiind clara semnatura lui Ussama Ben Laden si ca atare, fara a exista o permisiune din partea Consiliului de Securitate ONU, ordona lansarea a 75 de rachete de croaziera asupra Sudanului si Afghanistanului. Bilantul – mai multi morti si o imensa discreditare a CIA, care considera ca si-a indreptat atacurile impotriva unor tinte teroriste clare. De fapt, era vorba de simple fabrici de medicamente. Iata consecintele unor actiuni armate pripite si mai putin analizate coerent.
Se impune aici o precizare. In ceea ce priveste Afghanistanul, acesta nu a incetat niciodata sa fie o oaza pentru teroristii din întreaga lume. Dar, mai presus de toate, nu se poate trece cu vederea peste unele atitudini discretionare ale unor tari cu potente economico – militare, in defavoarea masurilor non – armate si, mai ales, lipsa de consultare cu organismele internaționale cu atributiuni in acest sens.
Intr-o alta ordine de idei, dorim a aduce in discutie si un alt aspect mai putin riguros analizat, privitor la interventia armată. Prezentam mai sus cateva cazuri in care autoapararea individuala s-a confundat cu riposta colectiva, aceasta depasind cu mult dimensiunea prevazuta de art.51. Consideram ca reactia in grup nu se justifica, prin ceea ce ne demonstreaza ea, ca fiind o replica la un act individual. Mai mult, din pacate, genereaza si abuzuri, care uneori, depasesc prin dimensiunile lor, scopul reactiunii militare. Asa-numitele victime si pagube colaterale ridica un semn mare de întrebare asupra adoptarii din start a actiunilor armate.
Evenimentele recente din Balcani si Afganistan ne fac sa ne gandim prioritar la rolul pe care Consiliul de Securitate ar trebui sa il joace in contextul unui conflict armat, punand accentul mai mult pe mijloace pasnice decat pe riposta militara.
Evident, chiar acceptand folosirea fortei armate de către Consiliu, derogand de la principiul interdictiei folosirii fortei, vom constata ca pretul platit este mult prea mare, respectiv incalcarea Dreptului umanitar. Ne aflam. deci, in fata unui paradox, in care, pentru a putea impiedica atacul armat, trebuie folosit chiar atacul armat. Tehnologiile moderne de lupta, discrepantele între necesitatile militare si cele umanitare produc acest paradox. Nedorind a cadea in desuetitudine, credem ca, de vreme ce scopul Dreptului umanitar este sa salveze comunitatea internaționala, atunci, actiunile militare trebuie reduse drastic.
Pe de alta parte, trebuie sa amintim ca actiuni militare nu se initiaza doar de către Consiliul de Securitate. Amintind mai sus despre acordurile regionale, intalnim in baza acestora, interventii armate duse de NATO, sau UE. Acest lucru consideram ca este deosebit de primejdios, de aici putandu-se naste abuzuri regretabile. Daca ne gandim la contraatacuri militare initiate de aliante regionale, fara ca vreun stat membru al acestora sa fie victima unui atac, vom asista la incalcari grave ale normelor de Drept umanitar.
De asemenea, se cunosc cazuri, in care actiunile militare ale ONU au fost ineficiente. In urma lor, viata in constantele ei firesti nu a fost readusa. La fel, arestarile sau retinerile operate de trupele ONU nu au un fundament moral.
Ca atare, astazi, in umbra evenimentelor curente, ne întrebam daca interdictia ferma a folosirii fortei nu este oarecum depasita de fapte. Principiul neutilizarii fortei armate in relațiile dintre state trebuie sa ramana indiscutabil. Tehnica de razboi este din ce in ce mai perfectionata si, cuantificand aceste date, vom putea observa ca scopurile si principiile Dreptului internațional nu mai pot fi realizate, decat daca se vor lua in calcul modificari ale Chartei ONU sau decizii absolut prudente ale Consiliului.
Asistam, in prezent, la o contradictie între ideologia si fundamentele Dreptului internațional, pe de o parte si reglementarile privitoare la folosirea fortei armate, de cealalta parte. Mai devreme sau mai tarziu, intr-un fel sau altul, neputinta de conciliere între aceste doua seturi de norme, se transforma in escaladare a conflictului.
Incompatibilitatea între vremurile celui de-al II-lea razboi mondial sau ale războiului rece, cand recursul la forță era acceptat si zilele noastre, da nastere la confuzii cu efecte grave pe termen scurt si, mai ales, de viitor. Organismele create si recunoscute in acele vremuri, precum si documentele corespunzatoare nu se mai ridica azi, la nivelul exigentelor secolului XXI.
Multe voci întreaba, in zilele noastre, ce se intampla cu valorile fundamentale ale omenirii, cu respectul fata de Charta ONU si normele de drept internațional, cu obligatiile si indatoririle stabilite prin tratate bi sau multilaterale. Ne întrebam daca trebuie reconsiderate criteriile de evaluare a fortei unui stat, sau puterea acestuia de a fi un motor al pacii si securitatii internaționale. Regulile de ducere a războiului sunt reguli de drept internațional, care izvorasc din cutuma, tratate si principii de drept recunoscute de statele civilizate.
Ce concluzie ne permitem sa tragem din toate aceste semiesecuri? Solutiile violente nu aduc niciodata si nimanui beneficii. Este deosebit de periculos a ne intoarce la vechiul dicton latin „si vis pacem para bellum”. Numai dialogul si tratativele pot ajunge la rezultate de bun simt in politica internaționala. Orice alta victorie este iluzorie.
Ca atare, se recomanda, „de lege ferenda”, o revizuire urgenta si pertinenta a sistemelor de drept si adoptarea unor norme care sa limiteze drastic posibilitatile de folosire a fortei armate. De asemenea, consideram primejdioasa interpretarea extensiva a textelor ce reglementeaza uzul de forță, situatiile beligerante nefiind in nici un caz identice astfel incat, analogia in interpretare poate fi periculoasa.
„Războiul, contrar a ceea ce se credea de obicei, nu a fost o stare accidentală, o situație excepțională pentru omenire, ci dimpotrivă, o stare normală și permanentă în care omenirea a petrecut cea mai mare parte a vieții sale” . O dovadă concludentă a acestei stări de fapt este rezultatul unor statistici, care arată că în ultimii 5000 de ani numai 292 de ani s-au scurs fără războaie.
Pornind de la conștiința acestei situații Funck Brentano și Albert Sorel spuneau: „Este necesar ca războiul să fie uman, iar pentru ca războiul să rămână uman războiul trebuie să fie savant, rapid și decisiv. El nu-și atinge scopul cu adevărat, decât în ziua în care națiunea învinsă își recunoaște neputința, dar o recunoaște fără mânie și fără ură.”. Această frază sintetizează strălucit relația umanitarism – război. Deocamdată nimeni nu poate afirma că războiul poate fi eliminat. Atunci să purcedem al umaniza! Acesta este mesajul. Iar dreptul internațional umanitar acesta încearcă să facă; să impună anumite reguli de urmat în cadrul conflictelor armate internaționale care să reducă efectele negative ale acestora.
Având în vedere obiectul dreptului internațional umanitar , putem spune
că declanșarea unui conflict armat ridică trei mari probleme :
a categoriilor de persoane care sunt legal autorizate să participe direct la operațiuni militare;
a mijloacelor și metodelor de luptă pe care aceste persoane sunt îndreptățite să le folosească;
a locului de desfășurare a operațiunilor militare.
În cele ce urmează ne vom ocupa doar de prima dintre aceste probleme.
Jean Pictet spunea: „Legile războiului sunt tot atât de vechi ca și războiul însuși, și războiul tot atât de vechi ca și viața pe pământ.” Prin urmare nu este surprinzător faptul că la popoarele primitive au fost identificate anumite reguli de purtare a războiului, care ulterior au fost consacrate de norme de drept pozitiv, între care și legi care fac o distincție între categoriile de inamici.
În monumentala sa lucrare „De jure belli ac pacis”, Hugo Grotius înfățișează sugestiv regulile de urmat în războaie, așa cum s-au impus ele până la mijlocul secolului al XVII-lea. Referindu-se la persoanele care pot participa direct la ostilități, el spunea că „în mod firesc, toți supuși pot fi folosiți la război, dacă nu există legi anumite care să înlăture pe unii, cum erau odinioară sclavii la Roma și cum sunt acum clericii în toate țările.” Categoria de persoane împotriva cărora era permisă săvârșirea de acte de violență în timpul unui război era foarte cuprinzătoare: „îngăduința dată crimei privește nu numai pe cei care în fapt poartă armele , dar și pe toți cei care se află pe teritoriul dușman, ceea ce reiese din însăși formularea reprodusă de Titus Livius: „Acela să fie dușman precum și cei ce sunt de partea taberei.”
Faptul că distincția combatant – necombatant opera după bunul plac al luptătorilor este pus în evidență și de unele evocări ale lui Grotius: „Tacit povestește că Germanicus Caesar a pustiit prin fier și foc statele marsilor (o populație germanică), adăugând: «… Neținând seama nici de sex nici de vârstă.»” Într-un spectacol, Titus a dat la fiare chiar pe copiii și pe femeile iudeilor. Cu toate acestea cei doi nu sunt câtuși de puțin socotiți că ar fi avut o fire crudă, atât de puternic se înrădăcinase această cruzime.(…) Nici măcar prizonierii nu sunt scoși de sub acest drept al războiului. La Seneca, Pyrrhus spunea după obiceiul admis pe atunci: «Lege să cruțe captivul nu este…». În Ciris a lui Vergiliu se spune că aceasta e legea războiului chiar cu privire la femeile prinse.” Însă, având în vedere principiile școlii dreptului natural, al cărei reprezentant de seamă este, Grotius afirmă că deși „împotriva prinșilor se pot săvârși orice fapte”, totuși „trebuie să se ia seama, atât cât e cu putință ca nevinovații să nu fie uciși, nici chiar fără intenție. Copiii trebuie să fie cruțați întotdeauna; femeile, dacă n-au săvârșit vreun fapt mai grav; de asemenea bătrânii. Trebuie să fie cruțați și cei care își duc munca pe tărâm religios sau cultural. Și plugarii. Și negustorii și alții cu îndeletniciri asemănătoare. Și cei prinși.”
Ulterior lucrării lui Grotius statutul juridic al participanților la conflictele armate a evoluat în sensul restrângerii cercului de persoane autorizate să comită acte de ostilitate la adăpostul protecției internaționale și care, în terminologia dreptului internațional umanitar, se numesc combatanți. Prin adoptarea Regulamentului anexă la Convenția a IV-a de la Haga (18 octombrie 1907) acest proces a cunoscut apogeul, deoarece Conferințele de pace de la confluența secolelor XIX și XX practic au dat câștig de cauză intereselor marilor puteri care „din rațiuni lesne de înțeles doreau ca dreptul de a participa la ostilități să fie recunoscut numai forțelor armate regulate, în timp ce statele mici, care nu dispuneau de mijloace pentru întreținerea și dotarea armatei la nivelul primelor, urmăreau ca în conceptul de combatant să fie cuprinse și alte elemente ale populației civile care în caz de război să poată pune mâna pe arme pentru a combate forțele inamice.”
După conferințele de pace de la Haga, prin dreptul de la Geneva (Convețiile din 12 august 1949 și Protocoalele din 8 iunie 1977), sfera noțiunii de combatant s-a lărgit, astfel încât astăzi o putem privi sub următoarele două aspecte: lato sensu ea este antonimă expresiei „persoană civilă” (există însă împrejurări când civilii pot fi combatanți) și stricto sensu, când termenul de combatant desemnează membrii forțelor armate care participă direct la luptă. Dar există și combatanți care pot participa direct la luptă fără a face parte din forțele armate. Sub aspectul alcătuirii lor, forțele armate sunt organizate în două subdiviziuni: combatanți și necombatanți (personal sanitar și religios și persoanele care însoțesc forțele armate fără a construi o componentă a lor), și neorganizate (levee en masse și personal care acționează în mici grupuri sau izolat – denumiți franc – tirori, guerilleros etc.), fără ca statutul acestora să fie clar precizat în dreptul internațional umanitar.
Pentru a înțelege de ce a fost și este controversată problema statutului juridic al participanților la conflictele armate se impune să răspundem la o întrebare: De ce este importantă distincția combatant – persoană civilă ? La această întrebare se pot da o serie de răspunsuri. În primul rând, se are în vedere asigurarea unei cât mai bune protecții populației civile. În același timp, se urmărește eliminarea caracterului penal al faptelor combatanților săvârșite de aceștia în cursul desfășurării acțiunilor de luptă. Aici se impune mențiunea că infracțiunile constând în crime de război, crime contra păcii și crime contra umanității sunt imputabile și combatanților.
Mai există și alte implicații ale acestei distincții. De exemplu, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar este acela în conformitate cu care în utilizarea mijloacelor și metodelor de război trebuie să se facă întotdeauna o distincție netă între obiectivele militare, pe de o parte, și populația și persoanele civile, pe de altă parte, astfel încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primilor. De asemenea, unul din motivele pentru care s-a hotărât interzicerea mijloacelor și metodelor de război cu efect nediscriminant (arme chimice, arme bacteriologice, arme nucleare și termonucleare) este asigurarea protecției populației civile și, pe cât posibil, a necombatanților din cadrul forțelor armate și a persoanelor care urmează forțele armate fără a face parte din ele.
Statutul juridic al combatanților se reflectă și în dreptul intern. Astfel, în dreptul nostru civil există o serie de reglementări speciale privind forma testamentelor (art. 868 – 871 C.Civ.) pentru militarii de carieră și rezerviștii aflați sub drapel în timp de război sau pentru satisfacerea serviciului militar obligatoriu.
O problemă importantă a statului juridic al diferitelor categorii de participanți la conflictele armate este și cea a punerii de acord a normelor de drept intern cu legislația internațională în vigoare, domeniul în care se constată un anume imobilism într-un dublu sens. Pe de o parte, organizațiile internaționale și anumite comunități de state nu țin seama de specificul unor sisteme de drept intern. Un exemplu elocvent îl constituie relația dreptului
internațional umanitar cu dreptul islamic, care este de natură divină și, ca atare, cuprinde reguli de urmat de către combatanți, cu caracter sacru. Pentru soluționarea acestei probleme se arată că „înainte de a se lansa în orice studiu, este util pentru organizațiile internaționale care cooperează cu lumea musulmană să ceară avize juridice din partea organismelor autorizate de islam, denumite «Fouquaha»; aceasta ar putea evita orice neînțelegere și acuzații conform cărora nu se ține seama de sistemul lor juridic intern; (…) Difuzarea drepturilor omului, ca și a dreptului umanitar poate efectua în mod eficace prin intermediul «Imamilor» și al «Șeicilor». Într-o anumită măsură, C.I.C.R. a încercat o asemenea experiență în timpul conflictului din Yemen în 1963; într-un raport publicat s-a explicat, într-adevăr că „…anumite triburi nu se arătau deloc obligate să respecte viața prizonierilor considerând ca fiind onorabil să treacă prin tăișul săbiei pe «lașii» care s-au lăsat prinși și numai astfel Imamul, sensibilizat de argumentele C.I.C.R., a ordonat să i se aducă în viață și fără întârziere toți inamicii capturați … În pofida anumitor reticențe, ordinul Imamului a fost imediat urmat și de către Șeici și de către populație, al căror ghid spiritual este”.
Pe de altă parte, există state care nu își adaptează în mod oportun legislația internă la reglementările internaționale, de altminteri perfect compatibile cu spiritul sistemului lor propriu de drept. „De pildă, Franța (și cazul nu este singular), a fost confruntată cu o serie de conflicte armate internaționale purtate împotriva popoarelor care luptau pentru cucerirea independenței (Algeria, Statele din Indochina, etc.). După doctrina juridică oficială franceză, acestea erau considerate războaie interne. Combatanții algerieni, vietnamezi, kampuchieni, laoțieni, fiind considerați «rebeli», atunci când cădeau prizonieri, erau judecați după codul penal francez refuzându-li-se protecția asigurată prin Convenția de la Geneva din 1949, referitoare la victimele de război.”
În ceea ce privește relația dintre sistemul nostru de drept și dreptul internațional umanitar, putem afirma că România se găsește în avangarda umanitarismului mondial, țara noastră fiind parte la toate tratatele internaționale cu caracter umanitar. În legătură cu ultimul conflict armat în care România a fost implicată ca parte beligerantă, este de menționat că țara noastră avea până la cel de-al doilea război mondial, legi și regulamente la cele mai înalte standarde umanitare internaționale. Pe lângă acest demers legislativ, Ministerul de Război a luat măsuri de a instrui forțele armate la toate eșaloanele în vederea cunoașterii și aplicării normelor dreptului internațional umanitar, în virtutea angajamentelor asumate de guvernul român prin ratificarea tratatelor internaționale în materie. Acest fapt a permis ca armată română să respecte, în cursul celui de-al doilea război mondial, normele la care a achiesat și să aibă un comportament ostășesc remarcabil.
Putem menționa aici una din numeroasele situații care configurează profilul umanist al ostașului român. Între 25 octombrie 1944 și 15 ianuarie 1945 Armatele 1 și 4 române, după eliberarea teritoriului național au desfășurat grele acțiuni de luptă pe teritoriul Ungariei pentru alungarea mașinii de război germane cât mai departe de hotarele țării. În aceste împrejurări, ținând cont și de faptul că forțele armate maghiare luptau încă de partea Axei, militarilor români li s-au ivit un bun prilej de răzbunare pentru comportamentul sălbatic, inuman pe care foștii ocupanți îl demonstraseră în Transilvania de Nord timp de mai bine de 4 ani. „Dar nu s-a întâmplat așa. Îndemnurilor «Fără îndurare!», «Ucideți copiii de valahi în burțile mamelor lor!» și altora asemănătoare românii le-au răspuns cu o comportare civilizată, profund umană caracteristică din totdeauna oștirii noastre (…).
Iată, de pildă, ce se spunea în ordinul general numărul 68287, emis de Ministerul de Război român la începutul luptelor pe teritoriul ungar: «legitimele sentimente de durere și de revoltă ale armatei nu trebuie să-și găsească o altă manifestare decât cea ostășească. Ostășește este ca purtarea soldatului să fie dură numai cu inamicul înarmat care luptă, dar omenească și civilizată față de inamicul pe care l-a învins, l-a dezarmat și l-a pus în imposibilitatea de a-l mai lovi. Cu atât mai mult trebuie să fie corectă purtarea soldatului învingător față de populația civilă, chiar dacă este de același neam cu dușmanul învins».”
Cu aceste cuvinte drept călăuză vom analiza în continuare reglementările internaționale privind statutul juridic al participanților la conflictele armate.
IMPLICATIILE CONVENTIILOR SI TRATATELOR INTERNAȚIONALE ASUPRA CONDUCERII ACTIUNILOR MILITARE
Principalele conventii si tratate care au incidenta asupra conducerii actiunilor militare
In toate epocile au existat reguli specifice de drept al conflictelor armate. Le intâlnim in antichitate la sumerieni, egipteni si la hitiți, precum si la greci si la romani. Mai târziu, le vom regasi in epoca cavaleriei si a cruciadelor, in Islam, in codurile samurailor japonezi si in perioadele istorice mai recente.
Urmâ nd o evolutie istorica proprie, dreptul internațional al conflictelor armate a ajuns sa fie perceput, cu deplin temei, ca o materie voluminoasa, complexa si pecializata, raspândit in documentele cele mai diverse. Ca atare, consideram utila o prezentare a unui inventar sistematizat a instrumentelor juridice de drept al conflictelor armate, inainte de a examina modul in care
normele prevazute de acestea au o incidenta specifica asupra conducerii actiunilor militare.
In primul rând, avem in vedere ansamblul celor patru Conventii de la Geneva din 1949 care, in prezent, au un caracter universal, legând practic toate statele care alcatuiesc comunitatea internaționala:
-Conventia I de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din fortele armate in campanie;
-Conventia II de la Geneva pentru imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor din fortele armate pe mare;
-Conventia III de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi;
-Conventia IV de la Geneva privitoare la protectia persoanelor civile in timp de razboi.
Un al doilea important corpus juris il reprezinta Conventiile de la Haga din 1907. Acestea leaga nu numai partile contractante deoarece ele au fost larg recunoscute ca apartinâ nd dreptului cutumiar. In consecinta, ele sunt de aplicabilitate generala, chiar daca interpretarea lor este diferentiata si nu se poate face referire, fara dificultati, la un text de referinta. Cele mai importante Conventii din acest set de documente, datorita relevantei lor pentru dreptul conflictelor armate contemporan sunt:
-Conventia III privitoare la inceperea ostilitatilor;
-Conventia IV privitoare la legile si obiceiurile războiului terestru si anexa la Conventie:
Regulamentul privitor la legile si obiceiurile războiului terestru;
-Conventia V privitoare la drepturile si indatoririle puterilor si persoanelor neutre in caz de razboi terestru ;
-Conventia VI relativa la regimul navelor de comert inamice la inceputul ostilitatilor;
-Conventia VII referitoare la transformarea navelor de comert in bastimente de razboi;
-Conventia VIII referitoare la punerea minelor submarine automatice de contact;
-Conventia IX privind bombardamentul efectuat de către fortele navale in timp de razboi;
-Conventia XI privitoare la unele restrictii in exercitarea dreptului de captura in războiul naval;
-Conventia XIII privitoare la drepturile si indatoririle puterilor neutre in războiul naval.
Un corp distinct de norme il reprezinta cele doua Protocoale Aditionale la Conventiile de la Geneva, adoptate pentru a reafirma si dezvolta reglementarile continute in dreptul de la Geneva din 1949 si o parte din dreptul de la Haga din 1907:
-Protocolul Aditional I la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protectia victimelor conflictelor armate internaționale, din 8 iunie 1977;
-Protocolul Aditional II la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protectia victimelor conflictelor armate fara caracter internațional, din 8 iunie 1977;
Un ultim set de instrumente juridice se refera la probleme specifice războiului si in special la reglementarea utilizarii unor mijloace de lupta. Cele mai importante sunt:
-Declaratia de la Sankt Petersburg din 11 decembrie 1868 având efect interzicerea utilizarii anumitor proiectile in timp de razboi;
-Declaratia de la Haga din 29 iulie 1899 privitoare la interzicerea utilizarii gloantelor care se latesc sau se turtesc usor in corpul omenesc;
-Protocolul de la Geneva din 17 iunie 1925 pentru prohibirea întrebuintarii in razboi a gazelor asfixiante, toxice sau similare si a mijloacelor bacteriologice;
-Procesul verbal de la Londra din 6 noiembrie 1936 privind regulile războiului submarin;
-Conventia de la Haga din 14 mai 1954 pentru protectia bunurilor culturale in caz de conflict armat;
-Conventia din 10 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecționarii, producerii si stocarii armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor si asupra distrugerii lor;
-Conventia din 18 mai 1977 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului in scopuri militare sau in orice alte scopuri ostile (ENMOD);
-Conventia din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitarii utilizarii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producâ nd efecte traumatice excesive sau ca lovind fara discriminare;
-Conventia cu privire la interzicerea perfectionarii prelucrarii, stocarii si utilizarii armelor chimice si distrugerea acestora.
Pentru situatiile care nu sunt prevazute in mod expres in instrumente de drept al conflictelor armate functioneaza un principiu substitutiv, cunoscut sub denumirea de clauza Martens (dupa numele delegatului Rusiei la Conferinta de Pace la Haga), inclusa in Preambulul Conventiei a IV-a de la Haga din 1907 si reafirmata in Protocolul aditional I din 1977. Potrivit acesteia, in cazurile neacoperite de dreptul pozitiv, persoanele civile si combatantii ramâ n sub protectia si autoritatea principiilor de drept
internațional derivate din: obiceiurile existente, principiile de umanitate, constiinta publica.
Din analiza instrumentelor juridice mentionate rezulta cu claritate ca impactul nemijlocit asupra conducerii actiunilor militare este determinat de continutul articolelor 35 la 42 si 48 la 60 din Protocolul aditional I. Aceste texte, destinate reglementarii conducerii operatiunilor militare, reprezinta o dezvoltare importanta a Conventiei a IV-a de la Haga.
In ceea ce priveste activitatea statelor majore, fiecare conventie isi are semnificatia ei prin problemele organizatorice, de alocare de resurse, de cooperare s.a. pe care le ridica.
Astfel, am putea spune ca prima Conventie de la Geneva priveste in principal structurile medicale ale armatei, cea de-a doua serviciul medical al fortelor navale, cea de-a treia angajeaza structurile logistice, iar cea de-a patra este o problema prioritara in domeniul “afacerilor civile”. Toate la un loc, coroborate si cu obligatiile ce decurg din celelalte instrumente juridice impun angajarea cu rol integrator si coordonator a statelor majore.
In plus, respectarea regulilor continute in instrumentele juridice prezentate angajeaza responsabilitatea comandantilor in toate operatiunile militare terestre, navale si aeriene si pe întreg lantul de comanda. Aceasta responsabilitate se extinde si la domeniul civil in masura in care dreptul conflictelor armate o impune.
Cu siguranta, aceasta responsabilitate nu se delimiteaza de obligatiile ce decurg din atributiile de exercitare a conducerii militare. Dimpotriva, exista o conexiune strâ nsa între acestea, ale carei principale aspecte le vom examina in continuare.
CAPITOLUL I
PARTICIPANȚII LEGALI LA CONFLICTELE ARMATE
Secțiunea I
Statul combatanților după Convențiile de la Haga din 1899 si 1907
Principala problemă ce trebuia soluționată în anul 1899 la Conferința de pace de la Haga a fost cea a definirii categoriilor de persoane care pot comite acte de violență în numele guvernelor lor și sub protecția legilor internaționale. Cu alte cuvinte era necesară stabilirea unei distincții clare între combatanți și necombatanți.
„În terminologia dreptului internațional umanitar, persoanele autorizate să comită acte de ostilitate la adăpostul protecției internaționale se numesc combatanți.” Ca atare operațiunile militare nu pot fi duse decât de combatanți, împotriva combatanților adverși, neatingând populația civilă care, la rândul ei, trebuie să se abțină de la comiterea oricăror acte de ostilitate.
„Persoanele cărora li s-a recunoscut statutul de combatant se bucură de imunitate pentru faptele comise în această calitate, neputând fi judecați și condamnați pentru distrugerile provocate adversarului, bineînțeles dacă nu au comis crime de război.”
În cazul în care este capturat de adversar, combatantul are dreptul la statutul de prizonier de război care îi asigură o largă protecție. „Acest statut (prizonier de război – s.n.) derivă direct din statutul de combatant, deoarece, de fapt și de drept, numai combatanții pot fi prizonieri de război.”
Iată doar câteva din măsurile de protecție prevăzute de Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenție de la Haga din 1907 : prizonierii de război trebuie tratați cu omenie; tot ce le aparține, în afară de arme, cai și documente militare rămâne proprietatea lor; nu pot fi închiși decât dacă este absolut necesar; prizonierii ofițeri nu pot fi folosiți la munci; au dreptul la întreținere din partea guvernului care îi deține; în lipsa unei înțelegeri speciale între beligeranți vor fi tratați în ceea ce privește hrana, adăpostul și îmbrăcămintea, pe același picior ca trupele guvernului care i-a capturat.
Pentru prima dată în dreptul internațional prin art.1 al Regulamentului anexat la cea de-a II-a Convenție de la Haga, din 29 iulie 1899 (devenită Convenția a IV-a la 18 octombrie 1907) asupra legilor și obiceiurilor războiului terestru se stabileau următoarele categorii de persoane cu statut de combatant:
1. Armată;
2. Milițiile și corpurile de voluntari, care îndeplineau următoarele condiții:
a) să aibă în fruntea lor o persoană responsabilă de subordonații săi;
b) să aibă un semn distinct fix și ușor de recunoscut de la distanță;
c) să poarte armele pe față;
d) să se conformeze în operațiunile lor legilor și obiceiurilor războiului.
Condiția de a avea în frunte „o persoană responsabilă de subordonații săi” nu implică obligația numirii unui militar. Responsabilitatea sa se extinde atât la actele pe care le-a ordonat cât și la cele pe care nu le-a implicat să fie comise.
„Semnul fix și vizibil de la distanță este echivalentul uniformei militare și trebuie purtat în permanență”. El poate fi o brasardă, o caschetă, o cămașă, o emblemă etc.
„Portul armelor pe față” nu înseamnă a le purta “la vedere”, acestea fiind în contradicție cu elementul surpriză. Ideea acestei condiții este de a împiedica perfidia, pretextul fals, simularea etc.
„Respectarea legilor și obiceiurilor războiului” înseamnă folosirea mijloacelor de luptă interzise, păstrarea proporției între obiectivele urmărite și efectele distructive, protejarea populației civil etc.
Prin art.2 al acestui Regulament s-a recunoscut statutul de combatant și „populației unui teritoriu neocupat care la apropierea inamicului ia în mod spontan armele pentru o luptă cu trupele năvălitoare fără să fi avut vreme să se organizeze potrivit art.1, dacă poartă armele pe față și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.” Acest statul este recunoscut o perioadă limitată de timp, până când teritoriul pe care luptă este ocupat de inamic sau până la respingerea forțelor invadatoare. După aceasta ele trebuie să depună armele. Dacă sunt capturați de inamic în perioada de timp cât au statut de combatant, membrii populației civile intră sub protecția statutului de prizonier de război.
Regulamentul de la Haga prevede că și „persoanele din serviciile administrative ale armatei, medicii, personalul sanitar, membrii justiției militare, intendența, corespondenții de presă care deși nu sunt combatanți beneficiază în caz de capturare de către inamic de statutul de prizonier de război, cu condiția de a dispune de un act de identitate sau să ateste calitatea de persoană atașată armatei”. Reglementarea realizată în 1899 și reiterată în 1907, pare să fi satisfăcut cele 49 de state semnatare ale Convenției din 1907, întrucât nici una dintre ele nu a manifestat rezerve la articolele în cauză (art.1 și 2 – s.n.).
În realitate ea a exprimat pozițiile statelor puternic înarmate, deoarece reducea până la eliminarea posibilitățile statelor cu o armată regulată redusă de a-și mobiliza tot potențialul uman de care dispun pentru a se opune invaziei.
Secțiunea a II-a
Statutul combatanților după convențiile de la Geneva din 12 august 1949
Cel de-al doilea război mondial a scos în evidența mari lacune ale dreptului internațional umanitar, care nu asigura protecție unor largi categorii de luptători, cum erau: partizanii, civilii sau militarii rămași fideli guvernelor lor aflate în exil și care au combătut inamicul.
Pentru a acoperii aceste lacune, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a elaborat un proiect de convenție pe care l-a supus în 1949 dezbaterii Conferinței diplomatice de la Geneva. La 12 august același an, Conferința a adoptat „Convenția relativă la statutul prizonierilor de război” care, în art.4 definește categoriile și regimul combatanților. Astfel, potrivit dispozițiilor articolului menționat, sunt considerați combatanți:
1. Membrii forțelor armate ale unei părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate.
2.Membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei părți de conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență organizate să îndeplinească următoarele condiții:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;
b) să aibă un semn distinctiv fix care se poate recunoaște de la distanță;
c) să poarte armele în mod deschis;
d) să se conformeze în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului;
3. Membrii forțelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități recunoscute de Puterea deținătoare.
4. Persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt: membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de război, furnizorii, membrii unităților de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, cu condiția ca ele să fi primit autorizația forțelor armate, pe care le însoțesc […].
5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajelor aviației civile ale părților în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional.
6. Populația unui teritoriu ocupat, care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a se constitui în forțe armate regulate, dacă poartă armele în mod deschis și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.
La litera B din art.4 sunt enumerate și alte persoane care beneficiază de tratamentul rezervat prizonierilor de război, fără ca acestea să fie considerate combatanți.
Convenția de la Geneva din 1949 nu abrogă Regulamentul de la Haga din 1907 și îi aduce unele corective extinzând sfera conceptului de “combatant” în funcție de noile realități ale războiului.
1º Termenul de „armată” înlocuit cu expresia „membrii ai forțelor armate”, prin care se desemnează toți militarii indiferent de arma căruia îi aparțin (terestră, maritimă, aeriană), precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forțe armate.
2º „Mișcărilor organizate de rezistență” li s-a cunoscut statutul de combatant cu obligația de a respecta două condiții:
a) să respecte cele patru reguli menționate în art. 4 (lit.A, pct.2) din Convenție, preluate din Regulamentul de la Haga, și
b) să se afle în serviciul unei părți în conflict.
Legătura dintre organizația de rezistență și Partea aflată în conflict cerută de ultima condiție poate să se manifeste printr-o declarație oficială (făcută spre exemplu de un guvern în exil), printr-un acord făcut, prin caracterul operațiunilor care indică clar în serviciul cărei părți luptă organizația, sau prin livrarea de armament și muniție către aceasta, de la o Parte în conflict.
3º Prin această Convenție s-a recunoscut statutul de combatant și „membrilor forțelor armate regulate care se reclamă și unui guvern sau ai unei autorități recunoscute de Puterea deținătoare.” Este vorba de militari care acționează sub ordinele unui guvern în exil, nerecunoscut de partea adversă și de cei care continuă lupta într-o parte a țării lor sub ordinele unei autorități sau unui guvern care își are sediul în această parte reocupată și care nu sunt recunoscute de adversar.
4º Conform art.4, lit.A, pct.4 au calitatea de combatant și „persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte din ele.”
Acest text preia și reactualizeză dispozițiile art.13 din Regulamentul de la Haga din 1907. Persoanele menționate aici au un „caracter enumerativ, nu limitativ”, deoarece și alte categorii de persoane sau servicii care urmează forțele armate ar putea fi incluse. Singura condiție cerută acestor persoane pentru a li se recunoaște statutul de combatant este de a poseda o carte de identitate eliberată de forțele armate pe care le însoțesc.
5º Convenția lărgește foarte mult sfera persoanelor cu statut de combatant prin, includerea membrilor echipajelor navelor comerciale și aviației civile (art.4, pct.5). Întrucât în unele state, piloții și ucenicii nu fac parte din echipajele marinei comerciale în finalul paragrafului s-a prevăzut clauza beneficiului unui „tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional”.
6º Deși în cel de-al doilea război mondial nu s-a înregistrat nici un caz de „ridicare în masă” a populației civile, prevederea consacrată în art.2 al Regulamentului de la Haga din 1907 a fost reiterată cu foarte mici rețineri impuse de noile condiții.
Statutul combatanților în lumina reglementărilor Convenției a III-a de la Geneva din 1949 vizează două aspecte și anume: categoriile de persoane care, în timp de conflict armat pot lua parte în mod legal la luptă și protecția care li se asigură acestora.
În paralel cu înmulțirea categoriilor de persoane care pot fi prizonieri de război Convenția aduce îmbunătățiri și în ceea ce privește statutul și protecția acestora.
Ideea fundamentală a sistemului de protecție instituit prin Convenție este aceea că prizonieratul nu constituie o acțiune represivă, ci o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea puterii adverse. O serie de principii cuprinse în „Declarația universală a drepturilor omului au fost transformate în norme juridice. Astfel, Convenția dispune că viața prizonierilor trebuie cruțată”, iar persoana și demnitatea lor respectate și protejate. Este interzisă supunerea prizonierilor la torturi, pedepse crude și degradante, la experiențe medicale nereclamate de starea sănătății lor. Acelora care sunt suferinzi trebuie să li se asigure asistență și îngrijire fără nici o discriminare. Diferențierea de tratament este permisă doar dacă se bazează pe grad milita, stare de sănătate, aptitudini profesionale sau sex.
Statele au obligația de a contribui la atenuarea suferințelor cauzate de război și de a nu expun prizonierii unor violențe și insulte din partea populației locale și curiozității publicului, la represalii de război, la mutilări fizice sau experiențe medicale ori științifice. Pentru a se înlătura unele posibile abuzuri în ceea ce privește lipsirea prizonierilor de unele avantaje, ei nu vor putea să renunțe în nici un caz, nici total, nici parțial, la drepturile pe care le asigură Convenția.
Conform dispozițiilor Convenției membrii personalului sanitar și religios reținuți pentru a acorda asistența prizonierilor nu sunt considerați prizonieri de război; însă, vor beneficia cel puțin de avantajele și măsurile de protecție ale acestora, precum și de toate facilitățile necesare pentru a acorda îngrijirii medicale și asistență religioasă.
Militarii care vor fi folosiți ca brancardieri auxiliari au statut de prizonieri de război, însă vor servi, în măsura în care este nevoie, numai în misiuni medicale.
Personalul unităților și serviciilor medicale va fi respectat, cu condiția să nu comită acte de ostilitate față de partea care-i are în puterea sa. Statutul lor încetează în situația în care comit acte vătămătoare. Această calitate se păstrează când:
a) este înarmat și uzează de armele din dotare pentru propria sa apărare sau pentru apărarea răniților și bolnavilor pe care îi are în îngrijire;
b) este păzit de un pichet de santinele sau de escortă;
c)în ambulanțe sau în unitățile sanitare se găsesc arme portative sau muniții rămase de la răniți sau bolnavi ce nu au fost predate încă autorităților competenți;
d) personalul și materialul din serviciul veterinar se găsește în ambulanțe sau unități sanitare fără a face parte din ele;
e) activitatea umanitară a personalului s-a extins și la civilii răniți sau bolnavi.
Deși Convenția a III-a de la Geneva din 1949 actualizează în epocă statutul combatantului lărgindu-i foarte mult sfera de reglementare, ea nu a reușit să confere această calitate tuturor categoriilor de persoane îndreptățite, cum ar fi spre exemplu, membrii mișcărilor de eliberare națională.
Secțiunea a III-a
Statutul combatanților după Protocoalele adiționale de la Geneva din 8 iunie 1977
Practica internațională din ultimele patru decenii a consemnat existența unei largi palete de conflicte armate. Experții evidențiază desfășurarea a șase tipuri de conflicte armate:
războiul clasic purtat între state;
războiul de eliberare națională:
– contra dominației coloniale;
– contra ocupației străine;
– contra regimurilor rasiste;
conflicte armate neinternaționale: – de secesiune postcol
– civile.
La acestea se adaugă ca forme de exercitare a violenței, fără a fi guvernate de dreptul internațional umanitar, tensiunile și tulburările interne.
„Războaiele între state se poartă în condițiile existenței forțelor armate regulate proprii fiecărui stat, dispunând de un sistem juridic de recrutare și mobilizare, de înzestrare cu armament și tehnică de luptă potrivit nevoilor fiecărui gen de armă, instruite din timp de pace corespunzător cerințelor luptei armate (…).
În războaiele civile există o mare diversitate a formelor de organizare militară și a procedeelor de luptă. De regulă, se confruntă armată regulată a statului cu formațiile insurgente care, nedispunând de o forță armată permanentă, se organizează în detașamente de guerila, miliții, partizani, etc. și adoptă tactici de luptă necorespunzătoare.”
Au apărut astfel noi categorii de combatanți cărora dreptul internațional nu le recunoștea nici o protecție ei având, din această cauză, foarte mult de suferit.
Ca o consecință a noilor realități politico-militare ale momentului, Convenția de la Geneva, care și-a desfășurat lucrările între anii 1974 – 1977, a consacrat o nouă definiție a combatantului, formulată în art. 43 al Protocolului I, intitulat „Forțele armate”:
1. Forțele armate ale unei părți în conflict se compun din toate forțele, toate grupurile și toate unitățile armate și organizate ce sunt puse sub comandă, care răspund de conduita subordonaților săi față de această Parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau o autoritate nerecunoscută de către
partea adversă. Aceste forțe armate vor trebui să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internațional aplicabile în conflictele armate.
2. Membrii forțelor armate ale unei Părți la conflict (alții decât personalul sanitar și religios prevăzut în art.33 al celei de-a III-a Convenție) sunt combatanți, adică au dreptul de a participa direct la ostilități.
3. Partea la un conflict, care încorporează în forțele sale armate o organizație paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu susținerea ordinii, trebuie să notifice aceasta celorlalte Părți la conflict.”
Inovația cea mai importantă a Protocolului I o reprezintă admiterea expusă la beneficiul statului de combatant a popoarelor care luptă contrar dominației coloniale și a ocupației străine și contrar regimurilor rasiste pentru valorificarea dreptului persoanelor de a dispune de ele însele, consacrate în Carta ONU.
Consacrarea dreptului de beligeranță al popoarelor aflate sub dominație colonială și a celor care luptă împotriva dominației străine și a regimurilor rasiste „este un însemnat pas înainte, o importantă poziție câștigată de omenire, întrucât cei care luptă pentru o cauză dreaptă, pentru a scăpa de dominație și asuprire au dobândit un statut de drept internațional în baza căruia pot fi tratați pe picior de egalitate cu statele și pot adera la tratate internaționale și asuma drepturi și obligații internaționale.”(…)
Prîntre organizațiile internaționale care s-au preocupat de reglementarea războaielor de eliberare se numără și Adunarea Generală a ONU, care prin adaptarea unei rezoluții (Rezoluția 3103) a proclamat unele principii de bază care guvernează statutul juridic al luptătorilor împotriva dominației coloniale și străine și împotriva dominației rasiste, cum ar fi:
1. Lupta de eliberare este legitimă, în deplină conformitate cu principiile dreptului internațional contemporan.
2.Tentativa de reprimare a acestei lupte este incompatibilă cu Carta ONU și cu alte instrumente internaționale.
3. În sensul Convențiilor de la Geneva privind victimele de război și alte instrumente internaționale, conflictele armate generate de condițiile luptei
popoarelor contra dominației coloniale și străine și regimurilor rasiste au un caracter internațional.
4. Persoanelor din rândul acestei categorii de combatanți căzuți în puterea inamicului trebuie să li se asigure statutul de prizonier de război.
5. Folosirea mercenarilor contra luptătorilor pentru libertate și independență este considerată un act criminal.
6.Violarea statutului combatanților sus-menționați angajează responsabilitatea celor ce au comis-o.
Conferința din 1977 nu a avut intenția să abroge și nici nu a abrogat în fapt regulile convenite la conferințele anterioare din 1907 și 1949, și a invocat o nouă abordare, ținând seama de forțele nou apărute în ultimele decenii pe câmpul de luptă. Astfel, în timp ce Convenția a III-a de la Geneva din 1949, urmărind să protejeze prizonierii de război, nu se referă decât indirect la combatanți, Protocolul I din 1977, urmărind să protejeze populația civilă în raport cu desfășurarea ostilităților, se referă în mod expres la membrii forțelor care, cu excepția personalului sanitar și religios, precum și a militarilor afectați organismelor de protecție civilă, au calitatea de combatant, adică pot să atace și să fie atacați.
În esență, Protocolul I a lăsat la latitudinea fiecărui stat modul de a-și alcătui forțele armate, dar a menținut îngrădirile anterioare, ca de exemplu, cea referitoare la înrolarea forțată a naționalilor părții adverse și a adăugat, totodată altele noi, cum ar fi obligativitatea adoptării de către state a tuturor măsurilor posibile în vederea interzicerii participării la ostilități a copiilor sub 15 ani și pentru ca aceștia să nu fie încorporați în forțele armate. Dacă, totuși, copiii care nu au împlinit 15 ani participă direct la ostilități și cad în mâinile inamicului, aceștia vor trebui tratați conform protecției speciale reglementate de Protocol, indiferent dacă sunt sau nu prizonieri de război.
Protocolul a abandonat distincția dintre combatanți și necombatanți, menționată în art.3 din Regulamentul de la Haga în 1907. Argumentele invocate au fost următoarele:
– forțele armate moderne sunt alcătuite din mai multe componente și numai o parte din acestea folosesc arme de foc;
– persoanele care compun serviciile de susținere și administrativ, deși nu utilizează, în mod obișnuit, arme de foc, au dreptul, în calitate de combatanți să pună mâna pe arme. Spre exemplu, „un civil înrolat într-o organizație paramilitară este un combatant pe toată durata ostilităților, el neputând să fie membru al acestei organizații cu jumătate de normă.”
Pentru ca protecția populației civile împotriva efectelor ostilităților să fie întărită, „combatanții sunt obligați să se diferențieze de populația civilă atunci când iau parte la o operațiune militară. În situația în care un combatant nu se poate diferenția de populația civilă, el își păstrează statutul de combatant numai dacă își poartă armele la vedere
a) pe durata fiecărei acțiuni militare și
b) în timpul în care este expus vederii de către adversar, atunci când ia parte la o acțiune militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.”
Portul uniformei de către combatanți nu a fost prevăzut în mod expres de Protocol, considerându-se că aceasta este o normă cutumiară.
Pentru a ține seama de condițiile de organizare a structurilor militare din unele state, Protocolul a inclus în conceptul de combatant și pe „membrii serviciilor armate însărcinate cu respectarea ordinii”(art.43, par.3). Pe o poziție opusă s-a situat Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei care, în „Declarația asupra poliției” prevede că în situația de conflict armat sau de ocupație, membrii politici trebuie să continue să-și asume rolul de protecție a persoanelor și bunurilor în interesul populației civile și nu trebuie să aibă statut de combatant.
În concluzie, din reglementările de al Geneva din 1977, se desprind un număr de cinci condiții pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi considerată combatant. Acestea sunt:
1. să acționeze în cadrul unei colectivități;
2. colectivitatea în cadrul căruia acționează să fie organizată pe principii militare;
3. să se afle în subordinea unui comandament responsabil care să exercite un control efectiv asupra membrilor organizației;
4. organizația să aparțină unei părți în conflict;
5. să fie supusă unui regim de disciplină internă.
În plus, combatantul are obligația să respecte în acțiunile lui pe teren regulile dreptului internațional umanitar inclusiv principiul distincției între obiectivele militare și populația civilă”.
CAPITOLUL II
ALTE CATEGORII DE PARTICIPANȚI LA OSTILITĂȚI
Secțiunea I
Spionii
§1 Considerații preliminare
„Spionii constituie o categorie de persoane special instruite, folosită în timp de conflict armat pentru a culege clandestin date despre planurile inamicului, potențialul său militar, obiectivele sale militare etc.. Iată ce se spunea, în acest sens, într-un ordin al comandantului din București, din anul 1940: „Scopul pe care îl urmăresc spionii este de a știi în toate domeniile, de a cunoaște pe candidați sub toate raporturile, calități și defecte, iar, în populație, de a crea anumite curente care să slăbească rezistența și coeziunea națională.(…) În toate misiunile încredințate agenților informatori se stăruie interes asupra informațiilor cu caracter militar.(…) Prin serviciul de spionaj se interesează numărul de ordine al Regimentului de pe zonă; reorganizările efectuate, dislocări, armamentul, lucrările de fortificație permanentă sau pasageră, numărul unităților motorizate, artilerie, aviație, aerodromuri, șosele, căi ferate, depozite de muniție și armament. Se mai cer date asupra comandanților și ofițerilor subalterni, despre felul lor de viață, vicii, legături familiale, cunoștințe”.
În cadrul Conferințelor de pace de la Haga din 1899 și 1907 s-a discutat pe larg problema statutului juridic al spionilor. În final în Regulamentul anexă al celei de a IV-a Convenții s-a consemnat: “întrebuințarea de mijloace necesare spre a procura informații despre inamic în privința terenului este socotită ca licită.”
Cu toate că, după cum am văzut activitatea de spionaj este considerată, după dreptul internațional, o activitate licită, se lasă în seama fiecărui stat modul de sancționare al acesteia.
§2 Definiția spionajului
În dreptul internațional umanitar pozitiv nu există o definiție propriu-zisă a spionajului. În cadrul diverselor reglementări internaționale s-au anunțat numai anumite elemente constitutive ale acestei categorii de persoane. Astfel, art.29 al Regulamentului anexă la Convenția a IV-a de la Haga (18.10.1907) dispune: „Nu poate fi socotit spion decât individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună sau încearcă să adune informații în zona de operații a unui beligerant cu intenția de a le comunica părții adverse”. Pentru definirea spionului, se desprind din acest text trei elemente: clandestinitatea, pretextul fals și intenția de a comunica informațiile culese părții adverse.
În aliniatul 2 al aceluiași articol se stipula că nu sunt considerați spioni militari nedeghizați (care poartă orice uniformă sau orice însemn caracteristic organizației militare din care fac parte), ce pătrund în zona de operații a inamicului pentru a culege informații în contul armatei de care aparțin și nici militarii sau civilii care-și îndeplinesc misiunea pe față.
Protocolul I de la Geneva din 1977 prin art.46, aduce îmbunătățiri reglementării statutului juridic al spionului contribuind la o mai precisă definire a acestuia. În primul rând, se extinde spațiul de pe care o persoană culege informații pentru a fi considerată spion de la „zona de operațiuni a unui beligerant” (Regulamentul de la Haga), la „teritoriul controlat de către o parte adversă”, care cuprinde teritoriul național ocupat, zona de operațiuni, indiferent dacă se desfășoară sau nu acțiuni de luptă. Un alt element nou constă în faptul că militarul care este rezident al unui teritoriu ocupat de inamic și care culege
sau încearcă să culeagă, pentru partea căreia îi aparține, informații de interes militar de pe acest teritoriu, nu va fi considerat spion, cel puțin dacă nu acționează sub „pretexte înșelătoare sau în mod deliberat clandestin”. Prin urmare, dacă, de exemplu, un militar observă anumite activități ale ocupantului (mișcări de trupe, amplasări de mijloace de luptă etc.) și transmite aceste informații autorităților de care aparține, în cazul în care este prins, nu va fi judecat ca spion ci va beneficia de statutul de prizonier de război. Acest rezident nu poate fi tratat ca spion (deci să-și piardă statutul de prizonier de război), decât dacă se dedă la activități de spionaj, în sensul articolului menționat.
În privind membrului forțelor armate ale unei Părți în conflict care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de Partea adversă și care se dedă la activități de spionaj, se prevede că acesta nu poate fi considerat decât în cazul în care este capturat înainte de a se alătura forțelor cărora le aparține.
Trebuie să facem observația că activitatea de spionaj a civililor este reglementată exclusiv de legislațiile naționale, Protocolul referindu-se numai la membrii forțelor armate rezidenți sau nerezidenți pe teritoriul inamic.
§3 Sancționarea activității de spionaj
Conform dispozițiilor articolului 46, paragraful 1, din Protocolul I din 1977, spionul, atunci când cade în mâinile Părții adverse nu are dreptul la statutul de prizonier de război. Prin urmare el nu are statut de combatant.
„Întrucât nu beneficiază de protecția acordată combatanților de dreptul internațional aplicabil în conflictele armate, spionii sunt tratați ca infractori potrivit legislației părții în conflict care îi descoperă și îi capturează”, singura garanție fiind aceea de a beneficia de o judecată prealabilă.
„Majoritatea statelor au prevăzut în legislațiile lor pedepse grele, de natură să intimideze, pentru delictul de spionaj, căruia i-au dat o accepție mult mai largă decât prevederile sus-menționate. Pentru aceasta se are în vedere nu numai actul de spionaj ca atare, ci și tentativa de spionaj, precum și complicitatea.”
Sancționarea aspră a spionilor de către cei care îi capturează este o practică foarte veche. Iată ce scria în legătură cu aceasta Hugo Grotius: „După dreptul ginților este neîndoielnic că la dușman se pot trimite și iscoade(…); dacă acestea sunt prinse, ele sunt de obicei tratate cu toată asprimea; «Este obiceiul ca spionii să fie omorâți. » – spunea Appian.”
Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede, în același articol 46, că spionului care a reușit să culeagă informații fără a fi prins sau a reușit să evadeze și să se integreze în forțele sale armate, dacă ulterior cade în puterea inamicului, când îndeplinește funcția de combatant, nu i se pot imputa actele comise anterior ca spion, ci va beneficia de statutul de combatant. Nu același lucru se întâmplă cu un membru al forțelor armate rezident pe teritoriul ocupat de inamic, care va pierde calitatea de prizonier în caz de flagrant. În acest caz, competența jurisdicțională a puterii ocupante nu se stinge când militarul rezident poate fi considerat ca alăturat forțelor sale armate, el încercând să se dedea la acte de spionaj.
Cu toate că militarii care execută activități de spionaj sunt privați de calitatea de combatant și, implicit, nu beneficiază de statutul de prizonier de război, ei rămân protejați de prevederile celei de–a IV a Convenții din 1949 și ale Protocolului, ca persoane civile.
Într-un proiect de document pregătit de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, spionul era tratat în același articol cu sabotorul. Acest articol prevedea că „nu vor fi considerați sabotori membrii forțelor armate în uniformă și alți combatanți vizați la art.4 din cea de-a III-a Convenție din 1949 și combatanții vizați la art.42 care se disting în activitățile lor de populația civilă și care, păstrând sau rămânând pe teritoriul controlat de inamic, operează aici sau încearcă să opereze distrugerea obiectivelor militare.” Nefiind considerate sabotori, aceste persoane aveau statutul de combatant și beneficiau, prin urmare, în caz de captură, de protecția internațională a prizonierilor de război.
Scopul urmărit de C.I.C.R. prin propunerea adoptării acestei reglementări a fost de a asigura protecție combatanților care se dedau la acte legale de distrugere, prin stabilirea unor criterii de diferențiere a actelor de sabotaj de cele teroriste.
Secțiunea a II-a
Mercenarii
§1 Considerații preliminare
Dintre toate categoriile de luptători din cadrul conflictelor armate, cel mai sever au fost considerați mercenarii. Aceștia sunt persoane care, în mod voluntar, se angajează în serviciul unei puteri străine, în schimbul unei plăți considerabile.
Practica mercenariatului este foarte veche, străbătând antichitatea, Evul Mediu și ajungând în contemporaneitate sub forma mercenarilor moderni, de după anii ’60 ai secolului XX, cu acțiune predilectă în statele africane. Referindu-se la mercenari, Hugo Grotius scria: „De obicei se pune întrebarea dacă dreptul ginților îngăduie să omori pe dușmani, trimițând împotriva lui niște ucigași. În această privință este însă neîndoielnic că trebuie să se facă o deosebire între ucigașii care-și calcă îndatorirea de credință, expresă sau tacită-bunăoară supușii față de rege, vasalii față de seniori (…) și cei care nu sunt ținuți printr-o astfel de legătură (aceștia din urmă sunt mercenarii n.n.)”. În privința celei de a doua categorii de persoane, Grotius dă și soluția: „Dar nu numai cei ce făptuiesc omorul, ci și cei care pun la cale pe alții să-l săvârșească sunt socotiți vinovați după dreptul ginților.”
Astăzi vedem că mentalitățile în legătură cu practica mercenariatului, oglindite în izvoarele dreptului internațional sunt radical opuse. Astfel,
mercenariatul a fost condamnat fără apel la Națiunile Unite, printr-o serie de
rezoluții, de către Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și alte organe ale O.N.U.
La 4 decembrie 1980, O.N.U. adoptă Rezoluția 34/50, prin care decide constituirea unui comitet ad-hoc, cu scopul „de a elabora în cel mai scurt timp o convenție internațională vizând a interzice recrutarea, folosirea, finanțarea și instruirea de mercenari.” Rezoluția mai precizează că activitățile mercenarilor „sunt contrare principiilor fundamentale ale dreptului internațional, precum neintervenția în treburile interne ale statelor, integritatea teritorială și independența. Aceste activități fac să apară obstacole în procesul autodeterminării popoarelor care luptă împotriva colonialismului, rasismului și apartheidului, precum și a tuturor celorlalte forme de dominație străină”. Adunarea generală luase, înaintea adoptării acestei rezoluții, atitudine fermă, afirmând că „practica constând în a utiliza mercenari contra mișcărilor de eliberare națională este un act criminal” și că mercenarii înșiși sunt criminali.
§2Definiția mercenarului
Există mai multe definiții ale mercenarului și ale fenomenului mercenariatului, consacrate în diferite instrumente internaționale.
La „Conferința pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar aplicabil în conflictele armate” desfășurată la Geneva între anii 1974-1977, a fost consacrată, în art.47, paragraful 2, din Protocolul I, următoarea formulare:
„Prin termenul de «mercenar» se înțelege orice persoană:
a) care este special recrutată în țară sau străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
b) care, în fapt, ia parte directă la ostilități;
c) care ia parte la ostilități în special în vederea obținerii unui avantaj personal și căreia îi este efectiv promisă, de către o Parte la conflict sau numele ei, o remunerație superioară aceleia promise sau plătite combatanților având un grad și o funcție analoage în forțele armate ale acestei Părți;
d) care nu este nici un resortisant al unei Părți la conflict, și nici rezident al teritoriului controlat de o Parte la conflict;
e) care nu este membru al forțelor armate ale unei Părți la conflict și
f) care nu a fost transmisă de către un stat, altul decât o Parte la conflict, în misiune oficială ca membru al forțelor armate ale statului respectiv.”
O persoană poate fi considerată “mercenar”, în conformitate cu dispozițiile articolului menționat, numai când îndeplinește cumulativ toate cele șase condiții precizate.
Redactorii articolului au manifestat o grijă deosebită pentru a nu facilita posibilitatea atribuirii calificativului de mercenar persoanelor puse la dispoziție de către unele state aliate, prietene, de o organizație internațională, precum și consilierilor militari sau cetățenilor unei Părți în conflict ori rezidenților pe un teritoriu ocupat.
În afara definiției dată de Protocolul I, mai există și altele, formulate în diferite documente internaționale regionale, mai precis în cele adoptate de statele africane, acolo unde fenomenul mercenariatului s-a manifestat cel mai virulent. Demne de menționat sunt cele cuprinse în „Convenția asupra eliminării mercenariatului în Africa”, pregătită de un comitet de experți ai Organizației Unității Africane și supusă spre dezbatere Conferinței șefilor de state și de guvernare reunită la Rabat, și în proiectul de Convenție asupra prevenirii și reprimării mercenariatului, de la Luanda, din iunie 1976, cunoscute și sub denumirea de: „definiția de la Rabat” și, respectiv, „definiția de la Luanda”. Ulterior acestor definiții, o alta a fost formulată în art.1 din Convenția O.U.A. „asupra eliminării mercenariatului în Africa”, adoptată de Conferința șefilor de state și de guverne de la Liberville, din iulie 1977, și intrată în vigoare la 22 aprilie 1985.
Din analiza comparativă a acestor definiții regionale, precum și a celei formulate în Protocolul I, se desprind un număr de elemente constitutive, care, cumulativ, concretizează fenomenul și persoanele cunoscute sub denumirea de „mercenariat” și, respectiv, „mercenari”. Acestea sunt:
încorporarea în forțele armate (Protocolul I);
Motivația angajării (Rabat și Luanda);
Caracterul voluntar al angajamentului (Rabat);
Caracterul privat al angajamentului (Protocolului I);
Mobilul (elementul central în definițiile date în Protocolul I și Luanda);
Elementul de extranietate (Protocolul I);
Participarea directă și efectivă la ostilități (Protocolul I).
§3 Statutul mercenarului
Regimul mercenarului este definit în par. 1 din art.47 al Protocolului I, care dispune: „Un mercenar nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război.” Justificarea acestei reglementări nu poate fi combătută. „Caracterul profund dăunător, inadmisibilitatea morală și juridică a practicii de
formare și utilizare a trupelor de mercenari au determinat ca protocolul să prevadă că mercenarii nu au dreptul de a fi combatanți sau prizonieri de război.”
Nerecunoașterea statutului de combatant și de prizonier de război face ca mercenarul să fie pasibil, în caz de captură, de urmăriri penale conform legislației statului captor. El poate și găsit vinovat atât pentru simplul fapt de a fi luat parte la ostilități, cât și pentru actele de violență pe care le săvârșește și care, în cazul în care ar avea statut de combatant, ar fi considerate licite.
Definiția și sancționarea activității de mercenariat, așa cum o regăsim în Protocolul I de la Geneva din 1977, a suscitat o serie de critici dintre care cele mai întemeiate se referă la faptul că:
a) accentul ar fi trebuit să fie pus pe obligația statelor și nu pe responsabilitatea indivizilor, adică interzicerea folosirii de mercenari să se axeze asupra prohibirii recrutării și angajării de mercenari, precum și la faptul că
b) Protocolul nu vizează decât conflictele armate internaționale, excluzându-le pe cele cu caracter neinternațional, tocmai în acestea din urmă fiind mai frecventă prezența mercenarilor. Pe deasupra, mercenarii care participă la conflictele armate fără caracter internațional se bucură, în caz de captură, de protecția art.3 comun din Convențiile de la Geneva din 1949, de aceea a altor prevederi din Protocolul II din 1977, precum și a legislației drepturilor omului.
CAPITOLUL III
CATEGORII DE PERSOANE NEAUTORIZATE SĂ COMITĂ ACTE DE OSTILITATE
Secțiunea I
Populația civilă
Distincția între persoanele care participă direct la ostilități și cele care nu iau parte nemijlocit la acestea, constituie principiul de bază al Dreptului internațional umanitar. Deoarece, până acum ne-am ocupat de statutul juridic al persoanelor care participă direct la ostilități, este important să răspundem în continuare, la întrebarea: ce se înțelege prin populația civilă? Aceasta, bineînțeles, pentru ca principiul enunțat să capete relevanță teoretică și practică.
Dificultatea definirii unei atât de cuprinzătoare categorii de persoane, amplificată și de faptul că în conflictele armate din ultimele decenii o delimitare strictă între combatanți, al căror cerc s-a lărgit foarte mult, și populația civilă este foarte greu de făcut, a determinat ca dezbaterile din cadrul Conferinței diplomatice de la Geneva, desfășurată în patru sesiuni anuale începând din 1974, să se axeze pe ideea formulării unei definiții negative: s-a propus să se excludă din categoria de „populație civilă” persoanele care participă direct la ostilități.
Într-o interpretare restrictivă, expresia „participare directă la ostilități” este o acțiune distinctă de „efortul de război”, participarea directă presupunând comiterea unui act de război care lovește în mod concret potențialul militar al inamicului. „Efortul de război” poate fi definit ca ansamblul activităților care, din apropiere sau de la distanță contribuie la desfășurarea și continuarea ostilităților. Populația civilă poate participa la efortul de război, fără a pierde prin aceasta dreptul la protecția specifică. Conform aprecierii experților, persoanele care nu participă direct la ostilități, chiar dacă ele ajută indirect efortul de război, nu pot fi calificate drept „cvasicombatanți”, aceasta lăsând loc oricăror abuzuri.
În cadrul Conferinței au fost prezentate mai multe proiecte de definiții, prîntre care și unul al delegației României. În final, Conferința diplomatică a adoptat următorul text, intitulat „Definiția populației civile și a persoanelor civile”:
1. „Este considerată civilă orice persoană care nu aparține uneia din categoriile prevăzute în articolul 4 A 1), 2), 3) și 6) al celei de a III-a Convenții și în art.43 al prezentului Protocol. În caz de îndoială, persoana respectivă va fi considerată civilă.
2. Populația civilă cuprinde toate persoanele civile.
3. Prezența în mijlocul populației civile a persoanelor izolate care nu răspund definiției de persoană civilă nu privează această populație de calitatea sa.”
Prin soluția adoptată, Conferința a dorit să conceptualizeze atât persoanele civile luate individual cât și populația civilă în ansamblul ei, în opoziție cu noțiunea de „forțe armate”, definită în art.43 din Protocolul la care se face referire, și care este de acum clar determinată în dreptul umanitar internațional.
Criteriul după care persoanele aflate pe teritoriul părților în conflict ce nu fac parte din forțele armate au fost catalogate ca „persoane civile” este cel al caracterului lor inofensiv și nu al naționalității acestora, care vizează numai categoria persoanelor protejate contra arbitrariului puterii deținătoare, fapt
evidențiat de referirea la art.4, litera A, din cea de a III-a Convenție de la Geneva din 12 august 1949, privitoare la statutul prizonierilor de război.
Protecția acordată de dreptul internațional umanitar populației civile este diferită în funcție de categoria de persoane (civile) la care se referă.
În primul rând se distinge între populația civilă aflată pe teritoriul neocupat al unei părți în conflict și cea aflată pe un teritoriul ocupat. Spre exemplu, în cel de al doilea caz populația civilă poate fi, de asemenea, împărțită în mai multe categorii. Astfel, pe un teritoriu ocupat se pot afla următoarele categorii de persoane:
– cetățenii statului al cărui teritoriu este ocupat (care formează marea majoritate);
– cetățeni ai statelor neutre sau nebeligerante;
– cetățeni ai statelor cobeligerante;
– cetățeni ai statelor aliate;
– cetățeni ai puterii de ocupație;
– apatrizi;
– refugiați.
Fiecăreia dintre aceste subcategorii îi sunt consacrate reglementări speciale.
De menționat că sunt admise anumite derogări de la regimul de protecție al civililor de pe un teritoriu ocupat față de unele persoane suspectabile a se deda la activități prejudiciabile securității puterii ocupante (partizanat, spionaj), cu condiția ca ele să fie tratate cu umanitate. Derogările trebuie să aibă un caracter temporar, în momentul în care pericolul pentru securitatea puterii de ocupație a dispărut ele trebuind să-și redobândescă statutul de persoane protejate.
Într-un asemenea caz, civilului i se aplică, de pildă, tratamentul prizonierilor de război dar nu în virtutea asimilării lui statutului combatanților, ci datorită suspiciunilor îndreptățite ce planează asupra lui ca persoană civilă.
Se mai face o distincție, în ceea ce privește regimul protecției acordate, și între categorii de civili aflați pe același teritoriu. În acest sens se acordă:
protecția generală pentru ansamblul populației civileși
protecție specială pentru anumite categorii vulnerabile.
Regimul de protecție specială este instituit pentru femei și copii.
Problema protecției copiilor a format obiectul unei preocupări deosebite în cadrul Dreptului internațional umanitar. În art.77 al Protocolului I se stipulează obligația părților la conflict de a lua toate măsurile posibile pentru ca persoanele sub 15 ani să nu fie recrutate în forțele armate și să nu participe direct la ostilități. Astfel spus, beligeranților le este interzis să tolereze sau să încurajeze, în vreun fel, atât participarea directă la ostilități, ca ostași, cât și participarea directă la sabotaj, transport de arme sau muniții, transmitere de știri etc. Dacă, totuși, copii care n-au împlinit vârsta de 15 ani participă direct la ostilități, ei vor beneficia de o protecție specială, indiferent dacă sunt sau nu considerați prizonieri de război.
Secțiunea a II-a
Neutrii
Conceptul de „neutralitate” definește situația statelor care în timp de război nu participă la ostilități și care continuă să întrețină în mod imparțial relații pașnice cu celelalte state, inclusiv cu părțile beligerante. Așa cum rezultă din definiția dată, neutralitatea se bazează pe două principii:
– al abținerii de la orice participare la un conflict armat și
– al atitudinii de imparțialitate față de beligeranți.
Ca urmare a obligativității respectării celor două principii, membrii forțelor armate ale statelor neutre au, în caz de conflict armat, un statut juridic special.
Caracterul special a acestui statut se concretizează în primul rând în abținerea de la participarea la conflict. Mai exact, membrii forțelor armate ale unui stat neutru nu sunt autorizați să comită acte de ostilitate care reprezentanți ai țării lor. În acest sens le este interzis să-și părăsească serviciul pentru a se înrola în armată unui beligerant și sunt obligați să se întoarcă în țară, în cazul în care fac serviciul într-o armată a unui stat care a intrat în război. Persoanele particulare resortisante ale unui stat neutru se pot angaja însă în forțele armate ale unui stat beligerant, fără ca prin aceasta să se violeze statutul de neutralitate. Trebuie făcută mențiunea că particularul dintr-un stat neutru care participă voluntar în forțele armate ale uneia din părțile în conflict nici nu se poate prevala de neutralitatea statutului său. El dobândește astfel calitatea de combatant.
Problema participării voluntare în armatele unei părți la un conflict se reglementează de regulă prin legislația internă a statelor neutre. Acestea pot și este de dorit să o interzică.
Practica de până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, a confirmat regulile enunțate. În timpul primului război mondial, voluntari italieni, americani și de alte cetățenii s-au înrolat în armată franceză (în perioada în care cele două state erau neutre) fie ca unități autonome (voluntari, garibaldieni, escadrila La Fayette), fie în legiunea străină, fiindu-le recunoscut statutul de
combatant, respectiv de prizonier de război. Spre deosebire de aceste cazuri, participarea Diviziei Albastre spaniole (Divizia Azul-unitate militară a statului spaniol) în cursul celei de a doua conflagrații mondiale, alături de Germania contra U.R.S.S., a ridicat proteste din partea guvernului britanic ca fiind în contradicție cu statutul de neutralitate al Spaniei.
După anul 1945, folosirea voluntarilor străini în conflictele armate a devenit o practică foarte extinsă, în special al puterilor coloniale în Indochina și în lupta împotriva mișcărilor de eliberare națională.
Opinia corectă în legătura cu practica voluntariatului individual al resortisanților statelor neutre este că ea contravine normelor dreptului internațional umanitar contemporan, în măsura în care, prin înrolarea în armate străine, se urmărește un avantaj material. Acești voluntari „neutrii” pot fi asimilați în majoritatea cazurilor, mercenarilor.
Este important de menționat că, în mod firesc, normele internaționale consfințesc dreptul statelor neutre de a se apăra stipulând că fapta unei puteri neutre de a recurge la forță sau la orice alt mijloc aflat la dispoziția sa în exercitarea drepturilor și îndatoririlor pe care le are potrivit statutului de neutralitate nu poate fi considerată un act de ostilitate. În cadrul unor asemenea acțiuni, membrii forțelor armate ale puterii neutre sunt considerați ca având statut de combatanți în raport cu conflictul la care participă.
Distincția între un membru al forțelor armate ale unui stat neutru și un combatant al unei părți în conflict prezintă și o importanță practică deosebită; pe teatrul de operațiuni militare, pe câmpul de luptă, atitudinea combatanților față de fiecare dintre ei trebuind să fie diferită. La un neutru, chiar îmbrăcat în uniformă militară, respecți statutul său de neutralitate și te abții de al ataca, iar pe un inamic îl lovești respectând regulile dreptului umanitar aplicabile statutului său de combatant.
Secțiunea a III-a
Corespondenții de război
În afară de forțele armate, de organizațiile paramilitare, de voluntari, de populația civilă, la efortul de război al unui stat participă și alte categorii de persoane care nu au statut de combatant; dintre acestea, o reglementare specială s-a adoptat pentru ziariști.
De ziariștii care își exercită profesia în condiții periculoase, pe teatre de război, dreptul internațional s-a ocupat încă de la începutul secolului. Convenția a IV-a de la Haga din 1907, conține o dispoziție-reluată în convențiile din 1929 și 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război – care prevedea: „Indivizii care însoțesc armată fără să facă parte din ea, precum corespondenții și reporterii de ziare(…) care cad în puterea inamicului și pe care acesta socotește folositor să-i rețină, au dreptul la tratamentul prizonierilor de război, sub condiția să fie purtătorii unei legitimații din partea autorităților militare ale armatei pe care o însoțesc.”
Această normă a guvernat statutul profesiei de ziarist atât în cursul primului cât și al celui de al doilea război mondial, când, cu toate pericolele la care erau expuși, ziariștii aveau un statut bine definit; fiind acreditați pe lângă armată, ei erau obligați să urmeze ordinele comandanților militari atât în ce privește locurile de dislocare, cât și informațiile pe care le transmiteau.
Situația ziariștilor a devenit mult mai delicată în condițiile conflictelor izbucnite după 1945, când, datorită inexistenței unei linii clar precizate a frontului ei riscau să pătrundă involuntar în pozițiile părții adverse, fapt ce a determinat sporirea numărului de victime în rândul ziariștilor. În fața pericolelor mult sporite la care sunt expuși, protecția asigurată de dreptul internațional s-a dovedit insuficientă.
Ca urmare, mai multe foruri internaționale au dezbătut această problemă, iar Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat câteva rezoluții în acest sens, începând cu anul 1970.
Ideile avansate erau foarte ambițioase. Se preconizau pentru ziariști uniforme speciale, însemne distinctive (cască, brasardă, o insignă vizibilă și distinctivă) documente de identitate, care să ateste calitatea de ziarist bona fide. Totodată, se prevedea obligativitatea respectării de către aceștia a unor reguli deontologice care implicau interdicția de a participa direct sau indirect la ostilități, de a transmite, de la o parte beligerantă la alta, informații cu caracter militar, să se limiteze la o informare pură, fără a se pronunța asupra justeței sau injusteței cauzei beligeranților etc.
Până la urmă datorită obstacolelor care s-au ivit, toate aceste idei au fost abandonate, apreciindu-se că o astfel de reglementare ar fi nerealistă. S-a invocat faptul că aceasta ar echivala cu o limitare a profesiei sau că s-ar crea o categorie a populației civile cu statut privilegiat, că alte categorii expuse, de asemenea, pericolelor – personalul medical civil, pompierii, poliția etc. – nu ar avea un statut similar, că profesia de ziarist nu ar fi suficient de bine organizată nici pe plan național, nici internațional etc. Datorită acestui fapt, reglementarea care s-a dat la Conferința diplomatică de la Geneva din 1977 este foarte modestă. Ea este cuprinsă în art.79 din Protocolul I , care este guvernat de patru idei:
1. Ziariștii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict armat vor fi considerați persoane civile;
2. Ei se vor bucura de protecția asigurată populației civile cu condiția ca nici direct, nici indirect să nu ia parte la ostilități;
3. Dreptul corespondenților de război acreditați pe lângă forțele armate de a beneficia de protecția asigurată combatanților în caz de captură și anume, de statutul de prizonier de război;
4. O carte de identitate va atesta calitatea de ziarist.
Ziariștilor părții care duce un război de autoapărare, un război al întregului popor, statutul conferit le permite să se angajeze, prin mijloacele lor specifice, prin scris, la lupta împotriva dușmanului. Ei nu sunt niște observatori „imparțiali”, ci combatanți sui generis, care demască actele criminale ale invadatorilor, insuflă încredere propriilor luptători în cauza lor, atrag simpatia opiniei publice mondiale pentru poporul care luptă împotriva invadatorilor. Presa este un instrument prețios în promovarea unei cauze drepte a unui popor, iar slujitorii ei, ziariștii, care se află în primele linii de bătălie sunt civili prin statut și combatanți foarte eficace prin misiunile pe care le îndeplinesc.
Sectiunea a IV-A
Terorismul în dreptul internațional
– inainte si dupa 11 septembrie 2001 –
Prin dimensiunile si formele sale de manifestare, terorismul a devenit una din calamitatile cele mai teribile, din ce in ce mai active si mai amenintatoare ale comunitatii internaționale. Spre sfarsitul secolului XX, in conceptia unor autori, terorismul internațional era socotit o forma de conflict de intensitate scazuta, sub pragul de violenta al operatiunilor militare specifice războiului, dar mult mai mult decat simplele acte sporadice si izolate de violenta. Si aceasta
pentru ca, dincolo de „perfectionarea” mijloacelor si metodelor de razboi terorist utilizate de diverse grupari izolate, in sustinerea („sponsorizarea”) terorismului internațional s-au implicat si unele state, ceea ce afecteaza si mai mult pacea si securitatea lumii.
Dincolo de formele sale specifice, practicate in timp de pace (violenta in scopuri personale sau de grup), terorismul apare si in conflictele armate, mai ales in cele destructurate (ca in Somalia), in care se transforma in acte de banditism colectiv, cu efecte catastrofale pentru populatiile civile. Oricum, opinia publica si dreptul internațional resping terorismul datorita consecintelor tragice nu numai asupra colaborarii pasnice internaționale, dar si a persoanelor nevinovate care ii cad victime.
Alaturi de pirateria maritima si aeriana, de traficul ilicit de stupefiante, de traficul de femei si copii, de sclavie si traficul cu sclavi, de falsificarea de moneda sau difuzarea de publicatii pornografice, in dreptul internațional figureaza si terorismul ca infractiune internaționala comisa de persoane particulare. Faptele respective sunt calificate ca infractiuni internaționale (delicta juris gentium) prin tratate internaționale convenite între state, care se obliga sa le incrimineze si sa le sanctioneze prin legislatia lor interna. Dictionarele definesc terorismul prin referire la diferitele acte de violenta prin care persoane sau grupuri de persoane atenteaza la viata, integritatea corporala sau la bunurile unor demnitari, personalitati politice, a membrilor de familie ai acestora ori indreapta asemenea acte impotriva unor grupari politice, organizatii, institutii sau grupuri de persoane reunite organizat sau aflate intamplator in localuri publice sau private. Totusi, terorismul este un fenomen social ale carui variabile sunt prea numeroase pentru a i se da o definitie simpla si practica. Dupa 11 septembrie 2001, s-a reprosat adesea ca statele n-au fost in stare sa se
puna de acord asupra definirii terorismului. Critica nu este total întemeiata deoarece terorismul e definit in dreptul internațional prin indicarea actelor ce constituie infractiuni internaționale. Singura definitie formala este data de Conventia de la Geneva din 1937, pentru prevenirea si represiunea terorismului, conform careia prin acte de terorism se inteleg faptele criminale dirijate contra unui stat si al caror scop sau natura este de a provoca teroarea la persoane sau in public. Din pacate, aceasta conventie n-a fost semnata decat de 24 de state, iar proiectul de creare a unei curti penale internaționale de judecare a teroristilor n-a intrunit adeziunea acestora.
A limita definitia terorismului la infractiunile comise contra unui stat ar insemna sa nu se tina cont de realitatile in care traim, desi chiar atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au fost indreptate, asa cum s-a apreciat, nu impotriva unor persoane si cladiri, ci a insemnelor puterii statale politice, economice, financiare si militare, la fel ca si atacurile biologice ulterioare. Diversitatea actelor teroriste a facut ca societatea internaționala sa adopte mai multe conventii de limitare a aspectelor sale specifice. Este vorba de • Conventia de la Tokio, din 1963, referitoare la infractiuni si alte acte survenite la bordul aeronavelor; • Conventia de la Haga, din 1970, pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave (luarea de ostatici); • Conventia de la Montreal, din 1971, pentru reprimarea actelor ilicite dirijate contra securitatii aviatiei civile (sabotajul); • Conventia pentru prevenirea si represiunea infractiunilor contra persoanelor aflate sub protectie internaționala, inclusiv contra agentilor diplomatici (1973); • Conventia internaționala contra luarii de ostatici, din 1979; • Conventia contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; • Conventia pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe (1997).
In scopul coordonarii luptei impotriva terorismului internațional, la Natiunile Unite s-au adoptat mai multe rezolutii, iar Consiliul Europei a elaborat, in 1976, Conventia europeana pentru reprimarea terorismului, care preia unele elemente din instrumentele mentionate.
Și Romania și-a adus contributia in acest domeniu, prin anteproiectul de conventie impotriva terorismului, din 1935, elaborat de Vespasian V. Pella, si care a stat la baza Conventiei din 1937.
Toate aceste instrumente juridice internaționale se refera la terorism in general si au ca element comun faptul ca terorismul semnifica, chiar si in timp de pace, un razboi total contra ordinii juridice existente, un razboi al carui scop ar justifica orice mijloace. Astfel, in Declaratia asupra masurilor de eliminare a terorismului internațional a Adunarii Generale a ONU, din 1994, se arata ca statele membre ale Natiunilor Unite reafirma fara echivoc condamnarea tuturor actelor, metodelor si practicilor teroriste ca fiind criminale si nejustificabile, oriunde si de oricine ar fi comise. In preambulul Conventiei pentru interzicerea atacurilor teroriste cu bombe se precizeaza expres ca actiunile militare ale statelor sunt guvernate de reguli de drept internațional, situate in afara cadrului acestui document, si ca excluderea unor actiuni din zona de acoperire a conventiei nu absolva sau nu confera caracter legal actelor cunoscute ca ilegale.
Actele de terorism comise in timp de razboi au o conotatie juridica speciala. De altfel atat războiul, cat si terorismul se bazeaza pe violenta si pe incalcarea brutala a drepturilor si libertatilor omului. Totusi, războiul este considerat, in dreptul internațional umanitar, o forma de „violenta ilicita”, iar terorismul ramane intotdeauna o forma de „violenta ilicita”, chiar si in vremuri de razboi. Criteriile sigure care diferentiaza aceste forme de violenta in timpul războiului sunt oferite de dreptul internațional aplicabil in conflictele armate.
In primul rand, ne aflam in fata unui act de terorism daca persoana care comite actul de violenta nu poseda statutul de combatant, caci numai membrii fortelor armate ale unui stat beligerant au dreptul legal de a participa la ostilitati; si numai in razboaiele civile si de gherila nu exista intotdeauna precizie in calificarea statutului de combatant.
Un al doilea criteriu de determinare a „violentei ilicite”, caracteristice terorismului, decurge din regulile care reglementeaza, pe de o parte, protectia speciala a persoanelor si, pe de alta parte, mijloacele si metodele de razboi utilizate: pentru a fi licit, recursul la violenta in timp de razboi trebuie sa respecte restrictii impuse de dreptul conflictelor armate, ceea ce inseamna ca si combatantii ar putea deveni teroristi daca violeaza legile si obiceiurile războiului. Chiar si asa, sunt imprejurari in razboi in care nu este deloc usor sa separi terorismul de actele de razboi legitime. De aceea, pe langa Conventiile de la Haga si de la Geneva, trebuie avute in vedere principiile fundamentale de drept internațional recunoscute in Statutul si activitatea Tribunalului de la Nürnberg, care incrimineaza actele de terorism comise in timp de pace si de razboi.
Se spune adesea ca dreptul internațional al războiului e intotdeauna in urma realitatii pe care o reglementeaza, lucru valabil si pentru atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Dar el, in chiar configuratia lui actuala, condamna terorismul prin mijloace specifice. Caci terorismul, fie de stat, fie al unor organizatii teroriste, loveste fara discriminare si afecteaza atat obiective militare, cat si populatia civila inocenta. Chiar inainte de 11 septembrie 2001 se aprecia ca terorismul actual este o noua forma de razboi, ceea ce a facut sa exprime si ideea unui protocol aditional special la Conventiile de la Haga si de la Geneva in acest nou domeniu. In conflictele armate internaționale, incalcarea dreptului de la Haga sau al celui de la Geneva este considerata infractiune grava, adica crime de razboi, indiferent de calitatea persoanei. Faptul ca aceste incalcari grave ale legilor si obiceiurilor războiului reprezinta un recurs internațional la teroare ca metoda de razboi, ne face sa consideram ca ele sunt in acelasi timp forme de terorism internațional, care sunt inadmisibile si, de aceea, trebuie sanctionate. In mod concret insa, doar art. 33 din Conventia a IV-a de la Geneva, din 1949, pentru protectia persoanelor civile in timp de razboi face referire directa la termenul de „terorism”, dispunand ca sunt interzise „pedepsele colective ca si orice masuri de intimidare sau de terorism”.
Si in conflictele armate fara caracter internațional sunt interzise incalcarile legilor si obiceiurilor războiului cu aceeasi semnificatie de acte de terorism. Razboaiele ofera insa, atat fortelor guvernamentale, cat si miscarii insurgente, posibilitatea de a depasi limita „violentei ilicite” si de a comite excese care sa terorizeze oponentii, parca mai mult decat in razboaiele interstatale, fara un control strict al comunitatii internaționale.
Trebuie reamintit ca Statutul Curtii Penale Internaționale cu caracter permanent, adoptat la Roma, in 1998, califica astfel de excese drept crime de razboi, deoarece obligatia respectarii dreptului internațional umanitar revine atat membrilor fortelor armate guvernamentale, cat si lupatorilor partii disidente. Aceeasi obligatie revine si membrilor miscarilor de eliberare nationala sau celor care lupta impotriva regimurilor rasiste, aceste tipuri de operatiuni militare facand parte din obiectul dreptului internațional al conflictelor armate. Cu toate acestea, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei sau Congresul National African au fost considerate organizatii teroriste. Dupa renuntarea la metodele teroriste de lupta, ele au fost recunoscute oficial si sunt astazi la guvernare, lucru ce nu s-a intamplat cu o alta miscare insurgenta, Partidul Muncitorilor din Kurdistan, care n-a renuntat la „politica” terorii.
In doctrina dreptului militar internațional s-a pus problema daca acordarea statutului de combatant si partizanilor (membrilor miscarilor de rezistenta), prin art. 44 al Protocolului Aditional I din 1977, la Conventiile de la Haga si de la Geneva, nu constituie o autorizare de recurgere la terorism; unele state au refuzat semnarea sau ratificarea acestui important instrument chiar din acest motiv.
Adevarul este ca art. 43 si 44 din Protocol nu fac nici o distinctie între combatantii armatei regulate si combatantii gherilei; toti au acelasi statut juridic si, de aceea, toti trebuie sa respecte aceleasi reguli, caci toti se confrunta cu aceleasi consecinte juridice in cazul violarii dreptului războiului. Asta inseamna ca si partizanii care comit acte de terorism contra civililor trebuie sa fie judecati si condamnati pentru faptele lor. Putem spune deci ca, in dreptul conflictelor armate, terorismul internațional este interzis in orice imprejurare, neconditionat si fara exceptie.
Autoritatile beligerantilor ca si statele-parti la instrumentele juridice pertinente sunt obligate sa urmareasca in justitie orice prezumtiv criminal care ar fi comis un act de terorism. Specialistii spun chiar ca dreptul conflictelor armate ar putea servi ca model pentru o noua reglementare juridica a problemei terorismului si in timp de pace.
Din pacate, pana sa se realizeze in practica acest deziderat, in arena internaționala s-au produs atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. Imediat dupa aceea si de nenumarate ori de atunci s-a spus ca evenimentele respective au dat o noua infatisare lumii, relațiilor si dreptului internațional, ca teroarea care a cuprins America reprezinta o sfidare a întregii lumi civilizate si, de aceea, reactia nu ramane numai a victimei actului de agresiune respectiv, ci a întregii omeniri, care trebuie sa se coalizeze in eradicarea acestui flagel al timpurilor noastre. Nu este vorba nici de o „cruciada” impotriva islamismului si nici de o „razbunare” specifica organizarilor sociale primitive, ci doar de o unire a eforturilor statelor ce compun comunitatea internaționala in stoparea violentei si terorii fara limite. Daca fenomenul a existat si inainte, ceea ce a produs mutatii semnificative dupa 11 septembrie este faptul ca din actiuni teroriste oarecum sporadice si limitate s-a ajuns sa se vorbeasca de „operatiuni” teroriste. Caracterizarea aceasta se refera la faptul ca nu mai e vorba de initiative individuale ori ale unor grupari minuscule, ci de pregatirea minutioasa, dupa plan dinainte stabilit, a unei asociatii criminale organizate care dispune atat de informatii, cat si de importante resurse umane, materiale si financiare. Consecintele operatiunii sunt deosebit de grave atat prin intensitatea si efectele atacurilor, cat si prin prezumtiva arie geografica de desfasurare, fanatismul teroristilor fiind un factor ce a isterizat întreaga civilizatie occidentala. De aici si urmarea in planul reactiei antiteroriste, care nu mai e o actiune a statului-victima impotriva unei infractiuni internaționale definita in trecut ca fiind de „drept comun”, ci o actiune de securitate colectiva impotriva uneia din infractiunile internaționale cele mai periculoase pentru existenta si progresul societatii mondiale.
Intr-adevar, prin Rezolutia nr. 1368, din 12 septembrie a.c., a Consiliului de Securitate, actele respective au fost calificate ca fiind acte de agresiune armată directa in sensul propriu al cuvantului, ceea ce da, in conformitate cu art. 51 al Cartei Natiunilor Unite, dreptul la legitima aparare individuala si colectiva. De amintit ca un asemenea consens in cadrul Consiliului de Securitate n-a mai existat de la războiul din Coreea (in absenta reprezentantului sovietic) si de la războiul din Golf (dupa incheierea războiului rece).
Aceasta decizie a Consiliului de Securitate era de asteptat, din moment ce, inca din 19 decembrie 2000, el adoptase Rezolutia nr. 1333 care reafirma si completa rezolutii anterioare, in special Rezolutia nr. 1267, din 15 octombrie 1999.
Consiliul de Securitate a elaborat Rezolutia nr. 1333 (2000), actionand in baza capitolului VII al Cartei Natiunilor Unite (actiunea ONU in caz de amenintari impotriva pacii, de incalcari ale pacii si de acte de agresiune), stabilind masuri de constrangere pentru autoritatile talibane (renuntarea la asigurarea imunitatii pregatirii teroristilor internaționali si a organizatiilor lor, predarea lui Osama bin Laden, inchiderea taberelor teroriste de antrenament), pentru toate statele membre ale ONU (impiedicarea aprovizionarii, vanzarii si transferurilor directe sau indirecte către teritoriile Afganistanului controlate de regimul taliban, retragerea personalului militar de consiliere in probleme de securitate, a nationalilor, precum si reducerea semnificativa a personalului diplomatic din Afganistan, inchiderea imediata si completa a birourilor afgane pe teritoriul lor, blocarea fara intarziere a fondurilor financiare ale lui Osama bin Laden si ale autoritatilor asociate cu el, inclusiv cele din organizatia Al-Quida, oprirea operatiunilor cu narcotice), pentru Secretarul general al ONU (numirea unui comitet de experti pentru monitorizarea embargoului privind armamentul si inchiderea taberelor de pregatire a teroristilor, consultarea cu principalele state membre in aplicarea masurilor respective, raportarea implementari lor si analizarea implicatiilor umanitare) ca si pentru organizatiile regionale care trebuie sa actioneze strict si in acord cu prevederile Rezolutiei.
In aceeasi directie au actionat si alte organizatii internaționale, inclusiv statele membre ale Ligii arabe sau ale Conferintei islamice, chiar daca pentru acestea din urma au existat unele nuante de exprimare. Consiliul Nord-Atlantic a confirmat calificarea actiunilor teroriste din 11 septembrie ca acte de agresiune, actionand – dupa prezentarea de către SUA a probelor privind organizarea atentatelor in afara teritoriului american – pentru prima data in existenta NATO a art. 5 al Tratatului care contine clauza de aparare comuna in cazul unui atac impotriva unui stat membru. Romania s-a integrat prompt in eforturile internaționale de combatere a terorismului, Parlamentul adoptand declaratii prin care atacurile teroriste sunt considerate ca fiind indreptate impotriva principiilor si valorilor democratice, a libertatii, pacii si stabilitatii internaționale, adevarate crime in masa pe care lumea civilizata nu le poate accepta, deoarece sunt comise intr-un dispret total fata de viata umana si nu pot fi justificate prin nimic. Acestea fac deserviciu chiar si celor care le practica, deoarece provoaca doar tensiuni, instabilitate si insecuritate.
Prin Hotararea nr. 21 a forului legislativ al tarii, Romania, ca partener strategic al SUA si membru al Parteneriatului pentru Pace, si-a manifestat decizia de a participa ca aliat de facto al NATO, impreuna cu statele membre ale NATO si cu ceilalti parteneri si aliati ai acestora, la combaterea terorismului internațional prin toate mijloacele, inclusiv militare. In acest scop, la solicitarea NATO, Romania va pune la dispozitia acesteia, in sprijinul operatiunilor de raspuns impotriva terorismului, facilitatile oferite de spatiul aerian, terestru si maritim national.
Daca dreptul internațional actual a facut confirmari importante privind calificarea operatiunilor teroriste ca fiind ilicite, ceea ce nu putusera preciza nici Conventiile de la Londra privind definirea agresiunii si nici Rezolutia nr. 3314/1974 in aceeasi materie, reversul medaliei este ca operatiunile individuale si colective antiteroriste nu pot fi decat legitime, la fel ca orice actiune de legitima aparare individuala sau colectiva impotriva unui act de agresiune desfasurata in virtutea art. 51 al Cartei ONU si, mai mult, autorizata de Consiliul de Securitate ca unic organism de decizie in problemele militare ale pacii si securitatii internaționale.
Operatiunea antiterorista are trasaturi specifice care o deosebesc esential de actiunile de razboi: adversarul este greu de identificat, retelele sale actionand in mod conspirativ, de unde si considerarea statelor-gazda ale organizatiilor teroriste drept tinte militare; spre deosebire de războiul clasic, in care inceperea si incetarea starii de beligeranta sunt marcate de declaratia de razboi si de armistitiul general ori incheierea tratatului de pace, intr-o operatiune militara antiterorista nu puteam avea decat avertismente de incetare a atentatelor, iar lupta va fi dusa pana la lichidarea intentiilor teroriste, fara posibilitatea de negociere; probleme deosebite pune aplicarea principiului discriminarii între combatanti si civili, între obiective militare si bunuri civile, ca si aplicarea stricta a regimului juridic al mijloacelor si
metodelor de razboi in conditiile in care adversarul nu are nici un fel de scrupule in acest sens; pe de alta parte, in ceea ce priveste protectia umanitara in timp de conflict armat, coalitia antiterorista trebuie sa respecte victimele de razboi si persoanele neimplicate in lupta, in timp ce e de asteptat ca teroristii sa nu aiba nici o mila nu numai fata de adversarii raniti ori capturati, ci chiar fata de propria lor populatie civila pe care sunt tentati s-o foloseasca metodic drept scut uman, disimuland obiective militare in speranta ca atacatorul va renunta la actiune; imposibilitatea existentei neutralitatii intr-un astfel de conflict, multe state arabe fiind de acord cu actiunea de respingere a terorismului, unele din ele punand doar conditia ca operatiunile sa se desfasoare sub egida ONU.
In aceste conditii, coalitia antiterorista are de depasit doua restrictii majore. Prima ar fi renuntarea la pretentia de a avea „zero pierderi” de partea sa, intr-un astfel de razboi, asa cum s-a intamplat in cazul represaliilor impotriva Iugoslaviei din 1999. De altfel, chiar denumirea operatiunii de „sacrificiu pentru libertate” (operatiunea interna in SUA fiind denumita „Justitie infinita”) incearca sa determine opinia publica sa inteleaga ca un astfel de razboi presupune si victime umane, nu numai cheltuieli materiale si financiare, mai ales in faza terestra a operatiunii. A doua restrictie ar fi nivelul acceptabil al pierderilor colaterale produse inamicului, adica respectarea cu strictete a principiului proportionalitatii prin care dreptul conflictelor armate admite existenta unor pierderi si pagube civile incidentale, care insa trebuie sa nu fie excesive fata de avantajul concret si direct asteptat, desi avantajul militar este imens – eradicarea terorismului – coalitia antiterorista trebuie sa manifeste maxim de prudenta si sa ia toate precautiile necesare pentru limitarea pierderilor colaterale caci altfel va pierde daca nu întreg războiul, macar pe acela mediatic. Toate acestea demonstreaza de ce relațiile internaționale si dreptul internațional sunt atat de diferite dupa 11 septembrie 2001.
Ramane ca viitorul sa confirme sau nu aceste tendinte de evolutie.
CAPITOLUL IV
UNELE ASPECTE PRIVIND STATUTUL JURIDIC AL PARTICIPANȚILOR LA RĂZBOIUL DIN GOLF
Desfășurarea Războiului din Golf (între 17 ianuarie 1991, ora 02.00 G.M.T., și 28 februarie 1991, ora 05.00 G.M.T.) a evidențiat necesitatea respectării tuturor dispozițiilor dreptului internațional umanitar, care asigură protejarea atât a combatanților făcuți prizonieri de război, cât și a altor persoane care sunt implicate în conflict.
La acest conflict au luat parte, ca beligeranți și, deci, cu drept de a trimite în luptă combatanți care să beneficieze de protecția statutului lor conform dreptului internațional umanitar pozitiv, următoarele state:
a) Pe de o parte, Irakul;
b) De cealaltă parte, coaliția multinațională alcătuită din țări arabe: Kuweit, Arabia Saudită, Oman, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Quatar, Siria și Egipt și state nearabe, dintre care ponderea cea mai importantă au avut-o: S.U.A., Marea Britanie, Franța, Italia, Canada, Pakistan, Bangladesh, Afganistan și Argentina. România a trimis, la solicitările guvernele din Marea Britanie și Arabia Saudită, două unități necombatante. Este vorba de “Spitalul militar chirurgical de campanie”, cu o capacitatea de 200 de paturi și un efectiv de 380 de persoane, și de “Unitatea de protecție antichimică”, cu un efectiv de 180 militari. Ambele unități românești s-au bucurat de aprecieri laudative după încheierea misiunii lor, membrii acestora, deși necombatanți, aducându-și aportul prin activități specifice la succesul operațiunilor militare.
Statele din zona de conflict care și-au declarat neutralitatea au fost Iordania și Iranul, Turcia abținându-se de la a participa la ostilități. Israelul a avut un statut special, deși a fost agresat direct de către Irak prin bombardamente cu rachete Scud, nu a ripostat, neparticipând cu efective la coaliția antiirakiană.
Conflictul care a provocat intervenția coaliției internaționale împotriva Irakului a izbucnit la 2 august1990, prin invazia irakiană în Kuweit. Deși nu putem vorbi de un război în adevăratul sens al cuvântului între combatanții kuweitieni și armată irakiană (Kuweitul a fost ocupat în numai câteva ore), rezistența opusă de forțele armate kuweitiene nu a fost pur simbolică. Disproporția fiind copleșitoare, superioritatea militară a invadatorilor și-a spus repede cuvântul, dar soldații kuweitieni și-au făcut pe deplin datoria. „În incinta palatului Damsan, deși supuși unui puternic bombardament de artilerie, ei au rezistat două ore, în cursul luptei fiind ucis și fratele mai mic al emirului, Fahd mai multe vase și ambarcațiuni irakiene au fost scufundate de paza kuweitiană de coastă. Un post de radio clandestin a emis repetate apeluri la rezistență și cereri de ajutor către statele arabe. Numărul kuweitienilor uciși în timpul invaziei a fost evaluat la 200. „Câteva săptămâni mai târziu din Kuweitul ocupat au început să parvină știri și fotografii despre atacurile împotriva forțelor de ocupație, organizate de grupuri de rezistență patriotice kuweitiene.”
Iată deci, puse în evidență, la un stat atât de mic și împotriva unei forțe militare superioare din toate punctele de vedere, două forme de luptă (apărarea clasică și rezistența), acestora fiindu-le corespunzătoare două categorii de combatanți: membrii forțelor armate regulate și membrii organizațiilor de rezistență (ultimele mult mai eficiente în asemenea situații).
Având în vedere diferența dintre forțele celor două părți, în privința kuweitienilor nu se pune problema respectării de către aceștia a statutului
combatanților irakieni. Dar Irakului i-ar fi fost ușor să respecte legile și
obiceiurile războiului, ceea ce nu s-a întâmplat, militarii irakieni neluând în seamă normele dreptului umanitar în raport cu combatanții kuweitieni, tratând fără discriminare combatanții și populația civilă. În legătură cu atrocitățile comise de invadatorii irakieni asupra populației civile din Kuweit agențiile de presă au consemnat numeroase fapte de un mare tragism, dintre care o foarte sugestivă relatare este următoarea: „Cu Coranul într-o mână, cu instrumentele de tortură în cealaltă, fără a clipi din ochi, cuprinși de un sadism inimaginabil, călăii lui Sadam Hussein au jefuit, schingiuit, violat și asasinat nu numai membrii al rezistenței kuweitiene, ucisă din fașă, ci și copii, femei, bărbați, tineri sau bătrâni, altfel spus – surorile și frații lor arabi.” În sprijinul relatărilor s-au prezentat, prin intermediul imaginilor video, de către corespondenții străini, prezenți în morga spitalului din Kuweit City, imediat după eliberarea acestuia, numeroase trupuri ce prezentau urme de torturi și batjocuri.
Faptele menționate mai sus săvârșite de către militarii irakieni reprezintă o încălcare flagrantă atât a dispozițiilor art.43 și 44 din Protocolul I de la Geneva din 8 iunie 1977, potrivit cărora membrii rezistenței kuweitiene aveau un statut de combatant și trebuia să li se aplice tratamentul prizonierilor de război conform dispozițiilor Convenției (a III-a) de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război, din 12 august 1949, cât și a dispozițiilor Convenției (a IV-a) de la Geneva privitoare la protecția persoanelor civile în timp de război, din 12 august 1949.
Odată cu izbucnirea Războiului din Golf (17 ianuarie 1991) prin intervenția coaliției multinaționale împotriva Irakului, pe baza unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al O.N.U. care a hotărât eliberarea Kuweitului prin utilizarea ultimului dintre mijloacele prevăzute de dreptul internațional în
vederea soluționării unor asemenea conflicte (după ce, în prealabil, au fost epuizate toate celelalte – calea diplomatică, sancțiunile economice, demonstrațiile de forță) și anume forța armată, problema statutului juridic al participanților la conflict și, mai ales, a respectării acestuia a devenit de maximă importanță.
Și în acest context Irakul continuă să nesocotească reglementările internaționale care configurează statutul luptătorilor. Este semnificativ cazul primilor prizonieri de război din rândul coaliției multinaționale, care, datorită faptului că această coaliție a declanșat războiul prin atacuri exclusiv aeriene, au fost patru piloți: unul american, unul englez, unul italian și unul saudit. Imediat după doborârea celor patru avioane, trupele aliate au notificat irakienilor statutul de prizonieri de război al acestor piloți. Acești prizonieri au fost aduși în fața camerei de luat vederi pentru a-și exprima, contrar voinței lor, opoziția față de războiul antiirakian. Ei prezentau serioase urme de lovire, cu multiple echimoze și umflături, vorbeau încet și fragmentat, dovedind faptul că nu exprimau gândurile lor, ci rosteau o „poezie” dinainte învățată. Aceste imagini au șocat și înverșunat opinia publică mondială și în acest caz încălcându-se principiile și normele dreptului internațional umanitar.
Trupele lui Sadam Hussein au mai încălcat de numeroase ori reglementările internaționale în legătură cu statutul combatanților, limitarea acestor nesocotiri datorându-se numai măsurilor de precauție luate de aliați, rapidității și eficacității operațiunilor de luptă ale acestora și, într-o anumită măsură, după cum apreciază experții, conștientizării liderului irakian asupra pericolului la care se expune.
În chiar ziua declanșării ofensivei antiirakiene a fost prezentat și „Apelul C.I.C.R.”. În conținutul Apelului au fost reamintite statele participante la conflict și responsabilitățile acestora în ceea ce privește protecția tuturor victimelor militare sau civile.
Ofensiva amplă (cea mai mare de la al doilea război mondial încoace) a forțelor aliate și-a îndeplinit într-un timp foarte scurt obiectivele, întâmpinând din partea forțelor irakiene o slabă rezistență. Un corespondent de pe teatrul de război înfățișa sugestiv următorul tablou: „Steaguri albe. Multe steaguri, de fapt cârpe albe atârnate de un băț. Un spectacol care marchează începutul sfârșitului războiului din Golf. Militari irakieni aflați în prima line în Kuweit se predau. După primele șase ore numărul prizonierilor s-a ridicat la 5.000. Până la sfârșitul zilei se predaseră circa 10.000. Luni dimineață se vorbea de 14.000 (ofensiva terestră a fost declanșată duminică, 24 februarie 1991, la ora 01.00 G.M.T.), iar la prânz s-a comunicat că au fost luați 20.000 de prizonieri.”
Numărul mare de prizonieri capturați încă din primele ore ale ofensivei terestre a creat probleme logistice deosebite, fiind de natură să micșoreze în unele cazuri ritmul înaintării forțelor antiirakiene.
Potrivit relatărilor unor reporteri străini, după zile și nopți de bombardamente, militarii irakieni supraviețuitori ieșeau la lumină complet demoralizați, flămânzi, în condiții fizice și psihice deplorabile.
Pe timpul a 100 de ore cât a durat ofensiva terestră, dacă luăm ca bază cifra de 63.000 de prizonieri irakieni, comunicată oficial la Riyad, înseamnă că aceștia s-au predat într-un ritm de 634 de militari pe oră, deci aproximativ 10 combatanți pe minut.
Cu toate că au capturat un număr atât de mare de prizonieri, forțele coaliției antiirakiene nu au făcut rabat de legalitate, asigurând toate condițiile prevăzute în dispozițiile ce reglementează dreptul internațional umanitar. În Arabia Saudită au fost create tabere speciale pentru circa 100.000 de prizonieri.
De asemenea, au fost pregătite planuri de aprovizionare a populației și de asigurare, în primul rând, a necesităților sanitare și medicale pentru sudul Irakului, pe timpul cât armată S.U.A. urma să ocupe această regiune. Aceste măsuri luate dovedesc faptul că forțele coaliției antiirakiene au respectat statutul de combatant așa cum este el prevăzut în normele dreptului internațional umanitar.
În legătură cu respectarea normelor de drept internațional umanitar, Rezoluția 674 din 1991 a Consiliului de Securitate a împuternicit statele membre ale O.N.U. să adune materiale privind posibilele acte de încălcare a reglementărilor internaționale umanitare de către Irak, în baza Convențiilor de la Haga și de la
Geneva privind tratamentul civililor și al prizonierilor de război. S.U.A. au continuat să strângă informații care ar fi putut servi la acționarea în justiție a conducătorilor irakieni pentru crime de război. Irakul este acuzat, în primul rând, de folosirea ostaticilor și a prizonierilor de război ca “scuturi umane” pentru protecția obiectivelor strategice și, în al doilea rând, de comiterea de atrocități împotriva civililor din Kuweit.
Un loc aparte pe parcursul desfășurării ostilităților din Golf l-a ocupat mass media internațională. Deși s-a afirmat că războiul din Golf a fost primul transmis în direct, lucrurile nu au stat deloc așa.
În ciuda faptului că toate marile rețele de televiziune americane au făcut imense pregătiri, trimițând în zonă oameni și materiale care să transmită „non stop”, acestea au trebuit să se mulțumească doar cu știrile cenzurate. Ziariștilor și cameramanilor aflați „în prima linie”, pentru a relata desfășurarea evenimentelor, li s-a impus o cenzură militară drastică în legătură cu știrile ce vizau efectivele militare, activitățile de spionaj, disparițiile și distrugerile de avioane și ambarcațiuni, altfel spus, o cenzură asupra a ceea ce ar fi constituit „sarea și piperul” informațiilor.
Despre ziariștii care capătă temporar atribute de persoane participante la conflict vorbește concludent relatarea transmisă de B.B.C. în 7 februarie 1991: „Patru soldați irakieni, care trăiau de două luni de zile în prima linie, s-au predat unui grup de ziariști. Au declarat că peste tot în jurul lor erau câmpuri de mine și, dacă cineva încerca să fugă, unitățile speciale din Garda Republicană stăteau gata să deschidă focul. Hrana lor consta în cinci linguri de orez, o mică bucată de pâine și puțină apă.” Iată deci, condiții care fac din ziariști persoane care iau parte direct la desfășurarea ostilităților.
În încheiere, trebuie subliniat faptul că, în cadrul conflictului armat din Golf, forțele armate participante, în special cele ale coaliției antiirakiene, au fost deosebit de eterogene. După cum o spune și denumirea, coaliția antiirakiană s-a compus din membri ai forțelor armate a numeroase state, fiecare participând cu un număr de efective. Ba chiar și în interiorul forțelor armate ale unui anumit stat s-au aflat persoane de naționalități diferite – „din Legiunea străină franceză prezentă în Golf a făcut parte și un român, cel mai tânăr militar sub arme din cei aproximativ 600.000 de militari, cât cuprindea forța multinațională.” De asemenea, forțele armate ale diferitelor state cuprindeau componente diverse atât combatante, cât și necombatante (de pildă, cele două unități românești necombatante: spitalul de campanie și unitatea de protecție antichimică).
Fapt este că normele dreptului internațional umanitar privitoare la statutul juridic al participanților la conflictele armate au fost pe deplin aplicabile în „Războiul din Golf”, însă respectarea lor nu a fost uniformă.
CAPITOLUL V
CONCLUZII
Analizând cele prezentate în lucrarea de față și coroborând această analiză cu realitatea conflictelor armate de după cel de-al doilea război mondial (îndeosebi din ultimele decenii), precum și cu previziunile privind evoluția doctrinelor naționale sau de securitate colectivă și a practicii conflictuale internaționale, putem face câteva aprecieri referitoare la statutul juridic actual al participanților la conflictele armate și putem, de asemenea, formula întrebări cu privire la modul cum va evolua el în viitor.
10 Referindu-ne, mai întâi, la relația dintre statutul juridic de combatant și cel de prizonier de război, facem constatarea că aceasta este una organică. Primul termen se definește în raport cu cel de-al doilea și invers. Între cele două concepte, combatant și prizonier de război, există o legătură ce nu poate fi ruptă fără a afecta sensul vreunuia dintre ele. Totuși, respectând raționamentul logic cauză-efect, concluzia este că statutul de prizonier de război derivă din statutul de combatant. În mod concret, diferența dintre un combatant și un prizonier de război o reprezintă faptul că ultimul îndeplinește, în plus, și condiția de a se afla în puterea inamicului.
Articolul 45 din Protocolul I din 1977 reglementează modalitatea practică, judiciară chiar, prin care se face aprecierea dacă o anumită persoană este sau nu combatant și, drept consecință, dacă beneficiază sau nu de protecția asigurată prizonierilor de război. Textul menționat dispune: „O persoană care ia parte la ostilități și cade în mâinile părții adverse este presupusă a fi prizonier de război și, în consecință, este protejată de cea de-a III-a Convenție (Geneva, 12 august 1949 n.n.) atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut (…). Dacă există vreo îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de acest statut (…) așteptând ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.
Dacă o persoană căzută în mâinile unei Părți adverse nu este deținută ca prizonier de război și trebuie să fie judecată de această Parte pentru o infracțiune în legătură cu ostilitățile, ea este îndreptățită să-și valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în fața unui tribunal judiciar și să obțină ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată când procedura aplicabilă (a statului captor n.n.) o permite, problema trebuie să fie soluționată înainte de a se fi decis asupra infracțiunii.”
20 Statutul de combatant, în reglementările de după 1945, deși a avut în vedere, în general, aceleași persoane, a cunoscut o evoluție în privința dreptului celor cărora li se aplică de a utiliza forța. Astfel, articolul 4 (pct.A, par.4) din Convenția a III-a din 1949 stabilește că persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, au statut de combatant. Dar asta în sensul că, în cazul căderii în mâinile inamicului, beneficiază de statutul de prizonier de război și nu în sensul participării efective la ostilități.
Protocolul I de la Geneva, prin articolul43, dezvoltă statutul acestor persoane consacrându-le dreptul de a pune mâna pe arme, excepție făcând personalul sanitar și religios.
30 Distincția fundamentală în dreptul internațional umanitar combatant-persoană civilă operează în felul următor:
a) În cazul în care se abțin de la comiterea unor acte de ostilitate față de un beligerant sau față de reprezentați ai acestuia, persoanele civile au dreptul la protecție conform dispozițiilor Convenției a IV-a de la Geneva, protecție care este mai favorabilă decât cea a combatanților făcuți prizonieri de război.
b) În situația în care persoanele civile iau parte activ la ostilități, acțiunile lor au fost sancționate conform legii penale interne a statului care îi capturează, ca infracțiuni. În acest caz, combatanții, făcuți prizonieri de război și care nu au comis crime de război sau împotriva umanității, beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea normelor dreptului internațional umanitar(Convenția a III-a Geneva, 1949), care elimină răspunderea penală pentru actele săvârșite de aceștia în exercitarea misiunii lor.
Însă distincția între combatanți și persoanele civile suportă interpretare. Spre exemplu, unui civil i se poate impune, pe cale de derogare, regimul prizonierilor de război specific combatanților căzuți în puterea inamicului.
În ceea ce-i privește pe membrii forțelor armate ale unei puteri neutre, aceștia sunt autorizați să comită acte de ostilitate, să participe la luptă deci, atunci când acționează în exercitarea drepturilor și îndatoririlor pe care le impune statutul de neutralitate.
40 Deși, din punct de vedere teoretic, statutul juridic al participanților la conflictele armate este, în ansamblu, bine conturat, o seamă de documente internaționale deja menționate configurându-l, în practică, respectarea acestuia este mult mai tributară modului în care părțile înțeleg să îl aplice.
Sunt cunoscute în acest sens, abuzurile, crimele și atrocitățile comise de militarii germani în cel de-al doilea război mondial, mai ales prin tratamentul aplicat deținuților (fără deosebire între combatanți și persoane civile) din lagărele de concentrare. În literatura de specialitate s-a mai arătat că, în conflictele armate din ultimele decenii, statutul combatanților căzuți în mâinile părții adverse „a fost încălcat în mod frecvent, neexistând practic cazuri ca acestora să li se aplice tratamentul prescris de convențiile internaționale sau să fie eliberați din captivitate la încetarea operațiunilor militare active.”
Desfășurarea Războiului din Golf ne-a dovedit însă că este posibilă respectarea acestui statut, măcar într-un mod parțial (așa cum au procedat forțele militare multinaționale din coaliția antiirakiană).dar, referindu-netot la conflictul din Golf, vedem că realitatea de pe câmpul de luptă întâlnim o varietate de încălcări ale dreptului internațional umanitar, chiar în privința statutului combatanților făcuți prizonieri și a celorlalte categorii de persoane participante la conflict.
Prin urmare, se evidențiază în mod deosebit necesitatea existenței unui complex de măsuri și sancțiuni concrete și eficiente care să impună respectarea normelor dreptului internațional umanitar, complex care începe să prindă contur sub patronajul O.N.U., dar de a cărui eficacitate o parte a opiniei publice internaționale se îndoiește.
50 „Cele patru Convenții de la Geneva, din 1949, au dobândit astăzi o aplicabilitate practic universală. Numărul statelor semnatare întrece pe cel al țărilor membre ale O.N.U. În schimb, în cazul Protocoalelor adiționale din 1977 situația nu este la fel de satisfăcătoare. Dar procesul de acceptare a lor cunoaște un progres permanent și avem suficiente motive să sperăm că și acele state care-și manifestă încă unele rezerve față de aceste protocoale vor sfârși prin ale ratifica.
În ceea ce privește conținutul Protocolului adițional I, trebuie subliniat că principalele obiecții care i se aduc sunt legate de așa-numita politizare a dreptului umanitar în sensul unei exagerate favorizări a teroriștilor și luptătorilor din mișcările de guerilla prin asimilarea lor cu populația civilă, fapt care, în opinia ce emit astfel de obiecții și rezerve, dezavantajează personalul forțelor armate regulate.”
O altă obiecție care se aduce o constituie faptul că normele dreptului internațional umanitar nu fac nici o deosebire între combatanți după natura războiului la care participă (de agresiune sau de apărare). Acest criteriu a fost luat în considerare numai pentru a conferi statutul de combatant și membrilor mișcărilor de eliberare națională, de luptă anticolonială și antirasială.
În domeniul inițiativelor de îmbunătățire a actualei reglementări internaționale umanitare putem menționa sugestia elaborării unei strategii care să prevină izbucnirea conflictelor armate prîntre ale cărei principale componente se numără și propunerea creării celei de-a treia ramuri a dreptului
umanitar prin adoptarea unui cod internațional penal și crearea unui tribunal internațional „care să civilizeze pe combatanți și să excludă mercenarii.”
60 Conflictele armate internaționale recente prezintă, în privința categoriilor de persoane legalmente autorizate să comită acte de ostilitate, un element de noutate. Și-a făcut apariția „combatantul internațional”. Un „prototip” al acestui luptător, deja verificat, îl constituie militarul O.N.U., membru al formațiunilor militare multinaționale cunoscute sub denumirea de căștile albastre. Un alt exemplu de astfel de forțe multinaționale îl reprezintă trupele N.A.T.O.
Din punct de vedere al statutului juridic al acestor combatanți, „problema integrării forțelor naționale în structura forțelor multinaționale a suscitat poziții și puncte de vedere diverse, mergând de la «nici o integrare posibilă» (întrucât legea și tradițiile nu permit), până la «integrarea în cadrul unităților medicale»(singurul exemplu de integrare reușită până în prezent).
Ideea menținerii dreptului de comandă națională asupra forțelor proprii este cvasigenerală, la fel și cea asupra aplicării de sancțiuni disciplinare.
În ceea ce privește statutul militarilor care servesc în forțele multinaționale a rezultat că tendința generală este în favoarea voluntariatului din rândul militarilor în termen, iar trimiterea de militari pentru a servi în forțele multinaționale este subordonată aprobării de către parlament.”
Legate de constituirea și utilizarea forțelor multinaționale, sunt puse în evidență o serie de probleme care așteaptă a fi soluționate:
– dacă titularul obligației de respectare a normelor dreptului umanitar este organizația care le-a constituit sau comandantul forțelor fiecărui stat participant;
– dacă statutul și tratamentul militarilor care servesc în aceste forțe trebuie să fie similare cu cele aplicate în forțele naționale sau trebuie să aibă tratament special de plată, pensie de retragere, invaliditate etc.;
– dacă pregătirea militarilor e bine să se facă în cadrul instituțiilor naționale de formare sau într-un centru special creat în acest sens;
– care sunt efectivele unităților participante și tipurile de asistență furnizată altor state pentru formarea forțelor armate etc..
Mai sunt în dezbatere și o serie de probleme speciale ce pot fi întâlnite în timpul efectuării misiunilor de către forțele multinaționale, precum necesitatea determinării statutului forțelor angajate pe bază de acord încheiat cu țara gazdă și cu țările limitrofe, utilitatea adoptării de reguli comune ale forțelor angajate etc.
70 Privind spre viitor, nu putem să nu ne întrebăm care va fi evoluția reglementării statutului juridic al participanților la conflictele armate și la ce noi categorii de subiecte de drept se va referi, având în vedere tipurile de conflicte armate care se prefigurează – războiul nuclear, în care combatantul se mută de pe câmpul de luptă la pupitru butonului atomic, ori războiul cosmic, extraatmosferic, în care, până la ajunge să participe oamenii, se pare că mașinile, roboții vor juca rolul de combatant (noțiunile de „satelit-ucigaș”, „santinelă spațială”, „satelit-spion” sunt deja o realitate).
Încheind însă într-o notă optimistă, trebuie să subliniem că declanșarea unor asemenea conflicte armate este prohibată de dreptul internațional, odată cu trecerea timpului creându-se noi instrumente juridice în vederea anihilării posibilității ca acestea să devină realitate. În consecință, sperăm ca niciodată să nu fie necesară punerea de acord a normelor juridice internaționale care reglementează statutul juridic al participanților la conflictele armate cu practica acestor forme paroxistice de violență armată.
BIBLIOGRAFIE
A.R.D.U. – Dreptul internațional umanitar al conflictelor armate –documente, Editura Șansa, București, 1993.
Antip, Constantin – Războiul popular în istoria universală, Editura Militară, București, 1973.
Clausewitz, Carl Von – Despre război, Editura Militară, București, 1965.
Cloșcă, Ionel – Dreptul umanitar și noua ordine internațională, Editura
Militară, București, 1976.
Cloșcă, Ionel – Conflictele armate și căile soluționării lor, Editura
Militară, București, 1983.
Cloșcă, Ionel – Războiul întregului popor și dreptul internațional
contemporan, Editura Militară, 1984.
Cloșcă, Ionel; Suceavă, Ion – Dreptul internațional umanitar, Editura
Șansa, București,1992.
Cloșcă-Grigore, Carmen – Era cosmică și Terra, Editura Albatros,
București, 1987.
Geamănu, Grigore – Drept internațional public, vol. II, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1983.
Grotius, Hugo – Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Științifică,
București, 1968.
Hart, Lidell – Strategia. Acțiunile indirecte, Editura Militară, București,
1973.
I.I.T.M. – Războiul din Golf, Editura Militară, București, 1991.
Niciu, Marțian I. – Drept internațional public, vol. II, Editura Fundației „Chemarea”, Iași, 1996
Popescu, Dumitru – Drept internațional public – Note de curs, Litografia
Iași, 1994.
Popescu, Dumitra; Năstase, Adrian; Coman, Florian – Drept internațional
public, Editura Șansa, București, 1994.
Schipor, Ilie – Războiul din Golf, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, București, 1991.
Soare, Corneliu și colectivul – Tipologia conflictelor armate, Editura
Militară, București,1988.
*** – S.S. în acțiune, Editura P.A.C.O. 2000, București, 1993.
R.R.D.U. nr.1 (3) din 1994.
R.R.D.U. nr.2 (4) din 1994.
R.R.D.U. nr.3 (5) din 1994.
R.I.M. nr.6 (34) din 1995.
R.I.M. nr.2 (36) din 1996.
R.I.M. nr.3,4 din 1997.
R.I.M. nr.6 din 1998.
S.M.M. nr.4 din 1998.
Revista Viața Armatei nr. 12/2000.
Revista Forțelor Terestre nr. 4/2000.
Col.dr. Ion Dragoman – Contribuții la studiul Dreptului Războiului în
perioada interbelică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2000.
Frederic Mulinen – Dreptul Războiului și Forțele Armate, București, 1990
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic AL Participantilor LA Conflicte (ID: 126083)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.