Regimul Juridic AL Mijloacelor ȘI Metodelor DE Război Interzise

CUprins

1. Principii fundamentale care guvernează dreptul părților la un conflict armat de a recurge la mijloace și metode de război…………………………………………………………… 2

Mijloace și metode de război interzise prin efectul criteriului „rău superfluu” 3

Mijloacele și metodele de război cu efect nediscriminat……………………………… 3

2. Armele chimice și bacteriologice (biologice)……………………………………………………………. 4

3.Statutul juridic al armelor bacteriologice (biologice)………………………………………….. 6

4. Armele nucleare………………………………………………………………………………………………………….. 7

4.1.Statutul juridic al armelor nucleare…………………………………………………………………… 8

5. Mijloace și metode de război ecologic…………………………………………………………………….. 9

6. Mijloace perfide…………………………………………………………………………………………………………. 12

7. Regimul unor arme clasice de natură a produce „rău superfluu”…………………………… 13

7.1. Regimul unor arme convenționale specifice…………………………………………………….. 13

7.2. Arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare………………………………………………………………………. 13

7.2.1. Schijele nelocalizabile………………………………………………………………………………… 13

7.2.2. Mine, capcane și alte dispozitive……………………………………………………………….. 14

7.2.3. Arme incendiare…………………………………………………………………………………………. 18

7.2.4. Proiectilele de mic calibru…………………………………………………………………………… 19

7.2.5. Armele laser………………………………………………………………………………………………… 19

7.2.6. Resturile explozive de război……………………………………………………………………. 20

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………. 21

Principii fundamentale care guvernează dreptul părților la un conflict armat de a recurge la mijloace și metode de război

Din cele mai vechi timpuri, s-a urmărit ca prin norme juridice să se limiteze dreptul statelor de a recurge discreționar la mijloace și metode de război (MMR), acest lucru realizându-se, pe parcursul timpului în raport de trei factori: a) de efectele lor distructive; b) de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate c) de locurile și bunurile vizate. Pe această bază, în DIU au fost consacrate trei principii fundamentale. Acestea sunt:

părțile la un conflict armat n-au drept nelimitat în ce privește alegerea MMR;

b) în utilizarea acestor MMR trebuie să se facă întotdeauna o distincție netă între obiectivele militare, pe de o parte și populația și persoanele civile și bunurile cu caracter civil, pe de altă parte, astfel, încât atacurile să nu fie îndreptate decât împotriva primelor;

c) să se limiteze, pe cât posibil, suferințele pe care le-ar putea îndura combatanții, și proporțiile distrugerilor.

Principiul limitării dreptului părților la un conflict armat de a recurge în mod discreționar la forță, a fost translat în dreptul internațional umanitar convențional în ilegalizarea mijloacelor și metodelor de război în raport de trei criterii. Astfel, este interzisă folosirea într-un conflict armat a metodelor și mijloacelor de război:

– care produc rău superfluu (crude, barbare și perfide);

– care au efecte nediscriminate (arme oarbe, chimice, bacteriologice și armele nucleare și termonucleare);

– care produc daune întinse, grave și durabile mediului natural.

Criteriul juridic de „rău superfluu”, așa cum este consacrat el în dreptul internațional umanitar contemporan, definește efectele anumitor mijloace și anumitor metode de război, care, agravează inutil suferințele persoanelor scoase din luptă (răniți, bolnavi, naufragiați). El a fost formulat în Declarația de la Sankt-Petersburg din 1868 (Considerentele 2 și 4), în art. 23 lit. e din Convențiile de la Haga din 1899 (a II-a) și 1907 (a IV-a) și în Convenția asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice, precum și în cele trei Protocoale ale sale, din 10 octombrie 1980.

Cea mai completă formulare se regăsește însă în articolul 35, par. 1, din Protocolul I de la Geneva din 1977 care dispune că „este interzis de a folosi arme, proiectile și materii precum și metode de război de natură a cauza rău superfluu”. Prin această formulare s-a urmărit un triplu obiectiv:

1. Să se reafirme o regulă deja consacrată în dreptul internațional umanitar pozitiv; 2. Să o dezvolte;

3. Să o lărgească, conferindu-i un caracter general.

.Mijloace și metode de război interzise prin efectul criteriului „rău superfluu”

Printre mijloacele și metodele de război care cad sub interdicția acestui criteriu se numără:

a) „orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 de grame care ar fi explozibil sau încărcat cu materii fulminante sau inflamabile” (Declarația de la Sankt-Petersburg din 1868);

b) „gloanțele care se dilată sau se turtesc ușor de corpul omenesc, cum sunt gloanțele cu cămașă dură, a căror cămașă nu acoperă în întregime miezul sau ar fi prevăzute cu incizii” (Declarația de la Haga din 1899);

c) metodele interzise prin Regulamentul Anexă la Convenția a IV-a din 1907, precum: „a ucide un inamic care, depunând armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiții; de a declara că nimeni nu va fi cruțat;

d) gloanțele explozive și asimilate;

e) „arme al căror efect principal este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze X în corpul omenesc (Protocolul referitor la schijele nelocalizate din 10 octombrie 1980.

1.2.Mijloacele și metodele de război cu efect nediscriminat

Principiul nediscriminării nu este formulat, ca atare, în dreptul pozitiv, unele elemente componente ale sale găsindu-se în diverse instrumente, precum Declarația de la Sankt-Petersburg din 1868, Regulamentul anexă la Convenția de la Haga din 1907, în Convenția de la Haga din 1954 cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat și în Protocolul 1 (adițional la Convențiile de la Geneva din 1949) din 1977.

Art. 51 din Protocol, dispune: 4. Atacurile fără discriminare sunt interzise. Prin expresia <atacuri fără discriminare> se înțeleg:

a) Atacurile care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;

b) Atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv miliar determinat, sau;

c) Atacuri în care se utilizează metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate așa cum prescrie prezentul Protocol, și care sunt, în consecință, în fiecare din aceste cazuri, proprii a lovi fără distincție obiective militare și persoane civile sau bunuri cu caracter civil”.

Principiul nediscriminării, înglobează o dublă interdicție. De a folosi arme cu efect nediscriminat, și de a lansa atacuri fără discriminare.

Trei categorii de arme care, prin modul cum au fost concepute produc efecte nediscriminate, cad sub incidența acestui principiu. Este vorba de: armele chimice, armele bacteriologice (biologice), denumite și „arme oarbe”, și armele nucleare.

2. Armele chimice și bacteriologice (biologice)

Armele chimice se definesc ca mijloace de luptă pe bază de substanțe chimice – gazoase, lichide sau solide -, folosite în caz de conflict armat, producând efecte directe asupra oamenilor, animalelor și plantelor.

Din punct de vedere militar, armele chimice prezintă următoarele caracteristici. Durata efectelor lor este mai redusă decât cea a armelor bacteriologice (până la câteva ore) și au o zonă de eficacitate, de asemenea, mai limitată (între o fracțiune de hectar și câțiva km2). Pe câmpul de luptă, ele au fost în trecut frecvent folosite, sub formă de gaz sau fum. Ca armă de luptă propriu-zisă, utilizarea ei datează din timpul primului război mondial.

În perioada interbelică au fost perfecționate noi substanțe chimice letale, precum sarinul și tabunul, iar după cel de-al doilea război mondial au fost perfecționate armele fitotoxice și gazul de luptă.

În prezent principalele categorii și tipuri de agenți toxici de luptă sunt: substanțele vezicante (iperita, azoiperita, levizita); substanțele neurotoxice (sarinul, somanul, tabunul, VX-ul); toxinele (saxitoxina, ricina); substanțele cu acțiune psihică (BZ-ul, LSD-25); substanțele sufocante (fosgenul, difosgenul, cloropicrina); substanțele toxice generale (acidul cianhidric, clorcalcinul).

Toate substanțele toxice sunt extrem de periculoase, dar cele neurotoxice au gradul de risc cel mai ridicat: o singură inhalare a aerului contaminat cu vapori de sarin sau o mică picătură (cât gămălia unui ac) de VX căzută pe piele, pot provoca moartea.

Prin efectele lor nediscriminate, armele chimice afectează, în primul rând partea cea mai vulnerabilă a populației civile – copii, femei gravide, bătrâni, bolnavi.

Procesul de ilegalizare a armei chimice

Utilizarea armelor chimice este ilegală de lege lata.

La 17 iunie 1925 a fost adoptat „Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice. Acesta dispune: „că Înaltele părți contractante, atâta timp cât nu sunt încă părți la tratate prohibind această folosire, recunosc această interzicere, acceptă să extindă această interzicere la folosirea mijloacelor de război bacteriologice și convin să se considere legate între ele prin termenii acestei Declarații”. Înaltele părți contractante vor depune toate eforturile pentru a le aduce și pe celelalte state să adere la Protocolul de față.

Ca expresie a unor interpretări diferite ale Protocolului și a unor doctrine militare axate pe asemenea teze, manualele militare și o serie de state prevăd legalitatea utilizării armelor chimice într-o serie de situații. Astfel pot fi menționate Regulamentele militare ale SUA, Marii Britanii, Germaniei.

Având în vedere pericolul pe care-l reprezintă în prezent arma chimică, dar și pozițiile diferitelor state față de Protocolul de la Geneva din 1925, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluții prin care „invită toate statele să se conformeze strict principiilor și obiectivelor Protocolului”.

Astfel a fost adoptată Rezoluția 3603/XXIV în care se condamnă utilizarea armelor chimice și bacteriologice ca fiind contrară normelor dreptului internațional. La 13 ianuarie 1993, la Paris, a fost semnată Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora. Și după intrarea în vigoare a acestei Convenții, la 29 aprilie 1997, interzicerea folosirii gazelor toxice, codificată prin Protocolul de la Geneva din 1925, rămâne integral în vigoare, ea făcând parte din dreptul cutumiar.

Convenția, al cărui obiectiv de bază îl constituie interzicerea generală a tuturor armelor chimice, constituie primul tratat de dezarmare cu vocație universală care vizează eliminarea unei întregi „categorii de arme de distrugere în masă”. Prevederile sale vizează trei planuri principale: 1. interzicerea folosirii acestor arme și a dezvoltării, producerii, stocării și transferului lor; 2. Distrugerea armelor chimice proprii, al celor abandonate pe teritoriul altor state, precum și a instalațiilor de producere a armelor chimice; și 3. Instituirea unui sistem riguros de verificare al cărui mecanism se bazează pe transmiterea de declarații cu plă de lege lata.

La 17 iunie 1925 a fost adoptat „Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a mijloacelor bacteriologice. Acesta dispune: „că Înaltele părți contractante, atâta timp cât nu sunt încă părți la tratate prohibind această folosire, recunosc această interzicere, acceptă să extindă această interzicere la folosirea mijloacelor de război bacteriologice și convin să se considere legate între ele prin termenii acestei Declarații”. Înaltele părți contractante vor depune toate eforturile pentru a le aduce și pe celelalte state să adere la Protocolul de față.

Ca expresie a unor interpretări diferite ale Protocolului și a unor doctrine militare axate pe asemenea teze, manualele militare și o serie de state prevăd legalitatea utilizării armelor chimice într-o serie de situații. Astfel pot fi menționate Regulamentele militare ale SUA, Marii Britanii, Germaniei.

Având în vedere pericolul pe care-l reprezintă în prezent arma chimică, dar și pozițiile diferitelor state față de Protocolul de la Geneva din 1925, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluții prin care „invită toate statele să se conformeze strict principiilor și obiectivelor Protocolului”.

Astfel a fost adoptată Rezoluția 3603/XXIV în care se condamnă utilizarea armelor chimice și bacteriologice ca fiind contrară normelor dreptului internațional. La 13 ianuarie 1993, la Paris, a fost semnată Convenția privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării și folosirii armelor chimice și distrugerea acestora. Și după intrarea în vigoare a acestei Convenții, la 29 aprilie 1997, interzicerea folosirii gazelor toxice, codificată prin Protocolul de la Geneva din 1925, rămâne integral în vigoare, ea făcând parte din dreptul cutumiar.

Convenția, al cărui obiectiv de bază îl constituie interzicerea generală a tuturor armelor chimice, constituie primul tratat de dezarmare cu vocație universală care vizează eliminarea unei întregi „categorii de arme de distrugere în masă”. Prevederile sale vizează trei planuri principale: 1. interzicerea folosirii acestor arme și a dezvoltării, producerii, stocării și transferului lor; 2. Distrugerea armelor chimice proprii, al celor abandonate pe teritoriul altor state, precum și a instalațiilor de producere a armelor chimice; și 3. Instituirea unui sistem riguros de verificare al cărui mecanism se bazează pe transmiterea de declarații cu privire la substanțele, instalațiile și activitățile prevăzute de Convenție, precum și de inspecții la fața locului.

Conform prevederilor articolului IV, Statele – părți deținătoare de arme chimice sunt obligate să înceapă distrugerea acestora în cel mult 2 ani de la intrarea în vigoare a Convenției și să încheie această operațiune în cel mult 10 ani de la intrarea în vigoare.

Pentru a asigura punerea în aplicare a angajamentelor asumate de statele părți, articolul VII al Convenției, prevede că fiecare stat trebuie să desemneze o – autoritate națională – care să asigure aplicarea prevederilor sale, precum și o legătură eficace cu „Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice” (O.I.A.C.), cu sediul la Haga și cu alte state membre ale acesteia.

În România (care a ratificat Convenția prin Legea nr. 125/9 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 356/22 decembrie 1994), autoritatea națională competentă este – Agenția Națională de Control al Exporturilor Strategice și al Interzicerii Armelor Chimice”, organ de specialitate al Guvernului, constituit în baza art. 5 din Legea nr. 56/1997.

Din cele 169 state părți la Convenție, doar 6 dețin arme chimice, cantitățile declarate fiind suficiente pentru a omorî întreaga omenire: 71.373 tone substanțe toxice și aproximativ 8671 milioane unități muniții și containere.

Până la 29 aprilie 2005 au fost distruse sub controlul sistematic al O.I.A.C. (peste 2000 inspecții la fața locului), 11435 tone substanțe toxice și 2177 milioane unității muniții și containere. De asemenea au fost distruse 35 instalații de producere iar 14 instalații de producere au fost transformate în instalații pentru scopuri neinterzise.

3. Statutul juridic al armelor bacteriologice (biologice)

Armele bacteriologice (biologice) sunt mijloace de luptă concepute pe bază de agenți biologici sau toxine, utilizați în timp de conflict armat cu scopul de a cauza adversarului îmbolnăviri sau moartea în rândul oamenilor, animalelor și plantelor. Aceste arme au multe asemănări cu arma chimică, motiv pentru care statutul lor juridic a fost abordat împreună. Cu toate acestea, între ele există deosebiri sensibile în ce privește toxicitatea potențială, rapiditatea de acțiune, durata efectelor, specificul acestora, urmările reziduale ș.a.

Agenții biologici sunt definiți ca microorganisme sau alte organisme, naturale sau modificate genetic, care pot cauza moartea, îmbolnăvirea și/sau incapacitatea la om și animale, sau care pot cauza moartea, îmbolnăvirea sau vătămarea la plante.

Toxinele sunt compuși toxici produși de microorganisme, animale sau plante, naturale sau modificate, care provoacă moartea, îmbolnăvirea sau alte vătămări ființelor umane, animalelor sau plantelor.

Microorganismele care produc moartea, îmbolnăvirea sau incapacitatea (vătămarea) se definesc ca agenți patogeni. Aceștia includ: bacterii, rickettsii, fungi și virusuri.

Principalele bacterii patogene considerate posibili agenți biologici de luptă și bolile pe care le produc sunt: bacillus anthracis (antrax), yersinia pestis (ciuma sau pesta), rucella suis (bruceloză), pasturella tularensis (tularemie sau febra iepurelui).

Principalul tip de rickettsii utilizabil ca armă biologică îl reprezintă coxiella brunetti, care produce boala numită febra Q.

Virusurile cele mai periculoase în provocarea virozelor sunt: virusul variolei(variolă sau vărsat), virusul encefalitei cabaline venezuelene, virusul febrei galbene, virusul febrei hemoragice Congo-Crimean, virusul Ebola.

Dintre toxine semnificative ca agenți biologici de luptă sunt: saxitoxina, toxina botulinică, ricina, enterotoxina stafilococică B.

Arsenalele biologice au în vedere și agenți de luptă antianimale și antiplante, cu efecte directe asupra animalelor, respectiv plantelor, care au efecte indirecte asupra oamenilor, prin reducerea resurselor alimentare.

Regimul juridic

Întrucât fac parte din aceeași familie cu armele chimice, armele bacteriologice (biologice) cad sub incidența aceluiași principiu al nediscriminării și sunt reglementate prin Convenția din 11 aprilie 1972 cu privire la interzicerea perfecționării, producerii și stocării armelor bacteriologice (biologice) și cu toxine și la distrugerea acestora.

Deosebit de importante sunt prevederile din paragrafele 9 și 10 ale Preambulului, prin care statele părți la Convenție își exprimă hotărârea ca „în interesul întregii omeniri, să excludă complet posibilitatea ca agenții bacteriologici (biologici) și toxinele să fie folosite ca arme”, cu convingerea „că o astfel de folosire ar fi contrară conștiinței umanității și că nu trebuie precupețit nici un efort pentru diminuarea acestui pericol”.

La nouă luni de la data intrării în vigoare a Convenției, trebuia să devină efectivă distrugerea agenților, toxinelor, armelor, echipamentului și mijloacelor de transportare, aflate în posesia părților sau conversia lor spre scopuri pașnice.

Importanța Convenției constă în faptul că ea pune capăt cercetărilor și eventualelor activități tehnologice.

Convenția nu prevede nici un sistem de control (verificare).

Unele state, ratificând Convenția, și-au rezervat dreptul de a recurge, în caz de necesitate, la utilizarea acestor arme împotriva țărilor care nu au devenit parte la acest instrument sau ca mijloc de retaliere.

4. Armele nucleare

Arma nucleară, este definită ca orice dispozitiv susceptibil de a elibera energie nucleară în mod necontrolat și al cărui ansamblu de caracteristici îl fac apt pentru a fi folosit în scopuri de război. Vehiculul militar putând servi la transportul ori la propulsarea dispozitivului nu este cuprins în această definiție, dacă poate fi separat de dispozitiv și nu constituie parte integrantă a acestuia.

Conceptul de „arme nucleare” înglobează:

a) bomba atomică (denumire dată primelor arme nucleare), care produce efecte prin fisiunea rapidă a atomului de uraniu – 235 sau de plutoniu – 239;

b) bomba cu hidrogen (H), denumită și termonucleară, care are la bază energia eliberată prin fusiunea izotopilor de hidrogen, obținută la temperaturi foarte înalte, și

c) bomba cu neutroni (N), o bombă cu hidrogen de putere mică și cu forță explozivă redusă, dar cu o emisie sporită de radiație neutronică. Ea produce pagube restrânse la o suprafață de circa 180 de metri, iar fluxul de neutroni, cu o durată de câteva ore, are efecte mortale asupra oamenilor pe o suprafață cu raza de 1200-1400 m.

În decursul a cinci decenii scurse de la momentul folosirii lor în premieră (la 6 și 9 august 1945 asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki) s-a acumulat un potențial nuclear echivalent cu 13 miliarde de tone TNT, adică de 5000 de ori mai mare decât puterea exploziilor tuturor armamentelor utilizate în cel de-al doilea război mondial.

Există în prezent, 5 state considerate deținătoare de arme nucleare în conformitate cu statutul conferit de Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare, în ordinea în care au dobândit această armă: SUA, Federația Rusă (succesoarea fostei URSS), Marea Britanie, Franța și China. Acestea dețin peste 27000 încărcături nucleare active. SUA-7500, Rusia-18400, Marea Britanie- 200-300, Franța-350, China -1000. Alte două state nesemnatare ale Tratatului au efectuat teste cu arme nucleare și dețin astfel de arme: India, încă din 1974 și Pakistanul din 1998. Se estimează că India deține între 60 și 90 de încărcături nucleare active, iar Pakistanul între 30 și 52 pentru rachetele AGNI (rază de acțiune de 1500-2000 Km),respectiv GHAURI (rază de acțiune de 1300-2000Km).

4.1.Statutul juridic al armelor nucleare

În dreptul internațional umanitar pozitiv nu există norme care să interzică în mod expres utilizarea armelor nucleare, ci numai unele interdicții parțiale de a efectua experimente nucleare. În atmosferă, în spațiul cosmic și sub apă, de a experimenta, utiliza, fabrica, produce sau achiziționa, primi, depozita, instala, monta sau poseda într-o anumită zonă, de a amplasa arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor, precum și în subsolul lor; de a plasa pe orbită în jurul Pământului și pe alte corpuri cerești vreun obiect purtător de arme nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă; de a plasa pe orbită în jurul Lunii, sau pe o altă traiectorie în direcția sau în jurul Lunii a vreunui obiect purtător de arme nucleare sau de a utiliza astfel de arme pe suprafața sau în solul Lunii, de a nu prolifera armele nucleare; de a nu plasa arme nucleare în Antarctica.

Problema ilegalizării folosirii armei nucleare s-a pus și la Organizația Națiunilor Unite. Adunarea Generală, a adoptat, la 24 noiembrie 1961 „Declarația cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare și termonucleare”.

În 1962, Adunarea Generală a ONU a adoptat o nouă rezoluție, iar la 29 noiembrie 1972 a fost adoptată Rezoluția 2936/XXVIII, intitulată „Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale și interzicerea permanentă a armelor nucleare”.

Timp de șase ani această problemă dispare de pe ordinea de zi a Adunării Generale, dar din 1978, în fiecare an a fost adoptată câte o rezoluție, care proclamă caracterul criminal al folosirii armelor nucleare.

Faptul că marea majoritate a statelor au votat aceste rezoluții, constituie o dovadă peremtorie a unei conștiințe publice asupra caracterului ilegal al utilizării armelor nucleare.

Problema legalității sau nelegalității folosirii armelor nucleare și a amenințării folosirii lor s-a aflat și pe Agenda Curții Internaționale de Justiție de la Haga. Demersurile pentru solicitarea unui aviz consultativ au fost întreprinse de către Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) și Adunarea Generală O.N.U.

Astfel, prin Rezoluția sa WHA 46-40 din 14 mai 1993, Adunarea Generală a O.M.S. a cerut Curții Internaționale de Justiție să răspundă la următoarea întrebare: „Ținând cont de efectele armelor nucleare asupra sănătății și mediului, utilizarea lor de către un stat în timpul unui război sau al unui conflict armat ar constitui o violare a obligațiilor acestuia față de dreptul internațional, inclusiv față de Constituția Organizației Mondiale a Sănătății?”.

Curtea a refuzat să răspundă solicitării OMS, pe motiv că problemele juridice ale armelor nucleare nu s-ar înscrie în preocupările organizației, așa cum prevede art. 96 din Carta ONU.

Cea de-a doua solicitare de aviz consultativ, a venit din partea Adunării Generale a ONU care a fost astfel formulată: „Este permis în dreptul internațional să se recurgă la amenințarea sau la folosirea de arme nucleare în orice împrejurare?”.

Avizul Curții Internaționale de Justiție, dat la 8 iulie 1996 prevede că folosirea armelor nucleare este, în principiu, ilicită. Cu toate acestea, în paragraful 25 din dispozitivul avizului se precizează: „Curtea nu poate totuși să concluzioneze în mod definitiv că amenințarea sau folosirea de arme nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă în cauză însăși supraviețuirea unui stat”.

Absența ilegalizării armelor nucleare, constituie una din regretabilele lacune ale dreptului internațional umanitar și ea vădește obstinația puterilor nucleare de a nu renunța la monopolul atomic.

Armele nucleare, biologice și chimice sunt incluse în categoria armelor de distrugere în masă. Definiția acestei categorii de arme a fost adoptată la 12 august 1948 în Comisia de armament convențional din cadrul ONU și confirmată prin Rezoluția Adunării Generale nr. 32/84 B din 12 decembrie 1977.

Folosirea în război a armelor de distrugere în masă nu poate fi justificată cu argumente militare ea fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului internațional umanitar.

Efectele catastrofale ale armelor nucleare, biologice și chimice nu se limitează la cadrul strict al conflictului armat, ci afectează în mod tragic soarta a milioane de oameni, chiar dacă aceștia nu participă la conflictul armat care a ocazionat recurgerea la folosirea armelor de distrugere în masă.

5.Mijloace și metode de război ecologic

Perfecționările aduse în ultima vreme în domeniul mijloacelor de război au determinat statele să ia în considerare un nou criteriu de ilegalizare a armelor deosebit de periculoase pentru echilibrul mediului natural, criteriul ecologic.

Criteriul ecologic, ca principiu de drept internațional umanitar destinat să ilegalizeze folosirea unor mijloace și metode de război, a fost consacrat pentru prima dată în 1977 în Protocolul I adițional la cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la protecția victimelor conflictelor armate internaționale. El a fost formulat în articolul 55, intitulat „Protecția mediului natural”, după cum urmează:

„1. Războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra daunelor întinse, durabile și grave. Această protecție include interdicția de a utiliza metode sau mijloace de război concepute pentru a cauza sau de la care se poate aștepta să cauzeze asemenea daune mediului natural, compromițând datorită acestui fapt, sănătatea sau supraviețuirea populației.

2. Atacurile contra mediului natural cu titlu de represalii sunt interzise”.

Conceptul de „mediu natural”, așa cum s-a cristalizat el în dreptul internațional umanitar are o accepție foarte largă și concretă, cuprinzând:

– resursele naturale;

– pădurile și alte învelișuri vegetale;

– fauna, flora și alte elemente biologice, inclusiv climatice;

– dinamica, compoziția sau structura Pământului, inclusiv biosfera, litosfera, hidrosfera, atmosfera și spațiul extraatmosferic.

Nu orice atingere adusă acestor componente este contrară dreptului internațional umanitar, ci numai acelea care au efecte întinse, grave și durabile.

Mijloace și metode de război cu efecte întinse, grave și durabile asupra mediului natural

Mediului natural i se pot aduce daune întinse, grave și durabile prin mijloace special concepute în acest sens, în timp de conflict armat, pot avea efecte asupra mediului natural și armele convenționale.

Efecte mult mai distructive și de lungă durată au armele neconvenționale, din categoria celor de distrugere în masă. Printre agenții chimici cu efectele cele mai distructive se numără dioxinacare este de 70 de ori mai puternică decât cianura, agenții fitotoxici (defoliantele); armele bacteriologice (biologice); care dirijate, în caz de conflict armat, împotriva mediului natural pot distruge vegetația sub care se ascunde inamicul și să ducă la dispariția resurselor vegetale și animale; armele nucleare și tehnicile de modificare a mediului.

Datorită progreselor înregistrate în domeniile științei și tehnicii, omul a ajuns să suscite utilizarea fenomenelor naturale în scopuri ostile, cu grave consecințe pentru mediul natural. Printre tehnicile de modificare a mediului în scopuri ostile, produse ca urmare a manipulării de către om a forțelor naturii, se numără: formarea sau dispersarea ceții și a norilor; producerea grindinii; modificarea proprietăților electrice ale atmosferei; provocarea de furtuni; introducerea în atmosferă a unor câmpuri electromagnetice; producerea ploii și a zăpezii, a fulgerelor; modificări ale climatului; deteriorarea stratului de ozon; schimbarea parametrilor fizici, chimici și electrici ai mărilor și oceanelor; introducerea de concentrații de materiale radioactive în oceanul planetar; producerea de taifunuri și cicloane; provocarea de cutremure de pământ; incendierea pe mari suprafețe a vegetației; provocarea de avalanșe și alunecări de terenuri, devierea cursurilor de apă ș.a.

Toate aceste mijloace de război ecologic au un caracter necontrolabil care pot perturba echilibrul mediului natural, constituind o amenințare pentru toate componentele sale – pământ, apă, aer.

Măsurile vizând protecția mediului ca atare, sunt prevăzute în articolul 35, par. 3 din Protocolul 1 din 1977; în articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricăror scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural, deschisă spre semnare la 18 iunie 1977 și în paragraful 4 din Preambulul Convenției asupra armelor clasice din 10 octombrie 1980.

Prin articolul 35, par. 3 din Protocolul 1: „Este interzis să se utilizeze metode și mijloace de război care sunt concepute să cauzeze, sau de la care se poate aștepta să cauzeze daune întinse, durabile și grave mediului natural”. Articolul 1 din Convenția cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural dispune:

„1. Fiecare stat Parte la prezenta Convenție își asumă obligația de a nu se angaja în utilizarea în scopuri militare sau oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului înconjurător cu efecte larg răspândite, de lungă durată sau grave, ca mijloace de distrugere, de a dăuna sau de a aduce prejudicii altul stat Parte.

2. Fiecare stat parte la această Convenție se angajează să nu acorde asistență, să nu încurajeze sau să incite alt stat, un grup de state sau organizații internaționale la angajarea de activități contrare prevederii din paragraful 1 al acestui articol”.

Așa cum este formulat, obiectul acestei Convenții, este foarte vag și lipsit de valoare practică.

Paragraful 4 din Preambulul Convenției asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante, excesive sau ca lovind fără discriminare, de la Geneva din 10 octombrie 1980, reamintește, în scopul precizării obiectului său, „că este interzisă utilizarea de metode și mijloace de război care sunt concepute pentru a cauza, sau de la care se poate aștepta să cauzeze, daune întinse, durabile și grave mediului natural”.

Măsurile de protecție a populației față de efectele războiului ecologic sunt în strânsă legătură cu cele vizând protecția mediului ca atare, însă prin câteva norme speciale, s-a dorit să se confere un plus de securitate populației. Aceste reguli sunt cuprinse, în special, în articolele 51, 55 și 57 din Protocolul 1 din 1977.

Articolul 51, enunță principiul fundamental al protecției dispunând: „1. Populația civilă și persoanele civile se bucură de o protecție generală contra pericolelor rezultând din operațiunile militare…”.

Redactorii articolului 55, au dorit să sublinieze că daunele aduse mediului natural pot să se prelungească în timp și să atingă, fără nici o distincție, „ansamblul populației”, precum și faptul că interdicția impusă nu vizează numai actele care ar compromite supraviețuirea populației ci și pe cele care ar antrena atingeri grave la sănătate, precum infirmitățile congenitale, degenerescențele și malformațiunile.

Armele nucleare, chimice, bacteriologice (biologice) și ecologice, sunt, după un consens general, arme de distrugere în masă, a căror utilizare în timp de conflict armat nu este justificată de „necesități militare”, fiind incompatibilă cu principiul proporționalității.

Potrivit principiilor și normelor dreptului internațional umanitar se poate aprecia că în prezent și alte arme sau sisteme de arme „clasice” întrunesc, datorită colosalei lor forțe de distrugere, condițiile includerii în categoria de arme de distrugere în masă. Ele sunt însă tratate și reglementate separat, fapt care se datorează nu efectelor pe care le produc, ci energiei pe care o conțin. Armele de distrugere în masă conțin energie neconvențională, în timp ce armele și sistemele de arme „clasice”, convențională.

6.Mijloace perfide

În sens literar „perfidia” este definită ca fiind „trăsătura de caracter, fapta care denotă răutate, viclenie, necinste în ciuda aparențelor (binevoitoare).

În dreptul internațional umanitar, conceptul de „perfidie” vizează numai faptele comise în caz de conflict armat, și corespunde unui anume comportament în luptă, care-și are fundamentul în criteriile de loialitate și de umanitate.

Pornind de la aceste considerații, comportamentul perfid este interzis de dreptul internațional umanitar, însă nu și șireteniile de război. O distincție clară și netă între aceste două comportamente, este foarte greu de făcut însă, în principiu, ea există.

Intră în conceptul de „perfidie” și sunt interzise de Convenția a IV-a de la Haga din 1907 folosirea abuzivă a drapelului alb (care semnifică predarea sau intenția de negociere de către un parlamentar) și utilizarea abuzivă a pavilioanelor și uniformelor inamice.

Problema perfidiei, a fost reglementată pe larg în articolul 37, par. 1 din Protocolul 1 de la Geneva din 1977, care stabilește ca regulă generală interzicerea „de a ucide, răni sau captura un adversar recurgând la perfidie. Constituie o perfidie actele care fac apel cu intenția de a înșela, buna-credință a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul de a primi sau obligația de a acorda protecția prevăzută de regulile dreptului internațional aplicabil în conflictele armate. Actele următoare sunt exemple de perfidie:

a) simularea intenției de a negocia sub acoperirea pavilionului parlamentar, sau simularea predării;

b) simularea unei incapacități datorate unor răni sau boli;

c) simularea de a avea statut de civil sau de necombatant;

d) simularea de a avea statut protejat folosind semne, embleme sau uniforme ale Națiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părți la conflict”.

De asemenea și alte articole din acest document incriminează fapte ce intră sub incidența perfidiei, cum ar fi articolele 38, 39, 44 par. 3 și 46 par. 3.

Și alte prevederi ale Protocolului consideră anumite fapte comise în timpul unui conflict armat drept perfidie. Este vorba de reguli care interzic punerea obiectivelor militare la adăpostul atacurilor servindu-se de persoane sau bunuri protejate.

Spre deosebire de perfidie, șireteniile de război, bazate pe perspicacitate, ingeniozitate, stratagemă sunt permise de dreptul internațional umanitar.

Ele au fost reglementate pentru prima dată în dreptul pozitiv în art. 24 din Regulamentul anexă la cea de-a IV-a Convenție de la Haga din 1907 care prevedea că „șireteniile de război și folosirea de mijloace necesare pentru a-și procura informații asupra inamicului și pe teren sunt considerate ca licite”.

7.Regimul unor arme clasice de natură a produce „rău superfluu”

7.1. Regimul unor arme convenționale specifice

Conferința Națiunilor Unite asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante sau ca lovind fără discriminare, a adoptat Actul final semnat la 10 octombrie 1980 la Geneva, care conține următoarele instrumente:

1. Convenția asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante, excesive sau ca lovind fără discriminare;

2. Protocolul privind schijele nelocalizate (Protocolul I);

3. Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de mine, capcane sau alte dispozitive (Protocolul II);

4. Protocolul asupra interzicerii sau limitării utilizării de arme incendiare (Protocolul III);

5. Rezoluția asupra sistemelor de arme de mic calibru (adoptată în sesiunea din 1979).

7.2. Arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare

Convenția care reglementează aceste arme, denumită și „Convenția armelor inumane”, este documentul cel mai important adoptat de Conferință.

În preambulul său, sunt reafirmate principiile generale ale dreptului internațional umanitar – al protecției persoanelor civile împotriva efectelor ostilităților; limitarea dreptului de a alege mijloace și metode de război și interzicerea folosirii în conflictele armate de proiectile, materii și metode de război de natură a cauza rău superfluu; interzicerea utilizării de metode sau mijloace de război concepute a cauza daune extinse, durabile și grave mediului înconjurător și clauza Martens.

Deoarece este o convenție de drept internațional umanitar, ea nu are implicații capitale pe plan militar-strategic, ci numai pe planul securității. Statele care se hotărăsc să devină părți trebuie să renunțe la armele interzise de aceasta.

Convenția a introdus o inovație în dreptul internațional umanitar, care constă în faptul că o mișcare de eliberare națională care este parte la Convenție și la cel puțin două din Protocoalele sale, fără a fi legată de Protocolul 1 de la Geneva din 1977, exercită aceleași drepturi și se achită de aceleași obligații ca și o Înaltă Parte Contractantă la Convențiile de la Geneva din 1949, la prezenta Convenție și la Protocoalele anexate pertinente.

7.2.1. Schijele nelocalizabile

Reprezintă o categorie de arme care nu prezintă o importanță practică imediată întrucât nu ocupă o pondere semnificativă în arsenalele statelor și nici nu au fost utilizate pe scară largă până în prezent, dar pe care participanții la Conferință au dorit să o reglementeze pentru a introduce o barieră în calea dezvoltării lor. În acest scop a fost adoptat Protocolul I referitor la schijele nelocalizabile.

Obiectul acestui Protocol, îl constituie interzicerea oricărei arme al cărui efect principal este rănirea prin schije care nu pot fi localizate prin raze X în corpul omenesc. Este vorba de substanțe formate din atomi ușori care nu diferă sensibil de cei aflați în corpul omenesc, cum ar fi substanțele din lemn, din sticlă sau din plastic.

Neputând fi extrase decât cu mare dificultate și întârziere, substanțele respective agravează considerabil riscul infecțiilor și al suferințelor nejustificate de necesitățile militare.

Interdicția prevăzută în Protocol, nu se referă decât la armele al căror efect principal este rănirea prin schije nelocalizabile, care nu pot fi detectate prin raze X, nu și la alte arme care pot avea un asemenea efect secundar, cum sunt spre exemplu minele învelite în carcasă de plastic pentru a se evita detectarea lor.

7.2.2. Mine, capcane și alte dispozitive

Aceste mijloace de luptă sunt foarte eficace în operațiunile militare de guerilă și deosebit de periculoase pentru populația civilă și pentru mediul înconjurător. Ele, sunt foarte puțin costisitoare, deci la îndemâna oricărui stat. De exemplu, în războiul din Vietnam, din 100 de militari americani răniți, 51 și-au datorat rănile minelor plasate la sol sau în arbori.

Utilizarea lor a fost reglementată prin „Protocolul II referitor la interzicerea sau limitarea utilizării de mine, capcane și alte dispozitive”.

Prin art. 1 din Protocol, se precizează că el nu se aplică decât utilizării terestre a minelor, capcanelor și altor dispozitive, inclusiv a celor plasate pentru a interzice accesul la plaje sau traversarea căilor navigabile sau a cursurilor de apă. El se nu aplică minelor antinave utilizate pe mare sau pe căile de navigație interioare care sunt reglementate prin Convenția de la Haga din 18 octombrie 1907 privitoare la minele automatice de contact.

Restricțiile și interdicțiile prevăzute în Protocol, nu vizează decât minele, capcanele și alte dispozitive, așa cum sunt ele definite în articolul 2.

„Mina” este definită drept o armă oarecare plasată pe sol sau subsol ori pe o altă suprafață sau în apropiere și concepută a exploda sau a se sparge în prezența, la apropiere sau la contactul cu o persoană sau cu un vehicul.

Prin „mină de la distanță” se înțelege orice mină definită mai sus, lansată dintr-o piesă de artilerie, dintr-un lansator de rachete, mortier sau aparat similar sau dintr-o aeronavă.

„Capcana” este definită ca orice dispozitiv ori material conceput, construit sau adaptat pentru a ucide sau răni și care funcționează pe neașteptate când se deplasează un obiect în aparență inofensiv sau când se apropie de acesta ori când se comite un act în aparență fără pericol.

Prin „alte dispozitive” Protocolul definește muniții și dispozitive plasate manual și concepute a ucide, răni sau vătăma și care sunt declanșate prin comandă de la distanță sau în mod automat după un anumit timp.

Protocolul impune două categorii de restricții în ce privește folosirea în timp de conflict armat a minelor, capcanelor și altor dispozitive: restricții generale și restricții speciale.

– În primul rând se interzice categoric atacarea populației civile cu astfel de arme. Articolul 3, care enunță această interdicție, distinge două situații: cea a populației civile în general și cea a civililor aflați în anumite locuri în apropiere de obiective militare. În prima situație „este interzis, în toate împrejurările, de a dirija armele la care se aplică prezentul articol contra populației civile în general sau contra civililor individual, nici cu titlu ofensiv, nici cu titlu defensiv, nici ca măsură de represalii”.

În a două situație este interzisă utilizarea fără discriminare a armelor respective, precizând că prin „utilizarea fără discriminare”, a plasării acestor arme se înțelege:

a) în orice alt loc decât asupra unui obiectiv militar sau într-o manieră ca ele să nu poată fi dirijate contra unui asemenea obiectiv;

b) printr-o metodă sau mijloc de transport asupra obiectivului de natură a nu putea fi dirijate contra obiectivului militar specific;

c) putând să cauzeze incidental pierderi de vieți omenești în rândul populației civile, rănirea persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o combinație de asemenea pierderi și pagube, excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat.

– În al doilea rând, Protocolul impune restricții în ce privește locurile de plasare a câmpului de mine. Este interzis, conform art. 4, de a folosi asemenea arme în orașe, sate sau orice zonă unde se află o concentrare similară de persoane civile și unde luptele între forțele armate terestre nu sunt angajate sau nu par iminente, cel puțin dacă:

a) ele nu sunt plasate pe un obiectiv militar sau în imediata apropiere a acestuia;

b) nu sunt luate toate „precauțiunile posibile” prin aceasta înțelegându-se „precauțiunile care sunt practicabile sau care sunt practic posibil de luat față de toate condițiile momentului, mai ales de considerații de ordin umanitar și militar”.

Prin aceasta, se au în vedere măsuri de semnalizare a câmpurilor de mine și de avertizare (prin mijloace vizuale sau sonore, afișe, portavoce, mass-media etc.).

– În al treilea rând, Protocolul, impune restricții în ce privește folosirea minelor de la distanță. Astfel, făcând distincție între minele plasate din apropiere și cele plasate de la distanță, dintr-o piesă de artilerie, lansator de rachete, mortier, de pe o aeronavă etc., Protocolul le interzice pe acestea din urmă, în afară dacă ele sunt folosite într-o zonă care constituie obiectiv militar sau care conține obiective militare și numai cu condiția ca:

a) Amplasarea lor să fie înregistrată cu exactitate și

b) Să fie atașat asupra fiecărei mine un mecanism eficace de neutralizare, conceput pentru a o dezafecta sau a-i provoca autodistrugerea când s-a ajuns la concluzia că nu va mai servi în scopuri militare, sau un mecanism telecomandat conceput în acest sens.

Protocolul interzice în mod absolut, prin articolul 6, utilizarea unor capcane de natură a atrage atenția civililor, mai ales a copiilor. Interdicția se referă la trei categorii de capcane: la cele care sunt în mod special viclene sau perfide (par. 1), la cele concepute pentru a cauza răni inutile sau suferințe superflue (par. 2) și la cele atașate sau asociate diferitelor obiecte sau bunuri.

Din prima categorie fac parte capcanele „prefabricate ce pot fi produse în masă și care sunt definite „ca având aparența de obiecte portabile inofensive, concepute în mod expres și construite pentru a conține o încărcătură explozivă ce produce o detonație în momentul deplasării lor sau la apropierea de ele”. Este vorba de obiecte ușoare de uz curent pentru populația civilă și care variază de la țară la țară, de la regiune la regiune, în raport de nivelul și modul de viață al autohtonilor. Capcanele care produc „rău superfluu”, prevăzute în art. 4 par. 2, sunt cele concepute a ucide sau a răni prin perforare, înțepare, strivire, otrăvire, strangulare sau prin provocarea unei infecții sau otrăviri. Ele pot fi plasate oriunde: în gropi deschise sau camuflate, pe țăruși cu vârf ascuțit, în roiuri de insecte, capcane de vânătoare. Pot consta, în dispozitive montate pe fire legate de țăruși care prin împiedicare pot declanșa săgeți, vârfuri ascuțite sau provoca căderea în gropi special amenajate.

O ultimă grupă cuprinde capcane ce sunt atașate sau însoțesc anumite obiecte, ca: embleme, semne sau semnale protectoare recunoscute pe plan internațional, alimente sau băuturi, jucării pentru copii, ustensile de bucătărie sau aparate menajere, obiecte cu caracter religios etc.

În art. 7 din Protocol, sunt prevăzute 2 reguli fundamentale privind înregistrarea și publicarea amplasamentului câmpurilor de mine, a minelor și capcanelor:

Prima, impune părților la un conflict armat obligația de a înregistra amplasamentul, al:

a) tuturor câmpurilor de mine planificate dinainte, pe care le-a amplasat;

b) tuturor zonelor în care au utilizat capcane pe scară mare și în mod dinainte planificat.

Cea de-a două regulă, mai puțin strictă, le recomandă „să se străduiască” să înregistreze amplasarea tuturor celorlalte câmpuri de mine, mine și capcane. Rațiunile acestei formulări sunt de ordin militar, întrucât uneori ele pot fi plasate în grabă.

Referitor la înregistrare, divulgarea este indispensabilă la încetarea ostilităților active, în caz de ocupare temporară a teritoriului, după retragerea completă a forțelor de ocupație.

În cazul în care o forță sau o misiune a Națiunilor Unite își exercită funcțiile într-o zonă oarecare, părțile la conflict trebuie să-i furnizeze informațiile cerute de articolul 8, care privește protecția acestor forțe.

La 3 mai 1996, Protocolul a fost amendat, extinzându-i-se câmpul de aplicare și la conflictele cu caracter neinternațional, cu următoarele precizări:

a) Într-un conflict cu caracter intern, fiecare dintre părți (și partea neguvernamentală și guvernul) este obligată să aplice interdicțiile și restricțiile prevăzute în Protocol;

b) Nici o dispoziție a Protocolului nu poate fi invocată pentru a aduce atingere suveranității unui stat sau responsabilității pe care le are orice guvern de a menține sau a restabili, prin toate mijloacele legitime, ordinea publică sau de a apăra unitatea națională și integritatea teritorială a statului;

c) Nici o dispoziție a Protocolului nu poate fi invocată pentru a justifica o intervenție, directă sau indirectă, indiferent de motiv în afacerile interne sau externe ale Părții Contractante pe care se produce conflictul.

De asemenea, a fost sporit numărul definițiilor din articolul 2 cu expresii ca: „mine plasate la distanță”, „mine antipersonal”, „câmp de mine”, „mecanism de autodistrugere”, „mecanism de autoneutralizare”, „autodezactivare”, „telecomandă” ș.a.

Partea cea mai importantă a acestui Protocol este cea referitoare la restricțiile de folosire a minelor, capcanelor și altor dispozitive, prevăzute în articolul 3.

Elementele de noutate sunt următoarele:

1. Fiecare parte contractantă sau fiecare parte la un conflict este responsabilă de toate minele și de toate capcanele și alte dispozitive pe care ea le folosește și se angajează să le ridice, retragă, distrugă sau să le întrețină, cum este prevăzut în art. 10 al Protocolului;

2. Este interzis, în orice împrejurare de a folosi mine, capcane sau alte dispozitive care sunt concepute să provoace rău superfluu sau suferințe inutile, sau sunt de natură să cauzeze astfel de rău sau astfel de suferințe.

3. Este interzis de a folosi mine, capcane sau alte dispozitive echipate cu un mecanism sau un dispozitiv special conceput pentru a declanșa explozia lor, fără a avea contact sub o altă influență generată de prezența unui detector de mine curent, utilizat în mod normal pentru operațiuni de detectare etc.

Prin articolul 4, Protocolul, interzice folosirea de mine antipersonal care nu sunt detectabile.

La 18 septembrie 1997, reprezentanții a 80 de state reuniți la Oslo, au adoptat textul Convenției privind interzicerea folosirii, stocării, producerii și transferului minelor antipersonal și distrugerea lor, deschisă spre semnare la 4 decembrie 1997 la Ottawa (Canada) și intrată în vigoare la 1 martie 1999.

Principalele prevederi ale Convenției sunt conținute în articolele 1, 4 și 5.

Articolul 1, intitulat „Obligații generale” dispune:

„1. Fiecare stat parte se angajează ca niciodată, în nici o împrejurare să nu:

a) folosească mine antipersonal;

b) pună la punct, producă, obțină sub nici o formă, stocheze, conserve sau transfere către oricine, direct sau indirect, mine antipersonal;

c) ajute, încurajeze sau incite, în vreun fel, orice activitate interzisă sau stat parte la această convenție.

Potrivit articolului 4, fiecare stat se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor stocurilor de mine antipersonal al căror proprietar sau deținător este sau care se află sub jurisdicția sau controlul său „de îndată ce este posibil, dar nu mai târziu de patru ani de la intrarea în vigoare a prezentei Convenții pentru statul respectiv”.

Cel mai târziu la 10 ani de la intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv, fiecare parte contractantă „se angajează în baza art. 5 – să distrugă sau să vegheze la distrugerea tuturor minelor antipersonal din zonele minate aflate sub jurisdicția sau controlul său”.

Convenția are o serie de lacune, cea mai importantă fiind aceea că ea nu se aplică decât în situații de conflict armat internațional, nu și în cazuri de conflicte interne.

Totodată o serie de state, din categoria celor puternic înarmate, nu au semnat Convenția respectivă.

După intrarea în vigoare a Convenției s-au desfășurat anual reuniuni ale Adunării statelor părți care au analizat stadiul implementării prevederilor acesteia, ultima desfășurându-se între 18-22 noiembrie 2007 la Marea Moartă, în Iordania, pentru prima dară în Orientul Mijlociu.

În implementarea Convenției s-au obținut rezultate impresionante. Dintre cele 50 de state care au produs în trecut mine antipersonal, 34 sunt astăzi părți la Convenție și respectă prevederile acesteia. Un număr de 145 state părți nu au stocuri de astfel de mine. Statele părți au distrus, până în prezent, aproximativ 42 milioane mine antipersonal. Numai în anul 2005 s-au investit 2,9 miliarde de USD în activitățile de eliminare a minelor, distrugerea stocurilor, asistență a victimelor și alte acțiuni contra minelor. Totuși, omenirea este încă departe de eliminarea completă a amenințării minelor antipersonal. Astfel, 8 state părți la Convenție mai au de distrus stocuri de mine antipersonal, din care Etiopia până în iunie 2009, Ucraina, până în iunie 2010, Indonezia, până în august 2011.

7.2.3. Arme incendiare

Armele incendiare constituie o categorie de arme reglementată prin „Protocolul III asupra interzicerii sau limitării folosirii armelor incendiare”. Această categorie de arme nu a făcut până la acea dată obiectul vreunei reglementări juridice, deși de mai multă vreme a constituit o preocupare a CICR, ONU, a unor ONG și a sesiunilor la vârf a țărilor nealiniate.

Din punct de vedere tehnic, armele incendiare nu constituie un tot unitar, un ansamblu, ci se prezintă într-o gamă foarte variată în dotarea tuturor armelor. Forțele terestre sunt dotate, de pildă, cu grenade, rachete, obuze de mortiere, proiectile de artilerie, aruncătoare de flăcări, mine terestre ș.a. În dotarea aviației se află bombe incendiare „incendiary bombs” și bombe cu foc „firebombs”. Ca agenți incendiari se utilizează substanțe lichide, solide, sau coloidale, capabile de a inflama materiile combustibile cu care intră în contact: napalm, zinconiu, fosfor alb, petrol brut etc.

Cât privește natura rănilor provocate, s-a constatat că vindecarea acestora necesită îngrijiri intensive și de lungă durată și un personal numeros, iar efectele produse prin folosirea masivă a armelor incendiare asupra zonelor dens populate pot fi catastrofale.

Protocolul III asupra interzicerii sau limitării armelor incendiare le definește pe acestea drept „orice armă sau muniție special concepută a pune foc obiectelor sau a produce arsuri persoanelor prin acțiunea flăcărilor, a căldurii sau a unei combinații de flăcări și căldură, care degajă o reacție chimică dintr-o substanță lansată asupra țintei”. Armele chimice pot lua forma lansatoarelor de flăcări, fugase, de obuze, rachete, grenade, mine, bombe și alți conținători de substanțe incendiare.

Din această definiție sunt excluse munițiile care au efecte incendiare întâmplătoare, cum ar fi munițiile luminoase, trasoarele, fumigenele, sistemele de semnalizare, precum și cele cu efecte combinate – efecte de penetrație, de suflu, de fragmente cu efectul de incendiere.

Articolul 2 din acest document, garantează populației civile și bunurilor civile o dublă protecție, de natură a le apăra atât contra atacurilor cu arme incendiare care o vizează direct, cât și a atacurilor indirecte.

Protecția împotriva atacurilor directe este prevăzută în par. 1, care dispune că „este interzis, în orice împrejurare, a face din populația civilă ca atare, din civilii izolați sau din bunurile cu caracter civil obiectul unui atac cu arme incendiare”.

Interzicerea atacării indirecte a populației civile cu arme incendiare este enunțată în paragrafele 2 și 3, care prohibesc atacarea obiectivelor militare situate în interiorul unei concentrații de civili și mai ales, interzice cu desăvârșire atacarea din aer a unor asemenea obiective.

Protocolul, nu a consemnat nici o regulă de protecție a combatanților, contra acestor arme.

7.2.4. Proiectilele de mic calibru

Conferința ONU, nu a reușit să ajungă la un acord asupra acestei categorii de arme, care transferă în corpul victimelor o energie considerabilă, cauzând răni foarte dureroase, astfel că ea s-a mulțumit să adopte, în prima sa sesiune din 1979 o Rezoluție, în care, declarându-se „conștientă că sisteme de arme de mic calibru (adică arme și proiectile) sunt perfecționate în mod constant” și „îngrijorată să prevadă inutila agravare a rănilor provocate de aceste sisteme de arme” insistă ca guvernele să continue cercetările în acest sens și face apel la ele „să facă dovada celei mai mari prudențe în punerea la punct a sistemelor de arme în acest domeniu, pentru a evita o inutilă intensificare a efectelor traumatizante a respectivelor sisteme”.

7.2.5. Armele laser

Odată cu adoptarea, la 13 octombrie 1995, a Protocolului privind armele laser care produc orbirea (Protocolul IV) dreptul internațional umanitar și-a extins câmpul de aplicare. Este pentru a doua oară în istoria umană, când un mijloc de luptă deși neletal dar deosebit de barbar a fost interzis înainte să fie folosit pe câmpul de luptă, prima oară fiind prohibirea, la 11 decembrie 1868, a proiectilelor mai ușoare de 400 de grame.

Laserii, cu o putere considerabil mai mare, ar putea fi utilizați ca arme termice. În această calitate, ei au avantajul că, având un timp de reacție zero pot, prin fuziune, atinge țintele, iar radiațiile produse pot distruge sistemele de ghidare optică ale armelor ofensive. Pot fi dirijați cu ajutorul dispozitivelor instalate pe vehicule blindate, pe aeronave, pe nave sau pe orbita geostaționară.

Comitetul Internațional al Crucii Roșii a reunit între 31 mai și 1 iunie 1990 un Grup de lucru alcătuit din experți de înaltă calificare pentru a studia, pe baza informațiilor de care dispun, caracteristicile armelor cu laser care sunt puse în prezent la punct și a determina efectele lor. Experții au apreciat că tehnologia actuală permite fabricarea de laseri, în același timp mici și mari, și foarte periculoși pentru ochi. Totodată ei au reamintit că laserii utilizați în telemetrie și identificarea țintelor nu dispun de un sistem de protecție a ochilor și că deja s-au produs o serie de accidente. De asemenea au apreciat că, în majoritatea cazurilor, leziunile oculare cauzate de laseri scapă oricărui tratament și că nu există nici un sistem eficient de protecție pentru militari.

Protocolul din 1995, interzice să se folosească arme laser, „în special cele astfel concepute a avea ca unică funcție în luptă sau ca una din funcțiile lor în luptă provocarea orbirii permanente a persoanelor a căror vedere este neameliorată, adică a persoanelor care privesc cu ochiul liber sau care poartă ochelari de corectare. Înaltele Părți Contractante nu vor transfera asemenea arme nici unui stat și nici altei entități alta decât un stat”.

În situația folosirii sistemelor cu laser, statele părți sunt obligate să ia toate precauțiile posibile pentru a evita orbirea permanentă a persoanelor cu vederea neameliorată, pentru aceste precauții urmărindu-se și instruirea forțelor armate.

7.2.6. Resturile explozive de război.

Sunt reglementate de Protocolul V adițional la Convenția de la Geneva din 1980, adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003.

Acest protocol se aplică în cazul resturilor explozive de război ce se găsesc în zona de uscat, incluzând apele interne, a înaltelor părți contractante.

„Resturi explozive de război existente” înseamnă muniție neexplodată și abandonată care a existat înainte de intrarea în vigoare a acestui protocol pentru înalta parte contractantă pe teritoriul căreia acestea există.

Fiecare înaltă parte contractantă și parte la un conflict armat vor purta responsabilitățile cu privire la toate resturile explozive de război ce se găsesc pe teritoriul aflat sub controlul lor. După încetarea ostilităților active și cât de curând fezabil, fiecare înaltă parte contractantă și parte la un conflict armat vor marca și vor asana, vor înlătura sau vor distruge resturile explozive de război din zonele afectate aflate sub controlul lor.

Înaltele părți contractante și părțile la un conflict armat vor lua toate măsurile de precauție, pe teritoriul afectat de resturi explozive de război aflat sub controlul lor, pentru a proteja populația civilă, indivizii civili și obiectivele civile de riscurile și efectele generate de resturile explozive de război. Măsurile de precauție fezabile sunt acele măsuri de precauție care sunt practic realizabile sau practic posibile, având în vedere toate, circumstanțele de moment, incluzând considerațiile de natură umanitară și militară. Aceste măsuri de precauție pot include avertizări, educația populației civile în privința riscului, marcarea, împrejmuirea și monitorizarea teritoriului afectat de resturi explozive de război..

Fiecare înaltă parte contractantă și parte la un conflict:

a) vor proteja împotriva efectelor resturilor explozive de război, în limita fezabilului, misiunile și organizațiile umanitare care operează sau urmează să opereze, cu consimțământul înaltei părți contractante sau al părții la un conflict armat în zona aflată sub controlul acesteia;

b) vor furniza, la cererea unei astfel de misiuni sau organizații umanitare, în măsura în care este fezabil, orice informație asupra locației tuturor resturilor explozive de război de care are cunoștință pe teritoriul unde misiunea sau organizația internațională solicitantă va opera sau operează.

Fiecare înaltă parte contractantă are dreptul de a cere și de a primi asistență, unde este cazul, din partea altor înalte părți contractante, a statelor care nu sunt părți și a organizațiilor și instituțiilor internaționale relevante, în rezolvarea problemelor ridicate de resturile explozive de război existente.

Fiecare înaltă parte contractantă, în măsură să o facă, va acorda asistență pentru rezolvarea problemelor ridicate de resturile explozive de război existente, în funcție de necesități și în măsura posibilităților. La acordarea asistenței, înaltele părți contractante vor ține, de asemenea, cont de obiectivele umanitare ale acestui protocol și de standardele internaționale, incluzând standardele internaționale de acțiune împotriva minelor.

BIBLIOGRAFIE

Anca-Gabriela Petrescu, Horia Dogaru – Minele antipersonal și Dreptul internațional umanitar;

Beatrice Onica-Jarka, Drept Umanitar și al Conflictelor, Editura ”Universul juridic”, București 2012;

Dicționar explicativ al limbii române, Ediția a II-a, Academia Română, Editura „Univers Enciclopedic”, București, 1998;

Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloșcă, Dreptul internațional umanitar – instrumente juridice internaționale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2003.