.regimul Juridic AL Concurentei Comerciale

Cuprins

Introducere…………………………………………… 4

1 Conceptul de concurență comercială……………………….. 7

1.1 Noțiunea concurenței comerciale………………………… 7

1.1.1 Semnificația generică…………………………………… 6

1.1.2 Semnificația economică………………………………… 7

1.1.3 Semnificația specifică…………………………………. 9

1.2 Factori generali de evoluție………………………………. 10

1.2.1 Premise ale concurenței comerciale……………………. 10

1.2.2 Liberalizarea comerțului ……………………………….. 12

1.2.3 Evoluția recentă a libertăților comerciale……………. 12

1.3 Libertatea comerțului și a concurenței…………………… 13

1.3.1 Principiul libertății concurenței……………………….. 14

1.3.2 Condițiile necesare exercitării concurenței libere……… 14

2 Raportul juridic de concurență……………………… 16

2.1 Subiectele raportului juridic de concurență ………………. 16

2.1.1 Particularități …………………………………………….. 16

2.1.2 Categorii de subiecte de drept…………………………… 17

2.1.3 Accesul și condițiile de funcționare pe piață ale

agenților econimici…………………………………………….. 19

2.1.4 Comportamente abuzive și subiecte vătămate ale

raportului juridic de concurență……………………………….. 24

2.2 Conținutul raportului juridic de concurență……………….. 25

2.2.1 Caracteristicile, natura și apărarea fondului de comerț … 26

2.2.2 Drepturi specifice ale agentului economic în cadrul raportului

juridic de concurență…………………………………………… 28

2.3 Obiectul raportului juridic de concurență……………….. 31

2.3.1 Principii deontologice ale activității agenților economici .. 31

2.3.2 Criteriul bunei credințe în evaluarea conduitei agenților

economici……………………………………………………… 32

2.3.3 Criteriul uzanțelor cinstite în evaluarea conduitei

agenților economici……………………………………………. 35

3 Formele concurenței comerciale………………………. 37

3.1 Concurența licită …………………………………………. 40

3.1.1 Obiectul concurenței licite și condițiile sale……………. 40

3.1.2 Metodele economice ale concurenței comerciale licite…. 41

3.2 Concurența neloiala……………………………………….. 43

3.2.1 Noțiunea concurenței neloiale…………………………… 45

3.2.2 Categorii de acte și fapte ce constituie concurență

neloială………………………………………………………… 51

3.2.3 Răspunderea pentru faptele de concurență neloială……… 53

3.3 Practici restrictive de concurență………………………….. 54

3.3.1 Înțelegerile monopoliste…………………………………. 55

3.3.2 Abuzul de poziție dominantă…………………………….. 57

3.3.3 Concentrarea economică………………………………… 59

A Concluzii……………………………………………… 62

B Studii de caz…………………………………………… 69

B.1 Studiu de caz……………………………………………… 69

B.2 Studiu de caz ……………………………………………. 71

B.3 Studiu de caz…………………………………………….. 71

Bibliografie………………………………………………….. 74

=== cap1 +3 ===

Capitolul 1

Conceptul de concurență comercială. Trăsături generale și abordări teoretice

1.1 Notiunea concurenței comerciale

1.1.1 Semnificația generică

Prin originea sa, conceptul de concurență s-a format și este folosit în orice relații sociale. Reglementările juridice l-au preluat din vocabularul uzual, adăugându-i unele note disociative, spre a-l adapta particularităților vieții economice. Pe plan general, prin concurență se înțelege o confruntare între tendințe adverse, care converg spre același scop.

Pe plan social deosebim forme extrem de variate ale competiției. Ea prezintă printre altele aspectul de concurență vitală, semnificând conflictul interuman în cadrul căruia fiecare ins tinde la conservarea și dezvoltarea proprie. Poate exista deasemenea opoziție competițională între interesele individuale și sociale, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste și egoiste.

În contextul relațiilor interumane concurența implică multiple afinități cu emulația, fără însă ca între cele două concepte să existe similitudine. Emulația, ca dispozitie morală, scria Tudor Vianu, este dorința de a te întrece pe tine, întrecând pe altul. Precizându-și gândul, ilustrul profesor arăta că emulația constituie un fel de prefigurare a luptei vieții, cu deosebirea esențială că, succesul propriu nu înseamnă înfrângerea, anularea, eliminarea aceluia cu care m-am găsit în raport de emulație. Există, așadar, în emulație, ceva infinit: „te poți înălța cât mai sus prin ea”. Astfel, în învățământ, elevii și studenții „care se găsesc în raport de emulație nu se ciocnesc, ci efortul lor decurge paralel”. Spre deosebire de cele arătate referitor la emulație „în viață practic ca, din nefericire ,,concurența înseamnă victorie proprie, condiționată de înfrângerea adversarului. Viața practică – incheie Tudor Vianu – se desfășoară pe terenul economic sau pe terenul social, în așa fel încât succesul propriu înseamnă insuccesul semenului”.

1.1.2 Semnificația economică

În relațiile de piață, concurența a fost privită, inițial, ca factor decisiv care asigură, în mod spontan, diviziunea muncii între agenții economici, precum și condițiile normale ale producției, ale schimburilor și ale consumului de bunuri. Îndeosebi în opinia lui Adam Smith i se recunoaște rolul de „mână invizibilă”, care independent de orice intervenție statală, realizează adaptarea cererii și ofertei „sub impulsul exclusiv al interesului individual, disciplinând prin ea însăși, în mod natural, întreaga activitate economică”.

Teoreticienii contemporani sunt mai puțin optimiști, restrângând substanțial rolul și eficiența atribuite concurenței de concepțiile pur individualiste, astăzi depășite, ale clasicilor economiei politice. Se admite în prezent că, în esență, concurența definește pe de-o parte, un anumit tip de comportament al agenților economici, iar pe de altă parte, un mod specific de organizare a activității de piață.

Comportamentul agenților economici are, în condițiile concurenței, caracter prin definiție individualist. Fiecare dintre ei își urmărește interesul propriu. Știința rivalității o constituie profitul maxim, realizat prin captarea și păstrarea clientelei. „Este o luptă dură, fără menajamente, în care primează interesele economice, ale fiecărui participant la piață”. Armele folosite pot fi oneste, de natură economică, precum scăderea prețului de vânzare, reducerea costurilor de producție, ridicarea calității bunurilor și a activității de prestare de servicii, lansarea de noi produse, organizarea mai eficientă a vânzărilor, reclama și publicitatea. Din păcate se recurge în același scop și la mijloace neoneste, de natură extraeconomică, cum ar fi: furtul de informații sau răspândirea de insinuări false pe seama rivalilor de pe piață, mergând până la denigrare.

Se practică de asemenea cumpărarea de salariați ai concurentului spre a fi utilizați în interes propriu ori atragerea pe căi incorecte a unor surse de sponsorizare. Organizarea pieței în sistemul concurențial presupune cu necesitate independența și descentralizarea activității de producție, de distribuție și de consum. Inițiativa privată individuală trebuie să se exercite fără constrângeri sau limitări de ordin administrativ. Sub un alt aspect, o condiție de bază o constituie proprietatea privată asupra mijloacelor de producție.

În conditiile de piață liberă, concurența îndeplinește în principal cinci funcții definitorii. Mai întâi, facilitează ajustarea automată a cererii și ofertei, în oricare domeniu al activității economice. În cadrul pieței dominate de ofertă, strategia competițională determină întreprinderile să se particularizeze față de rivali. Pe piețele dominate de cerere, se urmărește, în relațiile cu consumatorii potențiali, specializarea întreprinderii într-un sector individual al cererii. Pe de altă parte, exercitarea concurenței implică realizarea profitului de monopol de către anumiți agenți economici. În al treilea rând, stimulează inovațiile, crearea de mărfuri noi și de tehnici tot mai perfecționate de producție, cale optimă de a cuceri poziții avantajoase pe piață. În afară de acestea concurența asigură o alocare rațională a resurselor între variatele utilizări solicitate pe piață. În fine, se statornicește o repartizare a beneficiilor proporțională cu contribuția efectivă a agenților economici în procesul de producție și de distribuție a bunurilor.

În practică totuși, funcționalitatea concurenței poate suferi multiple distorsiuni pe piața liberă. Înainte de toate, competiția oricât de bine organizată, nu împiedică așa-numita „rentă de monopol”, care izvorăște din brevetele de investiții în favoarea titularului, pe toată durata protecției legale, cu efecte benefice pentru aceasta, chiar ulterior, pe perioade mai îndelungate, câștigându-i chiar o poziție dominantă într-un sector specializat al pieței.

Pe de altă parte, barierele vamale tarifare și netarifare, conduc și ele la rezultatul impropriu de a crea „rente de situație” întreprinderilor ocrotite, dispensându-le de efortul permanent de a face față unor agenți economici competitivi.

Se impută deasemenea concurenței „efectul de risipă” pe care rivalitatea dintre întreprinderi îl provoacă aproape inevitabil. Totodată se discută dacă, în anumite limite, concentrarea și planificarea activității întreprinderilor din aceeași ramură nu ar fi preferabil ca, spre a stimula cercetarea de specialitate, în vederea inovațiilor, perfecționării și relizării de produse noi.

1.1.3 Semnificația specifică

În domeniul activității comerciale concurența se poate manifesta, după cum știm, atât în cadrul economiei naționale, cât și pe plan extern. Potrivit unei caracterizări cuprinzătoare, prin concurență se înțelege lupta dusă, atât pe plan național, cât și internațional, între firme capitaliste de producție, comerciale,banăre, în scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor segmente tot mai largi de piață, și în consecință a sporirii volumului de afaceri.

În conținutul noțiunii regăsim componentele de bază pe care le exprimă definiția generică, reprodusă mai sus (1.1.) și anume: pe de o parte confruntarea dintre subiectele de drept, iar pe de altă parte o tendință comună în desfășurarea activității, constând în deținerea beneficiilor. Observăm deasemenea existența adversității antagonice profund diferită de emulație sau de finalitatea asociativă. Totodată, definiția în discuție relevă diferențele specifice care individualizează conceptul concurenței în ambianța raporturilor comerciale. Din punct de vedere intrinsec, competiția ce ne preocupă se particularizează prin faptul că urmărește realizarea de beneficii.

Definiția exprimă, în plus, strategia care servește pentru obținerea de profituri cât mai mari. Ea constă în „apărarea de segmente cât mai largi de piață”, ceea ce contribuie, în mod normal, la creșterea volumului de afaceri al subiectului de drept în cauză.

Literatura de specialitate a reținut în principal că „prin concurență se înțelege lupta pentru dobândirea și menținerea clientelei”, sau, cu referire explicită și la subiectele de drept în cauză, „rivalitatea dintre agenții economici în căutarea și păstrarea clientelei”. În scopul de a evidenția totodată intensitatea adversității, ca și specializarea subiectelor de drept, s-a scris despre concurență că „este o luptă acerbă, între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară, pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei”.

Cităm definiția adoptată de OCDE, potrivit căreia concurența exprimă „situația de pe o piață, în care firme sau vânzători se luptă în mod independent pentru a câștiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un obiectiv economic, de exemplu, profituri, vânzări și/sau împărțirea pieței. În acest context concurența este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la prețuri, calitate, servicii sau combinații ale acestor sau altor factori, pe care clienții îi prețuiesc”.

În concluzie adoptând o caracterizare voit simplificată, prin concurență înțelegem confruntarea dintre agenții economici cu activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

1.2 Factori generali de evoluție

1.2.1 Premise ale concurenței comerciale

Rivalitatea pentru câștigarea, extinderea și conservarea clientelei se poate desfășura, între agenți care produc sau distribuie mărfuri, prestează servicii ori execută lucrări, numai în condițiile economiei de piață. „O asemenea luptă nu este de conceput decât într-un regim de libertate a comerțului”.

În cursul istoriei, concurența dintre agenții economici a devenit posibil ca în măsura în care, pe plan teoretic, s-a generalizat ideea productivității comerțului, iar la nivel social-politic s-a asigurat funcționalitatea pieței libere. Sub ambele aspecte s-au înregistrat și au persistat timp de secole distorsiuni care au împiedicat o evoluție firească în materie.

Încă din antichitate s-a format și s-a consolidat prejudecata sterilității comerțului, prejudecată ce a persistat timp de aproape 2 milenii. Aristotel condamnase comerțul, pe care îl socotea improductiv, iar gânditorii Romei antice au preluat ideea, printr-o adeziune necondiționată. Neproductivitatea comerțului, concepție dominantă în mod absolut în tot cursul evului mediu, mai este împărtășită în plin secol al XVIII-lea de către fiziocrați, în contrast greu explicabil cu liberalismul inovator pe care în fond întelegeau să-l promoveze în relațiile economice. „Nu aveau nici o simpatie pentru comerț, exceptându-l pe cel care favorizează distribuirea produselor agricole. Avuția comercială le inspiră neîncredere, la fel ca și filozofilor greci și școlasticilor din veacul al XIV-lea”.

Nici teoreticienii marxiști din occident nu contestă reticențele exprimate față de comerț: „Sub orice latură examinăm problema, este lesne de văzut că schimbul nu poate să dea naștere la plus valoare”. Repunerea comerțului și deci a pieței libere în drepturile lor firești, ca activități umane pe deplin productive, au realizat-o economiștii clasici, cu mai bine de un veac înainte de doctrina marxistă, care totuși îi contestase din nou legitimitatea. Jean Baptise Say în tratatul său de economie politică din 1804, recunoaște productivitatea comerțului: „Producția nu este o creație de materie, ci o creație de utilități”, întelegând prin utilitate însușirea anumitor lucruri de a putea satisface nevoile oamenilor. Pornind de la această premisă, J.B. Say a demonstrat în mod convingător că industria și comerțul, la fel ca agricultura, au caracter productiv, deoarece dau naștere – și ele – la utilități.

În paralel cu recunoașterea pe plan științific a utilității comerțului, acesta a trebuit să-și cucerească ocrotirea legală necesară, pentru ca exercitarea concurenței să devină operativă. Cel mai rezistent obstacol în calea descătușării l-au constituit reglementările monopoliste ale breslelor.

1.2.2 Liberalizarea comerțului

Lupta împotriva monopolului deținut de corporații a fost lungă și dificilă. Pe planul gândirii economice, combaterea sistemului monopolist al corporațiilor, prin argumente și demonstrații de ordin științific, a început odată cu declinul concepției mercantiliste și promovarea ideilor liberale ale fiziocraților.

Sub dubla influență a necesităților practice stringente și a imperativelor libertății, Turgot, pe care istoricii de mai târziu îl denumesc pe bună dreptate „apostol al concurenței”, a luat în februarie 1776, măsura revoluționară de a aboli breslele. (reforma a rămas fără consecințe concrete). Dar la 17 martie 1791, legea adoptată în timpul revoluției franceze, a suprimat efectiv breslele, proclamând principiul libertății comerțului și muncii. Orice persoană a dobândit dreptul de a-și exercita meșteșugul pe care și-l alesese sau de a produce și vinde ceea ce socotea nimerit să fie oferit pe piață. În condițiile liberalizării comerțului, s-a încetățenit și s-a generalizat noțiunea conexă a pieței. Ea a constituit o categorie economică specifică producției de mărfuri și inseparabilă de aceasta.

1.2.3 Evoluția recentă a libertăților comerciale

Fenomenul de liberalizare a schimburilor comerciale a cunoscut în istoria recentă faze de accentuat regres sau chiar stopare totală, din diferite considerațiuni:

1. Încă de la finele secolului al XIX-lea, concurența comercială a fost periclitată, în primul rând, pe cea mai vastă și dinamică piață națională, cea a SUA, ca efect al concentrării progresive a capitalului în mâinile unor trusturi dominante, care tindeau să acapareze sectoare întregi ale unor industrii de bază. În relațiile economice internaționale, libertatea comerțului a parcurs un itinerar sinuos, marcat regresiv de adoptarea unor măsuri protecționiste, tarifare și netarifare, de către numeroase state, în scopul de a ocroti și încuraja propria dezvoltare industrială. Pentru revenirea la normalitate, încă departe de a fi înfăptuită, se depun în continuare eforturi susținute, prin intermediul unor instituții cu vocație universală, precum UNCTAD și O.M.C.

2. Dictatura totalitară comunistă a desființat brutal, cu efecte economice catastrofale, libertatea comerțului în țările care le-a subjugat. Relațiile de piață au fost înlocuite cu monopolul absolut al statului. Doctrinarii regimului au confirmat explicit teza potrivit căreia „revoluția socialistă, care lichidează proprietatea privat-capitalistă și instaurează proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție, suprimă baza economică a concurenței”.

1.3 Libertatea comerțului și a concurenței

Comerciantul persoană fizică sau juridică are drept scop să producă și să vândă sau să revândă, pe o piață determinată, alături de alți comercianți, bunuri ori să presteze servicii sau să execute lucrări, în scopul dobândirii unui profit. În activitatea comercială pe care o desfășoară, comercianții trebuie să se încadreze în coordonatele principiilor libertății comerțului și al libertății concurenței.

Libertatea comerțului și industriei înseamnă libertatea de întreprindere și libertatea de exploatare. (R. Houin, M Ridamon, Droit Comercial. Acte de commerce et commerănts. Activite commerciale et concurrence, Paris 1980). Libertatea de întreprindere constă în dreptul tuturor persoanelor fizice sau juridice de a se dedica activităților comerciale sau industriale, fără restricții, direct sau prin constituirea de întreprinderi ori prin achiziționarea sau dobândirea controlului asupra unor agenți economici preexistenți.

Libertatea de exploatare exprimă dreptul comerciantului de a conduce și administra întreprinderea sa așa cum dorește, fără constrângeri, ceea ce presupune două importante prerogative: dreptul de a decide cu privire la toate problemele întreprinderii și dreptul de a contracta cu orice alt agent economic existent pe piață ca furnizor, client sau cooperant.

1.3.1 Principiul libertății concurenței

Constă în facultatea tuturor agenților economici de a utiliza (de a recurge la) propriile mijloace și metode pentru menținerea și dezvoltarea comerțului, atragerea, menținerea și creșterea clientelei. Aceste mijloace și metode concurențiale pot consta în: convenabilitatea prețului, noutatea produsului sau serviciului, calitatea mărfurilor sau serviciilor, ambalajul, renumele și tradiția producătorului, canalele și rețelele de distribuție, publicitatea și acțiunile promoționale.

Principiul libertății comerțului și principiul liberei concurențe se află într-o legătură de interdependență, concurența nefiind posibilă în absența libertății comerțului și industriei, a dreptului de a decide și de a contracta, iar libertatea comerțului și industriei ar fi lipsită de sens în afara confruntării concurențiale. Atât libertatea comerțului și industriei, cât și libertatea concurenței nu pot fi absolute, ele comportând anumite limite și fiind chiar suprimate în anumite domenii. Aceste limite și restricții se justifică prin necesitatea asigurării protecției consumatorilor și altor participanți la circuitul economic, precum și protejarea unor interese economice, sociale și politice ale statului. Dar, intervenția statului în economie, limitările și restricțiile în legătură cu aceste două principii nu trebuie să afecteze rolul acestora în economia de piață.

1.3.2 Condițiile necesare exercitării concurenței libere

Manifestările comportamentului concurențial de către agenții economici presupun un cadru economic adecvat pe care îl oferă economia de piață. Aceasta înseamnă că trebuie îndeplinite anumite condiții și anume: liberalizarea comerțului, liberalizarea prețurilor și tarifelor, convertibilitatea monedei naționale, existența unui număr suficient de agenți economici privați, accesul investitorilor străini și garantarea investițiilor străine, asigurarea cadrului instituțional menit să prevină și să sancționeze abuzul sau insuficiența concurenței.

Liberalizarea comerțului presupune dreptul fiecărui agent economic de a exercita comerțul pe care și-l alege sau de a produce și a vinde ceea ce se cere pe piață, fără restricții sau impunerea unor obligații pe cale administrativă.

Liberalizarea prețurilor și tarifelor joacă, și ea, un rol important în asigurarea jocului liber al concurenței, făcând posibilă diferențierea agenților economici prin aceea că pot oferi mărfuri sau servicii în grade diferite de convertibilitate sub aspectul prețului. Convertibilitatea monedei naționale reprezintă o condiție necesară pentru a nu fi dezavantajați comercianții români în confruntarea lor cu comercianții străini care acționează pe piața noastră internă.

Existența unui număr suficient de agenți economici privați este o condiție „sine qua non”, deoarece concurența încetează să mai fie eficientă în cazul în care furnizorii și consumatorii pierd facultatea de a alege partenerul în afacerile comerciale. Numărul foarte mic sau foarte mare de agenți economici transformă piața in monopol (puțini vânzători) sau monopson (puțini cumpărători).

Accesul investitorilor străini și garantarea investițiilor străine asigură alinierea mai rapidă a producătorilor autohtoni la standardele comerțului internațional și ale țărilor dezvoltate. Asigurarea cadrului instituțional care să prevină și să sanctțoneze abuzul sau insuficiența concurenței este indispensabil pentru că în lipsa unui astfel de cadru pot prolifera practici comerciale neloiale, contrare bunei credințe și uzanțelor comerciale cinstite, ceea ce denaturează funcționarea normală a pieței, prejudiciindu-se atât consumatorii, cât și alți participanți la circuitul comercial și chiar statul (prin perturbările și dezechilibrele social-economice pe care le generează).

Capitolul 3

Formele concurenței comerciale. Practici restrictive de concurență

Din punctul de vedere al marketingului, concurența se realizează propriu-zis între firme, obiectul acestuia constituindu-l:

1. soluția generică de satisfacere a unei nevoi (concurența generică, situație cu care firma le consideră concurente pe toate firmele care își dispută aceleași venituri ale consumatorilor);

2. produsul (concurența între produse)

3. marca (concurența între mărci) situație în care firma consideră concurente firmele care oferă produse sau servicii similare, la prețuri similare, aceleiași categorii de consumatori.

Prin funcțiile sale, concurența prezintă în economia de piață o importanță de prim rang, mecanismul concurențial având, de altfel, virtuți de necontestat:

• facilitează ajustarea automată a cererii și ofertei

• stimulează realizarea progresului tehnic

• mecanismul concurențial asigură plasarea prețurilor la cote reale

• mediul concurențial alimentează optimismul agenților economici, le stimulează creativitatea

Concurența dintre firme îmbracă diferite forme, în lupta lor firmele vizând: aceleași categorii de nevoi sau nevoi diferite, oferindu-le produse identice sau diferite.

Astfel, concurența poate fi:

a) directă = când firmele oferă aceleași produse și vizează satisfacerea acelorași nevoi;

b) indirectă = când firma oferă aceleași produse la nevoi diferite sau invers;

În lumea concurențială cei care iși desfășoară activitatea, firmele, trebuie să țină seama, pe lângă concurenții direcți și cei indirecți, de cei producători, de înlocuitori și noii veniți.

Înlocuitorii sunt concurenții care oferă produse foarte diferite, dar care satisfac aceleași nevoi. În categoria noilor veniți pot fi incluse:

• firmele care decid să-și extindă gama de produse oferite, când deja vând unui grup de consumatori;

• firmele a căror activitate se situează în ”amonte” sau în ”aval” de activitatea altei firme prin care astfel încearcă să-și asigure o sursă de aprovizionare sau o rețea de distribuție.

În vederea adoptării celor mai bune strategii, specialiștii de marketing, trebuie să țină seama, în același timp, nu numai de tipul concurenților, dar și de numărul și forța lor.

Astfel pot exista situații de:

A. concurență imperfectă

– monopol – când firma nu are concurență pe piata sa;

– oligopol – când pe piață există numai câțiva competitori.

B. concurență perfectă – când pe piață există mai multi concurenți care oferă produse similare.

Desfășurarea relațiilor de concurență trebuie să aibă in vedere respectarea cadrului legal în domeniu. Din acest punct de vedere, concurența poate fi loială și neloială.

Cele mai frecvente practici de concurență neloială sancționate de lege sunt:

• denigrarea, care presupune vehicularea unor informații false sau inexacte despre produsele firmei concurente;

• concurența ” parazitară”, presupune obținerea unor avantaje ca urmare a confuziei create între marca proprie și o altă marcă de renume ;

• concurența ilicită, frauda fiscală reprezintă o încălcare a legislației în domeniul fiscal cu scopul deținerii unor costuri mai mici și implicit a posibilităților de practicare a unor prețuri scăzute;

• politica de dumping, care presupune practicarea unor prețuri de vânzare sub nivelul costurilor, în scopul cuceririi de noi piețe.

Din punct de vedere al atitudinii competiționale a agenților economici, concurența poate fie forma concurenței ”licite”, fie a concurenței ”interzise”, ”anticoncurențiale’/,”neloiale” și ”ilegale”.

1. Concurența licită desemnează exercitarea liberei concurențe cu bună credință și conform uzanțelor comerciale cinstite (adică cu respectarea deutologiei profesiunii de comerciant).

2. Concurența interzisă este aceea care s-ar desfășura în domenii închise, prin legea concurenței.

3. Convenția anticoncurențială există atunci când prin comportamentul competițional se încalcă o interdicție (o obligație de a nu face) acceptată printr-o convenție prin care s-au fixat limitele concurenței între părțile contractante și în domeniile în care ea a fost interzisă .

4. Concurența neloială se manifestă atunci când comportamentul concurențial întrunește trăsăturile unui delict sau cvasi-delict (art. 998- 999 C. civil) ori al unei contravenții sau infracțiuni.

Concurența ilegală este asimilată de Legea nr. 11/1991 cu concurența neloială, ambele fiind supuse aceluiași regim juridic. Interdicțiile impuse de lege prin incriminarea și sancționarea concurenței ilegale are ca scop moralizarea metodelor de competiție economică, în timp ce sancționarea concurenței neloiale vizează moralizarea exercițiului libertății concurenței.

3.1 Concurența licită

3.1.1 Obiectul concurenței licite și condiățiile sale

Prin art.1 din Legea nr. 11/1991 se impune comercianților obligația de a-și exercita activitatea cu bună credință și potrivit uzanțelor comerciale, cinstite. Deci, o coordonată a concurenței licite ar constitui-o, în conformitate cu prevederile legale sus-menționate, obligația de desfășurare a activității comerciale cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite. O a doua coordonată rezultă din aceea că concurența trebuie să se manifeste numai în domeniile permise.

Ținându-se seama de aceste două coordonate în care trebuie să se desfășoare activitatea comercială, concurența licită a fost definită ca „fiind forma fundamentală de concurență în cadrul căreia comportamentul competițional al agentului economic se exercită manifest, cu bună credință și potrivit uzanțelor cinstite, în domenii permise concurenței, în scopul de a asigura existența sau expansiunea comerțului său”.

Din definiția dată concurenței licite s-au dedus că pentru existența acesteia se cer întrunite următoarele condiții: comportamentul concurențial să fie manifest; comportamentul concurențial să fie manifestat cu bună credință ; comportamentul concurențial să folosească uzanțe cinstite în activitatea comercială sau industrială; competiția concurențială să se desfășoare numai în domenii permise. La acestea se mai adaugă și condiția absenței actelor de infidelitate.

1. Caracterul manifest al actului de concurență, adică existența sa concretă, la un nivel de intensitate care să excludă excesul (abuzul), cât și absența concurenței, este o condiție în absența căreia nu este posibil jocul concurenței.

2. Exercitarea cu bună credință a actului concurențial reprezintă un principiu etic caracteristic raporturilor juridice. El presupune o stare psihologică ce determină sau însotește comportamentul concurențial care implică: intenția corectă, diligența, liceitatea și abținerea de la vătămarea altuia, dar, în același timp, și credința eronată și scuzabilă a subiectului de drept în cauză că se comportă conform legii. Opuse bunei credințe sunt comportamentele abuzive si culpabile, caracterizate prin rea credință.

3. Folosirea uzanțelor comerciale cinstite este, și ea, o condiție cu conținut moral care are însă un conținut variabil în funcție de coordonatele morale și legale ale fiecărei societăți . Totuși, prin lege sunt fixate unele limite dincolo de care concurența devine ilicită.

O altă limită a uzanțelor cinstite o constituie practicile ce tind la reducerea concurenței, de tipul activităților de monopol, dumping sau sancționările la export.

4. Obligația de desfășurare numai în domenii permise, pune în mod indirect, problema determinării domeniilor permise concurenței. Aceste activități pot fi stabilite prin lege, dar și prin convenția părților.

În mod orientativ, activitățile în care concurența este permisă pot fi deduse din anexa H.G.nr 200/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a Decretului-Lege nr. 54/1990 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative.

Absența actelor de infidelitate constituie o altă condiție ce trebuie îndeplinită pentru existența concurenței licite. Conduita concurențială a unui comerciant realizată cu respectarea condițiilor expuse anterior poate fi afectată de existența actelor de infidelitate care pot consta în legături realizate de persoane participante la întreprinderea unui comerciant, fară știrea și acordul acestuia, cu concurenții săi, sub forma operațiilor comerciale sau a asocierii.

Periculozitatea actelor de infidelitate rezultă din împrejurarea că aceste persoane au acces la datele privind situația gestiunii, la secretele tehnice sau comerciale, cunosc reteaua de furnizori și clienți, strategia de dezvoltare a afacerilor, iar unii dintre ei chiar încheie și execută afaceri curente în numele și pe socoteala comerciantului. Este evident că o atare activitate trebuie să fie îndeplinită cu bună credință și conform uzanțelor cinstite. De aceea, profitarea de situația în care se află este considerată un act de natura delictuală întrucât este cauzator de prejudicii.

3.1.2 Metodele economice ale concurenței comerciale licite

Conceptul de concurență a fost utilizat la fundamentarea, în timp, a două modele economice concurențiale și anume: concurența pură și perfectă și concurența eficientă (sau reală, suficientă).

Concurența pură și perfectă este modelul dogmatic al concurenței comerciale, conceput în secolul trecut, care pune accentul pe rolul regulator implacabil al fenomenelor principale ale pieței și in special a legii cererii și ofertei. Modelul concurenței pure și perfecte este funcțional numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții: existența unui număr mare de producători independenți, mici și mijlocii, astfel încât nici unul să nu poată influența semnificativ prețul unui produs; omogenizarea calității produselor existente pe piață, ca urmare a nivelării tehnologice a producătorilor, posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe produse să fie reală, consumatorul să dețină informații complete despre produsele și serviciile oferite pe piață; mobilitatea factorilor de producție să contracareze evoluția conjuncturală a pieței, statul să nu intervină în mecanismele pieței.

Modelul concurenței pure și perfecte a fost criticat pentru caracterul său teoretic, idealist și în discordanță cu realitățile economice. Pe bună dreptate s-a arătat că în sistemele economice reale nu pot fi întrunite simultan condițiile cerute de acest model și că el, defavorizează activitațile economice de vârf, care presupun investiții mari, pierderi temporare și o atenuare a durității concurenței.

Concurența eficientă (reală, suficientă) reprezintă, în opoziție cu modelul concurenței pure și perfecte, un model economic real care ține seama de factorii care influențează existența și intensitatea competiției dintre agenții economici.

Concentrarea agenților economici este un fenomen care s-a accentuat în ultimele decenii dar nu pe calea clasică a fuziunii (deși aceasta este prezentă) ci pe calea formării sistemelor societare fară personalitate juridică. Acestea capătă poziții importante pe piață care le dă posibilitatea să pună în aplicare politici de prețuri profitabile lor, dar în dezacord cu interesele consumatorilor. Astfel de comportări anticoncurențiale provoacă perturbări pe piața materiilor prime, cât și asupra nivelului de ocupare a forței de muncă. Intervenția statului, devenită necesară și justificată în condițiile exacerbării comportamentelor anticoncurențiale, dar și pentru elaborarea de politici industriale și comerciale favorizante pentru dezvoltarea economică, precum și asigurarea protecției sociale în general și a consumatorilor, în special, se manifestă cu preponderență în domeniul reglementării tot mai amănunțite a raporturilor sociale, asistenței sociale și publice, cât și cel al gestiunii directe a sectoarelor și activităților economice vitale pentru societate (energie, transporturi, poștă). Scopul acestor modalități de intervenție este disciplinarea vieții economice, apărarea lor de excesele participanților la circuitele economice. În aceste circumstanțe, modelul concurenței eficiente comportă unele condiții în care concurența comercială se poate manifesta și anume:

1. piața să fie deschisă oricărui agent economic, interesând mai puțin numărul acestora .

2. agenții economici să dispună de libertate deplină de acțiune pe piață, adică să-și poată stabili propria strategie în raport cu concurenții și consumatorii.

3. consumatorii să poată uza de libertatea de a alege între mai mulți furnizori și mai multe mărfuri.

Modelul concurenței eficiente are o natură pragmatică și flexibilă care permite adaptări adecvate la situațiile concrete de pe fiecare piață (fiind utilizat și la fundamentarea Tratatului de la Roma din 1957 în C.E.E, precum și la elaborarea politicilor de trecere la economia de piață a țărilor Europei centrale și de est și a proiectelor zonelor economice continentale din Europa, Asia și America).

3.2 Concurența neloială

Concurența neloială reprezintă încălcarea obligației comerciantului de a folosi în activitățile comerciale sau industriale numai procedee oneste, corecte. Astfel de practici perturbă jocul liber al concurenței și afectează interesele participanților la circuitele comerciale, motiv pentru care legea le sancționează.

Concurența neloială a fost definită ca „fiind orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială” (art. 2 din Legea nr. 11/1991).

Din definiția sus menționată dar și din alte elemente specifice rezultă că se cer întrunite următoarele condiții (pentru existența concurenței neloiale): comportamentul concurențial să constea în acte contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială; actele de concurență neloială trebuie să îndeplinească condițiile cerute faptelor delictuale; comportamentul concurențial neloial trebuie să fie manifest și culpabil; actele și faptele de concurență neloială să se producă în domenii deschise concurenței.

Actele de concurență neloială pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii:

A. după forma de răspundere, actele de concurență neloială pot fi:

infracțiuni

contravenții sau delicte

B. după modul în care sunt încălcate limitele concurenței licite, actele de concurență neloială pot fi:

acte și practici excesive de concurență

acte și fapte restrictive de concurență

C. în funcție de participarea la comiterea lor, actele de concurență neloială pot fi acte:

individuale

colective

D. după scopul în care sunt săvârșite, actele de concurență neloială pot fi:

acte de stimulare a comerțului propriu

acte în dauna altui comerciant

E. după conținutul lor, actele de concurență neloială pot fi:

acte de denigrare

acte de imitare

acte de infidelitate

acte parazitare

acte clandestine

3.2.1 Noțiunea concurenței neloiale

Referitor la concurența neloială s-a remarcat în literatura de specialitate atât „incertitudinea noțiunii, cât și riscul de confunzie cu instituții juridice invecinate”.

Ca premisă de discuții, poate fi folosită definiția pe care o enunță art. 2 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Potrivit textului menționat „constituie concurență neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau industrială”. Dispoziția citată reproduce cu fidelitate art.10 bis paragraful 2 din Convenția de Uniune de la Paris, având următorul cuprins: „Constituie act de concurență neloială orice act de concurență contrar practicilor constituite în materie industrială sau comercială”.

În concepția legii române din 18 mai 1932, pentru reprimarea concurenței neloiale, această acțiune avea un obiect mult mai restrâns. Potrivit art. 1, neloialitatea constă în întrebuințarea în comerț a unei firme, embleme, desemnări speciale sau ambalaje de natură a produce confuzie cu drepturi legitime, dobândite anterior. În completare, art. 2 includea în sfera conceptului de concurență neloială, producerea, importul, exportul, antrepozitarea, vinderea sau punerea în vânzare de mărfuri purtând false indicații asupra originii lor.

Încă din 1982, epocă în care piața liberă nu exista în România, subjugată monopolismului de tip comunist, literatura de specialitate, atribuise concurenței neloiale semnificația următoare: „este un act de încălcare a obligației de a respecta anumite reguli de conduită în activitatea profesională și comercială”.

Potrivit unei caracteristici mai complexe, noțiunea se definește ca „un ansamblu de procedee concurențiale contrare legii sau uzanțelor comerciale, constituie o culpă, fie intenționată, fie neintenționată, de natură să cauzeze un prejudiciu competitorilor”. Mai concret, punându-se accentul pe finalitatea acțiunilor întreprinse, s-a scris că, în accepțiunea clasică, faptul de concurență neloială presupune că un comerciant folosește procedee abuzive în scopul de a deturna sau de a încerca să deturneze clientela altui comerciant, care își desfășoară afacerile în același domeniu, cu alte cuvinte pe aceeași piață relevantă.

Sintetic, s-a afirmat că noțiunea denotă excesul de concurență, cu alte cuvinte forma abuzivă pe care o îmbracă și consecințele păgubitoare pe care le atrage.

Doctrina recentă desemnează concurența neloială ca fiind „orice act sau fapt săvârșit în domeniile deschise dreptului concurenței, de atragere a clientelei prin mijloace contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială”.

Clasificarea concurenței neloiale

Subsumarea acestei noțiuni în categoria de gen cunoaște două rezolvări diferite, una tradițională cealaltă mai recentă.

1. Concepția clasică, datată din secolul al XIX-lea, înglobează concurența neloială sub egida dreptului proprietății industriale. Expresia cea mai grăitoare a acestei interpretări ne-o oferă Convenția multilaterală încheiată la Paris la 20 martie 1883, care a înființat Uniunea Internațională pentru Protecția Proprietății Industriale. Concurența a suferit în decursul timpului multiple modificări.

Forma în care se aplică astăzi este cea adoptată la Stockholm la 14 iulie 1967, ratificată de România prin Decretul nr. 1177/1968. Convenția de Uniune de la Paris a consacrat o accepțiune deosebit de cuprinzătoare a conceptului de proprietate industrială. Art. 3 prevede că „Proprietatea industrială se întelege în sensul cel mai larg”. Astfel se explică includerea concurenței neloiale ca specie componentă a noțiunii de proprietate industrială, considerată drept gen supraordonat. Potrivit art. 1 (2) din Convenția de Uniune de la Paris „Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele, mărcile de fabrică, de comerț sau de servicii, precum și reprimarea concurenței neloiale”.

În plus, art. 10 bis paragraful 1 obligă țările care fac parte din Uniune „să asigure cetățenilor Uniunii o protecție efectivă împotriva concurenței neloiale”. Interpretarea arătată care înglobează competiția comercială neonestă în sfera dreptului de proprietate industrială și-a găsit reflectarea și în literatura de specialitate din România.

2. Spre deosebire de teza tradițională, majoritatea autorilor contemporani consideră că încadrarea concurenței neloiale în subordinea dreptului de proprietate industrială este o clasificare improrie.

Deosebirile de substanță dintre cele două sunt prea accentuate pentru ca relația de la gen proxim la specie să se justifice în legătura dintre cele două noțiuni. Ca o părere personală, împărtășesc tendința de sciziune, deoarece concurența neloială, împreună cu monopolismul, dumpingul și subvențiile de export se analizează ca fenomene abuzive, dacă nu patologice, ale libertății comerțului, care presupune în mod necesar competiția de piață exercitată onest.

Deosebiri față de concurența onestă

Potrivit unei definiții general acceptate, înțelegem prin concurența comercială confruntarea dintre agenții economici cu activități similare sau asemănătoare, exercitată în domeniile deschise pieței relevante, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.

Alăturându-i acestui reper de bază noțiunea de concurență neloială, în vederea comparației, constatăm existența atât a unor similitudini, constând în finalitățile urmărite și în regimul general al pieței relevante, cât și diferențe care decurg din procedeele folosite de către agentul economic:

1. Scopul activițătii comerciale, fie că se desfășoară în condițiile competiției stimulative, așadar în limitele dispozițiilor legale, fie că degenerează într-o competiție abuzivă, rezidă în toate cazurile în apărarea clientelei. Componența acestuia fiind inevitabil mărginită numeric, atragerea ei chiar parțială de către unul dintre agenții economici de pe piața relevantă se soldează în mod necesar, cu rezultate detrimentate pentru ceilalți, care își pierd cumpărătorii. Deci paguba concurențială are o natură licită (desigur dacă este independentă de manopere abuzive).

În sensul arătat s-a scris că: „în regula generală un profesionist și îndeosebi un comerciant este un judecător suveran al mijloacelor pe care le folosește în scopul de a atrage și de a păstra clientela, iar prejudiciul concurențial este în principiu licit”. Din principiul libertății competiției comerciale rezultă că „dauna concurențială nu este prin ea însăși ilicită”. În consecință, faptul obiectiv al deturnării clientelei unei alte întreprinderi nu constituie o culpă, în măsura în care condițiile libertății pieței au fost respectate. În definitiv, clientela aparține celui care știe să și-o câștige.

2. Un alt punct de convergență între concurența onestă (stimulativă) și cea abuzivă rezidă în condițiile obiective ale pieței relevante. Structural, relațiile economice se bazează pe principiul libertății cererii și ofertei, consacrat de art. 134 din Constituția României: „economia României este economie de piață”, cu precizarea că „statul trebuie să asigure libertatea comerțului”.

De acest regim beneficiază orice formă de concurență comercială, fie onestă, fie abuzivă (evident sub rezerva sancțiunilor care îi sunt aplicabile).

În sensul arătat s-a scris, pe drept cuvânt, că în esență „concurența neloială presupune că însăși concurența este liberă”. În caz contrar nici nu s-ar putea ajunge la fenomenele patologice ale competiției de piață, ele fiind preventive.

Noțiunea de libertate a pieței și totodată a concurenței comerciale implică în principal trei aspecte.

În primul rând, libertatea de stabilire. Orice agent economic trebuie să dispună de facultatea de a se instala unde vrea, de a produce și a vinde ceea ce consideră rentabil, folosind mijloace apreciate ca adecvate. Bineînțeles, fără a înfrânge condițiile profesionale de acces pe piață. Astfel înțeleasă libertatea de stabilire se confundă cu însăși libertatea de întreprindere.

Pe de altă parte, în cadrul pieței relevante, în virtutea libertății, fiecare agent economic „se poate adresa aceleiași clientele ca și ceilalți concurenți care nu au nici un drept câștigat asupra acestei clientele”. Astfel se naște competiția, care poate fi desfășurată în mod onest, sau prin mijloace criticabile, lipsite de onestitate.

În al treilea rând, libertatea pieței relevante constă în dreptul discreționar al consumatorului de a-și alege produsele care îi convin și de a se adresa agentului economic preferat. De aici decurge, ca o consecință inerentă a libertății, caracterul fluctuant al clientelei pe orice piață relevantă.

3. Încă o trăsătură de unire între diversele forme de competiție economică o constituie strategia de prețuri, ea însăși componentă inseparabilă a libertății existente în acest domeniu.

În economia de piață, orice comerciant este în principiu stăpân pe propria politică de prețuri. Sub acest aspect, noțiunea de concurență onestă comportă trei componente substanțiale.

În primul rând orice marfă sau serviciu poate fi vândută cu profit, la prețul stabilit de furnizor, în măsura în care consumatorii o preferă.

Pe de altă parte, orice marfă (serviciu) poate fi valorificată pe piața relevantă dacă furnizorul o oferă la un preț cel puțin la fel de scăzut cu al competitorilor.

În fine, limita inferioară a prețurilor este determinată prin legea cererii și ofertei la nivelul la care alți furnizori eventuali consideră că ar fi imposibil să lanseze cu profit aceeași marfă (serviciu) pe piața relevantă.

Criteriile menționate interesează desigur orice formă de competiție economică, sub rezerva devierilor provocate de abuzuri. Jurisprudența noastră manifestă totuși în această privință unele ezitări, pe care le considerăm lipsite de fundament (vezi Anexa B.3).

Deosebiri față de concurența interzisă

Desfășurarea activității competiționale poate fi oprită, în anumite circumstanțe, prin dispoziții legale, fie prin clauze contractuale. Domeniile astfel incluse alcătuiesc sectorul concurenței interzise. Legea, de pildă, nu permite presupusului comerciant să-și concureze patronul. La fel contractul de cesiune a fondului de comerț obligă, prin voința concordantă a părților, pe vânzător să se abțină, în anumite limite de timp și spațiu, de a săvârși acte de competiție comercială în detrimentul cumpărătorului, apărându-i clientela.

În sectoarele limitate, care sunt astfel excluse din sfera rivalității de piață dintre agenții economici, orice acte de concurență comercială, fie și oneste, au caracter ilicit. Încălcarea prohibiției atrage răspunderea pentru autorul culpabil. Sub acest aspect nu există deosobire de regim juridic între concurența neloială și cea stimulativă. Ambele sunt sancționabile.

Se pot constata unele deosebiri față de domeniile deschise competiției numai sub aspectul modului de reprimare aplicabil. În primul rând măsura răspunderii diferă. Deci, nerespectarea unei clauze interzise a concurenței atrage o răspundere contractuală în sarcina agentului economic vinovat. Dimpotrivă, concurența neloială exercitată în toate domeniile deschise pieței dă naștere răspunderii delictuale care poate fi imputată autorului de către persoanele prejudiciate.

În al doilea rând, în măsura în care activitatea concurențială este oprită independent de orice clauze contractuale prin dispoziții imperative ale unor acte normative, abaterile sunt supuse sancțiunilor instituite de lege.

Deosebiri față de practicile monopoliste

Criteriile care explică diferențierea față de concurența neloială, decurg atât din mijloacele folosite în activitatea de piață de către agenții economici în cauză, cât și din efectele care se produc.

1. Sub primul aspect, practicile anti-competitive rezultă în principal din acorduri de tip monopolist și abuzul de poziție dominantă pe piața relevantă. Sunt procedee specifice, prin natura lor inasimilabilă cu denigrarea rivalului de pe piață, confuzia cu semnele distinctive care definesc concurența neloială. Cu alte cuvinte, genul de manopere folosite nu suferă comparații, fiind pe deplin distincte.

2. Pe de altă parte, rezultatele țintite de agenții economici agresivi servesc de asemenea pentru a separa noțiunile de practici monopoliste și de concurență neloială. Fenomenul patologic al monopolismului constă în apărarea unui segment determinat al pieței relevante, prin înlăturarea în bloc a rivalilor. Aceștia sunt puși în situația de a-și înceta activitatea. Monopoliștii se luptă să-și rezerve exclusivitatea în sectorul economic disputat. Dimpotrivă, concurența neloială conduce la păgubirea prezentă sau eventuală a unui agent economic determinat, desfășurându-se, de regulă, în limitele raportului juridic de concurență. Astfel spus, practicile monopoliste destabilizează grav, în ansamblu piața relevantă sau o fracțiune a acesteia, pe când consecințele nocive ale concurenței neloiale se repercutează asupra rivalului economic. Prima atentează la libertatea pieței, cealaltă înfrânge perceptele moralității în relațiile dintre comercianți.

3.2.2 Categorii de acte și fapte ce constituie concurență neloială

Legea nu indică ce se înțelege prin „uzanțe cinstite”, mulțumindu-se doar să indice care sunt principalele manifestări contrare acestora, precizate în art. 4-5 (Legea nr 11/1991). Vom analiza în continuare pe fiecare dintre acestea:

1. Confuzia (vezi studiul de caz B.1) reprezintă generic actul de concurență neloială care constă în disimularea credibilă a propriei activități comerciale, sub aparența semnelor distinctive ale agentului economic rival. Art. 5 din Lege cuprinde două asemenea forme de confuzie, ce se realizează într-unul din următoarele mijloace:

– întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desene speciale sau a unor ambalaje (imitația-lit.a)(vezi studiul de caz B.2);

– producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri purtând mențiuni false privind investițiile, originea și caracteristicile mărfurilor, cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari (false indicații-lit. b).

2. Denigrarea constă, potrivit art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991, în comunicarea sau răspândirea, de către un comerciant, de afirmații mincinoase asupra unui concurent sau a mărfurilor sale, în scopul de a dăuna bunului mers al întreprinderii acestuia. De asemenea, comunicarea făcută confidențial este socotită a fi un act de concurență neloială, dacă este făcută cu intenție (autorul afirmațiilor știa că acestea nu corespund adevărului).

3. Dezorganizarea reprezintă, de asemenea, un act de concurență neloială, având ca scop destabilizarea activității agentului economic concurent. În concepția Legii nr. 11/1991 dezorganizarea se poate realiza într-unul din următoarele moduri:

– oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte (art.4 lit.b).

– dezvăluirea de către salariatul unui comerciant a unor date secrete, privind activitatea acestuia, către un concurent (art.4 lit.c)

– oferirea, promiterea sau acordarea de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaște sau folosi clientela sa, ori pentru a obține alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna unui concurent (art.4 lit.h).

– angajarea salariaților unui comerciant în scopul dezorganizării activității acestuia (art.4 lit.f).

4. Apărarea clientelei prin oferirea unor avantaje, reprezintă nu în ultimul rând, un act de concurență neloială. Ea se poate realiza prin mai multe modalități evidențiate de lege:

– încheierea de contracte, prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau executarea unei prestații în mod avantajos, cu condiția aducerii de către client a altor cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare (art.4 lit.d).

– încheierea de contracte, prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu care depinde exclusiv de o tragere la sorți sau hazard (art.4 lit.e).

– determinarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținută anterior la acel comerciant (art.4 lit.i).

– concedierea unor salariați ai unui comerciant, în scopul înființării unor societăți concurente care să capteze clienții acelui comerciant (soc. „căpușa”).

3.2.3 Răspunderea pentru faptele de concurență neloială

Potrivit art.3 din Legea nr.11/1991, săvârșirea oricărei dintre faptele ce constituie concurență neloială poate atrage răspunderea civilă „contravențională ori penală a agentului economic culpabil”.

În general comerciantul prejudiciat de un act sau fapt de concurență neloială va recurge la o acțiune civilă delictuală, bazată pe principiul art. 998-999 C. civil. (998: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”, iar art. 999: „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”), dar și pe specificul dreptului concurenței, purtând numele de acțiune în concurență neloială.

Dacă vreuna dintre faptele de concurență neloială ce cad sub incidența Legii nr.11/1991 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanței competente, cu acțiune în răspundere civilă corespunzătoare.

Dacă fapta de concurență neloială a fost săvârșită de un salariat, în cursul exercitării atribuțiilor sale de serviciu, comerciantul răspunde solidar cu salariatul, pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanțelor nu era în măsură să prevină comiterea faptei.

Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurență neloială săvârșite (art.9 – Legea nr. 11/1991).

Norme procedurale

Regimul juridic diferă, după cum Legea nr.11/1991 se referă la răspunderea civilă, contravențională sau penală.

1. Art. 7/Legea 11/1991 dispune ca acțiunile izvorâte dintr-un act de concurență neloială sunt de competența instanței judecătorești de la locul săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află sediul pârâtului sau inculpatului. În absența unui sediu, este competentă instanța judecătorească a domiciliului pârâtului sau inculpatului. În cazul răspunderii cerute este posibilă luarea de măsuri ce nu suferă amânare pe calea ordonanței prezidențiale în condițiile prevăzute de art. 581 și 582 din Codul de procedură civilă (art. 9 , alin. 4).

În cadrul acțiunilor care au ca obiect fondul actelor de concurență neloială, instanța poate dispune prin hotărâre ca mărfurile sechestrate să fie vândute, după distrugerea falselor mențiuni. Din suma obținută în urma măsurării trebuie acoperite mai întâi despăgubirile acordate prin hotărâre judecătorescă (art. 16) .

Odată cu condamnarea sau obligarea la încetarea faptei ilicite sau repararea daunei, instanța poate obliga la publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala făptuitorului (art. 11). Dreptul la acțiune în repararea prejudiciului se prescrie în termen de 1 an de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârșirii faptei (art. 12).

Prin această dispoziție, Legea nr. 11/1991 deroga de la termenul de prescripție extinctivă din dreptul comun, care este invariabil de 3 ani potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

2. Acțiunea penală, în cazurile în care Legea nr. 11/1991 incriminează un anumit fapt de concurență neloială, precum cel de creare de confuzie, se pune în mișcare la plângerea părții vătămate ori la sesizarea Camerei de Comerț și Industrie teritoriale sau a altei organizații profesionale (art. 8).

3. Reglementările menționate ale Legii nr. 11/1991, se completează, după caz, astfel:

a) cu prevederile Codului de procedură civilă;

b) cu cele ale Codului de procedură penală (art. 13);

c) cu Legea nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravenienților (art. 4. alin. 5).

Sfera de aplicare a Legii nr. 11/1991. Dispozițiile acestei legi se aplică în temeiul art. 14 și persoanelor fizice și juridice de naționalitate străină, care săvârșesc acte de concurență neloială pe teritoriul României.

3.3 Practici restrictive de concurență

Se consideră că practicile restrictive de concurență sunt acele activități prin care se urmărește diminuarea sau anularea concurenței de pe o anumită piață, fie prin anumite acorduri intervenite între agenții economici (înțelegeri monopoliste) sau prin folosirea abuzivă a unei poziții dominante, monopoliste, fie prin preluarea controlului asupra unui alt agent economic concurent (concentrarea economică).

Practicile restrictive de concurență pot fi clasificate din punct de vedere al participării la comiterea lor, în individuale, dacă este vorba de un singur agent economic (abuzul de poziție dominantă), respectiv colective, în cadrul cărora participă doi sau mai mulți agenți economici (în concentrarea economică și în întelegerile monopoliste).

3.3.1 Înțelegerile monopoliste

Art. 5 din Legea nr. 21/1996 asupra concurenței arată că sunt interzise orice înțelegeri exprese sau tacite, între agenții economici sau asociații de agenți economici, precum și orice decizii sau practici între aceștia, care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau o parte a acesteia. Deci, legea are în vedere acele acorduri care au ca obiect denaturarea libertății concurenței. Din punct de vedere al modului de acțiune în restrângerea concurenței, se evidențiază două categorii de întelegeri:

1. înțelegeri monopoliste propriu-zise;

2. practicile concertate în vederea realizării de practici monopoliste.

Întelegerile monopoliste propriu-zise cuprind și deciziile de asociere între agenții economici, care trebuie interpretate în sensul că reprezintă deciziile cu caracter monopolist adoptate de către organul de conducere al unei asociații de întreprinderi, în cursul activității acesteia, iar nu înainte de a fi fost înființată. Deci restrângerea concurenței este mult mai eficientă, din punct de vedere al agresivității ei, din momentul în care practicile monopoliste sunt realizate de mai multi agenți economici, ce au înțeles să se asocieze în acest scop.

Ca un exemplu, la scară internațională OPEC exercită un monopol mondial. Fără îndoială monopolul suprimă libertatea pieței aducând notabile prejudicii masei consumatorilor.

Cu titlul de exemplu ilustrativ pot fi menționate așa-numitele „șocuri petroliere”. Primul a avut loc la jumătatea lunii octombrie 1973, când cei 13 membrii ai OPEC s-au înțeles să ridice concomitent prețul țițeiului brut cu 70%. În decembrie, același an, a intervenit o nouă creștere cu 130% (2$-14$ SUA). Al doilea șoc datează de la începutul războiului dintre Iran și Irak.

Practicile concertate reprezintă, la rândul lor, anumite comportamente, de o manieră ordonată, a agenților economici, fără ca, în mod obligatoriu, să fi intervenit o înțelegere prealabilă între aceștia, pentru a restrânge concurența la un anumit moment dat. În viziunea legii concurenței, ele au caracter licit.

Art. 5 pct. 1 din lege enumerează câteva cazuri în care înțelegerile monopoliste sunt prohibite:

1. fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții inechitabile.

2. limitarea sau controlul producției, distribuției, dezvoltării tehnologice sau a investițiilor.

3. împărțirea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii.

4. aplicarea, în privința partenerilor comerciali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj în poziția concurențială.

5. participarea în mod concertat cu oferte trucate la licitații sau la alte forme de concurs de oferte.

6. eliminarea de pe piață a altor concurenți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piață și a libertății concurenței de către alți agenți economici.

7. înțelegerile de a nu cumpăra „de la” sau a nu vinde către anumiți agenți economici, fără o justificare rezonabilă (boicot economic).

Înțelegeri monopoliste permise de lege

Tot art. 5 pct. 2 din Legea nr. 21/1996 arată că anumite întțelegeri monopoliste nu au caracter de practică anticoncurențială, dacă sunt în măsură să aducă o contribuție semnificativă la ameliorarea producției, distribuirii de bunuri, executării de lucrări sau prestări de sevicii sau dacă au ca rezultat promovarea progresului tehnic (economic) ori creșterea gradului de competitivitate a produselor, lucrărilor sau serviciilor românești pe piața externă .

Ca un mijloc de stimulare a investițiilor și asigurarea dezvoltării comercianților cu capital social redus, legea a mai introdus o excepție, care operează în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii. Astfel, înțelegerile monopoliste pe care acestea le încheie între ele nu intră sub incidența sancțiunilor legii, decât dacă acestea privesc prețuri, tarife și acorduri de împarțire a pieței (art. 8 pct. 2).

3.3.2 Abuzul de poziție dominantă

Art. 6 din Legea nr. 21/1996 interzice folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținută de unul sau mai multi agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, prin recurgerea la metode ce au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului sau prejudicierea consumatorilor.

Elementul esențial este așadar, poziția dominantă pe care agentul economic o are pe piața respectivă, noțiune care nu este definită de lege. Ea presupune reunirea a două tipuri de elemente. Din punctul de vedere al agentului economic ce deține o asemenea poziție, ea se caracterizează prin puterea de a nu fi afectată de condiția de variabilitate a pieței, ce are drept consecință și impunerea către partenerii acestuia de a adera la propriul comportament.

Din punct de vedere al partenerului de afaceri al agentului economic ce deține o poziție dominantă, este vorba de absența substitualității produsului sau serviciului oferit.

Poziția dominantă trebuie apreciată față de mai multe criterii, cum ar fi:

1. zona teritorială – poziție dominantă pe piața locală, regională, națională;

2. clientela și furnizorii – poziția dominantă în funcție de comerțul en gros sau en detail;

Comportamentul anticoncurențial avut în vedere în această dispoziție legală prezintă două variante, respectiv abuzul de poziție dominantă pe o piață relevantă (abuzul propriu-zis de poziție dominantă), precum și exploatarea stării de dependență economică.

Ceea ce trebuie, însă menționat este faptul că legea nu conține, de această dată, nici o prevedere care să excepteze o asemenea practică, de la sancțiunile impuse de lege. Trebuie de asemenea specificat faptul că, de regulă, abuzul de poziție dominantă are caracterul unei practici individuale restrictive de concurență.

Abuzul propriu-zis de poziție dominantă

Această metodă folosită de către agenții economici este interzisă de lege numai în cazul în care se regăsește în enumerarea următoare (art. 6 lit. a – f):

1. impunerea, în mod direct sau indirect, a prețurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile și refuzul de a trata cu anumiți furnizori și beneficiari;

2. limitarea producției distribuției sau a dezvoltării tehnologice, în dezavantajul utilizatorilor sau al consumatorilor;

3. aplicarea, în privința partenerilor contractuali, a unor condiții inegale la prestații echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei, un avantaj în poziția concurențială;

4. realizarea de importuri fără competiții de oferte și tratative tehnico-comerciale uzuale, în cazul produselor și serviciilor care determină nivelul general al prețurilor și tarifelor în economie;

5. practicarea unor prețuri excesive sau practicarea unor prețuri de ruinare, sub costuri (prețuri de dumping), în scopul înlăturării concurenților sau vânzarea la export sub costul de producție, cu acoperirea diferențelor prin impunerea unor prețuri majorate consumatorilor interni.

Exploatarea stării de dependență economică reprezintă cea de-a doua modalitate sub care se poate arăta abuzul de poziție dominantă, fiind situația în care se găsește un client sau un furnizor față de agentul economic care deține o poziție dominantă pe piață (art. 6 lit. g). Exploatarea dependenței va intra sub incidența legii, va fi deci abuzivă în condițiile în care clientul sau furnizorul agentului economic cu poziție dominantă nu dispune de o soluție alternativă în condiții alternative ori dacă agentul economic în poziție dominantă rupe relațiile contractuale cu aceștia, pentru singurul motiv că refuză să se supună în condiții comerciale nejustificate.

3.3.3 Concentrarea economică

În termenii art.11 din Legea nr. 21/1996, concentrarea economică se realizează prin orice act juridic care, fie operează transferul proprietății sau al folosinței asupra totalității ori a unei părți a bunurilor, drepturilor și obligațiilor ale unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenți economici de a exercita, direct sau indirect, o influență determinată asupra unui alt agent economic sau mai multor agenți economici .

Conform art. 13 sunt interzise concentrările economice care având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

Modurile de realizare a concentrării economice, în conformitate cu art. 11 pct. 2 din lege, sunt următoarele:

1. fuziunea agenților economici, operațiune reglementată de legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale în art. 234. În orice caz, însă, aceasta trebuie, pentru a nu fi ilicită din punct de vedere al exercitării libere a concurenței, să se facă cu bună – credință, din rațiuni ce țin mai mult de eficientizarea activității celor două entități;

2. concentrarea economică este înfăptuită, în egală măsură, dacă unul sau mai mulți agenți economici dețin deja controlul asupra cel puțin unui alt agent economic (filialele) sau dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra acestora, de obicei prin luarea deciziei de participare la capital (cumpărare de acțiuni). Se consideră că o tranzacționare a 35% din acțiunile unei societăți conferă cumpărătorului o intervenție decisivă a acestuia în luarea deciziilor importante.

Concentrările economice interzise

În aprecierea faptului dacă o concentrare economică este de natură de a afecta sau nu libera concurența vom avea în vedere două categorii de factori:

1. factori de natură calitativă;

2. factori de natură cantitativă .

1. Din punct de vedere calitativ, art. 13 din lege interzice concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței.

În plus art. 14 pct. 1 arată criteriile care menționează dacă o atare operațiune este sau nu compatibilă cu exercitarea liberă a concurenței. Dacă aceste cerințe sunt îndeplinite, concentrarea economică în cauză poate fi admisă.

2. Din punct de vedere cantitativ, art. 15 din Legea 21/1996 prevede că interzicerea unei concentrări economice nu va opera dacă agenții economici implicați într-o asemenea operațiune, realizează, cumulat, o cifră de afaceri de până la 10 miliarde lei. Peste acest prag valoric, de obicei, se instituie o prezumție de restrângere a concurenței, cu toate acestea existând anumite situații în care și asemenea concentrări pot fi admise.

Concentrările economice permise de lege

Deci, chiar dacă agenții economici realizează, cumulat, o cifră de afaceri ce depăsește pragul instituit în art. 15, o atare concentrare economică va putea fi admisă, ca fiind compatibilă cu libertatea concurenței, numai dacă, în schimb sunt îndeplinite simultan, trei condiții, arătate în art. 14 pct. 2:

– operațiunea de concentrare, indiferent de forma în care se realizează, urmează a contribui la creșterea eficienței economice, la ameliorarea producției, distribuției sau a progresului tehnic, ori la creșterea competitivității la export;

– efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenței;

– de avantajele rezultate profită, într-o măsură rezonabilă, și consumatorii, în special prin prețuri reale mai reduse.