.regimul Juridic al Marii Teritoriale
CAPITOLUL I
DREPTUL MĂRII – PREOCUPĂRI ALE COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA MARE
Importanța economică și strategică a mărilor și oceanelor
Din cele mai vechi timpuri spațiile maritime și oceanice au prezentat însemnătate pentru viața popoarelor și pentru relațiile dintre state. Comerțul maritim și pescuitul s-au dezvoltat încă în perioada statelor sclavagiste ale Orientului antic, au luat amploare îndeosebi în Marea Mediterană cu participarea statelor grecești și a Romei, a altor state riverane, relațiile pașnice, economice și politice, sau conflictele dintre ele, desfășurându-se atât pe uscat cât și pe mare.
Această importanță a sporit odată cu progresul forțelor de producție, cu necesitățile de apărare, cu posibilitățile omului de a cuprinde Oceanul planetar în toată imensitatea sa, de a-i cunoaște tainele de suprafață și din adâncuri, de a-l folosi cu bogatele sale resurse, transformându-l totodată într-un domeniu complex al cooperării internaționale.
Este un proces istoric îndelungat, caracterizat timp de secole prin dominația și utilizarea în scopuri proprii a mărilor și oceanelor de către mari puteri, care au impus o „ordine maritimă” inegală și inechitabilă, cu excluderea participării altor state și popoare și în dezavantajul acestora.
În condițiile afirmării statelor de pe toate continentele, ca entități suverane, independente, în perioada postbelică a apărut necesitatea participării tuturor statelor, indiferent de mărime s-au potențial economic, la utilizarea spațiilor maritime, potrivit unor regimuri juridice adecvate, în scopurile dezvoltării securității și cooperării internaționale.
Constituind aproximativ 71% din suprafața planetei, mările și oceanele procupă în prezent toate statele și popoarele, atât pentru cerințele navigației, cât mai ales pentru considerabilele resurse piscicole, minerale și energetice, absolut necesare dezvoltării lor economice.
Dezvoltarea activităților maritime și a raporturilor dintre state în acest cadru, au dus la apariția și formarea a noi principii, concepte și instituții specifice dreptului mării. În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și idei care să le afirme și să le promoveze.
Apariția și dezvoltarea principiilor și conceptelor
În confruntările de interese dintre marile puteri ale vremii, intre secolele XII-XIV, au fost dominante ideea și practica unui drept de proprietate cu caracter de monopol al statelor riverane mai puternice, asupra unei părți a mării „adiacente” coastelor lor până la „marea adiacentă” a altor state.
Astfel de monopol asupra mării privind navigația, comerțul, pescuitul sau din motive de securitate, au stabilit orașele-state Geneva și Pisa în secolul al XII-lea; Veneția în secolul al XIII-lea în Mările Mediterana și Adriatica, urmate de Suedia și Danemarca, care permiteau stăpânirea asupra Mării Baltice, iar ultima și asupra Mării Nordului, ca și a unei zone a Atlanticului de Nord.
Norvegia iși extindea suveranitatea asupra apelor Mării Norvegiei, până la țărmurile Islandei. Pretențiile Spaniei și Portugaliei au mers însă mai departe: prin Bula Papei Alexandru al VI-lea, din 1493 și prin tratatul încheiat în anul următor, cele două state și-au împărțit monopolul privind proprietatea asupra mărilor și oceanelor, asupra insulelor și pământurilor descoperite sau care vor fi descoperite, cu excluderea oricăror alte părți¹.
În secolul al XVI-lea acestor pretenții li s-au opus Anglia, Olanda și Franța, mari puteri maritime ale timpului, care reclamau pentru navele lor, libertatea de navigație, de comerț și de pescuit pe mări și oceane².
În secolul următor, Anglia devenită cea mai mare putere maritimă, revendică însă pentru navele sale, supremația asupra mărilor și oceanelor. Această confruntare de idei și interese în acest domeniu a generat două concepții opuse, fundamentale în doctrina de la începutul secolului al XVII-lea.
Una dintre acestea formulată de juristul olandez Hugo Grotius în 1609, afirmă că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor
_________________
¹G. Gidel, Le Droit International Public de la Mer-Lieden, 1977, pag. 199
² G. Gidel, op.cit, pag 136-137
pentru navigație, comerț și pescuit – MARE LIBERARUM , iar cealaltă exprimată de britanicul John Selden la 1635, susținea dreptul de însușire și de monopol al Marii Britanii asupra unor întinse zone maritime – MARE CLAUSUM³.
Cele două concepții iși găsesc expresia în practică începând chiar din secolul al XVII-lea în formele juridice care, departe de a se exclude, au caracter de compromis: principiul jurisdicției statului riveran asupra unei părți limitate a apelor statale în largul mării, dincolo de această limită. Chiar Olanda, promotoare a libertății mărilor proclama în aceeași perioadă (1610), o „mare adiacentă necomună” aflată sub juridicția statului riveran. Același Hugo Grotius vorbea în 1625 în lucrarea sa „de jura belli ac pacis” despre „o parte a mării, care fiind foarte aproapiată de țărm, poate fi privită ca adăugându-se acestuia”4.
În practica raporturilor dintre state, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea se consacră și se permanentizează conceptele de mare teritorială și mare liberă, fiind cârmuite de reguli și criterii de delimitare diferite.
Juristul olandez C. Van Bynkeshoec, in 1702 în lucrarea sa „de dominio mari disertatio”, susținea regula după care controlul uscatului asupra mării, adică lățimea mării teritoriale, se extinde până acolo unde va bate tunul, până unde va ajunge puterea armelor omului5. Bătaia tunului desemna în acea perioadă o distanță variabilă de la țărm în largul mării, fiind stabilită de la început din considerații mai ales de ordin militar, de apărare, cum a fost de pildă practica Franței și Olandei, în secolele XVII-XVIII.
Unele state au adoptat și alte criterii cum sunt: linia orizontului (linie of sight), între 3-20 mile, de pildă Scoția în 1618, sau leghea marină (3 mile), in practica țărilor scandinave, cu scopuri de control vamal și pescuit. Necesitatea unui criteriu precis, matematic, a determinat unele puteri maritime să stabilească, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, limite invariabile de control și jurisdicție, distanța de 3 mile de la țărm fiind considerată convențional corespunzătoare „bătăii tunului”
“Mare liberum” , a fost publicată în 1609; lucrarea lui J. Seldeu « Mare clasum », a fost scrisă în 1605 și publicată în 1635
H. Grotius, « Despre dreptul războiului și al păcii », Ed. Științifică București 1968, pag. 254. Prin alianța Angliei cu Olanda, după 1689, sub Wilhelm de Orania, disputa celor două țări a încetat.
A se revedea A. Bolintineanu, «Marea teritorială », Ed. Științifică, București, 1960.
(SUA în 1793 și ulterior Anglia și Franța)6.
Alte state au stabilit asemenea zone maritime cu lățimi de peste 3 mile7.Treptat, o astfel de delimitare a unor drepturi speciale se transformă în practica statelor de frontieră, zona respectivă devenind „mare teritorială” sub suveranitatea deplină a statului riveran8.
Se consolidează principiul și regimul mării teritoriale (cu păstrarea pentru neriverani a dreptului de trecere inofensivă) în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Dincolo de aceasta, largul mării având regimul de mare liberă, unele state, îndeosebi Anglia și SUA, revendică zone de drepturi speciale – vamale, fiscale, control sanitar și altele, dincolo de limitele mării teritoriale și aceasta și-a găsit consacrarea în practica reținută de Conferința mării de la Haga din 1930 prin termenul de „zonă contiguă”.
Deși a eșuat în încercarea de codificare a regimului juridic al mării teritoriale, datorită intereselor divergente ale statelor, Conferința a consacrat principii și concepte juridice recunoscute larg în practica statelor: ape interioare sau naționale (fluviale și maritime), mare teritorială, mare liberă și zonă contiguă. La acestea se adaugă regimul porturilor maritime prevăzute prin Convenția și Statutul adoptate la Geneva în 1923, regimurile specifice ale unor strâmtori internaționale (Gibraltar, Magellan, Bosfor, Dardanele, ș.a.), sau ale unor canale maritime (Suez, Panama, Kiel).
În această perioadă nu poate fi vorba de o nouă ramură a dreptului internațional asemănător dreptului diplomatic sau al tratatelor, problematica juridică a spațiilor maritime fiind analizată, de regulă la materia teritoriului. Titlurile generice utilizate de unii autori sunt eterogene și se referă la „dreptul mării” sau al „apelor teritoriale”, „dreptul internațional public al mării”, sau „drept maritim internațional”, ultima denumire cuprinzând și norme de drept interne aplicabile navigației maritime internaționale.9
În 1982 italianul Galiani a propus ăentru o astfel de delimitare criteriul de 3 mile (sau o leghe marină). La 22.04.1793 în Declarația de neutralitate a S.U.A. se arată că lungimea bătăii tunului “constă obișnuit într-o leghe marină” asemenea limită fiind notificată Angliei și Franței, la 08.11.1793, ceea ce se socotește începutul formării regulii “bătăii tunului”.
În 1745 Danemarca a stabilit o zonă maritimă de suveranitate de 4 mile : în 1760 Spania stabilea zona vamală de 6 mile; în 1812 Portugalia – zonă vamală și de neutralitate de 6 mile.
Unii autori atribuie originile teoriei mării teritoriale lui Alberico Geentili, în care , în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, afirmă: …apele de coastă sunt o parte a teritoriului al cărui țărm ele îl scaldă.
„Noțiunea mării în dreptul internațional public definește reguli stabilite pentru reglementarea navigației maritime în opopziție cu navigația deluvială sau internă”, iar … „dreptul maritim este studiul ordinei juridice care guvernează mediul marin și diferitele utilizări de care este susceptibil”
Problematica regimurilor juridice pentru anumite zone maritime, este repusă în discuție după cel de-al doilea război mondial, perioadă în care se cristalizează, totodată teoretic și practic, un nou domeniu: „dreptul internațional al mării”. Aspectele rămase nerezolvate și care făceau obiectul unor tendințe eterogene în practica statelor, cum sunt: lățimea mării teritoriale, dreptul de trecere inofensivă a navelor militare, regimul golfurilor, al strâmtorilor, ș.a., sau tendințe noi privind, de pildă, jurisdicția statului riveran asupra platformei continentale dincolo de limita mării teritoriale (proclamația Truman din 1945) și practica altor state, îndeosebi latino-americane, cercetarea și protecția mediului marin, au generat necesitatea unor acțiuni de codificare și dezvoltare a dreptului internațional în acest domeniu.
Convențiile de la Geneva din 1958 și 1961 cu privire la dreptul mării
Unei asemenea cerințe îi răspund, după cel de-al doilea război mondial prima Conferință ONU, a dreptului mării, care a avut loc la Geneva în 1958 și încheiată cu adoptarea la 29.04.1958 a 4 convenții referitoare la marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării10.
Cea de-a doua Conferință ONU privind dreptul mării, care a avut loc la Geneva în 1961, nu și-a atins obiectivele: stabilirea lățimii mării teritoriale și a unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane.
Conferința de la Geneva din 1958 a adus o contribuție importantă în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii și norme existente, formulând totodată unele noi și de asemenea creând o nouă instituție a dreptului mării: platoul continental (proclamat prin act unilateral, așa cum am arătat, pentru prima oară prin Proclamația Truman
Conferința a mai adoptat, în afara celor 4 convenții un Protocol de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor și 9 Rezoluții asupra unor probleme rămase nerezolvate (experiențele nucleare în largul mării, conservarea resurselor ihtiologice, regimul apelor istorice, ș.a.). La Conferință au participat 97 de state. România a devenit parte la primele 3 convenții prin Decretul Consilima Conferință ONU, a dreptului mării, care a avut loc la Geneva în 1958 și încheiată cu adoptarea la 29.04.1958 a 4 convenții referitoare la marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării10.
Cea de-a doua Conferință ONU privind dreptul mării, care a avut loc la Geneva în 1961, nu și-a atins obiectivele: stabilirea lățimii mării teritoriale și a unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane.
Conferința de la Geneva din 1958 a adus o contribuție importantă în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii și norme existente, formulând totodată unele noi și de asemenea creând o nouă instituție a dreptului mării: platoul continental (proclamat prin act unilateral, așa cum am arătat, pentru prima oară prin Proclamația Truman
Conferința a mai adoptat, în afara celor 4 convenții un Protocol de semnare facultativă privind reglementarea obligatorie a diferendelor și 9 Rezoluții asupra unor probleme rămase nerezolvate (experiențele nucleare în largul mării, conservarea resurselor ihtiologice, regimul apelor istorice, ș.a.). La Conferință au participat 97 de state. România a devenit parte la primele 3 convenții prin Decretul Consiliului de Stat nr. 253 din 31.08.1961, de ratificare a convențiilor asupra mării teritoriale și zonei contigue, mării libere, platoului continental.
din 1945).
Totuși, prin imprecizia unor texte, prin lacunele existente și
reglementările insuficiente, cele 4 Convenții, departe de a armoniza interesele diferitelor state și grupuri de state, au nemulțumit marea majoritate a statelor, satisfăcând în realitate doar interesele marilor puteri maritime.
În noile condiții ale perioadei postbelice, ale deceniului 1960-1970, cadrul juridic al ordinii maritime internaționale, consacrat în 1958, este pus in discuție și chiar contestat ca inegalitar, țările în curs de dezvoltare fiind vital interesate să aibă acces la resursele biologice, petroliere și minerale, la căile de navigație pe mări și oceane.
Dreptul mării care, după 1958, rămăsese un „drept al comunicațiilor”, trebuia să devină, după cum afirma un autor, un „drept al resurselor”, cuprinzând noi reglementări care să asigure participarea echitabilă a țărilor mai puțin dezvoltate la redistribuirea resurselor biologice și minerale ale mării.
Nevoile de dezvoltare economică și de alimentație, de asigurare a protecției mediului marin și a resurselor biologice ale mării, au determinat țările în curs de dezvoltare să reclame un regim de control și jurisdicție suverană, dincolo de marea teritorială, asupra unor zone maritime adiacente litoralului lor, unde mari puteri maritime, desfășurând un pescuit industrial intensiv, amenințau cu epuizarea bogățiilor piscicole ale statelor riverane.
Dezvoltarea mijloacelor tehnologice pentru exploatarea adâncurilor maritime cu bogatele lor zăcăminte minerale sub forma nodulilor polimetalici, a făcut necesar un regim juridic nou și echitabil, avantajos tuturor statelor pentru spațiile submarine, dincolo de limitele platoului continental. Cercetarea științifică maritimă desfășurată până acum în cadrul libertății mării, trebuia să devină obiect de reglementare juridică în strânsă legătură cu interesele economice și de dezvoltare ale tuturor statelor.
Lățimea mării teritoriale, nesoluționată în 1958 și 1961, întinderea platoului continental, imprecis reglementată în 1958, se cerea, de asemenea rezolvate în cadrul unor delimitări juridice stabile și echitabile ale spațiilor maritime, astfel încât să asigure certitudinea realizării intereselor statelor, prevenindu-se totodată diferendele dintre ele, atât de frecvente în perioada postbelică.
În condițiile incertitudinii juridice existente după 1958-1961 asupra lățimii mării teritoriale, statele și-au delimitat unilateral și diferit, după interesele lor această lățime – în 1970 existând 30 de state cu 3 mile, 15 state între 4 și 10 mile, 40 de state cu 12 mile și 11 state din America Latină cu peste 12 mile, unele stabilind 200 mile – zona de jurisdicție privind pescuitul sau chiar de mare teritorială.
Interesele economice ale statelor, cerințele asigurării pentru toate statele și îndeosebi pentru cele în curs de dezvoltare a accesului pe baze egale și echitabile la resursele marine, au căpătat astfel dimensiuni globale, mondiale în cadrul procesului general de creare a unei noi opinii economice internaționale, ele au generat probleme și tendințe noi, necesitatea unor soluții juridice adecvate, care elaborate și convenite cu participarea tuturor statelor interesate, să-și găsească consacrarea într-un nou drept internațional al mării11.
Negocierile în acest scop au avut loc în cadrul celei de-a treia Conferință ONU pentru dreptul mării desfășurată între anii 1973-1982 și încheiată cu adoptarea unei noi convenții generale care codifică, într-o viziune de ansamblu, problematica vastă a dreptului mării.
Consultări bilaterale sau multilaterale între unele state în vederea convocării conferinței, au început după anul 1965, cu privire mai ales la lățimea mării teritoriale, libertatea de tranzit prin strâmtori de interes internațional și „drepturi preferențiale de pescuit” ale statelor riverane în marea liberă adiacentă țărmurilor lor12.
Negocierile oficiale, multilaterale, pentru convocarea și pregătirea Conferinței, au fost duse în cadrul unui organism special creat în anul 1968 de Adunarea Generală a ONU – Comitetul pentru utilizarea pașnică a mărilor și oceanelor, dincolo de limita jurisdicției naționale.
În 1970, Adunarea Generală a ONU, a hotărât convocarea în anul 1973 a Conferinței pentru dreptul mării transformând totodată comitetul special în Comitetul pregătitor al conferinței13
A se vedea în acest sens C. Ciubotariu, pag. 270.
În doctrină se menționează consultările americano-sovietice din 1965, urmate de consultări ale S.U.A. cu alte state, în anii următori (1965 – 1970)
Acest Comitet Special Permanent, format din 42 de state, a înlocuit Comitetul Special ad-hoc, creat în 1967 de Adunarea Generală pentru a stabili problemele utilizării pașnice a fundului mărilor și oceanelor, dincolo de limitele jurisdicției naționale. România a făcut parte din 1967 din compunerea comitetului.
Complexitatea și amploarea deosebită a problemelor privind stabilirea și delimitarea regimurilor juridice maritime, pozițiile divergente ale statelor, n-au permis pregătirea unui proiect de articole ca bază a negocierilor în cadrul conferinței. În aceste condiții lucrările Conferinței au avut ca punct de plecare mai multe documente, unele devenind documente de lucru, care cuprindeau soluțiile regionale, economice și strategice ale așezării geografice (de pildă, cu sau fără litoral), nivelul de dezvoltare și altele.
Astfel, țările latino-americane și-au expus pozițiile lor în perioada anilor 1970-1972 în documente cum sunt : Declarația de la Montevideo din 08.05.1970, Declarația de la Lima din 08.08.1970 și Declarația de la Santo Domingo din 09.06.1972, a țărilor din bazinul Mării Caraibilor privind marea teritorială, zona de „mare matrimonială” și platou continental.
Țările africane s-au pronunțat asupra ansamblului problematicii juridice maritime îndeosebi în declarația Organizației Unității Africane asupra bazelor dreptului mării, devenită document oficial al Conferinței.
Printre documentele de lucru ale conferinței au mai figurat14: un proiect de articole propus de 9 state (1974), propunerea a 8 state privind rezolvarea pașnică a diferendelor apărute în aplicarea viitoarei Convenții asupra dreptului mării (1974)15, raportul secretarului general al OBZ, asupra teritoriilor submarine pregătite de Conferința ONU pentru comerț și dezvoltare (UNCTAD), Declarația de principii a Adunării Generale a ONU din 1970 asupra fundului mărilor și oceanelor dincolo de limitele jurisdicției naționale, expunerea de poziții și propuneri ale altor state, etc.
Conferința marchează o cotitură radicală în codificarea dreptului mării, în dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, remarcându-se în special prin:
Prin Rezoluția 2750 a Adunării Generale a O.N.U., a lărgit competența Comitetului special la 91 de membri și i-a încredințat sarcina de convocare în 1973 a Conferinței asupra dreptului mării. La aceeași sesiune, Adunarea Generală a adoptat și Declarația asupra principiilor care guvernează fundul mărilor și oceanelor, dincolo de limita jurisdicției naționale.
Proiectul de articole a fost propus de Canada, Chile, India, Indonezia, Mauritius, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă; cele 8 state erau Australia, Belgia, Bolivia, Salvador, Louxembourg, Olanda, Singapore și Statele Unite ale Americii.
instituirea unor spații maritime noi – zona economică exclusivă, zona internațională a teritoriilor submarine;
extinderea sferei reglementării juridice, într-o viziune de ansamblu, asupra vastei problematici a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, a cercetării științifice marine și a protecției mediului marin;
stabilirea unor criterii precise pentru delimitarea uniformă, în exterior a zonelor maritime de sub jurisdicția națională, constând din :
marea teritorială – parte integrantă a teritoriului de stat;
zona economică exclusivă și platoul continental – zona asupra căreia statele au drepturi suverane;
zona contiguă – zona cu drepturi speciale față de spațiile maritime de dincolo de jurisdicția națională, reprezentată de marea liberă și zona internațională a teritoriilor submarine, deschise în mod egal accesului tuturor statelor.
crearea unei autorități internaționale pentru zona internațională și resursele sale.
Modalitatea de adoptare a deciziilor a constituit-o ca regulă de bază – consensul, ceea ce a stimulat ducerea de negocieri între toți participanții cu scopul de a elabora soluții și documente care să dea expresie intereselor tuturor statelor16. Procedura votului a fost prevăzută numai în situația când toate eforturile pentru a se ajunge la consens au fost epuizate. Negocierile s-au desfășurat în cadrul a trei comisii principale17, au fost create totodată, grupări neoficiale de lucru sau de negociere după probleme și interese ale statelor participante (state suverane fără litoral, dezavantajate geografic ș.a.).
La Conferință au participat: 164 de state, 6 state și teritorii cu statut de observator, 2 mișcări de eliberare națională, 19 organizații internaționale interguvernamentale, 43 de organizații internaționale neguvernamentale și 14 asociații de cercetare.
Comisia I a dezbătut regimul internațional al spațiilor submarine, dincolo de limitele jurisdicției națiopnale. Comisia a II-a a dezbătut problemele: mării teritoriale, Strâmtorile de interes internațional, platoul continental, zonele economice exclusive, țările enclavate, și cele arhipelagice. Comisia a III-a – problemele conservării mediului marin, cercetării științifice marine, ale transferului de tehnologie.
Convenția de la Montego Bay, din 1982, cu privire la dreptul mării
Elaborată în procesul negocierilor duse aproape un deceniu18, Convenția a fost adoptată prin vot la 30.04.1982 și deschisă pentru semnare statelor la 10.12.1982. Convenția cuprinde 320 de articole și 9 anexe. Actul final al Conferinței cuprinde o introducere și 6 anexe.
Pentru aplicarea Convenției, și-a început activitatea în 1983, o comisie pregătitoare, dar convenția nu a intrat în vigoare, pentru aceasta fiind necesar un număr de 60 de ratificări. Pănă la sfărșitul anului 1991 un număr de 51 de state ratificaseră Convenția privind dreptul mării din 198219.
Prin conceptele și principiile formulate, prin instituțiile create, Convenția privind dreptul mării, semnată la Montego Bay, Jamaica, pe data de 10.12.1982 este apreciată ca un instrument deosebit de util în crearea unei noi ordini juridice maritime internaționale.
Cristalizat astfel, ca o ramură autonomă și un domeniu de dinamică a dreptului internațional contemporan, dreptul mării reprezintă totalitatea principiilor și normelor juridice care reglementează relațiile dintre state și delimitările cu privire la spațiile maritime și oceanice constituind zone de suveranitate teritorială, zone de drepturi suverane (exclusive), sau speciale ale statului riveran, sau zone deschise participării egale a statelor la cercetarea, exploatarea resurselor marine biologice și minerale, la navigația internațională, în interesul securității, cooperării și dezvoltării statelor lumii, fără excepție.
În literatura de specialitate este exprimată însă și opinia potrivit căreia Convenția a erodat libertatea mărilor, principiul respectiv fiind formulat de H. Groțius, recunocându-se însă că necesitățile economice ale statelor mai mici și mai slabe, au impus această erodare, zonele exclusive propuse de acestea fiind recunoscute de statele maritime puternice.
Textele neoficiale elaborate în cadrul celor 3 comisii principale au fost unificate în 1977 într-un document denumit „Text de negociere Compozit Oficios”, care devine , cu unele amendamente, în 1981, „Proiect (oficial) al Convenției asupra dreptului mării”.
Cele 51 de state care au ratificat convenția din 1982 asupra dreptului mării sunt, printre altele: Antigua și Barbuda, Bahamas, Belze, Brazilia, Camerun, Indonezia, Fiji, Gambia, Insulele Capului Verde, Coasta de fildeș, Cuba, Egipt, Guinea Bissau, Ghana, Guinea, Iraq, Jamaica, Kenia, Mali, Mexic, Nigeria, Noua Guinee, Filipine, Tanzania, Sfânta Lucie, Sao Thome și Principe, Sudan, Togo, Trinidad Tobago, Tunisia, Yemen, Yugoslavia, Zambia.
România a participat la toate fazele de pregătire și desfășurare a lucrărilor conferinței, a contribuit la elaborarea Convenției, semnând-o la 10.12.1982.
Prin Decretul nr. 492 din 10.10.1996 a fost promulgată în România, Legea nr. 110 – privind ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica), la 10.12.1982 și aderarea la Acordul referitor la aplicarea părții a XI-a a Convenției Națiunilor Unite aupra dreptului mării, încheiat la New York la 28.07.1994. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 21.11.1996.
Încă din preambul se arată că:
„…România, ca țară geografic dezavantajată, riverană la o mare săracă în resurse piscicole, reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării internaționale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice, pe baza unor acorduri juste și echitabile, care să asigure accesul țărilor din această categorie la resursele de pescuit din zonele economice ale altor regiuni sau subregiuni”;
„…România reafirmă dreptul statelor riverane de a adopta măsuri pentru protecția intereselor de securitate, inclisiv dreptul de a adopta reglementări internaționale cu privire la trecerea nevelor de război străine prin marea teritorială. Dreptul de a adopta asemenea măsuri este în deplină conformitate cu articolele 19 și 25 ale Convenției, ața cum se precizează și în Declarația Președintelui Conferinței ONU cu privire la dreptul mării, în Ședința plenară a Conferinței din 26.04.1982’;
‘…România declară că, în temeiul cerințelor de echitate, după cum rezultă din articolele 74 și 83 ale Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării – insulele nelocuite și fără viață economică nu pot afecta în nici un fel delimitarea spațiilor maritime ce aparțin țărmurilor principale ale statelor riverane”.
Prin regimurile juridice maritime stabilite și delimitate, dreptul internațional al mării, devine astfel un drept al participării egale și echitabile a statelor mai puțin dezvoltate, alături de celelalte state, la exploatarea și utilizarea resurselor oceanului mondial și, totodată, un drept al cooperării tuturor statelor pentru soluționarea în condiții reciproc avantajoase în acest domeniu al problemelor economice, politice și tehnico-științifice, ale relațiilor dintre ele, în procesul creării unei noi ordini maritime internaționale.
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE
2.1. Limitele mării teritoriale
Începând cu secolul XVIII s-au formulat o serie de criterii pentru delimitarea mării teritoriale față de marea liberă : „bătaia tunului”, „linia orizontului”, „regula celor 3 mile marine”. Ulterior, Conferința de la Haga (1930) nu reușește un acord în stabilirea acestei limite, problema rămânând nesoluționată și de cele două Conferințe de la Geneva (1958 și respectiv 1961). Statele au procedat la delimitarea acestei zone marine prin legi interne, stabilind limite neuniforme între 3 și 200 de mile.
Lucrările premergătoare pentru cea de-a treia Conferință ONU asupra dreptului mării, au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii celor 12 mile marine, iar Convenția din 1982 consacră această regulă în articolul 3 din partea a II-a, referitoare la marea teritorială și zona contiguă; „orice stat are dreptul de a fixa lățimea mării sale teritoriale: această lățime nu depășește 12 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în conformitate cu prezenta convenție”.
Limita interioară de la care se măsoară lățimea mării teritoriale diferă în raport cu configurația țărmului:
În cazul unui țărm lin, fără crestături adânci, această limită este formată de linia de bază normală de-a lungul țărmului;
Când țărmul prezintă crestături adânci în uscat (de exemplu: fiorduri ca în cazul Norvegiei) sau a unor insule de-a lungul coastei, limita interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg, legate însă efectiv de uscat și urmează configurația generală a țărmului. În situația unui litoral la o mare cu flux și reflux, limita interioară este linia celui mai mare reflux.
Prin delimitare, se ridică probleme deosebite în cazul existenței unor golfuri, insule și pentru statele arhipelagice.
Astfel, prin golf –în sensul convenției din 1982 – se ințelege „o crestătură bine marcată, a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât, apele pe care le include sunt înconjurate de țărm, constituind mai mult decât o simplă curbă a țărmului. Totuși o crestătură nu este considerată drept un golf decât dacă suprafața sa este cel puțin egală aceleia a unui semicerc, care are ca diametru linia dreaptă trasă de-a curmezișul intrării crestăturii”.
Apa unui golf ale cărui maluri aparțin unui singur stat – până acolo unde distanța între cele două țărmuri naturale la intrare nu depășește 24 de mile – are regim de ape interioare ale statului riveran.
Conform punctului 6 al articolului 10 – cel privitor la golfuri se introduc excepții: „dispozițiile precedente nu se aplică golfurilor numite istorice și nici în cazurile în care se aplică metoda liniilor de bază drepte, prevăzute la art. 7”. Exemple: Golful Hudson – Canada; Bristol – Anglia; Riga – Letonia și Estonia. Acestea deși au o deschidere mai mare de 24 mile, pe considerente istorice, bazate pe uzul continuu și pe recunoașterea statelor terțe, fac parte în întregime din apele maritime interioare ale statului riveran.
Convenția din 1982 instituie un regim juridic special pentru apele maritime ale statelor arhipelagice, definindu-se totodată arhipelagul.
Arhipelagul este „un ansamblu de insule, inclusiv părți din insule, ape înconjurătoare și celelalte elemente naturale care au unele cu altele raporturi atât de strânse încât ele formează în mod intrinsec, o entitate geografică, economică și politică sau care sunt considerate, din punct de vedere istoric, ca atare”.
Statul arhipelag este „acel stat constituit în întregime din unul sau mai multe arhipelaguri și, eventual, din alte insule”.
Și în cazul statelor arhipelagice, limita interioară a mării teritoriale este considerată din liniile de bază drepte care unesc punctele extreme ale insulelor celor mai îndepărtate, fără ca traseul acestor linii să se îndepărteze de la configurația generală a arhipelagului.
Limita exterioară a mării teritoriale este prevăzută de Convenția din 1982 ca „o linie având fiecare punct la o distanță egală cu limita mării teritoriale, din punctul cel mai apropiat al liniei de bază”.
Limita laterală a mării teritoriale în raport cu statele limitrofe, precum și limita mării teritoriale între statele situate față în față se stabilește pe bază de acord între statele respective.
În lipsa ajungerii la un acord, nici unui stat nu-i este admis să-și extindă marea teritorială dincolo de linia mediană, ale cărei puncte sunt echidistante față de punctele cele mai apropiate de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state.
Articolul 15 din partea a II-a a Convenției introduce și excepții.
Dispozițiile de mai sus „nu se aplică totuși în cazul în care, din cauza existenței unor titluri istorice sau a altor împrejurări speciale, este necesar ca marea teritorială a celor două state să fie delimitată în alt mod”.
2.2. Drepturile statelor în marea teritorială
Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele sale – suveranității naționale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului riveran, ținându-se seama și de prevederile dreptului internațional.
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, în ce privește apele, solul și subsolul, coloana de aer de deasupra. Enumerăm cele mai importante drepturi:
Dreptul la pescuit;
Dreptul la navigație;
Dreptul de a supraveghea și controla activitatea desfășurată în marea teritorială;
Dreptul de a aplica jurisdicția națională;
Dreptul de supraveghere și evaluare ecologică.
A. Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor biologice ce revin exclusiv statului riveran.
În conformitate cu reglementările interne, statul riveran va stabili în acest sens:
Perioadele de pescuit și cele prohibite;
Speciile de pești și animale marine supuse pescuitului;
Măsuri prohibite pentru speciile protejate;
Cantitățile exploatabile și destinația lor.
Cetățenii care pescuiesc în marea teritorială se vor conforma măsurilor de conservare și celorlalte modalități și condiții stabilite prin legi.
Aceste legi și reglementări trebuie să fie compatibile cu Convenția din 1982 și pot să se refere îndeosebi la următoarele probleme:
Eliberarea de permise pescarilor sau pentru vasele și uneltele de pescuit, inclusiv plata de taxe și orice alte compensații care, în cazul statelor riverane în curs de dezvoltare, pot consta într-o contribuție adecvată la finanțarea, echiparea și dezvoltarea tehnică a industriei pescuitului;
Reglementarea campaniilor și zonelor de pescuit, a timpului, mărimii și numărului instrumentelor de pescuit;
Stabilirea rstei și mărimii peștilor și a altor specii ce pot fi pescuite, etc.
Referitor la speciile marilor migratori – care figurează pe lista anexei nr.1 din Convenție – statul riveran și celelalte state vor coopera direct sau prin intermediul organizațiilor internaționale corespunzătoare în scopul asigurării conservării speciilor în cauză și promovării exploatării optime a acestor specii în ansamblul regiunii.
Statele în ale căror cursuri de apă se reproduc specii de pești anadromi au un interes primordial și răspunderea principală față de aceștia.
Statul riveran poate încheia acorduri cu alte state prin care să stabilească modul și condițiile de pescuit în marea sa teritorială pentru alte state, cu sau fără clauza reciprocității. În acest scop pot fi create și societăți mixte.
B. Dreptul la navigație și survol în marea teritorială cât și intrarea și ieșirea din acestea sunt reglementate de legea statului riveran, în conformitate cu acordurile la care este parte. Sunt stabilite prin lege:
Condiții de intrare și ieșire precum și de navigație în marea teritorială;
Activități interzise în această zonă;
Sancțiuni ce se aplică pentru încălcarea interdicțiilor;
Zone maritime de securitate, interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai anumite categorii de nave.
Considerat astăzi ca un principiu general al dreptului mării, dreptul de trecere inofensivă, constituie un capitol important din dreptul la navigație în marea teritorială.
Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut navelor comerciale ale tuturor statelor. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială este reglementată prin legi interne, ținându-se seama de normele dreptului internațional (art. 8-16 din legea nr. 17/1990).
În această privință Convenția din 1982 reprezintă un progres, prevăzând reglementări mai detaliate, mai clare în comparație cu Convenția din 1958.
Conform art. 18-19 din Convenție (1982) termenul „pasaj” este aplicabil statelor străine care intră în marea teritorială spre porturile și instalațiile maritime ale statului riveran, spre apele interioare, porturile și instalațiile acestora sau dinspre acestea spre marea liberă, precum și navelor aflate în trecere spre porturile altor state.
Trecerea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă. Oprirea sau ancorarea sunt interzise, exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigației sau ca urmare a unui caz de forță majoră sau avarie, pentru a salva persoane sau pentru ajutorarea navelor și aeronavelor aflate în primejdie.
Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității statului riveran. Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă dacă nava străină desfășoară în marea teritorială una din următoarele activități prevăzute în articolul 8 al Convenției:
Amenință cu forțarea sau folosește forța împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran, sau în orice alt mod contrar dreptului internațional;
Efectuează exerciții sau manevre cu arme de orice fel;
Culege informații care pot să aducă prejudiciu apărării sau securității statului riveran;
Desfășoară propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securității;
Decolarea de pe nave sau îmbarcarea pe nave a oricăror aparate de zbor;
Lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, orice alte instalații în măsură să execute cercetări subacvatice;
Îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran;
Săvârșește acte de poluare gravă, desfășoară activități de pescuit, de cercetare sau orice alte activități care nu au legătură directă cu navigația.
Intrarea navelor străine, cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state (ca și România) unei aprobări prealabile. Aceste nave precum și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase sunt obligate ca, atunci când se află în trecere inofensivă, să ia măsuri speciale de precauție.
Statul riveran are dreptul de a adopta și aplica măsurile legale necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă; el poate interzice navelor străine intrarea în marea sa teritorială, sau dacă nava este în trecere, să-i ceară respectarea obligațiilor aferente sau chiar părăsirea apelor sale.
Trecerea navelor militare străine, prin marea teritorială este controversată în doctrina și practica statelor. Nici Convenția din 1958 și nici cea din 1982 nu consacră direct și clar un astfel de drept, ci acesta este recunoscut în mod indirect.
În esență se prevede că în trecerea lor inofensivă prin marea teritorială, navele trebuie să respecte legile și reglementările statului riveran privind această trecere și că, dacă nu țin seama de cerințele de a se conforma acestora, statul riveran poate să ceară părăsirea de către ele a mării sale teritoriale.
În aceste condiții, nu s-ar putea vorbi de existența unei reglementări clare de drept internațional privind dreptul absolut de pasaj inofensiv al acestor nave. Legislațiile naționale dintr-o serie de state (între care și România) subordonează dreptul de trecere al navelor militare străine prin marea teritorială unei aprobări prealabile a statului riveran.
C. Dreptul de supraveghere și control a activităților ce se desfășoară în marea teritorială, în zona submarină și spațiul aerian aferente acesteia este reglementat de legile naționale ale fiecărui stat în conmcordanță cu normele dreptului internațional.
Pe uscat, pe apă și din aer mai ales în porturi sunt monitorizate permanent activitățile din marea teritorială.
Supravegherea și controlul activităților din marea terirtorială are ca scop:
Prevenirea contrabandei și aplicarea de sancțiuni;
Prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei de stat;
Asigurarea securității traficului, separarea căilor de trafic, pilotajului și prevenirea abordajelor, protecția cablurilor și conductelor submarine.
Dotarea materială și încadrarea cu personal specializat în efectuarea supravegherii și controlului activităților ce se desfășoară în marea teritorială va fi asigurată de statul riveran și acestea vor trebui să facă față în orice condiții exigențelor desfășurării unui trafic civilizat și rapid.
D. Dreptul de a aplica jurisdicția națională.
Jurisdicția statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion îți exercită jurisdicția asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă așadar, că în marea teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicții: a statului riveran și a statului de pavilion.
Totuși ca regulă generală, se aplică jurisdicția statului riveran, iar cea a statului de pavilion acționează mai mult ca o regulă de curtoazie internațională. De asemenea, în marea teritorială se face distincție între nave comerciale și nave militare.
Pentru navele comerciale în trecere prin marea teritorială, jurisdicția penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucție cu privire la infracțiunile comise la bord în timpul pasajului atunci când:
Consecințele infracțiunii se extind asupra statului riveran;
A fost încălcată liniștea publică a țării sau ordinea în marea teritorială;
Exercitarea jurisdicției este cerută de căpitanul navei (ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion);
Pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante.
Pe timpul cât se află în marea teritorială a unui stat, nava comercială străină se bucură de protecția legilor acestuia, revenindu-i obligația respectării lor.
Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucție și la bordul navei străine care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare.
Conform legislației sale de poliție, securitate fiscală și vamală în marea teritorială, statul riveran are dreptul de vizită, de captură sau de reținere a navelor comerciale străine, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, de a aplica sancțiuni bănești sau personale. El poate începe exercitarea dreptului de de urmărire (de suită) care se efectuează de către state împotriva navelor ce au încălcat legile și regulamentele lor în marea teritorială, împotriva navelor infractoare și continuă acest drept în marea liberă.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni înainte de intrarea navei în zona economică sau marea teritorială, statul riveran nu poate recurge la nici o măsură de instrucție sau arestare la bordul navei, care venind dintr-un port străin se află în trecere, fără a intra în apele maritime interioare ale acestuia.
Jurisdicția civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane aflată la bordul unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran poate să dispună potrivit dispozițiilor sale legale, reținerea sau sechestrarea ori executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligațiile contractuale sau responsabilitățile asumate de nave în timpul pasajului sau pentru trecerea prin apele statului riveran.
Navele de război și navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicție în marea teritorială a altui stat. Acestea însă trebuie să respecte legile. Neconformarea cerințelor acestor legi poate duce la obligarea de a părăsi marea teritorială. Răspunderea pentru orice prejudiciu sau daune cauzate de către o astfel de navă, precum și de către echipajul ei, în asemenea împrejurări revine statului de pavilion.
E) Dreptul de supraveghere și evaluare ecologică precum și protecția mediului marin se realizează în baza legilor interne și a convențiilor internaționale pentru zonele de sub jurisdicția națională și prin convenții internaționale regionale sau/și cu caracter multilateral general pentru zonele internaționale.
Astfel, începând cu Convenția de la Londra din 1954 (modificată în 1962 și 1969) privind combaterea poluării mării cu hidrocarburi continuând cu convențiile de la Bruxelles din 1969 privind răspunderea și intervenția în caz de accident, cu cea din 1971 referitoare la stabilirea unui fond internațional de compensare, s-au stabilit reguli și principii care au constituit baza unor reglementări ulterioare.
În acest sens, în 1971 s-a încheiat Convenția privind protecția împotriva poluării cu materiale radioactive. În 1972 – Convenția relativă la prevenirea poluării marine prin scufundarea deșeurilor de pe nave și aeronave sau instalații marine. De asemenea, s-au încheiat convenții regionale privind protecția mediului marin referitoare la Marea Baltică, Mediterană, Pacificul de Sud etc.
În acest context, este de subliniat semnificația deosebită a Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București la 12 aprilie 1992, convenție care are ca obiectiv combaterea poluării cu substanțe periculoase, a diferitelor surse de pe uscat, de pe mare, din activități ce se desfășoară pe platoul continental.
Este de asemenea de subliniat și faptul că prin Convenția privind dretul mării din 1982 s-au stabilit prevederi de aplicabilitate generală, vizând toate formele și tipurile de poluare și toate zonele mărilor și oceanelor.
S-a creat astfel, un cadru adecvat și cuprinzător pentru protecția și conservarea mediului marin în toate componentele sale.
Supravegherea și controlul respectării prevederilor convențiilor revin statului riveran în zonele de sub jurisdicția sa iar în zonele internaționale, în principal statului de pavilion. În baza unor convenții s-au creat și organisme internaționale speciale (comisii internaționale sau regionale) având o serie de funcții în acest domeniu.
Cu toate acestea, construirea și punerea în circulație a unor supertancuri petroliere cu o capacitate de mii și chiar sute de mii de tone au pus de multe ori în pericol mediul marin.
2.3. Obligațiile statelor în marea teritorială
Corelativ drepturilor ce decurg din suveranitatea fiecărui stat în marea teritorială, există o serie de obligații pe care statele trebuie să le îndeplinească cu privire la activitățile ce se desfășoară în această zonă.
Astfel, corelativ dreptului de a reglementa navigația în marea teritorială care are ca scop asigurarea securității traficului, separarea căilor de trafic, pilotajul și prevenirea abordajelor etc., statul riveran este obligat să comunice prin avize către navigatori orice modificare adusă acestor reguli și să facă publicitatea necesară, prin hărțile maritime, culoarelor de navigație și sistemele de separare a traficului.
Corelativ la dreptul de trecere inofensivă, statul riveran are obligația de a nu împiedica această trecere, de a se semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigația prin marea sa teritorială, de a indica prin hărți maritime culoare de navigație și sistemele de separare a traficului.
Corelativ dreptului de urmărire, în marea teritorială și în marea liberă, pe care îl are statul riveran, există obligația de a plăti despăgubiri în împrejurări când urmărirea sau reținerea a cauzat pierderi sau daune nejustificate navei străine.
Există astfel și obligația de a elibera imediat nava reținută și echipajul său îndată ce a fost depusă cauțiunea corespunzătoare potrivit regulamentelor legale în vigoare.
Corelativ dreptului de protejare și conservare a mediului marin statele riverane au obligația de a lua toate măsurile pentru reducerea și controlul poluării mediului marin. Măsurile luate separat sau împreună de către statele riverane vor trebui să fie în concordanță cu legile și tratativele în vigoare și vor servi exclusiv prevenirii, reducerii și controlului poluării mediului marin oricare ar fi sursa acesteia. Statele vor recurge în acest scop, la toate mijloacele cele mai bine adaptate de care dispun, în funcție de posibilitățile lor, și se vor strădui să-și armonizeze politicile în această privință.
Atunci când se iau măsuri pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin, statele vor acționa în așa fel, încât să nu deplaseze, direct sau indirect, prejudiciul sau riscurile dintr-o zonă în alta și să nu înlocuiască un tip de poluare cu altul.
Orice stat care are cunoștință despre cazurile în care mediul marin este în pericol iminent de a suferi daune din cauza poluării va informa imediat despre aceasta pe celelalte state pe care le consideră expuse unor astfel de daune, precum și organizațiile internaționale competente.
O serie de obligații revin statelor riverane din modul de rezolvare a diferendelor apărute cu privire la marea teritorială. Acestea vor trebui rezolvate prin mijloace pașnice, conform articolului 2 paragraful 3 al Cartei Națiunilor Unite:
Statele vor conveni în orice moment să rezolve un diferend ce ar putea să apară între ele;
Dacă părțile nu au ajuns la o soluție există posibilitatea angajării unei alte proceduri;
La apariția diferendului, părțile în litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri privind rezolvarea prin negocieri sau prin alte mijloace pașnice.
2.4. Dreptul la suită
Așa cum s-a mai arătat, jurisdicția statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa asupra acestor zone.
Din multitudinea drepturilor pe care i le conferă suveranitatea asupra mărilor teritoriale, dreptul de urmărire (de suită) apare ca unul special pe care statul riveran îl exercită pentru aplicarea măsurilor legale necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă. Statul poate interzice navei străine intrarea în marea sa teritorială, sau dacă nava este în trecere, să-i ceară respectarea obligațiilor aferente sau chiar părăsirea apelor sale.
Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucție și la bordul navei străine care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare.
Conform legislației sale de poliție, securitate fiscală și vamală, în marea teritorială, statul riveran are dreptul de vizită, de captură sau de reținere a navelor comerciale străine, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, de a aplica sancțiuni bănești sau personale.
El poate începe exercitarea dreptului de urmărire care se exercită de către state împotriva navelor ce au încălcat legile și regulamentele lor în marea teritorială, împotriva navelor infractoare și continuă acest drept în marea liberă. Urmărirea poate începe când nava străină sau una din ambarcațiunile acesteia se găsește în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona contiguă.
Urmărirea începe când nava străină nu se conformează semnalului de oprire și poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei urmărite în marea teritorială a propriului său stat sau a unui alt stat.
Nava reținută poate fi condusă până la cel mai apropiat port al statului riveran, pentru cercetări și aplicarea de sancțiuni.
Dreptul de urmărire se aplică și în cazul încălcării de către o navă străină, folosită în scopuri comerciale, a legislației statului riveran cu privire la zona economică exclusivă. În acest caz, urmărirea poate începe numai când nava străină în cauză sau una dintre ambarcațiunile sale se găsește în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în zona economică exclusivă a statului riveran.
Dacă o navă a fost reținută, în afara mării teritoriale, în împrejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferite ca urmare a acțiunii de urmărire.
CAPITOLUL III
REGIMUL JURIDIC AL MĂRII TERITORIALE ROMÂNE
Noțiunea și caracteristicile mării teritoriale române
Statul român a reglementat regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării interioare și zonei contigue odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 17 din 7 august 1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 9 august 1990 care a abrogat decretul nr. 39/1956 pentru reglementarea regimului apelor teritoriale, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 28 ianuarie 1956.
Legea prevede la art. 1 că marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente.
Coordonatele geografice ale punctelor între care sunt trasate liniile de bază drepte sunt prevăzute în anexa legii. Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază.
România ca stat riveran al Mării Negre, se bucură de înzestrarea oferită de natură și istorie prin exercitarea puterii suverane asupra mării teritoriale cu toate consecințele ce decurg din aceasta.
Ca orice zonă maritimă specifică unei mări închise, cu mai mulți riverani, marea teritorială a României are sau ar trebui să aibă o limită de bază determinată de la care începe măsurătoarea către larg, o limită exterioară în larg, o limită la dreapta și alta la stânga.
Limita de bază este dată, fie de linia de bază normală, raspectiv linia refluxului de-a lungul coastei, așa cum este indicată pe hărțile marine, recunoscută oficial de statul în cauză, fie de liniile de bază drepte, care unesc punctele apropiate ale coastei ce prezintă crestături și sinuozitățile adânci sau extremitățile dinpre larg ale insulelor din apropierea acesteia. Linia de bază, normală sau dreaptă nu se confundă cu linia de coastă.
Dacă aceasta este extrem de instabilă datorită prezenței unei delte (Delta Dunării), unde depunerile aluvionare fac ca uscatul să inainteze către mare și a altor condiții naturale, punctele corespunzătoare pot fi alese de-a lungul limitei externe a liniei refluxului și aceste linii de bază rămân în vigoare până la modificarea lor de către statul român potrivit normelor de drept internațional în domeniul mării.
Liniile de bază drepte nu pot fi trasate spre ridicături de teren ce rămân descoperite în timpul refluxului sau să pornească de la acestea, decât în cazul în care pe ele sunt amplasate faruri sau alte instalații similare, care se află permanent deasupra nivelului mării sau în cazul în care traseul liniilor de bază n-a făcut obiectul unei recunoașteri generale.
În nici o situație, liniile de bază nu pot fi aplicate de un stat în așa fel încât să întrerupă legătura între marea teritorială a altui stat și largul mării sau zona sa economică exclusivă.
În delimitarea limitei de bază, România a uzitat și metoda liniei celui mai mare reflux și metoda liniilor drepte, potrivit propriului interes și în consens cu practica în materie. Coordonatele punctelor celor mai avansate sunt stabilite prin lege, fiind determinate în stabilirea limitei exterioare a mării teritoriale și a zonei contigue. Modificarea lor nu poate fi făcută decât tot prin lege.
Stabilirea puctelor în cauză nu este arbitrară ci are la bază calcule recunoscute și apreciate de specialiști și jurisprudență. Odată stabilite punctele, segmentele și limita de bază în ansamblul lor este stabilită și limita de bază a mării teritoriale și corespondentele înspre larg, dintre care interesează doar limita exterioară a mării teritoriale care nu este altceva decât linia având fiecare punct aflat la o distanță egală cu lățimea acesteia, măsurată din punctul cel mai apropiat al liniei de bază. De fapt și de drept această limită sau linie nu reprezintă altceva decât traseul înspre larg al frontierei de stat.
Pentru a determina complet traseul frontierei de stat în sectorul maritim este necesar să facem apel la convențiile internaționale în domeniul dreptului mării.
Limitele laterale ale mării teritoriale române
Legea 17 din1990 prevede la articolele 2 și 3 următoarele:
Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare din aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional;
Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale, stabilite conform prevederilor articolelor 1 și 2, constituie frontiera de stat maritimă a României.
Toate normele juridice cu caracter intern referitoare la marea teritorială au la bază convențiile internaționale. Importanța acestor convenții este legată de o serie de aspecte referitoare la definirea statutului juridic al mării teritoriale și a modalităților de efectuare a delimitării precum și cu privire la pasajul inofensiv în marea teritorială.
Principalele Convenții internaționale referitoare la marea teritorială au fost: Conferința de la Haga din 1930, Convențiile de la Geneva din 1958 și 1960 succedate de Convenția de la Montego Bay din 1982. Această ultimă convenție are o mai mare însemnătate deoarece este de dată relativ recentă, un număr mare de state aderând la ea.
Convenția din 1982 reglementează vechile instituții ale dreptului mării precum și noi instituții ale sale. Este recunoscută suveranitatea statului riveran (a statului român) dincolo de teritoriul lui terestru și apele interioare precum și asupra spațiului aerian de deasupra mării teritoriale, asupra solului și subsolului său.
Lățimea mării teritoriale este fixată la 12 mile marine, nici un stat semnatar al convenției neputând depăși această limită acceptată.
Referitor la metodele de determinare la care un stat trebuie să opereze în delimitarea liniei de bază, Art.14 al Convenției de la Montego Bay dispune că: „Statul riveran poate determina liniile de bază, în mod alternativ, prin oricare din metodele menționate, după împrejurări”.
Frontiera maritimă a României cu Ucraina
Până în perioada postbelică, cu excepția nereușitei încercări de delimitare de după divergențele româno-bulgare din 1913, statul român n-a procedat niciodată la stabilirea de comun acord cu vecinii a limitelor mării teritoriale, a traseului maritim al frontierei de stat cu atât mai mult la fixarea acestuia în teren.
Fosta frontieră româno-sovietică din sectorul maritim al Mării Negre are la momentul actual traseul stabilit și acceptat.
Astfel, la 29 septembrie 1949 s-a delimitat și demarcat frontiera de stat româno-sovietică. Lungimea totală a tronsonului de frontieră româno-sovietic între semnul de frontieră 1438 (geamandură) și 1439 (baliză) din sectorul maritim s-a fixat la 21,750 km.
În martie, Comisia mixtă sovietico-română având ca document de bază Acordul sovietico-român din 28 iunie 1940 și aidoma, Acordul sovietico-german din 29 iunie 1945, precum și Tratatul de pace de la Paris din 1947 și Protocolul româno-sovietic din 1948, trece la demarcarea frontierei de stat.
În sectorul maritim operațiunea este mult simplificată prin cedarea către URSS, în mai 1948, a Insulei Șerpilor situată in Marea Neagră la 45˚ 15΄ 18˝ latitudine nordică și 30˚ 19΄ 15˝ longitudine estică.
Așadar, la circa 750 de metri de stâlpul de frontieră 1337/1, în prelungirea Canalului Musura, către sud-est a fost plantată, în virtutea unor norme arbitrare în materie, geamandura care avea să desemneze semnul de frontieră 1439, materializat prin singura baliză de pe frontiera maritimă de stat, ulterior fixată.
În privința scurtării distanței între două semne de frontieră, odată stabilit unghiul de direcție, problema se simplifică pe parcurs. La acea dată, interesul României în zona maritimă se limita la lățimea de 6 mile a mării teritoriale, iar după 1956, când prin Decretul nr. 39 și ca urmare a aderării la Convenția de la Geneva din 1958 se trece la 12 mile marine, din punctul de vedere al sovieticilor chestiunea era depășită și neavenită.
Ca urmare, de la impactul celor 21,750 km până la realizarea celor 12 mile marine cât reprezintă lățimea mării teritoriale a României, traseul liniei de frontieră româno-sovietică a urmat traseul circular al limitei mării teritoriale sovietice, încă 9,950 km, către sud-est, după care devine coincidentă limitei exterioare a propriei mări teritoriale.
Încercări de ratificare au fost fără succes însă, elocvente fiind în acest sens, lucrările Comisiei mixte româno-sovietice de verificare a traseului frontierei de stat în perioada anilor 1970 și 1980, îndeosebi față de care pozițiile sovieticilor au fost deosebit de dure.
Referitor la Insula Șerpilor, delimitarea și demarcarea din anii 1948, 1949 nu i-au afectat în nici un fel apartenența, ci dimpotrivă.
Odată cu destrămarea fostei URSS, o nouă delimitare a traseului frontierei de stat româno-ucrainiene se impune cu necesitate.
Frontiera maritimă a României cu Bulgaria
Delimitarea și demarcarea frontierei româno-bulgare nu s-a executat niciodată. Nici după 1913, nici după 1947, nici un document convențional în vigoare nu reține o asemenea eventualitate.
Convenția privind modul de cercetare și rezolvare a unor probleme la frontiera de stat româno-bulgară din 1973, în art. 4, evidențiază că „sectorul 3 se prelungește în continuare de la punctul frontierei de uscat care atinge țărmul mării Negre, până la limita exterioară a mării teritoriale…”.
Drept urmare, prevederile normative ale fiecăruia dintre cele două state riverane sunt subsecvente și implicate în ceea ce privește delimitarea sectoarelor maritime dintre ele. Astfel în Legea 17/1990, se consfințește că: „Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional”, iar legiuitorul bulgar, prin legea din 1987 reține ca modalitate de delimitare metoda paralelei geografice, metodă acceptată de România, anterior, prin fostul decret nr. 39/1956, cum o acceptase și Bulgaria prin Decretul din 1951.
După eșuarea negocierilor din 1980 și 1983 și încercările nefinalizate din perioada 1987-1990, la 24 februarie 1992 s-a încheiat protocolul privind colaborarea între Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Bulgaria, care la punctul XVII, are inclusă și o prevedere referitoare la clasificarea problemelor în legătură cu delimitarea spațiilor maritime a celor două state în Marea Neagră.
La exact un an de zile, în perioada 23-24 februarie 1993, s-a desfășurat la Sofia întâlnirea asupra problematicii sus menționate. Cu acest prilej, delegațiile în privința delimitării mării teritoriale, nu au ajuns la o înțelegere fermă întrucât metodele de delimitare nu au coincis.
Partea română a susținut și argumentat varianta perpendicularei pe linia generală a țărmului, iar partea bulgară a susținut varianta paralelei geografice, cu un amendament deloc neglijabil. Este vorba de repunerea în discuție a aspectelor invocate în cadrul celor două runde de consultări din 1980 și 1983 și anume: partea bulgară și-a manifestat dorința ca delimitarea să se facă, fie în direcția prelungirii frontierei terestre, fie pe paralela geografică a geamandurii plantată în mare în 1956.
În prima variantă, se prezumă continuarea liniei de frontieră maritimă în direcția asigurată de traseul liniei de frontieră terestră la bornele de uscat nr. 2 și nr. 1, a căror dispunere permite depărtarea față de paralela geografică sub un unghi de 4 grade. Această delimitare prsupune o pierdere teritorială pentru România de 11 km (1100 ha) la cele 12 mile marine distanțate de țărm, iar dacă ar fi să prelungim și peste limitele mării teritoriale, situația ar deveni îngrijorătoare.
În varianta a doua, se revine la metoda paralelei geografice, dar nu din punctul de contact al frontierei de uscat cu coasta mării, cum prevăd propriile reglementări bulgare, ci din punctul în care a fost plantată geamandura din 1956. în această variantă pierderea teritorială pentru statul român ar fi mai mică, dar tot pierdere ar fi.
Potrivit Convenției de frontieră din 1950, o comisie mixtă româno-bulgare a executat în cursul anului 1956 lucrări pentru protecția, conservarea, reconstituirea și repararea bornelor de frontieră în sectorul de uscat, drept pentru care, conform uzanțelor, au încheiat un proces verbal final în care au evidențiat rezultatele muncii comune.
Cu acest prilej, depășindu-se mandatul de competență, în scopul prevenirii repetatelor încălcări din partea pescarilor, cele două delegații au introdus în respectivul document și faptul că „s-a fixat o geamandură între apele teritoriale ale R.P.România și R.P.Bulgaria la 2 mile departe de mal, în prelungirea aliniamentelor bornelor nr. 2 și nr. 1” și că aceasta „pe viitor va fi întreținută de către R.P.Bulgaria în al cărei sector se găsește”. Și tot potrivit Convenției, procesul-verbal respectiv a fost ratificat de cele două guverne.
Prezumându-se buna-credință a părților, la acea dată, în sensul că aceasta nu are valoarea unei demarcări în sectorul maritim, nici una dintre ele nu a dat prea multă atenție faptului că respectiva geamandură nu mai există, rezumându-se să consemneze doar necesitatea replantării ei. Ulterior nici un proces-verbal nu mai reține o asemenea obligație. În plus, Convenția din 1950 fiind abrogată în 1978, prin voința ambelor părți, fără să se rețină în vreun fel clauze referitoare la geamandura în cauză, pe cale de consecință, toate documentele încheiate pe baza acesteia, inclusiv procesele-verbale din 1956 și 1962, au devenit de la sine caduce.
Începând cu 1980, 1983 și 1990, chiar partea bulgară repune în discuție chestiunea în cauză propunând drept punct de plecare, în delimitare, locul în care a fost fixată geamandura din 1956.
Așadar, cu ocazia primei runde de consultări pe această temă de la Sofia, din iarna lui 1993, delegațiile au convenit să studieze propunerile celeilalte părți, astfel încât nici una dintre ele să nu fie prejudiciată teritorial, iar negocierile propriu-zise să aibă loc în cursul aceluiași an. Totodată s-a căzut de acord ca, o dată cu delimitarea spațiilor maritime să fie repusă în discuție și delimitarea frontierei de stat în plan vertical.
Tratativele au continuat ulterior, alternativ, ce-i drept după nici un an. Astfel, prin voința părților, de comun acord, se poate găsi cea mai echitabilă metodă, chiar fără precedent, îmbunătățindu-se jurisprudența și practica internațională.
Regimul juridic al mării teritoriale române
Legea 17 din 1990 prevede la articolele 4 și 5 următoarele:
Suprafețele de apă situate între țărmul mării și liniile de bază stabilite la articolul 1 constituie apele maritime interioare ale României;
Apele maritime interioare, marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României.
În aceste spații, România îți exercită suveranitatea în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile Convențiilor internaționale la care este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional.
În continuare legea face referire la trecerea inofensivă prin marea teritorială română, aceasta fiind în concordanță cu trecerea inofensivă stabilită prin tratatele internaționale și dezvoltată în capitolele anterioare.
Se specifică faptul că trecerea unei nave străine prin marea teritorială română este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale, apoi sunt examinate activități care contravin trecerii inofensive precum și competențele organelor române care vor lua măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor stabilite prin reglementările în vigoare privind accesul și navigația în marea teritorială.
Baza legală privind accesul și navigația în marea teritorială se regăsește în prevederile Ordonanței de urgență nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Această lege reglementează următoarele aspecte:
Controlul navelor;
Controlul marinarilor;
Controlul pasagerilor;
Accesul șefilor misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și șefilor organizațiilor internaționale la bordul navelor;
Pescuitul industrial și sportiv;
Controlul excursioniștilor și al turiștilor.
A. Controlul navelor
Navele sub pavilion străin trebuie să aibe la bord, la intrarea in marea teritorială a României și în porturile românești, actele cerute de legile lor naționale și de convențiile internaționale la care sunt parte atât România cât și statul de pavilion al navei.
Navele de orice categorie, indiferent de pavilion, intrând în apele sau porturile românești sunt obligate să respecte dispozițiile privind intrarea și navigarea în apele naționale, staționarea și plecarea din porturi.
Aceste nave pot acosta sau ancora la țărm, în afara limitelor porturilor, numai în locurile fixate în acest scop, organizate sau marcate prin semnale, cu excepția cazurilor de forță majoră având drept consecințe imposibilitatea continuării navigației.
Locurile de acostare și ancorare din afara limitelor porturilor aflate în marea teritorială se vor stabili de organele Ministerului Transporturilor cu acordul organelor Poliției de Frontieră. În caz de forță majoră, comandantul navei este obligat să anunțe imediat organele Poliției de Frontieră.
Când în caz de forță majoră, încărcătura este descărcată de pe navă, în totalitate sau parțial, pe țărm în afara porturilor, se vor anunța prin orice mijloace căpitănia portului cea mai apropiată și organele Poliției de Frontieră.
Orice navă, indiferent de pavilion, venită din afara granițelor țării, și care intră în porturile române sau care pleacă dintr-unul din porturile române cu o destinație în afara granițelor precum și a navelor sub pavilion străin care tranzitează prin apele naționale sunt supuse controlului de frontieră.
Controlul se execută de:
Organele Poliției de Frontieră;
Organele vamale din port;
Poliția portului;
Serviciul sanitar portuar.
Controlul se execută în prezența comandantului navei sau a locțiitorului, sau cu asistența organelor căpităniei portului care smnează actele încheiate.
Organele Poliției de Frontieră precum și cele ale Poliției în a căror rază teritorială se află semne de navigație instalate pe maluri, vor asigura supravegherea acestora.
Dreptul la vizită, inspecție, intervenție și de a efectua cercetări pe o navă străină ce se află în porturile românești și în marea teritorială se exercită potrivit legii române precum și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte.
Controlul pentru trecerea frontierei a navelor care intră sau ies din porturile românești în curse externe se efectuează în punctele de control portuare. Fac excepție de la control navele militare românești și străine precum și echipajele acestora comunicate de către Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne.
Controlul pentru trecerea frontierei al navelor care urmează să oprescă în porturile situate pe Dunăre, în care nu funcționează puncte de control, se efectuează în primul port situat în amonte sau în aval de acest port, în care funcționează un punct de control. La ieșire, controlul se efectuează în portul de unde pleacă nava în cursă externă, în situația când în acesta există un punct de control. În caz contrar, navele respective sunt delegate să oprească pentru controlîn unul din porturile Galați, Sulina sau Vama Veche.
Controlul pentru trecerea frontierei al navelor sub pavilion străin care supravegheză în sectorul Dunării de Jos între porturile Sulina și Brăila, se efectuează la intrare în portul Sulina, iar la venire în unul din porturile Brăila, Galați, Tulcea sau Sulina dacă aceste nave pleacă direct în curse externe.
Controlul navelor care navigheză prin canalul Dunăre-Marea Neagră se efectuează la intrarea în portul Constanța Sud iar la ieșire în ultimul port românesc din care navele pleacă direct în cursă.
În portul Cernavodă, se controlează numai acele nave care sosesc sau pleacă în cursă externă din porturile Basarabi, Poarta Albă, Medgidia, Midia sau Cernavodă.
Controlul pentru trecerea frontierei se efectuează asupra tuturor navelor care navigheză prin portul Sulina spre porturile Reni sau Ismail. Nu sunt supuse controlului navele românești și străine care vin din aceste porturi și nu se opresc intr-un port românesc, precum și navele de mărfuri și pasageri sub pavilion românesc care navighează între porturile Constanța-Sulina-Galați-Brăila, la intrarea sau la ieșirea din sectorul Dunării de Jos.
Navele sub pavilion străin care navighează în aval pe Dunărea Interioară vor opri pentru control la intrarea în țară în portul Giurgiu, iar pentru ieșire vor opri pentru control în ultimul port din care pleacă.
Navele sub pavilion străin care navighează în tranzit fără oprire pe Dunărea interioară sau pe Canalul Dunăre-Marea Neagră nu sunt supuse controlului cu excepția cazurilor de încălcare a regimului de frontieră.
Dacă în rada portului a așuat o navă sau la bordul unei nave a izbucnit un incendiu, navele de salvare pot să iasă din radă pentru acordarea de ajutor, fără a li se efectua controlul pentru trecerea frontierei. Aceste situații se aduc la cunoștința șefului punctului de control de către căpitănia portului.
Când în port izbucnește un incendiu care pune în pericol siguranța navelor, acestora li se aplică ieșirea din port în radă, fără a li se efectua controlul pentru trecerea frontierei.
B. Controlul marinarilor
În sensul Decretului nr. 443/1972 privind navigația civilă este marinar de navigație civilă orice persoană care indeplinește condițiile de calificare profesională cerute pentru prestarea unuia sau mai multe din serviciile de la bord, posedă carnet de marinar și este înscris ca personal navigant în registrele matricole ale unei căpitănii de port. Personalul navigant este alcătuit din totalitatea marinarilor care îndeplinesc o funcție la bordul unei nave și sunt înscriși în rolul de echipaj al acesteia.
Potrivit O.U.G. 105/2001, controlul marinarilor pentru trecerea frontierei se efectuează prin confruntarea carnetelor de marinar cu rolul și lista de echipaj prezentate de comandantul navei.
Marinarii străini au acces la uscat pe baza permiselor eliberate în acest scop de șeful punctului de control.
În cazul navelor românești de transport de mărfuri care din motive justificate sunt obligate să staționeze în rada portului, accesul la uscat al echipajului este permis cu aprobarea șefului punctului de control. În acest caz, controlul navelor se execută la intrarea lor în port iar controlul carnetelor de marinar se efectuează la coborârea pe uscat.
Echipajele navelor aflate în rada portului asupra cărora la sosire, nu s-a efectuat controlul pentru trecerea frontierei, li se poate acorda asistență medicală cu accesul medicului la bord, la cererea comandanților de navă și cu aprobarea șefului punctului de control.
În baza avizului organelor sanitare competente, debarcarea marinarilor străini, în vederea internării în unul din spitalele orașului portuar, se aprobă de șeful punctului de control , la cererea căpităniei portului.
Marinarii străini aflați pe nave în unul din porturile românești, care urmează a se deplasa în interes de serviciu într-un alt port sau într-o altă localitate de pe teritoriul României, pentru a lua legătura cu misiunea diplomatică sau cu oficiul consular al statului căruia îi aparține, li se acordă la cerere, viză de intrare ieșire. Cererea de viză se rezolvă prin agenția de navlosire sau prin agenția de navigație a statului de care aparține nava ori șefii punctelor de control.
În cazul deplasării marinarilor spre alte state, se acordă viză de tranzit. Vizele nu sunt necesare în cazul marinarilor cetățeni ai statelor cu care România a încheiat acorduri privind desființarea vizelor sau de recunoaștere a carnetelor de marinar ca document de călătorie internațională.
Marinarii rămași pe teritoriul României după plecarea navelor se vor prezenta la agenția de navigație a statului respectiv pentru a li se rezolva situația. Dacă în localitatea portuară nu există agenție de navigație, șeful punctului de control permite marinarilor plecarea din țară cu alte nave.
Trecerea oricarui membru al echipajului unei nave straine in echipajul altei nave straine, aflata in unul dintre porturile romanesti, se face prin modificarea corespunzatoare de catre comandantii celor doua nave a listelor cuprinzand echipajul acestora, cu acordul agentilor navelor. Listele cuprinzand echipajele sunt prezentate la capitania portului, la seful punctului de trecere a frontierei la biroul vamal si la biroul directiei de sanatate publica din port de catre agentii navelor.
În porturile României unde nu există puncte de control sau de mic trafic și nici unități sau subunități ale Poliției de Frontieră, accesul persoanelor la bordul navelor și cel al marinarilor străini la uscat sunt permise de către organele de poliție.
C. Controlul pasagerilor
În art. 33 al O.U.G. 105/2001 se arată că: La navele de pasageri sub pavilion romanesc sau sub pavilion strain, precum si la pasagerii aflati pe navele de marfuri care vin sau pleaca in/din Romania controlul documentelor la trecerea frontierei se efectueaza asupra persoanelor si bunurilor la debarcarea si, respectiv, imbarcarea la/de pe nave.
Accesul pasagerilor straini la uscat este permis numai dupa indeplinirea formalitatilor legale pentru trecerea frontierei de stat.
d) Accesul șefilor misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și sefilor reprezentantelor organizatiilor
Art. 34 din O.U.G. 105/2001 dispune : șefii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, precum si șefii reprezentantelor organizatiilor internationale aflate pe teritoriul Romaniei, in limitele conventiilor la care statul roman este parte, au acces la bordul navelor de comert straine aflate in porturile sau apele teritoriale romanesti, in baza cartilor de identitate eliberate de Ministerul Afacerilor Externe.
e) Pescuitul industrial și sportiv
Art. 40 din același act normativ arată că : pescuitul industrial si sportiv in apele de frontiera, apele maritime interioare si in marea teritoriala se efectueaza, in conditiile legii, in locurile si sectoarele stabilite de autoritatile competente, cu avizul prealabil al sefului inspectoratului judetean al politiei de frontiera.
Controlul excursioniștilor și al turiștilor
Activitatile de agrement si sportive in apele de frontiera se pot desfasura cu aprobarea capitaniei de port sau, dupa caz, a administratiei publice locale si cu avizul sefului sectorului politiei de frontiera.
In apele de frontiera, in marea interioara si in marea teritoriala navele cu excursionisti, precum si orice alta nava sau ambarcatiune nu au voie sa acosteze decat in porturi sau in alte locuri special amenajate in acest scop. In caz de forta majora acostarea se poate face in orice punct de pe malul romanesc, anuntandu-se cea mai apropiata formatiune locala a politiei de frontiera sau, in lipsa acesteia, a politiei. Dispozitiile acestui alineat nu se aplica cetatenilor romani posesori de barci.
La secțiunea B și C a capitolului III din Legea 17/1990 sunt stabilite:
Reguli aplicabile navelor străine folosite în scopuri comerciale;
Reguli aplicabile navelor militare străine, submarinelor și celorlalte vehicule submersibile precum și altor nave de stat folosite pentru servicii guvernamentale.
Este de menționat specificul legii române cu privire la navele cu propulsie nucleară și cele care transportă substanțe radioactive și alte substanțe periculoase:
Primele pot intra în porturi sau rade numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile inainte de data intrării;
Celelate sunt obligate ca atunci când se află în trecere prin marea teritorială, să aibă asupra lor documentele prevăzute de acordurile internaționale pentru aceste nave și încărcătura pe care o transportă și să ia măsurile speciale de precauție prevăzute de aceste acorduri. Dacă în urma controlului se constată că prezența unei nave poate duce la consecințe periculoase, organele române competente pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava respectivă să părăsească marea teritorială.
Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra, în marea teritorială, în porturi și rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostirile de furtună. Și în acest caz, aprobarea se solicită cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibe loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel.
Submarinele și celelalte vehicule submersibile străine în trecere prin marea teritorială sunt obligate să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național. Cele care vor fi în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafață.
Statul pavilionului va purta răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o navă militară străină sau de către orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale, precum și de către persoane care fac parte din echipajul acestor nave, pe timpul cât nava respectivă s-a aflat în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială a României.
Referitor la dreptul de urmărire (de suită) în afara mării teritoriale, Legea 17/1990 reglementează în concordanță cu tratatele internaționale menționate în capitolul II.
În ce privește cercetarea științifică în marea teritorială a României legea prevede că instituțiile specializate, în baza programelor aprobate și cu avizul organelor române competente pot desfășura activitatea de preospectare și de amenajare a navigației.
Persoanele fizice sau juridice străine pot efectua cercetări științifice în marea teritorială a României numai cu autorizarea expresă a organelor române competente și potrivit condițiilor stabilite de către acestea.
Capitolul VI al legii este dedicat protecției mediului marin în apele interioare și marea teritorială română. Astfel, este interzisă, potrivit legislației în vigoare, poluarea apelor maritime interioare și a mării teritoriale precum și a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor, precum și de către surse aflate pe țărm, a unor substanțe, reziduri de substanțe toxice radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substanțe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora și fauna mării, sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării.
Capitolul VII al legii enumeră faptele ce constituie contravenții la regimul juridic al mării teritoriale și sancțiunile ce se impun în cazul când aceste fapte nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracțiuni.
XXX
O bună reglementare în ceea ce privește accesul și navigația în marea teritorială are menirea de a preveni eventualele încălcări ale regimului juridic al mării teritoriale și de a stabili atribuțiile organelor abilitate pentru efectuarea controlului.
De asemenea, se are în vedere desfășurarea în condiții normale a activităților economice, turistice, sportive specifice zonei maritime.
BIBLIOGRAFIE
AUTORI ROMÂNI
Dumitra Popescu, Adrian Năstase – „Drept internațional public”, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București 1997.
AL. Bolintineanu – „Marea teritorială”, Editura Științifică, București, 1960.
Gr. Geamănu – „Drept internațional public”, vol. 1, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman – „Drept internațional public”, Editura „Șansa” SRL, București, 1994.
R.M. Beșteliu – „Drept internațional – Introducere în dreptul internațional public”, Editura All Educational, București, 1971.
D. Mazilu – „Dreptul mării”, Editura Academiei, București, 1980.
AUTORI STRĂINI
J. Brownlie – „Public International Law”, London, 1991.
O. Schachter – „International Law in Theory and Practice”, New York, 1991.
M. Sahovic, W. Bishop – „The Authority of State: its Rang within Respect to Persons and Places”, in Manual of Public International Law, New York, 1968.
M. Bedjaoui, Editor general, Editions, A. Padone, UNESCO, Paris, 1991.
Hall, „International Law”.
M. Sorensens – „Manual of Public International Law”, New York, 1968.
Ph. Jessup – „Law of Territorial Waters”, London, 1960.
P. Fanchille – „Traité de droit international public”, Paris, 1925.
P. Guggnheim – „Traité de droit international public”, Geneva, 1953.
O. Connelle – „The International Law of the Sea”, vol. 1, Oxford, 1982.
CONVENȚII INTERNAȚIONALE
Convenția de la Geneva – 1958 – privind marea teritorială și zona contiguă.
Convenția de la Montego Bay – 1982 – privind dreptul mării.
Convenția de la Bruxelles – 10 mai 1952 – privind competența penală în materie de abordaj și alte evenimente ale navigației.
Statutul de la Barcelona – 21 octombrie 1921 – asupra libertății tranzitului.
Proiectul Conferinței de Codificare de la Haga – 1930.
Convenția de la Viena – 1963 – cu privire la relațiile consulare.
Troisieme conference des Nations Unies sur le droit de la mer, Documents offisiels, vol. XVI – 1962.
LEGISLAȚIE
Legislația României, vol. 4 –1996.
Legea nr. 17/7 august 1990 – privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue aparținând României.
Ordonanța de Urgență nr. 105/27.06.2001 – privind frontiera de stat a României.
The Law of the Sea, Baselines: Legislations with Illustrative Maps, Office for Ocean Affairs and the Law of the Sea; United Nations, New York, 1989.
The Law of the Sea, United Nation Convention on the Law of the Sea with Index and Final Act of the Conference, United Nations, New York – 1983.
Territorial Waters Jurisdictions Act – august 1978.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .regimul Juridic al Marii Teritoriale (ID: 125500)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.