Regimul Juridic al Investitiilor Straine In Romania Sub Forma Exploatatiilor Agricole

Capitolul II. Regimul juridic al investitiilor straine in Romania sub forma exploatatiilor agricole infiintate de catre fermieri

Procesul de consolidare a exploatațiilor agricole presupune creșterea dimensiunii fizice, și implicit economice, a acestora (fiind mai evident în cazul exploatațiilor specializate în producția vegetală). În paralel cu creșterea dimensiunii exploatației, se realizează și o creștere a dimensiunii parcelelor din care este compusă aceasta, prin comasarea terenurilor. Urmarea este un proces de concentrare a exploatațiilor agricole, adică o creștere a importanței economice a exploatațiilor de mari dimensiuni.

Procesul este unul natural, în strânsă legătură cu apariția de noi tehnologii agricole, mai performante. Dezvoltarea sistemelor de producție specializate, care domină astăzi agriculturile țărilor industrializate, presupune eliminarea exploatațiilor care nu pot să investească și să se extindă. Este vorba despre exploatațiile care sunt sub pragul de reproducere, adică acelea în care fermierul câștigă mai puțin decât ar câștiga ca salariat într-o ocupație alternativă, dar totuși mai mult decât are nevoie pentru supraviețuire, ceea ce face ca șeful exploatației să-și continue activitatea agricolă până la retragerea din activitate. Odată cu aceasta, el sau moștenitorii lui vor vinde exploatația, care este cumpărată de exploatațiile care practică un sistem de producție performant. Pe termen lung, rămân în activitate exploatațiile care au adoptat, pe rând, sistemele de producție cele mai performante. Această evoluție se poate desfășura natural sau poate fi ghidată (și grăbită sau întârziată) prin politici pentru orientarea structurii exploatațiilor.

Piața funciară din țara noastră a început să funcționeze în mod official odată cu reformare întrgului sector argicol în ceea de-a doua parte a anilor 90, atunci când s-a adoptat Legea nr. 54/1998, abrogând prevederile cu privire la circulația terenurilor ce era cuprins în Legea 18/1991. Legea nr. 54/1998 a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005.

O dezbatere largă asupra problematicii utilizării terenurilor agricole a scos în evidență faptul că diferențele mari dintre valorile terenurilor agricole din țările membre ale UE sunt datorate restructurării agriculturii din ultimii ani, însă problemele observate în noile state membre ale Uniunii Europene sunt în mare măsură urmarea diferențelor de abordare a reformelor funciare.

În plus, achiziționarea de terenuri de investitorii străini a fost sever restricționată în aceste țări după aderarea lor la UE, prin reglementările tranzitorii care au fost în vigoare în noile state membre (vor expira în curând, exceptând Polonia și, se pare, Ungaria), în care achiziționarea de terenuri de străini ar fi trebuit să fie permisă în temeiul legislației UE privind piața internă. Însă nu au existat restricții pentru utilizarea (prin arendare) a terenurilor de investitorii străini. Procentele de terenuri arendate variază mult și reflectă structurile exploatațiilor agricole existente în diferite țări (în Slovacia și Republica Cehă reprezintă mai mult de 90%, iar în Polonia, aproximativ 30%). Potrivit participanților la dezbatere, restricțiile privitoare la tranzacțiile cu terenuri agricole au o influență negativă asupra dezvoltării, legile privind proprietatea terenurilor având un impact asupra eficienței. Cu referire la investițiile străine directe, se consideră că acestea au în cea mai mare parte consecințe pozitive pentru țările care le primesc, datorită afluxului de capital și de tehnologie, drept pentru care se recomandă o liberalizare completă a piețelor funciare din noile state membre UE.

În România, îngrijorările legate de nivelul și ritmul din ultimii ani al achiziției de terenuri agricole de către străini, pe fondul imposibilității prelungirii restricției tranzitorii (pentru că nu există în tratatul de aderare o prevedere care să permită prelungirea spre deosebire de cazul statelor care au aderat în 2004), au generat ideea înființării unei agenții de gestionare a terenurilor agricole, care să poată uza în numele statului de dreptul de preempțiune la achiziționarea terenurilor și care să poată astfel corecta eventualele dezechilibre ale structurilor agrare, generate de funcționarea complet liberă a pieței funciare.

Este de menționat că Legea nr. 18/1991 prevedea un drept de preemțiune la înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan, care revenea – în ordine – coproprietarilor și apoi vecinilor, drept care se exercita prin intermediul unei agenții (Agenția pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală) care trebuia înștiințată despre intenția proprietarului de a vinde terenul. Apoi agenția urma să-i consulte pe titularii dreptului de preemțiune și, dacă aceștia nu se pronunțau în 30 de zile, terenul se putea vinde liber. Agenția pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală însă

nu a mai fost înființată.

După adoptarea Legii nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, dilema respectării dreptului de preemțiune, drept care a fost menținut avându-i ca titulari pe coproprietari, vecini și arendași (fără o ordine prestabilită), a fost rezolvată prin preluarea funcției neînființatei agenții de către Consiliul local în raza căruia era situat terenul. Astfel, vânzătorul trebuia să înregistreze oferta, iar dacă dreptul de preemțiune era exercitat de mai mulți titulari avea dreptul să-l aleagă pe unul dintre ofertanți sau să-i refuze pe toți dacă nu-i convenea prețul și să vândă altei persoane. Astfel, dreptul de preemțiune a fost redus mai degrabă la un act de publicitate a ofertei. Prin prevederile Titlului X din Legea nr. 247/2005 dreptul de preemțiune a fost eliminat complet.

Experiența franceză a ultimelor decenii, care continuă și în prezent, ne

arată că existența unui drept de preemțiune al statului la cumpărarea terenurilor

agricole este necesar atunci când există o agenție de tipul SAFER, care are ca atribuție punerea în aplicare a unei politici de orientare a structurilor exploatațiilor agricole. Motivațiile pentru introducerea dreptului de preemțiune sunt următoarele: contribuie la instalarea, reinstalarea sau menținerea agricultorilor; conduce la creșterea dimensiunii exploatațiilor; păstrează echilibrul între diferitele tipuri de exploatații; luptă contra speculațiilor cu terenuri; pune în valoare și protejează pădurile; pune în valoare peisajele și protejează mediul.

Dreptul de preemțiune al statului (prin SAFER) nu se aplică în cazul moștenitorilor și rudelor, al agricultorilor evacuați, al achiziționării de către fermieri a bunurilor pe care le exploatează, sau de către lucrătorii agricoli familiali ori salariați, nici în cazul terenurilor statului și autorităților publice. De asemenea, dreptul de preemțiune nu se aplică în cazul vânzării de terenuri construibile sau destinate amenajărilor industriale, grădinilor și livezilor familiale, ori pădurilor. În orice caz, exercitarea acestui drept de către SAFER necesită acordul a doi responsabili guvernamentali, înaintea fiecărei preemțiuni.

Dreptul de preemțiune al SAFER nu poate fi exercitat decât asupra unei proprietăți puse liber în vânzare de proprietarul său, notarii fiind obligați să informeze agenția asupra tuturor acțiunilor de vânzare, urmând ca aceasta să se pronunțe în termen de două luni. SAFER poate să-și exercite dreptul de preemțiune și însoțit de o cerere de reexaminare a prețului în cazul în care consideră că acesta este prea mare în comparație cu valoarea de piață. SAFER nu poate expropria terenuri, acest drept avându-l doar statul.

Renta viageră agricolă a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, în scopul concentrării suprafețelor agricole, așa cum era declarat explicit în textul legii, vizându-se modernizarea agriculturii României prin crearea unor exploatații eficiente.

Concret, persoanele fizice în vârstă de peste 62 de ani care dețineau terenuri agricole de până la zece hectare (terenuri care nu făcuseră obiectul unei vânzări-cumpărări după 1990) puteau primi până la sfârșitul vieții o sumă de bani garantată de stat, dacă își vindeau sau arendau terenul agricol aflat în proprietate. În cazul vânzării, suma primită anual reprezenta echivalentul a 100 de euro pentru fiecare hectar, iar în cel al arendării, 50 de euro. Odată intrat în acest program (devenit rentier agricol), respectivul proprietar nu mai putea deține decât 0,5 ha de teren agricol, cu alte cuvinte, părăsea activitatea agricolă comercială.

Sumele cuvenite rentierilor agricoli erau plătite de la bugetul de stat prin intermediul unui Oficiu național organizat în cadrul Agenției Domeniilor Statului, care avea birouri în fiecare județ, birouri care se ocupau și de evidența rentierilor și de verificarea dosarelor. Primele dosare pentru primirea rentei viagere au fost depuse spre sfârșitul anului 2005, iar până la sfârșitul anului 2009, când primirea de dosare a fost stopată, numărul beneficiarilor ajunsese la aproximativ 90.000 de persoane.

Fiind un program introdus în perioada de preaderare, Renta viageră a beneficiat de posibilitatea continuării pe perioada de trei ani de la aderarea României la UE, fără obligativitatea de a-l pune de acord cu legislația europeană a ajutorului de stat. La împlinirea celor trei ani, programul a fost stopat, ceea ce a însemnat că nu s-au mai primit dosare de noi rentieri agricoli, dar plățile pentru cei înregistrați până la acel moment au continuat și vor continua până la dispariția beneficiarilor curenți.

Per total, în perioada 2006-2009 prin programul Renta viageră au fost transferate aproximativ 330 mii ha, fiind evidentă preferința beneficiarilor rentei pentru transferul prin arendare (247 mii ha), comparativ cu vânzarea (82 mii ha). Suprafețele transferate au scăzut de la un an la altul (terenurile cedate în primul an au reprezentat 33% din totalul suprafeței cedate, pe când cele din ultimul an, 17%), dar măsura și-a păstrat totuși potențialul.

Programul Național de dezvoltarea Rurală, pe scurt PNDR, cuprinde 2 măsuri ce prezintă efect direct asupra consolidării exploatațiilor, acestea fiind propuse de Regulamentul european pentru dezvoltarea rurală. Este vorba de măsurile tranzitorii cu privire la sprihinirea fermelor agricole de semi-subzistență (măsura 141) și de înființarea grupurilor de producatori ( măsura 142). Aceste măsuri au menirea de a grăbi integrarea pe piață a fermelor de mici dimenisiuni. Aceste măsuri ce sunt finanțate prin fonduri de investiții străine fac obiectul Axei 1 a PNDR, care mai cuprinde și alte măsuri, ca de exemplu, măsura pentru modernizarea exploatațiilor agricole (Măsura 121), măsura privitoare la instalarea tinerilor fermieri (măsura 112), măsura 123 referitoare la sprijinirea investițiilor în unități de procesare a produselor agricole etc.

FEADR – Fondul European pentru dezvoltarea rurală – constituie un instrument de finanțare ce a fost creat de UE pentru sprjinirea țărilor memebre în implementarea Politici Agricole Comune.

Fondul European pentru dezvoltarea rurală constituie o oportunitate de finanțare pentru spațiul rural din România. Fondul European pentru dezvoltarea rurală este bazat pe principiul co-fiinanțări proiectelor de investiții private. Prioritățile Fondului European pentru dezvoltarea rurală sunt:

majorarea competitivității în sectoarele silvic și agricol

îmbunătățirea mediului și zonelor rurale

calitatea vieții în zona rurală și diversitatea economiei din mediul rural

În cadrul acestui program de finanațare se acordă următoarele tipuri de investiții private:

modernizare a exploataților agricole

majorarea valorii economice a fondului forestier

majorarea valorii adăugate a produselor silvice și agricole

îmbunătățire și dezvoltare a infrastructurii legate de dezvoltarea și adaptarea silviculturii și agriculturii

diversificarea activităților non- agricole

sprijinirea îmtreprinzătorilor de nicroîntreprinderi, etc.

Beneficiarii eligibili ai proiectelor de investiții trebuie să se încadreze în una din categoriile următoare:

asociație familială sau persoană fizică autorizată. Aceasta constituie forma ceea mai simplă pentru a putea fi un beneficiar eligibil.

Grupuri de producători, cooperative și asociații în domeniu. Aceasta constituie forma ceea mai agreată de mecanismele europene, pentru că sprijinul financiar neramburabil este adresat direct mai multor persoane, astfel că investiția va avea un impact la mare.

Întreprinderii mici și mijlocii și microîntreprinderii. În acest caz se are în vedere clasificare conferită de Ordonanța de Guvern nr. 27/2006, pentru completarea și modificarea Legii nr. 346/2004. Astfel că distingem:

microîntreprinderi: până la 9 angajați și mai puțin de 2 milioane de euro cifră de afaceri;

întreprinderi mici: între 10 – 49 de salariați și mai puțin de 10 milioane de euro cifră de afaceri;

întreprinderi mijlocii: între 50 – 249 de angajați și mai puțin de 50 de milioane de euro cifră de afaceri;

IMM-urile și microîntreprinderile pot fi Societate cu Răspundere Limitată (SRL), Societate în Nume Colectiv (SNC), Societate pe Acțiuni (SA), ș.a, conform legislației comerciale naționale.

Politica Agricolă Comună reprezintă una din primele politici comune ale UE. Agricultura este domeniul în care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din prima parte a construcției europene.

Capitolul III. Regimul juridic al investițiilor străine în România sub forma parteneriatului public-privat

Prin adoptarea unei noi cu privire la parteneriatul public – privat, în România, se are în vedere implementarea unui cadru legislativ în măsura de a asigura conclucrarea sectorului public și sectorului privat pentru a realiza proiectele publice.

Parteneriatul public – privat are în vedere atât atenuarea presiunii imediate asupra finanțelor publcie prin realizarea unor proiecte publice, într-o primă etapă, cu finanțare privată, cât și majorarea eficienței serviciilor publice drept urmare a valorificării expretizei din sectorul privat.

Pe de altă parte, participarea sectorului public în cadrul unui proiect pot să ofere garanții importante în structurarea modelului financiar, inclusiv sub aspectul integrării unor beneficii importante sociale ori de mediu.

Constractele de parteneriat public – privat pot să implice, după situație, finanțarea, construcția, renovarea, gestionarea ori întreținerea unor bunuri prin intermediul cărora se pun la dispoziția publicului anumite servicii publice.

În plus, combinarea capacităților și resurselor publice și private pot să contribuie la procesul de relansare economică în momente de criză economică.

În Uniunea Europeană proiecte de parteneriat public – privat s-a dezvoltat în domenii multiple precum sectorul transporturilor, mediului, realizării de infrastructurii publice etc. Considerând parteneriatul public – privat ca fiind un mecanism viabil de implementare cu succes a unor proiecte publice, dar totodată, și o metodă de a combate efectele crizei economice, în ultimul deceniu au fost intensificate preocupările în sensul centralizării practicilor în domeniul parteneriatului public- privat la nivelul Uniunii Europene.

Nu s-a emis până în prezent o directivă care să prevadă parteneriatul public – privat la nivelul UE și nici nu a fost convenită încă o definiție a parteneriatului public – privat- s-a convenit însă, o definiție unanim acceptată a mecanismului parteneriatului public – privat și a obiectivelor acestuia, urmând a fi dezvoltate în activitățile de îndrumare și cercetare ale organismelor de la nivelul UE.

Eforturile instituționale menționate s-au bazat pe nenumăratele beneficii demonstrate de practica în implementarea proiectelor publice în parteneriat public – privat, precum ar fi, cu titlu de exemplu:

o mai bună implementare a proiectelor publice din punctul de vedere al respectării termenelor de execuție și încadrarea în bugetele asumate;

diminuarea costurilor de construcție și îmbunătățirea calității prin valorificarea eficienței și potențialului inovativ al sectorului privat;

eșalonarea costurilor de finanțare atât pe durata de costrucție cât și de operare având ca efect o diminuare a presiunilor imediate asupra bugetelor sectorului public;

o corectă alocare a riscurilor între sectroul public și cel privat, având drept rezultat diminuarea costurilor generale ale proiectului;

stimularea cercetării – dezvoltării, inovării și eforturilor în materie de dezvoltare durabilă.