Regimul Juridic al Deseurilor de Orice Natura
LUCRARE DE LICENȚĂ
REGIMUL JURIDIC AL DEȘEURILOR DE ORICE NATURĂ
Cuprins
Prefață
Cap 1. Dreptul mediului înconjurător – noțiuni generale
Noțiunea de mediu înconjurător
1.2 Dreptul mediului înconjurător ca ramură de drept unitar
1.3 Câmpul de aplicare al dreptului mediului înconjurător
Cap 2. Analiza critică a cunoașterii
2.1 Definiția deșeurilor
2.2 Abordarea problemei deșeurilor
2.3 Clasificarea deșeurilor
Cap 3. Strategii de gestionare a deșeurilor
3.1 Prevenirea și minimizarea fluxului de deșeuri
3.2 Reciclarea
3.3 Incinerarea deșeurilor
3.4 Depozitarea deșeurilor
3.4.1 Colectarea deșeurilor
3.4.2 Transportul deșeurilor
3.4.3 Tratarea deșeurilor
Cap 4. Impactul depozitelor de deșeuri asupra mediului
Cap 5. Regimul juridic al deșeurilor
5.1 Conferințe mondiale în domeniul protecției mediului și al dezvoltării
durabile
5.1.1 Conferința Națiunilor Unite privind mediul înconjurător, Stockholm,
5 – 16 iunie 1972
5.1.2 Conferința Mondială a ONU pentru Mediu și Dezvoltare, Rio de
Janeiro, 3 – 14 iunie 1992
5.1.3 Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg,
26 august – 4 septembrie 2002
5.2 Cadrul comunitar în materie de mediu
Cap 6. Regimul juridic al deșeurilor de orice natură
6.1 Regimul juridic al substanțelor și preparatelor chimice
periculoase
6.2 Regimul juridic al stupefiantelor și substanțelor psihotrope
6.3 Reglementări juridice în domeniul materialelor explosive
6.4 Cadrul juridic al folosirii activităților de producere a
energiei nucleare
Cap 7. Metode și tehnologii de gestionare a deșeurilor în București
7.1 Colectarea deșeurilor
7.2 Transportul deșeurilor
7.3 Depozite de deșeuri operaționale ce deservesc Bucureștiul
Cap 8. Concluzii
Bibliografie
Anexă
Prefață
De-a lungul timpului, dezvoltarea sistemelor socio-economice s-a făcut în sensul maximizării fluxului de resurse și servicii, în vederea creșterii producției și consumului fără a ține cont și de impactul acestor activități asupra mediului, ideea de bază fiind aceea că resursele sunt inepuizabile. În timp , această presupoziție s-a dovedit a fi falsă, impactul activităților speciei umane cu fenomenele de poluare implicate sunt prezente la nivelul întregii ecosfere. În ceea ce privește activitațile de producție, acestea au un dublu impact: pentru fabricarea oricărui produs este necesară extragerea resurselor, prelucrarea lor și și eliberarea produșilor finali care în cele din urmă ajung deșeuri. Aceste deșeuri din cauza creșterii continue a cantităților generate, nu pot fi asimilate (așa cum s-a crezut inițial) de compartimentele sistemelor ecologice, se acumuleză si, sub diferite forme de emisii ridică riscuri majore atât asupra mediului cât și a sanătății speciei umane.Gestionarea rațională a deșeurilor trebuie să țină cont atât de aceste fenomene de poluare generate cât și de faptul că aceste deșeuri pot fi transformate în resurse secundare. Resursele regenerabile sunt în mod deosebit în pericol începând cu pânzele freatice , până la stocurile epuizate de pește. De-a lungul timpului eficiența resurselor umane s-a îmbunătățit, iar resurse economice au fost înlocuite cu altele, dar regula ultimei jumătați de secol este clară – poluarea și degradarea resurselor, care izvorăsc din consumul tot mai mare, continuă să se agraveze, iar taxa plătită se măsoară nu numai în ecosisteme afectate, ci și în boli umane. Am ales ca studiu de caz municipiul București deoarece este locul meu natal, fiind totodata prin marime și complexitate unul dintre cei mai mari generatori de deșeuri din țara noastră. Nu în ultimul rând doresc să-i mulțumesc domnului Florin Făiniși pentru cunoștințele pe care mi le-a transmis și pentru modul în care m-a îndrumat în elaborarea acestei lucrări.
Dreptul mediului înconjurător – noțiuni generale
Noțiunea de mediu înconjurător
Noțiunea de mediu înconjurător, noțiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur, cunoaște nenumărate valențe și este folosită cu înțelesuri mai mult sau mai puțin diferite în numeroasele medii ale societății umane. Oamenii de știință, economiștii, juriștii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizați de importanța covârșitoare a imperativului de protecție a mediului și a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului, care, de fapt, este unic. Termenul de mediu înconjurător rămâne, totuși, o noțiune generală, dificil de sintetizat într-o definiție care să satisfacă pe toată lumea. începând cu secolul al XIX-lea , termenul de ,,mediu” a fost folosit în sens biologic, ca ambianța naturală a tuturor viețuitoarelor și ulterior , în domeniul geografiei, ca spațiu locuit și influențat de către om. În ,, Le Grand Larousse “ din 1972, el a fost definit ca ,,ansamblul elementelor naturale sau artificiale care condiționează viața omului“.Există, însă, în mod obișnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia ,,mediul înconjurător”. O primă accepțiune, izvorâtă din științele naturii și aplicată societății umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente și echilibre de facto care condiționează viața unui grup biologic); cealaltă accepțiune, care este datorată limbajului arhitecților și urbaniștilor și care se referă la zona de contact între spațiul construit și mediul natural (deci între spațiul artificial și cel natural). Aceste două accepțiuni ale noțiunii de mediu înconjurător nu lasă, desigur, indiferentă calificarea sa din punct de vedere juridic. Așadar, până în prezent nu putem afirma că mediul înconjurător se bucură de o calificare juridică sau de un statut juridic unanim acceptat. Creație a doctrinei, a jurisprudenței și a reglementărilor juridice convenționale sau legale, noțiunea de mediu înconjurător cunoaște o relativă varietate și înregistrează, totodată, o evoluție. Astfel, pentru Comunitățile europene mediul înconjurător reprezintă ansamblul elementelor care, în complexitatea relațiilor lor, constituie cadrul, mediul și condițiile vieții oamenilor, astfel cum există sau cum sunt percepute. Subliniind caracterul dinamic al dispozițiilor legislative (dreptul pozitiv), trebuie să punem în evidență atât rolul doctrinei în fundamentarea noțiunii, cât și rolul creator al jurisprudenței, care au contribuit la definirea mediului înconjurător. În dreptul italian, prima definiție a mediului înconjurător dată în mod formal de Legea nr.349/1986, a provocat o amplă dezbatere în doctrina juridică. Pentru a interpreta cât mai exact conținutul noțiunii de mediu, Curtea Constituțională (Decizia nr.210 din 28 mai 1987) a declarat că există o tendință a legiuitorului de a parveni la o concepție unitară care cuprinde toate resursele naturale și culturale, precizând: ,,Mediul înseamnă conservarea, gestionarea rațională și ameliorarea condițiilor mediului natural (aer, apă, sol și toate celelalte componente), existența și conservarea patrimoniului genetic terestru și acvatic, a tuturor speciilor vegetale și animale care viețuiesc în mediu în stare naturală și, în fine, ființa umană cu toate manifestările sale”. Dar decizia Curții Constituționale Italiene cea mai cunoscută în materie (din 30 decembrie 1987) și care dă o definiție juridică mult mai precisă, în care se regăsesc și ecourile doctrinei, afirmă: ,,Mediul este considerat ca un bun imaterial unitar cu diferitele sale componente, fiecare dintre ele putând constitui, separat, un obiect de protecție; dar toate, în ansamblul lor, constituie o unitate”. Curtea explică în continuare că mediul este protejat deoarece este o condiție care definește calitatea vieții, el constituind habitatul natural în care omul trăiește și activează, fiind absolut necesar colectivității.Protecția mediului se impune, de altfel, înainte de orice, prin dispoziții constituționale (art.32 din Constituția Italiană). Această idee este susținută și de doctrina belgiană care caută să definească mediul ca pe o constatare elementară având în vedere că fiecare specie vie – fie că este vegetală, animală sau umană – are nevoie de condiții naturale fundamentale care să-i garanteze existența și dezvoltarea. Este, deci, mediul fizic sau biologic – mediul înconjurător – în care poate găsi aceste condiții necesare. Tot asemenea, subliniază Maurice Kamto analizând dreptul mediului în Africa, faptul că nu există o definiție generală unanim admisă în dreptul pozitiv. Unele texte naționale dând definiții parțiale sau limitate la un obiectiv precis fără a se ajunge la o definiție globală.Așa cum remarcă Maurice Kamto, în acel moment, Proiectul de Pact Internațional privind Mediul și Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propune o definiție generală în cadrul art.1 al acestuia ,,se înțelege prin mediu înconjurător, materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural și infrastructura umană indispensabilă activităților social-economice". O altă definiție juridică a mediului o oferă Convenția privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activități periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei și deschisă spre semnare la Lugano la 21 iunie 1993 și care, în cadrul definițiilor cuprinse de art.2 la punctul 10 menționează ,,Mediul cuprinde:
resursele naturale abiotice și biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fauna și flora, precum și interacțiunile între acești factori;
bunurile care compun moștenirea cultural;
aspectele caracteristice ale peisajului”.
Această definiție, care se impune cu forță juridică părților semnatare ale Convenției este, în opinia noastră, rezultatul dezbaterilor dintre filosofi, economiști, ecologiști și juriști, fiind una dintre cele mai elaborate și complete. Alte texte juridice nu și-au asumat, după câte cunoaștem, un asemenea demers. În legislația naționala o definiție a mediului se regasește in Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 195/2005 care , în art. 2 , definește mediul ca fiind : ,,ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”.Conform acestei definiții în accepția globala, realitatea desemnată prin conceptul de ,,mediu” este alcătuita din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă și cosmos. Această definire sau ,,lămurire” a termenului de mediu pare a fi terorizată de ideea de a nu omite ceva care să facă parte din mediul înconjurător fără o preocupare prea mare de sinteză și sistematizare.Credem, însă, că asemenea unui adevărat ,,four-tout” nu sunt excluse elemente sau factori ai mediului înconjurător, fie natural, fie artificial, precum și toate ecosistemele, indiferent de natura lor (terestre sau acvatice). De altfel, și alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile de impact prevede, de o manieră detaliată că mediul cuprinde ,,omul, fauna și flora, solul, apa, aerul, climatul și peisajul, interacțiunea între acești diferiți factori cât și bunurile materiale și patrimoniul cultural”.
1.2. Dreptul mediului înconjurător ca ramură a dreptului unitar
Dreptul mediului înconjurător, ca disciplină de studiu și, apoi, ca ramură a sistemului de drept și-a făcut loc întâi cu timiditate, apoi a câștigat din ce în ce mai mult teren. Desigur, nu întotdeauna criteriile clasice și-au găsit întocmai îndeplinite cerințele.Dreptul mediului nu s-a născut pe un ,,loc gol”; prin esența relațiilor pe care le reglementează, el s-a suprapus reglementărilor apație a mediului se regasește in Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 195/2005 care , în art. 2 , definește mediul ca fiind : ,,ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei : aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului”.Conform acestei definiții în accepția globala, realitatea desemnată prin conceptul de ,,mediu” este alcătuita din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă și cosmos. Această definire sau ,,lămurire” a termenului de mediu pare a fi terorizată de ideea de a nu omite ceva care să facă parte din mediul înconjurător fără o preocupare prea mare de sinteză și sistematizare.Credem, însă, că asemenea unui adevărat ,,four-tout” nu sunt excluse elemente sau factori ai mediului înconjurător, fie natural, fie artificial, precum și toate ecosistemele, indiferent de natura lor (terestre sau acvatice). De altfel, și alte texte juridice, cum ar fi, de pildă, în dreptul comunitar, directiva privind studiile de impact prevede, de o manieră detaliată că mediul cuprinde ,,omul, fauna și flora, solul, apa, aerul, climatul și peisajul, interacțiunea între acești diferiți factori cât și bunurile materiale și patrimoniul cultural”.
1.2. Dreptul mediului înconjurător ca ramură a dreptului unitar
Dreptul mediului înconjurător, ca disciplină de studiu și, apoi, ca ramură a sistemului de drept și-a făcut loc întâi cu timiditate, apoi a câștigat din ce în ce mai mult teren. Desigur, nu întotdeauna criteriile clasice și-au găsit întocmai îndeplinite cerințele.Dreptul mediului nu s-a născut pe un ,,loc gol”; prin esența relațiilor pe care le reglementează, el s-a suprapus reglementărilor aparținând altor ramuri de drept, preexistente, deci, relațiile sociale și activitățile reglementate de alte ramuri ale dreptului au trebuit să țină seama și de normele care au avut ca obiect protecția și conservarea mediului înconjurător, socotit la un moment dat de interes general, deci, prioritar. Pentru a ne apropia de o definiție a dreptului mediului înconjurător credem că trebuie, mai întâi, să observăm câmpul de aplicare al acestuia și apoi să încercăm să descifrăm problemele de ordin etic ale acestei ramuri.
Câmpul de aplicare al dreptului mediului înconjurător
Câmpul de aplicare are în vedere, după cum am mai văzut, desigur, mediul înconjurător, noțiunea de mediu înconjurător, în principal, expresia interacțiunilor și a relațiilor ființei umane, pe de o parte cu semenii săi și, pe de altă parte, între toate formele de viață și mediul care este suportul vieții. Astfel, în dreptul mediului precum și în dreptul internațional conceptul de dezvoltare durabilă cunoaște, la rândul său, o multitudine de definiții date de economiști, juriști, sociologi etc. În România, legea-cadru și numeroase alte acte normative fac referire la dezvoltarea durabilă ca tentă a politicilor și strategiilor de dezvoltare și de protecție a mediului pe termen scurt, mediu și lung.Dezvoltarea durabilă presupune, în opinia lui Gh. Zaman, existența unei compatibilități și a unui echilibru dinamic între resurse și consumul acestora, între sistemul ecologic, tehnologic și economic, între rata de utilizare și rata naturală de regenerare a resurselor, între cantitatea de poluanți și nivelul capacității de suportabilitate (asimilare) a mediului. Astfel, criteriul potrivit căruia un standard mai ridicat de viață poate fi asigurat pe seama reducerii stocului de resurse naturale trebuie coroborat și cu noțiunea de creștere demografică optimă și cu eficiența utilizării resurselor. Aceasta presupune și introducerea unor elemente de negociere, de compromis între nivelul stocului de resurse și calitatea vieții. Desigur, pentru realizarea principiilor și elementelor strategice ce stau la baza dezvoltării durabile este necesar un cadru juridic adecvat și flexibil și înlăturarea obstacolelor instituționale care ar putea să frâneze sau chiar să împiedice punerea lor în aplicare. Dreptul mediului înconjurător penetrează, deci, în toate sectoarele, integrând protecția mediului în toate compartimentele vieții economice și sociale. Putem pune astfel în evidență caracterul său de interactivitate. Faptul că normele dreptului mediului reglementează relațiile sociale de protecție și conservare ale acestuia în toate sectoarele, cum ar fi, de pildă, elementele mediului (apa, aerul, solurile) și ecosistemele respective (acvatice, aeriene, terestre), precum și acțiunile antropice transversale care se manifestă în toate sectoarele.
2.Analiza critică a cunoașterii
2.1 Definiția deșeurilor
Prin termenul de deșeu se înțelege, pe scurt, orice substanță sau obiect pe care deținătorul le aruncă sau are intenția sau obligația să le arunce. Una dintre numeroasele probleme ale vieții moderne o constituie aceea a stocării, neutralizării și eliminării deșeurilor. De regulă, deșeurile se referă la corpuri solide și la substanțe vâscoase ori lichide concentrate, care sunt evacuate din locuințe sau întreprinderi de orice natură.Legislația protecției mediului definește deșeurile ca fiind ,,substanțe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dintre care unele sunt nefolosibile, orice substanță, preparat sau orice obiect din categoriile stabilite de legislația specifică privind regimul deșeurilor, pe care deținătorul îl aruncă, are intenția sau are obligația de a-l arunca”.
2.2. Abordarea problemei deșeurilor
Creșterea continuă a efectivului populației umane determină creșterea producției, implicit creșterea consumului de resurse, generând un impact semnificativ asupra mediului. De-a lungul timpului, omul a dezvoltat noi tehnici, diferite tehnologii sofisticate, cu scopul de a-și satisface nevoile primare însă nu numai, ci mergând pe ideea creșterii confortului, a dezvoltării economice. Fabricarea oricărui produs presupune generarea anumitor presiuni asupra mediului, de la consumul resurselor naturale până la eliminarea acelor părți ce nu mai pot fi utilizate denumite deșeuri. Interdependența dintre creșterea economică și impactul activitaților economice asupra Capitalului Natural, datorită consumului de resurse și implicit generarea deșeurilor ridică probleme la nivel global. Cherubini și colab. (2008) afirmă că „Ecosistemele reciclează orice tip de deșeuri, și conceptul însuși de deșeuri nu mai este adecvat. Produsele de la o anumită componentă sau compartiment sunt întotdeauna o resursă utilă pentru o altă componentă sau compartiment. Ecosistemele sunt sisteme auto-organizate în așa fel încât toate resursele sunt utilizate cu maxim de eficiență astfel încât nu rămâne nici o resursă neutilizată.”Așadar, sistemele ecologice sunt capabile să recicleze si să utilizeze resursele cu maxim de eficiență, însă intervențiile antropice perturbă toate procesele, procesele din ecosistemele naturale având un pregnant caracter ciclic, spre deosebire de această situație, deșeurile activităților umane se acumulează în mare masură, neputând fi reintroduse în ciclurile biogeochimice în ritmul în care sunt produse. Acest fapt impune adoptarea politicilor coerente însoțite de eforturi economice și sociale în vederea unei utilizări raționale a resurselor naturale. Producția și utilizarea resurselor variază semnificativ de la o țară la alta. Conform statisticilor EEA (European Environment Agency), se consideră următoarele sectoare economice, in ceea ce privește impactul asupra mediului: furnizarea energiei electrice, apa, gaze, serviciile de transport și agricultură, însă și mineritul, construcțiile precum și diferitele activități industriale au un impact semnificativ asupra Capitalului Natural. În ceea ce privește eficiența utilizării resurselor pe cap de locuitor, aceasta variază de asemenea, fiind de câteva ori mai mare în Europa de Vest și Centrală față de Europa de Sud Est. Mai grav este faptul că se preconizează o creștere a utilizării resurselor spre anul 2020 consumul familial pe cap de locuitor este în creștere în toate țările europene, atingând în țările din Europa de Vest și Centrală un nivel de circa patru ori mai mare decât în țările din Estul Europei. Această situație este explicată de gradul de dezvoltare socio-economic ale țărilor respective, astfel, dacă în țările mai sărace majoritatea populației cheltuiește puțin peste bunurile strict necesare, țările dezvoltate își permit diferite tipuri de consum si confort. Consumul și producția, respectiv utilizarea resurselor implică seturi de activități în urma cărora rezultă deșeurile. Ciclul de viață al produselor de la extracția resurselor la producție și consum, până la eliminarea deșeurilor este reprezentat în figura următoare:
Fig. 1. Ciclul de viață de la extracție la producție, consum și deșeuri
După cum se observă, generarea fluxului de deșeuri este direct corelată cu activitățile de producție si consum, fapt care nu poate fi evitat, însă se pune problema epuizării resurselor, a deteriorării mediului, și mai ales a prosperității speciei umane. O utilizare durabilă a resurselor, evaluarea impactului asupra mediului a fiecărei activități antropice de la proiectarea produselor până la eliminarea lor sub formă de deșeuri, și revalorificarea acestora din urmă sub formă de materie secundară și energie sunt probleme ridicate la nivel global. Problema deșeurilor poate fi mai bine abordata cu ajutorul metodelor ce cuprind toate etapele ciclului de viață ale deșeurilor, adică o abordare integrată, respectiv studiul deșeurilor de la generarea produselor pană la depozitarea lor ca deșeuri.
Fig. 2. Fluxul de deșeuri (prelucrat după State of the environment report No 3/2003, Cap.7 Waste generation and management, EEA)
Gestionarea deșeurilor ridică probleme foarte complexe, care necesită întreprinderea acțiunilor coordonate de la nivel local la cel regional, colaborarea societății civile cu autoritățile locale, cu reprezentanții guvernului și de asemenea colaborarea intre state. De-a lungul timpului, această problemă s-a acutizat, mai ales in ultimele 2 secole, s-au dezvoltat diferite metodologii, accentuându-se o abordare integrată, considerând minimizarea cantității de deșeuri, gradul de poluare provocat și mai nou, importanța deșeurilor ca materii secundare. Însă și in zilele noastre, până și cele mai dezvoltate țări întâmpină dificultăți în ceea ce privește aplicabilitatea lor. Pentru a găsi cea mai bună metodă de management al deșeurilor, respectiv pentru a minimiza impactul acestora asupra Capitalului Natural este importantă raportarea la o scară adecvata de timp și spațiu si bineînțeles trebuiesc luate în calcul efectele cumulative. În orice caz primul pas care trebuie făcut este acela de a identifica principalele tipurile de deșeuri, de a le încadra într-o categorie.
2.3 Clasificarea deșeurilor
Din punct de vedere al naturii și locurilor de producere, deșeurile se clasifică astfel:
deșeuri din industria minieră – sunt reprezentate de fragmente de roci și minereuri sărace, acestea sunt depuse de regulă la gura minei în zone neamenajate expuse periodic eroziunii și spălării de către apele de suprafață;
deșeuri din industria energetică și metalurgică – pot fi zguri, nămoluri, prafuri și cenuși, zgura și cenușa de la termocentrale reprezintă o mare cantitate de deșeuri, în special în țara noastră, unde industria energetică utilizează cu precădere cărbune inferior. Deșeurile provenite de la termocentrale și din metalurgia neferoasă au un conținut ridicat în metale grele și sulfați;
deșeuri industriale – provin în general din industria prelucrătoare (textilă, a lemnului, alimentară) și în special din prelucrarea metalelor;
deșeuri stradale-sunt reprezentate de hârtie, plastic, resturi ceramice și sticle, moloz, resturi alimentare, resturi vegetale, metale și praf, acumulate în zonele stradale din activități cotidiene
deșeuri menajere – sunt reziduurile solide colectate de la locuințele populației și sunt reprezentate prin: hârtie, plastic, material textil, ceramică, metal, sticlă, ambalaje, diverse substanțe chimice, baterii, anvelope, uleiuri și nu în ultimul rând resturi alimentare;
deșeuri agricole – sunt constituite din resturi vegetale, precum cocenii și paiele. Din zootehnie rezultă mari cantități de gunoi de grajd și dejecții animaliere;
deșeuri periculoase – provin în cea mai mare parte din industria chimică, metalurgică, a rafinării, ateliere auto și stații de benzină. Aceste substanțe nu se folosesc direct de către om, însă cele mai multe sunt utilizate la fabricarea multor produse finite necesare omului. Dintre acestea amintim: vopsele, solvenți, insecticide, pesticide, acizi, compuși metalici etc;
deșeuri radioactive – rezultate din activități industriale, medicale și de cercetare. Cele mai mari cantități provin din activitatea de producere a energiei electrice.
3.Strategii de gestionare a deșeurilor
Tendințele în ceea ce privește managementul deșeurilor, promovate de EEA și adoptate de majoritatea statelor membre UE sunt reprezentate de:
1. minimizarea și prevenirea cantităților de deșeuri;
2. reciclarea;
3. incinerarea;
4. depozitarea.
Strategia universală este aceea de a minimiza cantitatea de deșeuri respectiv cea de resurse naturale utilizate, si de maximizare a fluxului de reciclare a materiei si energiei.Cele mai acceptate și promovate metode în gestionarea deșeurilor sunt minimizarea cantităților de deșeuri si reciclarea. Minimizarea ține mai mult de o parte conceptuală, mult utilizată în zilele noastre și se incearcă a fi susținuta prin diferite instrumente: perceperea taxelor “pay as you through”, ,,willingness to pay”. De asemenea intervin și alți factori, cum ar fi: comportamentul oamenilor, gradul de dezvoltare al societății, atitudini, concepții, nivelul de educație. Cea mai utilizată metodă a fost și este in continuare în unele țări, aceea de depozitare a deșeurilor, în ciuda faptului că prezintă cele mai multe efecte negative. Acest lucru poate fi pus pe seama gradului de dezvoltare al țărilor, al comportamentului și atitudinilor societății civile și autorităților; precum și existența instrumentelor legale, a factorilor politici. De exemplu, țările în curs de dezvoltare, au ca strategie politică, dar și scop general, dezvoltarea economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul deșeurilor asupra CN, in cazul de față), pe o poziție inferioară. Într-adevăr, în țările cu o industrie puternică, țări care reprezintă forțe economice, consumul de resurse și producția sunt mult mai mari, și implicit cantitatea de deșeuri este in consecință mai mare, însă își pot dezvolta și aplica tehnologii moderne de gestionare a deșeurilor și în același timp le diferențiază net nivelul de educație, dar și măsura în care sunt dispuși să accepte anumite instrumente (ca de exemplu: „pay-as-you-through”; „willingness to pay”).
3.1 Prevenirea și minimizarea fluxului de deșeuri
Conform standardelor europene, prioritățile în ceea ce privește tratarea deșeurilor, sunt după cum urmeaza: în primul rând prevenirea deșeurilor, apoi reciclarea lor, recuperarea de energie și în final depozitarea. Pentru a putea descrie această metodă de gestionare a deșeurilor trebuie mai întâi să definim termenii, să vedem în ce context ne aflăm. Astfel, prevenirea deșeurilor reprezintă prevenirea, reducerea la sursă a fluxului de
deșeuri și reutilizarea produselor. Minimizarea fluxului de deșeuri se referă și la măsuri de gestionare a deșeurilor, cum ar fi scăderea gradului de toxicitate (deșeurile periculoase) și reciclarea (conform EEA).
Fig. 3. Minimizarea cantităților de deșeuri (prelucrat după Topic report No 2/2002, Case studies on waste minimisation practices in Europe, EEA)
Aceste metode trebuiesc susținute de factorii politici de la nivel regional la cel național și adaptate în funcție de problemele existente. În orice caz din cauza fluxului crescând de deșeuri este din ce în ce mai greu pentru toate țarile să se ocupe de această problemă. Fiecare țară trebuie să adopte strategii adecvate pentru a reuși să reducă cantitățile de deșeuri și implicit epuizarea resurselor. Un raport al Agenției Europene de Mediu (EEA, Topic Report 2/2002, Case studies on waste minimisation practices in Europe) prezintă zece cazuri în care unele țări europene au reușit să găsească soluții pentru prevenirea și minimizarea cantităților de deșeuri. Cele mai importante măsuri se consideră a fi:
• responsabilitatea producătorilor, în ceea ce privește ambalajul produselor;
• acordurile voluntare;
• instrumentele legislative;
• programele informative;
• taxele pe deșeuri.
Responsabilitatea producătorului în ceea ce privește ambalarea produselor, s-a dovedit a fi destul de eficientă mai ales in cazul deșeurilor menajere, acele deșeuri provenite din gospodării, caz în care a redus semnificativ cantitățile generate, însa nu rezolvă și problema altor deșeuri, ca de exemplu cele industriale. Acordurile voluntare se bazează pe înțelegeri între autorități și producători; se aseamănă cu regulile legate de asumarea responsabilității producătorilor, doar că aceste acorduri reprezintă o metodă mai soft. Instrumentele legislative sunt în funcție de obiectivele impuse de Uniunea Europeană. Statele membre UE trebuie să adopte și să aplice măsurile legislative corespunzătoare. Acestea au un impact semnificativ asupra reducerii cantităților de deșeuri municipale depozitate, mai ales în privința deșeurilor reciclabile. Programele informaționale sunt foarte eficiente la nivelul companiilor producătoare, la modul că le oferă acestora suport și exemple de metode aplicabile în vederea minimizării cantităților de deșeuri. Aceste programe implică anumite costuri destul de ridicate care sunt subvenționate de guvern și pot fi corelate cu taxele pe deșeuri . Intrumentele economice sunt de asemnenea metode importante pentru reducerea fluxurilor de deșeuri, ca de exemplu taxele pe deșeuri: taxe pe depozitarea deșeurilor, taxe pe greutatea deșeurilor menajere mixte. Prevenirea și minimizarea deșeurilor implică prevenirea și minimizarea la sursă. În acest caz, mai ales pentru deșeurile municipale, Tonglet și colab. (2004) afirmă că eficiența acestei metode este strâns legată de comportamentul și atitudinile oamenilor și că acest comportament este indus de conștientizarea problemelor de mediu (un comportament pro-mediu). De asemenea pentru a susține această metodă, este necesară o abordare ce ia în calcul și analizează psihologia cognitivă a oamenilor.Tonglet și colab. (2004) au vrut să sublinieze faptul că reciclarea, reducerea deșeurilor și reutilizarea ar trebui să fie luate în considerare separat; ei au realizat un studiu în care au luat în calcul următoarele: comportamantele față de reciclare, atitudinile față de reciclare, normele subiective ale indivizior, percepția controlului comportamental, factori ce pot apărea în funcție de situații, consecințele reciclării, atitudinile față de minimizarea deșeurilor, informațiile demografice (unde intră informațiile referitoare la: varstă, sex, stare civilă, educație, ocupație, rol în familie) și în urma căruia, folosind Teoria Comportamentului Planificat (The Theory of Planned Behaviour) au arătat rolul înțelegerii comportamentului uman în elaborarea proiectelor ce vizează prevenirea și minimizarea deșeurilor.
3.2 Reciclarea
Reciclarea este metoda ce vizează doua aspecte importante: eficiența folosirii resurselor și impactul asupra mediului. Deșeurile nu mai reprezintă, în societatea de astăzi, acel rău inevitabil, ci o sursa importanta de resurse secundare, tocmai de aceea se promovează din ce în ce mai mult reciclarea și avantajele în ceea ce privește utilizarea durabilă a resurselor, de asemenea deșeurile reprezintă o sursă regenerabilă de energie, (Stehlìk, 2009). Această metodă consideră clasificarea deșeurilor în funcție de componența lor, respectiv în funcție de existența lor ca posibile resurse secundare.Conform normelor europene, metoda reciclării poate consta în: reciclarea materiei și reutilizarea energiei. Procesul de reciclare este pasul cheie al strategiei de Management al Deseurilor, alături de procesul de reducere al consumului și reutilizare a resurselor. Reciclarea presupune de multe ori și reutilizare, fiind un concept mai larg.Materialele reciclabile provin din mediul industrial, birouri sau locuințe, constând din hârtie, plastic, sticla, metal și materiale textile. Materialele biodegradabile precum resturile biovegetale si mâncarea nu sunt considerate reciclabile. Pentru ca programele de reciclare să funcționeze este nevoie de trei “ingrediente” legislative principale: colectarea obligatorie a deșeurilor, remunerație pentru returnarea produselor folosite și interzicerea aruncării materialelor nereciclabile (ex: substanțe chimice, baterii). Fiecare dintre aceste măsuri funcționează în mare măsura, în funcție de cuantumul amenzilor și recompenselor. Reciclarea materială presupune înlocuirea resurselor primare cu folosirea materialelor din deșeuri, Fricke și Kolsch (2009). Ei consideră reciclarea materialelor ca metodă care include reciclarea materiilor și reciclarea biologică cu compost (proces aerob) și fermentare (proces anaerob), spre deosebire de Bjorklund și Finnveden (2005) care susțin că reciclarea deșeurilor biodegradabile (referindu-se la compostare și digestie anaerobă) are puține trasături comune cu ceea ce presupune reciclarea propriu-zisă a materialelor. Aceștia din urmă au realizat un studiu în care au comparat reciclarea cu incinerarea și depozitarea deșeurilor, din punct de vedere al indicelui de încălzire globală, GWP și al energiei totale utilizate. Rezultatele obținute au indicat faptul că produsele din materialele reciclate necesită un consum mai mic de energie decât cele provenite din resursele primare. Primul studiu amintit, cel făcut de, Fricke și Kolsch (2009) este axat pe calcularea eficienței consumului de energie pentru reciclare. Tipurile de deșeuri ce sunt vizate pentru aplicarea acestei metode sunt urmatoarele: hârtie si carton, plastic, sticla, metale. Rezultatele obținute au dovedit faptul că reciclarea materială a deșeurilor constituite din hârtie și carton, și din mase plastice, are avantaje semnificative în sectorul eficienței energetice. De asemenea reciclarea metalelor este considerată a fi eficientă în ceea ce privește utilizarea rațională a resurselor. Reciclarea deșeurilor presupune o serie de activități: colectarea, transportul deșeurilor, prelucrarea intermediara care implică sortare, mărunțire sau compactare, valorificarea materialelor și prelucrarea finală. În ceea ce privește colectarea și transportul, numeroase studii s-au axat pe evaluarea impactului asupra mediului pentru fiecare activitate întreprinsă și pe eficiența economică. McLeod și Cherrett (2007) afirmă că „este nevoie urgentă de a creea un sistem de colectare și tratare eficient care reduce cantitățile de deșeuri evacuate, reciclează resursele din deșeuri într-o măsură maximă posibilă și reduce cantitățile de deșeuri care sunt arse și depozitate sau îngropate”. Wada și colab. (2009) au făcut un studiu despre procesele de colectare și transport ale sistemelor de gestionare a deșeurilor în care au considerat următoarele:
1. tipurile de vehicule pentru colectare, și au analizat costurile și emisiile;
2. tipul sistemului de colectare: sistemul mixt, sistemul din „ușă-n ușă”
(colectează de la fiecare gospodărie), și sistemul ce include stații de colectare;
3. colectarea cu pre-sortare;
4. alte sisteme de colectare: colectare grupată cu puncte de colectare, colectare făra
puncte de colectare, doar puncte de colectare;
5. taxe pentru servicii:sistemul forfetar, plăți pentru sisteme suplimentare.
În urma studiului au concluzionat că folosirea unor vehicule pentru colectare și transport care au un consum minim, pe baza unui sistem de colectare grupată, cu stații de colectare și cu plată simplă a taxei pe servicii reprezintă cea mai optimă soluție. McLeod și Cherrett (2007) au propus pentru cuantificarea impactului transportului și colectării deșeurilor următoarele: cooperarea între autoritățile învecinate în ceea ce privește utilizarea resurselor (vehiculele de transport, echipajul, depourile); amplasarea depourilor de vehicule utilizate în transport în apropierea depozitelor de deșeuri și nu în apropierea locuințelor populației umane, colectarea săptămânală alternativă. Folosirea acestor strategii are avantaje semnificative în ceea ce privește scurtarea distanței parcurse, economisirea timpului și a resurselor necesare, implicit minimizarea impactului asupra mediului. Însă atunci când vorbim despre transportul deșeurilor trebuiesc luate în considerare și tipurile de deșeuri. De exemplu, Salhofer și colab. (2007), afirmă, în urma unui studiu în care au făcut comparația între reciclarea deșeurilor care presupune un transport pe distanță mai lungă și depozitarea deșeurilor, care nu necesită un transport pe distanțe foarte mari, că „în majoritatea cazurilor transportul nu afectează beneficiile de mediu ale strategiilor de reciclare”( Salhofer și colab., 2007).
După cum am afirmat mai sus, atunci când vorbim despre reciclare, trebuie să vorbim și despre reciclarea biologică cu compost (proces aerob) și despre fermentare (proces anaerob).Utilizarea sa în condiții sigure în agricultură depinde de calitatea compostului, în special dacă este maturat și cu un conținut suficient de scăzut în metale și săruri.” Procesul de compostare constă în creearea unui produs nou, din deșeuri organice, utilizat în agricultură, la un preț mic, prin biodegradare biologică. Pentru ca acest proces să poată avea loc trebuiesc îndeplinite unele condiții: conținut suficient de apă și de oxigen, volumul porilor de apă să fie corespunzător, să existe o suprafață activă (pentru aceasta deșeurile se mărunțesc), o aerare corespunzătoare. Este deosebit de importantă evaluarea calității compostului înainte de utilizare, și caracteristicile solului, ne referim aici la proprietățile fizice ale solului, biologice, chimice (pH, conductivitate electrică, conținut de săruri, de azot, fosfor, potasiu, precum și cantitatea de pesticide conținută și a altor nutrienți din sol: calciu, sulf, magneziu, mangan, cupru, zinc.Compostul conține o cantitate mare de materie organică, acizi humici, deci are o putere mare de reținere a apei și a unor nutrienți, dar poate de asemenea să conțină metale grele sau alți poluanți, care provin de la deșeuri nesortate corespunzător , din acastă cauză impunându-se sortarea deșeurilor la sursa. De asemenea, Kumar și colab. în urma unui studiu, în 2009 punctează importanța compostării individuale, (la sursă), adică de fiecare cetățean în parte, care depinde de condițiile locale, socio-economice, culturale și nu în ultimul rând educaționale, la creșterea ratei de reciclare, implicit reducerea cantităților de deșeuri. Studiul este axat pe evaluarea vermicompostului, care ar trebui promovat și susținut de politici și piața economică;ar trebui, prin lege, ca fiecare gospodărie să beneficieze de recipiente pentru compostarea deșeurilor organice în propriile lor incinte ”
3.3 Incinerarea deșeurilor
Stehlìk (2009), susține că o atenție deosebită și studii de specialitate ar trebui îndreptate către procesele de tratare termică a deșeurilor. În Fig.4. sunt corelate domeniile de cercetare în managementul deșeurilor. Aceste procese de tratare termică sunt reprezentate de: incinerare,piroliză, gazare, coincinerare. Khoo (2009), cu ajutorul modelului LCA a făcut un studiu de evaluare a impactului de mediu asupra metodelor de tratare termică a deșeurilor, în care atrage atenția asupra importanței acestei evaluări, în vederea adoptării metodei corespunzătoare de gestionare a deșeurilor. Prin procesul de incinerare se urmărește transformarea deșeurilor în resurse secundare, se are în vedere economisirea resurselor; minimizarea emisiilor și scăderea toxicității deșeurilor; reducerea volumului și masei deșeurilor; utilizarea valorii calorice a deșeurilor și convertirea în energie electrică. Incinerarea deșeurilor s-a dezvoltat de-a lungul timpului de la instalațiile de eliminare a deșeurilor, la instalații de obținere a energiei din deșeuri și cu introducerea de noi tehnologii de control al emisiilor (Damgaard, 2010), reprezentând o metodă ce câstigă din ce în ce mai mult interes în strategiile de gestionare a deșeurilor.
Fig.4. Domenii de cercetare în managementul deșeurilor, (prelucrat după Stehlìk, 2009)
Obținerea energiei din deșeuri (WtE sau EfW) presupune incinerarea deșeurilor și utilizează conținutul energetic al deșeurilor pentru producerea energiei electrice sau a obținerii de căldură și electricitate, căldura fiind utilizată (recuperată și exportată) pentru diferite servicii (încălzire, alimentarea cu apă caldă), (Perkoulidis și colab, 2010). Un studiu făcut în Italia, de Cherubini și colab. (2008), compară diferitele metode de gestionare a deșeurilor, cum ar fi: depozitarea deșeurilor, fără tratare; depozitarea cu recuperare a biogazului; sortarea pe fracții organice și anorganice, cu reciclare; obținerea energiei electrice prin digestie anaeroobică și incinerarea deșeurilor fără sortare sau tratare cu obținerea energiei electrice. Au concluzionat că tratarea deșeurilor și recuperarea energetică este ce mai avantajoasă metodă în ceea ce privește impactul asupra mediului. La aceleași concluzii a ajuns și Perkoulidis și colab. (2010), în urma unui studiu din Grecia, în care au evaluat impactul asupra mediului al depozitării deșeurilor și al tratării deșeurilor cu recuperare energetică. În orice caz o evaluare a impactului asupra mediului, în ceea ce privește incinerarea și recuperarea energetică din deșeuri (WtE) este obligatorie, ca și eficiența energetică, pentru ca această metodă să fie acceptată și aplicată cu succes, în defavoarea depozitării. De asemenea, datorită dezvoltării celor mai bune tehnologii de control al emisiilor din zilele noastre, incinerarea cu recuperare energetică a deșeurilor este o metodă foarte avantajoasă ce trebuie inclusă în strategiile de management al deșeurilor.
3.4 Depozitarea deșeurilor
Ierarhia deșeurilor reperezintă un concept care consideră analiza cost-beneficiu a diferitelor strategii de gestionare a deșeurilor în vederea stabilirii unor limite și metode optime și aplicabile de gestionare: prevenirea și reducerea cantităților de deșeuri, reciclarea (reutilizarea, reciclarea materială, recuperare energetică) și reducerea cantităților de deșeuri depozitate.
. Fig. 5. Ierarhia gestionării deșeurilor (prelucrat după Cherubini și colab.,2008)
După cum se observă, depozitarea deșeurilor reprezintă metoda cea mai puțin acceptată, din cauza efectelor negative pe care le are asupra mediului: emisiile de metan cu poluare atmosferică, emisiile de levigat cu poluarea solurilor, a apelor subterane și mai ales pierderea resurselor. Din nefericire, încă mai sunt țări care au ca principală metodă de management al deșeurilor depozitarea, care este și cea mai veche de altfel, în pofida tuturor eforturilor întreprinse și instrumentelor folosite de UE (economice-taxe pe cantitățile de deșeuri depozitate; legislativecea mai importanta fiind Directiva privind depozitele de deșeuri-Dir.1999/31/CE).
Numeroase studii de specialitate s-au îndreptat spre analiza impactului depozitării de deșeuri, în ce anume constă această metodă și cu ajutorul LCA, au dezvoltat programe eficiente de modelare: EASEWASTE (Environmental Assessment of Solid Waste Systems and Technologies), ORWARE(modelul din Suedia), IWM2, model britanic. În ceea ce privește depozitarea deșeurilor, cel mai utilizat program de modelare este EASEWASTE (Kirkeby și colab, 2007; Manfredi și colab., 2010; Manfredi și colab., 2009; etc.). Depozitarea deșeurilor se poate face în gropi de gunoi deschise, depozite convenționale cu arderi, depozite cu recuperare de energie, depozite bioreactoare standard sau cu tratare semiaerobă (Manfredi și Christensen, 2009). În toate cazurile, depozitarea presupune mai multe operații: colectare, transportul deșeurilor la depozite.
3.4.1 Colectarea deșeurilor
În locurile de producere deșeurile se colectează în recipiente speciale, amplasate în spații speciale. Deșeurile pot fi colectate in mod tradițional sau special. Există situații când se realizează o preselecție a deșeurilor pentru recuperarea materialelor potențial reutilizabile sau reciclabile. Pentru aceasta este necesară introducerea unui sistem de colectare diferențiată.
Colectarea deșeurilor poate fi făcută în una din variantele:
• colectare neselectivă, când deșeurile provenite din activitățile casnice precum și cele de la diferiți agenți economici și instituții publice conțin amestecate în diferite proporții hârtii, materiale plastice, sticlă, metale, materiale organice, etc. Este modul cel mai frecvent întâlnit la noi în țară;
• colectarea selectivă are drept scop colectarea materialelor refolosibile (hârtie, cartoane, sticlă, textile, mase plastice, cauciuc, metale) direct de la populație prin dotarea locuințelor cu saci de plastic și amplasarea la fiecare loc de depozitare a resturilor menajere a containerelor de recepționare pe diferite tipuri de materiale. Preluarea și transportul materialelor refolosibile direct de la populație se face prin grija municipalității care livrează aceste materii uzinelor de prelucrare, avantajele fiind atât de partea locuitorilor prin micșorarea cheltuielilor cu gunoiul menajer, cât și de partea municipalității prin veniturile realizate din vânzarea materialelor refolosibile, dar mai ales de partea mediului care nu mai este agresat prin volume mari de deșeuri ce nu se descompun ușor, și prin scăderea presiunii asupra materiilor prime necesare producerii de hârtie, sticlă, textile, etc. Acest tip de colectare se răspândește din ce în ce mai mult datorită beneficiilor economice pe care le conferă, el pretându-se mai ales colectării în mediul urban.
3.4.2 Transportul deșeurilor
După modul in care sunt încărcate și transportate deșeurile în prezent se practică două moduri de transporturi:
sistem semiînchis: încărcare deschisă – transport închis, prezintă un nivel tehnic foarte scăzut, inacceptabil în zilele noastre;
sistem închis: încărcare închisă – transport închis, este cel mai modem sistem ce se bazează pe colectarea gunoaielor la locul de producere în recipienți de construcții unitare amplasați în spații de stocare corespunzătoare sau în saci de hârtie sau de plastic.
Cel mai ecologic transport se face cu mașini specializate, care să respecte exigentele riguroase privind protecția sănătății publice și a mediului, pr gunoaielor. In acest sens, Comunitatea Europeana a elaborat norme pentru producătorii de Mașini de construcții si Gospodărire Comunală, care conțin exigentele fundamentale ce trebuiesc satisfăcute.
intr-un transport complet închis, eficient, sigur, cu o încărcare și o descărcare rapidă a gunoaielor. In acest sens, Comunitatea Europeana a elaborat norme pentru producătorii de Mașini de construcții si Gospodărire Comunală, care conțin exigentele fundamentale ce trebuiesc satisfăcute.
3.4.3 Tratarea deșeurilor
Tratarea deșeurilor, atât pentru neutralizarea acestora cât și pentru valorificarea unor materiale sau subproduse obținute se poate face astfel:
Depozitarea controlată a deșeurilor.
Alegerea gropilor de gunoi se face având în vedere câteva criterii referitoare la distanța față de apele de suprafață și subterane, distanța față de localități, drumuri de acces. Pregătirea terenului trebuie să aibă în vedere, acolo unde nu există un strat impermeabil natural, crearea lui prin: compactarea suprafeței fundului, printr-un strat de argilă compactă de 30 cm, cu mortar de ciment, cu mal de carbid, sau chiar cu folii de material plastic sudabile. Gunoaiele trebuie, nivelate, compactate, și acoperite cu pământ, moloz de construcții sau alte materiale similare, după fiecare 1,5 m grosime. Rampa de gunoi trebuie sa fie împrejmuită cu gard, să fie prevăzută cu instalații sanitare necesare personalului muncitor, să aibă la intrare cântare tip bascula pentru a se ține evidența volumelor descărcate, să aibă conducte sau șanțuri de evacuare a apelor reziduale rezultate spre cursurile de apă cele mai apropiate. După terminarea umplerii gropii de gunoi, suprafața ei trebuie acoperită cu materiale adecvate pentru utilizarea ulterioară a terenului respectiv în agricultură, silvicultură, parcuri sau terenuri sportive, construirea de depozite.
Soluția cea mai răspândită pe plan mondial este depozitarea gunoaielor prin așezarea lor direct pe sol, în gropi care trebuie asanate, această soluție nu impune practic nici o investiție.
Soluția cea mai simplă este depozitarea deschisă a gunoaielor, fără nivelare și acoperire, în România, suprafața ocupată de aceste rampe de depozitare a reziduurilor menajere este de cca. 500 ha, din care pentru municipiul București, cca. 50 ha. Cu excepția orașelor Cluj si Constanta, care au o depozitare controlată a deșeurilor urbane, în celelalte centre urbane din România depozitarea deșeurilor se face în halde mixte, care constituie zone periculoase, insalubre, cu pericol de impurificare a apelor subterane și de suprafață, degajând mirosuri neplăcute, favorizând menținerea și înmulțirea unor focare generatoare de boli pentru oameni și animale, afectând confortul și estetica urbană.
2 . Valorificarea deșeurilor
Cu excepția unor deșeuri greu valorificabile sau nevalorificabile cum ar fi: sterilul minier, cenușa și zgura de termocentrală, deșeurile chimice, deșeurile radioactive, deșeurile periculoase, o mare parte din deșeurile rezultate din sectorul industrial, municipal și agricol pot fi valorificate în diferite moduri.
Unitățile care valorifică deșeurile în România sunt fie:
– unitățile producătoare, prin reutilizarea în alte procese tehnologice, ceea ce duce la o minimalizare a volumelor de deșeuri. Din totalul deșeurilor valorificate în țara noastră, circa 45 % au această destinație.
– alți agenți economici, care cumpără de la unitățile producătoare deșeurile acestora și le valorifică în diferite procese. Din totalul deșeurilor valorificate în țara noastră, circa 30 % au aceasta destinație.
– unitățile specializate (tip REMAT). Din totalul deșeurilor valorificate în țara noastră, circa 5% au această destinație.
Recuperarea și reciclarea deșeurilor prezintă o foarte mare importanță referitor la modul cum sunt tratate deșeurile. Modul risipitor în care sunt astăzi consumate și aruncate materialele și energia, potențial utile, generând totodată si o poluare în continuă creștere a aerului apei și solului, reflectă existența unor modele de consum și practici sociale nedurabile. Principalele grupe de deșeuri care se pretează proceselor de recuperare și reciclare sunt:
deșeuri de sticlă;
deșeuri de metale neferoase;
deșeuri de metale feroase;
deșeuri de hârtie / carton;
deșeuri lemnoase;
deșeuri textile.
Organizarea și gestiunea mai eficientă a materialelor refolosibile în țara noastră se impune ca o prioritate pornind de la următoarele premise:
potențialul de materiale refolosibile este ridicat, ceea ce este o premisă în asigurarea unei eficiențe economice;
nivelul tehnic și tehnologic la nivel național al acestei activități este modest, dar poate fi îmbunătățit fără eforturi investiționale deosebite;
nivelul de sensibilizare a agenților economici și a populației cu privire la importanța și imperativele reciclării materialelor este redus, dar poate fi îmbunătățit prin acțiuni concertate de mediatizare susținută și educație ecologică.
4.Impactul depozitelor de deșeuri asupra mediului
Conform EEA, impactul depozitelor asupra mediului este reprezentat de:
• poluarea solurilor prin emisii de nutrienți, metale grele, compuși toxici rezultați din levigatul depozitelor de deșeuri;
• reducerea suprafețelor de teren din cauza construcțiilor depozitelor;
• poluare prin emisiile de gaze cu efect de seră datorate atât tratării deșeurilor din
depozit cat și rezultate din diferite tehnici neconforme;
• poluarea apelor subterane datorate scurgerilor din depozitele de deșeuri la care se adaugă poluarea terenurilor invecinate;
• intensificarea utilizării vehiculelor mari pentru transportul deșeurilor.
Populația umană, consideră depozitele ca sursă de poluare a aerului, a apelor de suprafață, a solurilor, prin scăderea fertilității solurilor, schimbări în biocenozele terenurilor din apropierea depozitelor și nu în ultimul rând disconfort vizual, olfactiv.Aceste viziuni trebuiesc evaluate înaintea construcțiilor depozitelor, de către factorii de decizie, în vederea adoptării metodelor de management ale deșeurilor. În acest context, Fricke și Kölsch (2009) afirmă că, „în multe țări, este din ce în ce mai dificil să se găsească locații potrivite pentru depozitele de deșeuri care sunt acceptate de către populație”, și de asemenea, trebuiesc întreținute eforturile de reciclare, de exemplu, separarea fracțiilor reciclabile, fracțiuni cu o valoare calorică mare sau producția de materiale, această metodă, necesitând a fi introdusă ca procedeu de tratare a deșeurilor din depozite. Până în anii ’70, gestionarea deșeurilor era bazată pe o singură metodă și anume depozitarea, care consta în colectarea și depozitarea propriu-zisă a deșeurilor (Lombrano, 2009).
Cu timpul au început să fie propuse, analizate și adopatate diferite startegii care aveau în vedere obținerea beneficiilor economice. Ceva mai târziu, problema impactului deșeurilor asupra mediului devine pregnantă, atenția factorilor politici și a multor studii de specialitate îndreptându-se spre evaluarea impactului de mediu a diferitelor strategii de gestionare a deșeurilor și analiza costurilor economice ale acestora în raport cu beneficiile de mediu.
Depozitarea simplă a deșeurilor se dovedește a fi cea mai puțin eficientă metodă, mai ales din punct de vedere al poluării mediului, astfel sunt introduse noi metode de management al deșeurilor, mai complexe care să reducă riscurile de poluare. Deșeurile nu mai sunt doar colectate ci și sortate, nu doar depozitate ci valorificate, reciclate, incinerate, și abia apoi depozitate. Așadar, se impune un management rațional al deșeurilor care are ca scop utilizarea celor mai avantajoase metode , atât din punct de vedere al impactului asupra mediului cât și al analizei cost-beneficiu,pentru reutilizarea resurselor și energiei. De asemenea depozitele de deșeuri trebuiesc proiectate astfel încât sa poată fi recuperată energia din deșeuri, iar emisiile să fie în cantități cât mai mici, acest lucru poate fi fezabil dacă se adoptă diferite metode de tratare a deșeurilor înainte de depozitare, cum ar fi tratarea mecanico-biologică și tratarea termică. (Fricke și Kölsch, 2009) Cu toate acestea, majoritatea țărilor nu se conformează acestei norme, depozitarea continuând să fie cea mai utilizată metodă pentru gestionarea deșeurilor.
5. Regimul juridic al deșeurilor
5.1 Conferințe mondiale în domeniul protecției mediului și al dezvoltării
durabile
Un rol determinant în domeniul protecției mediului și al dezvoltării durabile l-au avut, până în prezent, trei conferințe mondiale:
• Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Înconjurător, Stockholm, 5-16 iunie 1972;
• Conferința Mondială a ONU pentru Mediu și Dezvoltare, Rio de Janeiro, 3-14 iunie 1992;
• Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg (Africa de Sud), 26 august-4 septembrie 2002.
5.1.1 Conferința Națiunilor Unite privind mediul înconjurător,
Stockholm, 5-16 iunie 1972
La prima Conferință Mondială din domeniul protecției mediului, de la Stockholm, au participat delegați din 114 state, între care și România, conferința desfășurându-se sub lozinca „Un singur Pământ”. La această Conferință, ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua Mondială a Mediului. Printre numeroasele documente ale acestei manifestăride amploare, a fost adoptat ,,Planul de acțiune privind mediul”, ce conține 109 recomandări adresate statelor, privind protecția mediului; acestea, fiind fără forță juridică obligatorie, urmau să fie puse în aplicare prin adoptarea unor reglementări naționale în concordanță cu aceste texte. Astfel, acest plan a condus la adoptarea ulterioară a altor măsuri, la nivel internațional, regional sau național, cum ar fi, de exemplu, Carta mărilor (Protecția Mării Baltice, Protecția Mării Negre), Protecția Antarcticii etc.
Documentul principal al acestei conferințe este ,,Declarația finală asupra mediului”, care pornește de la premisa că omul este, în același timp, creatorul și distrugătorul ambianței care îi oferă suportul fizic al vieții și posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere social, intelectual, moral și spiritual. Totodată, declarația subliniază legătura organică dintre protecția mediului și progresul economic și social al popoarelor, în contextul eliminării efectelor negative ale subdezvoltării.
5.1.2 Conferința Mondială a ONU pentru Mediu și Dezvoltare, Rio de
Janeiro, 3-14 iunie 1992
Conferința de la Rio s-a desfășurat în două etape, la prima etapă participând miniștrii mediului, reprezentanți ai altor organisme similare și reprezentanți ai altor instituții, organisme și programe specializate ale ONU, reprezentanții unor organisme interguvernamentale și neguvernamentale din 181 de state, iar a doua etapă fiind intitulată Earth Summit. În cadrul acestei conferințe au fost, de asemenea, adoptate mai multe documente, dintre care cel mai important este Declarația de principii numită și „Carta Pământului”. Aici sunt enunțate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile interumane, precum și în cele dintre om și natură. Acest document a fost menit să asigure prelungirea Conferinței de la Stockholm și a avut ca scop pregătirea acordurilor internaționale care să protejeze sistemul mondial al mediului, prin parteneriat mondial, cu noi nivele de cooperare în sectoare cheie ale economiei. Declarația de principii conține drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor și cetățenilor în domeniul mediului, enunțate în 27 de principii, fără forță juridică obligatorie.
Alte documente importante, adoptate la această conferință sunt:
• Agenda 21, care reprezintă un program de acțiune ce va fi aplicat de guverne, agenții de dezvoltare, organizații ale Națiunilor Unite și grupuri sectoriale independente, în fiecare sector unde activitatea economică a omului afectează mediul;
• Convenția privind schimbările climatice – reprezintă un angajament ferm al țărilor semnatare ca până în anul 2000 să-și reducă emisiile de dioxid de carbon în atmosferă la nivelul anului 1990. Acest angajament a avut și are repercusiuni directe asupra dezvoltării industriale, a producerii de energie și a traficului rutier;
• Convenția privind diversitatea biologică – prevede măsurile ce trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor și a diverselor forme de viață. Statele semnatare s-au angajat să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice în sistemele de dezvoltare pe plan național și să asigure întregii comunități umane avantajele ce decurg din utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de tehnologii biologice de la țările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare;
• Declarația de principii privind conservarea și exploatarea pădurilor, care se dorea a fi o convenție, dar, datorită imposibilității realizării unui acord, a rămas doar o declarație de principii.
5.1.3 Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, Johannesburg,
26 august – 4 septembrie 2002
La lucrările Summit-ului mondial pentru dezvoltare durabilă de la Johannesburg au participat peste 100 de șefi de state și de guverne, mai multe zeci de mii de reprezentanți guvernamentali sau ai organizațiilor neguvernamentale, numeroși reprezentanți ai marilor grupuri din domeniul industriei și comerțului. Au fost încheiate, cu această ocazie, numeroase parteneriate. Au fost luate, cu titlu de recomandare, o serie de măsuri pentru reducerea sărăciei și protejarea mediului. Aceste măsuri se referă la multe domenii, în special în ceea ce privește: apa, sănătatea, energia, agricultura și diversitatea biologică.Cele mai importante documente adoptate au fost Declarația politică și Planul de implementare a dispozițiilor adoptate. În Declarația politică, șefii de state și de guverne și-au reafirmat responsabilitatea comună de a face progrese și de a îmbunătăți protecția mediului, dezvoltarea socială și cea economică, trei stâlpi importanți ai dezvoltării durabile, la nivel local, național, regional și mondial. Planul de implementare, compus din nouă capitole, a fost diferit primit de participanții la summit. În vederea îndeplinirii
obiectivelor prevăzute, șefii de state și de guverne semnatari au solicitat țărilor dezvoltate să-și onoreze angajamentele financiare asumate cu diverse ocazii, să-și intensifice activitățile în vederea punerii la punct a unui mediu financiar internațional mai stabil, să caute și să găsească surse noi de finanțare, atât publice cât și private. Din punct de vedere instituțional, s-a solicitat întărirea colaborării între organismele Națiunilor Unite, instituțiile financiare internaționale și fondurile de mediu. De asemenea, statele trebuie să încurajeze parteneriatele, să progreseze în formularea de strategii naționale de dezvoltare durabilă și să înceapă punerea lor în lucru înainte de 2005.
5.2 Cadrul comunitar in materie de mediu
În ultimii ani, Uniunea Europeană s-a preocupat de adoptarea unor noi acte normative de natură să reglementeze regimul deșeurilor, în domenii specifice, direct legate de activitatea industriilor grele din statele membre, urmare a producerii unor daune ecologice sau a efectelor generale negative asupra mediului pe care le-a provocat gestiunea defectuoasă a acestui tip de deșeuri. Astfel, în aplicarea consecventă a principiului prevenirii și corectării, pe cât posibil la sursă, a efectelor negative și riscurilor privind mediul înconjurător, datorate gestiunii deșeurilor din ramurile industriei grele, a fost adoptată – cu titlu de noutate semnificativă în domeniu – Directiva 2006/21/CE privind gestiunea deșeurilor provenite din industria extractivă. Experții europeni subliniază necesitatea stimulării diferitelor forme de inovare științifică și tehnică, prin apelul la prevederile programelor-cadru europene actuale în materia cercetării științifice, în paralel cu utilizarea programelor comunitare de formare profesională aplicabile gestiunii deșeurilor reciclabile, difuzarea rezultatelor cercetării și a celor mai bune practici naționale, dezvoltarea strategiilor de gestiune a calității în întreprinderile de reciclare. În acest context, apreciem că o anume simplificare a legislației comunitare aplicabile este utilă (în special privind reglementarea procedurilor administrative), concomitent cu urmărirea corectei sale aplicări (inclusiv prin difuzarea jurisprudenței Curții Europene de Justiție în materie). De asemenea, rolul instrumentelor și pârghiilor economice adecvate (impozite, taxe, redevențe) trebuie să crească pentru a oferi garanțiile necesare că reciclarea deșeurilor este și trebuie să fie o soluție concurențială (și rentabilă pe piața comună). Orientările actuale ale Comisiei Europene se referă și la analiza oportunității reglementării speciale (prin directive) a fluxului deșeurilor care conțin cantități mari de substanțe reciclabile (cu utilizarea corespunzătoare a pârghiilor și stimulentelor economice aferente). Concomitent, se are în vedere organizarea unui Forum al activității de reciclare, în care se vor reuni toți reprezentanții sectoarelor public și privat, interesați în conturarea căilor eficiente de creștere a competitivității sectorului de reciclare, pe piața unică. Interesantă, în acest context, apare ideea evaluării oportunității de a se crea un Centru european al reciclării.Piața internă europeană a generat probleme speciale și în ceea ce privește supravegherea transporturilor de deșeuri, asigurate prin serviciile vamale. Sistemul Schengen (art. 122 al Convenției) a propus, încă din 1990, câteva reguli, mai degrabă minimale, completate apoi de directive în materia transportului și transferului de deșeuri , anume:
− acordul general asupra controlului la frontierele interioare (interne);
− stabilirea unui sistem comun de control al transportului de deșeuri nepericuloase, precum și supravegherea locurilor de eliminare a acestora;
− armonizarea condițiilor de transport și de control în caz de transfer;
−dezvoltarea, la nivel comunitar european, a infrastructurii necesare și suficiente pentru eliminarea deșeurilor și determinarea normelor tehnice, armonizate la un nivel superior, în raport cu realitățile din fiecare stat membru și cu standardele europene.
6. Regimul juridic al deșeurilor de orice natură
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu. Unul dintre obiectivele generale ale Strategiei Dezvoltării Durabile din România este promovarea unor practici de consum și producție sustenabile.O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producție și consum pe care s-a bazat evoluția economiei românești în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluțiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) și decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale și energetice, precum și de impactul negativ asupra mediului. Evoluția economică a României în ultimii ani (ca și în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte, continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creșterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv și nerațional de resurse, cu consecințe negative asupra stării capitalului natural și asupra dezvoltării sociale și umane într-un context concurențial. Este deci necesară modificarea, prin politici și instrumente adecvate, în concordanță cu principiile economiei de piață și cu reglementările UE în domeniu, a mentalității consumeriste și a apetitului de a maximaliza câștigurile pe termen scurt. Obiectivele naționale, pe termen scurt, mediu și lung, propuse în SDD sunt:
– Orizont 2013: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor UE;
– Orizont 2020: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicia medii de performanță ai UE privind sustenabilitatea consumului și producției;
– Orizont 2030: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre UE din punctul de vedere al producției și consumului durabile.
Una dintre numeroasele probleme ale vieții moderne o constituie aceea a stocării, neutralizării și eliminării deșeurilor. Din punct de vedere al provenienței lor , acestea pot fi:deșeuri menajere, industriale, agroalimentare si nucleare. De regulă deșeurile (așa cum am arătat în cap.2) se referă la corpuri solide și la substanțe vâscoase ori lichide concentrate, care sunt evacuate din locuințe și din întreprinderi de orice natură. Legislația noastră urmărește reglementarea problematicii privind producerea, colectarea, transportul, prelucrarea, neutralizarea, reciclarea, comercializarea, depozitarea, incinerarea și alte activitați care au ca obiect deșeurile. Întreaga activitate de gestionare a deșeurilor trebuie să urmărească permanent protejarea sănătății populației și a mediului, astfel conform Ordonanței de urgență nr.195/2005 privind protecția mediului se stabilește că introducerea pe teritoriul României a deșeurilor de orice natură, in scopul eliminării acestora, este interzisă, iar introducerea pe teritoriul României a deșeurilor, in scopul recuperării, se realizează în baza reglementărilor specifice în domeniu, cu aprobarea Guvernului în conformitate cu prevederile Tratatului privind aderarea României la Uniunea Europenă, ratificat prin legea nr.157/2005. Valorificarea deșeurilor se realizează numai în instalații, prin procese sau activități autorizate de autoritățile publice competente. Tranzitul și exportul de deșeuri de orice natură se realizează în conformitate cu acordurile și convențiile la care România este parte și cu legislația națională specifică în domeniu. La baza gestionării deșeurilor, de orice fel, stau, potrivit legii, următoarele principii:
al utilizării cu exclusivitate a acelor activități de gestionare a deșeurilor care nu aduc prejudicii sănătății și mediului;
principiul ,,poluatorul plătește”;
responsabilității producătorului;
utilizării celor mai bune tehnici disponibile, fără antrenarea unor costuri excesive;
proximității, care presupune ca deșeurile să fie valorificate și eliminate cât mai aproape de locul de generare;
nediscriminării, consimțământului și permisiunii transportului de deșeuri periculoase numai în acele țări care dispun de tehnologii adecvate de eliminare;
Planul național de gestionare a deșeurilor se întocmeștepe baza planurilor județene elaborate de autoritațile teritoriale pentru protecția mediului și se revizuiesc periodic, avându-se în vedere progresul tehnic și cerințele de protecție a mediului, fără să depășească însă o periodă de 5 ani.
6.1 Regimul juridic al substanțelor și preparatelor chimice periculoase
Legea reglementează activități ca: producerea, deținerea sau orice activitate privind circulația produselor, substanțelor și preparatelor toxice; cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin substanțe toxice; experimentarea substanțelor toxice, precum și clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și preparatelor chimice periculoase. Lista substanțelor toxice și a plantelor care conțin substanțe toxice se stabilește de autoritatea publica central cu competențe în domeniul sănătății, cu acordul autorității publice central pentru protecția mediului, pe baza propunerilor ministerelor și a celorlalte organe central ale administrației publice interesate și se aduce la cunoștință generala prin publicare în Monitorul Oficial. Activitățile cu produsele și substanțele toxice vizate de lege pot fi desfășurate de agenții economici în scop medical,sanitar-veterinar,industrial,agricol,silvic, de învățămănt, de cercetare stiințifica și commercial, pe baza autorizației de funcționare eliberată de autoritățile prevăzute de lege, a acordului și/sau a autorizației integrate de mediu. Autoritatea publică centrala și autoritățile teritoriale pentru protecția mediului, precum și alte autorități publice abilitate de lege, după caz supraveghează și controlează respectarea reglementărilor privind substanțele și preparatele chimice periculoase. La fel, autoritățile adminstrației publice locale sunt obligate să ia măsuri de prevenire și limitare a impactului substanțelor și preparatelor chimice periculoase asupra sănătății populației și mediului despre orice activitate neconforma cu reglementările legale. Importante prevederi cuprinde legislația în domeniu și pentru persoanele fizice și juridice care gestionează substanțe și preparate toxice.Acestea vizează îndeosebi probleme privind prevenirea poluării mediului și asigurarea sănătății populației.Legea mai prevede măsuri speciale nu numai cu privire la producerea, ci și cu privire la ambalarea, depozitarea, transportul, manipularea și distrugerea produselor și substanțelor toxice. Atunci cănd produsele și substanțele toxice devin improprii din cauza depozitării îndelungate sau al depașirii lor de progresul stiințific, ele se casează potrivit dispoziiților legale în vigoare, luând măsurile de securitate impuse de natura și proprietățile acestora. Pentru elaborarea strategiei și a programului de acțiune în domeniul substanțelor chimice, de orice fel, potențial toxice, a fost creat la nivel interministerial o comisie formata din reprezentanți desemnați din cadrul autorității centrale de sănătate, de protecție a muncii și de protecție a mediului, precum și din cadrul institutelor de profil subordonate acestora și s-a înființat Registrul Național al Substanțelor Chimice Potential Toxice.
6.2 Regimul juridic al stupefiantelor și substanțelor pshihotrope
În sensul larg al cuvântului, prin drog se înțelege orice substanță utilizată în terapeutică, datorită unor proprietați curative, dar al cărei efect este, uneori, incert si nociv pentru organismul uman. În vorbirea curentă prin droguri înțelegem produsele stupefiante sau toxice, definite astfel si prohibite de legislațiile naționale si internaționale. În sensul strict farmaceutic, drogul este materia prima de origine vegetala, minerala sau animala din care se prepara anumite medicamente, iar stupefiantele sunt definite ca substante care inhiba centrii nervosi, producând o stare de inerție fizică si psihică.Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) include în categoria drogurilor orice substanță chimica absorbită de organism care generează schimbari în starea emoțională, în comportamentul si funcționarea acestuia, dar nu toate substanțele la care O.M.S. se referă pot fi considerate stupefiante în adevaratul sens al cuvântului. Pe parcursul dezvoltării istorice a conținutului lor noțional, substanțele si produsele dependogene s-au disociat în stupefiante si psihotrope. În conformitate cu prevederile,,Convenției unice asupra stupefiantelor" din anul 1961 se considera a purta aceasta denumire generică ,,orice substanță naturală sau sintetică ce figurează pe lista stupefiantelor", adică pe cele patru tablouri-anexa ale respectivei convenții, ce au regimuri juridice aplicabile în mod diferit.Potrivit însă Organului Internațional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.), care editează periodic lista galbenă, consecintă a edificării consecvente în timp a mecanismului internațional de control al drogurilor, apartenența unor substanțe si produse în conținutul altor tratate și convenții le poate califica automat drept stupefiante. Regimul juridic al stupefiantelor și substanțelor psihotrope în România este stabilit în prezent de către prevederile următoarelor acte normative: Codul penal, Codul vamal, Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, Decretul nr. 466/1979 privind regimul substanțelor toxice și al plantelor care conțin substanțe toxice, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu regulamentul său de aplicare aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 860/2005. Legea nr. 339/2005 interzice persoanelor fizice producerea, deținerea sau orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante, precum și cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin substanțe stupefiante, prescrise de către medic, fără a fi necesar, a unor astfel de produse sau substanțe, precum și organizarea sau îngăduirea consumului de stupefiante în locuri anumite. Deasemenea, sunt interzise experimentarea produselor sau substanțelor stupefiante, adminstrarea acestora sub orice formă unei alte persoane fără indicație medicală, recoltarea ori deținerea în scop de prelucrare a plantelor care conțin stupefiante.Fabricarea, extracția, condiționarea, prepararea, oferirea, punerea în vănzare, vănzarea, cumpărarea, distribuirea și transportul sub orice formă a produselor sau substanțelor stupefiante sunt permise numai în scop uman sau veterinar, stiințific și industrial, pe baza unei autorizații eliberate de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății. Importul și exportul de produse și substanțe stupefiante se fac numai în baza autorizațiilor și licențelor eliberate de autoritatea publică centrală din domeniul comerțului, autoritatea publică centrală din domeniul sănătății si autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, după caz. Organele administrației publice în subordinea cărora se afla unități care desfășoară activități cu produse sau substanțe stupefiante sunt obligate să comunice periodic autorității publice centrale din domeniul sănătății date privind intrările, consumurile și stocurile produselor și substanțelor stupefiante, precum și cantitățile de plante care conțin stupefiante și care fac obiectul activității acestor unități. Legea prevede că produsele și substanțele pot fi folosite în scop medical, numai pe baza prescripțiilor medicilor umani sau, dupa caz, al medicilor veterinari. Persoanele care au primit, în baza autorizației, stupefiante și din diferite motive ( însănoșire, schimbarea tratamentului etc.) nu le folosesc sunt obligate ca în termen de 10 zile să le restituie farmaciei de la care au fost ridicate, în cazul în care unui bolnav i s-au eliberat stupefiante și a decedat, rudele acestuia au obligația să restituie unității farmaceutice cantitatea rămasă neadministrată. Farmaciile țin zilnic evidenta mișcării produselor stupefiante, într-un registru avizat de direcția sanitară județeană, legea prevede ca organele de specialitate ale direcțiilor județene de sănătate publică, respectiv a Municipiului București, precum și organele autorității publice centrale din domeniul internelor sunt împuternicite să exucute controale asupra respectării dispozițiilor legale privitoare la activitatea cu stupefiante. La 3 august 2000 a intrat în vigoare Legea nr.143 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, înscriindu-se în pachetul de legi eleborate de Parlamentul României pentru combaterea crimei organizate și care îmbunătățește reglemantările de combatere a traficului și consumului ilicit de droguri. Lista cu substanțele și produsele stupefiante supuse reginului stabilit de Legea nr. 339/2005 cuprinde un număr de trei tabele în care sunt înscrise toate drogurile și precursorii lor care se află sub control național și cărora li se aplică dispoziițile de regim de stupefiante. Este demn de observat că Legea 143/2000 se intitulează:,, Legea privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri”, și nu pentru combaterea traficului și consumului ilicit de stupefiante. Aceasta pentru că prin droguri legiuitorul întelege “plantele si substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecuri care conțin asemenea plante și substanțe”Rezultă că, din punct de vedere al legii penale, sfera noțiunii de ,,drog” este mai largă. Pentru prima dată, Legea nr. 143/2000 face interpretare legală contextuală a unor termeni și expresii în legătură cu drogurile și consumatorii lor, cum sunt: „substanțele aflate sub control național”, „droguri”, „droguri de mare risc”, „consumul ilicit de droguri”, „ toxicoman”, „ livrarea supravegheată” etc. In lege sunt prevăzute și infracțiunile, incriminându-se aproape toate faptele posibile prin care s-ar putea încălca regimul legal al substanțelor și produselor stupefiante și psihotrope, precum și plantelor care conțin asemenea substanțe, cu alte cuvinte, regimul drogurilor. De asemenea, se permite folosirea unor metode mai speciale (agenți sub acoperire, livrări supravegheate, interceptarea convorbirilor telefonice) penru lupta împotriva traficului ilicit de droguri. Legea cuprinde și dispoziții privind măsurile ce se pot lua împotriva consumului ilicit de droguri. Aceasta interzice consumul ilicit de droguri pe teritoriul României, indiferent dacă persoana consumatoare este cetățean român, cetațean străin ori un apatrid cu domiciliul in România. Potrivit legii, unica formațiune care coordonează lupta împotriva traficului ilicit de droguri și centralizează toate datele care vizează drogurile, substanțele chimice esențiale, precursorii și inhalanții chimici toxici este formațiunea centrală de reprimare a traficului ilicit cu droguri din cadrul Inspectoratului General al Poliției. În baza expertizei medico-legale prin care o persoană este declarată ca fiind toxicoman, unitățile sanitare anume desemnate de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății pot decide ca persoana în cauză să fie supusă la un tratament de dezintoxicare sau la supraveghere medicală într-o unitate publica sau privată, dintre cele stabilite de acest minister, care va aplica măsurile necesare ținând seama de starea de sănătate a persoanei, de personalitatea acesteia și de mediul social din care provine.Supravegherea medicala se dispune în baza unei expertize medico-legale și realizează în instituții și unități medicale publice sau private stabilite de aceleași autorități menționate mai sus. Etapa post-cura și reabilitare se asigură de către unitățile stabilite de autoritatea publică centrală din domeniul sănătății, servicii de psihoterapie individuală, familiala și de grup. Durata minima a acesteia este de 180 de zile.
6.3 Reglementări juridice în domeniul materialelor explozive
Cadrul juridic reglementare a activității de preparare , producere, experimentare, deținere, tranzitare pe teritoriul României, transmitere sub orice formă, transport, depozitare, mânuire și folosire de către persoanele fizice și juridice a materialelor explozive este asigurat de Legea nr. 126/1995. Persoanele fizice și juridice care, potrivit legii, au ca obiect de activitate astfel de operațiuni trebuie să obțină, în prelabil, autorizația din partea Inspectoratului de Stat pentru Protecția Muncii și a Inspectoratului de Poliție al județului sau al Direcției Generale de Poliție a Municipiului București și să se înregistreze la aceste autorități. Aceiași obligație revine și persoanelor care dețin, transportă,folosesc sau comercializează materii explozive, cu excepția unităților și formațiunilor Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Adminstrației și Internelor.Serviciului Roman de Informații, Serviciul de Protecție și Pază, Comandamentului Protecției Civile; la fel persoanelor care dețin, transportă sau comercializează obiecte artizanale de distracție pe bază de amestecuri pirotehnice, precum și a celor care folosesc în scopuri tehnice, obiecte pe bază de amestecuri pirotehnice. Autorizațiile eliberate se vizează anual de către autoritățile emitente, în raza cărora titularul își are sediul. Acestea pot fi retrase sau suspendate de către organele emitente, în cazul încălcării prevederilor legale care au stat la baza emiterii lor.Retragerea atrage dupa sine încetarea dreptului acordat persoanelor fizice și juridice de a prepara,produce,deține,transporta și folosi materii explozive.La încetarea activitătii, este obligatoriu predarea în termen de 15 zile a autorizației către organul care a emis-o.O noua autorizație poate fi eliberată în următoarele cazuri:
a) când titularul și-a schimbat denumirea sau sediul;
b)dacă autorizația s-a distrus în anumite împrejurări, a fost sustrasă ori pierdută;
c)după completa epuizare a spațiilor rezervate vizei anuale.
Materiale explozive fabricate în țara și cele importante pot fi experimentate sau folosite numai cu aprobarea autorității publice centrale cu competențe în domeniul muncii, în baza unui aviz de specialitate emis de un organ autorizat, stabilit prin hotărâre a Guvernului. Amestecurile explozive simple pot fi preparate numai de persoane autorizate, conform normelor specifice de protecție a muncii pentru depozitarea,transportul și folosirea materiilor explozive. Materiile explozive cu destinație miliatră, fabricate în țară, precum și cele importate pot fi experimentate sau folosite cu aprobarea Ministerului Apărării Naționale, în baza unui aviz de spacialiate emis de un organ autoriyat stabilit prin hotărâre a Guvernului.Persoanele fizice nu au dreptul să dețină, să utilizeze, să transporte , să experimenteze ori să mânuiască materii explozive, fără autorizarea și înregistrarea prevăzute de lege, cu excepția pulberii necesare confecționării cartușelor pentru arme de vânatoare. Furnizorii au obligația de a garanta calitatea materiilor explozive prin certificate de calitate eliberate odată cu livrarea acestora și de a indica pe ambalaje:denumirea, data, lotul și producătorul, cantitatea, temperatura maximă și minimă în limetele căreia se pot transporta,depozita și mânui,perioada de garanție și alte date necesare deținerii și exploatării în deplină siguranță. Termenul de garanție poate fi depașit numai cu acordul organului de specialitate autorizat. Legea stabilește condițiile speciale de depozitare și transport a materialelor explozive.Depozitele constituie și amenajarea în conditiile prevăzute de lege pot funcționa numai după obținerea, în prealabil, a autorizației emisă de organele abilitate, fiind interzisa autorizarea producerii,preparării,experimentarii sau depozităriimaterialelor explozive în cladiri cu locuințe pentru oameni. Transportul și mâniurea materialelor explozive, cu excepția celor artizanale si de distracție, se fac numai cu mijloace special amenajate, sub supavegherea artificierilor autorizați și cu personal special instruit pentru astfel de operțiuni, fiin interzise încărcarea, transportul, descărcarea,depozitarea și distrugerea materialelor explozive în timpul nopții. Vânzarea de materii expolzive, cu excepția obiectelor artizanale și de distracție, se poate face numai după înscrierea în registrul de evidență al depozitului a numelui cumpărătorului, a autorizației din care rezultă că are dreptul să dețina, să folosească sau să facă operațiuni cu astfel de materii, precum si cantitatea comercializată. Vânzarea obiectelor artizanale de distracție fabricate sau confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice se realizează numai după inscripționarea pe ambalajul acestora, în limba română, a instrucțiunilor de folosire și a clasei din care fac parte. Vânzarea se poate face numai de către persoane autorizate și numai în locurile autorizate. Legea interzice vânzarea obiectelor artizanale de distracție fabricate sau confecționate pe bază de amestecuri pirotehnice, indiferent de grupa în care sunt clasificate, persoanelor care nu au vârsta de 18 ani.
6.4 Cadrul juridic al folosirii activitățiilor de producere a energiei nucleare
Energia nucleară, cea mai de seamă descoperire a amului secolului XX,s-a dovedit a fi nu numai una din soluțiile ingenioase pentru diminuarea „foamei de energie”, dar și cea mai cuplita arma împotriva creatorului însuși. Tehnicile nucleare și utilizarea izotopilor în mai toate sectoarele economice aduc nu numai mari avantaje, ci comportă și importante riscuri, făcând să planeze tot timpul teama față de pericolul nuclear.radiațiile naturale în anumite limite sunt inofensive pentru viață.Mai mult chiar, se pare că activitatea biologică normală nu ar putea avea loc fara un fond natural de radiații. Insă radiațile artificiale își au originile în instalațiile de radiați Roentgen folosite în laboartoare și spitale, în depunerile radioactive rezulatte din experiențele cu arme nucleare, în pierderile radioactive ale centrelor nucleare, în extractia și prelucrarea minereurilor radioactive, în depozitarea seșeurilor radioactive etc. Pericolul urias al radioactivității nu a foste cunoscut pana la explozia primei bombe atomice în Japonia, în anul 1975. Poluarea radioactivă dezlănțuită este însă mai înfricoșătoare decât explozia nucleară, cu toată forța ei distructivă. Ea este o contaminare artificială a mediului ambiant,peste valorile fondului natural, produsa de om în zilele noastre, începînd cu descoperirea radioactiviitătii artificiale, cu crearea industirei materialelor nucleare, a centralelor atomoelectrice și margând până la folosirea în scopuri nepașnice a energiei nucleare. Poluarea cu izotopi radioactivi se datoreazăîn cea mai mare parte activităților militare: fabricarea de arme nucleare și cu hidrogen, experiențele cu aceste tipuri de arme,emisia radioactivă obișnuită a navelor cu propulsie nucleară, introducerea de material radioactiv în apele marine, distrugerea intenționată sau accidentală a navelor sau sateliților militari cu propulsie nucleară. Datorită celor 420 de experiențe nucleare efectuate pâna 1998, au fost introduse cca 920 kg produse de fisiune, plus alte 5.700 kg de produse cu efect pe termen lung și foarte lung, având ca efect direct distrugerea mediului înconjurător într-o măsură alarmantă.Utilizarea pașnică a energiei nucleare nu exclude nici ea poluarea. Industria extractivă a elemntelor radioactive, intalațiile de îmbogățire a uraniului,reactoarele în care se fabrică radioizotopi și cei din uzinele nuclearo-electrice constituie surse potențiale de poluare. Poluări difuze industrială și agricolă, în medicină, geologie și foraje etc. Poluarea radioactivă afectează toate componentele mediului înconjurător. Este poluată atmosfera, apa, solul și subsolul. În legătură cu poluarea radioactivă a solului, o problemă majoră, actuală și de perspectivă o constituie găsirea celei mai bune soluții pentu depozitarea deșeurilor radioactive, cu risc de contaminare cât mai mic sau total evitat. Se știe că deșeurile radioactive emit radiașii pe timp îndelungat, iar depozitarea lor în sol scoate din circuit terenuri agricole, fără a se realiza însă o securitate certă. Un singur exemplu este edificator: printre deșeurile lăsate de producția atomoelectică, cel mai redutabil este plutoniul care își păstrează jumătate de virulență cc 240 de secole. Este suficient ca un singur gram să scape în atmosfera pentru a ucide un miliard de oameni. Până la găsirea unei soluții privind depozitarea deșeurilor radioactive se aplică prevederile Convenției de la Viena din 1977 asupra gospodăririi în siguranță a combustibilului uzat și asupra gospodăririi în siguranță a deșeurilor radioactive, ratificat de România prin Legea nr .10/1999.Obiectivul său este acela de a permite să se ajungă la un înalt nivel grad de securitate în gestiunea combustibilului uzat și deseurilor radioactive, de a se asigura că în orice moment sunt luate măsuri adecvate pentru a evita efectele periculoase ale iradiațiilor pentru om, societate și mediu și de a preveni accidentele și eventual,a le reduce consecințele.Principalele măsuri folosite pentru a asigura în mod eficient protecția împotriva radiațiilor sunt: construirea corespunzătoare a amenajărilor folosite de unitățile nucleare;organizarea evacuării și stocării nepericuloase a deșeurilor; supravegherea radioactivă și dozimetrică a întregukui teritoriu, în special a zonelor aglomerate, a apei și a atmosferei; asigurarea protecției împotriva radiațiilor în toate unitățile care folosesc radiații ionizante și altele. Împreună cu aceste măsuri, un rol deosebit revine reglementărilor juridice în domeniu. Daca tratatele internaționale care se referă la controlul și interzicerea armamentului nuclear contribuie în mod general la protecția mediului, reglementările internaționale specifice dedicate prevenirii și gestionării riscurilor de origine nucleară asupra mediului sunt puține.Protecția mediului confruntată cu problema radioactivității ale cărei efecte sunt adesea ireversibile lasă să se întrezărească limitele soluțiilor juridice tradiționale . In tara noastră, reglementarea activităților de folosire a energiei nucleare, în condiții de deplină securitate, de protecție a personalului profesional, a populației, a mediului înconjurător împotriva radiațiilor, este cuprinsă în Legea nr. 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglemntarea, autorizarea și controlul activităților nucleare în Ordonanța Guvernului nr. 7/2003 privind promovarea, dezvoltarea și monitorizarea activităților nucleare18 , precum și Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 privind protecția mediului.Acordul de mediu pentru o practică sau o activitate din domeniul nuclear se eliberează înainte de emiterea autorizației de către autoritatea competentă de autorizare, reglementare și control în domeniul nuclear,conform legislației în vigoare. Pentru instalațiile cu risc nuclear major-centrale nuclearoelectrice, reactoare de cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear și depozite finale de combustibil nuclear ars, acordul de mediu sau autorizația de mediu se emit prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului. Controlul activităților nucleare se realizează de autoritatea competentă în domeniul activităților nucleare. Conform Ordonaței de urgența a Guvernului nr.195/2005 autoritatea publică centrală pentru protecția mediului are următoarele atribuții:
organizează monitorizarea radioactivitații mediului pe întregul teritoriu al țării;
supraveghează, controlează și dispune luarea măsurilor ce se impun în domeniul activitaților nucleare, pentru respectarea prevederilor legale privind protectia mediului;
colaborează cu organele competente în apărarea împotriva dezastrelor, protecția sănătății populației și a mediului.
Potrivit reglementărilor în vigoare, activitățile nucleare sunt de interes național și se desfășoară în condiții de siguranță și securitate nucleară, de protecție a personalului expus profesional, a populației, a mediului și proprietății, cu riscuri minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea și controlul statului și cu respectarea obligațiilor ce decurg din acordurile și convențiile internaționale la care România este parte. Activitățile din domeniul nuclear se desfășoară conform Planului Nuclear Național, elaborat în baza Strategiei de devoltare a domenilui nuclear și a Planurilor Nucleare Anuale, elaborate de Agenția Națională pentru Energie Atomică cu consultarea ministerelor, a altor organe ale administrației publice centrale și locale, a agenților economici care au responsabilități și activează în domeniul nuclear, preum și a asociațiilor profesionale de profil.
7 Metode și tehnologii de gestionare a deșeurilor în București
Densitatea populației din Regiunea de dezvolatre București-Ilfov reprezintă o latură importantă a analizei demografice, deoarece influențează direct condițiile de mediu. Din acest punct de vedere se poate remarca densitatea mare înregistrată la nivelul regiunii București-Ilfov față de nivelul mediu al densității populației (la nivelul României). Sunt evidențiate densitățile de peste 1200 de locuitori pe kmp în cadrul Regiunii de dezvoltare București-Ilfov, ceea ce este de peste 13 ori mai mare decât denistatea la nivelul țării, care înregistrează valori în jur de 90 de locuitori pe kmp. Numărul de locuitori ai zonei București-Ilfov este de aproximativ 2,5 milioane de locuitori unele date neoficiale estimând această cifră la 3 mil, cifră pe care dacă o înmulțim cu 0,9 kg/locuitor/zi (cantitate de deșeuri estimată a fii generată in medie de persoană zilnic) rezultă o cantitate de 2700 tone de deșeuri zilnice care trebuie gestionate și administrate corespunzător de către municipalitate. Colectarea deșeurilor municipale este responsabilitatea municipalității, direct (prin serviciile de specialitate din cadrul Consiliilor Locale) sau indirect (prin cedarea acestei responsabilități pe bază de contract, către firme specializate în servicii de salubrizare). În anul 2009, cantitatea de deșeuri municipale colectată prin intermediul serviciilor proprii specializate ale primăriilor sau ale firmelor de salubritate a fost de 6,93 milioane tone. În jur de 63% din populație este deservită de serviciile de salubritate, la nivel național, ponderea în mediul urban fiind de 84%, iar în mediul rural doar de 38%.
Sursa:Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statisică
În Capitală, activitatea de colectare și transport a deșeurilor menajere și stradale este realizată de următoarele societăți:
SC REBU SA în sectoarele 1,4,5
SC RWE GEKO ROMÂNIA Ecologic Service SRL în sectorul 1
SC ROSAL SERVIS SRL în sectorul 3
SC SUPERCOM SA în sectorul 2
SC URBAN SA în sectorul 6
7.1 Colectarea deșeurilor
Colectarea și transportul deșeurilor și a materialelor reciclabile reprezintă o componentă importantă în procesul de gestionare a deșeurilor, deși aceasta este de cele mai multe ori subevaluată, ea reprezintă între 60% – 80% din costul total de gestionare a deșeurilor și materialelor reciclabile, de aceea orice îmbunătățire adusă acestei componente poate reduce mult acest cost. De la an la an, concomitent cu dezvoltarea socio-economică, cantitatea de deșeuri colectată crește (a se vedea anexa 1).Pentru a ușura colectarea selectivă fiecărui tip de deșeu generat i s-au atribuit un cod format din 6 cifre. Tipul de container, volumul acestuia, combinația containerelor și frecvența de ridicare a deșeurilor influențează atât compoziția deșeurilor menajere colectate, cât și cantitatea și calitatea materialelor reciclabile colectate separat, pentru a facilita un sistem rațional și mecanizat de colectare a deșeurilor a fost limitat numărul de tipuri și mărimi de pubele, iar forma lor de execuție a fost relativ standardizată.
Coșuri de gunoi și tomberoane de gunoi – sunt cea mai mică unitate, având un volum de 35 și 50 l din tablă de oțel zincată sau din plastic, acestea sunt incomode, atât din punct de vedere al transportului, dar și din punct de vedere al capacității diponibile ( aceste coșuri se dovedesc de multe ori a fi neâncăpătoare în cazul unor deșeuri mai voluminoase, astfel încât deșeurile trebuie depozitate lângă tomberon si transportate separat). În coșurile de gunoide diferite dimensiuni și forme sunt adunate deșeuri de mici dimensiuni de pe străzi, din piețe sau parcuri care apoi sunt golite manual în autovehicule de colectare.
Pubele mari și containere pentru deșeuri – au un volum de 660, 770,și1100 l din tablă de oțel și pubele de 120 și240 l din material plastic, care sunt utilizate în special în colectarea deșeurilor menajere și a materialelor reciclabile din domeniul casnic.
Containere de colectare pentru sticlă – au un volum de 1,1 și 5,5 m3, din oțel sau plastic, au orificii rotunde care în parte sunt protejate ori de țevi de ghidare ori de bucăți de cauciuc, aceste containere fiind plasate în zone intens populate.
Containere de colectare pentru hârtie – au același volum cași cele pentru sticlă, respectiv 1,1 și 5,5 m3, sunt prevăzute cu deschideri sub formă de fantă dreptunghiulară, pentru a îngreuna aruncarea altor tipuri de materiale. Acestea se pot goli cu ajutorul macaralelor de la autovehiculul de colectare prin deschiderea clapetei de la baza containerului sau prin schimbarea acestuia.
Containere de colectare pentru dozele de aluminiu sau conserve metalice – spre deosebire de colectarea sticlei sau hârtiei, acest tip de colectare are o importanță scăzută, se poate aduna fie numai aluminiu fie toate tipurile amestecate uneori cu alte deșeuri metalice. Această colectare este problematică datorită costurilor ridicate de preluare, determinate de cantitățile scăzute de materiale colectate și de greutatea scăzută a cutiilor de aluminiu comparative cu volumul ocupat.
Containere cu mai multe compartimente – se colectează în compartimente separate deșeuri din sticlă, hârtie,plastic, textile și metalice, precum și deșeuri municipale periculoase (cum ar fii baterii și acumulatori uzați sau medicamente expirate). Spre deosebire de celelalte containere, acestea se golesc doar prin procedură de schimbare a containerului.
7.2 Transportul deșeurilor
Prin transportul deșeurilor se întelege totalitatea proceselor care încep după colectarea deșeurilor și se încheie cu predarea acestora la instalațiile de reciclare, tratare și / sau eliminare a acestora. Autovehiculele de colectare și transport al deșeurilor sunt camioane cu recipiente speciale, care se încarcă direct sau camioane pe care se pot monta pentru transport containere de capacitate mare care se montează deja încărcate. Un autovehicul poate fi utilizat dacă respectă anumite condiții constructive ca de exemplu dimensiuni ale containerului de încărcare și încărcarea maximă pe fiecare axă, o condiție principal impusă este să poată încărca cât mai multe deșeuri. Mărirea din ce în ce mai mult a capacității autovehiculelor este limitată de greutatea maxim admisă și de ușurința de manevrare a autovehicului. La fixarea dimensiunii vehiculului de colectare și transport se au în vedere:
încărcătura utilă;
distanța către stația de transfer sau la stația de reciclare, tratare sau eliminare;
sistemul de recipiente;
limitările și dificultățile în traficul rutier;
lățimea drumurilor pe distanțele parcurse de vehiculele de colectare sau de transport;
timpul de lucru zilnic și pauzele angajaților;
marimea echipei de colectare a deșeurilor.
7.3 Depozite de deșeuri operaționale ce deservesc Bucureștiul
Bucureștiul este deservit la ora actuală de de trei mari depozite acestea fiind: depozitul de la GLINA ( administrat de firma SC ECOREC SA); depozitul de la VIDRA ( administrat de firma SC SYSTEMA SRL) și depozitul de la CHIAJNA-RUDENI ( administrat de firma SC IRIDEX SRL). Până în 2004, aproximativ 15% din capacitatea totală a depozitelor a fost ocupată. Din 2004, rămânând o capacitate de aproximativ 29 mil tone, presupunând o cantitate anuală depozitată în jurul a 1 mil tone, capacitatea rămasă fiind suficientă pentru următorii 30 de ani. Toate cele 3 depozite sunt în procesul unei reabilitări și îmbunătățiri pas cu pas. Părțile vechi sunt reabilitate, iar cele noi vor fi construite conform cerințelor Directivei UE privind depozitele de deșeuri. Serviciul de depozitare va fi suplimentat cu o stație de sortare cu o capacitate de aproximativ 130.000 t/an ce va funcționa in vecinatatea depozitului de la Glina pentru aceasta stație fiind deja alocata o suprafață de 3 ha si cu o stație de sortare cu o capacitate de aproximativ 130 000 t/an ce va contribui la reducerea cantității ce urmează a se depozita.
GLINA / SC ECOREC SA – zona depozitului este o vale naturală, cu un strat natural de argilă. Vechiul depozit de 120 ha se inchide pe masura deschiderii celulelor noi (există un permis de construcție pentru 16 ha, cu o instalare în etape de celule a câte 1 ha). Ca parte a inchiderii vechiului depozit, 100 de turnuri de colectare a gazului, cu o adâncime de 15 m au fost instalate iar gazul colectat este incinerat. Depozitul are un drum de acces și în zona de intrare este instalată o punte de cântărire, care trebuie să verifice greutatea vehiculelor care intră și care ies, sunt depozitate în jur de 30 000 t/lună.În octombrie 2006 a fost introdusă o stație de tratare a levigatului, constând într-un tratament pre-biologic într-un heleșteu deschis, cu intrare de apă și osmoza inversă. O suprafață de 3 ha este pregatită pentru instalarea unei stații de sortare cu o capacitate de 60.000 t/an, constând în unități de mărunțire, un ciur (lungime: 10m și diametru: 3m) și curea transportoare pentru o sortare manuală în spații închise. În viitor, vehiculele vor fi descărcate pe o suprafață pregătită. Cantitatea totală de deșeuri ce va merge spre depozitare va fi marunțită și transferată printr-o curea transportoare către un punct de descărcare. Este sortat un procentaj de aproximativ 20%.
VIDRA / SC SYSTEMA SRL – operarea depozitului a început în 2001 depozitul de la Vidra are o suprafață totală de 24 ha, din care 4,2 sunt închise, 2 celule cu 4,2 ha sunt în folosintă și încă o celulă de 4,2 ha este în construcție. Noua suprafață este profilată la bază pentru instalarea unui sistem de drenaj și are un mal înconjurător. Protecția apei subterane constă într-un strat de argilă compactată, o membrană de plastic și una geotextilă, calitatea apei subterane fiind controlată de 2 puțuri în amonte și în aval.Înălțimea totală a depozitului este planificată a fi de 40 m, ceea ce este unic în tehnologia depozitelor de deșeuri. Capacitatea ramasă va fi suficientă pentru încă 20 de ani, dacă se vor depozita anual 300-400.000 t. Vehiculele care sosesc sunt descărcate la o rampă. De acolo, este organizat un transport intern către depozit cu propriile vehicule.Depozitul fiind echipat cu un număr suficient de compactoare, buldozere, excavatoare, încărcătoare și vehicule de transport. Drumul de acces este pavat și este conectată o punte de cântărire pentru un sistem de înregistrare și facturare, care înregistrează informații despre greutatea de pe puntea de greutate, despre client, numele șoferului și numărul de înmatriculare a mașinii printr-un card magnetic ce este introdus într-o cutie de control de către șofer. Sunt produse astfel date privind înregistrările zilnice de deșeuri.
CHIAJNA-RUDENI / SC IRIDEX SRL – Documentul de autorizare declară depozitul a fi în conformitate cu directiva europeană privind depozitele de deșeuri. Asta înseamnă că un sistem mineral de etanșare este folosit în combinație cu o membrană geotextilă și cu o folie de plastic ca barieră finală împotriva pătrunderii diverselor toxine in apele subterane. Capacitatea depozitului este suficientă pentru următorii 12-15 ani dacă sunt depozitate anual 250.000 -300.000 t. Din totalul de 27 ha, 12 ha sunt sub operare și pregătire. Depozitul este operat de 25 de persoane. Depozitul nu este protejat cu un material acoperitor, ce poate cauza puncte fierbinți în timpul verii sau să ia foc, materialul de acoperire este disponibil din sectorul de construcție și demolări. Depozitul are un număr suficient de compactoare și buldozere. Un turn de colectare de gaz este localizat în partea stângă a zonei de descărcare. Apa uzată este colectată într-un bazin care este conectat la o stație pilot de osmoză inversă. Apele meteorice se scurg de pe suprafața depozitului intr-un canal colector ce inconjoară depozitul, iar apa din canalul colector este combinată cu levigat ca rezultat al unei neprotejari a depozitului , în special pe versanți. Pe lângă depozit este organizată activitatea de compactare și separare a PET-urilor. Este localizată lângă depozit o stație de incinerare a deșeurilor periculoase, de tip Muffle. În momentul de fată capacitatea de incinerare a deșeurilor periculoase existentă este de 6000 t/an, se intenționează ca in viitor această capacitate sa fie crescută până la 12 000 t/an, incineratorul este echipat cu un compartiment de ardere secundară, dispozitiv de curățare a gazelor de ardere printr-un proces umed si cu un dispozitiv de analiză a compoziției gazelor de ardere care este important atât pentru controlul procesului de incinerare în sine precum și pentru controlul indicatorilor de mediu.
8 Concluzii
Mediul înconjurător, un element esențial al existenței umane, reprezintă rezultatul interferenței unor elemente naturale – sol, aer, apă, climă, biosferă – cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea interacționează și influențează condițiile existențiale și posibilitățile de dezvoltare viitoare ale societății. Dezvoltarea economică nu poate fi separată de consecințele activității umane asupra mediului înconjurător. Efectele consumului și utilizării resurselor, asupra mediului sunt în creștere. O problemă de însemnătate decisivă este aceea a nivelului și a ritmului dezvoltării economico-sociale.Până nu demult, resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă și energie pentru producția de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor Terrei relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic. Pe plan mondial un rol determinant în domeniul protecției mediului și al dezvoltării durabile l-au avut până în prezent, trei conferințe mondiale :
Conferința Națiunilor Unite privind Mediul Înconjurător care a avut loc la Stockholm în perioada 5-16 iunie 1972 și unde a fost adoptat ,,Planul de acțiune privind mediul” care conține 109 recomandări privind protecția mediului, acestea fiind fără forță juridică obligatorie, ele urmând să fie puse în aplicare prin adoptarea unor reglementări naționale în concordanță cu aceste texte. Astfel, acest plan a condus la adoptarea ulterioară a unor măsuri la nivel internațional, regional sau național cum ar fii: Carta mărilor (Protecția Mării Baltice, Protecția Mării Negre), Protecția Antarcticii, etc. La această conferință ziua de 5 iunie a fost proclamată Ziua Mondială a Mediului.
Conferința Mondială a ONU pentru Mediu și Dezvoltare care a avut loc la Rio de Janeiro în perioada 3-14 iunie 1992. În cadrul acestei conferințe au fost adoptate mai multe documente dintre care cel mai important este ,,Declarația de principii” numită și ,,Carta Pământului” care conține 27 de principii, fără forță juridică obligatorie. Alte documente importante, adoptate la această conferință sunt: Agenda 21; Convenția privind schimbările climatice; Convenția privind diversitatea biologică și Declarația de principii privind conservarea și exploatarea pădurilor.
Summit-ul mondial pentru dezvoltarea durabilă care a avut loc la Johannesburg în perioada 26 august – 4 septembrie 2002. La lucrările summit-ului au participat peste 100 de șefi de state și de giverne, au fost încheiate numeroase parteneriate, au fost luate cu titlu de recomandare o serie de măsuri privind reducerea sărăciei și protejarea mediului. Șefii de state și-au reafirmat responsabilitatea comună de a face progrese și de a înbunătăți protecția mediului.
Pe plan comunitar Uniunea Europeană s-a preocupat de adoptarea unor noi acte normative de natură să reglementeze regimul deșeurilor, în domenii specifice, direct legate de activitatea industriilor grele din statele membre, urmare a producerii unor daune ecologice sau a efectelor generale negative asupra mediului pe care le-a provocat gestiunea defectuoasă a acestui tip de deșeuri. În aplicarea consecventă a principiului prevenirii și corectării, pe cât posibil de la sursă, a efectelor negative și riscurilor privind mediul înconjurător, datorate gestiunii deșeurilor din ramurile industriei grele, a fost adoptată Directiva 2006/21/CE privind gestiunea deșeurilor provenite din industria extractivă. Orientările actuale ale Comisiei Europene se referă la analiza reglementării speciale (prin directive) a fluxului deșeurilor care conțin cantități mari de substanțe reciclabile, totodată avându-se în vedere oportunitatea creerii unui ,,Centru European al Reciclării”. Economia europeană are la bază un nivel ridicat de consum de resurse. Aici se includ materii prime (cum ar fi metalele, mineralele sau lemnul pentru construcții), energie și sol. Principalele forțe conducătoare ale consumului de resurse din Europa sunt creșterea economică, dezvoltările tehnologice și modelele schimbătoare de producție și consum. Aproximativ o treime din resursele utilizate sunt transformate în deșeuri și emisii, patru tone de deșeuri pe cap de locuitor sunt generate în fiecare an în țările membre ale Uniunii Europene. Fiecare cetățean european aruncă în medie 520 de kg de deșeuri menajere pe an și această cifră este estimată a crește. Pe măsură ce veniturile cresc, cresc și consumul și cererea de mai multă hrană, de locuințe mai mari, mai călduroase și mai confortabile, de aparate electrocasnice, mobilă și detergenți, de îmbrăcăminte, transporturi și energie. În Europa, bunăstarea de care se bucură majoritatea populației îi determină pe locuitori să opteze pentru tipare de consum dincolo de stricta necesitate, ba chiar pentru unele produse și servicii dincolo de simplul confort și, adeseori, dincolo de durabilitatea ecologică. Ruperea legăturii dintre creșterea consumului și impactul său asupra mediului va constitui o deosebită problemă pentru economiile în creștere rapidă. Soluția s-ar putea găsi, în parte, identificând infrastructuri și comportamente mai durabile, ameliorându-le și reinvestind în ele. Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu. Evoluția economică a României în ultimii ani s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creșterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv și nerațional de resurse, cu consecințe negative asupra stării capitalului natural și asupra dezvoltării sociale și umane într-un context concurențial. Este deci necesară modificarea, prin politici și instrumente adecvate, în concordanță cu principiile economiei de piață și cu reglementările UE în domeniu, a mentalității consumeriste și a apetitului de a maximaliza câștigurile pe termen scurt. Obiectivele naționale, pe termen scurt, mediu și lung, propuse în STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE sunt:
Orizont 2013: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor UE.
Orizont 2020: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai UE privind sustenabilitatea consumului și producției.
Orizont 2030: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre UE din punctul de vedere al producției și consumului durabile.
Bibliografie
# Florin Făiniși – Dreptul mediului , editura FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE , București, 2011
# Cherubini F., Bargigli S., Ulgiati S., 2008, Life cycle assessment of urban waste management: Energy performances and environmental impacts.The case of Rome, Italy, Waste Management 28(2008) 2552-2564
# Duțu Mircea – Dreptul mediului, ediția a 2-a, editura C.H.Beck, București, 2008
# Evelyne Monteiro – Atteintes à l’environnement et infractions de mise en danger: vers une incrimination commune en Europe? In ,,Revue de science criminellé et de droit pénal compare” , nr. 3, 2005
# Gh. Zaman – ,,Concept, strategii, metode", în Opinia Națională nr.253, 609 – 1999
# Marinescu Daniela – Tratat de dreptul mediului, ediția a 3-a, Universul Juridic, București, 2008
# Marie Beatrice Granet – Principe de precaution et risqué d origine nucleaire:Quell protection pour l ,environnement, în “Journal du droit international” , nr.3, 2001
# Michel Prieur – Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.1
# Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005
# Primaria municipiului București – Planul de gestionare a deșeurilor în municipiul București, 2009
# Weber J., A. Karczewska, J. Drozd, M. Licznar, S. Licznar, E. Jamroz, A. Kocowicz,
2007, Agricultural and ecological aspects of a sandy soil as affected by the application of municipal solid waste composts, Soil Biology & Biochemistry 39 (2007) 1294–1302
Anexă
Tabel: Evoluția cantităților de deșeuri generate în municipiul București, în ultimii ani.
Sursa: societăți de salubrizare, primării de sector
Bibliografie
# Florin Făiniși – Dreptul mediului , editura FUNDAȚIEI ROMÂNIA DE MÂINE , București, 2011
# Cherubini F., Bargigli S., Ulgiati S., 2008, Life cycle assessment of urban waste management: Energy performances and environmental impacts.The case of Rome, Italy, Waste Management 28(2008) 2552-2564
# Duțu Mircea – Dreptul mediului, ediția a 2-a, editura C.H.Beck, București, 2008
# Evelyne Monteiro – Atteintes à l’environnement et infractions de mise en danger: vers une incrimination commune en Europe? In ,,Revue de science criminellé et de droit pénal compare” , nr. 3, 2005
# Gh. Zaman – ,,Concept, strategii, metode", în Opinia Națională nr.253, 609 – 1999
# Marinescu Daniela – Tratat de dreptul mediului, ediția a 3-a, Universul Juridic, București, 2008
# Marie Beatrice Granet – Principe de precaution et risqué d origine nucleaire:Quell protection pour l ,environnement, în “Journal du droit international” , nr.3, 2001
# Michel Prieur – Droit de l’Environnement, Ed.Dalloz, Paris, 1991, pag.1
# Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005
# Primaria municipiului București – Planul de gestionare a deșeurilor în municipiul București, 2009
# Weber J., A. Karczewska, J. Drozd, M. Licznar, S. Licznar, E. Jamroz, A. Kocowicz,
2007, Agricultural and ecological aspects of a sandy soil as affected by the application of municipal solid waste composts, Soil Biology & Biochemistry 39 (2007) 1294–1302
Anexă
Tabel: Evoluția cantităților de deșeuri generate în municipiul București, în ultimii ani.
Sursa: societăți de salubrizare, primării de sector
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Deseurilor de Orice Natura (ID: 129508)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.