Regimul Juridic al Investitiilor Straine In Romania
Cuprins:
Introducere
Cu privire la regimul juridic al investițiilor străine, în doctrină, se afirmă că în prezent acest regim juridice se integrează în domeniul dreptului internațional al investițiilor, ramură a dreptului internațional public.
Se afirmă, în același context, că dreptul internațional al investițiilor este, întro proporție considerabilă, un drept cutumiar, chiar dacă în această materie s-au înmulțit normele convenționale prin acorduri multilaterale, regional sau bilaterale încheiate de-a lungul timpului.
Pornind de la premisa că o ramură de drept aparține sau nu unui anumit domeniu, în principal datorită izvoarelor de drept, se afirmă că principalul izvor de drept, martor al apariției dreptului internațional al investițiilor străine îl constituie cutuma internațională, iar martor al conturării și dezvoltării dreptului internațional al investițiilor străine este conferit de tratele internaționale.
Cadrul legal internațional care guvernează investițiile străine contră într-o rețea propagată și amplificată de acorduri internaționale cu privire la investițiile care preprezintă instrumente primare de drept public internațional care guvernează promovarea și protejarea investițiilor străine, la acestea adăugându-se normele generale de drept internațional.
Prezența investițiilor străine directe în România se explică prin atitudinea autorităților care au urmărit să transforme spațiul național într-un mediu atractiv, în condițiile în care cvasitotalitatea economiilor țărilor lumii, inclusiv cele în tranziție, au demarat și implementat o politică de deschidere față de capitalurile străine, în acest sens, s-a trecut la o importantă "amenajare" a mediului instituțional și fiscal, reformă care a permis ridicarea a numeroase constrângeri care apăsau asupra firmelor străine, începând cu 1997 au avut loc modificări mari în ceea ce privește cadrul legal și instituțional al ISD. Într-o succintă prezentare, legile și reglementările în domeniu au fost:
Legea 35/1991 privind regimul investițiilor străine, valabilă mai mult de 6 ani, care a prevăzut o discriminare pozitivă față de investitorii străini, sub aspectul facilităților fiscale. De asemenea, ea proteja investițiile străine împotriva naționalizării, exproprierii sau rechiziționării care nu se puteau face decât în cazuri de interes public, cu respectarea procedurii prevăzute de lege și cu plata unor despăgubiri corespunzătoare valorii investiției, care trebuia să fie promptă, adecvată și efectivă (Cap II art. 5). Ea proteja investitorul împotriva unor modificări ulterioare ale legii.
Ordonanța de Urgență 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România, care a înlocuit legea anterioară, acorda mai puține facilități fiscale și numai în anumite condiții. Scutirea de la plata taxelor vamale pentru materii prime, materiale consumabile, piese schimb, componente importate necesare realizării producției se acorda, în proporție de 50%, pe o perioadă de 2 ani de la data punerii în funcțiune a investiției străine, dar nu mai mult de 4 ani de la data înregistrării la Registrul comerțului (Cap. II art. 6 aliniat 2). în același timp, conform art. 7, de facilitățile prevăzute prin art. 6. puteau beneficia numai societățile comerciale, persoane juridice române la care, participarea investitorului străin cu capital efectiv vărsat era de minim 350.000 dolari SUA. Ordonanța introducea și o schemă complexă de aplicare diferențiată a facilităților, inclusiv formule matematice. Această Ordonanță nu a intrat în vigoare, normele ei de aplicare fiind elaborate numai la 29 decembrie 1997. în același timp, instituția nominalizată cu punerea lor în aplicare, respectiv Agenția Română de Dezvoltare (ARD) a încetat să existe.
Cadrul legal actual prevede tratamentul național pentru investitorii străini și nici un fel de facilități acordate (nici investitorilor români nici celor străini). Anumite facilități pot fi, totuși, acordate în cadrul unor politici specifice (pentru zone defavorizate, zone de liber schimb, turism rural, exploatare petrolieră). Cadrul legal al investițiilor străine este definit, în parte, prin Ordonanța de urgență nr. 92/1997 pentru promovarea investițiilor directe, prin Normele de aplicare ale acestei Ordonanțe de urgență stabilite prin Decizia nr. 94/1998 și prin Legea investițiilor străine, nr. 241/1998.
Ordonanța 92/1997 cu privire la regimul investițiilor străine, publicată în MO al României Partea I, nr. 386 din 30 decembrie 1997 a introdus tratamentul național, respectiv egalitatea de tratament pentru investitorii români și străini, în același timp, a redus drastic facilitățile fiscale, nemaiacordând nici o scutire de la plata impozitului pe profit.
Din nefericire, normele române de drept se modifică destul de regulat și ridică probleme de aplicare, în 1998 a fost dezbătută în Parlamentul României și promulgată Legea investițiilor directe nr. 241 privind aprobarea OUG nr. 92, publicată în MO al României, Partea I, nr. 483 din 16 decembrie 1998.
În ciuda faptului că Legea nr. 241/1998 stipula că nu pot fi făcute modificări pe o perioadă de 5 ani, la numai 3 luni de la promulgare, facilitățile acordate investitorilor au fost suspendate prin Legea bugetului nr. 36 din 8 martie 1999.
De fapt, articolul 6 din Legea bugetului a suprimat unele avantaje acordate anterior investitorilor. Suprimarea acestor avantaje a fost confirmată prin Ordonanța de Urgență nr. 217/1999. Faptul că legea bugetului a avut aplicare retroactivă, intrând în vigoare de la 1.01.99, a determinat o suspendare a facilităților deja și legal garantate investitorilor, în acest sens, au fost afectate, în special, câteva companii care au semnat contracte de privatizare în baza supoziției că legea trebuie menținută în vigoare pentru ultimii 5 ani (Akmaya pentru privatizarea Petromidia, Britten Norman pentru privatizarea Aerostar Bacău).
În mai 1999, a fost dată Ordonanța 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice. Ea a restabilit un număr de facilități pentru proiectele care depășesc 50 milioane de dolari. Hotărârea Guvernului nr. 5 din iunie 1999 a stabilit, urmare a discuțiilor cu FMI, un nedefinit moratoriu de acordare a facilităților.
Totuși, cadrul juridic al investiției cuprins în Ordonanța 92/1997 (măsuri împotriva exproprierii) rămâne în vigoare. Regimul investițional este deschis și liberal, conținând garanții împotriva raționalizării sau exproprierii cu compensație suficientă, în general, legislația asigură că investitorii străini sunt tratați la fel cu cei români, inclusiv în ceea ce privește accesul la proiectele de privatizare.
Societățile comerciale pot fi constituite în proprietate integrală aparținând investitorilor străini, iar repatrierea profitului se poate face, de asemenea, în proporție de 100%. Legislația română acordă facilități fiscale și vamale pentru două categorii de investiții: investițiile directe în sectorul privat și investițiile prin privatizare.
Așa cum am mai arătat, explicația îmbunătățirilor aduse regimului investițional este convertibilitatea externă de cont curent și principiul tratamentului național, ceea ce a dus la stabilirea unui cadru uniform în afaceri pentru toate companiile stabilite în România.
Capitolul I. Regimul general al investițiilor străine în România în contextul legislativ actual
1.1 Dinamica și evoluția investițiilor
În general, facem referire la investiții în legătură cu o activitate care are drept scop utilizarea unei sume de bani în cu obiectivul de a obține anumite profituri viitoare. Investiția implică sacrificiul unui consum prezent pentru un consum viitor. Sacrificiul este făcut întotdeauna în speranța că acel consum viitor va fi mai mare decât cel sacrificat în prezent. Se observă două atribute ale investiției: timpul și riscul. Sacrificiul are loc în prezent și este sigur. Recompensa pentru el vine mai târziu, dacă vine, și atunci mărimea ei este incertă. Elementul care predomină diferă de la caz la caz.
Comportamentul economic investițional a apărut însă cu mult ca știința să-l definească. Primii agricultori de acum mii de ani păstrau cu grijă o parte a recoltei pentru însămânțările din anul viitor și exemplele pot continua.
Se impune realizarea distincției între economisire și investiție. Astfel, economisirea reprezintă un consum amânatîn timp ce investiția constituie un consum sacrificat în prezent cu intenția obținerii unui consum viitor mai ridicat. Delimitările între cele două concepte nu sunt stricte, investiția și economisirea putând fi privite va procese complementare. În acest sens, economisirea este primul pas în procesul investițional, ea reprezentând în același timp și o sursă de investiții.
În altă accepție, investiția reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, în scopul obținerii de profit.
Investiția străină (internațională) este acea investiție care încorporează un element de extraneitate. Investiția străină presupune existența a cel puțin a doi agenți economici: agent economic emitent și agentul economic receptor al investiției. Drept urmare, există două tipuri de investiție străină: directă și de portofoliu, care se referă la raportul ce se stabilește între emitent și receptor.
Investiția străină directă (ISD) presupune transferul către agentul emitent a șanselor de decizie și control asupra activitățile agentului receptor. Investiția străină directă poate să ia forma unei investiției reale ori unei investiții financiare.
Investiția de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, care nu presupune stabilirea unui raport între agentul emitent și cel receptor.
Prin investiția de portofoliu înțelegem dobândirea de valori mobiliare pe piața de capital organizată și reglementată în scopul obținerii de câștiguri de capital din dividende și din dobânzi aferente acesteia – rezultate din activitatea unor terți implicați direct în administrarea emitentului – și din diferența favorabilă de preț la vânzare.
Încadrarea unei IS în unul din cele două tipuri este aceea foarte dificilă, între ele existând așa-zisa „zonă gri”, în care cu greu se pot delimita frontierele.
Într-o altă abordare, investițiile străine directe sunt fluxuri internaționale complexe ce includ resurse tehnologice, financiare sau fluxuri de expertiză managerială și organizațională, pe care este grefat interesul de durată și controlul antreprenorial al persoanei juridice sau persoanei fizice investitoare cu obiectivul desfășurării unor activități productive într-o altă economie decât ceea în care respectiva persoană juridică sau persoană este rezidentă.
Nu putem analiza, însă, investițiile străine directe fără a vorbi despre întreprinderea transnațională și producția internațională, întrucât aceste zone de analiză au puncte comune, iar o demarcație clară între ele nu se poate realiza.
Analiza se face pornind de la esența ISD, care sunt fluxuri-factori care nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie-gazdă, alta decât a sa, însoțită de un element decisiv: puterea de control și decizie semnificativă a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată în străinătate, în virtutea unui interes de lungă durată al respectivei firme.
Investiția directă este opusul investiției de portofoliu. Aceasta constă în cumpărarea de acțiuni ale unei firme în străinătate, fără a dobândi capacitatea de control asupra acesteia și corespunde, mai curând, urmăririi creșterii cotațiilor bursiere ale unor titluri financiare sau perceperii de dividende sau dobânzi. Investitorii de portofoliu nu exercită nici o influență asupra gestiunii unei societăți ale cărei acțiuni sau obligațiuni le posedă. Investițiile de portofoliu desemnează ansamblul depozitelor bancare și al plasamentelor financiare sub formă de titluri publice sau private.
Chiar dacă, uneori, este dificil să se facă dde capital din dividende și din dobânzi aferente acesteia – rezultate din activitatea unor terți implicați direct în administrarea emitentului – și din diferența favorabilă de preț la vânzare.
Încadrarea unei IS în unul din cele două tipuri este aceea foarte dificilă, între ele existând așa-zisa „zonă gri”, în care cu greu se pot delimita frontierele.
Într-o altă abordare, investițiile străine directe sunt fluxuri internaționale complexe ce includ resurse tehnologice, financiare sau fluxuri de expertiză managerială și organizațională, pe care este grefat interesul de durată și controlul antreprenorial al persoanei juridice sau persoanei fizice investitoare cu obiectivul desfășurării unor activități productive într-o altă economie decât ceea în care respectiva persoană juridică sau persoană este rezidentă.
Nu putem analiza, însă, investițiile străine directe fără a vorbi despre întreprinderea transnațională și producția internațională, întrucât aceste zone de analiză au puncte comune, iar o demarcație clară între ele nu se poate realiza.
Analiza se face pornind de la esența ISD, care sunt fluxuri-factori care nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie-gazdă, alta decât a sa, însoțită de un element decisiv: puterea de control și decizie semnificativă a firmei investitoare asupra activelor generatoare de valoare adăugată în străinătate, în virtutea unui interes de lungă durată al respectivei firme.
Investiția directă este opusul investiției de portofoliu. Aceasta constă în cumpărarea de acțiuni ale unei firme în străinătate, fără a dobândi capacitatea de control asupra acesteia și corespunde, mai curând, urmăririi creșterii cotațiilor bursiere ale unor titluri financiare sau perceperii de dividende sau dobânzi. Investitorii de portofoliu nu exercită nici o influență asupra gestiunii unei societăți ale cărei acțiuni sau obligațiuni le posedă. Investițiile de portofoliu desemnează ansamblul depozitelor bancare și al plasamentelor financiare sub formă de titluri publice sau private.
Chiar dacă, uneori, este dificil să se facă distincție între cele două forme (din rațiuni contabile, juridice sau statistice), se consideră că, pentru ca o investiție străină să fie directă, investitorul străin trebuie să posede 10% sau mai mult din acțiunile comune sau din drepturile de vot într-o întreprindere. Investiția directă cuprinde orice investiție, fie că este vorba de o nouă achiziție sau de un simplu împrumut, odată ce firma care investește, deține mai mult de 10% din firma străină. Astfel, deținerea de către investitor a unui procentaj din activele firmei vine în sprijinul definirii noțiunii de control, pe care se bazează, în principal, distincția între investiție directă și investiție de portofoliu. Chiar dacă, criteriul privind cota de 10% a fost reținut, în mod arbitrar, se estimează că, această participare reprezintă o investiție pe termen lung, care permite proprietarului său să exercite o influență efectivă asupra deciziilor de gestiune a întreprinderii.
Cu toate acestea, interpretarea privind stabilirea unui prag minim de 10%, ca o condiție de existență a ISD, nu presupune (și nici nu poate impune) un exces de rigoare, întrucât o serie de alți factori pot, de asemenea, să intre în calcul pentru a determina existența unei relații de investiție directă: reprezentarea în consiliul de administrație, participarea la procesul de luare de decizie; operațiuni importante între societăți; schimb de personal de conducere, furnizare de informații tehnice sau concesiunea unui împrumut pe termen lung cu rate avantajoase ale dobânzii.
Cele prezentate ne îndreptățesc să conchidem asupra aprecierii că, investiția străină directă este un flux care ia forma unei anumite combinații de capitaluri financiare și de active imateriale sau materiale precum, tehnologie, competențe de gestiune și de comercializare și alte active. Prin esența lor, fluxurile de ISD nu se reduc la un simplu transfer internațional de capital, ci realizează o extensie a competențelor tehnologice, organizaționale, manageriale ale unei firme într-o economie gazdă, alta decât a sa. Ca urmare, și veniturile obținute de investitori formează o combinație de dobânzi, dividende, drepturi de licență, rente sau comisioane de gestiune.
H. Bourguinat explică trăsăturile calitative ale investițiilor, comparativ cu schimburile comerciale, evidențiind caracterul complex și specific al investiției directe prin surprinderea mai multor aspecte definitorii ale acestora.
În primul rând, spre deosebire de schimbul cu mărfuri și servicii, investiția străină directă nu are o natură autolichidativă, imediată sau amânată, în sensul că, ea nu se reduce la o tranzacție strict delimitată.
În al doilea rând, ea introduce o “dimensiune intertemporală” foarte importantă, întrucât decizia de implantare dă naștere la fluxuri (producție, schimb, repatrierea profitului) care, se întind, în mod necesar, pe mai multe perioade de timp.
O a treia particularitate a investiției străine directe este aceea că, ea implică transferuri de drepturi patrimoniale și prin aceasta, de putere economică. În al patrulea rând, în decizia de investiție a firmei există o componentă strategică evidentă, prin prisma orizontului de timp mult crescut dar, mai ales, prin motivațiile substanțial mai bogate, decât în cazul unui simplu export.
Pentru a aprecia existența unui “interes durabil” și a un control asupra gestiunii trebuie efectuate o serie de anchete amănunțite pe lângă societățile-mamă și filialele acestora. Întrucât, informațiile necesare în aprecierea controlului unei societăți aduc, frecvent, atingere secretului afacerilor, FMI și OCDE au reușit să convingă băncile centrale ale țărilor membre să adopte o serie de convenții privind pragul, măsurat în părți de capital, începând cu care se poate estima că există controlul unei firme asupra alteia.
Chiar dacă, teoretic, acest prag este de 10%, nu toate țările îl aplică, furnizând date asupra investiției străine directe în cazul în care, aceasta se ridică la peste 20 % sau chiar la 50% din capital, procentaj ce diferă de la țară la țară.
În legislația românească, investiția străină directă este definită astfel: „participarea la constituirea ori extinderea unei firme în oricare din formele prevăzute de prevederile legale în vigoare, dobândirea de acțiuni ori părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investitorilor de portofoliu, ori înființarea și extinderea în țara noastră a unei sucursale sau filiale de către o companie străină.
Fluxurile de investiții străine directe (ISD) se constituie în resurse financiare dirijate spre o anume localizare investițională internațională, care permit firmei emitente să dezvolte operațiuni supra cărora deține puterea de decizie și control.
Fluxurile financiare, indiferent dacă îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoțite de transferul unui pachet de resurse tehnologice, manageriale, informaționale etc. Analiștii tind să considere că aceste inputuri calitative sunt, în termeni relativi, mult mai importante decât influxul financiar propriu-zis.
Investițiile străine directe reprezintă prin formă și prin onținut economic o formă, cu o istorie îndelungată, a cooperării internaționale, în condițiile unui avânt al modificărilor economice de la nivel internațional, care a avut loc sub impactul dezvoltării economice a prevederilor legale naționale și sub impactul politicilor protecționiste ce au apărut după ce politicile de liberschimb și-au atins vârful de glorie spre finele secolului al XIX-lea, firmele, caree cunoscuseră deja o considerabilă dezvoltare și deveniseră corporații multinaționale, se văd deodată stingherite de noile politici protecționiste ale unor legislații naționale, noi apărute și dornice să își dezvolte propriile industrii și trec la contracararea acestora prin înlocuirea unor acțiuni de schimb de mărfuri cu acțiuni de investiții în teritoriul acestor țări.
1.2 Specificul investițiilor străine în România
O trăsătură a investițiilor străine în România o reprezintă faptul că investițiile de peste 500.000 de dolari au o pondere de peste 80% în totalul investițiilor. Se remarcă o polarizare în funcție de mărimea capitalului, respectiv circa 1% din numărul societăților comerciale cu participare străină dețin peste 80% din capitalul investit și circa 95% dintre acestea deține 12% din capitalul investit.
Această caracteristică este reflectată și de structura pe tipuri de investitori (persoane fizice sau juridice). Doar 7,7% din investitorii străini și 8,3% din partenerii români sunt persoane juridice, restul de 92,3% și respectiv 91,7% fiind persoane fizice.
În ceea ce privește structura capitalului în valută subscris în societățile comerciale cu participare străină de capital în perioada 1990- 2006 pe tipuri de investitori, 81,1% aparținând unor persoane juridice (firme), iar 18,9% unor persoane fizice. Polarizarea în societăți foarte mici (de regulă, având ca investitori străini persoane fizice) sau foarte mari (având ca investitori persoane juridice) este explicabilă în condițiile unei economii în tranziție ca a României, în care funcționarea mecanismelor de piață și a instituțiilor nu sunt încă bine puse la punct.
Marii investitori pot acționa pe o piață imperfectă deoarece ei își pot permite strategii pe termen lung care admit pierderi în primii ani de funcționare. Totodată, aceste firme mari pot avea acces la instituțiile guvernului și dispun de consultanță tehnică și juridică necesare pentru a soluționa multiple probleme ce pot apărea.
Pe de altă parte, firmele mici și investitorii individuali pot acționa pe o piață imperfectă deoarece ei au o inerție minimă, nu sunt implicați în investiții mari, cu cicluri tehnologice lungi și pot valorifica rapid situații conjuncturale favorabile.
În acest context, se poate aprecia că sporirea ponderii întreprinderilor mijlocii în rândul investitorilor străini va reprezenta un adevărat barometru al funcționării normale a economiei de piață în România.
Datele pentru România cu privire la activitățile industriale arată un grad redus de pătrundere generală și puține industrii orientate spre export. Un grad înalt de pătrundere întâlnim în industria ușoară orientată la export care folosește forța de muncă ieftină: textile și îmbrăcăminte, încălțăminte și mobilă.
Industria alimentară a reprezentat domeniul industrial cel mai atractiv pentru investitorii străini, aceasta disputându-și în ultima perioadă primul loc cu sfera comerțului.
Industriile orientate spre piața internă precum mașini electrice au rate mult mai diminuate de prezență a capitalului străin, decât în țări precum Ungaria sau Polonia, cea ce poate indica, totodată, capacități supra – dimensionate de producție în sectorul intern.
Regimul juridic al investițiilor străine în România este guvernat de trei principii specifice, care se desprind din ansamblul legislație în materie. Analizăm în continuare aceste principii:
Principiul libertății formelor și modalităților de investire în România. Acest principiu, care reprezintă o formă de manifestare a principiului libertății comerțului internațional al Românie, implică la rândul său două aspecte: libertatea formelor și libertate modalităților de investire în România.
Principiul libertății formelor de învestire în România. Acest principiu se exprimă prin libertatea investitorilor străini de a opta pentru oricare dintre formele de societăți comerciale prevăzute de lege. Textul face referire la formele de societăți comerciale consacrate de Legea nr. 31/1990, și anume: societăți de pesoane (în nume colectiv și în comandită simplă), societăți de capitaluri (pe acțiuni și în comandită de acțiuni) și societăți cu răspundere limitată. Investițiile străine în România pot să îmbrace și forma unei asociații în participație.
Principiul libertății modalităților de învestire în România. Modalitățile prin care se poate realiza o investiție străină sunt, în număr de trei:
aport financiar ( în numerar);
aport în natură de bunuri imobile și/sau mobile, corporale și necorporale
orice alt mod de legal de finațare prin care se participă la creșterea activelor unei societăți comerciale.
Așadar, aportul partenerului străin la constituirea unei societăți comerciale în România poate îmbrăca mai multe forme, astfel:
Aportul în numerar.
Aportul în numerar al investitorului străin poate consta în valută liber convertibilă sau în lei.
Aportul în valută nu ridică probleme deosebite, acesta constituind regula în această situație. Valuta poate proveni din conturile din străinătate ale asociatului străin, precum și din profiturile în valută liber convertibilă obținută de acesta, potrivit prevederilor legale, din activități realizate în România. Aceste profituri pot reprezenta, fie dividende în valută realizate de investitorul străin din alte societăți pe cale le are în România, fie beneficii valutare nete realizate din orice alte activități legale desfășurate în țară.
Aportul în lei al investitorului străin provine în principiu din venituri și profituri în lei obținute de acesta din operațiuni efectuate cu persoane fizice sau juridice române (rezidenți), dar este legalmente posibilă obținerea de lei din tranzacții între nerezidenți.
Sumele în lei sunt obținute de obicei, din dividendele realizate ca urmare a altor investiții realizate în România, din prețul sau tariful primit ca urmare a unei tranzacții efectuate cu persoane fizice sau juridice române, din credite obținute de la acestea etc. Aporturile investitorului străin, în valută sau în lei, trebuie depuse, pe numele și la dispoziția societății, în conturi deschise la instituții de credit românești sau la sucursale ale băncilor străine autorizate să funcționeze în România, sau în conturi în valută sau lei deschise la respectiva societate comercială în străinătate.
Aportul în bunuri corporale.
Aportul investitorului străin poate consta în bunuri mobile, precum mașini, utilaje, echipamente, instalații, mijloace de transport, subansamble, piese de schimb și alte asemenea bunuri.
Aportul în bunuri imobile al investitorului străin este condiționat de recunoașterea dreptului acestuia de a dobândi asemenea bunuri în țară. Nu este exclusă însă posibilitatea ca investitorul străin să constituie ca aport la societatea românească un bun mobil situat în străinătate.
Aportul în drepturi (bunuri incorporale)
Acest aport poate să constea în primul rând, în drepturi de proprietate intelectuală, precum brevete de invenție, licențe, know-how, mărci de fabrică, de comerț și de serviciu, desene și modele industriale, drepturi de autor, traducător sau editor etc. De asemenea, aportul poate să constea în drepturi de creanță la societățile la care aceste aporturi sunt permise.
Aportul în alte drepturi și valori economice
Aporturile investitorului străin pot consta în servicii, precum și în cunoștințe și metode de organizare si management. Acest aporturi sunt însăă posibile doar dacă sunt evaluate în actul constitutiv al societății ca orice bun incorporal, iar nu ca o prestație în muncă, care nu poate constituti aport la formarea sau majorarea capitalului social.
Principiul liberului acces al investițiilor străine în domeniile vieții economice din România
Acest principiu este consacrat ăn termeni generali de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 92/1997. Acesta constituie o altă formă de manifestare a prinicipiului funadamental al libertății comerțului internațional al României.
Investitorii străini pot efectua în mod liber investiții în orice domeniu al vieții economice: industrie, agricultură, explorarea și exploatarea resurselor naturale, transporturi, infrastructură și comunicații, construcții civile și industriale, comerț, turism, servicii bancare, de asigurări și alte servicii, cercetare științifică și tehnologică etc.
Principiul egalității de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini
Acest principiu implică două aspecte: egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini și egalitatea de tratament între investitorii străini.
Cu privire la primul aspect al principiului în art. 9 din O.U.G NR. 92/1997 se arată că investitori vor avea aceleași drepturi și îndatoriri, indiferent dacă sunt nerezidenți sau rezidenți, români sau străini, sub rezerva prevederilor legale.
În conținutul celui de-al doilea aspect intră interdicția discriminării între investitorii străini, indiferent de sediul ori domiciliul lor, elemente care constituie, criteriile esențiale de calificare a caracterului străin al unui investitor.
1.3 Cadrul legislativ
Regimul juridic al investițiilor străine în România, care constituie expresia politicii statului român în această materie, este prevăzut prin acte normative interne și, totodată, reiese din dispozițiile unor convenții internaționale la care România este parte.
Înainte de anul 1990, un regim restrictiv și puternic administrativizat de acces al investitorilor străini în economia românească a fost prevăzut de Decretul C.S. nr. 424/1972 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților mixte în Republica Socialistă România, coroborat cu Decretul C.S nr. 425/1972 privind impozitul pe beneficiile societăților mixte cosnstiuite în Republica Socialistă România.
Primul act normativ care a permis accesul liber al investițiilor străine pe piața românească după decembrie 1989 a fost Decretul – lege nr. 96/1990 cu privire la unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin din România. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine.
Un act normativ complementar a acestei legi a fost Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilități suplimentare față de Legea nr. 35/1991, pentru atragerea de investitori străini în industrie. Atît Legea nr. 35/1991 cât și Legea 71/1994 au fost abrogate prin O.U.G nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România.
O.U.G nr. 31/1997 a fost aborgată parțial prin O.U.G nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor direct și integral prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a O.U.G Nr. 92/1997.
Convențiile internaționale la România este parte conțin, în anumite situații, prevederi care interesează regimul investițiilor străine în țară. Aceste prevederi prevalează asupra regimului de drept comun consacrat de legislația internă. România este parte la un tratat internațional multilateral în materie, și anume la Convenția de constituire a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor, semnată la Seul la 11 octombrie 1985, care a fost ratificată prin Legea nr. 43/1992. Această convenție prevede, sub aspect organizatoric și funcțional, o formă specială de garanție internațională a investițiilor străine.
1.4 Garanții și facilități comune
Efectuarea unei investiții în România, precum și posesia, folosința sau dispoziția asupra unei proprietăți sunt garantate și nu pot fi supuse vreunei măsuri discriminatorii. De asemenea, nu pot fi supuse discriminării administrarea, întreținerea, fructificarea, extinderea sau lichiditatea unei investiții.
Investitorii beneficiază în România, în principal, de:
posibilitatea realizării de investiții în orice domeniu și orice formă juridică prevăzută de lege;
egalitatea de tratament – just și echitabil – pentru investitorii români sau străini, rezidenți sau nerezidenți în Romania,
garanții împotriva naționalizării, exproprierii sau altor măsuri cu efect echivalent,
facilități vamale și fiscale,
asistența privind parcurgerea formalităților administrative,
dreptul la conversia în valuta investițiilor a sumelor în lei care le revin din investiție, dar și la transferul valutei în țara de origine, conform normelor cu privire la regimul valutar,
dreptul investitorilor de a alege instanța judecătorească sau arbitrală competentă cu soluționarea eventualelor litigii,
posibilitatea reportării pierderilor înregistrate în cursul unui exercițiu financiar pe seama profitului impozabil al exercițiilor financiare următoare,
posibilitatea folosirii amortizării accelerate,
posibilitatea deducerii cheltuielilor publicitate din profitul impozabil,
posibilitatea angajării de cetățeni străini, potrivit prevederilor legale în vigoare.
Investitorii beneficiază de drepturile acordate prin legile în vigoare întreprinzătorilor, în vederea desfășurării în bune condiții, în vederea desfășurării în bune condiții a activităților întreprinderilor.
1.5 Investițiile străine directe din perspectiva integrării României în Uniunea Europeană
Opțiunea României pentru aderarea la UE are un caracter politic și economic și definește intenția de integrare economică cu țările europene cu economie modernă ele piață, ceea ce reprezintă un obiectiv, dar și o constrângere indiscutabilă pentru transformările economiei românești în general și al industriei în special. Această opțiune produce în sistemul economic o modificare de motivații, interese și scopuri ce pot dinamiza modificările structurale declanșate prin revoluția din 1989.
Faptul că organismele europene pun în discuție posibilitatea aderării sau temporizarea ei, în condițiile României, constituie o dovadă că nu există acei factori transnaționali comuni, necesari pentru funcționarea unui mecanism de interacțiune între economiile moderne cum este UE. Potențialul sistemului economic, dorințele și aspirațiile oamenilor, similare cu cele manifestate în țările dezvoltate, sunt printre cei mai importanți factori transnaționali.
Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 1993, exprimând clar că țările din centrul și estul Europei vor fi admise în UE ca membri plini, a lansat faza instituțională a integrării acestor țâri în Uniune, întâlnirea a fixat, de asemenea, și criteriile economice, politice și juridice cerute pentru a începe negocierile în vederea aderării, în iunie 1997, Comisia Europeană a adoptat AGENDA 2000 (1997), confirmată în decembrie de către Consiliul European de la Luxemburg, în acest document, criteriile definite la Copenhaga au fost utilizate pentru a „selecționa" șase țări, dintre care cinci din Europa Centrală și de Est, pentru primul val de aderare la UE (Ungaria, Polonia, Cehia, Estonia și Slovenia).
Procesul de integrare economică între țările din Centrul și Estul Europei (din care face parte și România) și UE nu este legat numai de ultimii ani. Imediat după dezintegrarea CAER, toate aceste țări și-au reorientat relațiile lor comerciale externe spre UE. De asemenea, aceste țări au primit un ajutor eficace din partea UE în procesul tranziției, după cum toate aceste țări au acorduri de asociere cu UE.
În afara acestor relații integraționiste se mai poate include și afluxul de capitaluri europene, inclusiv în investițiile directe, în producția industrială și în servicii. Aceste forme de integrare economică a țărilor din Centru și Est cu UE sunt mai mult sau mai puțin avansate de la o țară la alta și se poate afirma că și aceste forme au realizat o anumită selecționare, prin stabilirea lor ca parteneri comerciali, industriali și financiari și desigur ca viitori membri cu drepturi depline acceptați (doriți) de către anumite centre de putere sau de afaceri din UE (exportatori, importanți bancheri, investitori și firme investiționale).
Or, se observă că cele cinci țări „selecționate” de către UE după criteriile de la Copenhaga corespund cu cele mai „atractive” sau „solicitate" dintre aceste țări pentru investițiile directe de capital, spre deosebire de celelalte candidate.
Din aceste aprecieri se poate formula concluzia că UE a introdus investițiile directe de capital ca un criteriu de alegere a primelor țări în tranziție pentru a se integra și instituționalizat în UE.
. Atractivitatea țărilor din Centrul și Estul european pentru investițiile de capital se bazează în principal pe indicatorii macroeconomici care „măsoară" „capacitatea" candidatului de a se integra în UE si chiar în UEM (în sensul criteriilor de la Copenhaga și al celor de la Maastricht). Altfel spus, economic vorbind, ceea ce face o țară atractivă pentru investițiile externe de capital și pentru multinaționale este, de asemenea, capabil să „seducă" membrii UE pentru a o admite cu drepturi depline.
O asemenea analogie între criteriile de a aprecia candidații între „absorbirea" de investiții externe și candidații pentru UE arată că integrarea economică a țărilor din Centrul și Estul european în structurile UE se realizează într-un context mult mai vast, cel al mondializării și globalizării, iar integrarea europeană nu este decât o componentă.
Capitolul II. Regimul juridic al investițiilor străine în România sub forma exploatațiilor agricole înființate de către fermieri
Procesul de consolidare a exploatațiilor agricole presupune creșterea dimensiunii fizice, și implicit economice, a acestora (fiind mai evident în cazul exploatațiilor specializate în producția vegetală). În paralel cu creșterea dimensiunii exploatației, se realizează și o creștere a dimensiunii parcelelor din care este compusă aceasta, prin comasarea terenurilor. Urmarea este un proces de concentrare a exploatațiilor agricole, adică o creștere a importanței economice a exploatațiilor de mari dimensiuni.
Procesul este unul natural, în strânsă legătură cu apariția de noi tehnologii agricole, mai performante. Dezvoltarea sistemelor de producție specializate, care domină astăzi agriculturile țărilor industrializate, presupune eliminarea exploatațiilor care nu pot să investească și să se extindă.
Este vorba despre exploatațiile care sunt sub pragul de reproducere, adică acelea în care fermierul câștigă mai puțin decât ar câștiga ca salariat într-o ocupație alternativă, dar totuși mai mult decât are nevoie pentru supraviețuire, ceea ce face ca șeful exploatației să-și continue activitatea agricolă până la retragerea din activitate. Odată cu aceasta, el sau moștenitorii lui vor vinde exploatația, care este cumpărată de exploatațiile care practică un sistem de producție performant.
Pe termen lung, rămân în activitate exploatațiile care au adoptat, pe rând, sistemele de producție cele mai performante. Această evoluție se poate desfășura natural sau poate fi ghidată (și grăbită sau întârziată) prin politici pentru orientarea structurii exploatațiilor.
Piața funciară din țara noastră a început să funcționeze în mod official odată cu reformare întrgului sector argicol în ceea de-a doua parte a anilor 90, atunci când s-a adoptat Legea nr. 54/1998, abrogând prevederile cu privire la circulația terenurilor ce era cuprins în Legea 18/1991. Legea nr. 54/1998 a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005.
O dezbatere largă asupra problematicii utilizării terenurilor agricole a scos în evidență faptul că diferențele mari dintre valorile terenurilor agricole din țările membre ale UE sunt datorate restructurării agriculturii din ultimii ani, însă problemele observate în noile state membre ale Uniunii Europene sunt în mare măsură urmarea diferențelor de abordare a reformelor funciare.
În plus, achiziționarea de terenuri de investitorii străini a fost sever restricționată în aceste țări după aderarea lor la UE, prin reglementările tranzitorii care au fost în vigoare în noile state membre (vor expira în curând, exceptând Polonia și, se pare, Ungaria), în care achiziționarea de terenuri de străini ar fi trebuit să fie permisă în temeiul legislației UE privind piața internă.
Însă nu au existat restricții pentru utilizarea (prin arendare) a terenurilor de investitorii străini. Procentele de terenuri arendate variază mult și reflectă structurile exploatațiilor agricole existente în diferite țări (în Slovacia și Republica Cehă reprezintă mai mult de 90%, iar în Polonia, aproximativ 30%). Potrivit participanților la dezbatere, restricțiile privitoare la tranzacțiile cu terenuri agricole au o influență negativă asupra dezvoltării, legile privind proprietatea terenurilor având un impact asupra eficienței. Cu referire la investițiile străine directe, se consideră că acestea au în cea mai mare parte consecințe pozitive pentru țările care le primesc, datorită afluxului de capital și de tehnologie, drept pentru care se recomandă o liberalizare completă a piețelor funciare din noile state membre UE.
În România, îngrijorările legate de nivelul și ritmul din ultimii ani al achiziției de terenuri agricole de către străini, pe fondul imposibilității prelungirii restricției tranzitorii (pentru că nu există în tratatul de aderare o prevedere care să permită prelungirea spre deosebire de cazul statelor care au aderat în 2004), au generat ideea înființării unei agenții de gestionare a terenurilor agricole, care să poată uza în numele statului de dreptul de preempțiune la achiziționarea terenurilor și care să poată astfel corecta eventualele dezechilibre ale structurilor agrare, generate de funcționarea complet liberă a pieței funciare.
Este de menționat că Legea nr. 18/1991 prevedea un drept de preemțiune la înstrăinarea terenurilor agricole din extravilan, care revenea – în ordine – coproprietarilor și apoi vecinilor, drept care se exercita prin intermediul unei agenții (Agenția pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală) care trebuia înștiințată despre intenția proprietarului de a vinde terenul. Apoi agenția urma să-i consulte pe titularii dreptului de preemțiune și, dacă aceștia nu se pronunțau în 30 de zile, terenul se putea vinde liber. Agenția pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală însă nu a mai fost înființată.
După adoptarea Legii nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor, dilema respectării dreptului de preemțiune, drept care a fost menținut avându-i ca titulari pe coproprietari, vecini și arendași (fără o ordine prestabilită), a fost rezolvată prin preluarea funcției neînființatei agenții de către Consiliul local în raza căruia era situat terenul. Astfel, vânzătorul trebuia să înregistreze oferta, iar dacă dreptul de preemțiune era exercitat de mai mulți titulari avea dreptul să-l aleagă pe unul dintre ofertanți sau să-i refuze pe toți dacă nu-i convenea prețul și să vândă altei persoane. Astfel, dreptul de preemțiune a fost redus mai degrabă la un act de publicitate a ofertei. Prin prevederile Titlului X din Legea nr. 247/2005 dreptul de preemțiune a fost eliminat complet.
Experiența franceză a ultimelor decenii, care continuă și în prezent, ne arată că existența unui drept de preemțiune al statului la cumpărarea terenurilor agricole este necesar atunci când există o agenție de tipul SAFER, care are ca atribuție punerea în aplicare a unei politici de orientare a structurilor exploatațiilor agricole. Motivațiile pentru introducerea dreptului de preemțiune sunt următoarele: contribuie la instalarea, reinstalarea sau menținerea agricultorilor; conduce la creșterea dimensiunii exploatațiilor; păstrează echilibrul între diferitele tipuri de exploatații; luptă contra speculațiilor cu terenuri; pune în valoare și protejează pădurile; pune în valoare peisajele și protejează mediul.
Dreptul de preemțiune al statului (prin SAFER) nu se aplică în cazul moștenitorilor și rudelor, al agricultorilor evacuați, al achiziționării de către fermieri a bunurilor pe care le exploatează, sau de către lucrătorii agricoli familiali ori salariați, nici în cazul terenurilor statului și autorităților publice. De asemenea, dreptul de preemțiune nu se aplică în cazul vânzării de terenuri construibile sau destinate amenajărilor industriale, grădinilor și livezilor familiale, ori pădurilor. În orice caz, exercitarea acestui drept de către SAFER necesită acordul a doi responsabili guvernamentali, înaintea fiecărei preemțiuni.
Dreptul de preemțiune al SAFER nu poate fi exercitat decât asupra unei proprietăți puse liber în vânzare de proprietarul său, notarii fiind obligați să informeze agenția asupra tuturor acțiunilor de vânzare, urmând ca aceasta să se pronunțe în termen de două luni. SAFER poate să-și exercite dreptul de preemțiune și însoțit de o cerere de reexaminare a prețului în cazul în care consideră că acesta este prea mare în comparație cu valoarea de piață. SAFER nu poate expropria terenuri, acest drept avându-l doar statul.
Renta viageră agricolă a fost introdusă prin Legea nr. 247/2005, în scopul concentrării suprafețelor agricole, așa cum era declarat explicit în textul legii, vizându-se modernizarea agriculturii României prin crearea unor exploatații eficiente.
Concret, persoanele fizice în vârstă de peste 62 de ani care dețineau terenuri agricole de până la zece hectare (terenuri care nu făcuseră obiectul unei vânzări-cumpărări după 1990) puteau primi până la sfârșitul vieții o sumă de bani garantată de stat, dacă își vindeau sau arendau terenul agricol aflat în proprietate. În cazul vânzării, suma primită anual reprezenta echivalentul a 100 de euro pentru fiecare hectar, iar în cel al arendării, 50 de euro. Odată intrat în acest program (devenit rentier agricol), respectivul proprietar nu mai putea deține decât 0,5 ha de teren agricol, cu alte cuvinte, părăsea activitatea agricolă comercială.
Sumele cuvenite rentierilor agricoli erau plătite de la bugetul de stat prin intermediul unui Oficiu național organizat în cadrul Agenției Domeniilor Statului, care avea birouri în fiecare județ, birouri care se ocupau și de evidența rentierilor și de verificarea dosarelor. Primele dosare pentru primirea rentei viagere au fost depuse spre sfârșitul anului 2005, iar până la sfârșitul anului 2009, când primirea de dosare a fost stopată, numărul beneficiarilor ajunsese la aproximativ 90.000 de persoane.
Fiind un program introdus în perioada de preaderare, Renta viageră a beneficiat de posibilitatea continuării pe perioada de trei ani de la aderarea României la UE, fără obligativitatea de a-l pune de acord cu legislația europeană a ajutorului de stat. La împlinirea celor trei ani, programul a fost stopat, ceea ce a însemnat că nu s-au mai primit dosare de noi rentieri agricoli, dar plățile pentru cei înregistrați până la acel moment au continuat și vor continua până la dispariția beneficiarilor curenți.
Per total, în perioada 2006-2009 prin programul Renta viageră au fost transferate aproximativ 330 mii ha, fiind evidentă preferința beneficiarilor rentei pentru transferul prin arendare (247 mii ha), comparativ cu vânzarea (82 mii ha). Suprafețele transferate au scăzut de la un an la altul (terenurile cedate în primul an au reprezentat 33% din totalul suprafeței cedate, pe când cele din ultimul an, 17%), dar măsura și-a păstrat totuși potențialul.
Programul Național de dezvoltarea Rurală, pe scurt PNDR, cuprinde 2 măsuri ce prezintă efect direct asupra consolidării exploatațiilor, acestea fiind propuse de Regulamentul european pentru dezvoltarea rurală.
Este vorba de măsurile tranzitorii cu privire la sprihinirea fermelor agricole de semi-subzistență (măsura 141) și de înființarea grupurilor de producatori ( măsura 142). Aceste măsuri au menirea de a grăbi integrarea pe piață a fermelor de mici dimenisiuni. Aceste măsuri ce sunt finanțate prin fonduri de investiții străine fac obiectul Axei 1 a PNDR, care mai cuprinde și alte măsuri, ca de exemplu, măsura pentru modernizarea exploatațiilor agricole (Măsura 121), măsura privitoare la instalarea tinerilor fermieri (măsura 112), măsura 123 referitoare la sprijinirea investițiilor în unități de procesare a produselor agricole etc.
FEADR – Fondul European pentru dezvoltarea rurală – constituie un instrument de finanțare ce a fost creat de UE pentru sprjinirea țărilor memebre în implementarea Politici Agricole Comune.
Fondul European pentru dezvoltarea rurală constituie o oportunitate de finanțare pentru spațiul rural din România. Fondul European pentru dezvoltarea rurală este bazat pe principiul co-fiinanțări proiectelor de investiții private. Prioritățile Fondului European pentru dezvoltarea rurală sunt:
majorarea competitivității în sectoarele silvic și agricol
îmbunătățirea mediului și zonelor rurale
calitatea vieții în zona rurală și diversitatea economiei din mediul rural
În cadrul acestui program de finanațare se acordă următoarele tipuri de investiții private:
modernizare a exploataților agricole
majorarea valorii economice a fondului forestier
majorarea valorii adăugate a produselor silvice și agricole
îmbunătățire și dezvoltare a infrastructurii legate de dezvoltarea și adaptarea silviculturii și agriculturii
diversificarea activităților non- agricole
sprijinirea îmtreprinzătorilor de nicroîntreprinderi, etc.
Beneficiarii eligibili ai proiectelor de investiții trebuie să se încadreze în una din categoriile următoare:
asociație familială sau persoană fizică autorizată. Aceasta constituie forma ceea mai simplă pentru a putea fi un beneficiar eligibil.
Grupuri de producători, cooperative și asociații în domeniu. Aceasta constituie forma ceea mai agreată de mecanismele europene, pentru că sprijinul financiar neramburabil este adresat direct mai multor persoane, astfel că investiția va avea un impact la mare.
Întreprinderii mici și mijlocii și microîntreprinderii. În acest caz se are în vedere clasificare conferită de Ordonanța de Guvern nr. 27/2006, pentru completarea și modificarea Legii nr. 346/2004.
Politica Agricolă Comună reprezintă una din primele politici comune ale UE. Agricultura este domeniul în care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din prima parte a construcției europene.
Capitolul III. Regimul juridic al investițiilor străine în România sub forma parteneriatului public-privat
Prin adoptarea unei noi cu privire la parteneriatul public – privat, în România, se are în vedere implementarea unui cadru legislativ în măsura de a asigura conclucrarea sectorului public și sectorului privat pentru a realiza proiectele publice.
Parteneriatul public – privat are în vedere atât atenuarea presiunii imediate asupra finanțelor publcie prin realizarea unor proiecte publice, într-o primă etapă, cu finanțare privată, cât și majorarea eficienței serviciilor publice drept urmare a valorificării expretizei din sectorul privat.
Pe de altă parte, participarea sectorului public în cadrul unui proiect pot să ofere garanții importante în structurarea modelului financiar, inclusiv sub aspectul integrării unor beneficii importante sociale ori de mediu.
Contractele de parteneriat public – privat pot să implice, după situație, finanțarea, construcția, renovarea, gestionarea ori întreținerea unor bunuri prin intermediul cărora se pun la dispoziția publicului anumite servicii publice.
În plus, combinarea capacităților și resurselor publice și private pot să contribuie la procesul de relansare economică în momente de criză economică.
În Uniunea Europeană proiecte de parteneriat public – privat s-a dezvoltat în domenii multiple precum sectorul transporturilor, mediului, realizării de infrastructurii publice etc.
Considerând parteneriatul public – privat ca fiind un mecanism viabil de implementare cu succes a unor proiecte publice, dar totodată, și o metodă de a combate efectele crizei economice, în ultimul deceniu au fost intensificate preocupările în sensul centralizării practicilor în domeniul parteneriatului public- privat la nivelul Uniunii Europene.
Nu s-a emis până în prezent o directivă care să prevadă parteneriatul public – privat la nivelul UE și nici nu a fost convenită încă o definiție a parteneriatului public – privat- s-a convenit însă, o definiție unanim acceptată a mecanismului parteneriatului public – privat și a obiectivelor acestuia, urmând a fi dezvoltate în activitățile de îndrumare și cercetare ale organismelor de la nivelul UE.
Eforturile instituționale menționate s-au bazat pe nenumăratele beneficii demonstrate de practica în implementarea proiectelor publice în parteneriat public – privat, precum ar fi, cu titlu de exemplu:
o mai bună implementare a proiectelor publice din punctul de vedere al respectării termenelor de execuție și încadrarea în bugetele asumate;
diminuarea costurilor de construcție și îmbunătățirea calității prin valorificarea eficienței și potențialului inovativ al sectorului privat;
eșalonarea costurilor de finanțare atât pe durata de costrucție cât și de operare având ca efect o diminuare a presiunilor imediate asupra bugetelor sectorului public;
o corectă alocare a riscurilor între sectroul public și cel privat, având drept rezultat diminuarea costurilor generale ale proiectului;
stimularea cercetării – dezvoltării, inovării și eforturilor în materie de dezvoltare durabilă.
Un moment important în cristalizarea bunelor practici în materie a fost constituit de publicare de către Comisia Europeană a documentului intitulat „Green paper on public – private partenerhips and Community law on public contracts and concessions”, o consultare publică la nivelul UE unde s-a concretizat în:
definirea mecanismului parteneriatului public – privat în sens de mecanism economic ce se caracterizează prin durata relativ lungă de derulare a raporturilor contractuale, cooperarea între sectorul public și cel privat, metoda specifică de finanțare prin punerea în comun de resurse financiare de către sectorul public și cel privat și distibuția riscurilor de proiect între partenrul public și cel privat în funcție de capacitatea fiecărei părți, de a evalua, constrola și de a destiona un anume risc;
obligativitatea aplicării principiilor specifice atribuirii contractelor de achiziție publică în procedurile de atribuire a constractelor de parteneriat public – privat;
consacrarea a două categorii de parteneriat public – privat, și anume_ parteneriatul public – privat contractual și cel instituționale.
Un proiect de parteneriat public – privat nu poate să se realizeze dacă nu se încadrează în sectorul public conform normelor aplicabile la nivelul UE pentru clasificarea statistică a unor proiecte de acest tip, cu excepția situației în care Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine aprobă realizarea proiectului în condițiile clasificării în sectorul public.
Procedurile de constatare a procedurii de atribuire aplicabile sunt cele prevăzute de O.U.G nr. 34/2006, H.G nr. 925/2006 pentru a aproba normele de aplicare a prevederilor ce fac referire la atribuirea contractelor de achiziție public din OUG nr. 34/2006 și de H.G nr. 1660/2006 pentru a aproba normele de aplicare a prevederilor ce fac referire la atribuirea contractelor de achiziție publică prin mijloace electronice, din OUG nr. 34/2006.
Scopul noilor prevederi legale îl reprezintă reglementarea sistemului de achiziții publice, unde totalitatea normelor, instituțiilor și acțiunile sunt dezvoltate pe promovarea concurenței dintre operatorii economici, garantarea tratamentului egal și nediscriminarea acestora, asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziții publice și asigurarea folosirii eficiente a fondurilor publice prin aplicare de proceduri de atribuire.
Achiziția publică constituie totalitatea operațiilor, faptelor și actelor ce se realizează de o autoritate contractantă, din momentul identificării unei necesități sociale și până la realizarea acesteia, pentru care sunt utilizați bani publici.
În general termenul de achiziții publice este utilizat pentru a descrie obținerea de lucrări, servicii și produse de către autoritățile publice naționale, regionale ori locale.
Normele de achiziții publice fac referire la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziție publică de produse, lucrării și servicii în Uniunea Europeană.
Sectorul publice, utilitățile și ale instituții definite ca și ,,autorități contractante,, trebuie să obțină servicii, produse și lucrări pentru o largă varietate de activități pe care le realizează. Mare parte a contractelor pe care le atribuie trebuiesc făcute publice atât în plan intern cât și european, cu respectarea deplină a tuturor principiilor aplicabile achizițiilor publice.
Normele pe baza cărora sunt atribuite contractele de achiziții publice sunt menite să asigure libertatea de mișcare a serviciilor și bunurilor în UE și de a garanta ca procedurile de atribuire a contractelor de achiziție public respect normele cu privire la libera concurență.
Actorii principali ai sistemului achizițiilor publice sunt:
Supraveghetorii sistemului achizițiilor publice: Autoritatea Națională pentru Reglementare și Monitorizare a achizițiilor publice; Ministerul Finanțelor Publice; Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.
Autoritățile contractante
Operatorii economici
Contractul de achiziție publică nu se deosebește de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între persoane private, ce are ca obiect procurarea, de către administrație, prin cumpărare, a unor servicii, bunurii ori lucrării, în schimbul unui preț.
Potrivit prevederilor legale contractul de achizție publică reprezintă contractul cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă între una ori mai multe autorități contractante, pe de o parte, și de cealaltă parte unul ori mai mulți operatorii economicii, ce are ca obiect executarea de lucrări, furnizarea de produse ori prestarea de servicii.
Contractul de achizție publică are titlu oneros, respectiv fiecare parte contractantă încearcă să își procure un avantaj, acesta nefiind legat neapărat de bani, și încetează de drept la momentul expirării perioadei pentru care a fost încheiat.
Contractele de achiziție publică sunt de 3 tipuri, astfel:
Contract de furnizare – are ca obiect furnizarea unuia/mai multor produse, așa cum sunt cuprinse acestea în clasificările statistice oficiale, în baza cumpărării, inclusiv, în rate, a închirierii ori leasing-ului cu/fără opțiune de cumpărare. Contractul de achiziție publică ce are drept obiect principal furnizarea de produse li, cu titlu accesoriu, operațiuni ori lucrări de instalare și de punere în funcțiune, se consideră contract de furnizare
Contract de servicii – are drept obiect prestarea unor servicii, așa cum sunt acestea cuprinse în clasificările statistice oficiale. Contractul de achizție publică ce are drept obiect principal prestarea unor servicii, și cu titlu secundar, desfășurarea anumitor activități prevăzute de Anexa 1 a OUG nr. 34/2006, se consideră contract de servicii.
Contractul de lucrări face referire la executarea, iar uneori la proiectarea și executarea, uneia /mai multor lucrării de construcții, ori a oricărei combinații a acestor lucrării de construcții, ce duce la un rezultat menit să îndeplinească o funcție tehnică și economică. Contractul de lucrări este echivalentul contractului de antrepriză din dreptul privat. Execuția unei lucrării este făcută de către un antreprenor ce lucrează în contul beneficiarului lucrării, însă nu îi este subordonat acestuia, în schimbul unui preț.
Procesul de achiziție public constituie sucesiunea unor etape, care trebuiesc parcurse pentru a fi obținut produsul ori dreptul de folosire al acestuia, lucrarea ori serviciul, în urma atribuirii contractului de achiziție publică.
Fig. nr. 1 Succesiunea etapelor procesului de achiziție publică
Totalitatea activităților care se întreprind în cadrul etapelor parcurse pe parcursul procesului de achiziție public sunt: atribuirea, încheierea și îndeplinirea contractului de achiziție public și prin ce dobândește, definitive ori temporar, lucrări, produse ori servicii, precum următoarele:
Planificarea achiziției publice:
Identificarea necesităților
Identificarea necesităților obiective este realizată prin cumularea referatelor de necesitate ce se transmit de fiecare compartiment al autorității contractante.
Pentru justificare necesitățiilor unei achiziții publice trebuiesc luate în seamă atât beneficiile, obiectivele ce pot fi atinse, dar și consturile pe toată durata de viață a serviciilor, produselor ori lucrărilor.
Estimarea valorii.
Valoarea estimată a contractului de achiziție public constituie un concept economic ce exprimă prețul cel mai probabil ce se intenționează a se plăti pentru achiziția unor servicii, produse ori lucrări la o anume dată, în anume cazuri particulare.
Scopul estimării valorii este: cuantificarea de resurse financiare necesare pentru a realize achiziția, identificarea de posibile surse de finanțare viabile și alegerea de procedure de atribuire a contractelor respective.
Etapele ce trebuies urmate pentru a estima valoarea contractului sunt: identificare a tuturor costurilor aferente obținerii de produse, servicii ori lucrării necesare și însumarea costurilor identificate.
Valoarea estimată trebuie să se stabilească înainte de inițierea proceduriilor de atribuire a contractului și este valabilă până la data transmiterii spre publicare a anunțului de participare ori a invitației de participare.
Ierarhizarea necesitățiilor
După ce se realizează operațiunile de estimare, compartimentul specializat, și compartimentul financiar și conducătorul autorității stabilesc gradul de prioritate al necesităților, luând în considerare următoarele:
importanța contractului față de atingerea scopului general al autorității,
durata de realizare a contractului și
anticiparea fluxului de numerar.
Alegerea procedurii de achiziție public
La momentul luării deciziei de alegerea a procedurii, autoritatea contractantă trebuie să ia în seamă: complexitatea contractului, costurile implicate de atribuirea contractului, gradul de dezvoltare și concurența pe piața din domeniul unde are loc achiziția, pentru a putea alege între licitația deschisă și ceea restrânsă, constrângeri, precum urgența, compatibilitatea cu produse ori servicii existente déjà în cadrul autorității respective, existența unui furnizor unic etc. procedurile de licitație deschisă ori restrânsă, constituie regula de atribuire a oricărui contract de achiziție publică.
Fig. nr. 2 Alegerea procedurilor de atribuire a contractului de achiziție publică
1.5 Identificarea fondurilor
Identificarea fondurilor constituie operațiunea prin care se urmărește asigurarea finanțării utile îndeplinirii contractului. Pentru identificarea fondurilor se au în considerare următoarele surse de finanțare ale bugetului: bugetul de stat ori local, fondurile comunitare sau obținute de organismele financiare internaționale, credite bancare, fondurile nerambursabile ori alte surse atrase.
1.6 Elaborarea calendarului
Calendarul procedurii de atribuire constituie proiecția din punct de vedere al timpului a procedurii de atribuire. Aceasta are doar caracter informative, atasându-se la documentația de atribuire, fiind util pentru: planificarea procesului de achiziție public, evitarea întârzierilor și suprapunerilor, monitorizarea internă a procesului.
1.7 Punerea în corespondență cu CPV
Folosirea codurilor CPV are strânsă legătură cu depășirea barierelor lingvistice dintre autoritatea contractantă și ofertanți, în așa fel încât datele cu privire la obiectul contractului să fie accesibile și precise pentru toți operatorii economici vorbitori de alte limbi.
1.8 Transmiterea și elaborare anunțului de intenție – doar în situația în care se dorește diminuarea termenelor.
Elaborarea documentației de atribuire
Elaborarea caietului de sarcini (documentației descriptive)
Caietul de sarcini este întocmit de către autoritatea contractantă prin compartimentul intern specializat ori prin specialiști angajați cu acest scop, cu respectarea normelor legale ce fac referire la concurență și conflictul de interese. Acesta constituie descrierea obiectivă a serviciilor ori lucrărilor utile autorității contractante.
Documentația descriptivă ține locul caietului de sarcinii în situația aplicării procedurilor de negociere și de dialog competitiv.
Stabilirea clauzelor contractuale
Contractul de achiziție public constituie instrumentul juridic prin care organismele public intră în relații comerciale cu operatori economici pentru a își satisface nevoile de servicii, produse ori lucrări. Acesta se încheie în formă scrisă în minim două exemplare în urma unei proceduri de atribuire ori în baza unui accord – cadru. Contractul de achiziție public încetează de drept la expirarea perioadei pentru care este încehiat. Prelungirea duratei acestuia este posibilă doar în condițiile prevăzute de normele legale fără a se modifica condițiile stabilite inițial. Părțile contractului pot stabili și alte cauze de încetare a contractului fără a prejudicial clauzele contractual obligatorii. Contractul trebuie să conțină: preambul, clauzele contractual obligatorii și specifice.
Stabilirea criteriilor de atribuire a contractului
Criteriile de atribuire a contractului pot fi:
Cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere economic
Prețul cel mai scăzut.
Completarea fișei de date a achiziției
Aceasta cuprinde date și instrucțiuni cu privire la: autoritatea contractantă, adresa de la care se poate achiziționa, descărca documentația de atribuire, activitatea autorității contractante, dacă se achiziționează în numele altei autorități, modalitatea de a obține clarificări și informații, soluționarea litigiilor, date privin Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor (CNSC), obiectul contractului și durata, modalitatea de finalizare a procedurii, acordul – cadru, existența loturilor și modalitatea de abordare, acceptarea ori neeaceptarea de alte oferte alternative, codul CPV, cantitatea de produse, date privind garanțiile, termenele de valabilitate ale ofertei, procedura ce se aplică etc.
Definitivarea documentației de atribuire
Se poate preciza în documentația de atribuire instituțiile competente de unde operatorii economici pot afla informații cu privire la reglementările ce se referă la impozitare dar și despre cele ce se referă la protecția mediului. Autoritatea contractantă este obligată să solicite operatorilor economicii să arate în cadrul ofertei faptul că la elaborarea acesteia s-au avut în vedere obligațiile ce se referă la condițiile de muncă și protecția muncii.
Chemarea la competiție
Publicarea anunțului de participare
Pe a se asigura transparența atribuirii contractului de achiziție public, autoritatea contractantă, de câte ori dorește să atribuie un contract de achizție public poate încheia un accord – cadru, având obligația de a publica un anunț de participare.
Punerea la dispoziție a documentației de atribuire
Oricare operator economic interesat are dreptul de a solicita și de a obține documentația de atribuire. Documentația de atribuire se poate obține: în urma unei solicitări a operatorului economic interesat ori prin accesare direct și fără restricții a unui fișier electronic, ce este disponibil în SEAP și pe propria pagină de internet.
Derularea procedurii de atribuire
Procedurile de atribuire a contractului sunt:
licitația deschisă, și anume procedura la care oricare operator economic interesat are dreptul de a depune oferta.
licitația restrânsă, procedura la care oricare operator economic are dreptul de a își depune candidatura, urmând ca doar candidații selectați să aibă dreptul de a își depune oferta.
dialogul competitiv, procedura la care oricare operator economic are dreptul de a își depune candidature și prin care autoritatea conduce un dialog cu candidații admiși, în scopul de a identifica una ori multiple soluții apte de a răspunde nevoilor sale, urmând ca, pe baza soluțiilor, candidații admiși să elaboreze o ofertă finală.
negocierea, adică procedura prin care autoritatea derulează consultări cu candidații admiși și negociază clauze contractul, cu unul ori mai mulți dintre cei menționați.
O procedură de achiziții publice, sub aspect general, poate fi împărțită în două faze, respectiv:
Pregătirea și lansarea procedurii, cu etapele următoare:
Fig. nr. 3 Etapele pregătirii și lansării procedurii de atribuire
Aplicarea procedurii, cu etapele următoare:
Fig. nr. 4 – Etapele aplicării procedurii propriu-zise a atribuirii contractului de achiziții publice
Sistemul de achiziție dinamică constituie un proces integral electronic, limitat în timp și deschis pe toată durata sa oricărui operator economic care îndeplinește criteriile de calificare și criteriile de selecție și care prezintă o ofertă orietantică în conformitate cu cerințele caietului de sarcini.
În cele ce urmează vom defini câteva din noțiunile esențiale cu privire la sistemul de achiziție dinamic astfel că:
Documentația standard constituie documentele ce cuprind toate datele în legătură cu obiectul contractului de achiziții publice și modalitatea de derulare a procedurii, inclusiv instrucțiunile pentru ofertanți, condițiile de contractare și caietul de sarcini.
Anunțul de participare reprezintă documentul transmis de către autoritatea contractantă, în variantă electronică prin care aceasta invită ofertanți să ia parte la sistemul de achiziție dinamic.
Oferta orientativă constituie oferta elaborată de operatorul economic în vederea introducerii în sistemul de achiziție dinamic.
Oferta tehnică reprezintă documentul ofertei, realizat în baza condițiilor din documentația standard, stabilită de autoritatea contractantă.
Oferta financiară, constituie documentul ofertei, prin care sunt furnizate datele cerute prin documentația standard privitoare la tarife, prețuri, și alte condiții comerciale și financiare.
Procedura on-line constituie procedura de licitație care se realizează în întregime prin intermediul mijloacelor electronice.
Condițiile de aplicare a sistemului dinamic de achiziție sunt următoarele:
Autoritatea contractantă are dreptul să folosească un sistem de achiziție dinamic doar prin intermediul sistemului electronic și doar pentru achizția unor produse de uz curent, ale căror trăsături disponibile pe piață satisfac necesitățile autorități contractante.
În toate etapele sistemului dinamic de achiziție inclusiv la atribuirea contractului ce va reieși în urma aplicări sistemului, grupul de lucru este obligat să respecte normele licitației deschise.
Valoarea ce se estimează prin anunțul de participare cosntituie valaorea maximă estimată, fără TVA a tuturor contractelor de achiziții publice care se anticipează că vor fi atribuite prin folosirea sistemului de achiției dinamiz, pe toată durata sa.
Durata unui sistem de achiziție dinamic stabilită de către autoritatea contranctantă nu poate să fie mai mare de doi ani, decât în situații excepționale, justificate prin motive întemeiate.
Sistemul dinamic de achiziție reprezintă un proces în totalitate electronic, limitat în timp și deschis pe toată durata sa oricărui operator economic ce îndeplinește criteriile de calificare și care prezintă o ofertă orientativă în conformitate cu cerințele documentațiiei standard.
Capitolul IV. Garanții și facilități acordate investitorilor străini
4.1. Garanții și facilități acordate investitorilor străini prin acte normative cu caracter general
4.1.1. Prevederi de drept comun instituite de O.U.G. nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor
În prezent reglementarea de drept comun în materia facilităților acordate investitorilor străini o constituie O.U.G nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor, act normativ care prin art. 3 pct. 3 definește noțiunea de facilități ca fiind măsurile de sprijin acordate de către furnizorii de ajutor de stat investitorilor, potrivit cu dispozițiile acestei ordonanțe.
În acest context, în vederea stimulării investițiilor se pot acorda potrivit art. 5 din OUG nr. 85/2008, diferite tipuri de facilități de natura ajutorului de stat, care să asigure respectarea condițiilor de acordare în mod transparent și asigurare compatibilității cu legislația europenaă în materia ajutorului de stat după cum urmează:
Acordarea de sume nerambursabile la achiziționarea de active corporale și necorporale;
Acordarea de contribuții financiare de la bugetul de stat pentru locurile de muncă nou create;
Acordarea de bonificați de dobîndă la contracarea de credite, precum și alte tipuri de facilități prevăzute de prevederile legale în vigoare.
Procedura generală pentru acordarea facilităților este prevăzută de art. 8 alin. (4) – (6) din OUG nr. 85/2008, iar procedurile speciale sunt prevăzute de art. 8 alin. (7) și art. 10 din OUG nr. 85/2008. Astfel, pentru a beneficia de facilitățile acordate de OUG nr. 85/2008, investitorul depune la autoritatea responsabilă cererea de acordare a facilităților și planul de investiții, precum și întreaga documentație potrivit mecanismului prevăzut în schema de ajutor de stat, urmând ca autoritatea responsabilă să analizeze această documentație și îndeplinirea cerințelor dispuse în actele normative sau administrative prin care se instituie scheme de ajutor de stat.
În aplicarea art. 6 alin. (1) din OUG nr. 85/2008 a fost adoptată H.G. nr. 274/2013 cu privire la acordarea ajutoarelor de minimis pentru investițiile realizatea întreprinderile mici și mijlocii, acesta reprezentând un ajutor de stat care nu depășește plafonul prevăzut de dispozițiile UE și care nu este supus procedurii de notificare. Beneficiarii ajutorului de minimis, în contextul acestui normativ, sunt întreprinderile din toate sectoarele, făcând excepție cele dispuse la art. 1 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 al Comisiei din 15 septembrie 2006 cu privire la aplicarea art. 87 și 88 din Tratatul privind Comunitatea Europeană sau art- 107 – 108 din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea UE, care îndeplinesc condițiile următoare:
Sunt înregistrate conform Legii societăților nr. 31/1990 sau a Legii nr. 1/2005, sunt încadrate în categoria IMM-urilor,potrivit prevederilor Legii nr. 346/2004, și au sediul și își desfășoară activitatea în România;
Desfășoară activitate economică;
Nu au primit ajutoare de minimis pe o perioadă de trei ani fiscali consecutivi, anul fiscal în curs și doia ani anteriori, sau, dacă au primit ajutoare de minimis în această perioadă, acestea cumulate nu depășesc plafonul echivalent în lei a 200.000 euro, respectiv a 1.000.000 euro în cazul întreprinderilor care desfășoară activitate în domeniul transportului intern, indiferent de sursa de finanțare;
Prezintă un plan de investiții pentru care se solicită finanțarea, cu evidențierea cheltuielilor eligibile;
Prezintă un studiu tehnic și economic din care reiese viabilitatea proiectului de investiții și eficiența economică a investiției solicitate în următorii trei ani de la finalizarea investiției;
Prezintă un angajament ferm pentru menținerea locurilor de muncă existente la data înregistrării cererii de accord pentru finanțare, precum și creearea până la finalizarea investiției și menținerea pe o perioadă de minim trei ani de la finalizarea investiției a cinci locuri de muncă, în cazul unui ajutor de minimis de până la 1.000.000 euro inclusiv și respectiv, șapte locuri de muncă, în cazul unui ajutor de minimis de la 1.000.000 euro până la 200.000 euro inclusiv.
Nu înregistrează debite restante la bugetele componente ale bugetului general consolidat;
Nu se află în procedura de executare silită, insolvență, faliment, reorganizarea judiciară, dizolvare, închidere operațională, lichidare;
Nu intră în categoria întreprinderilor în dificultate;
Nu au fost emise decizii de recuperare a unui ajutor de stat sau, în situația în care asemenea decizii au fost emise, acestea nu au fost executate.
4.1.2. Garanții și facilități acordate investitorilor străini potrivit O.U.G. nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe
În privința facilităților acordate investitorilor străini prin O.U.G nr. 92/1997, se impune precizarea că, la adoptarea acesteia și după aprobarea acesteia prin Legea nr. 241/2008, prevederile din O.U.G nr. 92/1997, prevedeau, în principal, categoriile de garanții și facilități comune tutror investitorilor străini, după care, sunt reglementate garanții și facilități pentru investitorii străini sau nerezidenți în România, urmând ca facilitățile vamale și fiscale să facă obiectulul unui capitol distinct din O.U.G nr. 92/1997.
După cum s-a remarcat și în literatura de specialitate, în contextul în care după adoptarea O.U.G nr. 92/1997 au fost adoptate acte normative care prevăd exercitarea unor drepturi dispuse și de art. 4 alin. (2) din O.U.G nr. 92/1997, unele dintre prevederile acestui articol, mai sunt încă în vigoare, dar exercitarea drepturilor insttiuite de acest text legal vor putea fi exercitate doar în condițiile prevăzute de aceste acte normative în materie. Evident că prevederile prin care sunt instituite garanții în favoarea investitorilor străini rămân cele prevăzute de O.U.G nr. 92/1997.
Pornind de la aceste considerente, dispozițiile din art. 4 alin. (2) din O.U.G nr. 92/1997 care sunt încă în vigoare, sub condiția exercitării drepturile prevăzute de acest text legal în condițiile actelor normative în materie adoptate după intrarea în vigoare a O.U.G nr. 92/1997, sunt următoarele:
posibilitatea efectuării de investiții în orice domeniu și în orice forme juridice prevăzute de prevederile legale;
egalitatea de tratament – just, echitabil și nediscriminatoriu – pentru investitorii români sau străini, rezidenți sau nerezidenți în România;
garanții împotriva naționalizării, exproprieii sau altor măsuri cu efect echivalent;
dreptul investitorilor de a alege instanțele judecătorești sau arbitrale competente pentru rezolvarea eventualelor litigii.
Posibilitatea reportării pierderilor înregistrate în cursul unui exercițiu financiar pe seama profitului impozabil al exercițiilor financiare următoare;
Posibilitatea folosirii amortizării accelerate;
Posibilitatea deducerii cheltuielilor pentru reclamă și publicitate din prifitul impozabil;
Posibilitatea angajării de cetățeni străini, potrivit prevederilor legale în vigoare. Sub acest aspect, a fost adoptată O.G nr. 25/2014, act normativ potrivit căruia angajatorul, persoană juridică sau fizică cu sediul social ori profesional, respectiv domiciliul în România sau filiala din România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate poate să angajeze în muncă un străin în condițiile Codului muncii. În acest context, străinul poate să fie angajat ca lucrător permanent, ce lucrător stagiar ori ca lucrător sezonier, în baza unui aviz de angajare care se emite de Inspectoratul General pentru Imigrări, la cererea angajatorului, care atestă dreptul unui angajator de a încadra în muncă un străin pe o anumită funcție. De asemenea, avizul de angajare în muncă este eliberat de către Inspectoratul General pentru Imigrări și în situația încadrării în muncă a lucrătorilor transfrontalieri, definiți, conform art. 2 alin. (1) lit. h) din O.G nr. 25/2014, ca fiind străini, cetățeni ai unui stat care are frontieră comună cu țara noastră și care locuiesc în zona de frontieră a statului respectiv, încadrați în muncă întro localitate de frontieră de pe teritoriul țării noastre cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată sau determinată, încheiat de angajator în baza avizului de angajare. Reiese așadar, din conținutul noului cadru normativ instituit de O.G nr. 25/2014 că acesta, nu distinge în privința postului pe care îl poate ocupa un străin, de unde rezultă consecința că străinul poate să ocupe orice post, respectiv, atât unpost de execuție cât și unul de conducere.
Posibilitatea efectuării de schimb valutar pe teritoriul României în condițiile prevăzute de reglementările BNR, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.
4.1.3. Facilități acordate investitorilor străini prin Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003
În contextul în care dispozițiile O.U.G nr. 67/1999 au fost abrogate de O.U.G nr. 50/2000, în prezent nu mai există o dispoziție generală cu privire la acordarea unor facilități individuale, existând doar unele prevederii tranzitorii instituite de art. 38 Cod fiscal cu privire la facilitarea scutirii de la plata impozitului pe profit pentru anumite societăți comerciale (societăți, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), unele constituite cu capital de stat.
Doar Codul fiscal instituie norme cu caracter general cu privire la unele facilități fiscale, ce se aplică investițiilor străine prevăzute prin acte normative cu caracter special.
Astfel, una din facilitățile fiscale instituite recent este ceea cu privire la scutirea de impozit a profitului reinvestit datorat de către persoanele juridice ce investesc profitul în respectivele active, potrivit O.U.G nr. 19/2014. O atfel de facilitate fiscală are ca efect majorarea susrselor de finanțare rămase la dispoziția acestor persoane juridice cu suma corespunzătoare a impozitului pe profit scutit.
Prevederile referitoare la scutirea pe impozitul pe profitul reinvestit sunt aplicabile și echipamentelor tehnologice care se realizează pe parcursul mai multor ani, precum și echipamentelor tehnologice noi. De asemenea, contribuabilii ce beneficiază de aceste facilități sunt obligați să păstreze din durata de utilizare economică, stabilită conform prevederilor contabile aplicabile, dar nu mai mult de cinci ani. În situația nerespectării acestei condiții, pentru sumele respective se calculează impozitul pe profit și se percep creanțe fiscale accesorii conform Codului de procedură fiscală, de la data aplicării facilității, conform prevederilor legale.
4.1.4. Reglementări din dreptul intern și reglementări europene în materia garantării și acordării de facilități investitorilor străini
În vederea stabilirii cadrului financiar general pentru gestionarea asistenței financiare nerambursabil alocate României, în calitate de stat memebru al Spațiului Economic European, precum și a constribuției naționale aferente asistenție, în vederea asigurării unui manafement financiar eficient al fondurilkor aferente Mecanismului Financiar al Spațiului Economic European a fost adoptată O.G nr. 24/2009.
Conform acestui act normativ, fondurile aferente Mecanismului Financiar SEE sunt alocate potrivit prevederilor addendumului, la Protocolul 38a al Acordului Spațiului Economic European, Ministerul Finanțelor Publice purtînd întreaga responsabilitate cu privire la gestionarea fondurilor externe nerambursabile acordate prin Mecanismul Finanicar SEE, prin conturi deschise la BNR și/sau Trezoreria Statului.
De asemenea, în vederea stabilirii cadrului financiar general pentru gestionarea asistenței financiare nerambursabile alocate țării noastre de către UE pentru obiectivul „Cooperare teritorială europeană”, precum și a plăților în avans și a contribuției publice naționale aferente acestei asistențe, în vederea asigurării unui management financiar eficient al fondurilor aferente programelor obiectivului „Cooperare teritorială europeană”, s-a adoptat Legea nr. 105/2011.
Potrivit Legii nr. 105/2011, obiectivul”Cooperare teritorială europeană” reprezintă scopul Politicii de coeziune a UE care are în vedere dezvoltarea de acitivități economico- sociale transfrontaliere prin inițiative locale și regionale realizate în comun, consolidarea cooperării transfrontaliere prin acțiuni menite a favoriza și dezvoltarea teritorială integrată, inclusiv cooperarea bilaterală dintre regiunile maritime și stimularea cooperării inter – regionale, prin realizarea de activitati de conectare în rețea și prin schimbul de experiență între autoritățile locale și regionale între statele membre/nemembre ale UE.
Conform acestui act normativ, fondurile externe nerambursabile, alocate și derulate în baza dispozițiilor regulamentelor comunitare aferente programelor obiectivului „Cooperare teritorială europeană” sunt finanțate din Fondul european pentru dezvoltarea regională, acesta reprezentînd fondul structural ce sprijină regiunile ma puțin dezvoltate, prin finanțarea de investiții în sectorul productiv, în infrastruxctură, educație, sănătate, dezvoltare locală și IMM-uri, etc.
După adoptarea O.G nr. 24/2009, în materia financiare a fondurilor externe nerambursabile, în anul 2013 a fost adoptată O.U.G nr.. 23/2013. Prin această ordonanță se stabilește cadrul financiar general pentru gestionarea asistenței financiare nerambursabile alocate țării noastre, în calitate de stat membru al SEE, conform Memorandumului de înțelegere dintre Islanda, Liechenstein, Norvegia și Guvernul României cu privire la implementarea Mecanismului financiar al SEE 2009 respectiv cu privire la implementarea Mecanismului financiar norvegian 2009 – 2014, lege aprobată prin Legea nr. 242/2013.
În domeniul dezvoltării agriculturii și a fermelor de producție agricolă, prin Acordul multianual între Guvernul României și Comisia CE din 2 februarie 2001 s-a instituit un program special de preaderare pentru agricultură și dezvoltare rurală denumit SAPARD, care furnizează o contribuție finanicară a CE, fiind stablită prin Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1268/1999 cu privire la suportul CE pentru măsurile de preaderare în domeniul agriculturii și dezvoltîrii rurale din țările candidate din centrul și estul Europei în perioada de preaderare.
4.2. Garanții și facilități acordate investitorilor străini prin acte normative speciale
4.2.1. Facilități fiscale acordate investitorilor străini prin O.U.G. nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate
Conform art. 6 din O.U.G nr. 24/1998, societățile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice române, precum și întreprinzători particulari sau asociațiile familiale, autorizate potrivit Decretului lege nr. 54/1990, respectiv după O.U.G nr. 44/2008 după adoptarea acestui act normativ, care au sediul și își desfășoară activitatea în zona defavoritzată, beneficiază pentru investițiile nou create de unele facilități, precum scutirea de impozit pe profitul aferent investițiilor noi, pe perioada existenței zonei defavorizate, dar această facilitate este acordată numai persoanelor juridice ce au obținut înainte de 1 iulie 2003 certificat permanent de investitor în zona defavorizată.
Potrivit art. 8 din O.U.G nr. 24/1998, unitățile care fac obiectul de reglementare al acestui act normativ beneficiază de aceste facilități, dacă prin investiția realizată se crează locuri noi de muncă pentru forța de muncă neocupată sau pentru memebrii de familie a acestora care locuiesc în zona defavorizată.
De asemenea conform art. 6 lit. c1) O.U.G nr. 24/1998, scutirea de la plata impozitului pe profit aferent investițiilor noi pe perioada existenței zonei defavorizate se aplică doar persoanelor juridice ce au obținut înainte de data de 1 iulie 2003, certificatul permanent de investitor în zona defavorizată.
Totodată, agenții economici care operează în zona defavorizată, beneficiază de facilitățile fiscale prevăzute de art. 6 O.U.G nr. 24/1998, până la atingerea intensității maxime a ajutorului de stat, potrivit Regulamentului cu privire la ajutorul de stat aprobat de Consiliul Concurenței.
4.2.2. Facilități fiscale acordate investitorilor străini prin Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere
Zona liberă este instituită prin Legea nr. 84/1992, cu scopul promovării schimburilor internaționale și al atragerii de capital străin pentru introducerea de noi tehnologii, dar și pentru a spori posibilitățile de utilizare a resurselor economiei naționale, în porturile maritime și fluviale al țării noastre, în lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră și a altor canale navigabile și în teritoriile din aporpierea punctelor de trecere a frontierei.
Zona liberă reprezintă o zonă geografică a României în care operatorii – persoane fizice/juridice, române/străine – desfășoară activități, iar mărfurile, mijloacele de transport și alte bunuri se supun prevederilor Codului vamal al României.
În zonele libere sunt aduse mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri fără restricții privind țara de origine, de proveniență sau de destinații, neputînd fi aduse bunurile al căro import este interzis pe teritoriul României prin prevederi legale sau convenții internaționale la care țara noastră este parte.
Conform art. 11 din Legea nr. 84/1992, activitățile din zonele libere sunt realizate de către operatori doar pe baza licențelor eliberate în administrațiile zonelor libere, ce funcționează ca și regii autonome și care se pot reorganiza în societăți sau companii naționale, cu respectarea principiilor liberei concurențe.
În acest context, prin art- 14 din Legea nr. 84/1992 este instituită posibilitatea de a acorda facilități operatorilor ce realizezază investiții în zonele libere în baza contractelor încheiate, sub forma ajutorului de stat, cu condiția îndeplinirii condițiilor cu privire la ajutorul de stat regional și ajutorul de stat pentru IMM-uri.
Pentru investițiile realizate în zonele libere, operatorii, precum și administrațiile zonelor libere pot să primească un ajutorde dezvoltare regională în cuantum de 50% din consturile eligibile ale investițiilor realizate de întreprinderile mari și 65% din consturile eligibile ale investițiilor realizate de IMM-uri.
Pentru acordarea ajutorului de stat operatorilor din zonele libere, este nevoie ca aceștia să nu primească pentru investițiile realizate ajutoare de natură fiscală.
4.2.3. Facilități fiscale acordate investitorilor străini prin Legea nr. 186/2013 privind constituirea și funcționarea parcurilor industriale
Legea nr. 186/2013 are drept scop:
Stimularea investiților directe, autohtone și străine în industrie, servicii, cercetare științifică și dezvoltare tehnologică și inovare;
Dezvoltarea regională;
Dezvoltarea IMM-urilor
Crearea de locuri noi de muncă.
Potrivit prevederilor legale, administratorul parcului este persoana juridică de drept privat, română și-sau străină, înființată potrivit dispozițiilor legale de către fondatori cu obiectivul de a constitui un parc industrial, de a dobîndi și deține titlul de parc industrial, eliberat de organul de specialitate al autorității administrației publice centrale sau prin Hotărîre de Guvern, în situația vechilor platforme industriale privatizate.
Titlul de parc industrial conferă administratorului și rezidenților acestuia care desfășoară activitate în parcul industrial facilitățile prevăzute de lege, sub forma unui mecanism de sprijin avînd natura unui ajutor de stat minimis, facilități care sunt acordate de către unitățile administrativ- teritoriale, cu respectarea schemelor de ajutor de sta minimis.
În aplicarea Legii nr. 186/2013 s-a emis Ordinul vice – primministrului, ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 2980/2013 cu privire la aprobarea condițiilor de acordare a măsurilor de sprijin pentru investițile realizate în parcurile industriale. Astfel potrivit prevederilor legale, ajutorul de minimis ce se acordă întreprinderilor eligibile constă în:
Scutirea de la plata taxelor ce se percep pentru schimbarea destinației sau pentru a scoate din circuitul agricol terenul aferent parcului industrial,
Scutirea de la plata impozitului pe terenuri, corespunzător terenului aferent parcului industrial,
Scutirea de la plata impozitului pe clădiri, corespunzător clădirilor ce fac parte din infrastructura parcului industrial,
Scutiri, doar cu aprobarea autorităților administrației publice locale, de la plata oricăror taxe datorate bugetelor locale ale unităților administrativ – teritoriale, pentru eliberarea certificatului de urbanism, autorizațiilor de construire și/sau autorizațiilor de desființare de construcții pentru terenurile și construcțiile din infrastructura parcului industrial.
4.2.4. Garanții și facilități fiscale acordate investitorilor străini prin Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii
Avînd în vederea importanța deosebită acordată de legiuitor, după intrarea României în UE, înființări și dezvoltării IMM-urilor, investitorii care derulează investiții în acest domeniu beneficiază de anumite facilități, prevăzute de Legea nr. 346/2004, unele facilități fiind adăugate prin Legea nr. 62/2014. Astfel din conținutul prevederilor legale în vigoare, reiese că investitorii ce derulează investiții în vederea dezvoltării de IMM-uri beneficiază de următoarele garanții și facilități:
Constituirea de fonduri de garantare, fonduri de contra-garantare, de investiții și capital de risc în sprijinul IMM-urilor,
Îmbunătățirea accesului IMM-urilor la finanțare, prin acordarea de sprijin financiar și asistență pentru dezvoltarea sistemelor moderne de finanțare, asigurarea fundamentelor informaționale necesare în vederea elaborării de priecte viabile de către întreprinzători, precum și stimulente pentru crearea de locuri de muncă, pentru înființarea și dezvoltarea IMM-urilor,
Alocații financiare nerambursabile, acordate întreprinzătorilor la înființarea IMM-urilor, în vederea completării capitalului necesar pentru a iniția afacerea,
Ajutoare finaicare nerambursabile, acordate IMM-urilor pentru a realiza investiții în sectorul productiv și servicii;
Scheme de creditare cu dobîndă redusă,
Alte scheme și instrumente financiare,
Promovarea investițiilor străine la nivelul IMM-urilor,
Facilitarea accesului IMM-urilor la fonduri externe nerambursabile, pentru ca acestea să furnizeze doar o singură dată informațiile necesare, precum și valorificarea bunelor practci din UE, prin proiectarea și implementarea, din fonduri externe nerambursabile, a unor programe destinate IMMș-urilor de tipul:
Fond de micro-finanțare a IMM-urilor axat pe dezvoltarea spirtului antreprenorial, inovare de vârf și introducerea noilor tehnologii
Programe de cercetare, dezvoltare și consultanță cu privire la managementul, marketingul, networkingul, investițiile în IMM-uri, în vederea furnizării de soluții pragmatice pentru majorarea performanțelor și funcționalității firmelor pe piața internă și internțaională,
Fond pentru co-finanțarea realizării de produse ecologice;
Fond pentru minigranituri pentru micro-întreprinderi,
Program pentru organizarea, în fiecare regiune a țării, a unor clustere inovative, focalizate pe produse pentru export, finanțate din fonduri europene, care să valorifice potențialul și cerințele specifice fiecărei zone;
Fond capital de risc, în vederea finanțării de start-up-uri inovative.
Facilitățile de natura ajutorului de stat, prevăzute de lege, se vor acorda prin intermediul unor scheme de ajutor de stat sau ajutor deminimis, elaborate și implementate potrivit legislașiei UE și naționale în domeniul ajutorului de stat.
De asemenea, se impune, precizarea că, în privința organismului însărcinat cu stimularea înființări IMM-urilor, este Ministerul Economiei, prin Departamentul pentru IMM-uri, Mediul de Afaceri și Turism. În cadrul acestui Departament se pot înființa unități de implementare a proiectului, în vederea asigurării unui cadru unitar pentru a implementa proiectele finanțate din fonduri externe nerambursabile sau pentru a implementa proiectele finanțate prin împumuturi externe, contractate sau garantate de stat, nerambursabile sau rambursabile, cu încadrare în numărul maxim de posturi aprobate.
4.2.5. Garanții și facilități fiscale acordate investitorilor străini prin Legea nr. 85/2003 a minelor
Activitatea minieră face obiectul de reglementare a Legii nr. 85/2003, constînd întrun ansamblu de lucrări cu privire la prospecțiunea, explorarea, dezvoltarea, exploatatrea, prepararea sau prelucrarea, concentrarea, comercializarea de produse miniere, concervarea și închiderea minelor, inclusiv a lucrărilor aferente de realibilitare și refacere a mediului.
Ca atare concesiunea minieră, reprezintă operațiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul și îndatorirrea de a executa pe cheltuială și risc proprii, activități miniere avînd ca obiect resursele miniere care cad sub incidența prevederilor legale, în schimbul unei redevente miniere pentru exploatare și al unei taxer pe activitatea de prospecțiune, exploatare și explorare a resurselor miniere.
După cum reise din definirea concesiunii miniere, calitatea de concedent o are statul, reprezentat prin autoritatea competentă, care în materia valorificării resurselor miniere o constituie Agenția Națională pentru Resurse Minerale, organizată ca instituție publică de interes național, avînd personalitate juridică, fiind ordonator principal de credite, aflându-se în subordinea Guvernului, această autoritate poate să inițieze concesiunea minieră, precum și atribuția primordială de stabili condițiile și clauzele juridice române și străine.
În acest context, pentru desfășurarea de activități miniere, titularul licenței are dreptul de aces și de folosință a terenurilor necesare pentru efectuarea activităților de tip minier din perimetrul de explorare și/sau exploatare, drept ce se dobîndește prin una dim modalitățile prevăzute de art. 6 din Legea nr. 85/2003.
Totodată, conform prevederilor legale, titularii licențelor de exploatare și/sau explorare beneficiază de acordarea de facilități de natura ajutorului de stat cu respectarea prevederilor legale în materia ajutorului de stat.
De asemenea, pe lîngă drepturile oferite prin lege, titularul licenței are îndatorirea de a constitui o garanție finanicară pentru a reface mediul, potrivit instrucțiunile tehnice ce se emit de către autoritatea competentă.
Această garanție financiară poate fi sub formă de depozit bancar, scrisoare de faranție bancară irevocabilă ori alte modalități stabilite prin prevederile legale.
Totodată, titularul licenței poate să transfere unei alte persoane jurdicie drepturile dobîndite și obligațiile asumate, dar numai cu aprobarea prealabilă scrisă a autorității competente, orice tip de transfer efectuat fără aprobare este nul de drept.
Titularul licenței, poate să constracte împrumuturi bancare în vederea realizării activitățiloe miniere, cu certificarea existenței concensiuni de către autoritatea competentă
4.2.6. Garanții și facilități fiscale acordate investitorilor străini prin Legea nr. 238/2004 a petrolului
Activitatea petrolieră face obiectul de reglementate a Legii nr. 238/2004. Aceasta constă întrun ansamblu de activități de dezvoltare, explorare, abandonare, exploatare a unui zăcămînt petrolier, înmagazinarea subterană, transportul și tranzitul petrului pe conducte de tip magistral, precum și operarea terminalelor miniere.
Activitatea petrolieră este concretizată întru contract de concesiune, care constituie operațiunea juridică, prin care România, reprezentată de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată, unei persoane juridice străine sau române, în calitate de concesionar, dreptul și îndatorirea de a efectua, pe cheltuială și risc proprii, operațiuni petroliei care care sub incidența legislației în materie, în schimbul unei redevențe și dreptul de a folosi bunurile aflate în proprietate publică, necesare realizării operațiunilor petroliere, în schimul unei redevențe.
Dreptul de concesiune este acordat titularului unui accord petrolier. Accordul petrolier reprezintă acel act juridic încheiat conform prevederilor legale, întru autoritatea competentă și una/mai multe persoane juridice române/străine, în vederea acordări concesiunii petroliere. Reiese, așadar, că pentru a putea participa la licitația organizată în vederea acordării concesiunii petroliere, potențialul concesionar trebuie să obțină în prealabil accordul petrolier pentru a putea justifica îndeplinirea cerințelor legale pentru a participa la o astfel de licitație.
Cu privire la calitatea de concesionar, resursele petroliere se pun în valaore prin operațiuni petroliere care sunt concesionate persoanelor juridice romîne ori strpine, potrivit normelor prevăzute de prevederile legale.
În acest context, la fel ca și în situația concesiunilor miniere, și titularii accordului petrolier beneficiază de dreptul de aces și de folosință a terenurilor necesare pentru efectuarea operațiunilor de tip petrolier, drept ce se dobîndește prin una din modalitățile prevăzute de art. 6 din Legea petrolului.
Potrivit prevederilor legale, titularii accordului de tip petrolier beneficiază de acordarea de facilități de natura ajutorului de stat, cu respectarea prevederilor în domeniul ajutorului de stat. Totodată, titularii acordului de tip petrolier pot să transfere unei alte persoane juridice drepturile pe care le dobîndesc și obligațiile pe care și le asumă, însă doar cu aprbarea în prealabil în scris a autorității competente, orice transfer ce se realizează fără aprobare scrisă este lovit de nulitate.
4.2.7. Garantarea investițiilor străine în România prin intermediul Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor
România este parte din 1992 la Convenția de constituire a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor, elaborată sub auspiciile Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare. Obiectivul acestei Convenții, după se menționează în preambulul acesteia, îl constituie întărirea cooperării internaționale pentru dezvoltare economică, precum și întreținerea contribuției la dezvoltarea investițiilor străine, în general, și a celei particulapre, în special.
Prin Convenția de la Seul din 11 octombrie 1985 a fost constituită Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor, care are presonalitate juridică ,și capacitatea de:
A contracta
A dobîndi și dispune de proprietatea imobilă și mobilă
A institui proceduri legale.
Conform art. 2 din Convenție, scopul agenției este acela de a încuraja fluxul de investiții pentru scopuri productive între statele membre și mai ales, spre țările în curs de dezvoltare suplimentînd astfel activitățile Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare, Corporației Financiare Internațioanle și altor instituții internaționale de finanțare a dezvoltării. În realizarea scopurilor sale, Agenția poate să emită faranții, inclusiv co-asigurare și reasigurare, împotriva riscurilor necomerciale cu privire la investițiile întro țară membrp, care vin din alte țări membre.
Cu privire la riscurile garantate de către agenție, prevederile art. 11 lit. a) din Convenție stabilesc că, sub rezerva dispozițiilor secțiunilor b) și c), agenția poate să garanteze investițiile eligibile contra unor prejudicii reieșind din unul/mai multe din tipurile următoare de riscuri:
Risc de transfer valutar – orice introducere – atribuită guvernului gazdă – de restricții asupra transferului, în afara țării gazdă, a monedei proprii întro monedă liber utilizabilă sau o altă monedă convenabilă deținătorilor garanției, inclusiv lipsa unei acțiuni din partea guvernului țării gazdă, a monedei proprii întro monedă liber utilizabilă sau o altă monedă convenabilă deținătorilor garanției, inclusiv lipsa unei acțiuni din partea guvernului țării gazdă, întro perioadă rezonabilă de timp cu privire la cererea unui astfel de investitor pentru un astfel de transfer;
Exproprierea și măsurile similare – orice acțiune legislativă sau administrativă ori orice omisiune atribuită guvernului gazdă care are ca efect deposedarea garanției de proprietate ori controlul sau un beneficiu substanțial din investiția sa, exceptînd măsurile nediscriminatorii cu aplicabilitate generală, pe care guvernele le iau în mod normal în scopul prevederii activității economice în teritoriile lor;
Încălcarea contractului – orice încălcare sau suspendare de către guvernul gazdă a contractului cu deținătorul garanției;
Tulburări civile sau/și război – orice acțiune militară sau tutlburare vicilă în teritoriul țării gazdă, căreia această convenție nu îi va fi aplicabilă conform art. 66.
Investitor eligibil este orice persoană fizică sau persoană juridică care poate să fie aleasă să primească garanția, cu condiția ca:
Aceea personaă să fie cetățean al altei țări decât țara – gazdă,
Această persoană juridică să facă parte ori să aibă principalul sediu de afaceri întro țară membră ori majoritatea capitalului să fie deșinut de un stat membru ori de state memebre sau de cetățeni ai acestora, cu condiția ca acel stat membru să nu fie țară gazdă în nici unul dintre cazurile de mai sus arătate;
Această persoană juridică să fie ori nu particlară, să opereze pe o bază comercială.
În situația în care investitorul are mai multe cetățenii, cetățenia unui stat memebru va prevala asupra cetățeniei unui stat nemebru și cetățenia țării gazdă va prevala asupra cetățeiniei oricărei alte țări membre.
Capitolul 5. Soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român
Cu privire la soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român, prevederile art. 11 din O.U.G nr. 92/1997 oferă posibilitatea investitorului străin de a alege între:
Procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 și Noul Cod civil, prin care s-a abrogat Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat;
O procedură de conciliere sau de arbitraj instituțional, desfășurată sub egida Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor privitor la investiții, potrivit Convenției de la Washington din 18 martie 1965, pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, atunci investitorul străin este cetățean al unui stat parte la convenție și diferendul este soluționat prin conciliere și/sau arbitraj.În astfel de cazuri, o societate română unde investitorii străini dețn confrom prevederilor interne . o poziție de control, aceasta va fi considerată potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) din Convenție, ca avînd naționalitatea investitorilor străini. Astfel potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) din Convenție, persoană a unui stat contractan înseamnă orice persoană juridică care posedă naționalitatea unui stat contractant, altul decât statul parte la diferend, la data la care părțile au consimțit să supună diferendul concielierii/arbitrajului și orice persoană juridică care posedă naționalitatea statului contractant parte la diferend la aceeași dată și la care părțile au convenit, în vederea realizării scopurilor Convenției, să o considere ca aparținând unui alt stat contractant datorită controlului exercitat asupra acesteia de către interese străine. De asemenea, după cum s-a remarcat în doctrină, în legătură cu recurgerea la prevederile Convenției reiese că aceasta nu se aplică decât dacă este vorba de un litigiu dintre un stat și un investitor persoană fizică/juridică având cetățenia sau, respectiv, naționalitatea unui stat parte la Convenție, ca atare, în ipoteza în care este vorba de o persoană juridică având naționalitatea statului cu care se află în litigiu, Convenția fiind aplicabilă doar dacă părțile au convenit ca aceasta să fie considerată ca avînd naționalitatea unui alt stat.
O procedură de arbitraj ad – hoc, potrivit Reguklamentului de arbitraj UNCITRAL din 1976. În situația în care arbitrii nu vor fi desemnați în condițiile Regulamentului, aceștia vor fi desemnați de către secretarul general al Centrului Internațional ppentru reglementarea diferendelor relative la investiții, această autoritate devenind astfel autoritatea de nominarea legală, iar statul român are obligația de a se supune alegerii realizate de CIRDI, în situația în care investitorul străin este de accord cu această modalitate de numire.
De altfel, se constată că, majoritatea accordurilor bilaterale cu privire la promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor străine la care țara noastră este parte, se prevede că, în ipoteza în care litigiul nu se poate rezolva pe cale amiabilă, litigiul va fi rezolvat, la alegerea investitorului străin, fie de către instanțele naționale române, fi, dacă ambele state sunt părți la Convenția de la Washington, prin arbitrajul instituit de această convenție sau prin arbitrajul ad-hoc potrivit Regulamentului UNCITRAL.
Totodată, prevederi legale cu privire la soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român sunt regăsite și în alte acte normative.
Astfel, privitor la instanțele competente să rezolve acțiunile derivate din concesiunea petrolieră, de pildă, se contată potrivit art. 62 din Legea nr. 238/2004, că soluționarea diferendelor în legătură cu executarea și interpretarea dispozițiilor accordurilor de tip petrolier este de competența instanțelor din România, dacă părțile nu au convenit rezolvarea pe cale arbitrală.
În litigiile cu element de extraneitate părțile pot să convină asupra competenței, inclusiv a instanțelor arbitrale internaționale.
Reiese, așadar, din cuprinsul acestei prevederi legale, că rezolvarea litigiilor derivate din interpretarea clauzelor contractului de concesiune petrolieră și din executarea contractului de concesionare, este esențialmente un contract administrativ, iar competența rezolvării diferendelor derivate din contracte administrative aparține exclusiv instanțelor specializate de contencios administrativ.
În același sens, prevederile art. 61 din Legea 85/2003 nu prevăd expres competența instanțelor de contencios administrativ în rezolvarea litigiilor generate din acest contract.
CONCLUZII
Investiția străină (internațională) este acea investiție care încorporează un element de extraneitate. Investiția străină presupune existența a cel puțin a doi agenți economici: agent economic emitent și agentul economic receptor al investiției. Drept urmare, există două tipuri de investiție străină: directă și de portofoliu, care se referă la raportul ce se stabilește între emitent și receptor.
Investiția străină directă (ISD) presupune transferul către agentul emitent a șanselor de decizie și control asupra activitățile agentului receptor. Investiția străină directă poate să ia forma unei investiției reale ori unei investiții financiare.
Investiția de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar, care nu presupune stabilirea unui raport între agentul emitent și cel receptor.
Prin investiția de portofoliu înțelegem dobândirea de valori mobiliare pe piața de capital organizată și reglementată în scopul obținerii de câștiguri de capital din dividende și din dobânzi aferente acesteia – rezultate din activitatea unor terți implicați direct în administrarea emitentului – și din diferența favorabilă de preț la vânzare.
În legislația românească, investiția străină directă este definită astfel: „participarea la constituirea ori extinderea unei firme în oricare din formele prevăzute de prevederile legale în vigoare, dobândirea de acțiuni ori părți sociale ale unei societăți comerciale, cu excepția investitorilor de portofoliu, ori înființarea și extinderea în țara noastră a unei sucursale sau filiale de către o companie străină.
Fluxurile de investiții străine directe (ISD) se constituie în resurse financiare dirijate spre o anume localizare investițională internațională, care permit firmei emitente să dezvolte operațiuni supra cărora deține puterea de decizie și control.
Fluxurile financiare, indiferent dacă îmbracă forma de capital, profituri reinvestite sau împrumuturi acordate de firma-mamă sunt însoțite de transferul unui pachet de resurse tehnologice, manageriale, informaționale etc. Analiștii tind să considere că aceste inputuri calitative sunt, în termeni relativi, mult mai importante decât influxul financiar propriu-zis.
Investițiile străine directe reprezintă prin formă și prin onținut economic o formă, cu o istorie îndelungată, a cooperării internaționale, în condițiile unui avânt al modificărilor economice de la nivel internațional, care a avut loc sub impactul dezvoltării economice a prevederilor legale naționale și sub impactul politicilor protecționiste ce au apărut după ce politicile de liberschimb și-au atins vârful de glorie spre finele secolului al XIX-lea, firmele, caree cunoscuseră deja o considerabilă dezvoltare și deveniseră corporații multinaționale, se văd deodată stingherite de noile politici protecționiste ale unor legislații naționale, noi apărute și dornice să își dezvolte propriile industrii și trec la contracararea acestora prin înlocuirea unor acțiuni de schimb de mărfuri cu acțiuni de investiții în teritoriul acestor țări.
Regimul juridic al investițiilor străine în România este guvernat de trei principii specifice, care se desprind din ansamblul legislație în materie. Analizăm în continuare aceste principii:
Principiul libertății formelor și modalităților de investire în România. Acest principiu, care reprezintă o formă de manifestare a principiului libertății comerțului internațional al Românie, implică la rândul său două aspecte: libertatea formelor și libertate modalităților de investire în România.
Principiul libertății formelor de învestire în România. Acest principiu se exprimă prin libertatea investitorilor străini de a opta pentru oricare dintre formele de societăți comerciale prevăzute de lege. Textul face referire la formele de societăți comerciale consacrate de Legea nr. 31/1990, și anume: societăți de pesoane (în nume colectiv și în comandită simplă), societăți de capitaluri (pe acțiuni și în comandită de acțiuni) și societăți cu răspundere limitată. Investițiile străine în România pot să îmbrace și forma unei asociații în participație.
Principiul libertății modalităților de învestire în România. Modalitățile prin care se poate realiza o investiție străină sunt, în număr de trei:
aport financiar ( în numerar);
aport în natură de bunuri imobile și/sau mobile, corporale și necorporale
orice alt mod de legal de finațare prin care se participă la creșterea activelor unei societăți comerciale.
Principiul liberului acces al investițiilor străine în domeniile vieții economice din România. Acest principiu este consacrat ăn termeni generali de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.U.G nr. 92/1997. Acesta constituie o altă formă de manifestare a prinicipiului funadamental al libertății comerțului internațional al României. Investitorii străini pot efectua în mod liber investiții în orice domeniu al vieții economice: industrie, agricultură, explorarea și exploatarea resurselor naturale, transporturi, infrastructură și comunicații, construcții civile și industriale, comerț, turism, servicii bancare, de asigurări și alte servicii, cercetare științifică și tehnologică etc.
Principiul egalității de tratament (nediscriminării) aplicabil investitorilor străini. Acest principiu implică două aspecte: egalitatea de tratament între investitorii români și cei străini și egalitatea de tratament între investitorii străini. Cu privire la primul aspect al principiului în art. 9 din O.U.G NR. 92/1997 se arată că investitori vor avea aceleași drepturi și îndatoriri, indiferent dacă sunt nerezidenți sau rezidenți, români sau străini, sub rezerva prevederilor legale. În conținutul celui de-al doilea aspect intră interdicția discriminării între investitorii străini, indiferent de sediul ori domiciliul lor, elemente care constituie, criteriile esențiale de calificare a caracterului străin al unui investitor.
Regimul juridic al investițiilor străine în România, care constituie expresia politicii statului român în această materie, este prevăzut prin acte normative interne și, totodată, reiese din dispozițiile unor convenții internaționale la care România este parte.
Înainte de anul 1990, un regim restrictiv și puternic administrativizat de acces al investitorilor străini în economia românească a fost prevăzut de Decretul C.S. nr. 424/1972 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților mixte în Republica Socialistă România, coroborat cu Decretul C.S nr. 425/1972 privind impozitul pe beneficiile societăților mixte cosnstiuite în Republica Socialistă România.
Primul act normativ care a permis accesul liber al investițiilor străine pe piața românească după decembrie 1989 a fost Decretul – lege nr. 96/1990 cu privire la unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin din România. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine. Un act normativ complementar a acestei legi a fost Legea nr. 71/1994 privind acordarea unor facilități suplimentare față de Legea nr. 35/1991, pentru atragerea de investitori străini în industrie. Atît Legea nr. 35/1991 cât și Legea 71/1994 au fost abrogate prin O.U.G nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România. O.U.G nr. 31/1997 a fost aborgată parțial prin O.U.G nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor direct și integral prin Legea nr. 241/1998 de aprobare a O.U.G Nr. 92/1997.
Convențiile internaționale la România este parte conțin, în anumite situații, prevederi care interesează regimul investițiilor străine în țară. Aceste prevederi prevalează asupra regimului de drept comun consacrat de legislația internă. România este parte la un tratat internațional multilateral în materie, și anume la Convenția de constituire a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor, semnată la Seul la 11 octombrie 1985, care a fost ratificată prin Legea nr. 43/1992. Această convenție prevede, sub aspect organizatoric și funcțional, o formă specială de garanție internațională a investițiilor străine.
Programul Național de dezvoltarea Rurală, pe scurt PNDR, cuprinde 2 măsuri ce prezintă efect direct asupra consolidării exploatațiilor, acestea fiind propuse de Regulamentul european pentru dezvoltarea rurală.
Este vorba de măsurile tranzitorii cu privire la sprihinirea fermelor agricole de semi-subzistență (măsura 141) și de înființarea grupurilor de producatori ( măsura 142). Aceste măsuri au menirea de a grăbi integrarea pe piață a fermelor de mici dimenisiuni. Aceste măsuri ce sunt finanțate prin fonduri de investiții străine fac obiectul Axei 1 a PNDR, care mai cuprinde și alte măsuri, ca de exemplu, măsura pentru modernizarea exploatațiilor agricole (Măsura 121), măsura privitoare la instalarea tinerilor fermieri (măsura 112), măsura 123 referitoare la sprijinirea investițiilor în unități de procesare a produselor agricole etc.
FEADR – Fondul European pentru dezvoltarea rurală – constituie un instrument de finanțare ce a fost creat de UE pentru sprjinirea țărilor memebre în implementarea Politici Agricole Comune.
Fondul European pentru dezvoltarea rurală constituie o oportunitate de finanțare pentru spațiul rural din România. Fondul European pentru dezvoltarea rurală este bazat pe principiul co-fiinanțări proiectelor de investiții private. Prioritățile Fondului European pentru dezvoltarea rurală sunt: majorarea competitivității în sectoarele silvic și agricol, îmbunătățirea mediului și zonelor rurale, calitatea vieții în zona rurală și diversitatea economiei din mediul rural
În cadrul acestui program de finanațare se acordă următoarele tipuri de investiții private: modernizare a exploataților agricole, majorarea valorii economice a fondului forestier, majorarea valorii adăugate a produselor silvice și agricole, îmbunătățire și dezvoltare a infrastructurii legate de dezvoltarea și adaptarea silviculturii și agriculturii, diversificarea activităților non- agricole, sprijinirea îmtreprinzătorilor de nicroîntreprinderi, etc.
Beneficiarii eligibili ai proiectelor de investiții trebuie să se încadreze în una din categoriile următoare: asociație familială sau persoană fizică autorizată. Aceasta constituie forma ceea mai simplă pentru a putea fi un beneficiar eligibil, grupuri de producători, cooperative și asociații în domeniu. Aceasta constituie forma ceea mai agreată de mecanismele europene, pentru că sprijinul financiar neramburabil este adresat direct mai multor persoane, astfel că investiția va avea un impact la mare., întreprinderii mici și mijlocii și microîntreprinderii. În acest caz se are în vedere clasificare conferită de Ordonanța de Guvern nr. 27/2006, pentru completarea și modificarea Legii nr. 346/2004.
Politica Agricolă Comună reprezintă una din primele politici comune ale UE. Agricultura este domeniul în care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din prima parte a construcției europene.
Un proiect de parteneriat public – privat nu poate să se realizeze dacă nu se încadrează în sectorul public conform normelor aplicabile la nivelul UE pentru clasificarea statistică a unor proiecte de acest tip, cu excepția situației în care Departamentul pentru proiecte de infrastructură și investiții străine aprobă realizarea proiectului în condițiile clasificării în sectorul public.
Procedurile de constatare a procedurii de atribuire aplicabile sunt cele prevăzute de O.U.G nr. 34/2006, H.G nr. 925/2006 pentru a aproba normele de aplicare a prevederilor ce fac referire la atribuirea contractelor de achiziție public din OUG nr. 34/2006 și de H.G nr. 1660/2006 pentru a aproba normele de aplicare a prevederilor ce fac referire la atribuirea contractelor de achiziție publică prin mijloace electronice, din OUG nr. 34/2006.
Scopul noilor prevederi legale îl reprezintă reglementarea sistemului de achiziții publice, unde totalitatea normelor, instituțiilor și acțiunile sunt dezvoltate pe promovarea concurenței dintre operatorii economici, garantarea tratamentului egal și nediscriminarea acestora, asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziții publice și asigurarea folosirii eficiente a fondurilor publice prin aplicare de proceduri de atribuire.
Achiziția publică constituie totalitatea operațiilor, faptelor și actelor ce se realizează de o autoritate contractantă, din momentul identificării unei necesități sociale și până la realizarea acesteia, pentru care sunt utilizați bani publici.
În general termenul de achiziții publice este utilizat pentru a descrie obținerea de lucrări, servicii și produse de către autoritățile publice naționale, regionale ori locale.
Normele de achiziții publice fac referire la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziție publică de produse, lucrării și servicii în Uniunea Europeană.
Sectorul publice, utilitățile și ale instituții definite ca și ,,autorități contractante,, trebuie să obțină servicii, produse și lucrări pentru o largă varietate de activități pe care le realizează. Mare parte a contractelor pe care le atribuie trebuiesc făcute publice atât în plan intern cât și european, cu respectarea deplină a tuturor principiilor aplicabile achizițiilor publice.
Normele pe baza cărora sunt atribuite contractele de achiziții publice sunt menite să asigure libertatea de mișcare a serviciilor și bunurilor în UE și de a garanta ca procedurile de atribuire a contractelor de achiziție public respect normele cu privire la libera concurență.
Actorii principali ai sistemului achizițiilor publice sunt: Supraveghetorii sistemului achizițiilor publice: Autoritatea Națională pentru Reglementare și Monitorizare a achizițiilor publice; Ministerul Finanțelor Publice; Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor.Autoritățile contractante, Operatorii economici.
Contractul de achiziție publică nu se deosebește de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între persoane private, ce are ca obiect procurarea, de către administrație, prin cumpărare, a unor servicii, bunurii ori lucrării, în schimbul unui preț.
Potrivit prevederilor legale contractul de achizție publică reprezintă contractul cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă între una ori mai multe autorități contractante, pe de o parte, și de cealaltă parte unul ori mai mulți operatorii economicii, ce are ca obiect executarea de lucrări, furnizarea de produse ori prestarea de servicii.
În prezent reglementarea de drept comun în materia facilităților acordate investitorilor străini o constituie O.U.G nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor, act normativ care prin art. 3 pct. 3 definește noțiunea de facilități ca fiind măsurile de sprijin acordate de către furnizorii de ajutor de stat investitorilor, potrivit cu dispozițiile acestei ordonanțe.
În acest context, în vederea stimulării investițiilor se pot acorda potrivit art. 5 din OUG nr. 85/2008, diferite tipuri de facilități de natura ajutorului de stat, care să asigure respectarea condițiilor de acordare în mod transparent și asigurare compatibilității cu legislația europenaă în materia ajutorului de stat după cum urmează: acordarea de sume nerambursabile la achiziționarea de active corporale și necorporale; acordarea de contribuții financiare de la bugetul de stat pentru locurile de muncă nou create; și acordarea de bonificați de dobîndă la contracarea de credite, precum și alte tipuri de facilități prevăzute de prevederile legale în vigoare.
În privința facilităților acordate investitorilor străini prin O.U.G nr. 92/1997, se impune precizarea că, la adoptarea acesteia și după aprobarea acesteia prin Legea nr. 241/2008, prevederile din O.U.G nr. 92/1997, prevedeau, în principal, categoriile de garanții și facilități comune tutror investitorilor străini, după care, sunt reglementate garanții și facilități pentru investitorii străini sau nerezidenți în România, urmând ca facilitățile vamale și fiscale să facă obiectulul unui capitol distinct din O.U.G nr. 92/1997.
După cum s-a remarcat și în literatura de specialitate, în contextul în care după adoptarea O.U.G nr. 92/1997 au fost adoptate acte normative care prevăd exercitarea unor drepturi dispuse și de art. 4 alin. (2) din O.U.G nr. 92/1997, unele dintre prevederile acestui articol, mai sunt încă în vigoare, dar exercitarea drepturilor insttiuite de acest text legal vor putea fi exercitate doar în condițiile prevăzute de aceste acte normative în materie. Evident că prevederile prin care sunt instituite garanții în favoarea investitorilor străini rămân cele prevăzute de O.U.G nr. 92/1997.
În contextul în care dispozițiile O.U.G nr. 67/1999 au fost abrogate de O.U.G nr. 50/2000, în prezent nu mai există o dispoziție generală cu privire la acordarea unor facilități individuale, existând doar unele prevederii tranzitorii instituite de art. 38 Cod fiscal cu privire la facilitarea scutirii de la plata impozitului pe profit pentru anumite societăți comerciale (societăți, după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă), unele constituite cu capital de stat.
Doar Codul fiscal instituie norme cu caracter general cu privire la unele facilități fiscale, ce se aplică investițiilor străine prevăzute prin acte normative cu caracter special.
Astfel, una din facilitățile fiscale instituite recent este ceea cu privire la scutirea de impozit a profitului reinvestit datorat de către persoanele juridice ce investesc profitul în respectivele active, potrivit O.U.G nr. 19/2014. O atfel de facilitate fiscală are ca efect majorarea susrselor de finanțare rămase la dispoziția acestor persoane juridice cu suma corespunzătoare a impozitului pe profit scutit.
În vederea stabilirii cadrului financiar general pentru gestionarea asistenței financiare nerambursabil alocate României, în calitate de stat memebru al Spațiului Economic European, precum și a constribuției naționale aferente asistenție, în vederea asigurării unui manafement financiar eficient al fondurilkor aferente Mecanismului Financiar al Spațiului Economic European a fost adoptată O.G nr. 24/2009.
Conform acestui act normativ, fondurile aferente Mecanismului Financiar SEE sunt alocate potrivit prevederilor addendumului, la Protocolul 38a al Acordului Spațiului Economic European, Ministerul Finanțelor Publice purtînd întreaga responsabilitate cu privire la gestionarea fondurilor externe nerambursabile acordate prin Mecanismul Finanicar SEE, prin conturi deschise la BNR și/sau Trezoreria Statului.
Conform art. 6 din O.U.G nr. 24/1998, societățile comerciale cu capital majoritar privat, persoane juridice române, precum și întreprinzători particulari sau asociațiile familiale, autorizate potrivit Decretului lege nr. 54/1990, respectiv după O.U.G nr. 44/2008 după adoptarea acestui act normativ, care au sediul și își desfășoară activitatea în zona defavoritzată, beneficiază pentru investițiile nou create de unele facilități, precum scutirea de impozit pe profitul aferent investițiilor noi, pe perioada existenței zonei defavorizate, dar această facilitate este acordată numai persoanelor juridice ce au obținut înainte de 1 iulie 2003 certificat permanent de investitor în zona defavorizată.
Potrivit art. 8 din O.U.G nr. 24/1998, unitățile care fac obiectul de reglementare al acestui act normativ beneficiază de aceste facilități, dacă prin investiția realizată se crează locuri noi de muncă pentru forța de muncă neocupată sau pentru memebrii de familie a acestora care locuiesc în zona defavorizată.
Zona liberă este instituită prin Legea nr. 84/1992, cu scopul promovării schimburilor internaționale și al atragerii de capital străin pentru introducerea de noi tehnologii, dar și pentru a spori posibilitățile de utilizare a resurselor economiei naționale, în porturile maritime și fluviale al țării noastre, în lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră și a altor canale navigabile și în teritoriile din aporpierea punctelor de trecere a frontierei.
Zona liberă reprezintă o zonă geografică a României în care operatorii – persoane fizice/juridice, române/străine – desfășoară activități, iar mărfurile, mijloacele de transport și alte bunuri se supun prevederilor Codului vamal al României. Conform art. 11 din Legea nr. 84/1992, activitățile din zonele libere sunt realizate de către operatori doar pe baza licențelor eliberate în administrațiile zonelor libere, ce funcționează ca și regii autonome și care se pot reorganiza în societăți sau companii naționale, cu respectarea principiilor liberei concurențe.
În acest context, prin art- 14 din Legea nr. 84/1992 este instituită posibilitatea de a acorda facilități operatorilor ce realizezază investiții în zonele libere în baza contractelor încheiate, sub forma ajutorului de stat, cu condiția îndeplinirii condițiilor cu privire la ajutorul de stat regional și ajutorul de stat pentru IMM-uri.
Legea nr. 186/2013 are drept scop: stimularea investiților directe, autohtone și străine în industrie, servicii, cercetare științifică și dezvoltare tehnologică și inovare; dezvoltarea regională; dezvoltarea IMM-urilor și crearea de locuri noi de muncă.
Potrivit prevederilor legale, administratorul parcului este persoana juridică de drept privat, română și-sau străină, înființată potrivit dispozițiilor legale de către fondatori cu obiectivul de a constitui un parc industrial, de a dobîndi și deține titlul de parc industrial, eliberat de organul de specialitate al autorității administrației publice centrale sau prin Hotărîre de Guvern, în situația vechilor platforme industriale privatizate.
Titlul de parc industrial conferă administratorului și rezidenților acestuia care desfășoară activitate în parcul industrial facilitățile prevăzute de lege, sub forma unui mecanism de sprijin avînd natura unui ajutor de stat minimis, facilități care sunt acordate de către unitățile administrativ- teritoriale, cu respectarea schemelor de ajutor de sta minimis.
În aplicarea Legii nr. 186/2013 s-a emis Ordinul vice – primministrului, ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 2980/2013 cu privire la aprobarea condițiilor de acordare a măsurilor de sprijin pentru investițile realizate în parcurile industriale.
Avînd în vederea importanța deosebită acordată de legiuitor, după intrarea României în UE, înființări și dezvoltării IMM-urilor, investitorii care derulează investiții în acest domeniu beneficiază de anumite facilități, prevăzute de Legea nr. 346/2004, unele facilități fiind adăugate prin Legea nr. 62/2014.
Activitatea minieră face obiectul de reglementare a Legii nr. 85/2003, constînd întrun ansamblu de lucrări cu privire la prospecțiunea, explorarea, dezvoltarea, exploatatrea, prepararea sau prelucrarea, concentrarea, comercializarea de produse miniere, concervarea și închiderea minelor, inclusiv a lucrărilor aferente de realibilitare și refacere a mediului.
Ca atare concesiunea minieră, reprezintă operațiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul și îndatorirrea de a executa pe cheltuială și risc proprii, activități miniere avînd ca obiect resursele miniere care cad sub incidența prevederilor legale, în schimbul unei redevente miniere pentru exploatare și al unei taxe pe activitatea de prospecțiune, exploatare și explorare a resurselor miniere.
Activitatea petrolieră face obiectul de reglementate a Legii nr. 238/2004. Aceasta constă întrun ansamblu de activități de dezvoltare, explorare, abandonare, exploatare a unui zăcămînt petrolier, înmagazinarea subterană, transportul și tranzitul petrului pe conducte de tip magistral, precum și operarea terminalelor miniere.
Activitatea petrolieră este concretizată întru contract de concesiune, care constituie operațiunea juridică, prin care România, reprezentată de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată, unei persoane juridice străine sau române, în calitate de concesionar, dreptul și îndatorirea de a efectua, pe cheltuială și risc proprii, operațiuni petroliei care care sub incidența legislației în materie, în schimbul unei redevențe și dreptul de a folosi bunurile aflate în proprietate publică, necesare realizării operațiunilor petroliere, în schimul unei redevențe.
România este parte din 1992 la Convenția de constituire a Agenției Multilaterale de Garantare a Investițiilor, elaborată sub auspiciile Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare. Obiectivul acestei Convenții, după se menționează în preambulul acesteia, îl constituie întărirea cooperării internaționale pentru dezvoltare economică, precum și întreținerea contribuției la dezvoltarea investițiilor străine, în general, și a celei particulapre, în special.
Prin Convenția de la Seul din 11 octombrie 1985 a fost constituită Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor, care are presonalitate juridică ,și capacitatea de: a contracta, dobîndi și dispune de proprietatea imobilă și mobilă și institui proceduri legale.
Conform art. 2 din Convenție, scopul agenției este acela de a încuraja fluxul de investiții pentru scopuri productive între statele membre și mai ales, spre țările în curs de dezvoltare suplimentînd astfel activitățile Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare, Corporației Financiare Internaționale și altor instituții internaționale de finanțare a dezvoltării. În realizarea scopurilor sale, Agenția poate să emită faranții, inclusiv co-asigurare și reasigurare, împotriva riscurilor necomerciale cu privire la investițiile întro țară membrp, care vin din alte țări membre.
Cu privire la soluționarea litigiilor dintre investitorii străini și statul român, prevederile art. 11 din O.U.G nr. 92/1997 oferă posibilitatea investitorului străin de a alege între:
Procedura instituită prin Legea nr. 554/2004 și Noul Cod civil, prin care s-a abrogat Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat;
O procedură de conciliere sau de arbitraj instituțional, desfășurată sub egida Centrului internațional pentru reglementarea diferendelor privitor la investiții, potrivit Convenției de la Washington din 18 martie 1965, pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, atunci investitorul străin este cetățean al unui stat parte la convenție și diferendul este soluționat prin conciliere și/sau arbitraj.În astfel de cazuri, o societate română unde investitorii străini dețn confrom prevederilor interne . o poziție de control, aceasta va fi considerată potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) din Convenție, ca avînd naționalitatea investitorilor străini. Astfel potrivit art. 25 alin. (2) lit. b) din Convenție, persoană a unui stat contractan înseamnă orice persoană juridică care posedă naționalitatea unui stat contractant, altul decât statul parte la diferend, la data la care părțile au consimțit să supună diferendul concielierii/arbitrajului și orice persoană juridică care posedă naționalitatea statului contractant parte la diferend la aceeași dată și la care părțile au convenit, în vederea realizării scopurilor Convenției, să o considere ca aparținând unui alt stat contractant datorită controlului exercitat asupra acesteia de către interese străine. De asemenea, după cum s-a remarcat în doctrină, în legătură cu recurgerea la prevederile Convenției reiese că aceasta nu se aplică decât dacă este vorba de un litigiu dintre un stat și un investitor persoană fizică/juridică având cetățenia sau, respectiv, naționalitatea unui stat parte la Convenție, ca atare, în ipoteza în care este vorba de o persoană juridică având naționalitatea statului cu care se află în litigiu, Convenția fiind aplicabilă doar dacă părțile au convenit ca aceasta să fie considerată ca avînd naționalitatea unui alt stat.
O procedură de arbitraj ad – hoc, potrivit Reguklamentului de arbitraj UNCITRAL din 1976. În situația în care arbitrii nu vor fi desemnați în condițiile Regulamentului, aceștia vor fi desemnați de către secretarul general al Centrului Internațional ppentru reglementarea diferendelor relative la investiții, această autoritate devenind astfel autoritatea de nominarea legală, iar statul român are obligația de a se supune alegerii realizate de CIRDI, în situația în care investitorul străin este de accord cu această modalitate de numire.
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate:
Alexander J. Belohlavek, Protecția investițiilor străine directe în Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, București, 2011
Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999
C. Munteanu, C. Vâlsan – Investiții internaționale, Editura Expert, București, 1995
C.E.Cândea, Rolul doctrinei în dezvoltarea regimului juridic al investițiilor străine și evoluții specifice în dreptul internațional, în Revista de note și studii juridice, disponibilă pe www.juridice .ro
Costea Munteanu, Investiții internaționale, Ed. Oscar Print, București, 1995
D.A.P.Florescu, Achiziții publice, Ed. Universul Juridic, Buucrești,
Dragoș A. Sitaru, Dreptul comertului international. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2008
Dumitru Mazilu, Dreptul comertului internațional, Editura Lumina Lex, București, 2008
Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011
E. Albu , Contracte administrative. Achizițiile publice și contenciosul administrativ Curierul judiciar, nr. 1/2007
Georgeta Ilie, Investitii străine directe, Editura ProUniversitaria, București, 2012
Gr. Florescu, Societățile mixte în România, Ed. Litera, 1977
H.Bourguinat – Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
L. Son, Investiția străină directă. Abordări teoretice, Timișoara, 2001
Lucian Luca, Consolidarea exploatațiilor agricole, Ed. Economică, București, 2012
Lusine Navasardyn, Protecția și garantarea investitiilor străine în dreptul comerțului internațional, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010
M.C.Catană, Achiziții publice, Ed. Universul juridic, București, 2011
Madălin Irinel Niculeasa, Legislația achizițiilor publice. Comentarii și explicații. Ediția a 3 a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Mirela Rusu, Investițiile străine directe, Editura Paideia, București, 2000
Octavian Căpățănă, Societățile mixte, mijloc de realizare a investițiilor străine în România, în RRSI, nr. 3/1988
Octavian Căpățână, Societăți mixte constituite în R.S.R, Ed. Ac. București, 1976
Octavian Căpățână, Societățile comerciale, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996
Oliviu Puie, Contenciosul administrativ, Ed. Universul Juridic, București 2009
Oliviu Puie, Dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, București, 2015
S. Brădeanu, Aspecte juridice ale reglementării relațiilor de comerț exterior și de cooperare economică, în R.R.D, nr. 9/1973,
Suzana Popa, Abordări conceptuale ale investițiilor străine ca factor de creștere și dezvoltare, Ed. Pro Universitaria, București, 2013
V.Ștefănescu, Achizițiile publice în România, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Legislație:
Convenția de la Seul din 11 octombrie 1985
Convenția de la Washington din 18 martie 1965, ratificată de România prin Decretul Consiliului de stat nr. 62/1975 și publicată în B.Of. nr. 56/1975
Decretul – lege nr. 96/1990 cu privire la unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin din România, publicat în M.Of., nr. 37/1990
H.G nr. 430/2013 cu privire la organizarea și funcționarea Departamentului pentru IMM-uri, Mediu de Afaceri și Turism, publicat în M.Of. nr. 420/2013
H.G. nr. 274/2013 cu privire la acordarea ajutoarelor de minimis pentru investițiile realizatea întreprinderile mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 305/2013
Indrumar practic FEADR, www.madr.ro
Legea 241/1998 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe; publicată în M.OF nr. 483 din 16 decembrie 1998
Legea 287/2009 privind Codul civil, republicat în M.Of. nr. 505/2011
Legea 31/1990 a societăților comerciale a fost republicată în M.Of. nr. 1066/2004
Legea 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul Fiscal
Legea nr. 1/2005 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației, republicată în M.Of. nr. 368/2014
Legea nr. 105/2011 cu privire la gestionarea și folosirea fondurilor externe nerambursabile și a co-finanțării publice naționale, publicată în M.Of nr. 434/2011
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
Legea nr. 186/2013 cu privire la constituirea și funcționarea parcurilor industriale, publicată în M.Of. nr. 421/2013
Legea nr. 238/2004 a petrolului, publicată în M.O.f nr. 535/2004
Legea nr. 242/2013, publicată în M.Of. nr. 442/2013
Legea nr. 247 din 2005 cu privire la reforma în domeniile proprietății și justiției, dar și unele măsuri adiacente, publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005
Legea nr. 346/2004 cu privire la stimularea înfințări și dezvoltării de întreprinderii mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 791 din 27 august 2004
Legea nr. 346/2004 cu privire la stimularea înfințării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 791/2004
Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, publicată în M.Of. nr. 73/1991
Legea nr. 35/1991, pentru atragerea de investitori străini în industrie, publicată în M. Of. nr. 189/1994
Legea nr. 43/1992, publicată în M.Of. nr. 93/1992
Legea nr. 54/1998 cu privire la circulația juridică a terenurilor, publicată în M.Of. Nr. 102 din 4 martie 1998
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.Of. nr. 1154/2007
Legea nr. 84/1992 cu privire la regimul zonelor libere, publicată în M.Of, nr. 182/1992
Legea nr. 85/2003 a minelor, publicată în M.Of. nr. 197/2003
Legea privind Codul vamal al României ce asigură aplicarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar, cu modificările ulterioare, publicat în JO al Comunității Europene (JOCE) nr 302/1992.
Legea nr. 62/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării IMM-urilor, publicată în M.Of. nr. 328/2014
N.B.N.R nr. 5/2005 cu privire la autorizarea operațiunilor valutare, prin N.B.N.R 4/2006 cu privire la completarea și modificarea R.B.N.R nr. 4/2005 (publicat în M.Of. nr. 695/2006
O.G nr. 24/2009 cu privire la gestionarea financiară a fonsurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului Financiar al Spațiului Economic European, publicată în M.Of nr. 601/2009
O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M.OF. nr. 513/2003
O.U.G NR. 23/2013 privind gestionarea financiară a fondurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar al SEE 2009—2014 și Mecanismului financiar norvegian 2009—2014, publicată în M.Of. nr. 210/2013
O.U.G nr. 24/1998 cu privire la regimul juridic al zonelor defavorizate, republicată în M.Of nr. 545/1999
O.U.G nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România, publicată în M.Of nr. 125/1997
O.U.G nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în M.Of. nr. 328/2008
O.U.G nr. 50/2000 pentru abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice, publicată în M.Of., nr. 208/2000
O.U.G nr. 67/1999 cu privire la unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice prin care s-au acordat unei facultăți individuale investițile cu impact major asupra activității economice, publicată în M.Of nr. 231/1999
O.U.G nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor, publicată în M.Of. nr. 474/2008
Ordinul vice – primministrului, ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 2980/2013 cu privire la aprobarea condițiilor de acordare a măsurilor de sprijin pentru investițile realizate în parcurile industriale, publșicat în M.Of. nr. 610/2013
Ordonanța de Guvern nr. 27/2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 346/2006, publicată în M.Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 308/.2014
Ordonanța Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în Romania , publicată în M.Of.nr 640/2014.
OUG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006
Proiectul de lege privind Legea privind parteneriatul public – privat
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate:
Alexander J. Belohlavek, Protecția investițiilor străine directe în Uniunea Europeană, Editura C.H.Beck, București, 2011
Anda Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999
C. Munteanu, C. Vâlsan – Investiții internaționale, Editura Expert, București, 1995
C.E.Cândea, Rolul doctrinei în dezvoltarea regimului juridic al investițiilor străine și evoluții specifice în dreptul internațional, în Revista de note și studii juridice, disponibilă pe www.juridice .ro
Costea Munteanu, Investiții internaționale, Ed. Oscar Print, București, 1995
D.A.P.Florescu, Achiziții publice, Ed. Universul Juridic, Buucrești,
Dragoș A. Sitaru, Dreptul comertului international. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2008
Dumitru Mazilu, Dreptul comertului internațional, Editura Lumina Lex, București, 2008
Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul comerțului internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2011
E. Albu , Contracte administrative. Achizițiile publice și contenciosul administrativ Curierul judiciar, nr. 1/2007
Georgeta Ilie, Investitii străine directe, Editura ProUniversitaria, București, 2012
Gr. Florescu, Societățile mixte în România, Ed. Litera, 1977
H.Bourguinat – Finance internationale, Presses Universitaires de France, Paris, 1992
Ioan Bari, Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
L. Son, Investiția străină directă. Abordări teoretice, Timișoara, 2001
Lucian Luca, Consolidarea exploatațiilor agricole, Ed. Economică, București, 2012
Lusine Navasardyn, Protecția și garantarea investitiilor străine în dreptul comerțului internațional, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010
M.C.Catană, Achiziții publice, Ed. Universul juridic, București, 2011
Madălin Irinel Niculeasa, Legislația achizițiilor publice. Comentarii și explicații. Ediția a 3 a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Mirela Rusu, Investițiile străine directe, Editura Paideia, București, 2000
Octavian Căpățănă, Societățile mixte, mijloc de realizare a investițiilor străine în România, în RRSI, nr. 3/1988
Octavian Căpățână, Societăți mixte constituite în R.S.R, Ed. Ac. București, 1976
Octavian Căpățână, Societățile comerciale, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, București, 1996
Oliviu Puie, Contenciosul administrativ, Ed. Universul Juridic, București 2009
Oliviu Puie, Dreptul comerțului internațional, Editura Universul Juridic, București, 2015
S. Brădeanu, Aspecte juridice ale reglementării relațiilor de comerț exterior și de cooperare economică, în R.R.D, nr. 9/1973,
Suzana Popa, Abordări conceptuale ale investițiilor străine ca factor de creștere și dezvoltare, Ed. Pro Universitaria, București, 2013
V.Ștefănescu, Achizițiile publice în România, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Legislație:
Convenția de la Seul din 11 octombrie 1985
Convenția de la Washington din 18 martie 1965, ratificată de România prin Decretul Consiliului de stat nr. 62/1975 și publicată în B.Of. nr. 56/1975
Decretul – lege nr. 96/1990 cu privire la unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin din România, publicat în M.Of., nr. 37/1990
H.G nr. 430/2013 cu privire la organizarea și funcționarea Departamentului pentru IMM-uri, Mediu de Afaceri și Turism, publicat în M.Of. nr. 420/2013
H.G. nr. 274/2013 cu privire la acordarea ajutoarelor de minimis pentru investițiile realizatea întreprinderile mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 305/2013
Indrumar practic FEADR, www.madr.ro
Legea 241/1998 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investițiilor directe; publicată în M.OF nr. 483 din 16 decembrie 1998
Legea 287/2009 privind Codul civil, republicat în M.Of. nr. 505/2011
Legea 31/1990 a societăților comerciale a fost republicată în M.Of. nr. 1066/2004
Legea 571/2003 coroborată cu HG 44/2004 privind Codul Fiscal
Legea nr. 1/2005 cu privire la organizarea și funcționarea cooperației, republicată în M.Of. nr. 368/2014
Legea nr. 105/2011 cu privire la gestionarea și folosirea fondurilor externe nerambursabile și a co-finanțării publice naționale, publicată în M.Of nr. 434/2011
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
Legea nr. 186/2013 cu privire la constituirea și funcționarea parcurilor industriale, publicată în M.Of. nr. 421/2013
Legea nr. 238/2004 a petrolului, publicată în M.O.f nr. 535/2004
Legea nr. 242/2013, publicată în M.Of. nr. 442/2013
Legea nr. 247 din 2005 cu privire la reforma în domeniile proprietății și justiției, dar și unele măsuri adiacente, publicată în M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005
Legea nr. 346/2004 cu privire la stimularea înfințări și dezvoltării de întreprinderii mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 791 din 27 august 2004
Legea nr. 346/2004 cu privire la stimularea înfințării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, publicată în M.Of. nr. 791/2004
Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, publicată în M.Of. nr. 73/1991
Legea nr. 35/1991, pentru atragerea de investitori străini în industrie, publicată în M. Of. nr. 189/1994
Legea nr. 43/1992, publicată în M.Of. nr. 93/1992
Legea nr. 54/1998 cu privire la circulația juridică a terenurilor, publicată în M.Of. Nr. 102 din 4 martie 1998
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publicată în M.Of. nr. 1154/2007
Legea nr. 84/1992 cu privire la regimul zonelor libere, publicată în M.Of, nr. 182/1992
Legea nr. 85/2003 a minelor, publicată în M.Of. nr. 197/2003
Legea privind Codul vamal al României ce asigură aplicarea Regulamentului Consiliului (CEE) nr 2913/92 de instituire a Codului Vamal Comunitar, cu modificările ulterioare, publicat în JO al Comunității Europene (JOCE) nr 302/1992.
Legea nr. 62/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării IMM-urilor, publicată în M.Of. nr. 328/2014
N.B.N.R nr. 5/2005 cu privire la autorizarea operațiunilor valutare, prin N.B.N.R 4/2006 cu privire la completarea și modificarea R.B.N.R nr. 4/2005 (publicat în M.Of. nr. 695/2006
O.G nr. 24/2009 cu privire la gestionarea financiară a fonsurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului Financiar al Spațiului Economic European, publicată în M.Of nr. 601/2009
O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, publicată în M.OF. nr. 513/2003
O.U.G NR. 23/2013 privind gestionarea financiară a fondurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar al SEE 2009—2014 și Mecanismului financiar norvegian 2009—2014, publicată în M.Of. nr. 210/2013
O.U.G nr. 24/1998 cu privire la regimul juridic al zonelor defavorizate, republicată în M.Of nr. 545/1999
O.U.G nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România, publicată în M.Of nr. 125/1997
O.U.G nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, publicată în M.Of. nr. 328/2008
O.U.G nr. 50/2000 pentru abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice, publicată în M.Of., nr. 208/2000
O.U.G nr. 67/1999 cu privire la unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice prin care s-au acordat unei facultăți individuale investițile cu impact major asupra activității economice, publicată în M.Of nr. 231/1999
O.U.G nr. 85/2008 privind stimularea investițiilor, publicată în M.Of. nr. 474/2008
Ordinul vice – primministrului, ministrului dezvoltării regionale și administrației publice nr. 2980/2013 cu privire la aprobarea condițiilor de acordare a măsurilor de sprijin pentru investițile realizate în parcurile industriale, publșicat în M.Of. nr. 610/2013
Ordonanța de Guvern nr. 27/2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 346/2006, publicată în M.Of. nr. 88 din 31 ianuarie 2006
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în M.Of. nr. 308/.2014
Ordonanța Guvernului nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în Romania , publicată în M.Of.nr 640/2014.
OUG 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006
Proiectul de lege privind Legea privind parteneriatul public – privat
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Investitiilor Straine In Romania (ID: 129514)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.