.regimul Juridic al Marii Negre Si al Stramtorilor

CAPITOLUL I

Noțiuni introductive privind dreptul internațional

1. Definirea și fundamentul dreptului internațional

Dreptul internațional este alcătuit dintru-un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relațiile dintre ele. Ca atare, el are un caracter de drept public, folosindu-se, de aceea, și terminologia de „drept internațional public”.

Acesta se deosebește de dreptul internațional privat, pentru că, acesta din urmă, reglementează raporturi între persoane fizice și/sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil în cazurile de conflicte de competență între două sau mai multe ordini juridice naționale, în vedere soluționării unui litigiu între astfel de persoane.

Dreptul internațional a fost caracterizat ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care este unul de subordonare. Se ridică însă problema cum este posibil ca în lipsa unei autorități superioare statelor, normele de drept internațional să poată fi aplicate acestora. Soluția constă în exprimarea consimțământului statelor la crearea și aplicarea dreptului internațional. Acordul de voința al statelor, consimțământul lor, tacit sau expres, este considerat în general, fundamentul acestui drept1).

Statele, în condiții de deplină egalitate în drepturi, și pe baza liberului lor consimțământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinței lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duc la formarea și dezvoltarea dreptului internațional. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligativității dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale.

Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu și-au dat consimțământul, iar acest consimțământ nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinței lor suverane2), exprimate în mod clar. Normele de drept internațional devin obligatorii pentru state numai atunci când decurg din voința liber exprimată a acestora, voință manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internațional.

1). Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Drept internațional contemporan, Ed. Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1995, pag. 18.

2) Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, București, 1993, pag. 24

Complexitatea sporită a vieții și problematicii internaționale în condițiile actuale a determinat multiplicarea și creșterea însemnătății formelor juridice de manifestare a voinței suverane a statelor în procesul normativ internațional.

Liberul consimțământ în dreptul internațional nu înseamnă lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul care și-a asumat obligații internaționale, prin exprimarea liberă a voinței sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor și poate suporta consecințe juridice, inclusiv aplicarea unor sancțiuni internaționale.

Prin realizarea acordului de voință nu se creează o voință unică, o contopire a voinței diferitelor state, așa cum susțin unii doctrinari, ci din potrivă, statele își păstrează voințele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiționarea reciprocă și exercitarea voințelor în aceeași direcție, consfințită de normele juridice create. În plus, voința statelor este determinată, în conținutul său, de condițiile social-politice concrete, existente în interiorul acestora, fapt ce înlătură contopirea voințelor într-o voință generală în procesul formării normelor de drept internațional.

Normele dreptului internațional nu pot fi create nici prin simple manifestări unilaterale de voință a statelor, ci numai printr-un consens al acestora, ceea ce semnifică, așa cum sublinia diplomatul și juristul român Nicolae Titulescu, caracterul nu de „subordonare” a legii internaționale, ci de coordonare, iar raporturile dintre state nu ca raporturi de „dependență”, ci de „independență”.

Dreptul internațional, ca un sistem general este acceptat de toate statele și ca urmare, este expresia voinței lor.

Această teză este admisă de toate statele care susțin că nu sunt legate de reguli de drept internațional pe care nu le-au acceptat. Acordul de voință se exprimă fie prin tratate, fie prin cutumă și simpla revendicare de a fi un stat cu autoritate asupra unui anumit teritoriu și populație implică recunoașterea regulilor fundamentale de drept internațional.

Cu toate acestea, chiar dacă este adevărat că a fi membru în orice societate (în acest caz societatea internațională) presupune aderarea la regulile fundamentale (cubi societas, ibi ins-unde există o societate,exista și drept) aceasta nu este în contradicție că statele acceptă acel sistem de drept internațional care este acum în vigoare.

Se cuvine să subliniem că acest sistem de drept internațional a fost în general acceptat de comunitatea statelor, fiind un fundament plauzibil pentru respectarea regulilor individuale validate în acest sistem.

Se poate considera că un stat ar putea să-și retragă consimțământul dat la acest sistem și să-l părăsească? În această privință, s-ar putea presupune a concepe că un regim care controlează un teritoriu își sprijină pretenția numai pe autoritate sau, numai pe simpla sa putere, fără revendicarea unor drepturi aflate sub influența dreptului internațional ca atare.

Dacă exercițiul autorității în asemenea cazuri este acceptat de alte state, este o problemă empirică. În practică însă, nici un stat nu a încetat, în epoca contemporană să respingă sistemul de drept internațional în ansamblul său.

Cu toate acestea, în perioada anilor 1960, reprezentanții noilor state independente au afirmat, în unele cazuri, că statele lor nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea cărui nu au putut participa. Dar, aceste state au acceptat normele dreptului internațional privind drepturile la integritatea teritorială, la independența politică și alte drepturi fundamentale recunoscute de acest drept, respingând numai anumite reguli de drept cutumiar, ca de exemplu, cel privind responsabilitatea statelor.

Orice stat ar fi liber să-și exprime dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiar pentru motivul că nu este în concordanță cu voința actuală a unui stat. Dar, este mai degrabă o ipoteză, întrucât nici un stat nu a adoptat o asemenea poziție, care ar echivala cu negarea dreptului cutumiar. Este posibil, după cum apare dintr-o speță judecată de Curtea Internațională de Justiție, ca un stat să încerce a evita să se supună unor reguli, adoptând o formă moderată de consensualism, afirmând că a formulat o obiecție în trecut sau că se manifestă lipsa unui consimțământ explicit combinat cu lipsa de acceptare a regulii de către alte state. Aceste argumente au fost suficiente pentru ca regula să nu fie aplicată, ea având valoarea generală obligatorie.

Se mai poate admite ca un stat să obiecteze la aplicarea unei reguli cutumiare pe motiv că este incompatibilă cu un interes vital al său.

În acest sens se menționează declarația fostului ministru de externe al S.U.A., Dean Acheson, în cursul conflictului privind amplasarea pe teritoriul Cubei a unor rachete cu încărcătură nucleară, în sensul că starea de carantină impusă de S.U.A. nu poate fi considerată ca o problemă juridică și că „supraviețuirea” statelor nu este o problemă juridică. Dar aceasta înseamnă că dreptul însuși ar include o excepție care să permită unui stat să se abată de la drept, determinând el singur interesul său vital, ceea ce nu este cazul.

2. Apariția și evoluția istorică a dreptului internațional

Anumite reguli de comportare – sub forma unor practici sau obiceiuri – au apărut înainte de formarea statelor, în relațiile de vecinătate dintre comunitățile care formau societatea gentilică. Dreptul internațional a început să se cristalizeze încă în perioada anticității, odată cu formarea unor state și cu crearea relațiilor dintre ele. Cerințele specifice statelor din antichitate legate de lupta pentru cucerirea de noi teritorii și dobândirea de noi sclavi, de încheierea unor tratate de pace, a unor alianțe militare sau înțelegeri privind rezolvarea diferendelor, realizarea schimbului de produse, precum și primirea și protecția solilor, etc. au dus pe de altă parte la permanentizarea relațiilor dintre state, iar pe de altă parte, la inițierea unor reguli și norme care să reglementeze aceste relații.

Izvoarele care atestă din punct de vedere istoric, apariția regulilor de drept internațional determină și situarea spațiului geografic, în care au apărut și s-au dezvoltat asemenea reguli. Ele își au locul de naștere în Orientul antic, unde au apărut primele state: China, India, Egipt și alte state din Orientul antic.

Astfel, în secolul al VI-lea î.Hr statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunțarea la război și rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conține o serie de idei despre războaiele drepte și nedrepte, respectarea tratatelor, sancțiunile internaționale, etc.

In India, legile lui Maun (elaborate în secolul al V-lea î.Hr) consemnează existența unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunțarea unui jurământ religios. Existau și anumite reguli de purtare a războiului, se făcea distincție între combatanți și necombatanți, se interzicea uciderea prizonierilor și anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu folosirea focului).

În ceea ce privește Egiptul, menționăm atât corespondența sa diplomatică din secolele XVI – XV î.Hr cu Babilonul și alte state, cuprinse în tablele de la Tell-Armana (360 tăblițe de lut ars), corespondență ce tratează probleme de război și pace cât și tratatul încheiat în 1296 î.Hr între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului și Hattusill al III-lea regele hitiților considerat cel mai vechi tratat internațional. Acest tratat, denumit „tratatul sublim” instituia o alianță între cele două state, care se obligă să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace, ci să-și acorde ajutor împotriva unui atac din alt stat.

O contribuție mai substanțială la dezvoltarea regulilor și instituțiilor de drept internațional au adus Grecia și Roma antică.

Astfel în secolele VI – IV î. Hr, în relațiile externe ale cetăților-state grecești au apărut și s-au dezvoltat o serie de reguli de drept internațional, și mai ales cele referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de alianțe militare, de neagresiune și ajutor reciproc, tratate comerciale, precum și reguli cu privire la rezolvarea pașnică a diferendelor (statele grecești antice foloseau frecvent arbitrajul și mediațiunea), la asociații de stat de tip federal (amficționii), la statutul și apărarea străinilor, la declararea și ducerea războiului.

Roma antica a dezvoltat regulile și instituțiile dreptului internațional, (impunând) imprimând totodată unora dintre acestea anumite caracteristici. În practica Romei antice, rezolvarea diferendelor, declararea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, extrădarea, etc. se desfășurau după un anumit ritual, aplicându-se norme cuprinse într-un cod religios (jus fetiale). Romanii încheiau tratate de prietenie, de neutralitate, de alianță (foedera) cu cei pe care îi socoteau egali, în timp ce, cu alte entități încheiau tratate ce cuprindeau anumite forme de dependență similare protectoratului și vasalității de mai târziu1).

Ei nu încheiau însă tratate de pace, războaiele se terminau prin armistiții intervenite pe perioade scurte sau prin distrugerea inamicului și capitularea sa necondiționată. Regulile și obiceiurile de purtare a războiului erau dure, constând în distrugerea orașelor, transformarea populației și a prizonierilor în sclavi etc.

Tratatele la romani, ca și la grecii antici trebuiau respectate cu bună credință (pacta sunt servauda) persoana solilor era inviolabilă, străinilor li se acorda protecție, de S.U.A. nu poate fi considerată ca o problemă juridică și că „supraviețuirea” statelor nu este o problemă juridică. Dar aceasta înseamnă că dreptul însuși ar include o excepție care să permită unui stat să se abată de la drept, determinând el singur interesul său vital, ceea ce nu este cazul.

2. Apariția și evoluția istorică a dreptului internațional

Anumite reguli de comportare – sub forma unor practici sau obiceiuri – au apărut înainte de formarea statelor, în relațiile de vecinătate dintre comunitățile care formau societatea gentilică. Dreptul internațional a început să se cristalizeze încă în perioada anticității, odată cu formarea unor state și cu crearea relațiilor dintre ele. Cerințele specifice statelor din antichitate legate de lupta pentru cucerirea de noi teritorii și dobândirea de noi sclavi, de încheierea unor tratate de pace, a unor alianțe militare sau înțelegeri privind rezolvarea diferendelor, realizarea schimbului de produse, precum și primirea și protecția solilor, etc. au dus pe de altă parte la permanentizarea relațiilor dintre state, iar pe de altă parte, la inițierea unor reguli și norme care să reglementeze aceste relații.

Izvoarele care atestă din punct de vedere istoric, apariția regulilor de drept internațional determină și situarea spațiului geografic, în care au apărut și s-au dezvoltat asemenea reguli. Ele își au locul de naștere în Orientul antic, unde au apărut primele state: China, India, Egipt și alte state din Orientul antic.

Astfel, în secolul al VI-lea î.Hr statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunțarea la război și rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conține o serie de idei despre războaiele drepte și nedrepte, respectarea tratatelor, sancțiunile internaționale, etc.

In India, legile lui Maun (elaborate în secolul al V-lea î.Hr) consemnează existența unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunțarea unui jurământ religios. Existau și anumite reguli de purtare a războiului, se făcea distincție între combatanți și necombatanți, se interzicea uciderea prizonierilor și anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu folosirea focului).

În ceea ce privește Egiptul, menționăm atât corespondența sa diplomatică din secolele XVI – XV î.Hr cu Babilonul și alte state, cuprinse în tablele de la Tell-Armana (360 tăblițe de lut ars), corespondență ce tratează probleme de război și pace cât și tratatul încheiat în 1296 î.Hr între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului și Hattusill al III-lea regele hitiților considerat cel mai vechi tratat internațional. Acest tratat, denumit „tratatul sublim” instituia o alianță între cele două state, care se obligă să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace, ci să-și acorde ajutor împotriva unui atac din alt stat.

O contribuție mai substanțială la dezvoltarea regulilor și instituțiilor de drept internațional au adus Grecia și Roma antică.

Astfel în secolele VI – IV î. Hr, în relațiile externe ale cetăților-state grecești au apărut și s-au dezvoltat o serie de reguli de drept internațional, și mai ales cele referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de alianțe militare, de neagresiune și ajutor reciproc, tratate comerciale, precum și reguli cu privire la rezolvarea pașnică a diferendelor (statele grecești antice foloseau frecvent arbitrajul și mediațiunea), la asociații de stat de tip federal (amficționii), la statutul și apărarea străinilor, la declararea și ducerea războiului.

Roma antica a dezvoltat regulile și instituțiile dreptului internațional, (impunând) imprimând totodată unora dintre acestea anumite caracteristici. În practica Romei antice, rezolvarea diferendelor, declararea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianță, extrădarea, etc. se desfășurau după un anumit ritual, aplicându-se norme cuprinse într-un cod religios (jus fetiale). Romanii încheiau tratate de prietenie, de neutralitate, de alianță (foedera) cu cei pe care îi socoteau egali, în timp ce, cu alte entități încheiau tratate ce cuprindeau anumite forme de dependență similare protectoratului și vasalității de mai târziu1).

Ei nu încheiau însă tratate de pace, războaiele se terminau prin armistiții intervenite pe perioade scurte sau prin distrugerea inamicului și capitularea sa necondiționată. Regulile și obiceiurile de purtare a războiului erau dure, constând în distrugerea orașelor, transformarea populației și a prizonierilor în sclavi etc.

Tratatele la romani, ca și la grecii antici trebuiau respectate cu bună credință (pacta sunt servauda) persoana solilor era inviolabilă, străinilor li se acorda protecție, iar odată cu extinderea relațiilor statului roman dincolo de Italia se formează jus gentium, care reglementa atât probleme de drept internațional, cât și mai ales raporturi de drept privat între cetățenii romani și străini. Filozofii și jurisconsulții romani erau preocupați și de definirea noțiunii de „jus gentium” considerat de Cicero ca drept natural, guvernând omenirea. Ulpian distinge între „jus naturale et gentium” și „jus civile”, primul era folosit de toate popoarele în problemele privind războiul, sclavajul, alianțele, inviolabilitatea solilor, etc., iar cel de-al doilea guverna relațiile dintre cetățenii romani.

În evul mediu, dezvoltarea dreptului internațional este influențată de condițiile și cerințele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul feudalismului, dreptul internațional cunoaște mai degrabă, o stagnare decât o dezvoltare, datorată fărâmițării feudale ,ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus (476) și a creării unor formațiuni statale ca de exemplu: Imperiul Bizantin, statele feudale germane din apusul Europei, cele slave în răsărit, statele românești pe teritoriul fostei Dacii, etc.

În condițiile accentuării fărâmițării feudale și a înmulțirii războaielor, biserica catolică face o serie de încercări pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului, reușind să impună așa-numitele „armistiții ale lui Dumnezeu” care stabileau anumite zile în care războiul era oprit. În acest sens, Consiliul de la Sateran din 1139 a interzis folosirea arbaletelor, chiar și a arcurilor, precum și transformarea în sclavi a prizonierilor creștini.

În Europa, începerea procesului de centralizare statală în secolele XII – XIII și desăvârșirea lui în secolul al XV – lea prin formarea unor state centralizate în Europa (Spania, Franța, Portugalia, Austria, Rusia, țările scandinave) și dezvoltarea relațiilor dintre ele, s-au creat condiții pentru ca dreptul internațional să ia amploare, să-și extindă sfera sa de aplicare, să apară principii și instituții noi.

1.Menționăm, de pildă, tratatul de alianță, încheiat în secolul al VI-lea î.Hr. între eleni și hereeni (considerat ca cel mai vechi document diplomatic european), tratatul de pace între Atena și Sparta, încheiat în 421î.Hr. care a pus capăt razboiului, precum și cel de ajutor reciproc încheiat în același an de către Atena și Sparta

În această perioadă se dezvoltă mult practica încheierii de tratate de comerț, foarte frecvente în relațiile dintre orașele italiene libere și dintre orașele din Olanda, Spania, cu Imperiul Bizantin etc. Aceste tratate prevedeau crearea de privilegii economice și comerciale, interzicerea pirateriei și altele. În dreptul diplomatic se permanentizează instituția ambasadorilor, apare și se dezvoltă instituția consulilor. De asemenea, se recurge des la mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor și îndeosebi la arbitraj și mediere, recurgând pentru arbitrare sau mediere la Papa de la Roma, la împărați sau jurați celebri ai timpului1). Totuși mijloacele pașnice constituiau excepția, forța fiind principalul mijloc de soluționare a diferendelor.

Intensificarea comerțului maritim duce la codificarea prin legi interne, a unor obiceiuri internaționale în domeniu. Una din aceste codificări o constituie „Legile Orelanului” (secolul XII) referitoare la regulile de navigație în porturile europene; cealaltă „Causalata del mare” (secolul XIV) reprezintă o codificare a normelor dreptului cutumiar, în care se enunță pentru prima dată principiul libertății de navigație în timp de război pentru vasele neutre. Din practica statelor feudale române constituite în Transilvania, Țara Românească și Moldova menționăm, între altele, reprezentanțele permanente înființate pe lângă Poartă, practica negocierii și încheierii de tratate în mod special cu caracter politic2).

Cu timpul, în dezvoltarea dreptului internațional intervin și practici negative. Astfel, ca urmare a descoperirilor geografice și a începutului expansiunii coloniale se creează variate regimuri de dependență. Uneori în încheierea tratatelor se recurge la forță la constrângere3) , iar pirateria devine o practică oficială în comerțul pe mare.

Moment de semnificație specială pentru dezvoltarea dreptului internațional îl reprezintă tratele de pace din 1648 de la Westfalia prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranității și egalității în drepturi a statelor, constituind piatra unghiulară a dreptului internațional. Negocierile păcii westfalice reunesc statele europene fără deosebire de regim politic ori credință religioasă. Sfântul Imperiu Roman este înlocuit cu o serie de state germane având supremație teritorială, se afirmă astfel principiul suveranității teritoriale și independenței statelor naționale.

In această perioadă are loc și formarea științei dreptului internațional ca o știință juridică de sine stătătoare.

1. Menționăm arbitrajul papei Bonifaciu al VIII-lea într-o dispută dintre regele Eduard I al Angliei și Filip cel Frumos al Franței (1298)

2. De exemplu, tratatul încheiat de Mircea cel Bătrân și regele polon Vladislav în scopul de apărare semnat în 1359.

3. Astfel, Tratatul de la Madrid din 1526 dintre Francisc I și Carol al II-lea a fost, ulterior, considerat nul fiind obținut cu forța

O contribuție importantă în această privința aduc teologii catolici spanioli, care au alcătuit „Școala de la Salamanca”. Întemeietorul școlii este Francisco de Vittoria (1480-1546) care a fost urmat de Francisco Suarez (1548-1617), și alții. Ei considerau „jus gentius” ca un drept natural și au exprimat reglementarea raporturilor dintre statele suverane, problemele războiului și altele. Prin operele lor exprimă legitimitatea stabilirii dominației spaniole asupra indigenilor din noul continent. De asemenea, juristul italian A. Gentilis (1552-1608) a publicat o lucrare de drept diplomatic și lucrări despre dreptul războiului. Acesta, tratând probleme din punct de vedere juridic, a contribuit la desprinderea dreptului internațional de morală și religie.

Opera sa oferea prima expunere asupra dreptului internațional în vigoare în acea perioadă. Hugo Grotins, jurist olandez (1583-1645), considerat părintele științei dreptului internațional prin operele sale și îndeosebi „mare liberium” (Mare liberă) și „De jure beli ac pacis” (despre dreptul războiului și păcii)1) realizează prima expunere de ansamblu și într-o anumită ordine a dreptului internațional.

În perioada ascensiunii burgheziei și creării sistemului capitalist expansiunea geografică și creșterea gradului de internaționalizare a relațiilor dintre state și îndeosebi a celor economice, evoluția socială și organizarea statală creează condiții pentru ca dreptul internațional să înregistreze noi dezvoltări. Astfel, referindu-ne la câteva dintre evenimente, menționăm că Revoluția franceză din 1789 a afirmat suveranitatea națională, ca expresie a formării națiunii și Declarația de independență a S.U.A. din 1776 reprezentând prima afirmare a dreptului popoarelor de a-și decide singure soarta, având astfel o semnificație deosebită pentru dezvoltarea dreptului internațional.

În această perioadă se înmulțesc conferințele și congresele internaționale având ca obiect principii și instituții ale dreptului internațional, începe opera de codificare a acestuia. Între acestea, menționăm Congresul de la Viena2) (1815) care a hotărât reconstrucția Europei și a realizat codificarea parțială a dreptului diplomatic, proclamarea libertății de navigației pe fluviile internaționale, interzicerea comerțului cu sclavi, recunoașterea neutralității perpetue a Elveției, Congresul de la Paris din 1856 înfăptuiește codificarea parțială a regulilor războiului maritim, reglementează regimul Dunării ca fluviu internațional, hotărăște neutralizarea Mării Negre (Tratatul de la Londra din 1871 înlătură restricțiile de la care fusese supusă Rusia)3) etc.

1. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limba română cu un studiu introductiv de Vl. Hanga, Editura Stiințifică București, 1968

2. Actul final al Congresului a fost semnat la 9 iunie 1815 de către Austria, Franța, Marea Britanie, Portugalia, Prusia, Rusia, Suedia

3. Prin „Tratatul de la Paris” din 1856 s-au recunoscut Țărilor Române drepturi proprii în relațiile economice internaționale

Dreptul internațional s-a dezvoltat și sub influența revoluției industriale din secolul al XIX – lea care a determinat încheierea unor convenții internaționale de interes general, prin care s-au creat primele organizații internaționale (uniuni administrative) – Uniunea Telegrafică Universală (1865), Oficiul Internațional al Administrației Telegrafice și Uniunea Monetară (1865). În domeniul legilor și obiceiul războiului, se încheie prima convenție multilaterală, în 1864, la Geneva cu privire la îmbunătățirea soartei militarilor răniți în campanie, stabilindu-se reguli umane cu privire la tratamentul militarilor răniți sau bolnavi în război, iar în 1868 prin Declarația de la Petersburg au fost interzise proiectilele explozive sau încărcate cu substanțe inflamabile. Conferința de la Haga din 1899 și 1907 au adoptat convenții privind unele mijloace de rezolvare pașnică a diferendelor (ancheta, concilierea, arbitrajul) precum și pentru codificarea legilor și obiceiurilor războiului.

Dezvoltarea comerțului internațional și a comunicațiilor pe mare, au reclamat asigurarea căilor de comunicație mondială, încheindu-se în acest scop convenții prin care Canalul de Suez, în 1888, și Canalul Panama în 1901, au fost neutralizate. De asemenea, se creează noi organizații internaționale: Uniunea Poștală Centrală (1874), Uniunea pentru Sistemul Metric (1875), Uniunea pentru Protecția Proprietății Industriale (1883), etc.

Totodată, expansiunea colonială duce și la apariția în planul dreptului internațional, a noi forme de dependență colonială, între care protectoratul, consacrat de Congresele de la Bruxelles (1874) și Berlin (1878).

Paralel cu dezvoltarea dreptului internațional se fac progrese și în gândirea juridică, în știința acestui drept conturându-se, în principal, trei curente de gândire (școli) care într-o formă sau alta se mențin și astăzi. Este vorba de „școala dreptului natural” promovată de S. Puffendof (1632 – 1694) și J. Barbeyrae (1674 – 1744); „școala dreptului pozitiv” ilustrată de Rachel (1628 – 1691) și Moser (1701 – 1785); „școala sintetică” care reprezenta o îmbinare de concepții, atât de drept natural cât și pozitiv, având ca principali exponenți pe Richard Zourche (1590 – 1660), Emerich de Vattel (1714 – 1767), Georg Friederich Marteus (1756 – 1821), etc. F. Martene a fost cel care a inițiat o primă culegere de tratate, publicată sub denumirea de „Cod al diplomației și dreptului internațional”.

Reprezentanții școlii dreptului natural au încercat să fundamenteze dreptul internațional pe „natura omului” opunând normele dreptului natural regimului feudal absolutist, iar cei ai școlii pozitiviste erau adepții în exclusivitate ai dreptului internațional convențional și cutumiar, creat pe baza acordului dintre state.

Școala „sintetică” considera că dreptul internațional se întemeiază atât pe „legile naturii”, cât și pe consensul popoarelor. În această perioadă, în spațiul european cât și în cel american sunt elaborate și publicate o serie de lucrări consacrate dreptului internațional. Sunt, astfel, de reținut lucrările elaborate de E. de Vattel „Le droit de geus” (Dreptul Popoarelor), în 1758 G. F. Marteus privind studiul noului drept al popoarelor Europei, bazat pe tratative și cutume (1789); F. Beutham „Introducere, principiile moralei și legislației” (1789), care se pare că folosește pentru prima dată terminologia „drept internațional”; I. Klüber „Dreptul internațional contemporan al Europei” (1819); în America, lucrările „Comentarii asupra dreptului american” (J. Kent, 1826) și „Elemente de drept internațional” (A. Wheaton, 1826), etc.

Un moment important în dezvoltarea dreptului internațional îl marchează tratatele de pace de la Paris din 1919 și 1920 alcătuind „Sistemul de la Versailles”, care au avut ca urmare nu numai apariția unor noi state independente pe harta Europei ca: Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia 1), dar și înființarea Ligii Națiunilor, prin pactul Ligii care face parte integrantă din tratatele de la Paris. Aceasta era prima organizație internațională cu caracter general 2), având ca scop menținerea păcii internaționale și îngrădirea recurgerii la război, garantarea statu-quo-ului instaurat prin sistemul de la Versailles, precum și respectarea dreptului internațional. Un alt document important pe linia punerii dreptului internațional în serviciul păcii îl reprezintă Pactul Briand-Kellogg, încheiat la Paris la 27 septembrie 1928, potrivit căruia statele părții se obligă să renunțe la război ca instrument al politicii lor naționale și astfel războiul este pus în afara legilor păcii. În ce privește colaborarea internațională în domeniul economico-social, menționăm crearea (în baza Tratatelor de la Versilles) a Organizației Internaționale a Muncii.

După cel de-al doilea război mondial, crearea Organizației Națiunilor Unite prin adoptarea Cartei și semnarea acesteia la 24 octombrie 1945, au deschis largi posibilități de afirmare și dezvoltare a dreptului internațional, de întărire a rolului său în promovarea cooperării internaționale pentru menținerea păcii și securității internaționale precum și a colaborării în problemele economice, sociale și culturale și ale dreptului omului.

Prezentarea sumară, ca și enumerarea exemplificativă a numeroaselor momente, evenimente și fenomene din procesul îndelungat și complex, uneori sinuos al apariției și formării dreptului internațional, demonstrează cât de îndepărtate în timp sunt izvoarele dreptului internațional și care este spațiul geografic al aparițiilor lor. Se infirmă astfel, opiniile unor juriști din unele țări cum sunt Anglia și Franța, care leagă nașterea dreptului internațional de perioada creări statelor centralizate în Europa sau de un eveniment diplomatic, cum ar fi Pace de la Westfalia, ori de elaborare și publicarea unor lucrări în domeniu ca de pildă lucrarea lui Hugo Gratius despre război și pace.

1. Tratatul de pace cu Ungaria a consacrat unirea Transilvaniei cu România, împlinind năzuințele de veacuri ale poporului român pentru desăvârșirea unității naționale.

2. Un număr de 32 de state, între care și România au fost membrii fondatori ai Ligii, iar în 1937 numărul membrilor ajunsese la 58 de state

3. Raporturile dintre dreptul internațional și dreptul intern

Cu toate deosebirile care există între dreptul internațional și dreptul intern, între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă. În această privință subliniem mai întâi că prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voință, a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu și pentru toată populația. Normele acestui drept dobândesc valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară încorporarea lor în dreptul intern al statelor.

Există însă și tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne, ca de exemplu în domeniul captării ilicite a aeronavelor, Convenția de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă „de a reprima infracțiunea prin pedepse severe”. Sunt însă și domenii în care dreptul internațional ține seama de reglementări de drept intern. Între acestea menționăm: competența organelor de stat care reprezintă statul în relațiile internaționale și care au dreptul să încheie tratate. În concret, legea sau decretul de ratificare al unui tratat în practica țării noastre, de exemplu conține, de regulă, un singur articol prin care se arată că România ratifică tratatul în cauză. Textul unei astfel de legi, precum și al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică se publică în Monitorul Oficial.

Cu privire la raporturile dintre dreptul internațional și dreptul intern s-au format în doctrina de drept internațional două concepte:

a). Potrivit concepției dualiste, normele de drept internațional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum nici normele dreptului intern nu au valoare în dreptul internațional. Deși statul este nu numai subiect de drept internațional ci și creator al dreptului internațional, fiind ca atare, obligat să-și alinieze dreptul intern celui internațional, dreptul intern s-ar apica întodeauna indiferent dacă este în concordanță sau nu cu dreptul internațional.

b). Teoria monistă care susține existența unei singure ordini juridice, formată de dreptul internațional și dreptul intern.

În acest sens s-a susținut monismul cu primatul dreptului intern și monismul cu primatul dreptului internațional.

Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau al dreptului internațional. Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia dintre aceste ramuri ale dreptului, remarcăm coordonarea lor, constituțiile statelor prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora când dreptul intern diferă de ele, ca de exemplu în domeniul drepturilor omului cum se prevede în Constituția României din 2003.

4. Aplicarea dreptului internațional

4.1. Aplicarea pe plan internațional

Respectarea și aplicarea normelor dreptului internațional constituie o obligație a tuturor statelor. Controlul internațional al acestei aplicări este exercitat, în general, chiar de către statele în raporturile dintre ele și este efectuat în mod reciproc.

Există, însă, și o serie de modalități de control care nu se exercită de către state. Menționăm, în acest sens, instanțele jurisdicționale internaționale și anume arbitrajul și curțile internaționale de justiție ca atunci când, pentru soluționare litigiilor lor, satele și-au dat consimțământul ca acestea să fie supuse controlului internațional al acestor instanțe.

Un rol însemnat în controlul „legalității internaționale”, al respectării de către stat a obligațiilor asumate prin tratate. îl au organizațiile internaționale, ca de exemplu, instituțiile Specializate ale O.N.U. Potrivit convențiilor prin care au fost înființate, spre exemplu, Convenția privind aviația civilă, internațională (I.C.A.O.), Constituția Organizației Mondiale a Sănătății (O.M.S.) sau Convenția Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (U.N.E.S.C.O.), statele-membre sunt obligate să prezinte reciproc rapoarte în care trebuie să indice modul concret prin care se achită de obligațiile asumate prin aceste convenții.

Pe de altă parte, o serie de tratate instituie organe speciale având ca funcție supravegherea aplicării de către statele-părți a prevederilor tratatului respectiv, cum sunt unele tratate multilaterale generale, elaborate în cadrul O.N.U., ce conțin prevederi instituind organe pentru supravegherea îndeplinirii obligațiilor asumate de statele-părți la asemenea tratate (în special tratatele privind drepturile omului). Poate fi menționată și înființarea, prin Convenția Națiunilor Unite cu privire la dreptul mării din 1982, a unui Tribunal pentru dreptul mării.

În cadrul O.N.U. sunt exercitate controale de către anumite organe ale organizației, fie principale, fie subsidiare, ca de exemplu, Comisia drepturilor omului sau Comitetul pentru drepturile economice, sociale și culturale prevăzute în Pactul referitor la drepturile civile și politice ale omului și respectiv Pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale.

4.2. Aplicarea dreptului internațional în dreptul intern

În general, constituțiile statelor conțin dispoziții cu privire la aplicarea dreptului internațional în cadrul ordinii juridice interne. Astfel, de exemplu, Constituția României prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele notificate de Parlament fac parte din dreptul intern (art. 11 din Constituție).

Potrivit articolului 20, alineatul 2 din Constituție, „dacă există neconcordanță între pactele și tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. În acest domeniu este recunoscută, deci, de către Constituția noastră prioritatea dreptului internațional.

În unele constituții, ca de exemplu cea a Germaniei (R.F.G.) din1949 sau cea a Franței din 1958 este stipulată, la modul general, supremația dreptului internațional asupra celui intern.

Un rol deosebit în aplicarea dreptului internațional, în dreptul intern îl au și instanțele judecătorești interne în funcție de practica lor. Această practică nu este uniformă, variind de la un stat la altul. În general, judecătorii nu interpretează tratatele, ci solicită, de obicei, o asemenea interpretare de la Ministerul de Externe. Controlul aplicării tratatelor se rezumă la constatarea îndeplinirii, pe plan intern, a procedurilor prin care statul respectiv a devenit parte la acestea.

În Anglia, potrivit jurisprudenței, în cazul normelor cutumiare (rezultatul unor practici generale, recunoscute ca drept), se aplică „concepția încorporării”, în sensul că dreptul internațional cutumiar, devine automat parte a dreptului intern, în măsura în care nu este contrar regulilor stabilite prin legi, ori pe cale jurisprudențială, cele două categorii având în Marea Britanie aceeași valoare juridică.

În ceea ce privește tratatele, aplicarea lor în dreptul intern necesită, în principiu, adoptarea unor reglementări în acest scop.

În S.U.A., raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional este asemănătoare celui configurat prin soluția adoptată de instanțele judecătorești din Marea Britanie. În ceea ce privește tratatele, Constituția S.U.A., în articolul 3, alineat 2, prevede că acestea sunt considerate legea supremă a țării și sunt obligatorii pentru judecători chiar dacă în Constituția sau în legile vreunui stat-membru al federației ar exista prevederi contrare acestora

5. Tratatele internaționale (generalități)

5.1. Definiția și elementele esențiale ale tratatului

Tratatul este actul juridic care exprimă înțelegerea (actul de voință) între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internațional în scopul de a crea, modifica și stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele. Ansamblul normelor care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, nulitățile și cazurile de încetare a tratatelor, ca și alte probleme ale acestora, constituie dreptul tratatelor, parte componentă a dreptului internațional general.

Prin convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, s-a realizat codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului tratatelor. Prevederile acestei convenții se aplică numai tratatelor dintre state și numai celor încheiate în formă scrisă. În 1886, tot la Viena s-a încheiat o altă convenție ale cărei prevederi reglementează tratatele care se încheie între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale.

Potrivit convenției din 1969 tratatul este definit ca „un acord încheiat în formă scrisă între state și guvernat de dreptul internațional, care este consemnat fie într-un singur instrument, fie în doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa particulară” 1).

Elementele esențiale ale tratatului sunt:

a). Subiectele sunt părțile la tratat, respectiv statele și alte subiecte de drept internațional, adică organizațiile internaționale, națiunile care luptă pentru crearea de state naționale. Nu pot fi însă considerate tratate actele încheiate între state și persoane fizice sau juridice străine;

b) Voința părților care trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimțământ, iar obiectul asupra căruia poartă acordul de voință să fie licit și realizabil;

c) Guvernarea tratatului de către normele dreptului internațional; numai actele juridice reglementate de normele dreptului internațional intră în categoria tratatelor. Statele pot încheia un acord care să fie cârmuit de dreptul intern al unui stat și nu de dreptul internațional (de exemplu încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei clădiri pentru sediul ambasadei).

5.2. Denumirea și clasificarea tratatului

Denumirile cele mai frecvente sunt:

a) Tratatul, în sensul restrâns, este folosit spre a defini înțelegerile privind domenii importante ale relațiilor internaționale (de exemplu tratatele de pace, neagresiune/și care au un caracter mai solemn);

1). De exemplu, „Tratatul cu privire la forțele armate convenționale din Europa”, semnat la Paris la 19 noiembrie 1990, este constituit în afara textului de bază, din alte opt protocoale adiționale, și anume: 1. Protocolul privind tipurile existente de armamente și echipamente convenționale; 2. Protocolul privind procedurile ce reglementează reclasificarea modelelor sau variantelor specifice de avioane și echipamente cu capacitate de luptă în avion de armament neînarmat; 3. Protocolul privind procedurile ce reglementează reducerea armamentelor și echipamentelor convenționale limitate prin tratatul cu privire la forțele armate din Europa; 4. Protocolul privind procedurile ce reglementează categorisirea elicopterelor de luptă și recategorisirea elicopterelor de atac polivalente; 5. Protocolul privind notificarea și schimbul de informații; 6. Protocolul privind inspecțiile; 7. Protocolul referitor la grupul consultativ român; 8. Protocolul privind aplicarea provizorie a unor prevederi ale Tratatului cu privire la forțele armate convenționale. Tratatul, inclusiv cele opt protocoale au fost notificate de România prin legea nr. 18 din 4 martie 1992, M. of. nr. 61 din 8 aprilie 1992.

b) Convenția, denumire folosită pentru înțelegeri prin care sunt reglementate relații internaționale în domenii speciale sau determinate (de pildă, Convenția din 1969 privind dreptul tratatelor, Convenția din 1982 privind dreptul mării);

c) Acordul, termen general desemnând înțelegeri internaționale intervenite mai ales în domeniu economic, comercial, financiar, cultural (de exemplu acordurile româno-ciliene de cooperare economică și comercială, 6 iunie 1991), acordul româno indonezian (iulie 1991);

d) Pactul este denumirea dată, de obicei, unei înțelegeri privind domenii concrete ale relațiilor politice dintre state și care au caracter solemn (exemplu, Pactul Briand-Kellog, din 1928, Pactele cu privire la drepturile omului);

e) Protocolul este un termen fără conținut precis, aplicat celor mai diferite înțelegeri internaționale. În multe cazuri, protocolul reprezintă un act accesoriu la un tratat preexistent, în scopul de a-l prelungi, interpreta, completă, modifica. Totuși termenul de protocol poate desemna și o înțelegere de sine-stătătoare între state (de pildă, Protocolul de la Geneva din 1952 cu privire la interzicerea folosirea gazelor axfisiante, toxice sau altele asemănătoare ori a mijloacelor bacteriologice).

5.3. Încheierea tratatelor

Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea procedurilor care trebuie efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți și să intre în vigoare și anume: negocierea în cadrul căreia se redactează, se elaborează și se adoptă textul tratatului, semnarea (în vederea autentificării textului) și exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat.

Fiecare stat dispune de capacitatea de a încheia tratate. În anumite situații, această capacitate poate fi limitată. Astfel, încheierea de tratate militare contravine statutului de neutralitate permanentă, iar în unele cazuri, de pildă al Comunității Europene Economice, statele i-au conferit organizației dreptul de a încheia numai anumite tratate. De asemenea în cadrul statului federal, capacitatea de a încheia tratate revine în majoritatea cazurilor federației și numai rareori statelor componente.

Națiunile care luptă pentru eliberare și pentru crearea statului propriu au capacitatea de a încheia tratate. Organizațiile internaționale au capacitatea de încheia tratate în domeniile lor de activitate, iar Vaticanul în limitele sale de subiect al dreptului internațional.

Autoritățile interne competente să acționeze în legătură cu încheierea tratatelor sunt prevăzute în Constituție, ca și în legile speciale privitoare la încheierea tratatelor. În sistemul constituțional al multor state – și așa cum relevă și practica actuală a României – în general, puterea executivă (președintele) are atribuții în domeniul negocierii și semnării tratatelor, în timp ce parlamentele au atribuții privind actele de exprimare, pe calea ratificării, a consimțământului statului de a deveni parte la tratat, prin aprobările prealabile, sau prin ratificări ulterioare. În S.U.A., președintele are dreptul de a încheia o categorie largă de tratate denumite „executive agrements”.

Potrivit Legii nr. 590/2003 privind, tratatele și art. 91 din Constituție, Președintele României încheie tratate în numele țării, negociate de Guvern sau poate da împuterniciri în acest scop, primului-ministru, ministrului afacerilor externe, altor membrii ai guvernului sau unor reprezentanți diplomatici ai României. De asemenea, legea prevede că Guvernul poate negocia și semna acorduri, convenții și alte înțelegeri internaționale, la nivel guvernamental. Totodată, Guvernul aprobă încheierea de acorduri, convenții și alte înțelegeri la nivel departamental. În ce privește organele interne care pot exprima consimțământul statului român de a deveni parte la tratate, Legea nr. 590/2003 prevede că, în această privință, competența revine Parlamentului pentru tratatele având o semnificație și un domeniu de aplicare deosebit de importante.

În baza legii sunt supuse Parlamentului pentru ratificare ori aderare, prin lege, taratele semnate în numele României, precum și acordurile, convențiile și înțelegerile semnate la nivelul guvernului care se referă la:

a). Colaborarea politică și militară;

b). Cele care fac necesară adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare;

c). Cele care implică un angajament politic sau financiar ori se referă la problemele privind regimul politic și teritorial al statului, statutul persoanelor, drepturile și libertățiile cetățenești, participarea la organizații internaționale;

d). Cele care prevăd în mod expres că vor fi supuse ratificării sau aderării.

5.4. Fazele încheierii tratatelor

În legătură cu procedurile necesare pentru încheierea tratatelor, intervin două faze principale: a) negocierile în cursul cărora negociatorii îndeplinesc o serie de proceduri și acte care duc la formarea textului tratatului și autentificarea lui; b) exprimarea consimțământului statului de a fi legat prin tratat, în care acționează alte organe, îndeplinind o serie de proceduri pe plan intern și extern (în raport cu formularea voinței statului de a deveni parte la tratat și comunicarea consimțământului celuilalt stat sau state în acest sens).

Procedurile de negociere, redactare și alte faze de încheiere a unui tratat trebuie să fie efectuate de reprezentanți ai statelor, împuterniciți cu depline puteri sau abilități să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea funcțiilor ce le dețin în stat, fără a fi obligați să prezinte depline puteri.

Potrivit Convenției din 1969 sunt considerați reprezentanți ai statului lor, fără a fi obligați, să prezinte depline puteri pentru efectuarea actelor privitoare la încheierea unui tratat, șefii de state, șefii de guverne, miniștrii afacerilor de externe1). De aceeași abilitare beneficiază și șefii de misiuni diplomatice pentru adoptarea textului unui tratat în organizația sau conferința respectivă. Pentru a reprezenta statul la încheierea unui tratat, alte persoane decât cele menționate, trebuie să prezinte „depline puteri”, adică un document special emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a deveni parte la un tratat sau pentru a îndeplini alt act cu privire la tratat2). Deplinele puteri pot avea ca obiect separat sau cumulativ:

a). Negocierea și elaborarea textului tratatului;

b). Semnarea tratatului în scopul autentificării lui (sub rezerva ratificării);

c). Exprimarea consimțământului statului de a deveni parte la tratat prin semnare;

d). Înmânarea sau depunerea instrumentelor de ratificare, aderare sau acceptare a tratatului.

Verificare deplinelor puteri se face înainte de începerea negocierilor. În cazul în care o persoană efectuează acte privind încheierea unui tratat fără să întrunească condițiile de a reprezenta acel stat, actul respectiv nu produce efecte juridice, afară de cazul în care e confirmat ulterior de statul în cauză.

5.4.1. Negocierea și semnarea tratatelor

Negocierile reprezintă faza de început a încheierii tratatelor în cadrul căreia are loc discutarea, redactarea, elaborarea și adoptarea textului tratatului. Scopul negocierilor îl constituie realizarea acordului de voință asupra textului tratatului și adoptarea acestui text.

Cadrul negocierii tratatelor diferă în raport de caracterul tratatului. Spre deosebire de tratatele bilaterale, la care inițiativa negocierilor revine statului sau ambelor state, în cazul celor multilaterale, conferința reprezentanților statelor este convocată pe baza unui acord preliminar dintre statele interesate, care conține prevederi referitore la locul, data și ordine de zi a conferinței, la statele care vor fi invitate, etc. Tratatele multilaterale generale se negociază, de obicei, în cadrul organizațiilor internaționale universale, ori în conferințele care se țin sub egida acestora.

Vezi în același sens și art. 17 alineatul 3 din legea nr. 590/2003

2) Potrivit art. 17 alineat 1 din legea nr. 590/2003, „deplinele puteri” se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe și sunt semnate de ministrul afacerilor externe

Pentru tratatele multilaterale, textul se elaborează în cadrul conferinței sau organizației fără a avea la bază un proiect de tratat. După ce s-a căzut de acord asupra textului, se trece la adoptarea acestuia, pentru tratatele bilaterale pe bază de unanimitate, pentru cele multilaterale, de regulă, cu o majoritate de două treimi. După adoptarea textului tratatului, se trece la autentificarea sa prin: semnare, semnarea „ad referendum”, parafarea lui ori a actului final al conferinței care cuprinde textul tratatului.

Semnarea „ad referendum” reprezintă autentificarea textului tratatului, dar numai cu caracter provizoriu și ea intervine atunci când reprezentantul unui stat are împuternicirea de a negocia tratatul, dar nu și de a-l semna.

Parafarea înseamnă semnarea textului numai cu inițialele reprezentanților statului și intervine în condiții similare ca și semnarea „ad referendum”.

Semnarea definitivă se face numai atunci când există autorizare în acest sens și numai semnarea definitivă dă statului dreptul de a ratifica ulterior tratatul.

Structura textului unui tratat constă din: „preambulul” – care cuprinde prevederi de ordin general referitore la obiectul și scopul tratatului; „partea dispozitivă” – alcătuită din prevederile de fond; „clauze finale” – adică prevederile cu caracter procedural. Un tratat poate avea și „anexe”, care – dacă nu se prevede astfel în textul tratatului, fac parte integrantă din acesta.

5.4.2. Exprimarea consimțământului unui stat de a deveni parte la tratate

Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul din următoarele mijloace juridice și anume:

semnarea;

schimbul de instrumente constituind un tratat;

ratificarea;

aderarea;

acceptarea ori aprobarea;

orice alt mijloc convenit.

Semnarea (aceasta are o funcție dublă, fie numai de autentificare a textului tratatului, fie și de exprimare a consimțământului statului de a deveni parte la tratat) și schimbul de instrumente constituind tratate-interviu și semnifică exprimarea consimțământului statului imediat după adoptarea textului tratatului.

Ratificarea este un act intern, care se efectuează, de regulă, de către parlamente și presupune existența prealabilă a unei semnături a reprezentantului statului respectiv, dreptul de ratificare avându-l numai statele care au semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocieri, au posibilitatea de a adera la el, dacă statele negociatoare au convenit să lase tratatul deschis pentru aderare.

În practica recentă au apărut și alte mijloace de exprimare a consimțământului și anume: acceptarea sau aprobarea care în opinia unor autori ar urmări să permită statelor evitarea procedurii parlamentare care intervine când în tratat se prevede ratificarea. Ori, în realitate, o asemenea procedură nu poate fi evitată cu atât mai mult cu cât și în legislația internă sunt deseori prevăzute – după cum rezultă și din Legea nr. 590/2003 – categoriile de tratate supuse ratificării parlamentului și cele care urmează calea aprobării sau acceptării de către guvern.

5.4.3. Rezervele la tratate

Convenția de la Viena din1969, în art. 2, litera d, definește rezerva la tratat ca „o declarație unilaterală”, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează sau aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care statul își manifestă intenția de a exclude ori modifica efectul juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea lor față de statul respectiv.

Este cunoscut, în general, că rezerve se pot formula numai în cazul tratatelor multilaterale. Pentru cele bilaterale formularea unor rezerve ar echivala cu refuzul textului tratatului în forma existentă și cu propuneri pentru redeschiderea negocierilor.

Convenția din 1969 prevede că un stat poate formula o rezervă în momentul semnării, ratificării, acceptării sau aprobării unui tratat sau al aderării la acesta, cu excepția următoarelor cazuri:

a). Când rezerva este interzisă de tratat1);

b). Când tratatul autorizează numai anumite rezerve, care nu include rezerva în cauză;

c). În cazurile în care tratatul nu conține prevederi referitoare la rezerve și dacă rezerva este incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului

1). De exemplu, Convenția de la Basel din 1989 privind controlul transportului peste frontiere al deșeurilor periculoase și al eliminării acestora (Legea nr. 6/25 ianuarie 1991, M. Of. 26 ianuarie 1991 pentru aderarea României la Convenție), în art. 26 intitulat „Rezerve și declarații” arată în alineatul 1 că „nici o rezervă sau derogare nu se poate face la această convenție”. Pentru a nu exista dubii, alineatul 2 prevede că „paragraful 1 al acestui articol nu împiedică nici un stat sau o organizație să facă declarații sau precizări de poziții atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă, confirmă oficial sau aderă la această convenție”. Clauza de interzicere a rezervelor e prevăzută și în art. 39 din Convenție (Roma, 1952) privind daunele cauzate la rolul unui terț, art. 25 din Protocolul de amendare al acestei convenții (Montreal, 1978), art. 27 din convenția (Guadlajara, 1961) suplimentară la convenția de la Varșovia (1929) referitoare la răspunderea transportului aerian, art. 27 din tratatul de la Tlatelolco (1967) pentru interzicerea armelor nucleare în America Latină.

În legătură cu formularea rezervelor, se pune problema acceptării sau respingerii lor. Convenția din 1969 prevede în art. 20, alineat 1 regula generală conform căreia, dacă un tratat multilateral general conține o clauză care admite în mod expres rezerve formulate, nu este nevoie de acceptarea ei de către celelalte state, exceptând cazul când tratatul consacră necesitatea unei asemenea acceptări. Regula unanimității se aplică numai pentru tratatele cu un număr redus de state.

Atât rezervele, cât și obiecțiile nu au un caracter definitiv și pot fi retrase oricând fără a fi nevoie de consimțământul statului care a acceptat rezerva1).

Efectele juridice constau în faptul că rezerva modifică, pentru statul care a formulat-o și cel care a acceptat-o, dispozițiile tratatului vizate de rezervă în măsura prevăzută de rezervă. Efectele rezervei sunt limitate numai la raporturile dintre statul sau statele care fac rezerve și cele care acceptă, rezerva nu poate însă afecta raporturile dintre celelalte părți la tratat.

Cu prilejul semnării și al exprimării consimțământului statului de a deveni parte la tratat, statul poate face și „declarații” care se deosebesc de rezerve sub aspectul formulării

si prin conținutul lor. Declarațiile nu urmăresc să înlăture sau să modifice aplicare unor dispoziții din tratat, exprimă o anumită poziție de ordin politico-juridic față de unele prevederi ale tratatului ori le dau o anumită interpretare2).

România folosește în practica sa convențională rezervele (ca de pildă cele privind convențiile asupra mării din 1958, Convenția referitore la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeii din 1979, rezervă retrasă prin Decretul 225 din 11 mai 1990, etc.) ca și declarațiile prin care se promovează o poziție în favoarea deschiderii tratatelor multilaterale generale tuturor statelor3).

1) De remarcat retragerea de către România în 1991 a rezervei formulate la Protocolul de la Geneva (1925) referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor axfisiante sau a altor gaze toxice. Rezerva preciza că dispozițiile Protocolului leagă România numai în relațiile cu statele care au semnat și ratificat sau care au aderat la Protocol și că aceasta va înceta să lege România față de toate statele inamice ale căror forțe armate sau ai căror aliați „de jure” ori „de facto” nu respectă obligațiile prevăzute de Protocol.

2) Cele mai multe și complexe declarații au fost făcute la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968) fiind formulate de peste 20 de state printre care Australia R.F.G., Vatican, Italia, Japonia, Elveția, Maria Britanie, etc.

3) Menționăm că, România, aderând prin Decretul nr. 223 din 10 mai 1990 la unele convenții în domeniul nuclear, formula rezerve în sensul că nu se consideră legată prin prevederile art. 11, paragraf 2 din Convenția cu privire la modificarea rapidă a unui accident nuclear și ale art. 13, paragraf 2 din Convenția cu privire la asistență în caz de accident nuclear sau urgență radiologică și declară că pentru supunerea oricărui diferend internațional cu privire la interpretarea sau aplicarea acestor convenții presoluționate prin arbitraj sau printr-o decizie a Curții Internaționale de Justiție, este necesar acordul părților în litigiu.

5.4.4. Intrarea în vigoare și înregistrarea tratatelor

Un tratat devine obligatoriu pentru statele care și-au exprimat consimțământul de a deveni părți din momentul intrării sale în vigoare. De regulă, modalitatea și data intrării în vigoare sunt prevăzute în textul tratatului. Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută la data semnării (dacă aceasta are funcția de a exprima consimțământul statului de a deveni parte la tratat) ori a schimbului sau ratificării instrumentelor de ratificare.

Tratatele multilaterale prevăd, de obicei, că intră în vigoare la un anumit termen după depunerea unui anumit număr de instrumente de ratificare sau aderare (de exemplu: 5, 8, 25, sau cum prevede Convenția privind dreptul mării din 1982, necesitatea depunerii a 60 instrumente de ratificare).

Statele care au semnat un tratat sub rezerva ratificării și statele care și-au exprimat consimțământul de a deveni părți la tratat au obligația ca, până la intrarea în vigoare a tratatului respectiv, să nu întreprindă acțiuni care l-ar priva de obiectul și scopul său (art. 18 din Convenția de la Viena din 1969).

Potrivit art.102 din Carta O.N.U. statele membre au obligația să trimită spre înregistrare tratatele și acordurile internaționale la secretariatul O.N.U. care asigură și publicarea lor. Neînregistrarea lor nu afectează forța lor obligatorie pentru părți, ci le lipsește de opozabilitate față de organele O.N.U., în sensul că un tratat neînregistrat nu poate fi invocat în fața vreunui organ al O.N.U.

5.5. Aplicarea tratatelor

În conformitate cu principiul „pacta sunt servanta”, tratatele în vigoare, adică cele care nu sunt afectate de o clauză de nulitate ori nu și-au încetat aplicarea, trebuie aplicate de părți cu bună credință. Încălcarea unui tratat dă naștere la răspunderea internațională a statului care a comis o astfel de încălcare.

Pentru prevenirea încălcării tratatelor, încă din cele mai vechi timpuri în textul acestora au fost prevăzute clauze referitoare la modalitățile de garantare a executării lor. Astfel, în trecut, au fost folosite o serie de garanții cum sunt: jurământul religios, luarea de ostateci, ipoteca, ocuparea militară pașnică, individuală sau colectivă, gajul financiar asupra unor venituri. Astăzi acestea nu mai prezintă decât un interes istoric. În condițiile contemporane, urmărirea executării tratatelor se face uneori în cadrul organizației internaționale prin proceduri specifice.

În domeniul aplicării tratatelor, regula generală prevede că dispozițiile unui tratat nu leagă un stat parte în ce privește un act sau fapt anterior datei de intrare în vigoare a tratatului.

Mai precis, principiul neretroactivității se aplică și tratatelor, exceptând cazurile în care statele atribuie un efect retroactiv tratatului în cauză.

În practica României, categoria de tratate referitoare la asigurări sociale și pentru evitarea dublei impuneri conțin clauze speciale privind aplicarea lor retroactivă pe o perioadă de 5 sau 10 ani.

Încheierea unui număr tot mai mare de tratate creează mari posibilități de apariție a unor conflicte între tratatele succesive având același obiect și cu un conținut diferit. Astfel de conflicte sunt mai frecvente la tratatele multilaterale, dar pot apărea și la cele bilaterale. Pentru evitarea unor astfel de situații, practica convențională conține uneori prevederi de reglementare a raporturilor între tratatele succesive. Astfel, în această privință, tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict între prevederile instituite și acelea ale unui alt tratat vor prevala dispozițiile sale.

Având în vedere practica internațională, Convenția din 1969, în art. 30, a consacrat unele reguli generale privind aplicarea tratatelor succesive purtând asupra aceleiași materii. Astfel, la baza soluțiilor adoptate de art. 30 sunt situate anumite criterii printre care:

prioritatea relativă a normelor contradictorii;

distincția între tratate multilaterale care vizează relații bilaterale și cele de tip „integral” sau „independente”;

regulile stabilite în convenție au un caracter supleativ, în sensul că se aplică numi dacă tratatele în cauză nu conțin reguli de rezolvare a conflictului dintre ele.

În concluzie, considerăm că „juridicizarea” tot mai stăruitoare a dreptului internațional este un factor esențial pentru întărirea eficacității acestuia, iar tratatele au un rol hotărâtor în acest sens.

CAPITOLUL II

Subiectele dreptului internațional

1.Noțiuni introductive

Noțiunea de subiect de drept este comună oricărei ordini juridice, fie ea internă sau internațională. Ea desemnează entitățile care au calitatea da a participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice ordinii juridice și de a fi, deci, titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia. Trăsătura esențială a subiectelor de drept internațional o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi și obligații cu caracter internațional.

Pentru a identifica un subiect de drept internațional e necesar a se constata dacă acesta posedă personalitate juridică, de a acționa pe plan internațional, dacă poate participa nemijlocit la raporturile juridice internaționale și poate să aibă acces direct la procedurile internaționale pentru a-și apăra drepturile1) (fie în fața unor instanțe de judecată internaționale sau în cadrul unor organizații internaționale).

Sunt considerate subiecte ale dreptului internațional acele entități care participă, fie la elaborarea normelor de drept internațional, fie la desfășurarea raporturilor juridice generate de aceste norme. Astfel, își dobândesc drepturi și își asumă obligații în cadrul ordinii juridice internaționale2).

Totuși, în legătură cu sfera entităților, ca și cerințele pe care trebuie să le întrunească o entitate pentru a putea fi subiect de drept internațional, în literatura juridică de specialitate au existat și există opinii controversate. Cu toate acestea, majoritatea autorilor își concentrează analiza asupra statului.

Conform definiției de mai sus, subiectele originare – tipic fundamentale care au capacitate deplină – ale dreptului internațional public sunt statele. Acestea, până în deceniile 4 – 5 ale secolului al XX-lea erau considerate și singurele subiecte ale dreptului internațional. În afara lor, în societatea internațională au apărut (ca urmare a intereselor și acțiunii colective a statelor) și se manifestă activ și alte entități. În doctrina mai veche, unii autori afirmau că singurul subiect de drept internațional este statul, alții considerând însă că singurele subiecte de drept internațional ar fi persoanele fizice. În prezent, s-a format o opinie cvasigenerală conform căreia, pe lângă state, ca subiecte primare ale dreptului internațional, există și alte subiecte derivate, secundare, cum sunt organizațiile internaționale guvernamentale care sunt create de către state.

1) Marțian Miciu, Drept internațional public, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1993, pag. 87

2) Raluca Miga–Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, Editura ALL, București, 1992, pag. 82

Tot statele hotărăsc în ce privește capacitatea organizațiilor internaționale de a-și asuma drepturi și obligații.

O a treia categorie de subiecte de drept internațional o constituie națiunile care luptă pentru cucerirea independenței și constituirea statului lor.

Vaticanul a devenit1) subiect de drept internațional, această calitate admițându-se în anumite limite. În acest sens remarcăm opinia profesorului George Plastara care susținea că „se poate întâmpla ca o persoană morală de creațiune artificială să devină o persoană internațională normală, așa cum, de exemplu, este astăzi Papalitatea care se bucură de aceleași prerogative ca și statele”2).

Mult controversată este problema calității de subiect de drept internațional a individului, precum și a unor asociații internaționale neguvernamenatale3).

În doctrina mai recentă se înregistrează o evoluție sensibilă în favoarea recunoașterii unei anumite personalități juridice internaționale „individului”, ca persoană fizică, căruia nu numai că îi sunt recunoscute anumite libertăți și drepturi fundamentale sau specifice, dar i s-a creat posibilitatea de a reclama încălcarea lor în fața unor instanțe internaționale, cu caracter administrativ sau chiar jurisdicțional.

Nici una dintre acest entități nu dispune de o reală capacitate juridică care, în cadrul statelor, se bazează pe suveranitatea de care ele se bucură, iar în cel al organizațiilor inter-guvernamentale, pe forță juridică conferită prin statute de către statele membre, în virtutea suveranității lor.

Recunoașterea existenței mai multor categorii de subiecte de drept internațional nu înseamnă însă și existența unei identități între natura și întinderea drepturilor acestora. În acest sens Curtea Internațională de Justiție, arată în avizul său consultativ din 1949, referitor la „Repararea daunelor suferite în serviciul Națiunilor Unite” că subiectele de drept într-un sistem juridic nu sunt în mod necesar identic în ce privește natura sau întinderea drepturilor lor.

2. Statul – subiect principal al dreptului internațional

Dintre toate categoriile de subiecte de drept internațional, statul are capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.

1). Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Editura Șansa, București, 1994, pag. 58

2). George Plastora, Manual de drept internațional public, Editura Socec, București, 1927, pag 108

3). Dumitra Popescu, Florian Coman, drept internațional public, Editura Ministerului de Interne, bucurești, 1993, pag. 42

Calitatea de subiect de drept internațional al statului este rezultatul firesc al suveranității sale și nu depinde de recunoașterea lui de alte state, suveranitate ce se manifestă asupra teritoriului și persoanelor situate pe teritoriul său.

Deci, suveranitatea constituie temeiul politic și juridic al personalității internaționale a statului, și ea aparține statelor indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare.

În doctrina de drept internațional și în practica internațională s-a format o opinie potrivit căreia pentru ca o entitate să poată avea personalitate juridică internațională de tip statal, se cer a fi întrunite anumite elemente și anume: populația, teritoriul și existența unui guvern independent.

Sub aspectul populației, aceasta trebuie să fie formată dintr-o colectivitate permanentă și organizată, relativ numeroasă, iar teritoriul apare ca un element absolut indispensabil pentru existența statului, el reprezentând cadrul spațial de așezare a colectivității umane. Cât privește guvernul, acesta constituie elementul menit să asigure integritatea teritorială și politică a statului.

Convenția privind drepturile și obligațiile statului (Montevideo, 1933) stipula că statul trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi o persoană juridică:

o populație permanentă;

un teritoriu determinat;

un guvern;

capacitatea de a intra în relații cu alte state.

2.1. Uniunile de state

Specificul statului unitar constă în existența unui singur sistem de organe supreme ale puterii și administrației. Trebuie să remarcăm faptul că în relațiile internaționale, statul unitar apare ca subiect unic de drept internațional. Unele probleme ar fi în cazul uniunilor de state în ce privește calitatea de subiect de drept internațional datorită structurii statale mai complexe. Uniunea de state este o formă de asociere a două sau mai multe state, care, după ce intră în uniune continuă să mențină exercițiul atributelor prevăzute în actul de constituire al uniunii (bineînțeles, în interiorul propriului teritoriu).

Uniunile de state cuprind o varietate de forme de asociere statală, începând cu forme simple sau tradiționale: „uniuni personale” și „uniuni reale” și continuând cu federații și confederații.

a) Uniunea personală se înființează prin asocierea mai multor state având ca șef de stat sau monarh aceeași persoană.

Uniunea personală, astfel creată nu devine subiect de drept internațional, ci fiecare stat component își păstrează personalitatea juridică internațională menținându-și alianțele și tratatele, precum și politica externă proprie1).

b) Uniunea reală reprezintă asocierea a două sau mai multe state, având ca șef de stat comun unul sau mai multe organe comune în sfera relațiilor internaționale și în alte domenii de interes general (economic, finanțe). Uniunea are calitatea de subiect de drept internațional, dar în unele cazuri și statele componente pot păstra și exercita această calitate în limitele stabilite prin actul constructiv al uniunii (tratat internațional sau legi interne)2).

c) Confederația este asocierea a două sau mai multe state, statele participante își păstrează independența și calitatea de subiect de drept internațional. Deși nu constituie un stat, confederația are calitatea de subiect de drept internațional. Confederația are o serie de trăsături caracteristice, între care, constituirea în temeiul unui tratat, înființarea unui organ comun, sub forma unei adunări deliberative; limitarea puterii atribuite confederației numai asupra statelor și nu asupra cetățenilor lor. Pe plan extern organele confederației pot exercita unele atribuții cum ar fi încheierea unor tratate de interes general (de pace, de alianță)3)

d) Statul federal constituie o structură complexă constituită din mai multe state care nu au calitatea de state, în sensul dreptului internațional ci numai statul federal are calitatea de subiect de drept internațional4).

Spre deosebire de confederație, statul federal are o constituție proprie ca act intern, dispune de organe de stat federale cu largi competențe generale care se exercită și asupra cetățenilor statelor componente; acestea din urma au organe de stat proprii, dar competența lor teritorială se limitează la probleme locale și nu depășește raza lor teritorială; cu toate acestea dispun de dreptul de a participa la decizii de interes comun.

În practică se întâlnesc situații concrete diferite în raport cu prevederile actului de constituire a statului federal.

1). Uniunile personale dintre țările de jos și Luxemburg (1815 – 1890), creată pe baza unei hotărâri a Congresului de la Viena; dintre Polonia și Lituania (1386 – 1509); Prusia și Newchâtel (1707 – 1875); alianța personală a Țărilor Române în 1600 de către Mihai Viteazul; uniunea personală a Tării Românești și Moldovei – 24 ianuarie 1859 sub domnia lui A. I. Cuza, uniune ce a devenit reală în 1862, ceea ce a dus mai târziu la crearea statului unitar (1 decembrie 1918)

2). Uniuni reale: Suedia și Norvegia (1819 – 1905)

3). Confederația elvețiană creată în 1291 s-a organizat în 1848 în stat federal, confederația S.U.A. (1781) s-a transformat în 1787 în stat federal

4). State federale: Argentina, Austria, Brazilia, Canada, Elveția, India, Mexic, nu depășesc raza lor teritorială, cu toate acestea dispun de dreptul de a participa la decizii de interes comun.

Astfel, în timp ce, în cadrul federației S.U.A. statele federale nu dispun de drepturi în raporturile externe, în federația elvețiană, potrivit Constituției din 1874, cantoanele au obținut dreptul de a încheia tratate în probleme limitate, cum sunt cele privind economia publică, vecinătatea, etc.

În prezent asistăm la un proces nou în ceea ce privește dezvoltarea structurilor, a formelor de asociere statală și anume la tendința, pe de o parte, a disocierii lor la care ne-am mai referit (Cehoslovacia și Iugoslavia) precum și la crearea unei noi forme de asociere ca în cazul fostei Uniuni Sovietice care au fost înlocuite cu Comunitatea Statelor Independente, Unificarea Germaniei (3 octombrie 1990).

Pe lângă uniunile de state, ca structuri statale, mai putem vorbi despre protectorate, vasalitate, microstatele și Vatican.

2.1.1. Protectoratul

Este o combinație întemeiată pe un contract care intervine între state de forțe inegale și de civilizații diferite, prin care acel stat este considerat mai slab și mai puțin dezvoltat, este pus sub protectorat sau sub ocrotirea unei puteri1).

Această formă de dependență a dispărut în epoca contemporană ca urmare a luptei popoarelor pentru autodeterminare.

2.1.2. Vasalitatea

A fost o formă de dependență a statelor specifică evului mediu care se caracterizează prin extinderea raporturilor dintre suzeran (senior) și vasal la relațiile dintre state.

Raporturile de vasalitate au variat de la dependența completă a vasalului față de suzeran până la acordarea unei anumite autonomii, dar mai mult aparente întrucât statul vasal era reprezentat pe planul relațiilor internaționale de statul suzeran2).

2.1.3. Microstatele

Sunt state foarte mici cu un teritoriu și o populație relativ reduse. Până în prezent nu

1). Protectoratul instituit de Marea Britanie asupra insulelor Ioniene (1815 – 1863), protectoratul Japoniei asupra Coreei (1905 – 1910).

2). State vasale ale Imperiului Otoman: Serbia și Muntenegru (1856 – 1873), Bulgaria (1878 – 1908), Egiptul (1883 – 1914). Sub vasalitatea Angliei s-au mai găsit multe principate din India până în 1914.

există reguli acceptate în baza cărora să se poată aprecia de la ce suprafață a teritoriului sau de la

ce număr al populației poate fi considerat microstat.

2.1.4. Vaticanul

Prin tratatul de la Lateran din 1929 încheiat între Italia și Sfântul Scaun, cel din urmă este recunoscut ca stat. Deși are doar 40 ha suprafață și câteva mii de locuitori, Vaticanul se bucură de recunoașterea internațională, are capacitatea de a întreține relații diplomatice, de a încheia tratate și de a participa și în alte forme la viața internațională. În timp ce personalitatea internațională a statului este deplină, a Vaticanului este mai „redusă”, el neîntrunind toate cerințele unui stat. Vaticanul are asupra teritoriului jurisdicție suverană, dar nu are suveranitate deplină. El are organizare administrativă în probleme religioase, însă serviciile publice aparțin statului italian, cetățenia Vaticanului având și caracter special și funcțional – dobândirea și pierderea ei au loc în anumite condiții și nu afectează cetățenia originară a persoanei respective. Deci calitatea de subiect de drept internațional a Vaticanului are caracter limitat.

2.2. Recunoașterea statelor și guvernelor

Recunoașterea unui stat constă în actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplinește condițiile specifice ale unui stat nou, având personalitate juridică deplină în ordinea internațională.

Recunoașterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, declarație de recunoaștere, precum și prin mesaje, telegrame de felicitare, provenind fie de la șeful statului, al guvernului, ori de la ministrul de externe. Ea se poate face printr-un tratat bilateral sau multilateral, după cum poate proveni din partea unui stat – recunoaștere individuală sau a unui grup de state – recunoaștere colectivă – în baza unui tratat multilateral.

Recunoașterea unui stat are caracter declarativ și nu constitutiv, în sensul că prin acest act se constată existența unui stat nou, care există și ca efect al creării sale și nu ca efect al actului de recunoaștere.

În același timp, recunoașterea are și un caracter discreționar, în sensul că în dreptul internațional nu există nici o obligație, respectiv o interdicție a recunoașterii, statele putând să se abțină de la a-și preciza atitudinea față de noul stat.

Caracterul discreționar al recunoașterii este pus însă sub semnul întrebării1) acesta având în vedere faptul că principiul recurgerii la forță pe plan internațional2) implică respingerea opozabilității internaționale în cazul unor teritorii obținute prin folosirea forței.

Astfel se stipulează că teritoriul unui stat nu poate face obiectul unei ocupații militare sau al unei achiziții teritoriale, sens în care această achiziție nu va fi recunoscută ca legală3).

Preocuparea pentru recunoașterea unui stat a determinat Consiliul de Miniștrii al Uniunii Europene să adopte o declarație în care se prevede că statele care candidează pentru recunoașterea lor trebuie: să respecte prevederile O.N.U. și ale Actului Final de la Helsinki privind statul de drept, democrația și drepturile omului, să garanteze drepturile grupurilor etnice și ale minorităților naționale; să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor care pot fi modificate numai în mod pașnic și printr-un acord comun; să-și asume angajamente subscrise anterior, care privesc dezarmarea și neproliferarea nucleară, precum și stabilitatea regională.

În ce privește întinderea efectelor recunoașterii, doctrina de drept internațional diferențiază recunoașterea deplină sau „de jure” și cea parțială și limitată sau „de facto”. Recunoașterea „de jure” e deplină și definitivă producând o pluralitate de efecte. Recunoașterea „de facto” are un caracter limitat și provizoriu și intervine când, din punctul de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deși independentă și exercitând o putere efectivă pe teritoriul aflat sub controlul ei, nu are suficientă stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerințe ale recunoașterii. Această recunoaștere este considerată ca aplicabilă în cazul statelor și guvernelor noi.

Recunoașterea guvernelor intervine atunci când un nou guvern se instalează prin forță, ca urmare a unei revoluții sau lovituri de stat. Nu se pune problema recunoașterii unui guvern atunci când acesta este instalat potrivit procedurilor constituționale existente.

În cazul recunoașterii guvernelor, efectul este declarativ, nu constitutiv. Recunoașterea este tacită sau expresă, iar sub aspectul efectelor ea este „de facto” sau „de jure”. În practica statelor, în legătură cu recunoașterea guvernelor, se aplică principiul sau criteriul efectivității în sensul că noul guvern este susceptibil de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează și se bucură de sprijinul majorității populației, având deci perspective rezonabile de permanență.

2.3. Răspunderea internațională a statelor

Răspunderea internațională a statelor reprezintă un corolar al principiilor suveranității și neamestecului, admițându-se că, dacă statele trebuie sa-și respecte reciproc suveranitatea, este

1) Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, „Dreptul internațional contemporan”, Institutul român de studii internaționale, București, 1995, pag. 55.

2) Art. 2, paragraful 4, Carta O.N.U.

3) Declarația cu privire la relațiile prietenești și cooperarea dintre state în conformitate cu Carta O.N.U. – Rezoluția Adunării Generale nr. 2625 (XXV)

necesar a se respecta și ideea unui mecanism care să statornicească răspunderea lor în cazul în care încalcă dreptul internațional și dreptul altor state. Problema prezintă anumite dificultăți, deoarece, spre deosebire de individ care poate fi judecat, sancționat, condamnat obligat să suporte anumite pedepse, etc., statul este o persoană juridică ce prezintă anumite trăsături specifice care îl deosebesc de persoanele fizice.

Mult timp – se pare că și în prezent – ideea răspunderii statelor nu a fost acceptată, considerându-se că principiul suveranității se opune tragerii unor state la răspundere, nefiind posibilă acceptarea unor măsuri practice împotriva lui.

Cu toate acestea, în dreptul internațional s-a ajuns, totuși, la concluzia că statele pot răspunde, evident, în forme și modalități specifice.

Răspunderea internațională s-a dezvoltat odată cu progresul acestui drept și s-a afirmat ca o instituție de drept internațional ca drept al păcii și colaborării.

În dreptul internațional clasic, care admitea războiul – recurgerea la forță – ca instituție legală, răspunderea statelor era considerată ca o „răspundere de drept civil”. Statul, ale cărui organe, provocau prejudiciul era obligat să-l repare prin plata unei despăgubiri, neputând fi vorba de o răspundere a statelor pentru dezlănțuirea războiului.

În dreptul internațional contemporan – în special ca urmare a dezvoltărilor intervenite după terminarea celui de-al doilea război mondial – răspunderea statului s-a cristalizat ca instituție internațională, având o sferă mai largă. Ea cuprinde în primul rând răspunderea pentru războiul de agresiune, considerat ca cea mai gravă crimă internațională În același timp ea cuprinde răspunderea pentru alte acte care constituie o amenințare sau o violare a păcii, atrăgând astfel diferite sancțiuni.

În afară de aceste situații, statul mai este somat să răspundă pentru anumite activități care aduc prejudicii altor state cum ar fi: activitatea nucleară, cosmică, producere unor surse de poluare care transcend teritoriul național,etc. În asemenea situații, va fi necesar să se îndeplinească cumulativ anumite condiții care pot duce la angajarea răspunderii statului, astfel să fie o faptă prejudiciabilă, să producă unele daune și să existe un raport de cauzalitate, între fapta ilicită internațională și prejudiciul ce a fost cauzat.

Ca subiect al răspunderii internaționale, statul va trebui să răspundă atât pentru activitatea funcționarilor săi, cât și pentru activitățile persoanelor particulare.

Nu trebuie să omitem faptul că statele își pot găsi angajată răspunderea politică în cazul în care efectuează acțiuni ce contravin relațiilor pașnice, normelor de conviețuire cu celelalte popoare.

Împotriva unui stat pot fi luate măsuri de constrângere cu caracter economic sau să se dispună întreruperea relațiilor diplomatice.

Forma cea mai gravă a răspunderii politice este cea penală, în caz de agresiune

când statului vinovat i se aplică sancțiuni cu caracter militar, limitându-se chiar în mod temporar prerogativele suveranității1).

Dacă existența răspunderii internaționale e un fapt ce nu mai poate fi contestat de nimeni, stabilirea precisă a instanțelor îndrituite să determine această răspundere reprezintă o problemă neclarificată până azi2).

3. Suveranitatea – principiu esențial al dreptului internațional

Suveranitatea este un atribut esențial al statului și constă în supremația puterii de stat pe plan intern și independența acestuia pe plan extern față de orice altă putere. Suveranitatea se manifestă în independența statului în toate domeniile vieții politice, economice, sociale, culturale, etc. și se concretizează în stabilirea și înfăptuirea politicii interne și externe proprii independente. Cele două laturi ale suveranității constituie un tot unitar, dând expresia legăturii indisolubile dintre politica externă și internă a statului.

Suveranitatea are următoarele trăsături esențiale: exclusivitate, originar și plenar, indivizibilitate și inalienabilitate. Exclusivitatea se manifestă în faptul că teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure suveranități. Caracterul originar și plenar este determinat de faptul că suveranitatea aparține statului și nu îi este atribuită din afară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea domeniilor de activitate – politic, economic, social, etc.

Prin caracterul indivizibil al suveranității se înțelege că ea nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparține într-un stat mai multor titulari, iar inalienabilitatea desemnează faptul că suveranitatea nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizații internaționale. Este de remarcat faptul că exercitarea atributelor suveranității de către autoritățile naționale competente în procesul colaborării și cooperării internaționale în vederea satisfacerii intereselor naționale nu trebuie confundată cu încălcarea unuia sau altuia dintre aceste atribute.

Suveranitatea nu numai că este pe deplin compatibilă, însă reclamă și participarea statelor la conferințe, organizații internaționale, la tratate, în baza cărora statele își asumă în mod liber drepturi și obligații la promovarea și dezvoltarea cooperării și conlucrării, a menținerii păcii și securității internaționale.

În temeiul suveranității lor, statele au dreptul să-și aleagă și să-și promoveze în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața politică, economică și

1). Situația Germaniei și Japoniei după cel de al doilea război mondial.

2). Tribunalele internaționale cu caracter excepțional au fost constituite ad-hoc pentru anumite evenimente, după cel de-al doilea război mondial – Nüremberg și Tokio; Conflictul din Yugoslavia – Haga.

socială în conformitate cu voința și interesele poporului, fără amestec din afară și de a-și alege propria politica externă și internă.

În exercitarea suveranității sale, statul trebuie să se comporte ca un membru integrat în societatea internațională și ca atare să respecte principiile și normele dreptului internațional între care, îndeosebi, suveranitatea și independența națională a altor state, egalitatea lor în drepturi și să procedeze, după caz și la acțiuni de informare și consultare în vederea găsirii unor soluții viabile problemelor cu care se confruntă.

Respectul reciproc al suveranității și independenței naționale în raporturile dintre state, în procesul de colaborare și conlucrare dintre ele constituie condiția sine qua non a unor raporturi normale vitale, a unui climat de pace și înțelegere între națiuni.

Principiul suveranității convenit în cursul declarației de la San Francisco (1946) pentru pregătirea Cartei O.N.U. și consacrat în carta O.N.U. (art. 2, paragraf 1 și art. 78) în formularea „egalitatea suverană a statelor” ce reprezintă o sinteză între principiile egalității în drepturi și suveranității, a fost dezvoltat și completat prin Declarația din 1970 a Adunării Generale a O.N.U. prin Actul Final al conferinței de la Helsinki, care în titlul principal ca și în conținutul lui face referire și la respectarea drepturilor inerente suveranității.

Conform declarației sus amintite, toate statele se bucură de egalitate suverană. Ele au drepturi și obligații egale și sunt membrii egali ai societății internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură. Conținutul egalității suverane cuprinde, în special, următoarele elemente:

statele sunt egale din punct de vedere juridic;

fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranități;

fiecare stat are obligația să respecte personalitatea altor state;

integritatea teritorială și independența politică ale statului sunt inviolabile;

fiecare stat are dreptul să-și aleagă și să-și dezvolte liber sistemul său politic, social, economic și cultural;

fiecare stat are obligația de a se achita pe deplin și cu bună credință de obligațiile sale internaționale și de a trăi în pace cu alte state.

Față de aceste elemente ale egalității suverane, Actul de la Helsinki, mai adaugă dreptul fiecărui stat de a-și stabili legile și reglementările proprii, dreptul de a defini și conduce în mod liber relațiile sale cu alte state în conformitate cu dreptul internațional, dreptul de a aparține sau nu organizațiilor internaționale, de a fi sau nu parte în tratatele bilaterale sau multilaterale, inclusiv dreptul de a fi sau nu parte la tratate de alianță, dreptul la neutralitate.

Cu toate că terminologia „egalitatea suverană” este folosită în diferite documente internaționale, aceasta nu exclude ci implică principiul egalității în drepturi a statelor care – afirmată în doctrina dreptului internațional și în tratate internaționale încă din sec. XVII- XVIII și îndeosebi în sec XIX – își păstrează semnificația proprie.

De altfel, documentele constitutive ale unor organizații internaționale regionale cum sunt: Carta Unității Africane (1963), Carta de la Bogota (1948) și de la Buenos Aires (1967) ale Organizației Statelor Americane (O.S.A.) precizează că statele sunt egale în drepturi, au capacitatea egală de a exercita aceste drepturi și au obligații egale.

Conținutul principiului egalității în drepturi a statelor, constă în faptul că statele au capacitate egală de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații, că drepturile și obligațiile teritoriale să fie egale, indiferent de inegalitățile de fapt dintre state. Popoarele fiind egale în drepturi este firesc ca și statele să se bucure de egalitatea în drepturi.

De altfel, conținutul egalității suverane a statelor prevăzută în Declarația din 1970, enunțat anterior, nu face decât să definească trăsăturile egalității în drepturi a statelor, exprimând concepția funcțională cu privire la conținutul acestei egalități.

Egalitatea în drepturi a statelor are o dimensiune politico-juridică și diplomatică rezultând din regulile conferințelor și organizațiilor internaționale, precum și o dimensiune economică, aceea a egalității în dezvoltare implicând obligația țărilor dezvoltate de a acorda țărilor în curs de dezvoltare un tratament preferențial și diferențiat în toate domeniile cooperării economice și comerciale (egalitate compensatoare) și obligația țărilor dezvoltate de a da ajutor țărilor în curs de dezvoltare.

Potrivit Rezoluției Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1966, statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor naturale și a bogățiilor naționale în interesul propriei lui dezvoltări, ceea ce constituie un element foarte important al suveranității sau – în concepția unor autori – chiar un principiu nou în dezvoltarea dreptului internațional.

Thuaydides (476 î. Hr) spunea că: „Un stat care se folosește de legi rele, dar respectate stă mai presus de acela care are legi bune, dar neluate în seamă”.

CAPITOLUL III

Teritoriul în dreptul internațional

1. Natura juridică a teritoriului de stat

Teritoriul de stat este spațiul geografic alcătuit din suprafețe terestre, acvatice și marine, din solul, subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Teritoriul de stat reprezintă una din premisele materiale naturale care condiționează existența statului pentru că definește limitele spațiale ale existenței și organizării statale suverane.

În legătură cu natura juridică a teritoriului de stat, de-a lungul timpului au fost formulate o serie de teorii, între care, cele patrimoniale – care consideră teritoriul ca obiect al proprietății particulare (proprietatea monarhului), „teoria spațială”, „teoria competenței”. Esența ultimei teorii este de a reduce suveranitatea teritorială a statului la o competența locală.

Considerăm că în determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul internațional este necesar să se pornească de la faptul că teritoriul constituie:

spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;

spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare;

obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naționale.

O națiune, un popor, nu poate exista fără teritoriu. Acesta apare ca expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care îl locuiește.

1.1. Componența teritoriului unui stat

Teritoriul unui stat se compune din: spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian.

Spațiul terestru

Acesta cuprinde partea uscată (sol și subsol) și poate fi formată dintr-o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărțite de ape maritime, care formează un stat arhipelag (de exemplu: Indonezia, Filipine).

1.1.2. Spațiul acvatic

Acesta este reprezentat de apele interioare (naționale) și marea teritorială. La rândul lor apele interioare cuprind cursuri de apă (fluvii, râuri, canale), lacuri, mări care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat, precum și apele maritime interioare. În ce privește cursurile de apă în afara celor situate în întregime pe teritoriul unui stat, există și cursuri de apă care formează frontiera de stat între două sau mai multe state (denumite și contigue) și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state (denumite și succesive).

Apele interioare, făcând parte din teritoriul statului sunt supuse suveranității sale, ceea ce înseamnă că statul exercită asupra acestora jurisdicția sa deplină, având dreptul de a reglementa prin legi interne1) navigația, exploatarea hidroenergetică și a resurselor naturale, măsurile de protecție a mediului înconjurător, de protecție împotriva inundațiilor, etc. Cât privește apele de frontieră, fiecare stat exercită drepturile sale suverane numai asupra sectorului de apă care se află pe teritoriul său, problemele care se pun în legătură cu navigația, cu exploatarea și utilizarea resurselor acestora, fiind de obicei, reglementate prin acorduri încheiate între statele riverane2).

Apele maritime interioare cuprind: apa portului, rada sa3), golfurile și băile interioare, precum și apele maritime situate între țărm și limita interioară a mării interioare (în care linia de bază a acestora nu coincide cu linia țărmului).

1.1.2.1. Apele porturilor

Apele porturilor sunt considerate ape maritime interioare până la linia care unește instalațiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult spre larg. Apele portuare fiind supuse suveranității statului riveran, acesta stabilește regulile de intrare și ieșire a navelor străine, condițiile privind accesul, staționarea și activitatea acestora și, de asemenea, poate institui anumite restricții. Statul riveran are dreptul să permită sau să interzică accesul navelor străine în porturile sale și să stabilească porturile deschise pentru navele străine.

De regulă, porturile militare sunt porturi închise. Celelalte porturi sunt, de obicei, deschise navelor comerciale străine, în conformitate cu tratatele bilaterale de comerț și navigație, iar lipsa acestora, pe bază de reciprocitate, în cadrul Convenției multilaterale de la Geneva din 1923 referitoare la regimul internațional al porturilor, sau a dreptului internațional comunitar.

Referitor la statutul navelor și echipajelor lor în apele porturilor străine, subliniem că regula generală este acea conform căreia aceste nave sunt obligate să respecte toate legile și regulamentele statului riveran. Regulile aplicate navelor străine sunt însă diferite, după cum nava străină este militară (de război) sau comercială ori nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.

1). Pentru țara noastră a se vedea „Legea Apelor” nr. 107/1996

2). Pentru practica țării noastre, a se vedea acordul încheiat cu fosta R.S.F. Iugoslavia privind realizarea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier pe Dunăre (Decret nr. 137/1964), precum și Acordul încheiat cu fosta U.R.S.S. în 1972, pentru punctul hidroenergetic Stânga – Costești de pe Prut.

3) Prin rada portului se înțelege zona de apă situată în jurul unui port, de regulă până la o distanță de două mile

Sunt nave militare navele care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin, echipaj care este supus disciplinei militare și este subordonat unui comandant cu grad militar.

Navele comerciale sunt cele care aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane juridice sau fizice și care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resurse materiale.

Cea de a treia categorie de nave se referă la nave de stat destinate unor scopuri necomerciale cum sunt, de exemplu, navele de cercetare științifică, de poștă, control sanitar, naval, fiscale, pentru salvarea refugiaților1).

Statutul navelor de război

În scopul asigurării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabilă din partea acelui stat2) (care poate impune anumite restricții, atât în legătură cu numărul navelor, cât și cu durata staționării lor în apele sale portuare), ori a unei notificări prealabile3). În caz de forță majoră (furturi, avarii, etc.) navele de război pot intra într-un port străin fără autorizație. În ultimii ani, o serie de state, între care și România4) au interzis prin legii interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi a oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă.

Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziționată. De același regim beneficiază și navele de stat afectate unor scopuri necomerciale. Dacă nava încalcă legile și reglementările statului riveran și nu ține seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, aceasta atrage răspunderea statului de pavilion1).

Statutul navelor comerciale

În apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicții – a statului de pavilion și a statului riveran.

1) Lege nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, ale mării interioare și al zonei contigue a României

2). Vezi art. 21 din Legea 17/1990 care prevede că navele militare străine, submarinele folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială numai cu aprobarea guvernului român

3). Sunt exceptate de la această regulă navele militare la bordul cărora se află șeful unui stat străin sau un reprezentant diplomatic acreditat de statul riveran.

4) Vezi art. 12 din Legea 17/1990.

Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului, ca și faptelor care privesc disciplina internă a navei.

Jurisdicția penală a statului riveran se aplică atunci când infracțiunea a fost comisă: a) la bordul navei de către sau împotrivirea unei persoane ce nu aparține echipajului; b) pe uscat, de membrii echipajului și a avut ca rezultat tulburarea ordinii publice a statului riveran; c) atunci când, deși fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul acesteia solicită ajutorul autorităților locale. Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele în cauză vor avea prevalență prevederilor acelor tratate.

Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligațiilor contractuale de nava respectivă în timp ce se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcături ca și pentru despăgubiri și taxe2).

În astfel de împrejurări, nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.

1.1.2.2. Marea teritorială

Marea teritorială cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, având o lățime de 12 mile marine măsurate de la liniile de bază, considerate ca fiind liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului, sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului.

În practica statelor, lățimea mării teritoriale a înregistrat valori între 3 – 200 mile marine. Convenția din 1982 privind dreptul mării stabilește lățimea mării teritoriale la 12 mile marine, limită pe care o consacră și legea română 17/1990 în art. 1.

Statul riveran exercită în marea sa teritorială, asupra solului și subsolului acesteia toate drepturile decurgând din suveranitate cum sunt dreptul de explorare și exploatare a tuturor resurselor naturale (între care și pescuitul), reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de securitate, de protecție a mediului, de control vamal și sanitar, etc.

În marea teritorială, suveranitatea statului riveran se exercită în conformitate cu legislația sa internă, cu prevederile convențiilor internaționale la care este parte și ținând seama de principiile și normele dreptului internațional. Navele străine afectate unor scopuri comerciale sau necomerciale pot intra și naviga prin marea teritorială a statului riveran în exercitarea dreptului de trecere inofensivă1), navele de război fiind, de regulă, supuse regimului autorizării sau notificării prealabile.

1). Vezi art. 12 din Legea 17/1990

2). Vezi art. 20 din Legea 17/1990

1.1.3. Spațiul aerian

Spațiul aerian reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului și domeniului acvatic al statului, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale, maritime, iar vertical se întinde până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 Km deasupra nivelului mării.

2. Frontierele de stat și problema modificărilor teritoriale

2.1. Noțiuni generale privind frontierele de stat și regimul de frontieră

Teritoriul statelor este delimitat prin frontiere. În interiorul frontierelor, statul își exercită suveranitatea sa deplină. Trebuie să amintim că frontierele de stat sunt inviolabile. În virtutea suveranității sale statul, prin normele sale interne, stabilește regimul frontierelor de stat și ia măsuri pentru paza și supravegherea acestora.

Frontierele de stat sunt acele linii reale sau imaginare trasate între diferite puncte care despart teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau, după caz, de marea liberă și care se întind în înălțime până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, iar în adâncime, în interiorul pământului până la limitele accesibile tehnicii moderne.

Frontierele pot fi clasificate după anumite criterii, astfel:

a). după natura lor, se împart în:

frontiere naturale, determinate de particularitățile geografice (râuri, munți, mări);

frontiere geometrice (convenționale) care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte ce despart teritoriile statelor;

b). după elementele componente ale teritoriului, frontierele sunt împărțite în :

– frontiere terestre, care despart uscatul dintre două state;

– frontiere fluviale care despart fluviul sau râul dintre două state;

– frontiere maritime care marchează limita exterioară a mării teritoriale, și limita laterală în raport cu statele vecine;

– frontiere aeriene, care sunt linii ce pornesc perpendicular din frontierele de sol, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.

Frontierele se stabilesc prin legea internă în conformitate cu tratatele încheiate între state. Prin tratate internaționale sunt stabilite operațiile de marcare și efectuarea în comun a unor

1). Art. 8 din Legea 17/1990 – prin „trecere” se înțelege faptul de a naviga prin marea teritorială în scopul de a traversa fără a ancora sau a face escală într-o radă sau port. Trecerea trebuie să fie rapidă și neîntreruptă.

lucrări de întreținere, utilizarea drumurilor de frontieră, precum și modalitățile de rezolvare a unor eventuale diferende ce pot apărea în legătură cu frontierele de stat.

Prin norme interne, sunt reglementate regimul juridic al frontierelor, aspectele privind paza și supravegherea frontierei, controlul pentru trecerea frontierei, sau activitățile desfășurate în zona de frontieră. Totalitatea acestor norme juridice și a măsurilor prevăzute de ele formează regimul juridic al frontierei.

Actul normativ de bază care stabilește regimul juridic al frontierei în România, este OUG nr. 105/2001, aprobată prin legea nr. 243/2002, privind frontiera de stat a României.

2.2. Principalele reglementări privind frontiera de stat a României

OUG nr. 105/2001cuprinde o serie de prevederi generale referitoare la:

funcțiile frontierei de stat și modul de stabilire;

culoarul de frontieră a cărui lățime se convine de statul român cu fiecare dintre statele vecine;

fâșia de protecție a frontierei de stat. Începând de la linia frontierei de stat, pentru frontiera de uscat și de la limita revărsărilor de ape, pentru frontiera de apă către interior1);

frontiere interne – frontierele comune terestre ale României cu fiecare dintre statele vecine;

frontierele externe ș.a.m.d.

O serie de dispoziții speciale privesc regimul juridic al frontierei de stat, ce cuprinde totalitatea regulilor relative la frontiera de stat și apele teritoriale, obiectivele construite la frontieră în comun cu statele vecine, precum și la desfășurarea diferitelor activități în zona de frontieră.

Legea precizează că respectarea regimului juridic al frontierei de stat se asigură de către Ministerul Administrației și Internelor, Poliția de Frontieră a României.

În acest scop, trecerea frontierei de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri se face prin punctele de control pentru trecerea frontierei, deschise traficului internațional.

Paza și supravegherea frontierei de stat se exercită de către Poliția de Frontieră a României prin marile unități, unitățile și subunitățile subordonate. Acestea îndeplinesc o serie de atribuții, în care menționăm: împiedică trecerile ilegale peste frontieră, contrabanda și orice

1). Se exceptează teritoriul Marii Negre și porturile de la Dunăre situate la frontieră. Fâșia de protecție a frontierei face parte din domeniul public de interes național și se administrează de către grăniceri.

încălcare a regulilor regimului juridic a frontierelor de stat; supraveghează apele naționale și spațiul aerian, asigură supravegherea, controlul și întreținerea semnelor de frontieră; controlează documentele de trecere a persoanelor, mijloacelor de transport și bagajelor celor care au dreptul să treacă frontiera. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce le revin, poliția de frontieră cooperează cu celelalte unități ale Ministerului Administrației și Internelor, ale Ministerului Apărării Naționale, cu organele Ministerului Finanțelor Publice, cu autoritățile administrației publice locale.

În zona de frontieră, poliția de frontieră, în executarea atribuțiilor de serviciu, au în principal dreptul să controleze actele de identitate ale persoanelor, să oprească și să controleze mijloacele de transport, să cerceteze suprafețele de teren, căile de comunicație și construcțiile izolate.

În marea teritorială și apele de frontieră, poliția de frontieră au obligația să verifice respectarea regulilor regimului mării teritoriale și a apelor de frontieră și spațiul aerian adiacent acestora; să descopere și să împiedice acțiunile de contrabandă și piraterie și alte obligații de acest fel.

Dispoziții amănunțite cuprinde OUG nr. 105/2001 cu privire la efectuarea controlului pentru trecerea frontierei, și anume: controlul vamal al mărfurilor, bagajelor și a altor bunuri; controlul sanitar-uman, veterinar și fitosanitar; controlul asupra armelor de vânătoare, tir și a munițiilor pentru acestea, spre a constata dacă acestea sunt înscrise în documentele de trecere a frontierei, precum și controlul asupra diferitelor mijloace de transport, automobile, autobuze, aeronave, inclusiv mijloacele de transport.

În sfârșit, un alt set de reguli privesc accesul, circulația și alte activități în zona de frontieră. Accesul în zona de frontieră a cetățenilor români este permis în baza actelor de identitate.

În acest context, sunt stabilite reguli ce privesc accesul persoanelor în fâșia de protecție a frontierei, accesul pentru efectuarea unor activități dincolo de fâșia de protecție a frontierei de stat, accesul la bordul navei.

Circulația persoanelor în zona de frontieră este permisă ziua până la fâșia de protecție a frontierei, iar pe timpul nopții în afara vetrei satelor sau a perimetrului orașelor și municipiilor, cu sau fără mijloace de transport numai pe drumurile publice.

Alte activități: plantarea pomilor și arbuștilor în zona de frontieră este permisă numai de la distanța de 500 m de fâșia de protecție a frontierei de stat către interior, iar a culturilor înalte, de la distanța de 250 m către interior.

Modul de folosire a apelor de frontieră pentru activități economice, navigație, agrement, pescuit sportiv, aprovizionarea și adăpatul animalelor se stabilește de către autoritățile administrației publice locale, cu acordul prealabil al unităților teritoriale de grăniceri.

Vânătoarea în zona frontierei este permisă cu aprobarea prealabilă a unităților teritoriale ale poliției de frontiera și se poate efectua numai ziua, în mod organizat, până la 500 m față de fâșia de protecție a frontierei. Pășunatul animalelor este permis în timpul zilei până la fâșia de protecție a frontierei, iar noapte până la 500 m față de aceasta către interior. Persoanele care se deplasează sau desfășoară diferite activități în zona de frontieră le este interzis următoarele:

să treacă frontiera de stat fără documente legale;

să tragă cu arma peste frontiera de stat;

să deterioreze sau să distrugă semnele de frontieră;

să ilumineze teritoriul vecin;

să fotografieze, să filmeze sau să execute lucrări de pictură în limita fâșiei de protecție a frontierei care să redea porțiuni din teritoriul statelor vecine.

OUG 505/2001 cuprinde și un capitol referitor la răspunderi și sancțiuni. Între acestea, reținem că intrarea sau ieșirea din țară prin trecerea frauduloasă a frontierei de stat constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare.

Sunt incriminate, printre altele, și o serie de fapte noi cum sunt: fapta persoanei care racolează, îndrumă sau călăuzește o altă persoană în scopul trecerii frauduloase a frontierei, faptă care se pedepsește cu închisoare; trecerea frauduloasă a frontierei de stat săvârșită prin forță sau prin atacarea grănicerilor, polițiștilor sau lucrătorilor vamali, de către persoane înarmate sau constituite în grup, în scopul scoaterii din țară a unor bunuri din patrimoniul cultural național sau de valoare deosebită, a traficului de arme, materiale explozive sau radioactive, a produselor și substanțelor radioactive.

2.3. Probleme privind modificări ale teritoriului

Conceptele juridice privind modalitățile de dobândire ori modificare a teritoriului au evoluat în decursul timpului, înregistrând o radicală transformare în cursul secolului XX prin excluderea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale. Cele mai multe din aceste modalități practicate în trecut, sunt astăzi căzute în desuetudine, fiind considerate chiar încălcări flagrante ale dreptului internațional contemporan1).

Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat, admisă de dreptul internațional contemporan este aceea care se întemeiază pe consimțământul liber exprimat al populației care locuiește pe teritoriul respectiv. Asemenea modificări teritoriale pot consta fie în desprinderea unor teritorii de la un stat și formarea unui stat sau a unor state noi, independente (cazul fostei

1). Raluca Miga-Beșteliu, „drept internațional. Introducere în dreptul internațional public”, Editura ALL, București, 1997, pag. 207 – 209.

U.R.S.S.), fie, în alăturarea unor părți din teritoriul unui stat ori a unor state în întregul lor la alte state-unirea la 3 octombrie 1990 a celor două state germane într-un stat federal unic.

Modul de manifestare a consimțământului populației care locuiește pe teritoriul ce urmează să facă obiectul unor asemenea modificări teritoriale îmbracă două forme: o hotărâre a organului legislativ suprem (în asemenea cazuri se consideră că această hotărâre reprezintă expresia mediată indirectă a voinței populației respective) sau prin intermediul plebiscitului (referendumului) se cer respectate anumite reguli. Se cuvine să încheiem această parte a capitolului privind teritoriul cu un citat al celebrului Bhartrhari care spunea că: „Chiar și întregul bulgăre de pământ, înconjurat de o șuviță de apă, este intim. Cete de regi, după ce l-au împărțit în urma a sute de războaie trăiesc din el și când îl dăruiesc le pare rău”.

3. Dreptul mării – Principii și concepte

Dreptul internațional al mării face parte din dreptul internațional public. El este format din ansamblul normelor de drept internațional – convenționale și cutumiare – care reglementează regimul juridic al spațiilor maritime și raporturile de colaborare dintre state în folosirea acestor spații și a resurselor lor. Din cele mai îndepărtate timpuri, mările și oceanele au prezentat un interes deosebit pentru viața popoarelor și pentru raporturile dintre state în legătură cu navigația, comerțul și pescuitul. Mările și oceanele, constituind aproximativ 70% din suprafața planetei; preocupă, în prezent, toate statele și popoarele, atât pentru cerințele navigației, cât mai ales, pentru considerabilele cantități de resurse piscicole, minerale și energetice absolut necesare dezvoltării lor economice.

Dezvoltarea activităților economice maritime și a raporturilor dintre state în acest cadru au dus la apariția și formarea principiilor, a conceptelor și instituțiilor specifice dreptului mării.

În acest domeniu au avut loc confruntări de interese, s-au exprimat teze și idei care să le afirme și să le promoveze.

Astfel, în secolele XII – XVII, marile orașe-state Genova și Pisa, urmate de Suedia și Danemarca, precum și alte state europene, îndeosebi Spania și Portugalia promovau și practicau ideea unui drept de proprietate asupra unor zone întinse ale mărilor la care aceste sate erau riverane. În secolul al VI-lea Anglia, Franța și Olanda, mari puteri maritime ale timpului, erau exponentele libertății de navigație, comerț și pescuit. Confruntarea de idei și interese în acest domeniu a generat două concepții diametral opuse fundamentate în doctrina de la începutul secolului al XVII-lea. Una din acestea, formulată de juristul olandez Hugo Grotius (1609) susținea că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și pescuit (Mare liberum), iar cealaltă exprimată de britanicul John Selden (1635) susținea dreptul de însușire și de monopol al Marii Britanii asupra unor zone maritime (Mare etausum).

Asemenea idei și teze, exprimate în doctrina vremii au dus la precizarea și formularea unor principii și concepte juridice referitoare la jurisdicția statului riveran asupra unei zone a apelor mării adiacente coastelor sale și a principiului libertății de navigație pentru navele tuturor statelor în marea liberă.

În secolele XVIII – XIX, în practica raporturilor dintre state, se permanentizează conceptele de mare teritorială și mare liberă, fiind cârmuită de reguli și criterii de delimitare diferite. Apare astfel drept criteriu de determinare a lățimii mării teritoriale, „bătaia tunului”, regulă impusă mai ales de cerințele militare, de apărare ale statelor, ori linia orizontului, expresie a orientării umane. Un alt criteriu de delimitare a fost cel matematic constând într-o distanță de 3 mile marine de la țărm. Treptat are loc precizarea și consolidarea regimurilor juridice diferite, aplicabile mării teritoriale și respectiv mării libere, pentru ca în 1930 la Conferința de la Haga privind dreptul mării să se recunoască și conceptul de „zonă contiguă”, în care statul riveran exercită drepturi speciale cum sunt cele vamale, fiscale, de control sanitar, etc. Datorită intereselor divergente ale statelor, Conferința de la Haga nu a reușit o codificare în materie.

După al doilea război mondial, la prima Conferință O.N.U. asupra dreptului mării, care a avut loc la Geneva în 1958, sau adoptat patru convenții referitoare la: marea teritorială și zona contiguă, platoul continental, marea liberă, pescuitul și conservarea resurselor biologice. Cea de a doua conferință O.N.U. privind dreptul mării, care a avut loc la Geneva în 1960, nu și-a atins obiectivele: stabilirea lățimii mării teritoriale și a unei zone speciale de pescuit pentru statele riverane.

Conferința de la Geneva a adus o contribuție importantă în domeniul dreptului mării, realizând codificarea unor principii și norme existente, formulând totodată unele noi și creând o nouă instituție a dreptului mării: Platoul Continental (proclamat prin act unilateral, pentru prima dată prin Proclamația Truman – 1945). Totuși, datorită intereselor diametral opuse pe deoparte – ale statelor dezvoltate de a pescui în zone maritime cât mai aproape de coastă, unde resursele sunt dense, și pe de altă parte ale statelor riverane de a-și extinde marea teritorială în vederea protecției resurselor biologice. Conferința nu a reușit să codifice lățimea mării teritoriale, aceasta variind între 3 și chiar 200 mile marine1). De asemenea, criteriile imprecise, nedeterminate pentru stabilirea acestei zone maritime în detrimentul zonei cu caracter internațional.

Astfel de neclarități, ca și alte insuficiențe ale convențiilor din 1958, precum și cerințele de hrană și resurse petroliere și minerale ale țărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au făcut ca regimul mărilor și oceanelor stabilit în 1958 să fie tot mai controversat și chiar contestat. Așadar, interesele economice, necesitatea asigurării accesului pe baze egale și echitabile a

1). În 1970 lățimea mării teritoriale era pentru 230 de state – 3 mile marine, 15 state aveau între 4 și 10 mile.

tuturor statelor, și în special a celor în curs de dezvoltare la resursele mărilor și oceanelor au dus la regândirea și reconsiderarea dreptului mării în vederea găsirii unor soluții juridice corespunzătoare unei noi structuri a societății internaționale. După o serie de consultări și pregătiri a fost convocată cea de-a treia Conferință O.N.U. privind dreptul mării, ale cărei lucrări s-au desfășurat între 1973 și 1982, încheindu-se cu adoptarea unei noi convenții care codifică, într-o viziune de ansamblu, problematica vastă a dreptului mării.

În scopul începerii negocierilor pentru convocarea și pregătirea conferinței Adunarea Generală a O.N.U. a creat, în 1968, un organism special – „Comitetul pentru utilizarea pașnică a solului (fundului) mărilor și oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale” – din care a făcut parte și România.

Un alt grup de nouă state, a prezentat un proiect de articole și de asemenea un alt grup de opt state a depus un proiect privind rezolvarea pașnică a diferendelor ce vor apare în legătură cu aplicarea convenției1), iar Secretariatul General al O.N.U. a prezentat raportul asupra teritoriilor submarine pregătit de Conferința O.N.U. pentru Comerț și Dezvoltare (U.N.C.T.A.D.). Ca document al Conferinței a figurat și Declarația de principii a adunării generale a O.N.U. privind teritoriile maritime situate dincolo de jurisdicția națională a statelor – rezoluția 2749/1970.

Conferința marchează o cotitură radicală în codificarea dreptului mării, în dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, remarcându-se în special prin:

Instituirea unor spații maritime noi – zonă economică exclusivă, zonă internațională a teritoriilor submarine;

Extinderea sferei reglementării juridice, într-o viziune de ansamblu, asupra vastei problematici a dreptului mării, inclusiv a strâmtorilor, a cercetării științifice marine și a protecției mediului marin;

Stabilirea unor noi criterii precise pentru delimitarea uniformă, în exterior, a zonelor maritime de sub jurisdicția națională, constând din:

marea teritorială – parte integrantă a teritoriului de stat;

zona economică exclusivă și platoul continental – zonă asupra căreia statele au drepturi suverane;

zona contiguă – zonă cu drepturi speciale, față de spațiile maritime de dincolo de jurisdicția națională, reprezentată de marea liberă și zona internațională a teritoriilor submarine, deschise în mod egal accesului tuturor statelor;

crearea unei autorități internaționale pentru zona internațională și resursele sale.

1). Grupul celor 9 state era format din: Australia, Belgia, Bolivia, Salvador, Luxemburg, Olanda, Singapore și S.U.A.

Modalitatea de adoptare a deciziilor a constituit-o – ca regulă de bază – consensul, procedura votului intervenind numai când ajungerea la consens era imposibilă1).

Convenția adoptată prin vot la 30 aprilie 1982 a fost deschisă pentru semnare și cuprinde 320 de articole și 9 anexe. Pentru aplicarea convenției și-a început activitatea în 1983 o comisie premergătoare, dar convenția nu a intrat în vigoare, pentru acesta fiind necesar un număr de 60 de ratificări2).

Prin conceptele și principiile formulate prin instituțiile create, Convenția privind dreptul mării, semnată la Montego Bay, Jamaica, în 10 decembrie 1982, este apreciată ca un instrument foarte util în crearea unei noi ordini juridice maritime internaționale.

În literatura de specialitate este exprimată, însă, și opinia conform căreia Convenția a erodat libertatea mărilor, principiul respectiv fiind formulat de Grotius, recunoscându-se faptul că necesitățile economice ale statelor mai mici și mai slabe au impus această erodare, zonele exclusive propuse de acestea fiind recunoscute de statele maritime puternice.

România a participat la toate fazele de pregătire și desfășurare a lucrărilor conferinței, a contribuit la elaborarea convenției, semnând-o la 10 decembrie 1982, și intrând în comisia premergătoare pentru aplicarea acesteia.

3.1. Regimul juridic al mării teritoriale

3.1.1. Natura juridică a mării teritoriale

Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă – împreună cu resursele sale – suveranității naționale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului riveran, ținându-se seama și de prevederile dreptului internațional.

Asupra mării teritoriale, statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din suveranitatea sa, în ce privește apele, solul și subsolul coloana de aer de deasupra, drepturi ce constau în: pescuit, navigație, supravegherea și controlul, jurisdicția, protecția mediului, etc., având și obligațiile corespunzătoare.

Statul riveran are dreptul de a reglementa, în conformitate cu dreptul internațional, exercitarea de către navele comerciale ale altor state a dreptului de trecere inofensivă. Cât privește navele străine, statul riveran determină, prin legea sa și în conformitate cu acordurile la

1). La conferință au participat 164 de state; 6 state cu statutul de observator, 8 mișcări de eliberare națională, 19 organizații internaționale guvernamentale, etc.

2). Până în anul 1991, un număr de 51 de state ratificaseră Convenția privind dreptul mării din 1982: Antigua și Barbuda, Bahamas, Belize, Brazilia, Camerun, Fiji, Gambia, Insulele Capului Verde, Cipru, Coasta de Fildeș, Cuba, Egipt, Guineea Bissau, Ghana, Indonezia, etc.

care este parte, condițiile de intrare și navigație în marea sa teritorială, activitățile interzise în această zonă, sancțiunile pentru încălcarea acestor interdicții, statul putând să stabilească zone maritime de securitate interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai unora dintre acestea. O serie de state (printre care și România), au interzis accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare, oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea1).

Dreptul de control și supraveghere navală urmărește prevenirea contrabandei și aplicarea de sancțiuni pentru astfel de infracțiuni, navele comerciale străine având obligația de a staționa în locuri determinate, de a nu încărca și descărca în afara punctelor de control stabilite. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi și zone interne, în interiorul cărora sunt acordate facilități vamale și fiscale pentru activități de comerț exterior, tranzit, depozitare, producție, etc2). Controlul sanitar este realizat în porturi și în apele maritime interioare și are ca scop asigurarea sănătății populației.

3.1.2. Dreptul de trecere inofensivă

Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut navelor comerciale ale tuturor statelor constituind – în condițiile actuale – un principiu general al dreptului mării. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială este reglementată prin legi interne, ținându-se seama de normele dreptului internațional1).

Conform art. 18 – 19 din Convenție (1982), termenul „pasaj” este aplicabil navelor străine care intră în marea teritorială sau traversează marea teritorială spre porturile și instalațiile maritime ale statului riveran, spre apele interioare, porturile și instalațiile acestora sau dinspre acestea spre marea liberă, precum și navelor aflate în trecere spre porturile altor state. Trecerea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă, oprirea și ancorarea sunt interzise, exceptându-se cazurile impuse de nevoile de navigație sau ca urmare a unui caz de forță majoră sau avarie, pentru salvarea persoanelor sau pentru ajutarea navelor și aeronavelor în primejdie.

Trecerea este inofensivă atât timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității statului riveran. Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă, dacă nava străină desfășoară în marea teritorială una din următoarele activități:

amenințarea cu forța sau folosește forța împotriva suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran;

efectuează exerciții sau manevre de orice fel;

1). Art. 10 din Legea nr. 17/7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue a României.

2). Prin decretul nr. 194/august 1978 s-a instituit regimul de port liber în limitele orașului Sulina.

culege informații ce pot aduce prejudicii apărării sau securității statului riveran;

desfășoară propagandă care prejudiciază interesele apărării sau securității, etc.

Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state (ca și în România) unei aprobări prealabile, ele fiind obligate să ia măsuri de precauție. Statul riveran are obligația de a nu împiedica trecerea inofensivă, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol cunoscut pentru navigația prin marea sa teritorială, de a indica prin hărți maritime culoarele de navigație și sistemele de reperare a traficului. Împotriva navelor străine infractoare, statul riveran poate exercita dreptul de urmărire a acestora în marea sa teritorială și în anumite condiții (nava a încălcat legile statului riveran). Dacă nava a fost reținută în afara mării teritoriale, a zonei exclusive, în împrejurări ce nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită, pentru orice pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acțiuni. Trecere navelor străine prin marea teritorială este controversată în doctrină și în practica statelor. Convenția din 1958, și nici cea din 1982 nu consacră direct și clar un astfel de drept, ci acesta este recunoscut în mod direct. Se prevede că în trecerea lor inofensivă prin marea teritorială, navele trebuie să respecte legile și reglementările statului riveran privind această trecere și de a nu ține seama de cerințele de a se conforma acestora, statul riveran poate cere părăsirea de către ele a mării teritoriale.

3.1.3. Jurisdicția statului riveran

Jurisdicția statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion își exercită jurisdicția sa asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă așadar, că în marea teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicții: a statului riveran și a statului de pavilion. Cu toate acestea se aplică jurisdicția statului riveran, iar cea a statului de pavilion, acționează mai mult ca o regulă de curtoazie internațională. De asemenea, și în marea teritorială se face distincție între nave comerciale și nave militare.

Pentru navele comerciale în trecere prin marea teritorială, jurisdicția penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucție cu privire la infracțiunile la bord în timpul pasajului atunci când:

consecințele infracțiunii se extind asupra statului riveran;

a fost încălcată liniștea publică a țării sau ordinea în marea teritorială;

exercitarea jurisdicției este cerută de către căpitanul navei (ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion);

pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante.

1). Art. 8 – 16 din Legea română nr. 17/1990

Pe timpul cât se află în marea teritorială a unui stat, nava comercială străină se bucură de protecția legilor acestuia, revenindu-i obligația respectării acestora.

Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau instrucție la bordul navelor străine care trec prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime interioare.

În cazul săvârșirii unei infracțiuni înainte de intrarea în zona economică sau (zona exclusivă) marea teritorială, statul riveran nu poate recurge la nici o măsură de instrucție sau arestare la bordul navei, care, venind dintr-un port străin se află în trecere, fără a intra în apele maritime interioare ale acestuia.

Jurisdicția civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane aflate la bordul unei nave străine aflată în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran putând să dispună potrivit dispozițiilor sale legale, reținerea sau sechestrarea ori executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligațiile contractuale sau responsabilitățile asumate de navă în timpul pasajului său pentru trecerea prin apele statului riveran.

Navele de război și navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicție în marea teritorială a altui stat. Acestea trebuie însă să respecte legiile și reglementările statului riveran, în caz de încălcare sau de neconformarea cerințelor, ele pot fi obligate să părăsească marea teritorială. Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o astfel de navă, precum și de către echipajul ei, în asemenea împrejurări revine statului de pavilion.

4. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

4.1. Platoul continental

Reprezintă solul și subsolul spațiilor submarine care se întind dincolo de limita exterioară a mării teritoriale, de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru, până la limita exterioară a taluzului continental abrupt sau până la o distanță de 200 mile măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale, acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la o asemenea distanță. Limita maximă a platoului continental, pentru cazurile în care prelungirea naturală a taluzului continental se întinde pe distanțe foarte mari sub apele mării, este stabilită la cel mult 350 de mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale sau până la 100 de mile, de la punctele unde adâncimea apei atinge 2500 m.

Pentru delimitarea între state, Convenția din 1982 a renunțat la linia echidistantă, consacrată în Convenția din 1958, stipulând că delimitarea platoului între state cu țărmuri limitrofe sau față în față se face prin acord între state1). Drepturile suverane ale statului riveran asupra platoului au ca obiectiv explorarea și exploatarea resurselor naturale ale acestuia și îndeosebi petrol, gaze naturale.

Sub aspectul reglementării juridice, platoul continental al României este guvernat de Decretul nr. 142/1986, referitor la zona economică exclusivă, care consacră drepturi suverane asupra resurselor naturale, biologice și minerale, ca și a acelor resurse care se găsesc pe fundul mării și în subsolul acesteia, dreptul de a construi, autoriza și reglementa exploatarea și folosirea în zona sa economică a oricărui fel de insule artificiale, instalații și lucrări de cercetare, dreptul de a explora și de exploatare a resurselor naturale ale platoului continental.

4.2. Zona contiguă

Zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre largul mării până la distanța de 24 mile, măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă, statul riveran exercită jurisdicția și controlul având o serie de drepturi speciale, constând în drepturi de control vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierei de stat; el are dreptul de a preveni și reprima în zonă infracțiunile comise pe teritoriul său ori în marea teritorială; exercitând în acest scop dreptul de urmărire împotriva navei respective.

4.3. Zona economică exclusivă

Reprezintă o instituție nouă în dreptul maritim care a apărut din același considerații legate de exploatare, explorare și conservarea resurselor.

Zona economică exclusivă este o întindere adiacentă mării teritoriale, supusă unor reglementări specifice.

Zona economică exclusivă nu se poate extinde dincolo de 200 mile de la liniile de bază, pentru care lărgimea mării teritoriale este măsurată.

Statul riveran în această zonă are drepturi suverane de exploatare, explorare și conservarea resurselor, exercitându-și jurisdicția cu privire la stabilirea și folosirea insulelor artificiale, cercetarea științifică marină, protejare și prezervarea mediului marin.

Dacă este cazul, statul de coastă va stabili anumite zone de siguranță împrejurul liniei artificiale, instalațiilor și structurilor menționate. Întinderea acestor zone este determinată de statul de coastă, ținând seama de standardele internaționale, însă trebuie să fie rezonabile și să

1). În concepția C.I.J., o soluție echitabilă trebuie să se bazeze pe principiile și normele dreptului internațional, ținând seama de toate împrejurările pertinente (situarea coastelor celor două state față în față, lungimea diferită a țărmurilor, etc.).

nu depășească pe o distanță de 500 m împrejurul lor, măsurate din orice punct al marginii exterioare.

Statul riveran gestionează volumul total al capturii de resurse vii din zona economică exclusivă. Dacă acesta este mai mic decât volumul total admisibil al capturii stabilite, statul riveran poate autoriza alte state în baza unor acorduri speciale sau prin alte mijloace să exploateze diferența rămasă din volumul total admisibil inițial. Se recomandă un regim preferențial țărilor fără litoral și celor dezavantajate din punct de vedere geografic care fac parte din aceiași regiune sau subregiune (statul riveran poate permite statelor neriverane – prin încheierea unor acorduri – desfășurarea unor activități de pescuit)1).

România a adoptat Decretul nr. 142/26 aprilie 1986 privind instituirea zonei economice exclusive a țării noastre în Marea Neagră. Acest act normativ stipulează drepturile suverane și jurisdicția României în zonă asupra activităților de explorare și exploatare, precum și de protecția a resurselor biologice și mediul marin.

5. Zone maritime nesupuse suveranității sau

drepturilor suverane ale statelor

5.1. Marea liberă

Potrivit Convenției din 1958, care a codificat în mare parte regulile cutumiare, marea liberă era definită ca aceea „parte a mării” care nu aparțin mării teritoriale sau apelor (teritoriale) interioare ale unui stat, deci ca zonă maritimă situată în afara suveranității naționale, fiind deschisă tuturor națiunilor. Convenția mai preciza că nici un stat nu poate pretinde în mod legitim supunerea unei părți oarecare din marea liberă suveranității sale.

Convenția din 1982 a reconsiderat o serie de aspecte juridice privind marea liberă, cum cele referitoare la: delimitarea zonei, precizarea libertăților (dar și a obligațiilor) și protecția mediului. Astfel, conform acestei convenții „regimul de mare liberă se aplică apelor, mărilor și oceanelor situate în sfera zonei economice exclusivă a mării teritoriale, a apelor interioare și a

apelor arhipelargice ale statelor”. Teritoriile submarine aflate sub apele mării libere constituie „zona internațională”.

Regimul juridic al mării libere se întemeiază pe următoarele principii:

1). De exemplu, Acordul între guvernul României și cel al Mauritaniei privind cooperarea în domeniul pescuitului maritim (ratificat prin Decretul nr. 261/1982, M. Of. 66/16 iulie 1982)

a). Principiul libertății mării. Acesta cuprinde următoarele libertăți care constituie conținutul său:

libertatea de navigație pentru navele militare și comerciale ale tuturor statelor riverane sau neriverane, în timp de pace și în timp de război;

libertatea de survol în spațiul aerian de deasupra mării libere, pentru aeronavele civile și militare, ale tuturor statelor, în timp de pace și de război;

libertate de pescuit pentru navele tuturor statelor, respectarea apărării resurselor biologice ale mării libere;

libertatea de a construi insule artificiale sau alte instalații în marea liberă;

libertatea pentru toate statele de a face cercetări științifice în marea liberă.

Statele trebuie să exercite aceste libertăți cu respectarea intereselor celorlalte state. Navele aflate în marea liberă se supun „legii pavilionului”, în sensul că statul al cărui pavilion îl arborează nava are jurisdicția exclusivă asupra ei. Navele militare beneficiază în marea liberă de imunitate de jurisdicție.

b) Prevenirea și reprimarea unor acțiuni în marea liberă. Dreptul mării stabilește obligația pentru state de a preveni și reprima anumite infracțiuni în marea liberă (transportul de sclavi, pirateria maritimă, etc.).

c) Dreptul de vizită și de urmărire a navelor în marea liberă. Navele militare ale statelor au dreptul de vizită a navelor comerciale în marea liberă, dacă ele sunt suspecte că au săvârșit una din infracțiunile mai sus-amintite. Ca regulă generală, navele militare ale unui stat au dreptul să oprească și să viziteze navele comerciale care au aceiași naționalitate cu nava militară.

d) Dreptul de acces al statelor fără litoral la mare și de la mare. Libertatea de tranzit.

Statele fără litoral au dreptul să aibă flotă proprie sub pavilionul său. Pentru exercitarea acestui drept este necesar ca un stat riveran la o mare sau ocean să accepte să deschidă un port al său pentru flota statului fără litoral. Statul fără litoral beneficiază și de dreptul de tranzit pentru teritoriul statului riveran care i-a deschis un port pentru flota sa. Acest drept se exercită pe bază de acord internațional între cele două state și în temeiul convențiilor internaționale.

5.2. Zona internațională a spațiilor submarine

Un regim juridic specific cu privire la solul și subsolul mărilor și oceanelor, dincolo de limitele jurisdicției naționale a statelor riverane, diferit de regimul juridic al mării libere, a devenit o preocupare a întregii comunități internaționale, odată cu identificarea în aceste spații a unor importante resurse minerale, mai ales sub forma unor noduli polimetalici, precum și alte resurse solide, lichide și gazoase.

Această zonă și resursele sale sunt patrimoniul comun al umanității. Nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitate sau drepturi depline suverane asupra unei părți oarecare a zonei sau asupra resurselor sale – principiul neapropierii. Zona liberă trebuie utilizată în scopuri exclusiv pașnice de către toate statele, fără discriminări, indiferent că e vorba de state riverane sau state fără litoral.

Respectarea acestui regim cade sub incidența răspunderii statelor cărora aparțin întreprinzătorii, persoane fizice sau juridice, care posedă cetățenia lor sau sunt controlați de ele.

Structura instituțională pentru exploatarea resurselor zonei se compune din:

Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine – organizație internațională interguvernamentală specializată, cu sediul la Kingstone (Jamaica), bazată pe principiul suveranității egale a statelor;

Întreprinderea – organismul operațional al Autorității, desfășoară direct activități de exploatare, de gestiune, de transport, de prelucrare și de comercializare a resurselor din zonă;

Camera pentru reglementarea diferendelor, referitoare la teritoriile submarine, mecanismul specific de reglementare a diferendelor; este o cameră cu competență specifică a Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării.

Spre deosebire de celelalte spații internaționale, dincolo de limitele suveranității naționale, unde accesul statelor este liber, în Zona Internațională a spațiilor submarine orice activitate se poate desfășura numai pe baza unei autorizații eliberate de Autoritate.

Autoritatea și întreprinderea pot desfășura în asociere sau separat activități în zona de exploatare și explorare sau pot încredința aceste activități unor societăți specializate pe bază de contract.

6. Regimul de navigație în strâmtorile internaționale

Prin Convenția din 1982 s-a stabilit un regim juridic general privitor la strâmtorile importante pentru navigația mondială, cu excepția celor de interes regional ori care sunt supuse unor reglementări internaționale speciale.

Prin strâmtorile care leagă o parte a mării libere ori o zonă economică exclusivă se recunoaște navelor și aeronavelor străine un drept de pasaj în tranzit. Libertatea de navigație realizându-se printr-un tranzit continuu și rapid, navele străine sunt obligate să se abțină de la orice activități care reclamă autorizația prealabilă a statelor riverane sau sunt interzise de acestea (cercetarea, pescuitul). Statele riverane au obligația să asigure dreptul de pasaj în tranzit în condiții de securitate.

Prin strâmtorile care leagă marea teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a zonei economice exclusive a unui stat se recunoaște navelor străine un drept de trecere inofensivă în condiții similare cu dreptul de trecere prin marea teritorială.

Regimuri speciale de navigație internaționale sunt stabilite, prin tratate, pentru strâmtorile: Gibraltar și Magellan, strâmtorile daneze (Smud, Beltul Mic, Beltul Mare) și strâmtorile Mării Negre – Bosfor și Dardanele.

CAPITOLUL IV

Marea Neagră și strâmtorile sale de-a lungul istoriei

1. Din antichitate până la căderea Constantinopolului

1.1. Perioada sclavagistă

Încă din perioada antică greacă apar primele știri referitoare la Marea Neagră și strâmtorile sale. Grecii cunoșteau foarte bine Marea Mediterană, pentru că se obișnuiseră cu apele sale liniștite, ce reflectau întotdeauna albastrul cerului fără nori. Iernile aspre, vânturile reci și cețurile de toamnă îi înspăimântau și le tăiau avântul către Marea de dincolo de strâmtori. Se spunea că în cealaltă parte se află un ocean întunecat, mereu învolburat, neprimitor, care mereu așteaptă să înghită în abisul ce se deschidea, pe cel dintâi navigator ce s-ar fi încumetat să intre în apele lui.

Dinspre nord și est încep să apară știri despre existența unor ținuturi bogate în grâu, vite mari, pește, miere, ceară, metale prețioase. Cât despre locuitorii mării se spunea că, departe de a fi barbari, erau oameni primitori, ospitalieri.

Se povestea că doi copii – frate și soră, nemaiputând îndura tirania, au cerut ajutor puternicului Jupiter care le-a trimis un berbec a cărui lână era de aur. Călare pe berbec, cei doi frați s-au îndepărtat în zbor, către țărmurile binecuvântate ale Colchidei, ținut situat în partea de est a Mării Negre. Deasupra strâmtorii Dardanele, Helle – fata privind în jos, a amețit și a căzut. Fratele ei Phryxos a continuat zborul și a ajuns cu bine în regatul Colchidia. Aici, el a jertfit berbecul, oferind lâna de aur regelui Aerte, care a închinat-o zeului Marte, punând-o sub paza unui dragon.

În căutarea lânii de aur au plecat cei 50 de argonauți, călăuziți de temerarul Iosau, îmbarcați pe corabia „Ango”; după nenumărate peripeții ei au ajuns în regatul Colchidiei. Expediția acestora redă aspectul pronunțat al unui puternic interes economic manifestat de cetățile grecești pentru țărmurile Mării Negre. După aceea, grecii s-au convins că Pontul era tot atât de primitor, ca orice altă mare, iar comerțul și navigația aveau posibilități deschise ce puteau fi fructificate. Din Mare neospitalieră, Pontul a devenit Mare primitoare – Pontus Euxinus.

Dezvoltarea comerțului pe Marea Neagră cerea ca navigația prin strâmtori să fie liberă. Încercarea uneia sau alteia dintre puterile maritime de a-și afirma hegemonia în zona strâmtorilor a atras imediat atenția tuturor celorlalte state interesate în comerțul și navigația în Marea Neagră (de exemplu, războiul Troiei).

Într-adevăr, Troia era cunoscută în lumea greacă prin prosperitatea locuitorilor și domina întreaga regiune, iar această situație putea oricând să interzică intrarea în strâmtori, să fixeze taxe împovărătoare de trecere și chiar să oprească întregul comerț.

După războiul troian a avut loc un intens proces de colonizare a țărmurilor Mării Negre.

Grecii au înființat aproape 80 de comptoare în zona Mării Mediterane și a Mării Negre. În secolul al VII-lea î.Hr., Tenedos și-a întins zona de colonizare și de influență la sud de Troia, iar la nord, până la Hellespont. Pe țărmul european, Lesbosul a colonizat peninsula Gallipoli, așezându-se temeinic în aceste părți.

După colonizare au luat ființă mai multe state-cetăți, care rivalizau între ele pentru stăpânirea strâmtorilor. Un timp, cetatea Mitilene a preluat supremația strâmtorilor, ca urmare a faptului că poseda o puternică flotă de trireme, cu ajutorul căreia i-a învins pe ceilalți pretendenți.

Nu numai grecii, dar și perșii au manifestat un viu interes pentru strâmtori. În anul 512 î. Hr., Darius, exasperat de incursiunile sciților, a trecut trupele peste Bosfor, pe podul de vase construit de Mandrocles din Samos. Expediția lui Darius a suferit un imens eșec. Referitor la locuitorii din părțile noastre, Herodot – considerat părintele istoriei – consemnează: „ei (geții – n.a.) sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci”1).

A doua traversare a Hellespontului, efectuată de perși, sub conducerea lui Mardonius a avut loc în anul 490 î.Hr. și s-a sfârșit cu înfrângerea de la Maraton. Cea mai mare traversare a strâmtorilor a fost efectuată de Xerxes I în anul 480 î.Hr., folosind în acest scop un pod de vase. Grecii, conduși de Temistocle au zdrobit flota persană formată, probabil, din 1200 de vase, la Salamina.

Spre sfârșitul secolului al V-lea î.Hr. lupta pentru supremație între cetățile grecești are loc între Atena și Sparta, cele două mari rivale. În cele din urmă Atena a capitulat în anul 404 când flota ei a fost distrusă la Aegos-Patanoi de către flota spartană condusă de Lysandru. Frământări au avut loc și în zona de vest a Mării Negre; astfel, în anul 260 î.Hr., callatienii cu ajutorul histrienilor, caută să pună stăpânire pe Tomis, a cărui dezvoltare comercială stârnea invidia altora și dorința de a o cucerii.

Încercarea se lovește de împotrivirea categorică a bizantinilor, care, având sprijinul Cetății Tomis, închid strâmtorile pentru vasele calatienilor și histrienilor.

Mai târziu, în urma războiului purtat între Bizantion și Rhodos, s-a încheiat primul acord privitor la libertatea de trecere a vaselor comerciale prin strâmtori (anul 221 î.Hr.) în virtute căruia vasele Rhodosului dispuneau de deplina libertate de navigație prin strâmtori. Acordul reflecta raportul de forțe existent în arhipelag, unde flota Rhodosului, militară și comercială, se

1). Herodot „Istorii”, vol I, cartea a IV-a, capitolul XCIII, București, Editura Științifică, 1961, pag. 345

manifesta în mod deosebit de activ.

Alexandru cel Mare a moștenit de la tatăl său, Filip, stăpânire asupra strâmtorilor. Victoriile repurtate de Alexandru cel Mare împotriva perșilor au accentuat și mai mult dominația statului macedonean asupra strâmtorilor.

Cucerirea (romană) strâmtorilor de către romani a dat un mare imbold vieții economice, cetăților din zona strâmtorilor și parte vestică a Mării Negre. Orașe ca Histria, Tomis, Callatis s-au bucurat de la început de protecția autorităților romane întrucât ele reprezentau celule puternice din punct de vedere economic și administrativ, fiind totodată puncte de sprijin la mare și Dunăre, denumită mare arteră comercială romană.

Pe de altă parte bazinul Mării Negre prezenta un interes deosebit pentru societatea romană din Orient1).

Îndeosebi orașul Tomis se dezvoltă față de celelalte centre în așa măsură, încât capătă caracterul unei adevărate metropole având cel mai însemnat rol în epoca romană față de toate celelalte orașe din partea vestică a mării negre. Orașele din Dobrogea întrețineau un intens comerț cu cele din Asia Mică (Nicomedia, Heracleea, Caesarea); făceau comerț cu Bizanțul și Cizicul. Totodată s-au dezvoltat relații cu așezările geto-dace ce se transformaseră treptat în centre urbane: Sucidava, Capidava, Carsium, Arrulium, Timogetia, Aegyrsus.

În timpul împăratului Dioclețian, capitala părții estice a imperiului a fost așezată la Nicomedia (Ismir). A urmat lupte intense pentru tronul imperial, între care este de menționat conflictul armat între Licinius și Constantin. În anul 324, Licinius a fost învins lângă Adrianopol, iar apoi, după ocuparea Bizanțului, a avut loc o luptă navală în Helespont între flotele celor doi rivali, în urma căruia Constantin a devenit singurul stăpân al imperiului de răsărit.

Odată cu scindarea Imperiului roman, strâmtorile cu orașul Bizanț au devenit centrul unei împărății care va stăpâni timp de un mileniu intrarea Mării Negre.

1.2. Perioada bizantină (până la sfârșitul secolului al XII-lea)

În urma luptelor purtate în zona strâmtorilor, împăratul Constantin cel Mare a realizat marea importanță strategică, economică și politică a Bizanțului. Bizanțul își datora îndelungata-i prosperitate, dar și frământările istoriei sale acestei situații deosebit de favorabile: așezarea sa pe marele drum comercial al strâmtorilor, unul dintre drumul grânelor din antichitate, în punctul de întâlnire a Europei și Asiei. Alegând Bizanțul pentru viitoarea capitală a imperiului, Constantin și-a dat seama de pericolul ce plana asupra statului său din partea goților și perșilor.

1).” Istoria României”, volumul I, București, Editura Academiei R. P. R., 1960, pag.490

Constantinopol, fortăreață inexpugnabilă, erau o excelentă bază de plecare terestră și maritimă împotriva invaziilor din nord și est. Totodată, în condiții de liniște, menținerea unei circulații fără restricții prin strâmtori permitea efectuarea schimburilor comerciale între Mediterana și țările riverane la Marea Neagră, precum și între Europa și Asia.

Cu așezarea capitalei imperiului la Constantinopol a sporit considerabil importanța zonei strâmtorilor. Acel ce domina strâmtorile avea în mână comerțul navigația de pe o apreciabilă rază teritorială, putând hotărî în multe probleme politice. De acum lupta pentru strâmtori este deschisă, dar ea se identifică și cu succesiunea de acțiuni ce aveau ca obiectiv cucerirea capitalei Imperiului Bizantin.

În timpul lui Justinian, statul bizantin a avut o perioadă de relativă acalmie. Comerțul a fost înfloritor, iar strâmtorile au cunoscut un trafic intens.

În secolul al VII-lea s-a ivit un pericol grav pentru imperiu: arabii. În anul 670, flota arabă a pătruns în Dardanele, a cucerit orașul Cizic, în imediata vecinătate a Constantinopolului, pe care l-au transformat în bază de plecare împotriva capitalei imperiului supusă unui îndelung asediu.

Înfrângerea arabilor a fost completă, aproape întreaga flotă a ars ca o adevărată torță, iar restul de vase care au putut fi salvate, s-au scufundate în urma unei furtuni neobișnuite.

Arabii n-au renunțat însă la planul de cucerire a Constantinopolului. Și cu toate că au proclamat războiul sfânt împotriva necredincioșilor, ei erau atrași mai ales de bogății din regiunea strâmtorilor. Astfel, în anul 717, o flotă alcătuită din 1500 de vase a străbătut prin strâmtori până la Constantinopol. În același timp, armatele de uscat, debarcate în Tracia, au început asediul capitalei. Flota bizantină se afla la adăpost în Cornul de Aur.

Abia în anul 924, arabii care stăpâneau o bună parte a țărmurilor Mediteranei, încearcă o nouă incursiune. Flota lor adunată de prin toate insulele, pusă sub comanda unui adevărat corsar, pătrunde prin strâmtori, cu direcția Constantinopol. În fața Insulei Jemmos, escadrila bizantină învinge pe cea arabă. Cu aceasta, eforturile sarasinilor de a cuceri capitala imperiului s-au năruit.

Secolul al X-lea a reprezentat punctul culminant al puterii Imperiului Bizantin, după care, în secolele al al XI-lea și al XII-lea, el începe să decadă. Treptat, comerțul imperiului este preluat de republicile italiene, care încep să se afirme din plin nu numai în Imperiul Bizantin, ci și în tot cuprinsul Mării Mediterane.

În mod deosebit, Veneția, republica de pe lagune, manifestata un zel special în a se substitui vechilor colonii și spiritului de inițiativă a grecilor. Până în secolul al X-lea, dogii Veneției se considerau supuși ai imperiului și se mândreau cu titlurile de origine bizantină cu care erau gratificați (hipatos protoserast).

Conducerea patriciană a Republicii Venețiene se străduia să întrețină cele mai bune relații cu Imperiul Bizantin, ele găsind confirmarea în tratatul încheiat între dogele Pietro Orselo al II-lea și împăratul Vasile al II-lea prin care se acorda venețienilor privilegii și imunități în întregul imperiu1). Mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XI-lea, împăratul Alexe I Comnen a reînnoit tratatul și a acordat noi concesiuni Republici Venețiene. Concesiunile acordate venețienilor au stârnit rivalitatea altor cetăți italiene, printre care Pisa, Genova. Intrigile împotriva Veneție se succedau cu repeziciune, ele fiind acum întreținute de Genova.Aceasta își trimisese ambasadorii la împăratul bizantin pentru a solicita acordarea unor concesii asemănătoare celor atribuite venețienilor și pisanilor. Într-adevăr, genovezii au obținut un loc în port, o reducere a taxelor vamale, etc. Relațiile dintre imperiu și genovezi cunosc apoi o temporară consolidare în dauna Veneției.

Republica dogilor aștepta un prilej pentru a acapara definitiv pozițiile economice și comerciale în Bizanț; acest prilej s-a ivit după ce, noul papă, Inocențiu al III-lea a organizat o nouă cruciadă spre locurile sfinte. Senatul venețian și dogele Eunico Dandalo au sesizat momentul potrivit pentru a trage foloase republica2).

Între timp, la Constantinopol, în 1195 a avut loc o lovitură de stat în urma căreia împăratul Isac și fiul său , Alexis au fost detronați de către un uzurpator – fratele împăratului; acesta s-a intitulat Alexis al II-lea.

La 13 aprilie 1204 are loc a doua cucerire a Constantinopolului de către cruciați Contele de Flandra devine împăratul Baudonin I. Cu acest prilej, întregul comerț al imperiului din Marea Mediterană, arhipelargul grecesc, Marea Neagră și Marea Azov a trecut practic la discreția venețienilor.

Dar Genova nu putea fi imună în fața progresului rivalei sale, Veneția. Ea urmărea cu atenție evoluția situației politice din Bizanț, de care era legată și situația economică a Veneției. Genova a încercat, fără succes, încheierea unei alianțe cu împărații bizantini stabiliți la Niceea, care nu renunțaseră nici o clipă la recucerirea Constantinopolului din mâinile latinilor.

Treptat, latinii au fost alungați din cea mai mare parte a teritoriilor, puterea lor fiind limitată la Constantinopol.

Pentru a cucerii capitala, împăratul de la Niceea, Mihail Paleologul, avea nevoie de o flotă. În acest sens, împăratul a încheiat un acord cu genovezii în anul 1260. Acordul prevedea, între altele, alianța perpetuă dintre cele două părți contractante, lupta comună pentru izgonirea definitivă a venețienilor din imperiu, deplina libertate pentru Genova, exceptarea de la taxe și impozite.

1) A se vedea lucrarea prof. N. Dașcovici „La question du Bosphor et des Dardanelles” Geneva, 1915

2) Georges Ostrogorsky,” Histoire de l’Etat Byzantin” , Ed Payot , 1956, p. 436-440

Dar cea mai importantă clauză era aceea care prevedea închiderea Mării Negre pentru concurenții Genovei, interdicția pentru inamicii republicii de a-și repara sau înarma vasele în porturile bizantine, excluderea din porturile bizantine a tuturor inamicilor republicii.

“La navigazione nel maro Nero sara sempre aperta a Genovesi, sempre intesdetta agli altri popoli, savo a Pisani, per che sono fideli al impero”1)

Tratatul de la Nymphaem substituia Genova Veneției în ce privește libertatea comerțului. Un an mai târziu Mihail Paleologul al VIII-lea, ajutat de turcii din Asia Mică și-a redobândit tronul la Constantinopol, iar Genova a început să treacă la punerea în practică a prevederilor tratatului. Marea Neagră exercita o deosebită atracție pentru genovezi. Ei au obținut de la hanul tătarilor concesiunea portului Caffa din Crimeea, fostă colonie a Miletului. Vechea colonie a Miletului, Tyras, la gurile Nistrului, cunoscută în perioada bizantină sub numele de Aprokastron, a devenit în scurt timp importantul centru comercial Moncastro (Cetatea Albă). Moncastro îndeplinea tocmai funcția economică de a înlesni pătrunderea negustorilor din Marea Neagră pe valea Prutului și cea a Siretului.

În timpul lui Roman – Voievod (1391-1934) cetatea a aparținut moldovenilor. În privilegiul comercial acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov (1408), Cetatea Albă este menționată ca punct de vamă moldovenesc „către ținutul tătăresc”. Genovezii, stăpâni peste tot, au început să stânjenească adversarii, dar și pe principalul aliat – împăratul; în aceste condiții, împăratul a semnat cu Veneția, în 1265, un tratat prin care republica dogilor era repusă în toate drepturile comerciale și de navigație în Marea Neagră.

1.3. Un nou pretendent la dominația strâmtorilor-puterea otomană

În această perioadă, Imperiul bizantin era frământat de luptele pentru tron. În asemenea condiții își face apariția un factor cu consecințe decisive pentru Imperiul Bizantin, pentru republicile italiene, pentru viitorul regimului de circulație prin strâmtori și pentru evoluția țărilor din zona Mării Negre: constituirea în strâmtori a emiratului turc de la Brusa 1326. Șirul marilor cuceriri turcești în Asia Mică a continuat prin ocuparea în 1330 a orașului Niceea, fostă reședința a împăraților Bizanțului. Turcii cunoșteau demult adevărata stare a imperiului care trăia mai mult din gloria trecutului decât din realitățile prezentului, și au înțeles să profite de pe urma dificultăților împăratului.

1) G. Warsamy „La Convention des Detroits (Montreux, 1936)”, Paris Editura Pedone, pag 17

În anul 1353, Suleiman-Pașa a traversat într-o noapte strâmtoarea Dardanelelor și a ocupat orașul Tzympe. După aceea turcii i-au învins pe sârbi la Dematika. Împăratul a sesizat pericolul ce s-a ivit prin contactul turcilor cu Europa. În acest sens, el a încercat să negocieze cu turcii eliberarea orașului Tzympe.

Murat I (1362-1389), om de stat energic și remarcabil conducător militar a inițiat o adevărată campanie de cuceriri. Rând pe rând, Adrianopol, Gumulgina și Filipopolic cad în mâinile turcilor1). În acest fel, a luat ființă statul turcesc de la Gallipoli. Murat și-a mutat capitala din Anatolia la Endriné, vechea cetate a împăratului Adrian.

În disprețul pericolului ce prezenta pentru navigație apariția în zona strâmtorilor a unei noi puteri, statele italiene continuau să se ocupe numai de interesele lor egoiste, amestecându-se fără încetare în luptele interne. Genova, nu numai că ignora complet noua situație, dar pe față întreținea bune raporturi cu turcii.

Senatul Veneției –care cunoștea foarte bine situația din zonă – și-a dat seama că soluția cea mai înțeleaptă ar fii să-i scoată pe turci din Gallipoli. Dar cum? Lupta nu se putea duce pe mare, ci pe uscat, ori Veneția avea șanse numai pe mare, prin vasele sale.

În ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, o parte a Peninsulei Balcanice se afla sub dominație otomană. Bătălia de pe Câmpia Mierlei (Kosovo) din 1389 a dus la înfrângerea principilor creștini, ce a făcut să crească prestigiul militar al turcilor.

Noul sultan, Baiazid – Ilderim, care a luat locul tatălui său, Murat I, a continuat opera acestuia.

Sultanul se gândea serios la ocuparea Constantinopolului dar pentru aceasta avea de înfruntat adversari puternici, mult mai abili decât Bizanțul. Într-adevăr, principii creștini fuseseră învinși, dar se pregăteau din nou de luptă. Mircea, domnitorul Țării Românești (1386-1418) a încercat să realizeze o coaliție antiotomană, având credința că armatele turcești nu sunt chiar atât de invincibile, fapt dovedit în bătălia de la Rovine (mai 1395), unde turcii au fost învinși.

Dar, în anul următor, turcii s-au răzbunat prin nimicirea cruciaților la Nicopole. Se părea ca de acum soarta bizantinilor era pecetluită, mai cu seamă că, în fapt, imperiul se reducea la Constantinopol și un mic hinterland. Dar, Baiazid nu s-a putut bucura prea mult de victorie, întrucât, în bătălia de la Ankara, armatele turcești au fost învinse de armatele lui Timur Lenk. Se spune că însuși sultanul a fost luat prizonier. În acest timp, în imperiu izbucnesc lupte interne. Mircea cel Bătrân s-a gândit să profite de această situație, și pune mâna pe Chilia, cu ajutor transilvănean și moldovenesc.

1) De la Jonquière, „Histoire de l’Empire Ottoman depuis ses origines jusq’au traité de Berlin” Vol. I, Paris, 1881, ed. I pag. 39

Pe de altă parte, Veneția și Genova urmăreau să profite de pe urma luptelor interne iscate în imperiu. Pentru ocuparea Gallipolei, nu era suficientă numai acțiunea flotei venețiene, ci și sprijinul unui aliat puternic pe uscat. Cei mai indicați ar fi fost bizantinii, dar aceștia nu prea se grăbeau să se înfrunte cu noul sultan.

În cele din urmă, cele două republici și Bizanțul încheie o înțelegere cu sultanul, constituindu-se o așa-numită „ligă”. Sultanul a consimțit ca vasele turcești să nu iasă din Dardanele către arhipelag fără autorizarea prealabilă a „ligii”. În privința posesiunilor genoveze din Marea Neagră, sultanul nu revendica nici o taxă.

Activitatea lui Suleiman a fost curmată de fratele său mai mic, Musa, care a ocupat tronul cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, Musa a încheiat un acord cu Veneția prin care vasele de război ale turcilor nu aveau permisiunea să iasă spre arhipelag, unde se aflau posesiunile venețiene. De asemenea, Veneția obținea dreptul ca vasele sale de comerț care navigau prin strâmtori până la Constantinopol să fie însoțite de vase de război venețiene. Domnia lui Musa a fost îngreunată de frământări cu privire la succesiunea la tronul sultanilor.

În cele din urmă, tronul i-a revenit lui Mahomed I, acesta fiind proclamat sultan. Analiza situației politice externe l-a condus pe sultan la concluzia că rivala sa cea mai de temut era Veneția, spre deosebire de Genova, care slăbise mult din cauza tulburărilor interne.

Mahomed a încercat în repetate rânduri tăria flotei și a posesiunilor Veneției situate în arhipelag, fără să întâlnească o împotrivire mai deosebită. Sultanul a pretins fără nici o justificare ca vasele comerciale venețiene să plătească taxe la trecerea prin Dardanele. Veneția a refuzat, pe motiv că nu există un act din care să rezulte asemenea obligație.

Drept urmare, vasele de război turcești au ieșit din Dardanele și au pătruns în arhipelag prădând posesiunile venețiene. Dar, venețienii au surprins flota turcă și au silit-o să primească lupta tocmai în fața Gallipolei. Dezastrul naval otoman a fost de neimaginat.

Venețienii ar fi dorit o debarcare surprinzătoare pe malul asiatic, la Lampsac, dar aici îi aștepta o armată alcătuită din 10.000 de turci.

Pacea turco-venețiană s-a încheiat în 1419. N-au trecut nici zece ani de la încheierea păcii, și turcii reînnoiseră atacurile împotriva flotilelor de galere venețiene care se întorceau de pe Marea Neagră și Constantinopol. În plus, turcii refăcuseră întăririle de pe înălțimea Gallipoli încălcând prevederile tratatului.

Un nou prilej de a scutura dominația turcă în Dardanele s-a ivit în anul 1444. Voievodul Ioan Corvin de Hunedoara, vajnicul apărător al porților Europei împotriva înaintărilor turcești în Europa, a organizat o nouă cruciadă. Veneția nu a ezitat să-și ofere serviciile sale. Flota venețiană a trecut Marea Neagră și de aici peste gurile Dunării, în vederea transportării trupelor aliate.

Sultanul Mahomed, luat prin surprindere, a încercat să-și treacă grosul trupelor din Asia prin Bosfor, dar s-a lovit de împotrivirea Bizanțului. I-a venit în ajutor flota genoveză, care a trecut oastea turcă pe malul european, spre Varna. Înfrângerea aliaților s-a transformat în dezastru de le Varna (1444). Turcii, deși învingători, nu au uitat atitudinea venețienilor.

După înfrângerea cruciaților, turcii au început să acționeze cu toată energia împotriva Veneției. În anul 1450, flota turcă a ieșit din Dardanele – încălcând prevederile tratatului prin care se interzicea acest lucru, a atacat și prădat Lesbosul fără a întâmpina rezistență.

Noul sultan, Mahomed al II–lea, supranumit Cuceritorul, și-a dat seama că imperiul său continental nu va putea fi consolidat câtă vreme flota lui se va afla blocată în trecătoarea Dardanelelor, fiind legată de vechile prevederi care îi interziceau accesul către sud, spre arhipelag. În aceste condiții, el a decis întreprinderea unei mari operațiuni militare împotriva acelora care îi amenințau căile de comunicație cu posesiunile din Asia Mică. Pentru aceasta, era necesar să-și asigure controlul nu numai asupra Dardanelelor, dar și asupra celei de-a doua trecători – Bosforul, aflat în cuprinsul Imperiului Bizantin aflat în agonie.

Chiar la începutul dominației sale, sultanul si-a făcut cunoscută intenția de a construi pe malul european al Bosforului (care nu-i aparținea) un puternic fort, fața în fața cu cel de pe malul asiatic al strâmtorii, denumit Anadoli-Hisar. Bizanțul nu se putea opune acestei hotărâri și nici nu dispunea de forța necesară pentru a apăra teritoriul pe care urma să fie construit castelul. De asfel, încă din timpul domniei lui Murat, Bizanțul a fost obligat, în virtutea tratatului, să permită armatelor sultanului să treacă Bosforul prin dreptul fortului Anadoli-Hisar. Când a devenit cunoscută intenția sultanului, ea a produs o adevărată panică în Bizanț, deoarece era de presupus că, odată stăpân pe ambele laturi ale Bosforului și pe Dardanele, se va putea trece cu ușurință la asedierea capitalei. Pentru a înlătura acest pericol, împăratul Constantin Dragoses a trimis ambasadori la sultan, aflat la Adrianopol, fără a obține însă vreo concesie.

Fortăreața Rumeli-Hisar s-a înălțat în numai câteva luni, și lucrările au fost efectuate sub supravegherea directă a sultanului. Era cea mai puternică citadelă din zona strâmtorilor, care supraveghea cu ușurință orice mișcare în Bosfor.

Odată cu construirea acestei fortărețe, capacitatea de apărare a Constantinopolului a scăzut deodată, el fiind înconjurat din toate părțile, de pe uscat și de pe mare, ca într-un clește. Cucerirea Constantinopolului se prezenta ca un fapt simbolic, deoarece, în realitate, puterea lui încetase să mai existe. Declarația de război a împăratului bizantin adresată lui Mahomed al II-lea a fost urmată de un asediu început în aprilie 1453.

Împăratul Bizanțului a solicitat sprijin la toate curțile europene. După câte se pare, venețienii și genovezii, după ani de certuri și războaie, în care dăduseră dovadă de o surprinzătoare miopie politică, în ciuda bunelor rețele de informații ce posedau, și-au dat seama în ce măsură le sunt afectate interesele. Este adevărat că nu au fost indiferenți la apelurile împăratului, lucru pe care îl recunoaște și sultanul.

Tocmai de aceea, împăratul a evitat un asediu prelung care ar fi permis aliaților bizantini să le acorde ajutor. În aceste condiții, orașul a cedat asaltului-fulger al turcilor, fiind cucerit definitiv.

2. Marea Neagră – „Lac turcesc”

2.1. Chilia și Cetatea Albă, ultimele „porți” ale Mării Negre

După căderea Constantinopolului, echilibrul politic existent în strâmtori și Marea Neagră, și până atunci destul de labil, a fost rupt cu desăvârșire.

Mohamed al II-lea și-a dezvăluit intenția de a stăpâni țărmurile Mării Negre. Anul următor cuceririi Constantinopolului, flota otomană atacă puternica așezare genoveză Caffa din Crimeea. Atacarea acestei colonii a neliniștit Genova, cu toate că imediat după căderea Constantinopolului, printr-o scrisoare-patent se promitea, în numele lui Mahomed respectarea tuturor libertăților și a drepturilor.

Se pare că, odată trecut „momentul psihologic”, Mahomed a dat uitării promisiunea făcută prin scrisoarea-patent, ordonând să se tragă cu tunurile în vasele genoveze care transportau materiale și provizii pentru coloniile din Marea Neagră. La puțin timp, comerțul Genovei în aceste părți s-a ruinat.

În schimb, alta era situația Veneției și atitudinea sultanului fața de ea. Importanța comercială, precum și forța militară nu puteau fi trecute cu vederea. Așa se explică existența unor înțelegeri scurte, dar repetate între cele două părți – Imperiul Otoman și Veneția.

După o pauză de câțiva ani, sultanul a reluat planul referitor la Marea Neagră. În 1474, sultanul i-a cerut domnitorului Moldovei, Ștefan al II-lea Mușatin (1457-1504) să achite obligațiile asumate de predecesorul său, Petru Aron și totodată să cedeze Chilia și Cetatea Albă. La refuzul categoric al domnului Moldovei, sultanul trimite o armată sub conducerea lui Suleiman – pașa. În bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475) armatele turcești suferă o înfrângere îngrozitoare. Ștefan era conștient că după această înfrângere turcii se vor răzbuna. De aceea, într-o scrisoare trimisă conducătorilor Europei, Ștefan solicită organizarea unei lupte comune împotriva turcilor.

Vestea înfrângerii trupelor de elită ale sultanului a pricinuit o cumplită amărăciune. Se considera că „oștile turcești n-au suferit nicicând o mai mare înfrângere”.1)

1) N. Iorga, „Acte și fragmente”, Vol. III, București, 1987, pag 84

Ștefan a intuit bine, pregătirile pentru revanșă nu s-au lăsat așteptate. Chiar în primăvara aceluiași an, capudanul Shendük-Ahmed, cu o flotă numeroasă a asediat Caffa. Atât Caffa cât și Mangopul făceau parte din sistemul de alianță a lui Ștefan cel Mare ce avea drept obiectiv apărarea ultimelor căi libere în Marea Neagră, a comerțului amenințat cu blocarea de către cucerirea otomană. Caffa a căzut în urma unei trădări.

Imediat după căderea Caffei, sultanul a dat dispoziție flotei să ridice asediul și să se îndrepte spre Chilia și Cetatea Albă, în timp ce o armată uriașă aștepta ordinul să invadeze Moldova.

La Cetatea Albă, turcii au reușit să debarce artilerie de asediu, dar în cursul unei încăierări de noapte aceasta a căzut în mâinile moldovenilor. Încercările capudanului care comanda flota de a lua cu asalt cetățile nu au reușit.

În 1476, Mohamed organizează a treia expediție. La Cetatea Albă, un atac al aliaților săi, tătarii, conjugat pe mare cu cel al flotei turcești s-a soldat cu un eșec lamentabil, iar la Chilia, un corp de ieniceri, căzut într-o ambuscadă a fost făcut prizonier de moldoveni.

Atunci Mohamed s-a hotărât să preia comanda operațiilor militare împotriva lui Ștefan cel Mare. În lupta de la Războieni (26 iulie 1476), Ștefan a fost înfrânt, fiind copleșit de superioritatea dușmanilor. Între timp, refăcându-și armata, Ștefan și-a luat revanșa, izbutind să-i învingă pe turci.

Ștefan s-a luptat pentru menținerea celor două cetăți – Chilia și Cetatea Albă – pentru că, nu numai că pe aici se desfășura cea mai mare parte a comerțului maritim al Moldovei dar și faptul că instalarea turcilor în aceste locuri ar fi creat un pericol permanent pentru securitatea frontierei de sud a Moldovei, cât și pentru Transilvania și Polonia.

Comerțul exterior al țărilor românești, care se manifesta deosebit de activ, a dus treptat la înlocuirea în bună măsură a genovezilor și venețienilor, ce deținuseră importante pârghii în această regiune până în a doua jumătate a secolului al XV–lea.

Dezvoltarea economică a Moldovei a generat apariția orășenilor-comercianți, ei realizau în mare măsură traficul de mărfuri din și înspre Moldova și de aici spre Polonia, Transilvania. Trebuie să reținem interesul comercial manifestat de Moldova, ai cărei negustori organizau atât circulația propriu-zisă comercială, cât și transportul mărfurilor folosind mijloacele de navigare. Fiul lui Mohamed al II–lea, Baiazid al II–lea, după ce a instruit armata și flota în centrele militare de la Avlona, Adrianopol, Istambul și Gallipoli, le-a pus în mișcare în direcția Moldovei. După ce o rezistență de câteva zile, Chilia a sucombat la 14 iulie 1484, iar Cetatea Albă la 4 august 1484. Căderea cetăților atât de lesne în mâinile turcilor, a fost destul de suspectă; s-a vorbit chiar de o trădare pentru că unul din pârcălabi a pus la cale trădarea1).

1) „Istoria României”, Vol. II, pag. 528-529

Printr-o scrisoare adresată cetățenilor Ragusiei, sultanul aprecia victoria asupra celor două cetăți: Chilia, „care este cheia și poarta de intrare pentru Moldova și Ungaria precum și pentru întreaga regiune a Dunării, Cetatea Albă, cheia și poarta de intrare pentru toată Polonia, Rusia, Tătaria și Marea Neagră”1).

Cucerirea Chiliei și Cetății Albe a transformat Marea Neagră într-un „lac turcesc”. De aici înainte nimeni nu mai avea dreptul de a intra și ieși fără permisiunea sultanului, de două ori stăpân, pe strâmtori și Marea Neagră. Principiul închiderii navigației pentru vasele străine a fost consacrat ca regulă fundamentală de drept public al Imperiului Otoman.

Evident, cucerirea celor două cetăți s-a repercutat un timp asupra comerțului românesc la Marea Neagră, atât de înfloritor până atunci.

2.2. Primele capitulații

După transformarea Mării Negre într-un „lac turcesc”, la început au fost acordate Venețienilor unele înlesniri printr-un număr de tratate reînnoite succesiv până în 1521, ultimul fiind încheiat sub domnia lui Suleiman Magnificul.

Cu toate acestea, prin acordul din 20 octombrie 1540, Veneția nu a mai obținut confirmarea clauzelor referitoare la navigația în Marea Neagră; turcii, constituindu-și între timp o flotă comercială, obligau ca toate transporturile să fie efectuate pe navele lor. Aceasta a fost o grea lovitură pentru comerțul Veneției, la care s-a adăugat descoperirea Americi, care a dus la deplasarea centrului vieții și activității comerciale din Mediterana în Atlantic.

În 1492 la Cetatea Albă au avut loc întrevederi între un trimis al țarului Ivan al III-lea și mai multe pașalâcuri, după câte se pare prin intermediul lui Mengli-Gherai, hanul Crimeei, aliatul țarului. Răspunsul lui Baiazid ar fi fost acesta:

„Mengli-Ghirai, dacă țarul Moscovei este fratele tău el va fi de asemenea și fratele meu”2)

Ca urmare a acestor întrevederi, negustorii și comercianții rușii au dobândit permisiunea de a-și desface mărfurile la Caffa și Azov și de a cumpăra altele în schimb.

Înlesnirile acordate de sultan țarului Ivan al III-lea au stimulat și alte țări occidentale să solicite privilegii asemănătoare. Într-adevăr, Franța, în urma tratativelor purtate cu turcii, au încheiat cu aceștia un tratat de comerț ce reprezenta de fapt, prima capitulație de anvergură acordată vreunui stat străin de către sultan. Prin tratatul din 1536, comercianții francezi dobândeau drepturi egale cu cei turcii, pe bază de reciprocitate.

1) N. Iorga, „Studii istorice”, pag. 158

2) N. Dașcovici, op. cit, pag. 67

Litigiile intervenite între negustorii francezii nu erau supuse jurisdicției turcești, ci unui consul, cu sediul la Alexandria, sau ambasadorului francez de la Istambul. Cât privește dreptul de navigație al vaselor franceze, se stipula clauza potrivit căruia accesul era permis numai până la Constantinopol, intrarea, în Marea Neagră fiind interzisă. Tratatul prevedea dreptul pentru navele franceze „de a naviga în siguranță și libertate, cu vase înarmate sau dezarmate, de a veni și staționa, de a se reîntoarce în porturi, orașe sau în orice țară, pentru negoț, precum și pentru cumpărare de mărfuri”1)

În ciuda tratatului de „capitulație“ și a bunelor relații franco-turce, clauzele nu au fost extinse asupra navigației în Marea Neagră nici în 1536, nici în 1604, cu atât mai puțin în 1673, an în care au fost reînnoite capitulațiile.

În 1579, ambasadorul englez Hareborn a obținut primele capitulații de la sultanul Murat al III-lea. Prin aceasta, englezii au primit dreptul de a proteja sub pavilioanele lor mărfurile altor țării.

Interesul Angliei pentru comerțul cu regiunile de sud al Rusiei apare cu atât mai evident cu cât ea întreținea relații comerciale intense și prealabile cu regiunea nordică a Rusiei.

În 1612 este rândul Olandei să obțină pentru comercianții săi un regim de capitulații. Așa cum se întâmpla de obicei, noii veniți au obținut cu mai multă ușurință clauzele pentru care alții se zbătuseră vreme îndelungată. Tratatul prevedea clauze națiunii celei mai favorizate și consacra dreptul cetățenilor olandezi de a putea cumpăra alimente și mărfuri și a le aduce la Trebizonda și Caffa și în toate locurile Imperiului Otoman situate în Marea Neagră, precum și în cele situate pe Dunăre, Azov, în Moscova și în toate orașele Rusiei. De asemenea, ei aveau voie să aducă și să desfacă în toate orașele aparținând imperiului. Dar și în cazul clauzei nu putea fi vorba decât de comerțul în Marea Neagră, nicidecum de navigația în această mare. Până la Constantinopol, mărfurile olandeze puteau fi transportate cu vasele proprii. De aici, în drum către porturile Mării Negre, ele urmau a fi transbordate pe corăbii turcești.

Cât privește Genova, ea a fost nevoită să reia relațiile cu Imperiul Otoman, mulțumindu-se cu ceea ce i se oferea. Dacă unele puteri europene, reușesc să înduplece Poarta, obținând un regim de capitulații, altele nu obțin nimic fiind obligate să se mulțumească cu o stare de tolerare. În ciuda faptului că venețienii beneficiau de unele drepturi în cadrul Imperiului Otoman, Veneția nu s-a dat înlături ca, atunci când relațiile cu Poarta erau în cumpănă să arate că are un cuvânt greu de spus.

1) Citat de Juliette Abrevaya „La Conférence de Montreux et le régime des détrois”, Paris, Ed. Internationales, 1937, pag.16

Lupta navală din vara anului 1657 a reprezentat supremul efort al Veneției de a bara drumul turcilor spre Creta.

Marele stolnic Constantin Cantacuzino în descrierea călătoriei spre Italia, amintește de „strejile Mării albe ce-s zise și castele ori cetăți”, el mai arată că se obișnuia „a se opri corăbiile creștine”1)

2.3. Simptome ale declinului

La sfârșitul secolului al XVII-lea, după secole de mari succese militare, Imperiul Otoman dă primele semne de „oboseală”. În fața Vienei, în anul 1683, armatele turcești au suferit o lamentabilă înfrângere. Câțiva ani mai târziu, 1697, în bătălia de la Zenta, turcii au fost învinși de armatele ducelui Eugen de Savoiya. Prin pacea de la Karlowitz, -1699- turcii renunță la Transilvania și Ungaria, în favoarea Austriei, cedează Poloniei Ucraina, iar Rusiei îi revenea Azovul.

Dacă sfârșitul secolului al XVII-lea marchează slăbirea puterii otomane, în schimb el consemnează apariția unei noi marii puteri, reprezentând tot odată un factor nou în Marea Neagră. Rusia s-a apropiat de țărmul nordic al acestei mări și a revendicat dreptul pentru vasele sale de a naviga spre Mediterana. În timpul războiului austro – turc, împăratul Austriei, Leopold, a solicitat țarului Petru cel Mare să intre în război alături de Polonia, Veneția, cavalerii de Malta,statul papal. În 1695, armatele rusești au întreprins o primă campanie spre Crimeea, asediind apoi Azovul de pe uscat. După un timp, asediul a fost ridicat, din lipsa mijloacelor de asediu pe mare.

Delegația rusă de la Karlowitz, sub consilierul de stat Prokopie Bogdanovici Voznitân, a ridicat chestiunea navigației comerciale în Marea Neagră și trecerea prin strâmtori a vaselor, dar aliații Rusiei nu au susținut-o, de teamă ca nu cumva aceasta să nu se întărească prea mult. Diplomația rusă a fost informată despre intrigile ce se țeseau de către reprezentanții unor puteri la Istambul. Nu era exclusă posibilitatea ca Turcia să reia ostilitățile, ceea ce ar fi dus la situația ca Rusia să lupte singură fără aliați. Era necesar ca succesele militare obținute de armatele ruse să fie consemnate pe plan politic printr-un tratat. În anul următor încheierii păcii de la Karlowitz, țarul Petru l-a însărcinat pe diacul Dumei, Emilian Ukranțiev să ducă tratativele de pace la Istambul. Primele convorbiri s-au purtat asupra unor obiective fără prea mare importanță: libertatea cultului religios pentru supușii țarului, dreptul acestora de a merge la Ierusalim, exceptarea de la plata tributului către hanul tătar, încetarea acțiunilor de pradă ale tătarilor în regiunile rusești și ale cazacilor în regiunile turcești, eliberarea prizonierilor de război, etc.

1) Citat de N. Iorga, op. cit, pag., 21

Asupra acestor acțiuni, părțile au căzut repede de acord. Dar rușii voiau de fapt altceva. Ei cereau ca Turcia să consimtă cedarea a două porturi – Sahiu-Kerman și Gazi. Delegatul rus a solicitat libertatea de a face comerț între cele două state, cu libertatea pentru marina comercială rusă de a naviga nestingherită și pe Marea Neagră, de la Azov și Taganrog la Istambul.1) Cererea delegatului rus a fost întâmpinată cu un categoric refuz. Delegația turcă a ținut să invoce un număr de argumente juridice, între care acela că Imperiul Otoman este stăpânul tuturor coastelor Mării Negre, apoi Marea Neagră este o mare interioară turcă, iar regula prin care se interzicea navigația străină pe această mare era o regulă de drept turc ce fusese instituită de sultani cu prilejul instalării lor la țărmurile ei. Convorbirile au trenat destul de mult timp, pentru că turcii erau sprijiniți de englezi și olandezi.

Nici țarul Petru nu aștepta rezultatul tratativelor fără să acționeze, cum putea, de la distanță. Argumentele sale au fost destul de convingătoare pentru a determina Poarta să facă unele concesii care să faciliteze încheierea păcii. Divanul a fost informat de marile

concentrări de trupe rusești în regiunea Azovului. De aceea s-a hotărât să acorde rușilor ceea ce era de multă vreme dat englezilor și olandezilor, adică vasele veneau încărcate cu mărfuri până la Kerci, de aici se făcea transbordarea pe vase sub pavilion turcesc.

În anul următor, 1701, a sosit la Istambul trimisul special al țarului, prințul Dimitrie Mihailovici Galitân, pentru a relua discutarea chestiunii navigației în Marea Neagră pentru vasele ruse, mergându-se până acolo încât să se admită ca acestea să nu posede nici un fel de armament și să primească la bord agenții de control ai Imperiului Otoman. Sultanul a rămas neînduplecat în atitudinea inițială, mai mult, a pus în vedere ca pe viitor, călătoria reprezentanților Rusiei să se facă pe uscat nu pe mare.

Astfel, cele două încercări ale Rusiei în privința navigației în Marea Neagră s-au soldat cu un eșec.

De o însemnătate aparte este tratatul încheiat între Moldova și Rusia la Luck în aprilie 1711. Tratatul reglementa viitoarele relații între cele două state, alianța celor doi conducători, sprijinirea Moldovei împotriva Imperiului Otoman.

Unele articole din tratat prevedeau retrocedarea cetăților și teritoriilor cucerite de turci în vremea domniilor lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Dar, în bătălia de la Stănilești (iulie 1711) armatele rusești și cele aliate au fost înfrânte. Prin tratatul de la Vadul Hușilor (22 iulie 1711) Rusia era obligată să retrocedeze Azovul și să distrugă fortificațiile de la Tagautog și Kamenska. De asemenea, Rusia pierdea dreptul la ambasadă la Istambul.

1) N. Dașcovici, op. cit., pag. 99

Dar prevederile tratatului de la Vadul Hușilor nu prevedea prea mult, având în vedere că Rusia pierduse ceea ce obținuse la Karlowitz. În aceste condiții era greu de conceput ca un stat care se afirmase pe plan european în toate domeniile să fie lipsit de posibilitatea unei ieșiri la Marea Neagră.

În martie 1735 a izbucnit războiul ruso-austro-turc. Trupele rusești au cucerit Azovul, apoi au ocupat Crimeea, precum și alte puncte strategice de pe țărmul Mării Negre. Victoriile ruse au alarmat din nou puterile europene, și în mod deosebit Austria, care, a cerut Turciei rectificarea frontierei în Țara Românească până la Dâmbovița, precum și în Bosnia și Dalmația.

În decursul campaniei, trupele austriece au fost învinse la Niș și Craiova (1737) culminând cu zdrobirea armatelor imperiale austriece la Krozka (1739). Ambasadorul Franței la Istambul a preluat inițiativa de pace, care s-a încheiat la Belgrad în 1739, cu toate că pe frontul ruso-turc, armatele ruse erau învingătoare.

Prin pacea de la Belgrad, Turcia a fost convinsă să renunțe la fortăreața Azov, care trebuia, în schimb, să fie dărâmată, iar întregul teritoriu înconjurător să fie neutralizat. Plenipotențiarii turci spuneau că:

„Azovul este o curtezană care a avut prea mulți galanți pentru a merita să aibă un soț”1)

Poarta păstra drepturi de a ridica întăriri la gurile Donului pentru a interzice rușilor accesul la mare. Se stipula expres că nici un vas rusesc de război sau comercial, purtând pavilionul Rusiei, nu avea acces în Marea Neagră.

În scrisoarea secretarului de stat Amelot se spunea că:

„…Dv. vă dați seama ce prejudiciu ar fi pentru noi, și turcii trebuie să recunoască ce consecințe ar avea pentru ei a da moscoviților prin această navigație, posibilitatea de veni până sub zidurile Constantinopolului …”

Încă odată marile puteri, și în special, Franța, au reușit să înlăture Rusia de la Marea Neagră. Rusia nu va scăpa nici un prilej pentru a revendica pe cale diplomatică sau după împrejurări, militară dreptul pentru navele sale de a pluti în Marea Neagră.

Aceasta a coincis cu o perioadă de declin pentru puterea otomană. Sesizând starea de slăbiciune a Imperiului Otoman, Anglia, Franța, Austria, Rusia caută să-și asigure cât mai temeinic poziții în Imperiul Otoman. Țarii Rusiei revin tot mai insistent asupra problemei privind navigația pe Marea Neagră și strâmtori.

1) A. Sorel „La questin d’Orient au XVII-e siècle”, Paris, 1889, pag 250 și N Dașcovici, op. cit. Pag. 133

2.4 Tratatul de la Kuciuc-Kainargi.

Încetarea monopolului turcesc în Marea Neagră

La 6 octombrie 1768 izbucnește un mare conflict între Rusia și Turcia din cauza violării frontierei turcești de către trupele rusești, provocată de urmărirea unor fugari polonezi ce au pătruns în regiunea Balta, acesta fiind pretextul războiului. În realitate, Turcia, inspirată de diplomația franceză, nu privea cu ochi buni evenimentele din Polonia, în urma cărora fusese instalat pe tron prințul Poniatovski, și nici activitatea agenților ruși care duceau o propagandă în rândurile creștinilor din Imperiul Otoman.

Ostilitățile au început în primăvara anului 1769, când trupele rusești au cucerit Hotinul. Garnizoana turcă de la Hotin nu a putut fi ajutată, pentru că detașamentele de voluntari români au împiedicat grosul armatei otomane să ajungă la cetate, au hărțuit convoaiele de aprovizionare și au atac detașamentele izolate ale turcilor. În anul următor, generalul Rumeanțev i-a înfrânt pe tătari și a ocupat pe rând Tighina, Cetatea Albă, Ismail, Brăila. O altă armată rusă sub conducerea prințului Dolgomki, a luat cu asalt Azovul și Tagonrocul, a forțat apoi Perekop și a cucerit întreaga Crimee.

Succesele armatelor rusești și ale flotei au stârnit reacții în toate capitalele europene, dar mai ales la Viena și Berlin. Franța încuraja în mod evident Turcia împotriva Rusiei. Anglia, rivala Franței, urmărea cu interes acțiunile Rusiei, aceasta fiind deocamdată departe de a-i amenința interesele sale în Mediterana și strâmtori. Diplomația engleză aprecia că ar putea obține mari foloase în cazul unei victorii a Rusiei împotriva Turciei, care ar fi dus la o eventuală înlăturare a Franței din Levant și acapararea de noi teritorii în Orientul Apropiat. Austria și Prusia urmăreau obținerea unor compensații teritoriale de pe urma menținerii unei stări de neutralitate aparentă.

În iulie 1771 Austria a încheiat un tratat de alianță cu Turcia, fapt ce a determinat-o pe țarina Ecaterina a II-a să accepte meditația, dar numai din partea Prusiei. În mai 1772, s-a semnat la Giurgiu armistițiul ruso-turc, iar tratativele au început imediat după aceea, la Focșani. Delegația rusă la tratative a prezentat celei turcești următoarele cereri: libertatea de navigație în Marea Neagră, cedarea orașelor Kerci, Yeni-Kale, și Kinburn, distrugerea fortificațiilor Oceakovului, dreptul de protecție asupra creștinilor ortodocși din cadrul imperiului.

Delegația turcă părea dispusă să accepte toate cererile, afară de cedarea Kerciului și Yeni-Kalenului. Turcii au oferit răscumpărarea acestei pretenții. În ianuarie 1774, sultanul Mustafa al III-lea a decedat. Urmașul său, Abdul-Hamid, a moștenit o situație internă destul de grea, iar pe plan extern învingeri militare. Reluarea, pentru a treia oară a negocierilor, s-a făcut din inițiativa Rusiei, care, prin nota din 23 mai 1774, venea în întâmpinarea punctului de vedere turc. Noile propuneri nu mai întrevedeau cedarea Kerciului și Yeni-Kalenului, ci numai a Oceakovului, până la Hagi-Bey. Rusia urma să păstreze Azovul, retrăgându-se din Basarabia și țările române, ocupate de trupele sale. Rusia solicita dreptul pentru navele sale comerciale de a naviga pe Marea Neagră și Dunăre. Propunerile Rusiei se încheiau cu cererea de a acorda independență tătarilor, urmând ca sultanul, în calitate de calif, să păstreze drepturi religioase. Sultanul a respins propunerile rusești luând în calcule evenimentele interne din Rusia provocate de puternica răscoală condusă de Emilian Pugaciov ce a zguduit din temelii aristocrația țaristă. Reluarea ostilităților de către Turcia ar fi determinat Rusia să cedeze, fiind ocupată cu rezolvarea chestiunilor interne. Dar, sultanul a subestimat-o pe țarina Ecaterina a II-a. După mai multe încercări trupele țariste i-au înfrânt pe turci la Bazargic, ceea ce însemna că drumul spre Istambul era deschis. Dar, la 10 iulie 1774, plenipotențiarii turci au semnat pacea cunoscută sub denumirea de tratatul de la Kucuk-Kainargi. Condițiile erau mult mai grele pentru Turcia.

Articolul 3 stipula că: „toate popoarele tătare… vor fi recunoscute, fără excepție, de către cele două imperii ca națiuni libere și independente.”

Articolul 19 menționa: „Fortărețele Yeni-Kale și Kerci, situate în peninsula Crimeea … vor rămâne în dominație deplină și incontestabilă a Imperiului Țarist.

Articolul 20 prevedea că orașul Azov va aparține Rusiei. Prevederea fundamentală a tratatului se află în articolul 11 : „Pentru ușurința și avantajul celor două imperii se va stabili o navigație liberă și fără obstacole pentru navele de comerț aparținând celor două puteri contractante în toate mările care scaldă pământurile lor; Sublima Poartă acordă vaselor comerciale rusești … libera trecere prin Marea Neagră în Mediterana și invers …”

Regimul capitulațiilor acordat Angliei și Franței a fost extins și asupra Rusiei.

Tratatul de la Kucik-Kainargi are o deosebită semnificație prin aceea că Turcia încetează monopolul în Marea Neagră, iar prin apariția Rusiei, Marea Neagră nu va mai fi lac turcesc.

În ceea ce privește țările române, tratatul a favorizat stimularea acelor forțe de producție care se vor afirma în următoarele decenii, când cele două principate vor formula pe plan internațional puncte de vedere proprii, cu privire la navigația lor în Marea Neagră, Dunărea maritimă, libertatea comerțului și altele.

3.Spre o primă reglementare internațională a regimului strâmtorilor Mării Negre

3.1. Rusia – o nouă putere la Marea Neagră

Este neîndoielnic că pacea de la Kucik-Kainargi reprezintă crepusculul puterii otomane. Marele savant român Nicolae Iorga compara decăderea Imperiului turc cu aceea a Bizanțului din perioada ultimilor Paleologi. După pacea de la Kucik-Kainargi, Imperiul Țarist se asemăna tot mai mult ca țeluri cu statul otoman aflat în plină ascensiune până în secolul al XVI-lea.

După o seamă de victorii pe uscat ale aliaților austrieci și ruși împotriva otomanilor și după scufundarea flotei turcești în Marea Neagră, s-a semnat pacea de la Iași (9 ianuarie 1792). Prin aceasta erau confirmate tratatele precedente; se garanta libertatea comerțului rus în apele Imperiului Otoman și se atribuia Rusiei întregul teritoriu cuprins între Bug și Nistru. Poarta se angaja să respecte privilegiile Moldovei și ale Țării Românești.

Marile puteri europene păreau că uitaseră de „omul bolnav al Europei”, străduindu-se să se coalizeze cât mai puternic împotriva impetuosului reprezentant al Franței burgheze, Napoleon, care trecea cu tăvălugul asupra sfintelor rânduieli feudale. Influența revoluției franceze se resimțea în întreaga Europă. Ea cuprindea – sub diferite forme – unele provincii din Imperiul Otoman.

În aceste condiții, sultanul se adresează vechiului rival – țarul Rusiei – solicitând ajutor împotriva invaziei lui Bonaparte. Diplomația rusă se grăbește să tragă concluzii. Dacă Bonaparte se va îndrepta cu trupele spre nord? Oare nu cumva intenționează să-și trimită flota în Marmara și strâmtori? Știe el că strâmtorile nu sunt fortificate că sistemul de apărare este, de multă vreme, în paragină?

Oricum pentru Turcia, pericolul era iminent, iar pentru Rusia se ivise ocazia de a ajunge la o înțelegere în privința trecerii vaselor sale prin strâmtori.

În decembrie 1798 se încheie un tratat între Turcia și Rusia. Partea din tratat care a fost dată publicității cuprindea clauza prin care cele două state semnatare își promiteau ajutor și asistență împotriva oricărui inamic comun. Pe de altă parte, Napoleon se gândea să atace Rusia și în acest scop căuta aliați pentru flancul drept. Nu i-a venit greu să-și asigure sprijinul Turciei, pentru că sultanul știa că, oricum țarul va reveni asupra problemei strâmtorilor. De altfel, reînnoirea tratatului din 1798 cu privire la trecerea vaselor militare ruse prin Bosfor și Dardanele, care a avut loc prin Tratatul din septembrie 1805, nu a fost de natură să încurajeze diplomația turcă asupra viitoarelor perspective cu privire la strâmtori.

Noul tratat avea ca scop:

De a contracta cu Poarta o unire care s-o lege din ce în ce mai mult cu Rusia, reținând-o de a se atașa Franței;

De a determina Poarta să-și asume asemenea angajamente de natură s-o oblige să ia parte la coaliția pe care Rusia o va alcătui împreună cu Anglia și alte puteri împotriva Franței;

De a dobândi pentru Rusia dreptul de a face uz, în împrejurări convenabile, de intervenția sa pe lângă Poartă pentru a obține câteva înlesniri supușilor creștini din Imperiul Otoman și pentru îmbunătățirea soartei acestora.

Noul proiect nu vorbea nimic despre dreptul de trecere a vaselor de război rusești prin strâmtori. Teama de unele complicații, l-a determinat pe ministrul rus la Istambul, Italinski să insereze în art. 7 din tratatul ruso-turc încheiat în septembrie 1805 următoarea clauză:

“Ambele înalte părți contractante sunt de acord de a socoti Marea Neagră ca închisă și a nu admite nici un vas de război înarmat al oricărei puteri …”

Diplomația franceză a sesizat netrăinicia acestei alianțe, și în acest sens a trimis la Istambul pe generalul Sebastiani cu misiunea de a săpa, cât mai adânc la temelia relațiilor ruso-turce. Drept urmare, sultanul a recunoscut lui Napoleon titlul de împărat.

Era evident că Turcia nu putea suporta prevederea cuprinsă în art. 7 din tratatul din 1805 și căuta un pretext mai temeinic pentru a-l înlătura cu totul. În anul următor se declanșează războiul turco-rus. Sultanul a dispus interzicerea trecerii vaselor ruse prin strâmtori. Drept răspuns, trupele țarului au pătruns în principate.

Războiul ruso-turc a prilejuit Angliei ocazia de a se afirma în problema strâmtorilor. Scopul declarat al acțiunilor sale era acela de a împiedica alianța franco-turcă și să ajute Rusia. În realitate, Anglia urmărea momentul favorabil să ocupe strâmtorile. În februarie 1807, îndată ce au început ostilitățile, escadra engleză din Mediterană a pătruns în Dardanele. În aceste condiții, ambasadorul Angliei a prezentat un ultimatum marelui vizir prin care se cerea: alianța imediată a Porții cu Anglia și Rusia; remiterea către Anglia a flotei turcești, a forturilor și a bateriilor din Dardanele; cedarea Moldovei și a Țării Românești către Rusia.

În ciuda amabilității manifestate de Turcia față de Franța, aceasta din urmă nu a încetat să urzească planuri de dezmembrare a Imperiului Otoman. Discuțiile pe tema stăpânirii Constantinopolului au învederat marile divergențe între cei doi parteneri. Ele nu au putut fi depășite, iar planul a fost depășit. Alianța dintre cele două imperii era cunoscută de Anglia, care făcea eforturi să iasă din izolarea ce i-o pregăteau inamicii ei.

La 5 ianuarie 1809, Turcia semnează cu Anglia un tratat în temeiul căruia își asigură supremația în strâmtori. La un moment dat, delegația turcă a propus un articol menit să apere strâmtorile de o eventuală repetare a incursiunii engleze în rada portului Constantinopol; „dat fiind că înainte vreme era interzis vaselor de război să treacă prin rada portului Constantinopol și întrucât și astăzi această străveche condiție trebuie să fie respectată în vreme de pace de către vasele de război ale oricărui stat, curtea engleză se obligă, de asemenea, să se conformeze acestei reguli”1). După prelucrările efectuate, acest articol prevedea: „ Deoarece în toate vremurile s-a interzis vaselor de război să intre în canalele Constantinopolului, curtea britanică, promite de asemenea, să se conformeze acestui principiu”2)

1) S. Goriainow, op. cit. pag 12

2) op. cit. pag 13

Dacă în aparență, prevederea cuprinsă în articol nu avea mare importanță pentru prezent, în schimb, ea va da naștere la mari complicații în viitor, deoarece s-a ajuns la situația în care o regulă de drept administrativ intern a devenit un angajament contractual între Anglia și Turcia. Într-adevăr, acest articol din tratatul anglo-turc purta în sine germanii viitoarei reglementări internaționale reflectate în convenția de la Londra din 13 iunie 1841 și care va însemna încă un pas pe calea știrbirii suveranității Turciei.

3.2. Tratatele de la Adrianopol și de la Unkiar-Iskelesi

După pacea de la București (1812), Imperiul Otoman va avea de făcut față unor evenimente care-l vor zdruncina și mai mult; insurecția din Serbia, revoluția din țările române, revolta lui Ali-pașa de Ianina, războiul de independență al grecilor și războiul cu Rusia (1828). În 1829, flota rusă a blocat intrarea în strâmtori cu consimțământul Angliei, semnându-se în cele din urmă pacea de Adrianopol.

Turcia a recunoscut independența Greciei și a acceptat abolirea ultimelor restricții privitoare la libertatea de trecere a vaselor comerciale prin strâmtori.

Art. 7 din acest tratat stipula că „trecerea canalului Constantinopolului și al strâmtorii Dardanelelor se declară liberă tuturor vaselor comerciale, „…, fie că ele merg în porturile rusești de la Marea Neagră sau se întorc …”. În ceea ce privește vasele rusești, art. 8 din tratat prevedea că „nu vor fi supuse nici unei vizite la bord din partea autorităților otomane …”.

Articolul 12 spunea că toate tratatele și convențiile încheiate în diverse perioade între cele două părți cu excepția articolelor derogate prin prezentul tratat de pace, se confirmau în deplinătatea forței și valorii lor, cele două părți, angajându-se să le respecte întru totul.

În 1832, un fapt neașteptat a readus în actualitate problema existenței Imperiului Otoman, iar Rusia a fost solicitată să joace un rol de prim ordin. Sultanul Mahmud al II-lea, fire slabă, a avut de făcut față revoltei puternicului său vasal, pașa Egiptului, Mehmed-Ali, încurajat pe ascuns și instruit de Franța. Guvernul francez dădea sultanului asigurări verbale și-l sfătuia să-și păstreze calmul. Țarul Rusiei l-a înștiințat pe sultan că este gata să-i vină în ajutor. Acest lucru corespundea pe atunci întru totul vederilor Rusiei, interesată în păstrarea Imperiului Otoman slăbit, decât al unui stat condus de Mehmed-Ali, puternic.

Muraiev avea misiunea de a pleca la Istambul și de a obține permisiunea pentru a se deplasa în Egipt, la Mehmed-Ali, să-i ceară să înceteze acțiunile militare împotriva sultanului. Diplomația rusă nu spera la un succes deplin al misiunii lui Muraiev, pentru că Anglia și Franța nu puteau vedea cu ochi buni o consolidare a relațiilor ruso-turce.

De astfel, Anglia și Franța au intervenit pe lângă Mehmed-Ali, convingându-l să nu-și țină promisiunea făcută lui Muraiev de a înceta acțiunea militară.

Într-adevăr, flota egipteană, destul de numeroasă, înainta spre strâmtori. Sultanul Mahmud al II-lea s-a adresat imediat țarului, solicitând nu numai trimiterea escadrei ruse din Marea Neagră, dar și expedierea unei trupe alcătuit din 30.000 de oameni care să pornească în marș de la Dunăre în vederea apărării Istambulului.

În februarie 1833, o escadră rusă a debarcat în Cornul de Aur două regimente de infanterie, o unitate de cavalerie cazacă și câteva baterii de artilerie. Două luni mai târziu a sosit la Istambul trimisul țarului, Alexandru-Fedorovici Orlov în misiune specială. Misiunea acestuia nu era deloc ușoară, dacă se are în vedere faptul că Anglia și Franța căutau să înlăture în fel și chip flota și trupele rusești de la Istambul.

Contele Orlov avea însărcinarea de a convinge Poarta să păstreze întreaga încredere în ajutorul material dat de Rusia și să combată influența Franței la Istambul, fără a înăspri relațiile cu această țară. În cursul audienței la sultan, acesta i-a făcut cunoscut lui Orlov dorința de a încheia o alianță cu Rusia. Încheierea unui asemenea tratat ar fi consolidat mult poziția Turciei și ar fi arătat altor puteri că Turcia nu este singură și că orice atac asupra provinciilor sale va antrena imediat acțiuni din partea celor doi aliați.

Prima ședință de lucru a avut loc la 14 iunie, iar la cea de-a doua (26 iunie) a fost semnat tratatul. El se compunea din 6 articole publice și unul secret. Din cuprinsul articolului secret rezulta obligația Porții de a închide strâmtorile atunci când era amenințată securitatea posesiunilor rusești de la Marea Neagră de către o flotă inamică ce ar fi forțat intrarea în strâmtori, adică în cazul unui război al Rusiei cu puterile occidentale. Din faptul că Dardanelele erau închise, rezulta că ieșirea din Marea Neagră pentru navele de război ale Rusiei era accesibilă în calitate de aliat al Turciei.

Tratatul anglo-turc avantaja indirect Rusia pentru că flota engleză, în caz de război cu Rusia (Turcia fiind neutră), nu putea pătrunde în Marea Neagră. Inconvenientul rezulta din faptul că flota rusă având Bosforul închis nu putea răzbate spre Mediterana pentru a ataca flota engleză. Tratatul de la Unkiar-Iskelesi înlătura acest inconvenient, deoarece în caz de război între Rusia și Anglia, Poarta era ținută ca, la cererea Rusiei, să-i acorde ajutor închizând strâmtoarea Dardanele pentru a împiedica flota engleză de a pătrunde în strâmtori dinspre Mediterană.

În scurt timp după încheierea tratatului de la Unkiar-Iskelesi, s-a aflat conținutul articolului secret. Acesta a stârnit o adevărată furtună în capitalele europene în deosebi la Londra și Paris, în timp ce Viena da de înțeles că este mulțumită de rezultatele diplomației ruse.

3.3 Conferința de la Londra (1841)

În ciuda succesului deplin dobândit de misiunea Orlov la Istambul, diplomația rusă nu avea prea mare încredere în sinceritatea miniștrilor turci.

De aceea, țarul a fost sfătuit să tatoneze mai adânc poziția diplomației austriece în eventualitatea în care s-ar pune chestiunea și sub reversul ei, adică nu menținerea Imperiului Otoman, ci împărțirea acestuia. La 10 septembrie 1833, țarul a sosit la Münchengraetz (Austria), însoțit de cancelarul său, Nesselrode. În convorbirile ce au urmat, țarul a lăsat să se înțeleagă că soarta Turciei trebuie hotărâtă numai de cele două mari puteri: Rusia și Austria.

Din discuții, a reieșit clar că Austria n-ar fi acceptat niciodată o împărțire a Turciei. În această situație, diplomația rusă a ales o altă cale, anume aceea de apropriere față de Anglia, care părea mai interesată în chestiunile orientale. Era necesar să se acționeze, pentru că termenul scadent al tratatului de la Unkiar-Iskelesi se apropria, iar noul sultan Abdul-Medjid, moștenise de la predecesorul său aceiași nestatornicie. Diplomația rusă cunoștea eforturile Angliei de a anula clauzele respectivului tratat. Tocmai de aceia, Rusia nu a mai insistat asupra reînnoiri acestuia, dar a scontat pe dobândirea unor compensații diplomatice, adică de a se încheia un acord general între marile puteri care să prevadă închiderea strâmtorilor pentru vasele de război ale tuturor statelor și limitarea cuceririlor teritoriale întreprinse de pașa Mehmed-Ali.

Diplomația rusă a manevrat cu dibăcie între interesele franceze și cele engleze. Se cunoștea că în spatele lui Mehmed-Ali se află Franța care urmărea dobândirea unor piețe și zone de influență în Siria și Egipt. În acest punct, interesele Angliei și cele ale Franței nu mai coincideau, pentru că Anglia intenționa să-și consolideze legăturile sale în Mediterana și drumul pe uscat spre India. Rușii au sesizat la timp punctul nevralgic al alianței celor două puteri și a propus renunțarea la prelungirea tratatului de la Unkiar-Iskelesi. Anglia a acceptat planul Rusiei drept bază de discuție în timp ce Franța manifesta nervozitate, nefiind dispusă la o intervenție pe lângă vasalul nesupus al sultanului, pentru a-l determina să accepte o reglementare internațională a chestiunii.

A urmat un schimb de păreri pe marginea planurilor și amendamentelor propuse, care s-au concretizat prin semnarea convenției de la Londra (iulie 1840) de către Rusia, Anglia, Austria și Prusia. În esență părțile semnatare se angajau ca escadra engleză, staționară în Mediterana, și cea rusă staționară în Marea Neagră să ajute Turcia în ce privește apărarea navală a capitalei și a teritoriilor sultanului. Aceasta însemna că, în cazul în care Mehmed-Ali și-ar fi îndreptat noile atacuri asupra Constantinopolului, fie pe uscat, fie pe mare, părțile contractante – la cerea sultanului – urmau să coopereze în comun cu scopul de a pune Bosforul și Dardanelele, precum și capitala Turciei la adăpost de orice agresiune. Flotele ar fi continuat să rămână în apele turcești atâta timp cât ar fi permis însuși sultanul Turciei, după care trebuia să se retragă simultan, spre bazele lor din Mediterana și Marea Neagră.

În ceea ce privește Imperiul Otoman, cele patru puteri garantau integritatea teritorială a acestuia, iar lui Mehmed-Ali stăpânirea ereditară asupra Egiptului și stăpânirea temporară a pașalâcului Ancona.

Prin convenția de la Londra din 1840, Rusia obținuse interdicție pentru vasele străine de a intra în strâmtori. Fără adeziunea Franței, noua convenție nu avea nici un fel de eficiență; mai mult chiar, s-ar fi putut crea o situație de excepție pentru Franța, dacă ea nu ar fi recunoscut principiul închiderii strâmtorilor, întrucât nu era legată de nici un angajament față de Poartă. Noua convenție s-a semnat tot la Londra în 1841. Ceea ce este remarcabil la noua convenție este obligația solidară, indiviză, care s-a creat între marile puteri prin care acestea s-au angajat s-o respecte nu numai față de poartă, dar și una față de cealaltă, în așa fel încât fiecare dintre ele răspundea pentru orice încălcare a angajamentului asumat, iar eventuala modificare sau abrogare nu putea avea loc decât prin încheierea unui nou acord între semnatari.

4. Perioada 1841 – 1918

4.1. Tratatul de la Paris din 1856. Neutralitatea Mării Negre

Convenția din 1841 prevedea închiderea strâmtorilor în timp de pace. Ea ar fi putut asigura interesele Rusiei, în cazul unui război cu una din puterile maritime, numai dacă Turcia ar fi respectat o strictă neutralitate, deoarece, în asemenea caz, Poarta, aflându-se ea însăși în stare de pace cu ambii beligeranți, trebuia să țină strâmtorile închise. Prin închiderea strâmtorilor, Rusia renunța la dreptul de a-și trece vasele prin Bosfor1). Astfel, flota rusă se afla pur și simplu închisă în Marea Neagră.

Țarul a sondat terenul pentru a afla punctul de vedere englez despre „omul bolnav” , dar răspunsul a fost ferm: „Anglia era pentru menținerea integrității Imperiului Otoman”. Acesta a determinat Rusia să acționeze pe cont propriu. Izbucnind un conflict între clerul ortodox și cel catolic pe tema locurilor sfinte, țarul a cerut, pe un ton categoric încheierea unei convenții prin care să se asigure Rusiei protectoratul asupra creștinilor ortodocși din cuprinsul Imperiului Otoman. Satisfacerea unei asemenea pretenții ar fi echivalat cu acordarea posibilității de imixtiune permanentă în administrația Turciei. Țarul a trimis la Istambul pe amiralul Menșikov, dar era străin de problemele turcești.

După dezbaterile din divan, sultanul a respins cererile rușilor. Imediat, comandamentul rus a hotărât să ocupe principatele. Rusia a asigurat că ocuparea principatelor nu însemna o încălcare a convenției de la Londra, ci numai un indiciu că nu se mai considera ca membru între puterile ce se angajează să asigure suveranitatea turcilor.

1) S. Goriainow, op. Cit. pag. 90

În realitate, se considera că Anglia și Franța au încălcat tratatul, întrucât, drept răspuns la ocuparea principatelor de către ruși, și-au trimis flotele în Dardanele (1853) într-o perioadă când nu se declarase război între Turcia și Rusia, stare ce va interveni abia în octombrie 1853 prin declarația de război a Turciei.

Scufundarea flotei turcești de către cea rusă, în portul Sinope (noiembrie 1853) a grăbit perfectarea sistemului de alianță între Anglia, Franța și Sardinia, semnat la 20 ianuarie 1854, împotriva Rusiei. Pe de altă parte, Turcia nu a rămas indiferentă la acțiunile Rusiei și s-a alăturat Angliei și Franței.Austria și Prusia s-au declarat neutre.

În 1854, curtea imperială austriacă a inițiat negocieri între beligeranți, propunând drept bază de discuții următoarele:

1) Garanția comună a celor cinci puteri a drepturilor religioase și civile ale populațiilor creștine din Imperiul Otoman;

2) Protectorat asupra principatelor dunărene exercitate în comun de cele cinci state;

3) Revizuirea tratatului din 1841, Rusia neopunându-se abolirii dacă sultanul nu se opune;

4) Libertatea de navigație pe Dunăre.

Rusia a acceptat aceste propuneri. Divergențele au apărut imediat în legătură cu articolul 3. Rusia vedea în acest punct intenția puterilor occidentale de a lichida tratatele anterioare încheiate de Rusia cu Turcia, minarea arsenalelor maritime ce ar fi reprezentat o amenințare permanentă asupra Imperiului Otoman, și limitarea forței rusești în Marea Neagră. Anglia și Franța au argumentat că revizuirea convenției din 1841 urmărea să atașeze complet existența Imperiului Otoman la echilibrul european și să pună capăt preponderenței rusești în Marea Neagră. Delegatul rus a acceptat prima parte a formulării, privitoare la echilibrul european dar a respins categoric cea de-a doua parte, referitoare la situația Rusiei în Marea Neagră.

În cursul negocierilor, Franța a propus două variante: unul referitor la neutralizarea Mării Negre, iar celălalt referitor la limitarea forțelor navale ruso-turce în această mare.

Iată prevederile cuprinse în planul francez de neutralitate:

Rusia și Turcia, nu vor avea nici un fel de vase de război în Marea Neagră, nici în Azov;

Porturile celor două state vor fi numai de comerț;

Puterile străine vor putea avea consuli în aceste porturi;

Nu se vor face concentrări de trupe care să amenințe securitatea unuia sau a celuilalt dintre statele limitrofe;

Puterile aliate, Anglia, Austria și Franța, vor avea dreptul să introducă fortele lor navale în Marea Neagră prin strâmtori în situația în care clauzele tratatului vor fi încălcate;

Cele două puteri riverane ale Euxinului vor putea avea vase ușoare pentru poliția mării și coastelor și vase neînarmate pentru transportul trupelor1)

În ceea ce privește cealaltă variantă, ea se prezintă mai complet și în situații mai diferite.

Împăratul Rusiei și sultanul, în dorința de a-și da reciproc dovada încrederii și în scopul înlăturării stării de neliniște cauzate de dezvoltarea excesivă a forțelor navale în Marea Neagră, se angajau să nu țină – fiecare în această mare – decât patru vase, patru fregate, cu un număr proporțional de vase ușoare și vase neînarmate, adaptate exclusiv pentru transportul trupelor.

Regula după care Bosforul și Dardanelele rămâneau închise, așa după cum s-a stipulat în convenția de la Londra din 1841, continua să fie în vigoare cu excepțiile prevăzute mai jos.

Fiecare dintre puterile contractante care nu poseda arsenale maritime în Marea Neagră urmau să fie autorizate printr-un firman să poată introduce în Euxin un număr de vase egal cu jumătate din numărul navelor pe care fiecare dintre cele două state riverane le aveau în Marea Neagră. În nici un timp vasele de război nu aveau dreptul de a arunca ancora în Cornul de Aur, iar în timp de pace, numărul navelor de linie ale puterilor combatante care nu aveau arsenale în Marea Negră nu puteau depăși mai mult de patru de fiecare dată în drumul lor spre Dardanele către Marea Neagră și invers.

În cazul în care sultanul era amenințat de o agresiune, el își rezerva dreptul de a deschide strâmtorile tuturor forțelor navale aparținând statelor aliate cu el. Cât privește reducerea numărului de vase ale celor state riverane la Marea Neagră, aceasta echivala aproape cu o dezarmare navală, ceea ce ar fi creat un mare decalaj între flotilele militare ale puterilor occidentale și cea a Rusiei.

Delegația rusă a propus, însă, un contraproiect care a răsturnat toate calculele marilor puteri.

Iată prevederile contraproiectului rus:

„ … Înălțimea sa, sultanul, printr-un act spontan al voinței sale suverane, consimte să modifice regula de închidere a strâmtorilor Dardanele și Bosfor consacrate prin tratatul din Londra (1841) și a acorda de acum înainte, fără nici un fel de distincție, pavilioanelor de război ale tuturor țărilor dreptul de liberă trecere prin strâmtori pentru a se duce din arhipelag în Marea Neagră și invers.

Ce anume a determinat diplomația rusă ca să elaboreze un proiect bazat pe principiul strâmtorilor deschise? Explicația este simplă: Rusia avea nevoie de ieșire la Mediterana și nu de a se menține în limitele Mării Negre. Tocmai de aceea, propunerea de a se deschide strâmtorile, chiar dacă ar prezenta un anumit risc, avea marele avantaj de a permite flotei accesul la Mediterana și de aici, în alte mării.

1) J. Abrevaya, op. cit., pag. 71-72.

Evident că aliații nu erau dispuși să admită prezența flotei ruse în Mediterana, care ar fi schimbat radical raportul de forțe în Levant, iar Turcia ar fi fost în permanență sub teama apariției flotei ruse în Bosfor, mai ales că după Sinope, flota otomană nu mai exista. A urmat o intensă corespondență diplomatică între reprezentanții rușii de la Viena și cancelaria imperială de la Petersburg, în cadrul căreia reprezentantul rus a fost autorizat să accepte principiul închiderii strâmtorilor. În acest sens, delegația rusă a prezentat un nou proiect, în care se recunoștea principiul închiderii strâmtorilor în timp de pace astfel cum fusese consacrat prin vechea legislație a Porții și prin convenția de la Londra din 1841. Se propunea ca sultanul să-și rezerve dreptul de a deschide, cu titlu de excepție și în mod provizoriu, strâmtorile flotelor aparținând acelor puteri străine pe care Înalta Poartă socotea că este necesar să le solicite atunci când va aprecia că securitatea îi este amenințată. Aliații au respins și al doilea proiect al delegației ruse.

Anglia și Franța au părăsit masa tratativelor declarând că argumentele care reglementau competența lor au fost epuizate. Soarta negocierilor a fost încredințată armelor. Războiul sângeros a crescut în intensitate. După decimarea unei armate franceze în Dobrogea, aliații au strămutat teatrul de operații în Crimeea în vederea atacării principalei baze navale rusești în Marea Neagră – Sevastopolul. Asediul a durat aproape un an și orașul a căzut după ce aliații au cucerit puternicul fort Malakov. Căderea Sevastopolului nu a decis soarta războiului, deoarece armata rusă s-a retras în interior, păstrându-și întreaga capacitate de luptă. Mai mult, trupele rusești au cauzat câteva înfrângeri celor turcești în Armenia.

Negocierile diplomatice au fost reluate după căderea Sevastopolului. La 16 decembrie 1855, Austria a înmânat Rusiei – în numele aliaților – condițiile de pace, pe care țarul le-a acceptat la 16 ianuarie 1856. La 1 februarie 1856, plenipotențiarii au semnat la Viena condițiile preliminare de pace, sub rezerva ca negocierile ulterioare să se desfășoare la Paris.

Congresul de la Paris s-a deschis la 25 februarie 1856 sub președinția contelui Walewski, ministrul afacerilor străine al Franței. La 30 martie s-a semnat tratatul de pace, având ca anexă convenția privitoare la strâmtori, o altă convenție relativă la navele de război pe care puterile riverane urmau să le mențină în Marea Neagră și o a treia cu privire la Insulele Aland.

Tratatul de la Paris consacra principiul închiderii strâmtorilor Bosfor și Dardanele, așa cum fusese în cuprinsul tratatului de la Londra (1841) extinzându-se dreptul pentru sultan de a elibera firman de trecere pentru vasele ușoare sub pavilion de război1).

Prin tratatul de la Adrianopol (1829) se prevăzuse libertatea comerțului, dar restricțiile navigației pe Dunăre persistau.

1) Art. 2 din Convenția cu privire la strâmtorile Dardanele și Bosfor

Domnitorii țărilor române manifestau o preocupare deosebită pentru a se acorda libertatea de navigație pe Dunăre, întrucât comerțul în țările din bazinul Mării Negre căpătaseră o dezvoltare simțitoare. Pentru acest motiv, unele state occidentale au căutat ca, prin reglementarea internațională a navigației pe Dunăre, să-și asigure dominația în zona balcanică și a Mării Negre prin nesocotirea drepturilor riveranilor, și îndeosebi ale Principatelor române stăpâne pe gurile fluviului.

Tratatul de la Paris din 18 (30) martie 1856 a proclamat neutralitatea Mării Negre. În acest sens, art.11 din tratat stipula:

“Marea Neagră este declarată neutră, deschisă fiind marinei comerciale a tuturor națiunilor, apele și porturile sunt în chip hotărât și pentru totdeauna vaselor de război, fie ele ale puterilor riverane, fie ale oricăror alte puteri din afară cu excepțiile menționate în art.14 și 15 ale prezentului tratat”.

Dat fiind noul statut juridic al Mării Negre, menținerea sau stabilirea pe litoral a arsenalelor militare devenea fără rost. În consecință, Rusia și Turcia se vedeau obligate să nu mai ridice și să nu mai păstreze pe litoral nici un arsenal naval. Prin convenția cu privire la vasele de război rusești și turcești din Marea Neagră, cele două puteri se obligau reciproc să nu posede alte vase de război decât cele al căror număr, forță și dimensiuni erau stabilite cum urmează: fiecare parte își rezerva dreptul de a „întreține în această mare șase vase cu abur, de 50 m pe linia de plutire, cu tonaj de ce mult 800 t și patru vase ușoare cu abur sau cu pânze de un tonaj care să nu depășească 200 t fiecare”1).

În acest fel, Congresul de la Paris din 1856 a pus Rusia într-o situație în care nici o mare putere nu o putea accepta pentru prea mult timp. Este limpede că în urma acestui război și a păcii de la Paris, principalul beneficiar a fost Anglia, care a reușit să înlăture pentru o vreme puterea navală rusă din Marea Neagră și eventual pătrunderea în strâmtori.

4.2 Tratatul de la Londra din 1871:

abrogarea unor articole restrictive pentru Rusia

Se părea că prin introducerea Turciei în concertul european, criza orientală luase sfârșit. Dar cunoscutul diplomat englez Palmerston, a avertizat asupra optimismului exagerat ce se manifesta la curțile europene după semnarea tratatului din 1856. Conform previziunii sale, tratatul nu putea rămâne în vigoare mai mult de 10 ani. Palmerston și-a dat seama și de consecințele excluderii Rusiei din Marea Neagră, strâmtori și Mediterana.

1) G. Warsamy, op. cit. pag. 45

În decursul anilor 1856-1870, diplomația engleză a avut de înfruntat tatonările ruse și austriece în vederea revizuirii tratatului de la Paris, dar s-au lovit de o împotrivire fermă.

Cunoscând punctul de vedere britanic, diplomația rusă a sondat cu răbdare pentru a cunoaște opiniile celorlalți semnatari. Regele Prusiei a fost de acord cu revizuirea acestui tratat.

La întrevederea cu Ali – pașa, ambasadorul rus s-a referit la caducitatea unor clauze ale tratatului de la Paris din 1856, precum și la faptul că menținerea altora atingea demnitatea Rusiei. În răspunsul său, marele vizir s-a arătat conciliant în ce privește problema Basarabiei de sud și a gurilor Dunării, dar a ezitat în privința chestiunii Mării Negre.

Prudența demnitarului turc se explica prin faptul că Turcia nu mai putea conta pe un aliat puternic Franța, care se afla într-un război de mari proporții cu Prusia (1870), iar Austria își concentrase privirile asupra conflictului franco-prusac, iar Italia, care era pe punctul de a-și desăvârși unitatea politică prin ocuparea Romei, nu putea fi un adversar redutabil în ce privește revizuirea.

În circulara prințului Gonceakov din octombrie 1870 se arătau motivele care au determinat Rusia să ia o asemenea decizie. Experiența celor 15 ani care au trecut de la semnarea tratatului de la Paris, prin care se limitează forțele navale ale Rusiei și se neutralizase Marea Neagră, demonstrase că acest principiu de care depindea securitatea frontierelor sudice ale Rusiei nu se baza decât pe o teorie. În realitate, în timp ce Rusia dezarmase în Marea Neagră, Turcia păstra dreptul de a întreține forțe navale în arhipelag și strâmtori, iar Anglia și Franța dreptul de a-și concentra escadrele în Mediterana. Din prevederile convenției cu privire la strâmtori rezultă că acestea erau închise vaselor de război numai în timp de pace, fapt ce expunea litoralul sudic al Rusiei oricărei agresiuni, chiar din parte unor vecini mai puțini puternici dar care puteau dispune oricum, de forțe navale , cărora Rusia nu putea să li se opună.

Așa stând lucrurile, țarul nu mai putea admite ca tratatele, încălcate în repetate rânduri (lucru menționat în circulară), în clauzele lor esențiale și generale, să rămână obligatorii în cele care priveau interesele directe ale imperiului său. El nu va putea admite ca securitatea Rusiei să depindă de o ficțiune, care nu a rezistat încercării timpului. După o asemenea expunere a motivelor cuprinse în circulară, urma declarația oficială:

Țarul nu se mai considera legat de obligațiile tratatului din 1856 atât timp cât ele restrângeau drepturile sale suverane din Marea Neagră;

El se considera în drept și dator să denunțe față de sultan convenția specială și adițională a sus-numitului tratat care fixa numărul și dimensiunile vaselor de război ce navigau în Marea Neagră ale celor două puteri riverane;

Împăratul informa puterile semnatare și garante ale tratatului general, din care convenția specială făcea parte integrantă, că acorda sultanului – sub acest raport – plenitudinea drepturilor sale, după cum își lua deplina libertate în ceea ce-l privea.

Declarația a surprins cu atât mai mult cu cât prințul Gonceakov susținuse autoritar ideea mult apreciată în dreptul internațional și civil conform căreia nici un fel de modificare nu putea fi adusă unui tratat fără participarea tuturor părților contractante. Aici este de observat că Rusia nu era, în drept să informeze statele semnatare despre încălcările tratatului din1856, dar nu putea să se dezică, printr-o declarație unilaterală, de la angajamentele pe care le avea sub pretext că acestea nu mai sunt conforme cu necesitățile prezente.

Acesta era punctul slab al declarației prințului, fapt ce a atras atenția lordului Granville, care a declarat expres: „Este un principiu esențial al dreptului internațional, conform căruia nici o putere nu se poate elibera – ea însăși – de angajamentele unui tratat și nici aduce modificări decât cu consimțământul părților contractante, prin intermediul unui aranjament amical”.

Înmânarea declarației a fost urmată de două reuniuni succesive ale cabinetului britanic, care a discutat-o și a pregătit răspunsul. A urmat un schimb de vederi a reprezentanților Rusiei în capitalele europene, care a dus la convocarea Conferinței de la Londra și la încheierea tratatului de la Londra din 13 martie 1871, din care redăm principalele prevederi:

Art. 1. Art. 11-13-14 ale tratatului de la Paris din 30 martie 1856, precum și convenția specială sunt abrogate și înlocuite prin articolul următor.

Art. 2. Principiul închiderii strâmtorilor se menține, cu dreptul pentru sultan de a deschide numitele strâmtori în timp de pace flotelor puterilor aliate, în cazul în care acest lucru era cerut de executarea stipulațiilor tratatului de la Paris1856.

Art. 3. Marea Neagră rămâne deschisă marinei comerciale aparținând tuturor națiunilor.

Art. 8. Părțile reînnoiesc și confirmă stipulațiile tratatului din 1856, precum și anexele sale, care nu sunt anulate sau modificate prin prezentul tratat.

Prin înlăturarea clauzelor cuprinse în art. 11 (neutralizare), art.13 (lichidarea arsenalelor ușoare) și art.14 (convenția privind vasele ușoare) din tratatul de la Paris, Rusia dobândea deplina libertate în domeniul construiri de arsenale navale, a flotei militare și a tipului și numărului dorit de vase de război în Marea Neagră.

4.3. Congresul de la Berlin din 1878.

România dobândește ieșirea la Marea Neagră

Evenimentele ce au avut loc în Bosnia și Herțegovina în vara anului 1875 și 1876 au readus în actualitate disensiunile dintre Rusia și Turcia și au determinat luarea de poziții din partea marilor puteri. Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni eventuala apariție în această regiune a unui stat slav. Ea urmărea chir să anexeze aceste provincii.

La rândul ei, Rusia nu admitea o întărire a monarhiei austriece prin anexarea celor două provincii. În cele din urmă, față de iminentul conflict ruso-turc, Austria a înțeles să-și proclame neutralitatea. Anglia și-a definit și ea o poziție, de o manieră ce nu lăsa nici un echivoc. Deși se declara neutră, totuși, Marea Britanie preciza că starea de neutralitate nu excludea cu nimic luarea unei atitudini față de eventuala trecere a Constantinopolului în alte mâini decât acelea care îl dețineau în acel moment.

Suvalov s-a grăbit să alarmeze guvernul rus asupra stării încordate a relațiilor cu Anglia, care puteau duce la ruptură și a dat asigurări că guvernul rus nu avea în vedere ocuparea Constantinopolului.

Războiul celor două provincii cu Turcia, declanșat în martie 1876, a dus la agravarea crizei orientale. Guvernul român a alcătuit un memoriu formulat de Mihail Kogălniceanu în care erau cuprinse revendicări importante pentru țara noastră ca:

recunoașterea individualității poporului român;

admiterea reprezentantului ei în corpul diplomatic;

asimilarea supușilor români din Turcia situației celorlalți supuși străini și recunoașterea dreptului de judecată al lor de către agenții diplomatici români;

inviolabilitatea teritoriului român și delimitarea insulelor Dunării;

încheierea cu Imperiul Otoman a unor convenții comerciale, poștale și telegrafice;

recunoașterea pașaportului român și abținerea consulilor Turciei de a se amesteca în afacerile privind românii din străinătate;

fixarea graniței între România și Turcia la gurile Dunării.

Activitatea diplomatică din cancelariile europene, au convins cercurile românești cele mai informate că se pregătea declanșarea războiului între Rusia și Turcia. Pentru a pregăti terenul, Kogălniceanu a trimis agenților diplomatici români de pe lângă marile puteri o notă prin care se acuza Turcia de ororile săvârșite în Balcani și declara că „armata română freamătă sub jugul disciplinei, doritoare să ia parte la luptă”.

În aprilie 1877 s-a semnat la București convenția româno-rusă prin care se permitea armatei ruse liberă trecere prin teritoriul României, iar la 12 (24) aprilie Rusia a declarat război Turciei. În ședința corpurilor legiuitoare din 9 (21) mai a fost proclamată independența. Armata română, alături de cea rusă a luat parte la campania militară acoperindu-se de glorie în luptele de la Plevna, Smârdan, Grivița, Vidin.

Înaintarea armatelor rusești peste Balcani a stârnit mare neliniște în cabinetul englez. Derby a înmânat contelui Suvalov un memorandum în care se spunea că ocuparea Constantinopolului, chiar temporară, în scopuri militare, ar determina din partea guvernului englez luarea unor măsuri de la care acesta se abținuse până atunci. Tot odată, guvernul englez și-a intensificat activitatea diplomatică la Istambul în vederea determinării sultanului să ceară pace. În aceste condiții, guvernul rus s-a grăbit să-și precizeze și el condițiile în care ar fi dispus să încheie pacea. Aceste condiții sunt cunoscute din memoriul lui Nelidov, care explica pe larg punctul de vedere rus cu privire la strâmtori. El conchidea că Rusia trebuie să obțină libera comunicare prin Mediterana și, în același timp, mijlocul de a împiedica vreo flotă străină, inamică, să amenințe coastele rusești de la Marea Neagră. Memoriul lui Nelidov nu aducea elemente noi.

Dar, activitatea ambasadorului englez la Istambul, a grăbit hotărârea sultanului în sensul de a solicita mediația în conflictul armat cu Rusia. Germania a refuzat, Austria s-a eschivat iar Anglia a acceptat. Guvernul rus a răspuns tatonărilor engleze în sensul că ar fi fost mai indicat ca propunerile să vină direct de la Poartă, și nu prin intermediari. Astfel, problema strâmtorilor se putea pune direct în cadrul discuțiilor între plenipotențiarii celor doi beligeranți. Diplomația britanică a sesizat că ceva nu este în regulă și s-a grăbit să comunice părerea guvernului englez, potrivit căreia, orice tratat între Rusia și Turcia afectând pe cele din1856 și 1871 nu ar avea validitate decât prin asentimentul statelor care au luat parte la aceste tratate.

La 19 ianuarie 1878 a fost semnat armistițiul de la Adrianopol, precum și condițiile de bază ale viitoarei păci. Nu se făceau referiri la strâmtori decât în sensul că sultanul se va înțelege cu țarul în vederea asigurării drepturilor și a intereselor Rusiei în Bosfor și Dardanele. Pentru „orice eventualitate „, flota engleză din Mediterana a pătruns în Marea Marmara și a aruncat ancorele în fața Insulelor Principe. Aceasta a dus la pericolul izbucnirii unui conflict ruso-englez, din care Turcia ar fi tras ponoasele.

La 19 februarie – 3 martie 1878 au fost semnate preliminariile păcii de la San Stefano, dar ele nelinișteau profund marile puteri, care se temeau de o prea mare întărire a Rusiei în Orient. De aceea, guvernul englez a propus convocarea unui congres, cu participarea statelor semnatare ale tratatelor din 1856 și 1871, în vederea discutării stipulațiilor de la San Stefano.

La 13 iunie 1878 s-au deschis lucrările Congresului de la Berlin. El avea să se desfășoare în umbra divergențelor între Rusia și Anglia. În consecință, statele au convenit că „tratatul de la Paris din 1856, precum și tratatul de la Londra din 1871 sunt menținute în toate acele dispoziții care nu sunt abrogate sau modificate prin stipulațiile care preced .” (art. 63).

Erau expuse două teze diametral opuse. De ce poate Anglia, a cărei influență pe lângă Turcia era binecunoscută, considera închiderea strâmtorilor ca un aranjament individual, recunoscându-se sultanului dreptul absolut de a dispune după propria voință în ce privește deschiderea acestora. De cealaltă parte, Rusia, neîncrezătoare, socotea că este în interesul său să apere principiul angajamentului colectiv al marilor puteri pentru a împiedica pătrunderea unei flote de război în strâmtori, fără asentimentul puterilor semnatare și angajate.

Congresul de la Berlin nu a putut decide între cele două teze, astfel încât chestiunea a rămas pe mai departe în suspensie în așteptarea unor condiții care să concilieze cele două puncte de vedere.

Guvernul român a insistat ca reprezentanți ai săi să ia parte la congres, dar puterile europene nu au fost de acord cu aceasta. Delegații români au fost primiți în ședința din 19 iunie (1 iulie) când s-a citit memoriul țării noastre. Congresul de la Berlin a recunoscut independența României, condiționată de cedarea către Rusia a porțiunii „teritoriului Basarabiei despărțit de Rusia în urma tratatului de la Paris 1856”1), în schimbul căreia ni se dădea Dobrogea și Delta Dunării. România a dobândit ieșirea la Marea Neagră, ceea ce avea urmări destul de importante pentru comerțul său internațional pentru dezvoltarea și înflorirea porturilor maritime și crearea unei flote comerciale proprii.

În calitatea sa de stat suveran și independent, România era de acum înainte și mai interesată în reglementarea regimurilor juridice ale strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Dar, Congresul de la Berlin mai are și o altă semnificație, deosebită, care ține de domeniul noii repartizări a forțelor și intereselor nu numai ale statelor mari la Marea Neagră dar mai cu seamă de interesul statelor riverane. Într-adevăr, Congresul de la Berlin, recunoscând independența României și dreptul său istoric de a se reîntoarce la străvechile teritorii românești de la Marea Neagră, precum și a principatului autonom al Bulgariei, tot cu ieșire la Marea Neagră, a răsturnat vechea stare a lucrurilor.

La Marea Neagră, alături de Turcia și Rusia, au apărut două state naționale, România și Bulgaria cu interese proprii, alături de preocupările generale ce țineau de reglementarea regimului strâmtorilor Bosfor și Dardanele. La vechea rivalitate ruso-turcă se adaugă acum prezența unor străvechi state riverane, ale căror interese se manifestau cu deosebită tărie, pentru că întregul său comerț maritim era orientat spre strâmtori. De reglementarea regimului acestora depindeau interesele lor vitale, de state tinere care doreau să se afirme nu numai politic, dar și economic, în comerțul statelor lumii. Tocmai de aceea României și Bulgariei nu le era indiferent care regim guvernează strâmtorile Mării Negre.

4.4. Strâmtorile Mării Negre în timpul primului război mondial

Perioada cuprinsă între Congresul de la Berlin și primul război mondial nu a adus modificări în regimul strâmtorilor, cu toate că o seamă de incidente au reactualizat clauzele tratatelor cu privire la Bosfor și Dardanele.

Rusia manifesta în continuare un viu interes pentru Constantinopol.

În timpul războiului ruso-japonez, chestiunea strâmtorilor s-a pus din nou în legătură cu trecerea escardrei ruse din Marea Neagră în Mediterana. În timp ce flota din Marea Baltică

Doc. Răzb. Ind., IX, pag. 382.

trebuia să navigheze nu mai puțin de 6 luni pentru a ajunge în Extremul Orient, flota din Marea Neagră era condamnată la totală imobilitate, fiindu-i închise strâmtorile.

Sultanul a permis trecerea prin strâmtori a navelor „Petersburg” și „Smolensk” sub pavilion comercial cele două vase au oprit în Marea Roșie o navă de comerț engleză. Incidentul nu a avut urmări, întrucât guvernul britanic începuse să se îngrijorese de intensa activitate a Germaniei, în care a văzut un inamic direct. De aceea, Anglia își căuta aliați în vederea unei eventuale confruntări și spera într-o apropiere cu Rusia.

De data aceasta, Anglia nu mai avea interes ca Rusia să fie izolată în Marea Neagră pentru că ar fi împiedicat acțiunile comune ale Antantei. În schimb, regimul strâmtorilor existent facilita în mod expres scopurile Germaniei, care avea interes să nu se realizeze o joncțiune a flotelor anglo-franco-ruse. Germania a reuși să încheie un tratat militar secret cu guvernul „junilor turci”.

Izbucnirea primului război mondial, a cuprins, după cum era de așteptat, și zona strâmtorilor. Influența germană la Istambul devenise o amenințare directă pentru Anglia și Rusia. Ambele coaliții – Antanta și Puterile centrale – se străduiau să găsească un număr cât mai mare de aliați. Antanta urmărea să întrețină starea de neutralitate a Turciei, deoarece aceasta permitea menținerea unor legături cu Rusia; se avea în vedere că un război cu Turcia i-ar fi obligat să deschidă un alt front, iar Rusia și-ar fi lungit cu câteva sute de kilometrii frontul de luptă existent. Într-un cuvânt, aliații căutau să menajeze pe cât posibil Turcia în imposibilitatea de a o atrage de partea lor. Cât privește Puterile centrale, acestea făceau tot posibilul pentru a determina Istambulul să declare război, în speranța că acest gest va fi urmat de Bulgaria, Grecia și România.

Încadrarea zonei strâmtorilor Mării Negre în rigorile unui război de anvergură al coalițiilor ar fi adus însă prejudicii grave intereselor comerciale ale statelor neutre.

Chiar de la începutul ostilităților, relațiile anglo-turcești s-au înrăutățit. Guvernul turc comandase în Anglia două cuirasate. Vasele erau gata, echipajele turcești se aflau în Anglia, când guvernul englez a hotărât să le încorporeze în cadrul marinei de război engleze, justificând cerințele urgente ale războiului. Atitudinea guvernului englez a nemulțumit opinia publică turcă, iar guvernul „junilor turci” a știut să canalizeze această stare de lucruri în favoarea politicii sale filogermane.

La 10 august 1914, două vase de război germane, urmărite de vasele de război engleze, au pătruns în Dardanele. Vasele engleze s-au oprit în fața Dardanelelor, încetând urmărirea, din respect pentru neutralitatea Turciei. Pătrunderea celor două vase germane în strâmtori reprezenta o violare a regimului strâmtorilor de către Germania și Turcia. Într-adevăr, Turcia, aflându-se în stare de neutralitate, violase art. 2 al convenției din 1871, care nu permitea trecerea prin strâmtori decât în scopul prevăzut de tratatul din 1856. Potrivit regulilor neutralității dacă vasele de război Germane au găsit refugiu în apele teritoriale aparținând Turciei neutre, ele erau obligate,ca în timp de 24 de ore să părăsească aceste ape sau, în caz contrar, să fie dezarmate. Amiralitatea turcă s-a grăbit să declare că cele două vase au fost cumpărate de ei ca o compensare pentru reținerea vaselor comandate în Anglia.

Actul de vânzare, după toate regulile neutralității, era însă nul, deoarece Declarația navală de la Londra din 26 februarie 1909 stipula expres că „transferul sub pavilion neutru a unei nave inamice efectuat după deschiderea ostilităților este nul”1). Guvernul turc ar fi putut afirma că, întrucât nu era semnatar al Declarației de la Londra, i se putea opune, dar Germania, semnatară a acestuia, nu avea dreptul de a vinde vasele. La 16 august cele două vase au înălțat pavilionul de război turc. Anglia și Franța au protestat, declarând că nu recunosc transferul, iar flotele aliate vor deschide focul asupra lor de îndată ce vor ieși din Dardanele.

Teama guvernului turc de o eventuală pătrundere a flotelor aliate prin strâmtori a determinat luarea unor măsuri de consolidare a sistemului de fortificații. Se zvonea că ministrul marinei britanice căuta să determine guvernul la o acțiune care să ducă pe aliați la Istambul prin străpungerea strâmtorilor. Drept urmare, Turcia a minat intrarea în Dardanele.

În sfârșit, acțiunile diplomației germane la Istambul au dus la părăsirea stării de neutralitate a Turciei. La 29 octombrie 1914, trei vase de război germane și patru torpiloare au bombardat fără declarație de război Odessa, Theodosia, Novorosiiskul. Turcia a intrat în război alături de Puterile centrale, după ce câștigase timp pentru întărirea strâmtorilor și mobilizarea armatei și flotei.

La 19 februarie 1915, flota anglo-franceză alcătuită din 18 unități de linie a început asaltul Dardanelelor. La 25 februarie, fronturile Seddul-Bahr, Kum-Kobé, Estrogonul și Orhanie au fost supuse unui bombardament sălbatic și distruse. Uriașa escadră și-a făcut loc cu greu sub focul năprasnic al bateriilor; treptat, însă, acestea au fost reduse la tăcere. Se părea că soarta Dardanelelor fusese pecetluită, dar un eveniment imprevizibil a schimbat complet situația. Vasele au intrat într-un baraj de mine, nedetectat până atunci, aflat la cotitura Erenkioi. Rezultatul a fost de-a dreptul catastrofal. Pierderile grave suferite în decursul de numai câteva ore au alarmat comandamentul anglo-francez. Șeful expediției, a ordonat retragerea escadrei din strâmtori și revenirea la baza din insula Tenedos. Expediția anglo-franceză a eșuat.

Bănuind o reluare a atacurilor în zona strâmtorilor, comandantul turc a înfiițat un nou corp de armată destinat special apărării strâmtorilor. La 25 aprilie 1915 și-a făcut apariția în strâmtoarea Dardanele cea mai mare forță navală. Luptele de o înverșunare neînchipuită au durat trei zile, până când atacanții au reușit să-și fixeze câteva capete de pod, pe care se străduia să le

1) Art. 56. din menționata Declarație navală

lărgească. Apărătorii turco-germani erau avantajați de înălțimile și terenul accidentat, caracteristic peninsulei Gallipoli, care făcea ca fiecare ridicătură să devină o fortăreață aproape imposibil de cucerit. După intrarea Bulgariei în război, la sfârșitul lunii septembrie, și după ofensiva lui Manckensen împotriva Serbiei, în octombrie, s-a creat posibilitatea aducerii de trupe germane în Peninsula Gallipoli. În cele din urmă s-a hotărât evacuarea trupelor aliate din această peninsulă.

4.5. Convenția de la Mudros și tratatul de la Sévres

Intrarea Turciei în război a ocazionat repunerea pe ordinea de zi a problemei strâmtorilor. Este tocmai ceea ce declarase Sazanov ambasadorului Angliei, Buchaman, în întrevederea din octombrie 1914. În noiembrie 1914, Anglia și-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea ridicată de Sazanov referitoare la strâmtori.

“ Sir Edward Grey apreciază că conduita guvernului turc va face inevitabilă rezolvarea problemei turce în ansamblul său, inclusiv chestiunea strâmtorilor și a Constantinopolului, de acord cu Rusia. Soluționarea acestei chestiuni nu va putea intervenii – natural – decât după înfrângerea Germaniei, independent de probabila prăbușire a statului turc, care este posibilă ca urmare a evoluției militare”1)

Intrarea în război a Italiei a determinat începerea unor noi negocieri ruso-italiene. Marchizul Carlotti, ambasadorul Italiei în Petrograd, a trimis un memoriu ministrului de externe al Rusiei, prin care se sublinia că „chestiunea Constantinopolului și a Bosforului a fost întotdeauna obiectul unei atenții deosebite a politicii italiene în Mediterana…”

Via activitate diplomatică din timpul primului război mondial privind viitorul statului turc ca și al regimului strâmtorilor Mării Negre a fost urmărită cu atenție de guvernul român. Acest lucru reiese mai întâi din telegrama expediată la 9 noiembrie 1914 de ministrul de externe al Franței, la Petersburg. „ … ministrul Franței la București notează reaua impresie pe care a produs-o în România manifestul în care împăratul Nicolae ar fi exprimat speranța că conflictul ruso-turc se va termina prin triumful programului lui Petru cel Mare.”

Cu toate că tratativele dintre puterile Antantei cu privire la viitorul regim al strâmtorilor se desfășurau în secret, guvernul român era totuși informat asupra lui, manifestând o evidentă preocupare pentru ca strâmtorile să nu devină dependente de una sau alta dintre puteri. Și după

1) Constantinopole et les Détroits.Documentes secrètes de l’ancien Ministère des Affaires Etrangères de Russie, traducțion de l’edition sovietique, du Comissariat du Peuple des Affaires Etrangères, Paris. Les Edisions Internaționales, 1930, 2 vol, ediție îngrijit de A Lapradelle, I. Eisenman, Mirkine Gnetzevich, P. Renouvin, vol. I pag. 59

încheierea acordurilor secrete dintre Rusia, Franța, Anglia, cu privire la soarta viitoare a strâmtorilor, aliații nu au divulgat nimic României dintre existența acestor înțelegeri. Cu toate acestea, guvernul român era ținut la curent de agenții săi diplomatici cu privire la sus-amintita problemă. După intrarea României în război – alături de Antanta – aliații au continuat să păstreze tăcere cu privire la acordurile secrete dintre ei, referitoare la strâmtori.

La 28 noiembrie 1916, țarul a trimis de la Cartierul general ministrului său de externe o telegramă prin care să se aducă la cunoștință regelui României despre acordul încheiat în 1915 între Rusia, Anglia și Franța, cu privire la trecerea Constantinopolului și a regiunilor strâmtorilor sub suveranitatea rusească, la sfârșitul războiului.

Așadar, guvernele Antantei urmăreau scopuri precise, pentru care vărsau sângele popoarelor: reîmpărțirea lumii între ele, pentru satisfacerea intereselor egoiste ale marilor monopoluri. Se considera că fiecare din marile puteri „avea vocație” pentru acapararea de noi teritorii pe seama învinșilor. Nici Puterile centrale nu erau mai prejos, deoarece într-un fel sau altul, Germania urmărea dobândirea unei zone de influență în Orientul Apropiat și Mijlociu, care nu se putea realiza decât cu sprijinul aliatului otoman. Germania, venită mai târziu la împărțirea lumii, intenționa să-și creeze un puternic imperiu colonial în Africa și Asia, dar se ciocnea peste tot cu imperialismul mai vechi – al Angliei și Franței.

Evenimentele din Rusia au avut o influență uriașă aspra războiului. Exemplul popoarelor Rusiei, care au răsturnat țarismul, a dat un puternic impuls luptei pentru pace a popoarelor. Guvernul sovietic, a făcut cunoscute lumii întregi țelurile politici sale: încheierea imediată a păcii fără anexiuni și fără contribuții ;dreptul sfânt al popoarelor la autodeterminare.

Anul 1918 a fost hotărâtor în ce privește mersul operațiunilor militare. Ofensiva de vară întreprinsă de germani fusese stăvilită de forțele coaliției anglo-franco-americane. La 8 august 1918 s-a declanșat contraofensiva pe întregul front de vest, cu rezultate importante: în câteva zile, armata germană a pierdut 16 divizii. Situația nu era mai bună nici pe fronturile din est. La Salonic, armatele franco-engleze, ajutate de trupele din colonii, au forțat frontul și au obligat armata bulgară să capituleze fără condiții (28 septembrie 1918).

O lună mai târziu – la 30 octombrie 1918 – a venit rândul Turciei să capituleze. Convenția de armistițiu s-a semnat la Mudros. Prin aceasta, strâmtorile erau puse la dispoziția Antantei. Primul articol stabilea ocupația militară a Istambulului și strâmtorilor și prevedea liberul acces prin strâmtori a vaselor militare ale Antantei. Asemenea situație, creată prin capitularea Turciei, a permis Antantei să organizeze intervenția în sudul Rusiei Sovietice.

Totodată, au fost create premisele în vederea împărțirii „moștenirii otomane” între puterile Antantei astfel cum fusese convenit prin acordurile secrete încheiate în cursul războiului.

Marea Britanie manifesta o atenție deosebită față de „succesiunea otomană”. Ea urmărea dezmembrarea Turciei. De asemenea, dorea să-și asigure dominația asupra strâmtorilor și, în acest mod, apărarea flancului stâng al bazei navale în: Gibraltar, Malta, Cipru, Suez. Franța se străduia să-ți consolideze pozițiile în Levant, Siria, Liban, dar se lovea de interesele engleze și ale marilor pretendenți la moștenirea otomană: Grecia și Italia.

La 10 mai 1920 a fost semnat tratatul de pace cu Turcia la Sévres. Reprezentanții sultanului și-au pus pecetea pe un tratat care nu se va aplica niciodată. Este util de amintit principalele prevederi ale tratatului de la Sévres, întrucât multe din acestea vor fi înserate în tratatul de la Lausanne din 1923.

În prevederile tratatului de la Sévres apare pentru prima dată teza radical schimbată a poziției engleze față de strâmtori. Dacă până atunci, Anglia milita pentru închiderea strâmtorilor în ce privește vasele de război aparținând tuturor pavilioanelor să aibă drept de liberă trecere. Aceasta însemna că Anglia dobândea deplină libertate în ce privește deplasarea flotei din Mediterana în Marea Neagră fără a fi stânjenită, pentru că la acea dată flota militară a statelor riverane nu prezenta un tonaj prea mare.

Prevederile tratatului de la Sévres arătau că autorii lui urmăreau să lichideze independența statului turc. Asemenea prevederi militare, care jigneau demnitatea națională, au stârnit un puternic curent popular îndreptat împotriva sultanului, și pe plan extern, împotriva Angliei.

Mișcarea de eliberare națională, a fost preluată de burghezia națională, al cărei exponent era generalul Mustafa Kemal. La 20 aprilie 1920, partizanii acestuia, reuniți la Ankara, au proclamat Adunarea Națională a Turciei. În același timp trupele turcești au trecut la acțiuni ofensive în Anatolia. Speriată de noul curs al evenimentelor, diplomația britanică a inițiat negocieri greco-turce la Paris (21 februarie 1921), apoi la Londra (23 martie 1921). Dar aceste tratative nu au ajuns la nici un rezultat.

În septembrie 1921, trupele turcești înfrâng principalele forțe grecești, înaintând în direcția Cianakului. În urma înfrângerilor suferite de greci, Anglia, Italia și Franța au propus Turciei încheierea păcii. La conferința de pace urmau să participe: Anglia, Franța, Italia, Japonia, România, Iugoslavia, Grecia, și Turcia. Prin nota adresată Turciei, aliații promiteau că-și vor retrage trupele, vor restitui Turciei regiunea orientală a Traciei, inclusiv Adrianopolul, și o vor admite în Liga Națiunilor.

În același timp, Anglia declara că înțelege să blocheze cu flota strâmtorile și că vasele de război britanice vor deschide focul asupra tuturor vaselor care se vor îndrepta spre porturile Mării Negre sau care ar veni dinspre Marea Neagră. Bineînțeles că guvernul sovietic a protestat împotriva acestui act, subliniind că așa-zisa libertate a strâmtorilor fluturată de englezi înseamnă în realitate numai libertatea pentru puterile Antantei de a bloca strâmtorile, în orice timp, sub orice pretext, și astfel să se taie Marea Neagră de restul lumii.

La 3 octombrie 1921 au început tratativele de la Mudania. De la început, Turcia, a cerut ca regiunea Traciei să fie eliberată până la fluviul Marița. După numeroase discuții, acordul a fost semnat la 11 octombrie 1922. În esența aceasta prevedea:

Retragerea trupelor grecești dincolo de fluviul Marița;

Malul drept și Caragiacul urmau să fie ocupate de trupe aliate până la încheierea păcii definitive;

Turcia nu va putea face nici un fel de dislocări de trupe în Tracia estică, iar efectivul garnizoanelor prezente să nu depășească 8.000 de jandarmi;

Trupele aliate rămâneau pe pozițiile pe care le ocupau până la hotărărea finală a conferinței.

Odată denunțat tratatul de la Sévres, urma să se încheie altul, în baza noului raport de forțe, intervenit după războiul greco-turc.

5. Conferința de la Lausanne

Organizarea conferinței a fost preluată de către diplomația britanică al cărei reprezentant era, lordul Curzon, în calitate de ministru de externe. Concepțiile acestui diplomat porneau de la un număr de teze care urmau să stea la baza viitoarei reglementări a regimului strâmtorilor. După avizul său, flota rusă din Marea Neagră, nu mai prezenta un pericol pentru drumul maritim imperial din Mediterana. Curzon nu ignora că, în preajma convocării conferinței, se reliefau puternice contradicții între Anglia, pe de o parte, și Franța, Italia, Grecia, pe de altă parte. Se manifestau, de asemenea, contradicții între Rusia și Antantă.

Conferința de la Lausanne s-a deschis la 20 noiembrie 1922. În afară de inițiatorii convocării, Marea Britanie, Franța și Italia, la lucrările au mai luat parte Japonia, Grecia Iugoslavia și Turcia. Pentru discutarea anumitor probleme au mai fost invitate Bulgaria, Albania, Olanda, Spania, Portugalia, Norvegia și Suedia.

Era prima dată când se întruneau mai mulți reprezentanți ai statelor interesate în reglementarea regimului strâmtorilor Mării Negre și cu participarea tuturor riveranilor. La prima ședință s-a hotărât înființarea a trei comisii:

– Comisia pentru problemele teritoriale și militare (regimul strâmtorilor);

– Comisia pentru regimul străinilor și minorităților din Turcia;

– Comisia pentru problemele financiare și economice;

În ședința din 4 decembrie 1922, au început discuțiile generale cu privire la regimul strâmtorilor. În expunerea sa, diplomatul englez a atras atenția participanților că problema strâmtorilor privește nu numai țara care se afla în război în ultimul timp (Turcia) și statele vecine, dar și întreaga lume. Delegatul Turciei, a expus punctul de vedere al guvernului turc, conform căruia, strâmtorile prezintă un interes deosebit pentru țara sa. S-a mai afirmat că „securitatea Constantinopolului, precum și a Mării Marmara trebuie să fie pusă la adăpost de orice atingere. Acest principiu odată pus și admis, națiunea turcă este gata să subscrie la orice hotărâre care va fi luată de comun acord cu guvernul turc de o parte, și puterile interesate, pe de altă parte, în vederea asigurării deschiderii strâmtorilor comerțului mondial și comunicațiilor internaționale”1)

Declarația reprezentantului Turciei l-a nemulțumit pe lordul englez. Acesta se aștepta ca primul delegat turc, să explice mult mai detaliat punctul de vedere al guvernului de la Ankara în problemele ridicate de nota aliaților din 23 septembrie cu privire la demilitarizarea strâmtorilor.

Propunerea privitoare la închiderea strâmtorilor navelor de război era conformă principiului egalității între toate statele, în timp ce deschiderea acestora pentru navele de război ar fi putut crea o situație preponderentă puterii maritime cele mai mari.

La Conferința de la Lausanne, România a militat pentru principiul libertății de navigație în strâmtori și consacrarea lui într-un tratat internațional. Conducătorul delegației române, I. G. Duca, s-a pronunțat pentru un regim internațional care să neutralizeze interesele unei puteri prin interesele comune ale tuturor celorlalte puteri. În acest sens, strâmtorile trebuiau să fie libere pentru trecerea tuturor vaselor de comerț sau militare, fără a se face vreo restricție sau a se aduce vreo limitare.

Este de remarcat că delegația română, ca și cea iugoslavă au susținut libertatea absolută a navigației, ca o consecință logică a libertății de navigație pe Dunăre, și au cerut garanții efective pentru ca libertatea de navigație în strâmtori să fie respectată.

Intervenția în dezbateri a lui Curzon a scos la iveală planul general cu privire la regimul strâmtorilor . Aliații socoteau că în timp de pace și în timp de război, Turcia fiind neutră, forța navală maximă pe care fiecare putere putea s-o trimită în Marea Neagră, să nu depășească flota pe care o avea în Marea Neagră cea mai mare putere riverană. Era vorba, evident de Uniunea Sovietică. Această propunere s-a izbit de împotrivirea categorică a sovieticilor și turcilor, care au demonstrat că, dacă fiecare putere ar fi trimis în Marea Neagră, la un moment dat, o flotă egală cu cea rusă, care, în același timp, avea o capacitate de 30.000 de tone, automat Anglia, Franța, Italia, schimbau imediat raportul de forțe.

Delegația turcă a venit cu un număr de amendamente în sensul că:

În timp de pace, totalitatea flotei străine care va traversa strâmtorile în același timp să nu fie mai mare decât flota turcă aflată în strâmtori;

1). Conference de Lausanne sur les affaires du Proche-Orient, 1922-1923. Recuil des actes de la Conference. Première série, Tome I. Protocoles des séauces Plénières et procès-verbabaux et raports de la Première Comision (Questions territoriales et Militares, Paris, Imprimerie Nationale, 1923, pag. 107

În timp de război, vasele aliate – deja intrate – puteau rămâne, dar marina de război a unui stat beligerant nu avea dreptul să intre în strâmtori înainte ca forțele navale aparținând altei puteri beligerante să fi părăsit strâmtorile.

După mai multe discuții controversate, tratativele s-au încheiat în iunie 1923. Iată principalele prevederi ale conferinței strâmtorilor, semnată la Lausanne:

În timp de pace, libertatea completă de navigație pentru toate vasele comerciale sau militare, indiferent de pavilion sau de încărcătură;

Aceleași condiții valabile și în caz de război, Turcia fiind neutră. În asemenea situație, Turcia nu avea dreptul să intervină nici pe mare, nici în aer;

În vreme de război, Turcia fiind beligerantă, avea aceleași drepturi conferite de legile internaționale ale războiului. În această situație, Turcia nu avea dreptul să oprească trecerea prin strâmtori a vaselor comerciale neutre.

Vasele de război puteau trece nestingherite prin strâmtori, indiferent de pavilion. Fiecare putere nu avea dreptul să trimită în Marea Neagră nave de război care să depășească forța flotei celei mai puternice din Marea Neagră.

Submarinele erau obligate să străbată zona navigând la suprafață.

Navele de război nu puteau staționa în strâmtori.

Guvernul turc era autorizat să mențină în zona strâmtorilor o garnizoană de 12.000 de soldați.

Strâmtorile au fost demilitarizate. S-a înființat o comisie internațională a strâmtorilor, care va veghea aplicarea convențiilor.

Articolul 15 din convenție fixa obligația comisiei de a-și exercita misiunea „sub auspiciile Ligii Națiunilor”, care trebuia să-i prezinte un raport anual asupra activităților sale. În urma demilitarizării strâmtorilor, s-a ajuns la situația în care Turcia putea fi oricând expusă unui atac prin surprindere, fiind în imposibilitatea de a riposta.

Semnatarii convenției au căzut de acord asupra necesității de a se acorda Turciei garanții colective, deoarece prin demilitarizarea strâmtorilor și a regiunilor învecinate ar fi posibil să intervină un pericol militar pentru Turcia și, drept consecință, prin asemenea acte militare s-ar fi putut periclita libertatea de navigație prin strâmtori și securitatea zonelor demilitarizate. În acest sens, art. 18 din convenție statua următoarele:

„Dacă o violare a dispozițiilor cu privire la libertatea de trecere, un atac inopinat sau orice act de război sau amenințare de război ar pune în pericol libertatea de navigație a strâmtorilor sau securitatea zonelor demilitarizate, Înaltele Părți Contractante și în toate cazurile Franța, Marea Britanie, Italia și Japonia le vor împiedica de comun acord prin toate mijloacele pe care Consiliul Societății Națiunilor le va decide în acest caz”.

În esență, rezultă că art.18 din convenție priva pur și simplu Turcia de dreptul său suveran de a-și apăra teritoriul național în zona strâmtorilor. Nu numai că suveranitatea de stat a Turciei era încălcată prin instituirea comisiei internaționale, dar se crea pericolul că, în anumite împrejurări, apărarea strâmtorilor să fie încredințată Ligii Națiunilor, în condițiile unor mari variații politice, în cursul cărora unele dintre state garante nici nu mai făceau parte din Ligă, iar altele se manifestau zgomotos împotriva Ligii.

Evenimentele care au avut loc după semnarea acestei convenții au arătat cât de ineficiente erau garanțiile prevăzute în art.18.

6. Conferința de la Montreux

6.1. Privire generală

Conferința strâmtorilor încheiată la Lausanne în 1923, în ciuda faptului că prevedea unele știrbiri aduse suveranității Turciei, a fost aplicată cu consecvență. Dacă Turcia a acceptat să cedeze o parte din prerogativele sale, aceasta s-a datorat bunei credințe manifestate față de țelurile Societății Națiunilor, care-și propune, în felul său să organizeze un sistem de securitate colectivă, menit să înlăture pericolul izbucniri unei conflagrații mondiale.

Turcia se simțea mult mai în siguranță sub garanția Societății Națiunilor, iar art. 18, așa cum s-a arătat, încredința Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei apărarea strâmtorilor în caz de agresiune.

În septembrie 1931 Societatea Națiunilor a trecut însă, printr-o criză serioasă cu ocazia discutării agresiunii Japoniei împotriva Chinei. Imperiul nipon, care urmărea să obțină deplina libertate de acțiune în Extremul Orient, a părăsit organizația. Această turnură a evenimentelor a avut o deosebită importanță pentru regimul strâmtorilor, pentru că Japonia era unul dintre statele garante. Ieșirea ei din Ligă echivala practic cu o slăbire a sistemului de garanții acordat Turciei în cazul unei agresiuni în zona strâmtorilor. Dar și lucrările conferinței de dezarmare din primăvara anului 1933 arătau că situația evoluează către o soluție care afecta în mod deosebit securitatea strâmtorilor, precum și prevederile Convenției de la Lausanne. În materie navală, interesele Marii Britanii continuau să fie salvgardate prin menținerea clauzelor tratatului de la Versailles care restrângeau armamentele navale ale Germaniei până în 1935, când urma să aibă loc o nouă conferință navală.

Referindu-se la conținutul art. 96 al proiectului britanic, care stipula că nici o armă de artilerie terestră nu putea depăși 105 mm, conducătorul turc Rűstű bey, a atras atenția că „există în tratatul de la Lausanne dispoziții de ordin militar relative la strâmtori care în mod natural trebuie să aibă aceeași soartă ca aceea a clauzelor militare din tratatele de pace semnate în urma marelui război.” Cererea Turciei era întemeiată, întrucât art.6 al convenției din 1923 oprea fortificarea și orice „instalație permanentă de artilerie” în zona strâmtorilor, apărarea acestora nemaifiind posibilă dacă s-ar fi interzis și întrebuințarea artileriei mobile, de mare calibru, prin planul general pentru limitarea înarmărilor. Șeful delegației turce a explicat că o adoptare a acestui articol ar fi suprimat artileria grea terestră, în timp ce artileria navală rămânea în stadiul în care se află. Adoptarea art.19 din proiectul britanic ar fi creat în strâmtori o situație specială. Securitatea strâmtorilor ar fi fost compromisă. Între altele, s-ar fi impus Turciei un tratament inegal dacă s-ar fi menținut regimul de demilitarizare prevăzut prin convenția de la Lausanne1).

Intervenția primului delegat al Japoniei a fost primită cu rezerve de reprezentanții Angliei și Franței la conferință. Conferința de la Lausanne era un tratat bilateral, încheiat prin liberul consimțământ al părților; așa stând lucrurile „planul Mc. Donald” pentru revizuirea tratatelor de pace nu putea avea nici un fel de repercusiuni în ce privește regimul strâmtorilor.

Turcia și-a dat seama că nu se poate aștepta la o susținere a intereselor sale din partea puterilor occidentale. Diplomația turcă și-a orientat activitatea spre o mai bună apropiere față de Uniunea Sovietică, România și Bulgaria, state riverane la Marea Neagră, direct interesate într-o reglementare corespunzătoare a situației strâmtorilor.

O serie de evenimente ale anului 1935, marcate și prin încheierea unor tratate internaționale, au schimbat raportul de forțe stabilit prin sistemul tratatului de la Versailles.

Dintre acelea care au avut și urmări asupra regimului strâmtorilor și a situației din Mediterana Orientală se înscria acordul naval anglo-german. El cuprindea clauza expresă ca tonajul de război german să nu depășească 1/3 din cel britanic și dreptul pentru Germania de a construi submarine (lucru interzis prin tratatul de la Versailles) în proporție de 60% față de Anglia. Acest acord a reprezentat un mare succes al Germaniei fasciste. Diplomația acesteia a reușit astfel să dea o lovitură Ligii Națiunilor și să accentueze divergențele anglo-franceze.

Asemenea acțiuni arătau că situația internațională evolua într-o direcție tot mai periculoasă. Guvernul turc a făcut cunoscută dorința sa de a supune examinării statelor semnatare elementele nou apărute în viața mondială care accentuau caracterul anacronic al unor prevederi ale comerțului din 1823.

Situația creată în Mediterana în urma aplicării de sancțiuni economice a ridicat din nou problema sancționării garanților prevăzute în art.18 din convenția de la Lausanne în ipoteza unui atac asupra strâmtorilor.

1). Th. Aghuides. Introduction. Actes de la Confèrence de Montreux concernant le régiune des Détroits, pag. 2

În fața acestei situații Turcia ar fi fost îndreptățită să i-a măsurile de cuviință în vederea salvgardării securității naționale. Dar guvernul turc a preferat calea respectului pentru legea internațională și a cerut convocarea unei sesiuni a tuturor puterilor interesate pentru reglementarea problemei. La 11 aprilie 1936, guvernul turc a adresat o notă guvernelor statelor semnatare de la Lausanne, invitându-le să înceapă negocieri pentru încheierea unor acorduri menite „să reglementeze regimul strâmtorilor în condițiile securității indispensabile inviolabilității teritoriului turc și în spiritul cel mai liberal pentru dezvoltarea constantă a navigației comerciale între Marea Mediterană și Marea Neagră”.

Cererea Turciei avea la bază un argument cunoscut în dreptul internațional sub denumirea „clausa rebus sic statibus” în sensul că la închiderea tratatului de la Lausanne au existat unele condiții care au reglementat imperios inserarea unor clauze. Se mai adaugă un fapt, și anume: revizuirea convenției de la Lausanne se impunea în virtutea egalității în drepturi și obligații a părților dintr-un tratat. Toate statele semnatare ale convenției de la Lausanne, cu excepția Italiei, au răspuns favorabil notei Turciei.

Deschiderea conferinței a prilejuit delegațiilor să facă unele considerații privind examinarea revizuiri prevederilor convenției de la Lausanne. În cuvântul său, delegatul turciei a arătat că înțelegerea manifestată de statele interesate a permis întrunirea de la Montreux pentru stabilirea pentru uni nou regim juridic al strâmtorilor. Reprezentantul turciei a pus în vedere celor prezenți că demilitarizarea condiționată prin acest sistem de garanții încalcă un principiu elementar al dreptului fiecărui stat de a-și organiza apărarea propriului teritoriu.

În încheiere Rűstű-Aras a atras atenția asupra proiectului turc de reglementare, care ținea seama de libertatea completă a navigației comerciale și care asigura libertatea navigației de război, condiționată însă de nevoile securității generale și speciale a Turciei, a Mării Marmara și a Mării Negre care are o situație specială1).

În discursul său delegatul României – Nicolae Titulescu – a dovedit din nou o pătrunzătoare cunoaștere a situației internaționale pe care a proiectat-o la zona strâmtorilor, conexând-o cu interesele statului român.

“…Eu voi spune că strâmtorile sunt însăși inima Turciei. Dar ele sunt în același timp și plămânii României. Când o regiune este, prin însăși poziția ei geografică, inima unei națiuni și plămânii alteia, înțelepciunea cea mai elementară comandă celor două națiuni să se unească și să alcătuiască un tot …”

1) Actes de la Conférence de Montreux, concernant le régime des Détrois, pag 21-22

6.2.Aportul delegației române în realizarea convenției de la Montreux

Din delegația română făceau parte cei mai buni diplomați ai timpului, în frunte cu Nicolae Titulescu, Vespasian Pella, C. Conțescu. Aportul delegației române s-a remarcat îndeosebi în probleme noi de principiu, ca de pildă, starea de amenințare de război, situație necunoscută până atunci în dreptul internațional și nereglementată ca atare, sau în cele referitoare la aplicarea pactelor regionale în lumina convenției cu privire la strâmtori; aportul delegației române a fost concludent în chestiunea tonajului global admis în Marea Neagră (art.14 din proiectul britanic). Preambulul în noua lui redactare a fost propus de către delegația română, care a ocazionat o seamă de luări de poziție.

În legătură cu comisia strâmtorilor, delegația română a susținut punctul de vedere al guvernului turc prin care se suprima orice încălcare „internațională” a suveranității Turciei. Proiectul prezentat de guvernul turc spre dezbatere și aprobare la conferință prevedea în art. 9 că, în cazul în care Turcia ar aprecia existența unor amenințări de război, care avea dreptul să aplice dispozițiile art. 8 al prezentei convenții, avizând Societatea Națiunilor în privința măsurilor luate și informând puterile semnatare ale convenției. Este cu totul nou în dreptul internațional, care până atunci nu cunoștea decât starea de pace și de război.

În ședința din 25 iunie 1936, delegatul țării noastre a ridicat chestiunea măsurilor ce urmau a fi luate de guvernul turc în cazul amenințării de război, arătând că România înțelege grija manifestată de Turcia în vedere garantării securității sale prin mijloacele pe care le propune. Totuși, articolul nu era suficient de clar cu privire la ordinea cronologică, în sensul dacă guvernul turc înțelegea să obțină înainte de luarea măsurilor avizul Societății Națiunilor și să comunice totodată semnatarilor convenției.

„Aș dori să știu dacă înștiințarea făcută Societății Națiunilor trebuie să preceadă sau să urmeze măsurilor pe care guvernul turc le va lua. În efect, dacă interdicția trecerii navelor de război prin strâmtori se decide azi, iar intervenția pe lângă Societatea Națiunilor și comunicarea făcută puterilor semnatare ale convenției vor avea loc ulterior, țara care va face eventual obiectul unei asemenea măsurii nu ar avea cunoștință de aceasta”.

În ședința din 9 iulie1936, a fost pus în discuție amendamentul la art.23 propus de delegația rusă la proiectul englez. Amendamentul avea o mare importanță întrucât avea în vedere punerea în aplicare a măsurilor luate de Societatea Națiunilor împotriva unui agresor și a prevederilor acordurilor regionale, îndeosebi pactul balcanic și cel franco-sovietic.

Amendamentul sovietic preciza că dispozițiile convenției „nu puteau afecta drepturile și obligațiile ce decurgeau din pactul Societății Națiunilor pentru părțile contractante și nici restrânge în vreun fel misiunea acestuia de a salvgarda într-un mod eficace securitatea națiunilor. Efectul dispozițiilor din art.5 și 9 până la 16 nu consta în a limita punerea eventuală în aplicare a măsurilor prevăzute prin act față de un stat agresor și nici a împiedica trecerea prin strâmtori a vaselor de război cu misiunea de a îndeplini angajamentele de asistență asumate sau care urmau a fi asumate în viitor de numitele state semnatare ale convenției de la Montreux”.

E adevărat că amendamentul întâmpina rezistență din partea Turciei, care, din motive întemeiate, nu dorea să fie antrenată într-un eventual conflict numai pe motivul că există anumite pacte regionale între puteri care aveau în vedere aplicarea clauzelor cuprinse în aceste tratate prin trecerea flotelor de război în zona strâmtorilor. Turcia și-ar fi asumat asemenea obligație dacă ea însăși ar fi fost parte într-un tratat regional. Ea ar fi fost obligată să vină în ajutorul victimei agresiunii și să deschidă strâmtorile în schimbul unei reciprocități de ajutorare dacă Turcia ar fi fost expusă unei agresiuni.

Punctul de vedere turc era susținut și de delegația britanică nu numai pentru motivul că era autoarea proiectului de convenție, dar și din calcule politice legate de aplicarea acordului anglo-german încheiat în 1935, care fixase raportul de dezvoltare a flotelor celor două puteri la proporția 35:100. Anglia se temea că acest echilibru ar fi putut fi afectat dacă navele de război sovietice ar fi pătruns în Mediterana, unde Anglia întreținea o flotă puternică, făcând cu greu față înarmărilor Italiei. Eventuala apariție a unei flote în Mediterana, ar fi obligat-o să disloce o parte din unitățile sale din Marea Nordului și, în felul acesta ar fi slăbit proporția față de flota germană.

În această situație, marele diplomat român, Nicolae Titulescu, a declarat:

„Sunt venit în mijlocul dumneavoastră ca să sprijin noua redactare propusă de delegația Uniunii Sovietice și să vă spun că, în cazul special al României sunt temeiuri deosebite ca această redactare să fie primită. Dacă mă refer la textul prezentat de delegația britanică, exclud orice asistență dată în virtutea unui pact regional și mă plasez pe punctul de vedere al asistenței ordonate de Societatea Națiunilor – în unanimitate. În alți termeni mă plasez în fața unui caz teoretic, deoarece, dacă unanimitatea a putut fi obținută o dată – în cazul italo-etiopian nu stiu dacă ea va fi obținută a doua oară. Mă tem foarte mult că ne-am putea afla în fața voturilor împărțite înăuntrul Societății Națiunilor. Problema pe care o pun înaintea dumneavoastră o pun într-un mod brutal și cu toată răspunderea legată de însărcinarea mea. Consiliul este împărțit pe chestiunea de a ști cine este agresorul. Credeți că voi avea cea mai mică dificultate ca să-i cer prietenului meu, Rűstű-Aras să respecte angajamentele regionale? Dar dacă amiciția lui Rűstű-Aras este cel dintâi angajament regional pe care delegația britanică îl dă la o parte, acesta este Pactul Balcanic, Turcia îmi datorează asistență dacă oricare stat de pe planetă mă atacă, în același timp ca o țară balcanică, și dumneavoastră doriți ca eu să renunț astăzi domnilor delegați ai Regatului Unit, la fructul unei munci care este munca mea proprie, alături de munca imensă a colegilor mei, o muncă cu care mă mândresc în viața internațională? Voiți să dau deoparte Pactul Balcanic? Sub ce titlu va mai putea fi folosit Pactul Balcanic dintre Turcia și mine, dacă dumneavoastră dați la o parte celelalte acorduri regionale? Pun această întrebare direct delegației britanice. Dar, în afară de Pactul Balcanic, eu am acum pacte de asistență mutuală înregistrate la Societatea Națiunilor și un pact între Franța și mine. Vă închipuiți o singură clipă că Turcia și-ar putea lua răspunderea să vadă încetând efectele acestui pact de alianță dintre Franța și România? Socotesc, prin urmare, când e vorba de o activitate a Societății Națiunilor că dumneavoastră trebuie să puneți pe picior de egalitate toate acțiunile pe care Pactul Societății Națiunilor le are în vedere”.

Cuvântarea lui Titulescu a avut o reală importanță pentru că, în acest fel, s-a făcut simțit punctul de vedere al României în lucrările Conferinței de la Montreux: declarațiile și intervențiile marelui diplomat N. Titulescu, ale experților români în comitetul tehnic au contribuit la statornicirea viitorului regim al strâmtorilor Mării Negre.

6.3. Clauzele convenției de la Montreux

Conferința de la Montreux s-a încheiat în 26 iulie 1936, când delegații au semnat convenția. Preambulul Convenției de la Montreux are o semnificație aparte. Părțile contractante au fost animate de dorința de a reglementa trecerea prin strâmtori asigurând interesele Turciei și ale riveranilor la Marea Neagră în conformitate cu principiile consacrate în art.23 din tratatele de pace semnate la Lausanne. Noua convenție menționează expres ideea securității statelor riverane.

Art.1 din convenție, care accentuează însuși principiul de bază al acestuia, proclamă libertatea de trecere și navigație prin strâmtori. Este de observat că principiul libertății de navigație și de trecere prin strâmtori a fost scos din cadrul dreptului convențional, cum era consacrat la Lausanne, și trecut în cadrul dreptului internațional public.

Art.24 din convenția de la Montreux transferă guvernului turc atribuțiile Comisiei internaționale a strâmtorilor.

A). În legătură cu regimul de trecere a navelor de comerț sunt analizate două situații, și anume: accepția dată pentru navele de comerț și modalitatea de trecere prin strâmtori a acestora.

Art.7 reglementează această chestiune în următoarele situații:

a). În timp de pace (trecerea și navigația se face liber, indiferent de pavilion);

b). În timp de război, Turcia, nefiind beligerantă (aceeași situație ca în timp de pace);

c). În timp de război, Turcia fiind beligerantă (vasele de comerț se bucură de continuare de liberă trecere, dar restricția se aplică acelor vase care aparțin statelor aflate în conflict armat cu Turcia);

d). Turcia se află în fața unui pericol de război iminent.

B). În legătură cu regimul trecerii vaselor de război, se impun următoarele situații:

a). În timp de pace (trecerea vaselor de război este supusă unor restricții, un preaviz adresat pe cale diplomatică de către statele riverane guvernului turc cu cel puțin 8 zile înainte ca vasele de război să pătrundă în strâmtori);

b). În timp de război, Turcia nefiind beligerantă (vasele de război neutre sunt plasate sub regimul de pace, în timp ce vasele beligeranților li se refuză orice trecere prin strâmtori). Această poziție a Turciei nu poate fi modificată decât prin propria intrare în război (art.20);

c). În timp de război, Turcia fiind beligerantă (art.20 arată că în această situație) Turcia are libertate de acțiune, trecerea vaselor militare fiind lăsată la totala discreție a guvernului turc, în virtutea suveranității de stat a Turciei asupra strâmtorilor);

d). În caz de pericol iminent de război (art.20 lasă guvernului turc posibilitatea de a interveni, mergând până la închiderea strâmtorilor sau până la acordarea deplinei libertăți de circulație vaselor militare aparținând unor anumite state). Prevederea este foarte delicată, întrucât poate avea consecințe din cele mai grave, mergând până la declanșarea conflictului atunci când nu există deocamdată decât un pericol.

Dispozițiile generale ale convenției prevăd suprimarea comisiei strâmtorilor (art.24), atribuțiile ei fiind trecute guvernului turc. Orice trecere a vaselor militare străine prin strâmtori se aduce la cunoștință reprezentanților statelor semnatare la Ankara și, anual, Societății Națiunilor.

Convenția de la Montreux nu s-a oprit la revizuirea unor clauze privind regimul strâmtorilor. Ea a reglementat întregul regim maritim și aerian în această zonă, atât de disputată, în conformitate cu interesele dictate de securitatea Turciei și a puterilor riverane la Marea Neagră.

Este cert că o nouă reglementare a uneia din cele mai spinoase probleme europene a constituit un exemplu pozitiv de rezolvare a problemelor litigioase pe calea amiabilă a tratativelor. Regimul instituit la Montreux a arătat eficiența pactelor și a înțelegerilor regionale în menținerea păcii și a securității în anumite zone nevralgice ale lumii, dar mai cu seamă în zona balcanică și a strâmtorilor.

Importanța acestei conferințe depășește cu mult faptul de a fi dovedit posibilitatea acordului pe calea înțelegerii între state. Convenția a demascat indirect țările agresoare și a destrămat ideea de forță în relațiile internaționale.

7. Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN)

Crearea unei structuri de cooperare în zona Mării Negre a fost avansată pentru prima oară în 1990, de fostul președinte al Turciei, Turgut Ozal, în cursul unei vizite oficiale în România. La inițiativă au subscris România, Bulgaria și URSS.

Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) a fost oficial lansată, prin semnarea Declarației de la Istanbul, la 25 iunie 1992. Membrii fondatori ai CEMN sunt: Albania, Bulgaria, Grecia, România, Turcia, R. Moldova, Rusia, Ucraina și trei țări caucaziene (Armenia, Azerbaidjan și Georgia). Motivele pentru care Grecia și Albania, care nu au ieșire la Marea Neagră, fac parte din CEMN se explică prin faptul că, inițial, conceptul organizației era de a cuprinde o arie lărgită a Balcanilor, inclusiv RF Iugoslavia, iar Turcia are interese speciale în susținerea Albaniei. Regiunea CEMN se întinde, ca suprafață, de la Marea Adriatică la Oceanul Pacific și cuprinde în arealul său un număr de opt mări (Marea Neagră, Marea de Azov, Marea Marmara, Marea Egee, Marea Caspică, Marea Ionică, Marea Adriatică și Marea Mediterană). Cele două documente adoptate la Istanbul la 25 iunie 1992 (”Declaration on Black Sea Economic Cooperation” și „Bosphorus Statement”) arată că obiectivul central al CEMN îl constituie accelerarea dezvoltării economice și sociale a statelor membre în scopul realizării unui grad superior de integrare în economia europeană și mondială, prin intensificarea cooperării multilaterale și folosirea avantajelor care decurg din proximitatea geografică și complementaritatea economiilor naționale. În mod deliberat a fost evitată includerea unor obiective de natură politică sau de securitate, considerate neadecvate momentului.

Regiunea Mării Negre are o importanță strategică recunoscută, care este dată de resursele naturale foarte bogate, în special petrol și gaz și de o piață potențială de peste 350 milioane consumatori. Comerțul cumulat al regiunii reprezintă peste 5% din comerțul mondial. Componenta strategică a regiunii s-a accentuat, în ultimul timp, ca urmare a declanșării campaniei antiteroriste; SUA sunt interesate de evoluțiile din regiune, iar UE își substanțiază asistența pentru țările din zonă prin Politica de Nouă Vecinătate.

7.1. Evoluția cooperării economice în bazinul Mării Negre

Evoluția cooperării economice în bazinul Mării Negre cuprinde următoarele etape:

de formare, lipsită de rezultate și fără o organizare clară, a durat până la întâlnirea de la București, din anul 1996, când miniștrii de externe au adoptat un „Plan de acțiune” care a îmbunătățit cooperarea;

de introducere a sistemului Troicii ministeriale, în cursul căreia a început finanțarea comună a Secretariatului Internațional Permanent (PERMIS) de la Istambul și s-au intensificat reuniunile la toate nivelele. În iunie 1998, la Yalta, s-a semnat „Carta CEMN”;

de asumare a caracteristicilor unei organizații regionale. La 30 aprilie 1999, la Reuniunea miniștrilor de externe din statele CEMN de la Tbilisi, a fost înființată Organizația Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), care a devenit o structură regională de cooperare în domeniul economic. OCEMN a dobândit statutul de observator la ONU începând cu 8 octombrie 1999, urmare adoptării Rezoluției A/54/5.

La 25 iunie 2002, la Istambul, șefii de stat și de guvern din regiunea Mării Negre au marcat, în cadrul unei reuniuni extraordinare, aniversarea a zece ani de la crearea Cooperării Economice a Mării Negre. La Summit-ul aniversar OCEMN a fost semnată „Declarația Decenială” prin care se marchează trecerea organizației într-o nouă etapă și în care sunt creionate domeniile viitoare de acțiune, cum sunt cele legate de securitatea și stabilitatea regională, cooperarea cu Uniunea Europeană și colaborarea cu alte inițiative și structuri regionale.

Relația cu UE a constituit unul din cele mai importante puncte ale președinției elene (noiembrie 2004-aprilie 2005). Reuniunea de la Komotini a adoptat o declarație ministerială care se referă la necesitatea unei platforme de cooperare UE-OCEMN. O asemenea Platformă se află în curs de elaborare cu sprijinul Centrului Internațional de Studii privind Marea Neagră și va fi adoptată la proxima reuniune a Consiliului Ministerial al OCEMN.

7.2. Organizare și structuri instituționale

State membre: Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, R.Moldova, România, Federația Rusă, Serbia, Muntenegru, Turcia și Ucraina.

Observatori: Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia, Tunisia, Franța, Germania, Conferința Cartei Energiei, Black Sea Commission, International Black Sea Club (cu statut mai vechi), SUA, Rep. Cehă, Croația și Belarus (din octombrie 2005). Alte organizații și instituții internaționale, printre care Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei, CEE/ONU, ONUDI, FAO, OMC, OMM, BERD, BEI și Banca Mondială sprijină activitățile OCEMN.

Consiliul miniștrilor afacerilor externe este forul de decizie al OCEMN (Consiliul Ministerial) care se întrunește semestrial în țara care deține Președinția-în-Exercițiu. La reuniunile miniștrilor de externe, deciziile se adoptă prin consens pentru primirea unor noi membri, acordarea statutului de observator, crearea de noi mecanisme sau modificarea structurii acestora, adoptarea sau modificarea regulilor de procedură și a regulamentelor financiare. Pentru alte decizii este nevoie de o majoritate de 2/3 din voturile exprimate.

La reuniunea specială a Consiliului Ministerial, de la Istanbul din 25 iunie 2004, s-a adoptat o declarație comună a miniștrilor de externe ai statelor membre OCEMN cu privire la contribuția organizației la securitatea și stabilitatea în regiunea Mării Negre, ceea ce marchează intrarea cooperării în sfera politicului (aspect neabordat inițial).

Comitetului Înalților Funcționari (CIF) din ministerele de externe ale statelor membre analizează principalele probleme ale organizației și formulează propuneri înaintate Consiliului Ministerial.

Troica OCEMN: asistă Președinția – în – Exercițiu la îndeplinirea mandatului încredințat de Consiliul Ministerial. Este formată din statul care exercită președinția, cel de la care s-a preluat președinția și cel care o va prelua. În prezent, Troica este alcătuită din Federația Rusă, România, Serbia și Muntenegru.

Grupurile de lucru, la care se adaugă întâlniri ale grupurilor create ad-hoc și ale experților, acoperă domeniile: energie, transporturi, comunicații, mediu, situații de urgență, turism, știință și tehnologie, ocrotirea sănătății și domeniul farmaceutic, promovarea și protejarea investițiilor, cooperare industrială și comercială, IMM, finanțe și bănci, schimb de date statistice și informații economice, agricultură și industrie alimentară, combaterea criminalității organizate. România este coordonatoare a GL pentru combaterea crimei organizate, GL pentru transporturi și GL pentru știință și tehnologie.

Secretariatul Internațional Permanent (PERMIS), cu sediul la Istambul, funcționează sub autoritatea Președintelui în exercițiu al OCEMN și această autoritate se exercită de către Secretarul General.

7.3. Proiecte și acțiuni prioritare

La summit-ul din 2002 și la reuniunile ulterioare ale Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, organizația a început să acorde atenție sporită proiectelor.

În baza deciziei Consiliului Ministerial de la Tirana, din 25 octombrie 2002, a fost constituit Fondul de Dezvoltare a Proiectelor (FDP) prin contribuții voluntare ale statelor membre, iar în baza deciziei CM de la Istambul, din 14-15 iulie 2003, s-a înființat un Comitet Director al FDP însărcinat cu gestionarea fondurilor acumulate. Într-o primă etapă, la constituirea FDP au contribuit „voluntar” numai 5 state: Grecia, Federația Rusă, România și Turcia (cu 30.000 USD fiecare) și Azerbaidjanul (cu suma simbolică de 1.500 USD). Ulterior, au mai contribuit cu sume variabile Consiliul de Afaceri al OCEMN și Centrul Internațional de Studii privind Marea Neagră, astfel încât fondurile acumulate s-au ridicat la circa 130.000 USD. FDP rămâne deschis participării și altor state și organizații interesate din afara zonei.

Datorită volumului restrâns de fonduri, sumele ce se acordă promotorilor de proiecte regionale nu depășesc cifra de 15.000 USD / proiect și servesc prioritar pentru finanțarea studiilor de pre-fezabilitate. Până în prezent au fost alocate fonduri pentru implementarea unor proiecte regionale, cu caracter mai mult de cercetare, în domeniile comerțului, transportului rutier de mărfuri, politicilor energetice, protecției mediului înconjurător, sănătății și farmaciei.

Pe măsura degajării consensului politic și a identificării surselor de finanțare necesare, statele membre OCEMN vor trece la implementarea unor proiecte de dimensiuni mai mari, după cum urmează:

interconectarea rețelelor electrice și conectarea lor la sistemele din vestul Europei;

dezvoltarea infrastructurilor de transport, prin prelungirea către Est a marilor magistrale europene;

construirea unor conducte pentru transportul petrolului și gazelor naturale;

modernizarea și interconectarea sistemelor de comunicații.

În ultima perioadă, pentru a se stimula participarea tuturor statelor la constituirea resurselor FDP, s-au formulat opinii tot mai insistente de introducere și a unor „contribuții obligatorii”, anuale sau bi-anuale, după modelul utilizat la plățile pentru bugetul OCEMN.

7.4. Perspective

În prezent, președinția OCEMN este exercitată de Federația Rusă, pentru un mandat de 6 luni (mai-octombrie 2006) și urmărește obiective similare cu cele ale președinției române.

Principalele probleme aflate în atenția OCEMN pentru etapa viitoare sunt:

Restructurarea și reorientarea activităților astfel încât aceasta să fie în măsură să răspundă noilor evoluții de pe plan regional și internațional și mai ales așteptărilor legitime ale statelor membre;

Identificarea unor priorități de acțiune care să fie menținute în atenție pe parcursul mai multor președinții ale organizației, de natură să permită finalizarea proiectelor și programelor de cooperare demarate anterior (eliminarea fragmentărilor de până acum prin schimbarea la fiecare 6 luni a priorităților);

Revitalizarea activității unor grupuri de lucru din cadrul OCEMN și consolidarea instituției de țară coordonatoare, ca premise esențiale pentru asumarea de către statele membre a unor responsabilități directe în promovarea de proiecte de cooperare;

Intensificarea demersurilor pentru stabilirea unor relații de parteneriat cu Uniunea Europeană, în contextul favorabil creat de noua politică europeană de vecinătate;

Sprijinirea eforturilor statelor din Europa de Est și Caucaz de consolidare a proceselor democratice și a reformelor impuse de tranziția la economia de piață, precum și asigurarea unei cooperări susținute cu comunitatea euro-atlantică;

Creșterea contribuției OCEMN la consolidarea securității și stabilității în zona Mării Negre, inclusiv prin atragerea SUA, UE și a NATO la asemenea acțiuni;

Extinderea colaborării OCEMN cu alte organizații și structuri de cooperare regională.

7.5. Contribuții ale României la activitățile OCEMN

S-a susținut constant necesitatea strângerii relațiilor de colaborare între OCEMN și Uniunea Europeană. O asemenea abordare este favorizată atât de trecerea OCEMN în faza operațională cât și de curentul favorabil creat prin „Politica Europeană de Vecinătate”.

S-a inițiat procesul de implicare a OCEMN pe dimensiunea de securitate și stabilitate în regiunea Mării Negre, contribuind la elaborarea unui concept viabil în materie și la identificarea mijloacelor de creștere a contribuției organizației în acest domeniu.

În calitate de țară-coordonatoare a Grupului de Lucru pentru cooperare în domeniul combaterii crimei organizate a contribuit substanțial la încheierea unui Protocol Adițional la Acordul CEMN în materie, cu accent particular pe combaterea terorismului și a inițiat încheierea unui Memorandum de Înțelegere între OCEMN și Centrul Regional SECI de la București, în vederea transferării experienței acestui centru în zona Mării Negre.

Prin statutul deținut în plan internațional de membru al NATO, membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU și viitor membru al UE, își aduce o contribuție semnificativă la promovarea obiectivelor OCEMN în cadrul forurilor internaționale și la creșterea vizibilității organizației.

CAPITOLUL V

Protecția mediului

1. Introducere

Prin mediul înconjurător fiecare putem înțelege altceva: casa noastră, familia, locul de muncă, unde ne petrecem cea mai mare parte a timpului nostru cu flora și fauna pe care ne-am obișnuit, cu oamenii care ne înconjoară, etc. Din punctul de vedere al dreptului mediului înconjurător reprezintă totalitatea factorilor naturali și ai celor creați de om pentru satisfacerea nevoilor sale, factori ce acționează cumulativ în timp și spațiu asupra sa.

Populația este permanent în strânsă legătură cu mediul în care trăiește. Orice schimbare (îmbunătățire sau înrăutățire) a acestui mediu influențează, de regulă pozitiv sau negativ starea populației; satisfacerea nevoilor de hrană, de apă, de oxigen, de lipsă de zgomot, etc. poate fi diminuată de elemente de poluare prezentă, indiferent dacă ele sunt produse ale naturii sau create de om.

Cerințele dezvoltării vieții economice, ale dezvoltării sociale în general, fac ca aceste elemente să nu poată fi eliminate din viața naturii și a societății. Omul nu se poate rupe, nu se poate izola de mediul său ; natura vie înconjurătoare acționează în mod obiectiv asupra omului, iar dezvoltarea industriei și agriculturii, exploatarea resurselor naturale, lărgirea permanentă a bazei circulației și transporturilor, creșterea în ritm rapid a localităților etc. au aspra omului, pe lângă binefacerile firești, și influențe negative ca urmare a poluării mediului înconjurător.

Puterea de rezistență al mediului natural al omului – solul, apa, aerul – care reprezintă condiții de existență a vieții pe Pământ, este de foarte multe ori și în foarte multe locuri diminuate în așa măsură încât a fost lansată ideea că Pământul este în pericol.

Este oare într-adevăr bolnav Pământul? Se apropie oare sfârșitul vieții pe Pământ? Se poate oare vorbi de o moarte lentă a apelor și pădurilor, aerul devine treptat impropriu oxigenării vieții? Sunt, deci, oare descendenții noștri condamnați să trăiască într-un mediu în care condițiile de viață dispar treptat?

Iată câteva întrebări vitale care se pun din ce în ce mai des de către oameni de știință și de către politicienii, pe care îi preocupă viitorul omenirii. Răspunsurile care se pot da la aceste întrebări interesează nu numai pe cei care le formulează, ci pe toți locuitorii Terrei.

Răspunsuri s-au dat numeroase și se dau în continuare, de la cele mai pesimiste și iraționale, până la cele mai optimiste, uneori chiar inexplicabil de nepăsătoare. Se aud voci patetice și strigăte de alarmă, dar și cuvinte liniștitoare, se fac calcule atestate de raționamente logice după care se apropie sfârșitul sau după care pericolele sunt ireale. Pesimiștii se înfruntă cu optimiști, acțiunea cu nepăsarea, responsabilitatea cu indiferența.

Din ce în ce mai des și hotărât se aud și răspunsuri realiste, fundamentate pe realitatea economico-socială și evoluția firească a naturii și a mediului artificial, care apelează nu numai la sentimente umane și la rațiune, ci și la resurse material – financiare de care dispune societatea umană pe plan național și internațional, fără de care protecția mediului natural și artificial rămâne un vis irealizabil.

Protejarea mediului se realizează prin mijloace variate. În ultimele decenii se apelează, din ce în ce mai hotărât, și la mijloace juridice pentru reglementarea relațiilor interumane privind mediul în care trăim, pentru stabilirea răspunderilor juridice a celor ce populează diferite elemente componente ale mediului.

Se poate afirma că s-a înțeles că dreptul trebuie pus în slujba protecției mediului uman. Legislația națională și internațională, își pun în centrul atenției lor protecția mediului natural și a celui creat de om, protecția vieții pe Pământ, implicit a existenței umane. În ultimele decenii influența legiuitorului este îndreptată cu realism spre problemele noi ale protecției mediului uman. Au apărut organisme statale și neguvernamentale, care au ca sarcină protejarea, în primul rând, a omului împotriva influențelor nefaste ale poluării. Se fac încercări de coordonare politică de protecție a mediului din diferite țări, în primul rând, a celor vecine, de potrivire a reglementărilor legale prind acest domeniu de activitate socială.

Toate acestea ne fac să credem în utilitatea sistematizării sistematice și examinării celor mai semnificative probleme juridice privitoare la protecția mediului înconjurător.

2. Protecția mediului marin

Protecția acestui mediu se realizează în baza legilor interne și a convențiilor internaționale pentru zonele de sub jurisdicția națională și prin convenții internaționale regionale sau cu caracter multilateral general pentru regiunile internaționale. Astfel, începând cu Convenția de la Londra din 1954 (modificată în 1962 și 1969) privind combaterea poluării marine cu hidrocarburi, continuând cu convențiile de la Bruxelles din 1969, privind răspunderea și intervenția în caz de accident, cu cea din 1971, referitoare la stabilirea unui fond internațional de compensare, s-au stabilit reguli și principii care au constituit baza reglementări ulterioare.

În acest sens, în 1971 s-a încheiat Convenția privind protecția împotriva poluării cu materiale radioactive, în 1972 – Convenția relativă la prevenirea poluării marine prin scufundarea deșeurilor de pe nave și aeronave sau instalații marine. De asemenea, s-au încheiat convențiile regionale privind protecția mediului marin referitoare la Marea Baltică (1974), Mediterana (1976), Pacificul de Sud (1986) etc.

În acest context, subliniem semnificația deosebită a Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării, semnată la București, la 12 aprilie 1992, ce are ca obiectiv combaterea poluării cu substanțe periculoase, a diferite surse de pe uscat, de pe vase, din activități ce se desfășoară pe platoul continentului1).

Subliniem și faptul că prin Convenția privind dreptul mării din 1982 s-au stabilit prevederi de aplicabilitate generală vizând toate formele și tipurile de poluare și toate zonele mărilor și oceanelor. S-a creat, astfel, un cadru adecvat și cuprinzător pentru protecția și conservarea mediului marin în toate componentele sale.

Supravegherea și controlul respectării prevederilor convențiilor revin statului riveran în zonele de sub jurisdicția sa, iar în zonele internaționale, în principal statului de pavilion. În baza unor convenții s-au creat și organisme internaționale speciale (comisii internaționale sau regionale) având o serie de funcții în acest domeniu.

Cu toate acestea construirea și punerea în circulație a unor supertancuri petroliere cu o capacitate de mii și chiar sute de mii de tone au pus de multe ori în pericol mediul marin.

Asemenea pericole grave pentru flora și fauna marină au produs, de pildă, în 1967 naufragiul navei „Torry Canyon”, sub pavilion liberian asupra coastelor Franței și Angliei ale Oceanului Atlantic; în 1978 – naufragiul în apropierea coastelor franceze a navei petroliere „Amoco Codiz” sub pavilion liberian, aparținând unei companii americane; în 1989 – naufragiul, în apropiere de Alaska, a petrolierului „Exxon Valdez”, iar în 1993 naufragiul pe coastele Scoției a petrolierului „Braer” sub pavilion liberian2). Sunt realități care îndeamnă atât la măsuri sporite de siguranță a tancurilor petroliere și de securitatea navigației cât și măsuri de răspundere precum și acțiuni prompte în colaborarea statelor implicate pentru înlăturarea consecințelor unor astfel de catastrofe ecologice.

1) România a ratificat și cele trei protocoale prin Legea nr. 98 din 16 septembrie 1992

2) În această privință, este necesară și acțiunea promptă și eficientă a justiției pentru soluționarea cazurilor într-un timp rezonabil și cu acordare unor despăgubiri adecvate. Între puținele cazuri care au ajuns în fața unor instanțe, amintim că un tribunal din Chicago, în cazul petrolierului „Amoco Codiz” a pronunțat o hotărâre împotriva proprietarului navei.

Concluzii

Această lucrare reprezintă o scurtă incursiune în tumultoasa evoluție a problemelor spinoase din această zonă a lumii, ca și a reglementării lor la diferite conferințe internaționale.

Poziția lor geografică a făcut din Marea Neagră și aceste strâmtori, încă din cele mai vechi timpuri, una din principalele artere maritime, punctul de răscruce a numeroase drumuri comerciale ale lumii.

Dominate succesiv de diferite puteri, regimul Mării Negre și al strâmtorilor a cunoscut reglementări diferite, care exprimau interesele puterilor ce le stăpâneau.

De-abia la Conferința de la Montreux, s-a elaborat convenția multilaterală cu privire la regimul strâmtorilor Mării Negre, Bosforul și Dardanelele, ținându-se seama de interesele statelor riverane.

Realizarea comună a delegațiilor statelor participante, Convenția a avut pe atunci un larg ecou în viața internațională. Totodată, încheierea Convenției de la Montreux a însemnat succesul deplin al statelor riverane, în care rolul României și al ministrului său de externe, Nicolae Titulescu, s-a afirmat din plin pentru stabilirea unui alineat favorabil înțelegerii între state din această zonă.

Este evident că un tratat internațional nu are o existență veșnică. Cu timpul, apare necesitatea punerii de acord a unora dintre clauze cu cerințele vieții, tocmai pentru a-l face mai bun, mai convenabil părților și mai apropiat scopului. Aceasta este, desigur, posibil, dar cu respectarea clauzelor care sunt prevăzute pentru procedura de revizuire, cu acordul semnatarilor. Nici Convenția de la Montreux nu este veșnică și, desigur, unele clauze de ordin tehnic pot fi depășite. Importantă este, însă, menținerea principiilor sale, principii care au avut de înfruntat o perioadă deosebit de grea pentru dreptul internațional și relațiile internaționale contemporane, care a constituit o verificare a trăiniciei lor, și considerăm că ele au reușit să răzbată cu bine.

Prin spectrul larg de activități ale OCEMN, regiunea Mării Negre se apropie gradual de criteriile europene de cooperare regională. Având în vedere diferențele semnificative economice și sociale dintre țările participante, OCEMN nu poate produce rezultate rapide și spectaculoase, dar oferă un cadru favorabil stimulării încrederii reciproce între țările membre și contribuie la dezvoltarea spiritului de cooperare multilaterală, pregătind, astfel, terenul pentru o angajare viabilă în proiectele mai ambițioase ale integrării europene.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Dreptul internațional contemporan, Institutil român de studii internaționale, București, 1977.

Gogeanu Paul, Strâmtorile Mării Negre de-a lungul istoriei, Editura Politică, București, 1966.

Lupan Ernest, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 1993.

Mihăilă Marian, Elemente de drept internațional public și privat, Editura All Beck, București, 2001.

Popescu Dumitra, Coman Florian, Dreptul internațional public, Editura Ministerului de Interne, București, 1993.

http://www.mae.ro – Ministerul Afacerilor Externe, România