Regimul Juridic al Nulitatii

INTRODUCERE

Pentru a întelege aspectele general privind nulitatea actelor juridice civile mai intai trebuie sa definim in sine ce este un act juridic civil. Codul civil român, este preluat după modelul Codului civil francez, acesta necurpinzand dispoziții generale privind actul juridic, ci mai degraba reglementează principalele tipuri de acte juridice care se afla in vigoare.

Datorita lipsei unei definiții legale a actului juridic civil, se va admite, în general în doctrina juridica, că actul juridic civil “este o manifestare de voință destinată să producă anumite efecte juridice – să creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil, în limitele și condițiile dreptului obiectiv”. În știința dreptului, actul juridic este vazut ca o noțiune fundamentală, deoarece voința joacă rolul principal fiind cel mai important element de construcție conceptuală. Doctrina dreptului civil, prin prelungitele eforturi si cercetari ale literaturii juridice precum și ale practicii judiciare a reusit sa construiasca o elaborată teorie a actului juridic.

La ora actuala actul juridic civil este de asemenea considerat unul dintre cele mai importante acte, dar și cel mai complex act juridic, contractul ocupand cel mai mare spațiu în ansamblul reglementării. În literatura juridical de specialitate este considerat că principiul care reglementeaza contractul poate fi aplicat, prin analogie, pentru a “completa lacunele legislative existente în materia altor acte juridice”.

Astfel sa construit o teorie generala cu referire la actul juridic civil, care are deschidere catre toate instituțiile dreptului privat, luand in considerare vocația dreptului civil de a fi „drept comun pentru celelalte ramuri ale dreptului privat”. Insa autorii au dat mai multe definitii actului juridic civil dar care se pare ca au ca punct comun anumite elemente esențiale.

Astfel, actul juridic a fost sau este definint ca fiind o manifestare exterioară de voință avand “scopul de a produce efecte juridice, de a dobândi, a modifica sau stinge un drept”. Preluand alta definiție, actul juridic civil este „acea manifestare de voință destinată să producă efecte juridice (să creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil), în limitele dreptului obiectiv”.

Capitolul I

Secțiunea I Definiția și funcțiile nulității

Nulitatea actului juridic civil reprezinta una dintre principalele instituții fundamentale ale părții generale ale dreptului civil, fiind aceea sancțiune care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor prin care se instituie cerințe de validitate, cum ar fi capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza și forma.

În momentul cand această sancțiune este aplicată aceasta conduce la asigurarea eficienței aplicării prevederilor legale care în acel moment reglementează condițiile de valabilitate ale actului juridic civil, în lipsa unei asemenea sancțiuni, care are ca scop instituirea unor astfel de cerințe pentru ocrotirea, pe de o parte, a intereselor private ale subiecților de drept civil, iar, pe de altă parte, a interesului general al societății care constă în impunerea dar și prezervarea unui stat de drept și a unui circuit juridic coherent, capabil și compatibil cu normele sociale din perioada actuală.

Nulitatea actului juridic civil constituie de fapt și de drept, o instituție de drept deosebit de complexă, în acest moment fiind necesară lămurirea și fundamentarea mai multor aspecte în cercetarea și funcționarea sa în dorința de cuprinde o cercetare cât mai amănunțită și mai compatibilă atât cu realitățile sociale de pe plan intern, cât și cu noua reglementare în curs de formare la nivel european .

În acest sens, trebuie precizat faptul că aceast tip de sancțiune nu trebuie privită doar în mod izolat, ea coexistând în realitatea juridical actuală împreună cu multe alte mecanisme de drept, spre exemplu delimitarea sa față de alte sancțiuni ale dreptului civil prin care se obține ineficacitatea altor acte juridice civile spre exemplu, rezoluțiunea, rezilierea, revocarea, inopozabilitatea dar în sine și apariția unor altor noțiuni derivate din dreptul european ce urmează a fi assimilate în timp conceptului de nulitate absolută, dintre care subliniem importanța practică dar și noutatea conceptului de clauza nescrisă, precum și noțiunea de ,,clauză cu caracter abuziv''.

  Se impune ideea de a fii precizat faptul că noul Cod civil înca nu conține o definiție legală a nulității în acest moment. Așa dar, a rămas de datoria doctrinei să o definească, în modul că „nulitatea este definite ca fiind sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”.

Cu alte cuvinte, nulitatea mai poate fi calificată și drept un instrument juridic care dă o asigurare a conformității între dispoziția legală și actul juridic civil contrar acesteia.

Conform Noului Cod Civil, nulitatea contractelor este reglementată unitar, aceasta cuprinzând de asemenea o clasificare principală a nulitatilor, precum și a regimului lor juridic, care sunt principalele cauze de nulitate, care sunt efectele nulității și nu în ultimul rând, problema validării contractului care este lovit de nulitate.

În principal, instituția nulității actului juridic civil are un dublu rol: unul este un rol preventiv, iar celâlant este un rol represiv. Prin urmare vedem că, nulitatea îndeplinește nu numai o funcție preventivă așa cum era ea caracterizata dar mai îndeplinește și o funcție sancționatorie.

Funcția preventive așa cum este ea definită constă în faptul că efectul inhibitoriu pe care aceasta îl exercită asupra subiectelor de drept civil, care sunt tentate să încheie actul juridic civil nerespectând condițiile sale de valabilitate, acest lucru fiind definit prin faptul că, știind că un asemenea act va putea fi lipsit de efecte, persoanele în cauza vor descurajate și vor fii îndemnate sine die să respecte legea civilă.

Funcția sancționatorie intră în acțiune în momentul în care funcția preventivă nu a reușit să își dovedească dovedit eficiența, acest lucru constând în înlăturarea efectelor contrarii ale normelor juridice proclamate pentru a avea loc o încheiere valabilă a actului juridic civil.

Unii autori mai adaugă de asemenea o a treia funcție a nulității actului juridic civil, aceasta fiind o sinteză a primelor două, și anume fiind definită ca o funcție de mijloc și de garanție a “principiului legalității în domeniul actelor juridice civile, în sensul că, prin realizarea funcției preventive și a celei sancționatorii, se asigură respectarea normelor juridice civile care reglementează condițiile de valabilitate a actului juridic civil”.

Secțiunea II

Delimitarea nulitații față de alte sancțiuni de drept civil

Pentru o mai bună întelegere a ideii de nulitate juridică, vom încerca delimitarea sa față de alte sancțiuni ale dreptului civil, pentru a întelege exact diferențele și modul cum instituția nulității actului civil funcționează.

Nulitatea si rezoluțiunea.

Pentru a intelege exact diferentele dintre cele doua mai intai trebuie sa definim rezolutiunea. “Rezoluțiunea, este acea sancțiune care constă în desființarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu, în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părți”. 

Luăm spre exemplu, “dacă la încheierea unui contract de vânzare cumpărătorul a fost în eroare cu privire la calitățile substanțiale ale bunului, atunci el va putea solicita anularea contractului respectiv; dacă, însă, contractul a fost încheiat în mod valabil, dar vânzătorul nu predă lucrul vândut sau cumpărătorul nu plătește prețul, atunci cel interesat va putea să ceară rezoluțiunea contractului respectiv (cel interesat poate să solicite și executarea silită a obligației ce revine celeilalte părți contractante)”.

Principalele asemănări dintre cele două definții cea de nulitate și cea de rezoluțiune sunt următoarele:

– ambele atrag după sine ineficacitatea actului juridic civil;

– atât rezoluțiunea, cât și nulitatea produc efecte retroactive;

– ambele sancțiuni pot interveni, de principiu, fie în baza unei hotărâri a organului de jurisdicție, sau fie temeiul voinței părților.

Principalele deosebiri dintre aceste două sancțiuni sunt următoarele:

– nulitatea presupune în sine un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate, pe când rezoluțiunea presupune un act juridic valabil încheiat;

– nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluțiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu-,

– cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă cauza rezoluțiunii apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una dintre părți;

– acțiunea în rezoluțiune și acțiunea în declararea nulitătii relative sunt

supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive, iar nulitatea absolută, precum și nulitatea relativă invocată pe cale de excepție nu sunt supuse prescripției extinctive.

Sub aspect procesual, ținem să aducem unele precizări, care vizează în sine nu numai raportul dintre cele două, dar și raportul dintre nulitate și alte cauze de ineficacitate.

Dacă în legătură cu același contract sinalagmatic s-ar pune atât problema rezoluțiunii, cât și problema nulității, atunci va fi analizată cu prioritate aceasta din urmă. Să presupunem că una dintre părțile contractante solicită rezoluțiunea pentru neexecutare culpabilă (eventual cu daune-interese), iar cealaltă parte formulează o cerere reconvențională prin care solicită desființarea contractului pentru o cauză de nulitate relativă sau absolută. Instanța va analiza cu prioritate cererea reconvențională, iar dacă o va admite (pronunțând în dispozitivul hotărârii desființarea contractului pentru nulitate, adică, potrivit unei părți a jurisprudenței, anularea sau, după caz, „constatarea nulității”), va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea în rezoluțiune, fără a mai administra probe pentru verificarea condițiilor rezoluțiunii.

Chiar și în ipostaza în care pârâtul dintr-o acțiune judecătorească în rezoluțiune nu ar formula o cerere reconvențională, dar în principiu ar invoca în mod întemeiat, nulitatea contractului (ca mijloc de apărare), indiferent că ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută sau relativă, instanța va trebui să respingă acțiunea în rezoluțiune, fără însă a mai dispune desființarea contractului. Mai mult, dacă ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută de care pârâtul nu s-ar prevala, instanța trebuie să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului și să respingă acțiunea în rezoluțiune.

Nulitatea și rezilierea

Rezilierea, este definite ca fiind “sancțiunea de drept civil ce intervine în cazul neexecutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă și constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor”.

Spre exemplu, dacă are loc încheierea unui contract de locațiune prin mijloace de violență automat acesta atrage nulitatea relativă a acestuia, dar în schimb, neplata chiriei de către locatar poate duce la rezilierea contractului de locațiune valabil încheiat. Rezilierea se deosebește de rezoluțiune prin faptul că aceasta intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se “execută prin prestații succesive și că operează numai pentru viitor”.

Asemănările dintre nulitate și reziliere sunt următoarele:
– ambele sunt cauze care pot atrage ineficacitatea actului juridic civil;
– atât rezilierea, dar și nulitatea produc efecte retroactive;
– ambele sancțiuni pot intervene fie în baza unei hotărâri a organului de jurisdicție, sau în baza voinței părților.

Principalele deosebiri dintre cele două sancțiuni sunt următoarele:
– nulitatea se presupune a fii un act juridic încheiat cu nerespectarea condiției de validitate, pe când rezilierea vizează un act juridic valabil deja încheiat;
– cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic și constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă cauza reziliere apare ulterior momentului încheierii și constă în neexecutarea culpabilă a obligației de către una dintre părți;
– acțiunea în reziliere și acțiunea în declararea nulitătii relative sunt supuse unor reguli diferite în privința începutului prescripției extinctive, iar nulitatea absolută, precum și nulitatea relativă invocată pe cale de excepție nu sunt supuse prescripției extinctive.

Nulitatea și revocarea

Ca definiție juridical anularea este definite ca fiind acțiunea de “anulare sau revenire asupra unui act ori asupra unei măsuri în legătură cu răspunderea penală a unei persoane. ~ măsurilor de siguranță – ridicarea vreuneia dintre măsurile de siguranță (obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea unei funcții sau profesii, interzicerea de a se afla în anumite localități) luate față de o persoană. ~ liberării condiționate – ridicarea beneficiului liberării condiționate față de condamnatul care până la împlinirea duratei pedepsei săvârșește o nouă infracțiune de gravitate mare. ~ suspendării condiționate a executării pedepsei și ~ suspendării executării pedepsei sub supraveghere – ridicarea beneficiului suspendării executării pedepsei pentru cel care înăuntrul termenului de încercare comite o nouă infracțiune sau nu execută, cu rea credință, îndatoririle civile stabilite prin hotărârea judecătorească”.

Noțiunea de revocare este folosită uneori și în contextul de denunțare unilaterală, în cazuri specifice prevăzute de lege, a unui act juridic, iar în alte dați cu sensul de desfacere a unui contract prin acordul ambelor părti contractante.

Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin faptul că și ea reprezintă o cauză de asemnea o cauză de ineficacitate a actului juridic civil, însă, între ele existând deosebiri majore cum ar fii:

– revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate;

– nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităților;

– cauza nulității este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;

– prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite. 

Nulitatea si caducitatea

Caducitatea reprezintă aceea cauză de ineficacitate care constă în sine, lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale și care este independentă de voința autorului actului juridic.

Ca exemple de caducitate menționăm:

– art. 333 alin. (4) C.civ., conform căruia „clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”;

– art. 1071 C.civ., potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când: legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii; legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii; legatarul este nedemn; legatarul renunță la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul;

– art. 1195 C.civ., care prevede că oferta devine caducă: dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil; dacă destinatarul o refuză; în cazul decesului sau incapacității ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau împrejurările impun caducitatea etc.

Spre deosebire de nulitate, caducitatea este caracterizează prin următoarele trăsături specifice:

– în primul rând presupune un act juridic valabil încheiat;

– în al doilea rând produce efecte numai pentru viitor;

– de asemenea presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;

– împrejurarea care determină procesul de caducitate este, întotdeauna, străină de voința autorului actului juridic. 

Nulitatea si inopozabilitatea

Inopozabilitatea, este aceea sancțiune aplicabilă unui act valabil deja încheiat încheiat, caracterizat de neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii lui.

Inopozabilitatea, este aceea sancțiune care va intervii în cazul nesocotirii unor cerințe de publicitate față de terți, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.

Tot despre inopozabilitate putem spune că și în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depășirea puterii de a reprezenta, în cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul coproprietarilor, precum și în cazul acțiunii revocatorii (pauliene).

Ca și deosebiri între nulitate și inopozabilitate există următoarele

– nulitatea presupune în sine un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act juridic deja încheiat împreună cu respectarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate;

– în caz de nulitate, efectele privesc atât părțile actului juridic, cât și terții, însă, în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc față de părți, dar drepturile și obligațiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terților;

– cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalități ulterioare încheierii actului juridic;

– nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare. 

Nulitatea si reducțiunea

Reducțiunea este considerată a fii aceea sancțiune civilă aplicabilă în cazul actelor juridice care sunt încheiate cu nesocotirea unor interdicții stabilite de lege în vigoare cu scopul ocrotirii unor persoane dar și pentru restabilirea echilibrului contraprestațiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros și comutativ.

Unele dintre principalele deosebiri sunt următoarele

– nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducțiunea se aplică fie liberalitățiior excesive, fie contractelor cu titlu oneros și comutative;

– nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulității constă în nerespectarea unei dispoziții legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul reducțiunii liberalitățiior excesive și al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parțială, din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariției unor împrejurări, neavute în vedere de părți în momentul încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.

Secțiunea a III-a.

Clasificarea nulitaților

Nulitatea parțială și nulitatea totală

Această clasificare se va face strict după criteriul întinderii efectelor nulității.

Nulitatea totală este acel tip de nulitate care în sine desființează actul juridic civil în întregime.

Nulitatea parțială este acel tip de nulitate care desființează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelante efecte menținându-se, întrucât acestea nu contravin legii.

Conform art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, se poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parțială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepția. Totuși, nulitatea parțială presupune un act juridic cu un conținut complex, în sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situație s-ar putea pune problema desființării unor efecte și a menținerii altor efecte.

în cazul în care contractul este menținut în parte, atât clauzele nule, cât și cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) și (3) C.civ.].

Mai reținem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială pentru existența contractului”.

Subliniem în acest moment că nulitatea parțială nu trebuie confundată cu unele dintre următoarele situatii:

– situația în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;

– ipoteza în care, deși nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voință produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

– cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

– ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerința legală nerespectată în momentul încheierii lui;

– situația când forma ad probationem nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege, dar operațiunea juridică (negotium) este valabilă.

În concluzie nulitatea parțială înseamnă ineficacitatea doar a unei a unei clauze sau a mai multor clauze, dar care nu atrag după sine ineficacitatea întregului act juridic.

Atragem atenția că nu trebuie confundată clasificarea în nulități parțiale și nulități totale cu clasificarea în nulități absolute și nulități relative. Combinând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit și întinderea efectelor), vom deosebi: nulitate absolută și parțială (spre exemplu, cazul prevăzut de art. 2546 C.civ., potrivit căruia, „este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată”), nulitate absolută și totală, nulitate relativă și parțială, nulitate relativă și totală.

Nulitatea expresă și nulitatea virtuală

Depinzând de modul de consacrare legislativă, distingem două tipuri de nulităti: prima este nulitatea expresă (denumită de asemenea și nulitate textuală sau explicită) și nulitatea virtuală (denumită de asemenea și nulitate implicită sau tacită).

Prin nulitate expresă se definește acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziție legală.

Prin nulitate virtuală se va definii acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil sau, după cum spune art. 1253 C.civ., sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins.

Clasificarea nulităților în cele două categorii prezentate mai sus adică exprese și virtuale nu trebuie niciodată confundată cu clasificarea nulităților în absolute și relative, deoarece în acest context vorbim despre două tipuri de criteria total diferite. În consecință, pot exista următoarele: nulități exprese și absolute; nulități exprese și relative; nulități virtuale și absolute; nulități virtuale și relative.

Nulități de fond și nulități de formă

După tipul condiției de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitățile se pot clasifica în două categorii, de fond sau de formă.

Nulitatea de fond este acel tip de nulitate care intervine în cazul lipsei ori nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic civil. Nulitățile din această categorie ocupă cea mai numeroasă parte în practică.

Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespec-tării formei cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., stipulează că , „sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”, instituie o nulitate de formă.

Nulități amiabile și nulități judiciare.

Unii autori mai impart de asemenea nulitățile, depinzînd de modul de valorificare, în nulități judiciare dar și nulități amiabile, iar alți autori, folosind aceleași criterii de departajare le deosebesc între nulități judiciare și nulități de drept.

Distincția dintre nulitățile amiabile și nulitățile judiciare este prezentată și de către Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților”.

Prin urmare, în acest context facem deosebirea între situația în care părțile respective se vor înțelege cu referire la nulitatea actului juridic încheiat de acele părți și lipsesc de efecte juridice actul respectiv prin propia lor voință, nemaiadresându-se organului de jurisdicție competent (caz în care avem de a face cu prezența unei nulități amiabile) și situația în care părțile respective nu se înțelege în acest sens, caz în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate terminat printr-un act simetric celui prin care a luat naștere.

Exemple de clauze considerate nescrise

– clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunța la dreptul de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum și clauza penală sau altă sancțiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3) C.civ.];

– dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);

– clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate [art. 218 alin. (3) C.civ.];

– clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2) C.civ.];

– orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soți [art. 325 alin. (3) C.civ.];

– clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1) C.civ.];

– dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri [art. 1009 alin. (2) C.civ.];

– orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moștenirii, urmărește să înlăture regula potrivit căreia moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat (art. 1138 C.civ.);

– dispoziția care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care părțile ar institui o altă cauză de nulitate în afara celor stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.];
– clauza prin care s-ar suprima obligația respectării unui termen rezonabil de preaviz pentru denunțarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată, precum și clauza prin care s-ar stipula o prestație în schimbul denunțării contractului (art. 1277 C.civ.);

– clauza prin care s-ar prevedea o condiție imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, cu excepția ipotezei în care condiția este însăși cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402 C.civ.);

– stipulația conform căreia creditorul nu ar avea obligația de a dovedi cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4) C.civ.];

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1541 alin. (1) și (2) C.civ. care reglementează reducerea cuantumului penalității;

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C.civ. care reglementează condițiile în care creditorul poate solicita rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului;

– stipulația conform căreia creanța încorporată într-un titlu la purtător nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3) C.civ.];

– stipulația conform căreia subrogația ar opera cu consimțământul debitorului [art. 1594 alin. (2) C.civ.];

– orice stipulație care ar contraveni dispozițiilor art. 1699 C.civ. care reglementează limitele clauzei de nerăspundere pentru evicțiune;

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1734 alin. (1) C.civ. care reglementează concursul dintre preemptori;

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 1825 alin. (1) C.civ. care prevede condițiile denunțării închirierii încheiate pe durată determinată;

– clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii locuințelor;

– orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];

– orice clauză contrară dispozițiilor art. 1910 alin. (1)-(4) C.civ. care reglementează modalitatea de adoptare a hotărârilor privind'societatea;

– orice clauză contrară dispozițiilor art. 1918 alin. (1)-(3) C.civ. care reglementează drepturile asociaților care nu sunt administratori;

– orice clauză care stabilește un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociați [art. 1953 alin. (5) C.civ.];
– clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (1)-(4) C.civ.;

– orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurență [art. 2075 alin. (3) C.civ.];

– înscrierea în contul curent a creanțelor care nu pot face obiectul compensației [art. 2172 alin. (1) C.civ.];

– orice clauză prin care instituția de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudență și diligență [art. 2192 alin. (3) C.civ.];

– clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii [art. 2257 alin. (5) C.civ.];

– orice clauză care ar contraveni dispozițiilor art. 2263 alin. (3) C.civ. care reglementează pronunțarea rezoluțiunii contractului de întreținere numai de către instanță;

– orice stipulație prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339 alin. (1) C.civ.;

CAPITOLUL II

Secțiunea I

Cauzele de nulitate absolută

Potrivit art. 1250 din Noul Cod Civil, „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.

1) în baza unor dispoziții legale exprese, sunt lovite de nulitate absolută:

– actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepția cazurilor prevăzute de lege [art. 66 noul Cod Civil);

– actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot aparține decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) și (3) noul Cod Civil];

– actele încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi și obligații civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) și (3) noul Cod Civil];

– căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1) noul cod civil [art. 293 alin. (1) noul Cod Civil];

– căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani [art. 294 alin. (1) noul Cod Civil];

– căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) noul Cod Civil];

– recunoașterea unui copil a cărui filiație nu a fost înlăturată [art. 418 lit. a) noul Cod Civil];
– recunoașterea unui copil după decesul acestuia [art. 418 lit. b) noul Cod Civil];

– adopția fictivă [art. 480 alin. (1) noul Cod Civil];

– partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2)

C.civ];

– partajul în care nu s-au cuprins toți descendenții care îndeplinesc condițiile pentru a veni la moștenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală [art. 1163 alin. (1) noul Cod Civil];

– contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului [art. 775 noul Cod Civil];

– actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă (art. 956 noul Cod Civil);

– liberalitățile realizate fără determinarea beneficiarului sau prevederea criteriilor pe baza cărora acesta să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice [art. 989 alin. (1) noul Cod Civil];

– testamentul reciproc (art. 1036 noul Cod Civil);

– opțiunea succesorală afectată de modalități (art. 1101 noul Cod Civil);

– actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit [art. 1225 alin. (2) noul Cod Civil] sau care privește o prestație nedeterminabilă ori ilicită [art. 1226 alin. (2) noul Cod Civil];

– actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă [art. 1242 alin. (1) noul Cod Civil];

– contractele prin care judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea [art. 1653 (2) noul Cod Civil];

– subarendarea totală sau parțială [art. 1847 alin. (2) noul Cod Civil];

– contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unui terț care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2246 noul Cod Civil);
– tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității [art. 2274 alin. (1) noul Cod Civil etc.

Ținând cont de condițiile de validitate, putem reține, generic, următoarele cauze care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

– încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă, însă numai dacă este vorba de nerespectarea unei incapacități speciale de folosință a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes general [spre exemplu, încălcarea incapacității speciale de folosință instituite de art. 44 alin. (2) din Constituție, a incapacității instituite de art. 1653 alin. (1) noul Cod Civil etc], de lipsa capacității de folosință a persoanei juridice sau de nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrativ [art. 206 alin. (2) și (3) noul Cod Civil];

– lipsa totală a consimțământului (de exemplu, când manifestarea de voință a fost exprimată fără intenția de a produce efecte juridice), cu excepția cazului în care legea prevede sancțiunea nulității relative;

– nevalabilitatea obiectului actului juridic civil [spre exemplu, cazul prevăzut de art. 1847 alin. (2) noul Cod Civil] sau a obiectului obligației;

– nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită (inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală, afară de situația în care prin lege s-ar dispune altfel. A se vedea, spre exemplu, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1815/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66 (nulitatea absolută pentru cauză imorală a contractului de întreținere încheiat în scopul menținerii stării de concubinaj); dec. nr. 144/1983, în Repertoriu 1980-1985, p. 79, nr. 70 (nulitatea liberalității prin care s-a urmărit începerea, continuarea sau reluarea unei relații de concubinaj);

– nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem; în cazul donației, fiind vorba despre un contract pentru care legea cere forma autentică ad validitatem, este necesar ca atât oferta de donație, cât și acceptarea acesteia să îmbrace forma solemnă. Tocmai de aceea, s-a decis că împrejurarea că oferta de donație a fost întocmită în formă autentică nu echivalează cu perfectarea actului, în condițiile în care nu s-a putut face dovada acceptării de către donatar în formă autentică.

– nerespectarea dreptului de preempțiune în cazurile expres (și limitativ) prevăzute de lege, anume nerespectarea dreptului de preempțiune al statului în cazul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea Codului silvic nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, în cazul prevăzut de art. 36 alin. (5) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și în cazul prevăzut de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor și operelor comemorative de război, cu modificările ulterioare (cu precizarea că, în ultimele două cazuri, există un drept de preempțiune subsecvent celui al statului în favoarea unităților administrativ-teritoriale). 

Secțiunea II

Cauzele de nulitate relativă

Conform art. 1251 din noul cod civil, actul juridic „este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege”. De asemenea, în acest caz reamintim că pentru nulitățile virtuale, stipulate în art. 1252 noul din noul cod civil stabilesc o prezumție de nulitate relativă, în cazul în care, dacă nu rezultă neîndoielnic din dispoziția legală care instituie o condiție de validitate că interesul ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă.

Cauzele care atrag nulitatea relativa

– nerespectarea regulilor care fac referire la capacitatea civilă a persoanei, dar numai atunci când: actul juridic de administrare sau de dispoziție este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, actul juridic de dispoziție s-a încheiat fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanței de tutelă (așadar, în toate aceste situații, este vorba despre încălcarea dispozițiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exercițiu a persoanei fizice);

– viciile de consimțământ

– lipsa cauzei [art. 1238 alin. (1) noul Cod Civil]. Câteodata, legea sancționează cu nulitatea relative precum și cazuri particulare de cauză ilicită sau imorală. Spre exemplu avem, art. 215 alin. (1) noul Cod Civil, care stipulează următoarele, „este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru”;

– nerespectarea dreptului de preempțiune în cazurile expres precum și cel limitative care sunt prevăzute de lege, specific în art. 15 alin. (2) și art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naționale, precum și de art. 42 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

CAPITOLUL III

Regimul juridic al nulității

Secțiunea I

Regimul juridic al nulității absolute

În cele ce urmează vom enumera regulile care guvernează regimul juridic al nulității absolute

– nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege;

– nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, fiind, deci, imprescriptibilă;

– în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă și nici tacită).

Din cele enumerate mai sus rezultă că : “Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanță, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege”.

Această regulă își găsește rădăcinile în faptul că nulitatea absolută a fost introdusă pentru ocrotirea unui interes general, astfel încât trebuie să includă posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe care să invoce o astfel de nulitate a unui act juridic civil.

Reținem că , pentru instanță, invocarea nulității absolute a actului juridic dedus judecății nu se mai încadrează în idea de posibilitate, devenind astfel o obligație. În acest sens, vom cita art. 1247 alin. (3) din noul cod civil care prevede că „instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.

Dar, invocarea din oficiu de către instanță a nulității absolute nu trebuie asimilată în sensul că instanța “în sine ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acțiune în declararea nulității absolute a unui act juridic și nici că instanța ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocrotește un interes general, să se pronunțe în dispozitivul hotărârii asupra nulității (adică să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul disponibilității”.

Atunci când spunem că instanța poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, trebuie să avem în vedere ipoteza conform căreia una dintre părți declanșează un litigiu civil care are ca obiect executarea unui act juridic (cu alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestației ce îi revine acestuia conform actului juridic) sau, mai pe larg, își fundamentează pretenția împotriva pârâtului conform unui anumit act juridic, iar instanța, constatând asftfel că actul juridic ce constituie fundamentul pretenției supuse judecății este lovit de către nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca fiind nefondată, dar însă fără a pronunța și nulitatea actului juridic respective.

În acest caz se mai impune o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual. Având în vedere condițiile exercitării acțiunii civile (mai exact, condiția interesului, prin care se înțelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acțiunea civilă, cu mențiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulității absolute a actului juridic respectiv.

Nulitatea absolută este imprescriptibilă

Tinem să precizăm aici și regula imprescriptibilității nulității absolute a actului juridic care este prevăzută conform art. 1249 alin. (1) noul Cod Civil, potrivit căruia, „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție”. Așadar, nulitatea absolută a actului juridic nu poate fii supusă prescripției extinctive, indiferent dacă aceasta se valorifică pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există însă și o excepție, care este prezentată de către art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform căreia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (conform O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripție a fost mărit cu 3 luni). întrucât în acest text de lege nu se face distinctia între nulitatea absolută și cea relativă, rezultând concluzia că acestea sunt supuse prescripției extinctive, atât în acțiunea de declarare a nulitătii relative, cât și acțiunea de declararea a nulitătii absolute a actelor juridice care intră sub incidența acestei legi.

Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare.

Conform art. 1247 alin. (4) noul Cod Civil, „actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege”.

Această a treia regulă a regimului juridic al nulității absolute este “consecința primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunța valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) și se explică prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută”.

Astfel, din art. 1010 noul Cod Civil, potrivit căruia, „confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților”, rezultănd că moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot astfel confirma atât donațiile, cât și legatele care au fost făcute de autorul lor, indiferent de motivele de nulitate care le afectează pe acestea, inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.

De asemenea, art. 303 din noul Cod Civil, stipulează acoperirea nulității căsătoriei încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la vârsta matrimonială, poate fi privit și ca un caz particular de confirmare tacită a nulității absolute a căsătoriei.

În continuare vom trece în revistă comparațiile de regim juridic dintre nulitatea absolută și cea nulitatea relativă ele fiind exprimate astfel:

– dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum și de instanță din oficiu, aceasta din urmă având chiar obligația să o invoce, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

– nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripției extinctive dacă se invocă pe cale de acțiune și imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepție;

– dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

Secțiunea a II – a

Regimul juridic al nulitații relative

Se pare că în cazul nulității relative, regimul juridic al acesteia este delimitat de către următoarele reguli:

– nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

– nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acțiune, în termenul de prescripție extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acțiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepție;

– nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.

Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana interesată

Art. 1248 alin. (2) noul cod civil dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată”.

Această regulă se justifică prin faptul că nulitatea relativă este făcută să ocrotească un interes individual (particular).

Trebuie aici însă să subliniem că, deși regula în discuție este formulată destul de restrictiv, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparține unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată de către următorii:

– de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu, de victima violenței, de titularul dreptului de preempțiune în măsura în care încălcarea acestui drept atrage nulitatea relativă etc.). 

Subliniem aici că acțiunea de anulare a actului juridic pentru încălcarea dispozițiilor legale impuse de lege cu referire la capacitatea de exercițiu poate fi invocată de asemenea și de minorul care are vârsta împlinită de 14 ani conform art. 46 alin. (3) dispusă în noul Cod Civil. Conform art. 44 alin. (2) noul Cod Civil, “cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească” ;

– de către reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, care, de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, așa încât, cu atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat sub protecția sa;

– de către ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă. 

– de către succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepția acțiunilor intuitu personae-,

– de către creditorii chirografari ai părții ocrotite, pe calea acțiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi sau acțiuni strict personale (art. 1560-1561 noul Cod Civil);

Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acțiune și imprescriptibilă pe cale de excepție.

Art. 1249 alin. (2) din teza I noul Cod Civil prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție stabilit de lege”.

Același alineat ne spune, astfel curmând o controversă doctrinară, consacrată, în teza a ll-a, imprescriptibilitatea nulității relative invocate pe cale de excepție, dispunând că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare”. Prin derogare însă de la această din urmă regulă, invocarea nulității relative pentru leziune pe cale de excepție este, potrivit art. 1123 alin. (2) noul Cod Civil, supusă prescripției extinctive în aceleași condiții ca și invocarea nulității relative pe cale de acțiune.

Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare expresă ori tacită

Art. 1248 alin. (4) noul Cod Civil dispune că actul juridic anulabil este susceptibil de confirmare.

Având astfel menirea de a ocroti anumite interese individuale sau mai bine spus particulare, este firesc ca persoana interesată să poată renunța, în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt corespunde în acel moment, intereselor sale. Renunțarea la acest drept are ca efect acoperirea nulității relative (deci rezultțnd astfel consolidarea actului juridic anulabil) realizându-se astfel prin confirmare.

Așadar, confirmarea este actul juridic unilateral prin care se renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Confirmarea acesuia poate să fie de două feluri: expresă sau tacită.

Trebuie să avem în vedere însă că, confirmarea nulității relative nu ar trebuii confundată cu ratificarea actului juridic, aceasta din urmă fiind actul juridic prin care o persoană devine parte în acel act, încheiat în lipsă ori cu depășirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.

De asemenea, confirmarea nu se va confunda nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesta ia naștere în sine un nou act juridic, care își produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.

În sfârșit, este necesar să precizăm că, între confirmare și actul recognitiv, recunoaștem prin acesta din urmă un act juridic preexistent dar numai în privința existenței lui, dar nu și cu privire la validitatea lui, rezultând că persoana interesată nu va renunța la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.

În cele ce urmează vom prezenta o scurtă comparație a regimului juridic între nulitatea absolută și cea nulitatea relative.

Deosebirile de regim juridic dintre nulitatea absolută și cea relativă pot fi exprimate, sintetic, în modul următor:

– dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum și de instanță din oficiu, aceasta din urmă având chiar obligația să o invoce, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

– nulitatea absolută este prezentată ca fiind imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripției extinctive dacă se invocă pe cale de acțiune și imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepție;

– dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

CAPITOLUL IV

Efectele nulitatii

Secțiunea I

Principiul retroactivității

Principiul retroactivității, este regula conform căreia, nulitatea produce efecte dar nu numai pentru viitor, cât și pentru trecut, adică efectele nulității producându+se chiar din momentul încheierii actului juridic civil.

Așadar, astfel vedem că vor fi înlăturate și efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia și momentul anulării efective a actului. În baza temeiului retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Acest prim principiu al efectelor nulității este prezentat de către art. 1254 alin. (1) din Noul Cod Civil, potrivit căruia, „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege aplicându-se, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

Există unele excepții în care, pentru anumite rațiuni legale, sunt menținute doar efectele produse între momentul încheierii actului juridic și respectiv momentul anulării acestuia, deci cazuri în care nulitatea produce efecte dar numai pe viitor.

În ceea ce ne privește în lucrarea de față, vom prezenta câteva dintre aceste excepții de la principiul retroactivității efectelor nulității actului juridic:

– “cazul căsătoriei putative [art. 304 alin. (1) noul Cod Civil], în sensul că efectul retroactiv al declarării nulității căsătoriei este înlăturat față de soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soț dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheierii căsătoriei și cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;

– cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) noul Cod Civil], în sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privința copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor (se observă că, în acest caz, principiul ocrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea efectelor nulității, ci însăși nulitatea, desigur numai în privința situației legale a copiilor rezultați din căsătoria care ulterior a fost anulată);

– cazul minorului de bună-credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită ca efect al încheierii acelei căsătorii și ulterior anulării căsătoriei [art. 39 alin. (2) noul Cod Civil];

– modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoașterii de filiație, precum și în cazul anulării căsătoriei, purtarea numelui de familie până la data desființării recunoașterii voluntare de filiație, căsătoriei fiind un fapt ireversibil;

– cazul declarării nulității unei persoane juridice [art. 198 alin. (1) noul cod civil prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare”].

Secțiunea a II – a

Principiul restabilirii situației anterioare

Principiul restabilirii situației anterioare (restitutio in integrum) sau al repunerii în situația anterioară, este acea regulă a dreptului conform căreia tot ce a fost executat în baza unui act juridic anulat acum trebuie restituit, astfel încât părțile care au luat parte la acel raport juridic vor ajunge în situația în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Principiul este consacrat de către art. 1254 alin. (3) din Noul Cod Civil, care prevede că „în cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 – 1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

Modalități de restituire

Restituirea se poate face în natură sau prin echivalent conform art. 1637 alin. (1) din noul Cod Civil, cu precizarea că regula este constituită de către restituirea în natură.

Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităților sau a unui alt impediment serios sau dacă restituirea privește prestarea unor servicii care deja au fost efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie prevăzute de art. 1640 alin. (1) și (2) noul Cod Civil.

Secțiunea a III – a

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului inițial

Este definit prin acest principiu regula de drept conform căreia căreia anularea (desființarea) actului juridic inițial (primar) atrage și anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu privește strict efectele nulității actului juridic față de terți și este consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul Cod Civil, care prevede că „desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul Cod Civil, și actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

“Sunt considerate excepții de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite rațiuni, anularea actului juridic inițial nu atrage și anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menținut, deși se află în strânsă legătură cu actul juridic desființat. Așadar, deși anularea actului juridic primar are drept consecință desființarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuși, rămâne în ființă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părțile actului juridic primar cu un terț și în legătură cu dreptul dobândit prin actul inițial, odată cu actul juridic subsecvent menținându-se și dreptul dobândit de terț în temeiul acestuia”.

Secțiunea a IV-a

Cauzele care înlatură principiul quod nullum est, nullum

producit effectum

“Nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, iar această regulă generală referitoare la efectele nulității se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulității, de care ne-am ocupat mai sus, prezentând și excepțiile de la acestea.

Alături de excepțiile analizate, care reprezintă și limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum, există și anumite situații care înlătură principiul menționat, uneori fiind înlăturată însăși nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia.

Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum sunt următoarele:

conversiunea actului juridic,

error communis facit ius și

principiul răspunderii civile delictuale (cu sublinierea că, în ultimele două cazuri, este înlăturată chiar sancțiunea nulității actului juridic)”. 

BIBLIOGRAFIE

Beleiu, Gheorghe, ,Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007;

Boroi, Gabriel ,Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. a 4-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010;

Boroi, Gabriel; Anghelescu, Carla Alexandra, Curs de drept civil. Partea generală, Ediția a 2-a revizuită și adăugită Editura Hamangiu, București, 2012;

Beleiu, Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. a XI-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007 , p. 99

Ciobanu, Viorel Mihai; Briciu, Traian Cornel; Dinu, Claudiu Constantin, ,,Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial'', Editura Național, București, 2013

Dănăilă, Veronica; Anghelescu, Carla Alexandra; Constantinescu, Victor Horia Dimitrie, ,,Excepțiile în procesul civil'', Editura Hamangiu, București, 2012

Dincă, Răzvan, ,,Contracte civile speciale în noul Cod civil'', Editura Universul Juridic, București, 2013

Dogaru, Ion; Draghici, Pompil, ,,Drept civil. Teoria generală a obligațiilor în reglementarea noului Cod civil'', Ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2014

Neagu, Ion; Damaschin, Mircea, ,,Tratat de procedură penală. Partea specială'', Editura Universul Juridic, București, 2015;

Pop, Liviu; Popa, Ionuț Florin; Vidu, Stelian Ioan, ,,Tratat elementar de drept civil. Obligațiile”, Editura Universul Juridic, București, 2012

Pop, Liviu; Popa, Ionuț Florin; Vidu, Stelian Ioan, ,,Curs de drept civil. Obligațiile”, Editura Universul Juridic, București, 2015

Răducan, Gabriela, ,,Nulitatea actului juridic civil”, Editura Hamangiu, București, 2009

Tăbârcă, Mihaela, ,,Drept procesual civil. Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă. Proceduri speciale'', vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2013

Toader, Camelia; Nicolae, Marian; Popescu, Romeo; Dumitrache, Bogdan; coord. Bîrsan, Corneliu; Beleiu, Gheorghe; Deak, Francisc, ,,Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență 2009-2010”, Editura Universul Juridic, București, 2009

Uță, Lucia, ,,Nulitatea actului juridic civil'', Editura Universul Juridic, București, 2013

Vasilescu, Paul, ,,Drept civil. Obligații”, Editura Hamangiu, București, 2012

Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență”, colectiv de autori, Vol. I Art. 1-952, Editura Hamangiu, București, 2012

Noul Cod civil si lega de punere în aplicare, Editura Hamangiu, 2014, București

Noul Cod Civil și 9 legi uzuale, actualizat 3 septembrie 2014, Editura Hamangiu, București, 2014

Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, coord. Fl.A.Baias, E.Chelaru, E. Constantinovici, I.Macovei, Ed. C.H. Beck, București, 2012

Ungureanu, O., Drept civil. Introducere. Editia a VIII-a, editura C.H. Beck, București, 2007, p. 136

Avram, M., Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București., 2006, p. 2

Ionașcu, A., Curs de drept civil român, vol. I, Noțiuni generale de introducere, ediția a III-a, Editura Cartea românească din Cluj, Sibiu, 1941, p. 238