Regimul Juridic al Capacitatii Civile In Dreptul Romanesc
Capitolul III
REGIMUL JURIDIC AL CAPACITĂȚII CIVILE ÎN DREPTUL ROMÂNESC
Secțiunea 1.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1. Definiție și noțiuni generale
Capacitatea civilă este acea parte a capacității juridice a persoanei fizice care constă în capacitatea de a avea și a-și exercita drepturile civile și de a avea și a-și asuma obligații civile, prin încheierea de acte juridice.
Ea constă în aptitudinea omului de a avea și exercita/ asuma drepturi și, respective, obligații; de subliniat că aceste drepturi și obligații sunt civile, și nu drepturi și obligații, în general.
Limitele de vârstă a capacității diferă de la o ramură de drept la alta. În timp ce capacitatea de folosință se dobândește, ca regulă, de la naștere și, prin execepție, de la momentul concepției, capacitatea de exercițiu deplină se dobândește de la majorat. Vârsta majoratului prevăzută de legislația civilă a României este de 18 ani; capacitatea de exercițiu se dobândește la această vârstă, cu excepția cazului în care, pentru motive temeinice, instanța de tutelă recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitatea deplină de exercițiu (capacitatea anticipată este reglementată de art. 40 NCC), precum și a cazului în care minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu (art. 272 NCC). În alte ramuri de drept aceste limite variază. Astfel, cetățenii români au drept de vot de la vârsta de 18 ani, de la vârsta de cel puțin 23 de ani pot fi aleși în Camera Deputaților sau în organele administrației publice locale, de la vârsta de cel puțin 33 de ani pot fi aleși în Senat, iar de la cel puțin 35 de ani pot fi aleși în funcția de Președinte al României (art. 36 și 37 din Constituția României). Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale, iar cel mai mare de 15 ani are dreptul și îndatorirea de a-și continua studiile pentru absolvirea învățământului general obligatoriu. Până la vârsta de 15 ani copiii nu pot fi încadrați în muncă. Codul muncii recunoaște minorilor ce au vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani o capacitate restrânsă de a se angaja în muncă, adică angajarea lor este posibilă numai cu acordul părinților (ambii părinți) sau al reprezentanților legali și numai dacă minorului “nu îi este periclitată sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională” (art. 13 alin. 2 din Codul muncii). Persoana fizică dobândește capacitatea deplină de a încheia un contract de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, prezumându-se că de la această vârstă are maturitatea fizică și psihică necesară pentru a intra într-un raport de muncă. În ceea ce privește căsătoria, conform art. 272 NCC aceasta se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
2. Reglementare
Analiza capacității civile trebuie să pornească de la dispozițiile art. 15 alin. (1) din Constituția României, care prevede: „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” și ale art. 16 alin. (1) care prevede: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”.
În Noul Cod civil, capacitatea civilă este reglementată în art. 28-29 și 34-57. Diverse dispoziții privind starea civilă se regăsesc și în alte acte normative precum: Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementările raporturilor de drept internațional privat, Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Dispoziții cu privire la capacitatea civilă a persoanei fizice figurează și într-o serie de documente juridice internaționale precum: Declarația universală a drepturilor omului; Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului; Convenția cu privire la drepturile copilului; Tratatul de asistență juridică în materie civilă și penală încheiat în anul 1996 între Republica Moldova și România; Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Albania privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale; Convenție de asistență juridică în materie civilă, familială și penală între Republica Socialistă România și Republica Algeriană Democratică și Populară; Convenție între Republica Socialistă România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la transmiterea actelor; Protocol adițional la Convenția dintre Republica Socialistă România și Republica Austria cu privire la asistența juridică în materia dreptului civil și de familie și la transmiterea actelor; Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială; Protocol adițional la Convenția dintre Republica Socialistă România și Regatul Belgiei privind asistența juridică în materie civilă și comercială; Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia privind asistența juridical, modificat prin Protocolul adițional la Tratatul dintre Republica Populară Română și Republica Populară Federativă Iugoslavia; Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale; Tratat între România și Republica Cehă privind asistența judiciară în materie civilă; Tratat între România și Republica Populară Chineză privind asistența juridică în materie civilă și penală; Acord între Republica Socialistă România și Republica Populară Democrată Coreeană cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale; Convenție între Republica Socialistă România și Republica Cuba privind asistența juridică în materie civilă, familială și penală; Convenție privind asistența judiciară în materie civilă și de statut personal între Republica Socialistă România și Republica Arabă Egipt; Convenție de asistență juridică în materie civilă și penală între Republica Socialistă România și Regatul Greciei și Protocolul adițional; Convenție între Republica Socialistă România și Republica Italiană privind asistența judiciară în materie civilă și penală; Convenție între România și Republica Macedonia privind asistența juridică în materie civilă; Convenție între Republica Socialistă România și Regatul Maroc privind asistența juridică în materie civilă și penală și Protocolul adițional; Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Mongolă cu privire la asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale; Tratat între România și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile; Tratat între Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale; Convenție între Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența juridică în materie civilă, familială și penală; Convenție între România și Spania complementară la Convenția privind procedura civilă, încheiată la Haga la 1 martie 1954; Convenție între Republica Socialistă România și Republica Tunisiană privind asistența juridică în materie civilă și penală și Protocolul adițional; Tratat între Republica Populară Română și Republica Populară Ungară privind asistența juridică în cauzele civile, familiale și penale; Acord între România și Republica Turcia privind asistența judiciară în materie civilă; Tratat între România și Ucraina privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile.
Spre exemplu, art. 6 din Declarația universală a drepturilor omului dispune că „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla”, iar art. 16 din Pactul privind drepturile civile și politice prevede că „orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică”.
3. Legătura dintre capacitatea civilă și alte instituții juridice
Capacitatea civilă nu trebuie confundată cu termenii de „personalitate juridică”, „capacitate juridică” sau „capacitate de drept”. Așa cum am subliniat mai sus, în secțiunea de determinări și distincții terminologice, personalitatea juridică este un atribut care aparține nu numai persoanelor juridice, ci și persoanelor fizice și care nu se confundă cu capacitatea juridică, văzută ca posibilitate de a fi subiect de drept. Toate persoanele fizice dețin personalitate juridică, însă nu toate se bucură de capacitate juridică deplină.
În ceea ce privește relația dintre capacitatea civilă și personalitatea juridică, în literatura de specialitate s-a subliniat că „între noțiunile de capacitate civilă și personalitate juridică nu există identitate în toate cazurile ci numai o suprapunere parțială”.
Relația dintre capacitatea civilă și capacitatea juridică este o relație de la parte la întreg, capacitatea juridical incluzând, pe lângă capacitatea civilă, toate capacitățile de ramură – de drept constitutional, drept administrativ, dreptul muncii, drept penal etc. Un alt aspect care trebuie subliniat este acela că nu în toate ramurile de drept prezintă interes disocierea capacității juridice în capacitate de folosință (ca aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații) și capacitate de exercițiu (ca aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice civile).
Relația dintre capacitatea civilă și starea civilă a persoanei fizice constă în faptul că anumite schimbări în starea civilă determină modificări ale capacității civile ca aptitudine generală de a dispune de drepturi și obligații civile. De exemplu, minorul care se căsătorește (atât femeia, cât și bărbatul începând cu vârsta de 16 ani) dobândește, ca efect al căsătoriei, capacitate de exercițiu deplină (conform art. 272 alin. 2 NCC). În mod similar, dobândirea calității de soț atrage incapacitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare (art. 1307 din vechiul Cod civil – incapacitate care nu a mai fost prevăzută de NCC), dar și dreptul de a veni la succesiunea celuilalt soț. Orice persoană are o stare civilă, putem distinge însă între persoane cu capacitate și persoane lipsite de capacitate de exercițiu; de asemenea, o persoană cu capacitate poate fi afectată de anumite incompatibilități.
4. Caractere juridice
În doctrină, caracterele juridice sunt definite ca fiind „acele trăsături esențiale și specifice ale unei instituții care exprimă o particularitate a acesteia, constituind specificul ei și distingând-o de alte trăsături ale fenomenului”. În ceea ce privește caracterele juridice ale capacității civile, acestea sunt:
– Legalitatea capacității civile constă în faptul că ea nu poate fi reglementată, sub toate aspectele sale, decât prin lege, voința persoanelor fizice sau juridice neavând nici un efect asupra recunoașterii, existenței, conținutului și încetării capacității. Sursa capacității civile este prin excelență legea, ceea ce semnifică faptul că este recunoscută persoanei fizice exclusiv prin lege, nefiind de domeniul voinței individuale; prevederile legale în acest domeniu trebuie să fie în concordanță cu prevederile constituționale, cu tratatele și convențiile international mai-sus menționate.
Caracterul de legalitate derivă din art. 15 alin. 1 din Constituția României conform căruia „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”, vizând prin aceasta conținutul acestei capacitate, precum și din art.28 alin. (1) NCC, unde se prevede: „Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.
– Generalitatea capacității civile rezultă din faptul că orice persoană fizică are o capacitate civilă generală, respectiv o aptitudine generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile, de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații prin încheierea de acte juridice civile. În doctrina de specialitate s-a arătat că „fiecare om este deopotrivă susceptibil de oricare drept privat; sau cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea capacității juridice”.
Caracterul general al capacității civile exprimă, în totalitate, calitatea omului de persoană fizică, adică personalitatea sa juridică. Legea civilă nu poate face o enumerare exhaustivă a tuturor drepturilor și obligațiilor civile ale persoanelor fizice, ea doar oferă posibilitatea generală și abstractă ca persoana să dobândească orice drept, cu excepția cazurilor în care anumite interese generale sau particulare determină interzicerea unui drept.
– Caracterul inalienabil pe care îl are capacitatea civilă în temeiul legii decurge din art. 29 alin. (2) din NCC [art. 6 alin.(2) din Decretul nr. 31/1954] care prevede că: „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu… decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”. Așadar, având în vedere faptul că această capacitate nu poate forma, în tot sau în parte, obiect de renunțare și nici obiect de înstrăinare, orice act juridic prin care o persoană fizică ar renunța, total sau parțial, temporar sau definitiv, la capacitatea sa de folosință ori de exercițiu ar fi lovit de nulitate absolută. Interdicția renunțării ori înstrăinării capacității civile nu trebuie confundată, așa cum s-a subliniat în literature de specialitate, cu renunțarea la un anume drept civil subiectiv, cu înstrăinarea sau grevarea acestuia, operații juridice pe care legea le admite, în principiu, la persoana fizică și le interzice la persoana juridică. Spre exemplu, persoana fizică poate renunța, potrivit voinței proprii, la anumite drepturi deja dobândite, de pildă la o moștenire deschisă în favoarea sa ori să înstrăineze un bun sau un drept pe care-l are, dar ea nu poate să-și limiteze sau înstrăineze capacitatea sa de folosință printr-un act juridic civil unilateral sau printr-o convenție, renunțând astfel la aptitudinea sa de a dobândi calitatea de moștenitor, neputând abdica, deci, la o fracțiune ori la toată calitatea sa de subiect de drept civil.
– Caracterul intangibil al capacității civile decurge din dispozițiile art. 29 alin. (1) din NCC [art. 6 alin.(1) din Decretul nr. 31/1954] în care se stipulează: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege”. De aici rezultă ideea că nici legea nu poate lipsi total o persoană fizică de capacitatea sa civilă și că îngrădirile acestei capacități sunt admise numai în cazurile și condițiile stabilite de lege.
Intangibilitatea capacității civile a persoanei fizice este garantată de lege, orice încălcare a acestui caracter fiind sancționată juridic, atât prin angajarea răspunderii civile, cât și penale. În acest context trebuie subliniat că art. 53 din Constituție prevede condițiile în care poate opera restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți; anume: mai întâi să fie justificată de motive întemeiate precum apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale; apoi să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată nediscriminatoriu, și, în fine, să nu aducă atingere existenței dreptului și libertății.
– Egalitatea capacității civile a persoanei fizice este acel caracter juridic care decurge din principiul egalității în fața legii civile, consacrat în art. 15 alin. (1) din Constituția României, care prevede: „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea” și art. 16 alin. (1) care prevede: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări”. Art. 30 NCC prevede egalitatea în fața legii civile astfel: „Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile”.
Pe plan internațional, art. 3 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice ale omului a consacrat expres regula potrivit căreia „Statele părți la prezentul pact se angajează să asigure dreptul egal al bărbaților și al femeilor, de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate în prezentul pact”, iar art. 26 din același document stipulează: „Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficientă contra oricărei discriminări în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. La rândul său, Convenția cu privire la drepturile copilului prevede că: „Statele părți se angajează să respecte drepturile care sunt enunțate în prezenta convenție și să le garanteze tuturor copiilor care țin de jurisdicția lor, fără nicio distincție indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinților sau a reprezentaților săi legali, de originea lor națională, etnică sau socială, de situația lor materială, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de altă situație” (art. 2 pct. 1). Din corelarea acestor dispoziții din documentele mai sus-menționate se desprinde ideea că egalitatea este concepută mai ales ca echivalent (sinonim) al „nediscriminării”, deoarece se consideră că principiul nediscriminării reprezintă expresia modernă și perfecționată a principiului egalității, iar enumerarea criteriilor este doar exemplificativă, și nu limitativă.
– Universalitatea se exprimă prin faptul că această capacitate civilă este recunoscută tuturor persoanelor fizice, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (1) din Constituția României, care prevede: „Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea”, precum și cu dispozițiile art. 28 NCC potrivit cărora: „(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor. (2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu”.
5. Structura capacității civile
Prin capacitatea juridică a persoanei fizice se înțelege:
– lato sensu, atât capacitatea de folosință, cât și capacitatea de exercițiu;
– stricto sensu, numai capacitatea de folosință.
Prin urmare, în structura capacității civile regăsim două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Din analiza dispozițiilor art. 28 NCC rezultă consacrarea, ca regulă generală, a existenței capacității de folosință cumulate cu capacitatea de exercițiu și, cu titlu de excepție, a cazurilor în care persoana are doar capacitate de folosință, nu și cea de exercițiu: „Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exercițiu” (alin. 2).
Distincția între cele două elemente ale capacității civile nu este nou introdusă în Codul civil român actual, ea fiind întâlnită și în reglementările anterioare, respectiv: Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice; vechiul Cod civil; Codul Calimach.
Așa cum vom sublinia în Capitolul 4, în dreptul musulman se distinge între două aspecte ale capacității – capacitatea de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații (ahlïyat al-wudjüb) și capacitatea de a exercita drepturile și de a executa obligații (ahlïyat al-adä’), fără însă ca această distincție să fie o replică a celei făcute de occidentali între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
6. Limitări ale capacității civile
Capacitatea civilă fiind aceea care-i conferă persoanei calitatea de subiect de drept civil, nu poate fi restrânsă sau anulată de legiuitor sau de o altă autoritate, nici chiar prin voința persoanei fizice titulare pentru că ar conduce la o adevărată „moarte civilă”. Din acest punct de vedere se analizează capacitatea de folosință a persoanei, ca parte a capacității civile, pentru că aceasta este esențială pentru existența calității de subiect de drept civil.
Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, dispune, în art. 53 alin. 1, că „Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru sau ale unui sinistru deosebit de grav”. În concordanță cu art. 10 par. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alin. 2 al aceluiași articol din Constituție prevede că „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății”.
Astfel, în condițiile amintite, legea permite doar limitarea capacității civile a persoanei, acest lucru realizându-se fie prin îngrădirea capacității de folosință, fie chiar prin lipsirea persoanei, în totalitate sau în parte, de capacitatea de exercițiu. Spre exemplu, persoana fizică poate fi lovită de incapacitatea de a primi o liberalitate (incapacitate de folosință) însă această incapacitate nu afectează aptitudinea generală de a fi subiect de drept. Persoanele lovite de incapacități de folosință nu pierd însă calitatea de a fi subiecte de drept.
Incapacitățile sunt situații care determină limitarea capacității de folosință sau a celei de exercițiu a persoanei fizice, ori chiar lipsirea acesteia de capacitatea de exercițiu. Incapacitățile se referă numai la imposibilitatea de a încheia anumite acte juridice, în scopul ocrotirii persoanei sau al apărării unor interese generale ale societății. Ca regulă generală, incapabilul nu se poate sustrage obligațiilor extracontractuale impuse de lege tuturor persoanelor, obligații care-și au izvorul în delictele sale sau în cvasicontracte.
Conform art. 29 alin. (1) NCC, „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege”. Din interpretarea acestor dispoziții se desprinde ideea că nimeni nu poate fi lipsit, pentru nici un motiv, de capacitatea sa de folosință, decât cu caracter excepțional; capacitatea de exercițiu poate lipsi ori poate fi restrânsă, dar numai în cazurile și condițiile permise de lege.
În doctrină se vorbește despre limitarea capacității de folosință sau de incapacități de folosință atunci când persoana fizică este lipsită de un drept, în special de dreptul de a încheia un anumit act juridic, atât personal, cât și prin reprezentant. Se vorbește, de asemenea, despre incapacități legale în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu prin lege și despre incapacități naturale atunci când lipsa discernământului afectează persoane considerate capabile după lege și se datorează unor cauze naturale: beție, hipnoză, somnambulism, mânie puternică (ab irato), toxicomanie.
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu, aceasta lipsește la minorul sub 14 ani și la interzisul judecătoresc și este restrânsă pentru minorii cuvârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Sancțiunea care intervine în cazul nerespectării unei incapacități este nulitatea absolută sau nulitatea relativă a actului juridic încheiat, în funcție de natura interesului ocrotit – general sau personal.
Secțiunea 2.
CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ
1. Noțiune și trăsături caracteristice
Codul civil a conferit următoarea definiție capacității de folosință a persoanei fizice: „Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații” .
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiții ale capacității de folosință a persoanei fizice, din care exemplificăm doar câteva. Într-o primă opinie, capacitatea de folosință a persoanei fizice este acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile. Într-o altă opinie, capacitatea de folosință a persoanei fizice este concepută ca parte a capacității civile a omului, ca aptitudinea generală și abstractă a acestuia de a avea drepturi și obligații civile. Există și autori care au avansat ideea înlocuirii denumirii capacității de folosință prin expresia „capacitate subiectivală”, considerată ca fiind mai adecvată pentru a exprima conținutul și semnificația conceptului pe care îl desemnează.
Expresia „capacitate de folosință” folosită pentru desemnarea acestei instituții a fost împrumutată din limba franceză („capacité de jouissance” se traduce, de fapt, prin „capacitatea de a te bucura”) însă alegerea legiuitorului român nu a fost prea inspirată pentru a desemna aptitudinea de a avea drepturi și obligații, întrucât cuvântul „folosință” semnifică utilizarea, întrebuințarea de un bun, nu doar o aptitudine generală și abstractă. În ciuda criticilor care i-au fost aduse, terminologia a fost adoptată fără obiecții de către doctrina și practica judiciară din România, încetățenindu-se astfel în limbajul juridic. Deși autorii de specialitate au sugerat găsirea unei alte formule, mai adecvate, pentru a desemna aptitudinea de a avea drepturi și obligații, Noul Cod civil a folosit tot expresia” capacitate de folosință” (Titlul II. Persoana fizică, Capitolul I. Capacitatea civilă a persoanei fizice, Secțiunea 1. Capacitatea de folosință).
De subliniat că în foarte multe sisteme de drept se preferă utilizarea termenului de „personalitate juridică” pentru a desemna conceptul de „capacitate de folosință” (Franța, Germania, Republica Cehă, Grecia), la fel ca și în dreptul internațional privat. În majoritatea statelor europene se face distinție între “capacitatea juridică” care constă în capacitatea de a avea drepturi și obligații (echivalentul capacității de folosință), care caracterizează orice persoană fizică de la naștere până la moarte, și “capacitatea de a încheia acte juridice” ori „capacitatea contractuală” care aparține tuturor persoanelor majore și apte din punct de vedere medical (echivalentul capacității de exercițiu).
Din definițiile doctrinare prezentate mai sus se desprind o serie de idei.
Așa cum am mai arătat, capacitatea de folosință este o parte a capacității civile a persoanei fizice, dând expresie relației dintre parte și întreg. În baza acestei relații, anumiți autori au definit capacitatea de folosință a persoanei fizice ca fiind „acea parte a capacității civile care constă în aptitudinea omului de a avea drepturi și obligații civile”. Este vorba, însă, despre partea esențială a capacității civile, cea care nu poate lipsi niciodată; în schimb, capacitatea de exercițiu poate lipsi cu desăvârșire în anumite cazuri expres prevăzute de lege. Existența persoanei fizice, respectiv existența calității de subiect de drept civil prin actul nașterii determină și existența capacității de folosință, respectiv a aptitudinii de a avea drepturi și obligații civile, iar decesul persoanei fizice atrage după sine și încetarea capacității de folosință.
O altă trăsătură definitorie a capacității de folosință este aceea că ea constă într-o vocație generală și abstractă de a avea drepturi și obligații civile, vocație care poate fi materializată fie prin intermediul capacității de exercițiu, fie, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu, prin încheierea actelor juridice de către reprezentantul lor legal. Sintetizând, se poate spune despre capacitatea de folosință că este una din premisele capacității de exercițiu a persoanei fizice.
Capacitatea de folosință, ca aptitudine de a avea toate drepturile și obligațiile civile, cu excepția celor interzise de lege, are în conținutul său o latură activă, care cuprinde toate drepturile, și o latură pasivă, formată din toate obligațiile. Din conținutul capacității de folosință nu fac parte drepturile care, potrivit legii, nu pot aparține persoanelor fizice în general sau anumitor persoane fizice. Așadar, regula este că, prin capacitatea de folosință obținută la naștere, persoanele fizice au vocația de a avea orice fel de drepturi și obligații civile, respectiv drepturi patrimoniale și drepturi personal nepatrimoniale și obligațiile corelative acestora.
O altă trăsătură a capacității de folosință pe care o subliniem este legalitatea, constând în faptul că ea este determinată în întregime de lege. De altfel, în ceea ce privește caracterele juridice, ea fiind o parte a capacității civile, regăsim aceleași caractere juridice ale capacității civile: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea și universalitatea.
În legătură cu caracterul general al capacității de folosință subliniem faptul că acesta se găsește într-o legătură atât de strânsă cu caracterul abstract al acesteia încât uneori cele două se confundă într-unul singur – generalitatea. Caracterul abstract al capacității civile de folosință constă în faptul că orice om poate avea, pe tot parcursul vieții sale, orice drept subiectiv și orice obligație civilă pe care legea le recunoaște persoanei fizice. De la naștere până la moartea sa, omul poate fi, în mod abstract, titularul oricărui drept și al oricărei obligații. Această posibilitate este generală și abstractă deoarece nu are nici o legătură cu drepturile și obligațiile civile pe care persoana fizică le deține la un moment dat, în mod concret, în conținutul capacității sale de folosință. Doar în cazul în care își poate permite din punct de vedere economic, omul poate să transforme această aptitudine abstractă în realitate, dobândind toate drepturile posibile și asumându-și toate obligațiile civile.
În literatura de specialitate s-a afirmat că „fiecare om este deopotrivă susceptibil de oricare drept privat; sau cu alte cuvinte, fiecare om posedă deplinătatea capacității juridice”. De asemenea, tot în doctrină s-a exprimat și ideea după care „în ultima analiză, capacitatea de folosință prefigurează, potențial, toate drepturile subiective pe care le poate dobândi o persoană fizică. Ea nu se confundă cu aceste drepturi, ci exprimă numai aptitudinea generală, abstractă” de a le avea.
Generalitatea capacității de folosință exprimă doar posibilitatea abstractă de a dobândi orice drept deoarece „legea civilă nu poate și nici nu trebuie să cuprindă un inventar al drepturilor și obligațiilor civile ale persoanelor fizice, ci oferă posibilitatea ca persoana să dobândească orice drept, intervenind însă acolo unde anumite rațiuni determină interzicerea unui drept”. Cu alte cuvinte, conținutul capacității de folosință dă expresie ideii că „persoanei fizice îi este permis tot ce nu este interzis”, domeniul său fiind foarte larg. Este motivul pentru care art. 34 NCC, prevăzând că „Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile”, se referă la toate drepturile și obligațiile civile, în caz contrar ar fi trebuit menționate expres doar unele dintre acestea.
Aceasta este și o posibilă explicație a faptului că „Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință… decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege” [caracterul inalienabil (art. 29 alin. 2 NCC)]. Persoana fizică nu poate renunța decât la anumite drepturi civile subiective, nu la toate; în caz contrar ar trebui să admitem renunțarea la însăși calitatea de subiect de drept civil, ceea ce ar echivala cu o „moarte civilă”. De aici rezultă și caracterul intangibil, exprimat prin faptul că nici legea, nici convenția părților nu poate lipsi total o persoană fizică de capacitatea de folosință, și prin acela că persoana fizică poate fi doar îngrădită în această capacitate, dar numai în cazurile și condițiile stabilite de lege. În timp ce «inalienabilitatea protejează capacitatea de folosință chiar împotriva titularului ei și îi asigură „generalitatea”, intangibilitatea îi asigură protecție chiar față de lege, garantându-i existența și un minim de conținut».
Cât privește egalitatea, aceasta se referă la tratamentul egal, nu semnifică faptul că toate persoanele fizice au aceleași drepturi și obligații civile, ceea ce nu ar fi posibil. Străinul nu poate avea toate drepturile unui cetățean român; de asemenea, acestea diferă de la o persoană fizică la alta; medicii, farmaciștii, arhitecții, notarii, avocații, în general toți profesioniștii liberali a căror profesiune presupune pentru practicare dobândirea unor drepturi și asumarea unor obligații specifice, toți au o „capacitate civilă specială de folosință”, fără să influențeze capacitatea de folosință generală, care rămâne neatinsă, unică și egală.
O altă mențiune pe care trebuie să o facem este aceea că, în timp ce persoana fizică are o capacitate de folosință generală, persoana juridică deține o capacitate de folosință specială, exprimată prin principiul specialității capacității de folosință care semnifică faptul că entitatea colectivă nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt necesare realizării scopului său stabilit prin lege sau statut.
2. Începutul capacității de folosință a persoanei fizice
2.1. Regula privind dobândirea capacității de folosință
În ceea ce privește începutul capacității de folosință a persoanei fizice, art. 35 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, stabilește regula potrivit căreia capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei, iar art. 36 consacră excepția de la această regulă, conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur – copilul conceput este considerat născut ori de câte ori este vorba despre drepturile sale). Această excepție este ilustrată de dispozițiile art. 957 NCC, care prevăd: „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”, prin urmare, copilul conceput înaintea morții autorului său are capacitatea de a-l succede pe acesta. Condițiile necesare a fi întrunite pentru aplicarea acestei excepții constau, pe de o parte, în existența unor drepturi care să fie moștenite de către copil, nu a unor obligații; pe de altă parte, condiția ca respectivul copil să se nască viu, nu viabil.
Data începutului capacității civile de folosință a persoanei fizice este, de regulă, data nașterii. Acest moment prezintă, din punct de vedere juridic, o importanță teoretică și practică, deoarece de la această dată vorbim de un nou subiect de drept, cu aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile. Regula că omul este subiect de drept din momentul nașterii se întâlnește în toate sistemele de drept, din toate timpurile (dreptul roman, vechiul drept românesc, în sistemul Codului civil român). Nașterea este un eveniment natural, dar și juridic, adică o împrejurare care se produce independent de voința omului (a nou-născutului) și de care legea civilă leagă nașterea unor drepturi (în acest caz, aptitudinea generală de a dobândi drepturi și obligații); dar, pentru a fi un eveniment juridic faptul nașterii (parturitio) este condiționat, în mod firesc, de împrejurarea ca cel născut să fie viu, (nu și viabil) deoarece legătura dintre viața juridică și cea biologică este indisolubilă. Pentru a fi îndeplinită condiția de a se fi născut viu, copilul trebuie să fi respirat cel puțin odată, fapt ce poate fi dovedit prin proba docimaziei care dovedește prezența aerului în plămâni.
2.2. Înregistrarea nașterii
Data nașterii este, în cele mai multe situații, certă și se dovedește cu actul de stare civilă.
Anul, luna și ziua nașterii sunt înscrise în registrul de nașteri și în certificatul de naștere, eliberat în condițiile legii. Modul de stabilire a datei începutului capacității de folosință a persoane fizice este reglementat de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă și diferă în funcție de împrejurarea dacă nașterea a fost declarată și înregistrată în termenul stabilit de lege (15 zile de la data nașterii, pentru copilul născut viu și aflat în viață; 3 zile de la data nașterii, pentru copilul născut mort; 24 de ore de la data decesului, pentru copilul născut viu care a decedat înăuntrul termenului de 15 zile – art. 14. alin. 3) sau a fost tardivă, precum și în funcție de faptul că nașterea a avut loc într-o unitate sanitară, ori în altă parte.
Legea nr. 119/1996 prevede că au obligația de a face declarația de naștere oricare dintre părinți, iar dacă, din diferite motive, nu o pot face, obligația declarării revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere, personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc nașterea sau oricărei persoane care a luat cunoștință despre nașterea copilului (art. 16).
Art. 14 alin. 3 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă distinge două situații.
În prima situație, dacă mama a născut într-o unitate sanitară, înregistrarea nașterii copilului se face pe baza declarației verbale, prezentându-se, printre altele, și certificatul medical constatator al nașterii, care va trebui să poarte număr de înregistrare și „dată certă”, ce trebuie să arate anul, luna și ziua, precum și ora și minutul nașterii. Conform certificatului medical constatator al nașterii, data nașterii se trece în actul de naștere al copilului, adică în registrul de nașteri. Pe baza datelor înscrise în registrul de nașteri se eliberează certificatul de naștere, act de stare civilă care servește ca instrument probator al datei nașterii și deci al dobândirii personalității juridice, respectiv al momentului dobândirii capacității civile de folosință.
În a doua situație, lipsa unui certificat medical constatator al nașterii (când copilul nu se naște într-o unitate sanitară) este suplinită de declarația verbală făcută de persoana care solicită înregistrarea nașterii, momentul dobândirii capacității de folosință de către nou-născut fiind data nașterii înscrisă în registrul de nașteri (care este actul de naștere al acesteia).
În cazul înregistrării tardive a nașterii, când declarația este făcută după expirarea termenelor prevăzute de lege, dar înăuntrul unui an de la data nașterii, înregistrarea nașterii se face pe baza aprobării date de primarul localității unde s-a născut copilul, respectiv a șefului misiunii diplomatice sau oficiului consular de carieră al României. Dacă declarația este făcută după trecerea unui an de la data nașterii, actul de naștere se întocmește în baza hotărârii judecătorești, definitive și irevocabile, privind încuviințarea înregistrării tardive, care trebuie să conțină toate datele necesare înregistrării, inclusiv data nașterii, pe baza înregistrării eliberându-se certificatul de naștere. Conform art. 18 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, acțiunea se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială are domiciliul persoana interesată sau unde are sediul serviciul de protecție specială a copilului. Cererea se soluționează potrivit dispozițiilor privind procedura necontencioasă din Codul de procedură civilă. În vederea soluționării, instanța solicită serviciului public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială are domiciliul persoana interesată sau se află sediul serviciului de protecție specială a copilului verificări pentru stabilirea identității, precum și avizul medicului legist cu privire la vârsta și sexul persoanei al cărei act de naștere se cere a fi întocmit. Judecarea cauzei se face cu participarea procurorului. Procedura este identică și în cazul în care nașterea unui cetățean român s-a produs în străinătate, iar declarația de naștere se face în țară.
În cazul copilului găsit ale cărui date de identificare nu se cunosc, persoana care l-a găsit este obligată să anunțe cea mai apropiată unitate de poliție în termen de 24 de ore. Întocmirea actului de naștere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii acestuia, de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit și semnat de reprezentantul serviciului public de asistență socială, de reprezentantul unității de poliție competente și de medic. Procesul-verbal se întocmește în termen de 3 zile de la data găsirii copilului și trebuie să se menționeze data, locul și împrejurările în care a fost găsit copilul, sexul și data presupusă a nașterii acestuia, stabilită de medic. Obligația de a face demersurile necesare în vederea înregistrării nașterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit acesta.
În cazul copilului părăsit de mamă în unități sanitare, întocmirea actului de naștere se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul direcției generale de asistență socială și protecția copilului, de reprezentantul poliției și de cel al unității sanitare. Dacă identitatea mamei nu a fost stabilită în acest termen, serviciul public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza documentației transmise de direcția generală de asistență socială și protecția copilului, are obligația să solicite, în termen de 48 de ore, primarului competent să întocmească actul de naștere dispoziția privind stabilirea numelui și prenumelui copilului și să facă declarația de înregistrare a nașterii la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor. Dispoziția privind stabilirea numelui și prenumelui copilului se emite de către primar în termen de 5 zile de la data solicitării. Întocmirea actului de naștere se face pe baza procesului-verbal de constatare a părăsirii copilului, a certificatului medical constatator al nașterii, a autorizării instanței de tutelă în a cărei circumscripție a fost găsit copilul, cu privire la măsura plasamentului în regim de urgență, a răspunsului poliției cu privire la rezultatul verificărilor privind identitatea mamei, a dispoziției de stabilire a numelui și prenumelui copilului și a declarației de înregistrare a nașterii.
Pentru soluționarea înregistrării tardive a nașterii sau a copilului găsit, stabilirea datei nașterii ridică probleme, căci expertiza medico-legală poate stabili doar data aproximativă (an, lună) fiind aproape imposibil să se precizeze ziua certă a nașterii; de aceea pentru rezolvarea acestui aspect se folosesc trei sisteme: cel al primei zile a lunii respective, sistemul intermediar – ziua de mijloc a lunii – și sistemul ultimei zile a lunii care este considerat ca fiind cel mai rațional.
Din considerentele de mai sus putem concluziona că singura cerință impusă de legea română pentru a se putea vorbi despre începutul capacității civile de folosință a persoanei fizice este ca acel copil să existe, adică să se fi născut viu, nu viabil. Astfel, s-a considerat că „are capacitate de folosință și persoana care s-a născut, dar a cărei naștere nu a fost înregistrată în actele de stare civilă, cât și persoana a cărei moarte a fost, din eroare sau fraudulos, constatată fizic ori declarată judecătorește și, ca urmare, înregistrată în actele de stare civilă”; de asemenea, copilul născut prematur sau cel cu malformații grave, singura condiție fiind aceea a înregistrării unei singure respirații.
2.3. Excepția privind dobândirea capacității de folosință
Excepția privind dobândirea capacității civile de folosință a persoanei fizice este prevăzută de art. 36 NCC: „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”.
Textul legal instituie o ficțiune juridică care face ca nașterea să nu mai fie necesară pentru dobândirea capacității de folosință, fiind suficientă concepția, cel puțin în privința drepturilor subiective, și această capacitate este condiționată. Capacitatea de folosință a copilului conceput, dar încă nenăscut este parțială, deoarece privește doar drepturile, și condiționată, întrucât aceste drepturi sunt recunoscute copilului doar dacă se naște viu. În literatura juridică această ficțiune juridică este cunoscută prin maxima din dreptul roman „infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur” (copilul conceput este considerat născut ori de câte ori este vorba despre drepturile sale).
Fiind o măsură introdusă de legiuitor în favoarea copilului conceput, nu întreaga capacitate de folosință îi este recunoscută copilului de la data concepției, ci doar aptitudinea de a dobândi drepturi pentru că asumarea de obligații s-ar fi întors împotriva interesului acestuia. În doctrină s-a spus că este vorba despre o capacitate anticipată de folosință, care este provizorie. De asemenea, s-a afirmat că această capacitate nu poate fi plenară deoarece viața intrauterină nu presupune o personalitate completă; ea urcă până la momentul concepției, deci preexistă nașterii.
Aplicarea acestei excepții implică îndeplinirea unor condiții de fond (cumulative) și a mijloacelor de probațiune: copilul să se nască viu și să fie vorba numai de dobândirea de drepturi, adică să fie în interesul copilului.
Prima condiție pentru recunoașterea capacității de folosință este nașterea: copilul conceput trebuie se să nască viu, nu și viabil. Astfel, copilul va putea fi considerat de la concepție subiect de drept civil și va avea capacitate de folosință indiferent de timpul cât trăiește. Dacă copilul moare imediat după naștere, fără să fi fost înregistrată nașterea, i se vor întocmi două acte de stare civilă: mai întâi un act de naștere și apoi unul de deces. În situația în care copilul se naște mort, se consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil și capacitatea de folosință recunoscută pentru perioada de la concepție până la naștere (mort) dispare total. Cu alte cuvinte, în intervalul de timp cuprins între momentul concepției și naștere, legea civilă recunoaște copilului conceput o personalitate, o capacitate de folosință condiționată, care se va consolida dacă el se naște viu și va dispărea iremediabil dacă se naște mort. Nașterea copilului mort echivalează cu o condiție rezolutorie, în sensul că este recunoscută de lege capacitatea de folosință anticipată sub condiția ca cel conceput să se nască viu, în caz contrar, capacitatea fiind desființată retroactiv. Capacitatea de folosință anticipată este recunoscută sub condiție rezolutorie, pe când cea dobândită potrivit regulii (adică de la naștere) este pură și simplă, neafectată de modalitatea condiției.
A doua condiție a recunoașterii capacității de folosință a copilului conceput încă nenăscut este să fie vorba de dobândirea de drepturi; copilul conceput dar încă nenăscut nu poate avea și obligații pentru că ar intra în contradicție cu interesul copilului. Această excepție a fost instituită din considerente de echitate și protective a interesului copilului: „dacă în timpul sarcinii mamei, soțul acesteia decedează, în lipsa prevederii care ia în considerare, ca subiect de drept, și pe copilul nenăscut dar conceput, acesta ar fi trebuit să fie exclus de la moștenirea tatălui său, ceea ce ar crea o gravă injustiție”.
Principalul domeniu de aplicare al excepției „infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur” este cel al dobândirii drepturilor prin moștenire, motiv pentru care prevederile art. 957 alin. 1 NCC, care reglementează capacitatea de a moșteni, fac referire expresă la art. 36 NCC: „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Dispozițiile art. 36, 53 și 208 sunt aplicabile”. Termenul de un an pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală al celui care s-a născut după data deschiderii moștenirii va începe însă că curgă de la data nașterii acestuia [art. 1103 alin. (2), lit. a) NCC].
În legătură cu dispozițiile art. 957 NCC se pune problema dacă cea de-a doua condiție referitoare la existența drepturilor pe care copilul ar urma să le dobândească este îndeplinită și atunci când copilul ar urma să primească, prin moștenire legală ori testamentară, un patrimoniu sau o fracțiune de patrimoniu. În literatura de specialitate s-a ridicat această problemă, întrucât obiectul transmisiunii succesorale este o universalitate juridică, cuprinzând atât drepturi, cât și obligații; altfel spus, în această universalitate juridică intră concomitent masa de valori active, cuprinzând drepturile ce au aparținut defunctului, și masa de valori pasive, formată din datoriile pe care el le-a avut față de creditorii săi. Întrucât, în calitate de succesibil, copilul conceput are vocație fie pentru întreaga moștenire la care este chemat, fie pentru o fracțiune din aceasta, el va primi, în oricare din cele două situații, atât activul, cât și pasivul succesoral, revenindu-i nu numai drepturi, ci și obligații. Această problemă a fost însă soluționată de art. 1106 NCC, care prevede: „Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine”, și de art. 1114 alin. (2) NCC conform căruia moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, fiind astfel exclusă răspunderea acestora pentru pasivul a cărui valoare o întrece pe cea a activului. De asemenea, art. 1114 alin. 3 dispune că legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Din corelarea acestor dispoziții legale se desprinde ideea că, deși moștenirea cuprinde atât activ cât și pasiv, nu există primejdia asumării unor obligații de către copilul conceput pentru că acesta dobândește dreptul, iar nu obligația de a moșteni.
În concluzie, capacitatea de folosință a copilului nenăscut este incompletă deoarece se rezumă numai la aptitudinea de a avea drepturi; anticipată deoarece nașterea nu s-a produs încă și limitată în timp, durând numai până la nașterea copilului, când se va converti într-o capacitate civilă de folosință „completă”. Dacă se naște copilul mort, această capacitate incompletă și limitată se stinge definitiv, considerându-se că acesta nu a fost niciodată subiect de drept civil. Anticiparea capacității civile de folosință este o măsură de protecție adoptată în favoarea copilului conceput, dar încă nenăscut, deoarece prin art. 957 NCC i s-a recunoscut expres copilului conceput capacitatea succesorală, fără a se face distincție între moștenirea legală și cea testamentară, motiv pentru care acesta ar putea primi legate, care sunt liberalități.
2.4. Timpul legal al concepțiunii
Pentru aplicarea excepției „infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur” este necesară stabilirea datei concepției (timpul legal al concepției). Aceasta este o problemă la care știința medicală și biologică nu poate oferi, la această dată, un răspuns cert. Chiar dacă există mijloace pentru aproximarea datei concepțiunii, aceasta nu poate fi determinată precis, chiar dacă gradul de aproximare devine din ce în ce mai apropiat de realitate; cu toate acestea, nașterea poate fi prematură, la termen sau peste termen.
Știința medicală folosește anumite criterii ca, de exemplu, gradul de dezvoltare la naștere a copilului, însă, din cauza relativității acestora, legiuitorul a fost nevoit să instituie o prezumție legală referitoare la perioada de concepție.
Art. 412 NCC instituie prezumția cu privire la timpul legal al concepțiunii: „(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval”. Pentru instituirea acestei prezumții legiuitorul a luat în calcul două termene: primul este termenul celei mai lungi gestații (sarcini), de 300 zile, și al doilea este termenul celei mai scurte gestații (sarcini) de 180 zile. Prezumția legală situează momentul conceperii copilului în intervalul de 121 de zile. În acest fel, ziua cea mai îndepărtată în care copilul ar fi putut să fi fost conceput este cea de-a 300-a zi dinaintea nașterii sale, iar cea mai apropiată a conceperii sale ar fi putut să fie cea de-a 180-a zi, inclusiv, dinaintea nașterii.După cum se poate constata, legiuitorul a instituit,de fapt, două prezumții: prima este prezumția celei mai lungi gestații (sarcini), de 300 zile, și a celei mai scurte gestații (sarcini) de 180 zile; a doua este prezumția că zămislirea copilului ar fi putut avea loc în intervalul de 121 de zile.
Caracterul acestor prezumții – absolut sau relativ – este încă discutat în doctrină. Într-o opinie se consideră că are caracter absolut (juris et de jure) doar prezumția privind durata celei mai lungi gestații și durata celei mai scurte gestații; că împotriva ei nu pot fi admise probe contrare care să dovedească o sarcină mai lungă de 300 zile ori mai scurtă de 180 de zile căci astfel ar însemna ca prin hotărâre judecătorească să se modifice legea. Într-o altă opinie se afirmă că are caracter relativ (juris tantum) doar prezumția că momentul nașterii este posibil în oricare dintre cele 121 de zile, fiind deci admisibilă proba care tinde să stabilească concepțiunea numai într-un segment al intervalului de 121 de zile cu excuderea celeilalte părți. Există, de asemenea, autori care susțin că ambele prezumții sunt relative.
Având în vedere descoperirile științei medicale și performanțele ingineriei genetice – transferul de embrioni, fecundarea în vitro – ne alăturăm celei de-a treia opinii. Astfel, considerăm că prezumția că cea mai scurtă gestație este de 180 de zile nu mai poate fi considerată irefragabilă, din moment ce argumentele medicinii actuale pot demonstra contrariul. Invocăm în acest sens și prevederile art. 412 alin.(2) NCC potrivit căruia: „(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval”. Din aceste considerente, de lege ferenda considerăm că ar fi necesară o viitoare modificare a Codului civil în sensul scăderii duratei gestației celei mai mici.
3. Conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
3.1. Generalități
Pornind de la definiția capacității de folosință a persoanei fizice constând în aptitudinea omului, luat individual – de a avea orice drept subiectiv și orice obligație civilă recunoscută și reglementată de legea civilă, ajungem la concluzia că în conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice intră toate drepturile și obligațiile civile, pe care le poate avea, potrivit legii, un astfel de subiect de drept. De altfel, acest conținut rezultă și din caracterul de generalitate al acestei capacități, constând în aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a dobândi orice drept și de a-și asuma orice obligație care nu îi sunt interzise expres de lege.
În literatura de specialitate se face distincție între două componente ale capacității de folosință, una activă și una pasivă:
Componenta activă – capacitatea de a avea toate drepturile subiective civile, patrimoniale și nepatrimoniale;
Componenta pasivă – capacitatea de a-și asuma toate obligațiile subiective civile .
Lista drepturilor subiective și obligațiilor civile este, practic, nelimitată, cu excepția drepturilor reale. Pentru a ilustra, însă, conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice, putem utiliza doar gruparea, după anumite criterii, a drepturilor subiective și obligațiilor civile pe care le poate avea persoana fizică, ca subiect de drept civil. O astfel de clasificare a drepturilor subiective și obligațiilor civile are o semnificație mai mult teoretică, metodologică, deoarece ele, în realitate, în prisma capacității de folosință sunt inseparabile: fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o obligație corelativă, fiecărei obligații civile ăi corespunde un drept subiectiv civil. Pe de altă parte, drepturile subiective și obligațiile civile ale persoanei fizice, datorită trăsăturilor lor caracteristice comune, se prezintă, în totalitatea lor, ca un tot unitary, determinat de unicitatea subiectului de drept.
Având în vedere caracterul de ramură al capacității de folosință (față de capacitatea juridică a persoanei fizice din alte ramuri de drept), în doctrină se afirmă că în conținutului capacității de folosință a persoanei fizice sunt incluse doar drepturile subiective și obligațiile pe care le poate avea o astfel de persoană în cadrul raporturilor de drept civil. Așadar, sunt excluse din acest conținut drepturile și obligațiile pe care le poate avea persoana fizică în cadrul altor raporturi juridice – de drept constituțional, dreptul muncii, drept administrativ, fiscal, de protecția mediului etc.. În legătură cu conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice se impune mențiunea făcută în doctrină că acest conținut cu caracter de generalitate poate fi întâlnit în toate cazurile, „cu excepția capacității de folosință anticipată”, reglementată în art. 36 din NCC, care cuprinde doar aptitudinea copilului conceput dar nenăscut de a avea doar drepturi civile subiective, iar nu și obligații civile.
În funcție de specificul instituției de drept civil (contract, moștenire, răspundere etc.) căreia îi aparțin drepturile și obligațiile respective, putem subclasifica capacitatea de folosință în „capacitate contractuală”, „capacitate delictuală”, „capacitate succesorală”.
3.2. Reguli de determinare a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice
Pentru determinarea drepturilor subiective și obligațiilor civile care intră în conținutul capacității civile de folosință a persoanei fizice, în principiu, se au în vedere anumite reguli.
O primă regulă este că acest conținut trebuie raportat la reglementările legale în vigoare și aplicabile la un moment dat în țara respectivă. Sistemul legislativ respectiv cuprinde nu numai reglementările naționale, ci și cele internaționale privind drepturile și obligațiile civile ale omului, la care statul respectiv este parte ori la care a aderat ulterior. Această primă regulă impune cerința examinării continue a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice în dinamica sa, având în vedere că prin reglementările naționale (în special Constituția, Codul civil și legile speciale care sunt izvoare ale dreptului civil) și internaționale pot fi introduse noi drepturi în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice, ori pot fi restabilite altele (spre exemplu, cazul României și al altor state europene după căderea regimului comunist). De asemenea, pentru stabilirea corectă și completă a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice trebuie examinate nu numai izvoarele dreptului civil, ci și actele normative aparținătoare altor ramuri de drept, în măsura în care se referă la elemente ale conținutului capacității de folosință a persoanelor fizice.
Conform celei de-a doua reguli, întinderea reală a conținutului capacității de folosință a persoanei fizice se poate determina numai cu luarea în considerare a îngrădirilor legale a acestei capacități deoarece, așa cum am subliniat mai sus, persoana fizică are aptitudinea generală și abstractă de a dobândi orice drept și de a-și asuma orice obligație care nu îi sunt interzise expres de lege. Această regulă este în strânsă legătură cu prima, din care ea decurge și pe care o completează deoarece îngrădirile sunt prevăzute expres de lege, cu respectarea principiului proporționalității.Din acest punct de vedere, trebuie luate în calcul atât îngrădirile care sunt măsuri de protecție a unor interese (individuale ori generale), cât și acelea care au caracter de sancțiune (civilă sau penală).
O altă regulă este aceea că, pentru determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei fizice, trebuie luată în considerare numai aptitudinea omului de a fi titular de drepturi subiective și obligații civile, nu și de altă natură, aparținând altor ramuri de drept (precum dreptul constituțional, administrativ, dreptul muncii și protecției sociale, drept fiscal, comercial etc.). Această regulă este o reflectare a trăsăturii capacității civile de a fi o capacitate de ramură (civilă). Din acest punct de vedere subliniem că, în ceea ce privește drepturile și obligațiile fundamentale ale omului reglementate în Constituția României, în documentele internaționale, pactele privind drepturile omului etc., intră în sfera conținutului capacității de folosință a persoanei fizice numai acelea care sunt preluate și dezvoltate în normele dreptului civil, nefiind luate în considerare drepturile politice ori cele cu caracter cultural, care fac parte din conținutul altor capacități din alte ramuri de drept.
Pe baza acestor criterii, se pot determina drepturile subiective civile consacrate pe plan intern, prin norme de drept civil, și drepturile subiective civile consacrate pe plan internațional, prin pacte, tratate și convenții la care România este parte sau a aderat ulterior. În ceea ce privește aplicabilitatea acestor norme internaționale, articolul 20 din Constituție prevede: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
3.3. Categorii de drepturi și obligații civile incluse în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice
Elementele care intră în conținutul capacității de folosință a persoanei fizice sunt toate drepturile subiective civile și toate obligațiile civile ale omului.
Drepturile subiective civile beneficiază de protecția legii, putând fi exercitate numai în acord cu scopul economic și social.
După criteriul naturii lor, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi patrimoniale și drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale au un conținut economic, fac parte din patrimoniul persoanei și sunt susceptibile de evaluare în bani; de aceea, ele pot fi dobândite de către persoane prin acte juridice și pot fi transmise prin moștenire. Fac parte din această categorie unele drepturi patrimoniale absolute (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de servitute) și anumite drepturi cu caracter relative (dreptul împrumutătorului de a cere restituirea sumei de bani împrumutate, dreptul vânzătorului de a cere plata prețului etc).
Drepturile nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana titularului (fapt pentru care se mai numesc și personale); nu au conținut economic, neputând fi evaluate în bani; nu fac parte din patrimoniul celui căruia îi aparțin; nu sunt transmisibile prin acte juridice. Toate au caracter absolut, iar exercitarea lor este susceptibilă, uneori, să producă efecte patrimoniale (cum este cazul valorificării dreptului de autor în baza căruia titularul său poate să tragă foloase materiale din utilizarea operei sale). Fac parte din această categorie: drepturile legate de existența și integritatea fizică și morală a persoanei (dreptul la viață, sănătate, integritate corporală, la libertate, la secretul vieții personale, la onoare, la reputație etc.); drepturile referitoare la identificarea persoanei fizice (dreptul la nume, la domiciliu, la starea civilă); drepturile privitoare la creația intelectuală (de autor, de inventator).
În funcție de caracterul lor, drepturile subiective civile sunt absolute și relative.
Drepturile subiective civile absolute produc efecte față de toate persoanele (erga omnes). Caracterul absolut implică existența unui raport juridic stabilit între titular, ca subiect activ, și toate celelalte persoane, ca subiecți pasivi neindividualizați în momentul nașterii acestui raport juridic, dând naștere obligației corelative, negativă și universală a tuturor celorlalte subiecte de drept, de a se abține de la săvârșirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă atingere prerogativelor pe care le conferă titularilor lor. Sunt incluse în această categorie toate drepturile nepatrimoniale, precum și drepturile reale.
Drepturile subiective civile relative produc efecte numai între titularii lor, ca subiecți activi, și persoana sau persoanele individualizate încă de la nașterea raportului juridic, ca subiecți pasivi. Un astfel de drept dă naștere obligației corelative a subiectului pasiv de a avea comportarea pe care o pretinde natura dreptului subiectului activ (de a da, a face sau a nu face ceva). Faptul că drepturile relative produc efecte doar între părțile raportului juridic respectiv nu le dă dreptul altor persoane să săvârșească acte de încălcare a acestor drepturi, în caz de încălcare fiind antrenată răspunderea lor pentru prejudiciile cauzate. În sfera drepturilor relative sunt incluse numai drepturile patrimoniale obligaționale.
În funcție de efectele pe care le produc, drepturile patrimoniale se împart în drepturi reale și drepturi de creanță.
Drepturile reale (jus în re) sunt drepturile în baza cărora titularii lor pot să-și exercite atributele dreptului în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară intervenția altei persoane. Ele dau naștere unor raporturi juridice între o persoană fizică ca subiect activ și toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate, ținute de obligația de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea dreptului de către subiectul activ. Ele pot fi principale și accesorii.
Drepturile de creanță (jus în personam) sunt drepturi născute dintr-un raport juridic de obligație în baza cărora creditorul (titularul) poate pretinde debitorului îndeplinirea obligației corelative de a da, a face sau a nu face ceva. Toate au caracter relativ, fiind opozabile numai debitorului, care este totdeauna persoană determinată și căreia îi revine, fără excepție, o obligație pozitivă ori negativă determinate. Drepturile de creanță sunt nelimitate ca număr și sunt temporare, în sensul că se nasc pentru a se stinge, și sunt prescriptibile extinctiv în termene scurte.
În funcție de corelația dintre ele, drepturile subiective civile se împart în drepturi principale și accesorii. Drepturile subiective civile principale au o existență de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de a altora (drepturile nepatrimoniale, drepturile reale principale). Drepturile subiective civile secundare sunt acelea a căror soartă juridical depinde de existența altui drept subiectiv civil care are rol de drept principal, în virtutea principiului „accesorium sequitur principale” (dreptul secundar urmează soarta dreptului principal).
În funcție de gradul de certitudine conferit titularului, drepturile subiective civile se clasifică în drepturi pure și simple și drepturi afectate de modalități. Drepturile subiective civile pure și simple sunt cele care conferă maximă certitudine titularului, întrucât existența sau exercitarea lor nu sunt dependente de vreo împrejurare viitoare; ele pot fi exercitate de îndată după nașterea lor, în mod necondiționat (dreptul de proprietate dobândit de un donatar printr-un dar manual). Drepturile subiective civile afectate de modalități sunt cele a căror existență sau exercitare este determinată de o împrejurare viitoare certă sau incertă: sarcină, condiție sau termen.
La rândul lor, obligațiile civile sunt numeroase și variate, cunoscând numeroase clasificări legale și doctrinare.
După izvoarele lor, NCC clasifică obligațiile astfel: „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații” (art. 1165).
După subiecții lor se face deosebire între obligații simple (când raportul de obligații are un singur creditor și un singur debitor) și obligații complexe (când raportul de obligații are mai mulți creditori și un singur debitor, fie un singur creditor și mai mulți debitori, fie mai mulți creditori și mai mulți debitori).
După obiectul lor obligațiile sunt de trei feluri: obligații de a da, a face și a nu face. Obligația de a da este îndatorirea născută din acordul de voință al părților de a constitui sau a transmite un drept real. Obligația de a face („facere”) constă în îndatorirea de a săvârși o prestație pozitivă, alta decât constituirea sau transmiterea unui drept real cu privire la un bun (a preda un bun, a face un serviciu, a executa o lucrare). Obligația de a nu face („non facere”) constă în îndatorirea asumată de persoana fizică în calitate de debitor de a se abține de la o prestație pe care ar fi putut să o facă dacă nu-și asuma această obligație (obligația pe care și-o asumă proprietarul unui teren față de vecinul său de a nu planta arbori sau de a nu construi). Aceste obligații pot fi subclasificate în obligații pozitive (obligațiile de a da și de a face) și negative (obligațiile de a nu face ceva).
În funcție de scopul urmărit, obligațiile se împart în obligații de rezultat și obligații de mijloace. Obligațiile de rezultat sunt cele strict determinate sub aspectul rezultatului pe care debitorul este ținut să-l realizeze, în folosul creditorului sau altei persoane desemnate de creditor (obligația vânzătorului de a preda bunul vândut și obligația corelativă a cumpărătorului de a plăti prețul). Obligațiile de mijloace (de prudență sau de diligență) sunt cele care impun debitorulului să depună toate diligențele (eforturile) în vederea obținerii de către creditor a unui anumit rezultat, fără însă ca debitorul să fie obligat să realizeze ori să garanteze realizarea acelui rezultat (obligația medicului de a face totul pentru a atinge rezultatul urmărit – însănătoșirea pacientului, fără a se obliga la rezultatul însuși).
În funcție de sancțiune, obligațiile sunt perfecte (cele care se bucură, în caz de nevoie, de concursul forței coercitive a statului pentru executarea lor) și imperfect sau naturale (cele care nu pot fi executate pe cale silită, dar, în măsura în care sunt executate de bună-voie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestațiilor).
4. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice
4.1. Considerații introductive
Având în vedere caracterul intangibil al capacității de folosință a persoanei fizice, regula este „capacitatea neîngrădită”, iar excepția este reprezentată de acele îngrădiri (limitări) ale acestei capacități, posibile doar în cazurile și condițiile stabilite expres de lege. Prin prevederi exprese legiuitorul român a stabilit, în scopul ocrotirii persoanei sau al apărării unor interese generale ale societății, unele incapacități de folosință ale persoanei fizice. Aceste îngrădiri ale capacității de folosință și deci ale capacității de drept civil sunt, în concepția unor autori, incapacități de drept civil, nefiind luate în considerare acele îngrădiri sau incompatibilități care sunt stabilite în alte ramuri de drept. Sfera noțiunii de incapacitate este foarte largă, motiv pentru care în doctrină s-a vorbit chiar despre o teorie generală a incapacităților.
Prin incapacitate de folosință se înțelege situația în care individul este privat de un drept, în special de dreptul de a încheia un anumit act juridic, atât personal cât și prin reprezentant, sau „starea unei persoane care a fost lipsită prin lege de folosința sau exercițiul anumitor drepturi”. Reținem că este posibilă doar interzicerea anumitor drepturi, fiind exclusă posibilitatea lipsirii persoanei fizice de capacitatea de folosință în integralitatea ei. Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice au întotdeauna un caracter legal, fiind prevăzute expres de lege, precum și un caracter excepțional.
În legătură cu îngrădirile capacității de a contracta (interdicții legale de a contracta), unii autori susțin că acestea, ca natură juridical, nu sunt incapacități de folosință a persoanei fizice, ci incapacități de exercițiu ale acesteia. Pornind de la faptul că incapacitatea juridică în general exprimă starea unei persoane care nu are aptitudinea legală de a se bucura, deci de a avea și a exercita anumite drepturi sau a-și asuma și îndeplini anumite obligații, incapacitatea de folosință nu poate desemna decât situația în care o persoană nu poate să fie titulară a unui drept sau unei obligații, echivalând, practic, cu inaptitudinea de a fi subiect de drept.
Având în vedere definiția dată capacității de folosință ca „aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații”, este evident faptul că incapacitățile de folosință nu pot fi decât speciale, nu și generale, deoarece în caz contrar i s-ar refuza persoanei calitatea de subiect de drept.
Incapacitățile de folosință nu pot duce la anihilarea personalității juridice a omului, ci doar îl lipsesc pe acesta de folosința anumitor drepturi subiective și obligații civile, numărul incapacităților civile de folosință fiind restrâns.
4.2. Categorii de îngrădiri
În funcție de modul de operare, se întâlnesc incapacități care operează de plin drept (ope legis), prin simpla încadrare a persoanei fizice în ipoteza normei de drept civil, care prevede îngrădirea (incapacitatea), și incapacități care operează prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În doctrină s-a ridicat și întrebarea dacă este posibilă limitarea capacității de folosință realizată prin convenția părților. Această întrebare s-a ivit ca urmare a inserării în anumite contracte a clauzelor de inalienabilitate, doctrina și practica judiciară recunoscând valabilitatea unor asemenea clauze inserate în actele juridice translative de proprietate, cu condiția ca inalienabilitatea să aibă caracter temporar, iar instituirea sa să fie justificată de un interes serios, cum ar fi garantarea unui drept. Atunci când inalienabilitatea are caracter permanent, interdicția de înstrăinare a bunului fiind instituită pe durata întregii vieți a proprietarului, clauza respectivă este nulă deoarece astfel se aduce atingere, pe cale convențională, capacității de folosință a persoanei (care este intangibilă).
Reglementând clauza de inalienabilitate, NCC dispune, în art. 627 alin. (1): „Prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului.” Observăm astfel că, fără a accepta posibilitatea limitării capacității de folosință a persoanei fizice prin convenția părților, legiuitorul român a fixat doar condițiile pe care o interdicție de înstrăinare a unui bun trebuie să le îndeplinească (justificarea unui interes legitim și caracterul temporar) pentru a nu fi considerată ca aducând atingere capacității de folosință.
Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice se diferențiază și în funcție de finalitatea lor, fiind împărțite în incapacități cu caracter de sancțiune și incapacități cu caracter de protecție (ocrotire) a persoanei fizice.
După izvorul lor, incapacitățile de folosință se clasifică în incapacități stabilite de legea civilă și incapacități stabilite de legea penală.
4.3 Îngrădiri cu caracter de sancțiune
Incapacitățile sau îngrădirile cu caracter de sancțiune pot fi regăsite în legislația civilă și în legislația penală.
4.3.1. Incapacitățile prevăzute de legislația civilă
Incapacitățile prevăzute de legislația civilă intervin în cazul încălcării unei norme de drept civil prin conduita persoanei fizice sau în alte situații stabilite de lege. Aceste sancțiuni sunt prevăzute expres în normele de drept civil.
– Nedemnitatea succesorală este sancțiunea civilă prevăzută de art. 958-960 NCC (de drept și judiciară) care constă în decăderea moștenitorului legal din dreptul de a moșteni dacă s-a făcut vinovat de o faptă gravă față de defunct sau față de memoria acestuia.
Nedemnitatea succesorală de drept se aplică numai în cazul săvârșirii faptelor expres și limitativ prevăzute de lege și pentru care persoana este condamnată penal: a) săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea; b) săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.Această sancțiune se aplică pentru fapte săvârșite cu vinovăție, fiind necesar ca moștenitorul să fi acționat cu discernământ. Conform art. 958 NCC, în cazul în care condamnarea pentru faptele respective este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.
În ce privește nedemnitatea judiciară, art. 959 NCC consacră trei cazuri în care intervine: a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei; b) persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului; c) persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant. Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Atunci când condamnarea pentru faptele menționate la art. 959 alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii. În cazurile prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. b) și c), termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii. Comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea în declararea nedemnității succesorale, în cazul în care, cu excepția autorului faptei, nu mai există alți succesibili.
În ceea ce privește efectele nedemnității, art. 960 alin. (1) prevede că nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.
– Acceptarea forțată a moștenirii este sancțiunea civilă prevăzută de art. 1119 NCC, care are ca efect înlăturarea oricărui drept asupra lucrurilor dosite sau ascunse. Astfel, succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea, chiar dacă anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa la distribuirea bunului donat. Art. 1.119. prevede că moștenitorul aflat în această situație este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
– Decăderea din drepturile părintești este reglementată de art. 508-509 NCC, fiind „o pedeapsă mixtă, atât de dreptul familiei, cât și de drept civil, care vizează capacitatea de folosință a persoanei fizice”. Astfel, instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie. Limitarea capacității de folosință constă în lipsirea părintelui decăzut din drepturile părintești de dreptul de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani și de a încuviința actele minorului între 14 și 18 ani, precum și de dreptul de a fi tutore (conform art. 113 pct. b).
Potrivit art. 509 NCC, decăderea din exercițiul drepturilor părintești poate fi totală, întinzându-se asupra tuturor copiilor născuți la data pronunțării hotărârii, sau parțială, adică numai cu privire la anumite drepturi părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor. Se poate observa că legiuitorul român nu a făcut nici o distincție între latura nepatrimonială și cea patrimonială a autorității părintești, motiv pentru care considerăm că purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului se pot manifesta, deopotrivă, cu privire la drepturi și îndatoriri care fac parte din latura nepatrimonială sau din cea patrimonială a autorității părintești. Din aceste motive, de lege ferenda considerăm că se impune o modificare a prevederilor Codului civil în sensul de a se face distincția cu privire la cele două laturi (patrimonială și nepatrimonială) ale autorității părintești, și de a se prevedea expres sancțiunea decăderii din exercițiul drepturilor părintești în cazul în care purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului privesc modul în care părinții administrează bunurile acestuia.
Potrivit art. 509 NCC, are calitate procesuală activă doar autoritatea administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, motiv pentru care de lege ferenda considerăm necesară modificarea acestor prevederi în sensul extinderii ariei celor ce pot cere instanței de tutelă decăderea din drepturile părintești, anume la toate persoanele care, potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, servesc sau au servit anterior interesului superior al copilului. Ilustrăm această propunere prin dispozițiile art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului: „ Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal”.
4.3.2. Incapacitățile prevăzute de legislația penală
Îngrădiri cu caracter de pedepse penale ale capacității de folosință a persoanei fizice sunt considerate numai pedepsele complementare și pedepsele accesorii.
În ceea ce privește pedepsele complementare care constau în interzicerea exercitării unor drepturi, în dreptul civil prezintă relevanță interzicerea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator (Art. 64 din C. pen.). Prin urmare, pierderea drepturilor părintești și a dreptului de a fi tutore sau curator este considerată că aduce atingere capacității de folosință a condamnatului. Aceste măsuri se pot aplica numai în baza hotărârii judecătorești, iar incapacitatea operează de plin drept.
Referitor la conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 66 NCP prevede că aceasta constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multor drepturi printre care se numără și drepturile părintești (lit. e) și dreptul de a fi tutore sau curator (lit. f). Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară. Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită.
Executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate. Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii.
În ceea ce privește pedepsele accesorii, potrivit art. 65 NCP, acestea constau în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) -o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară. În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanță a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) -o) sau a unora dintre acestea. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. În cazul detențiunii pe viață, pedeapsa accesorie având conținutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.
4.4. Îngrădiri cu caracter de protecție
Îngrădirile capacității de folosință a persoanei fizice cuprind acele incapacități pe care legiuitorul civil le-a instituit din considerente de ocrotire sau de protecție a intereselor persoanelor fizice care se află într-o situație specială. În doctrină au fost formulate anumite rezerve în legătură cu calificarea acestor îngrădiri dacă privesc capacitatea de folosință a persoanei fizice sau capacitatea de exercițiu. Dincolo de respectivele rezerve, aceste îngrădiri sunt prevăzute de legea civilă sub forma unor incapacități speciale de a dobândi anumite drepturi subiective și de a-și asuma anumite obligații civile, urmărindu-se ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane. Există două categorii de astfel de incapacități: absolute – operează între un subiect de drept civil determinat și toți ceilalți subiecți care sunt nedeterminați, și relative – care operează numai între subiectul de drept civil vizat (deci determinat) și un alt subiect de drept civil, de asemenea, determinat.
Incapacitățile speciale sunt prevăzute expres de legea civilă și operează de drept, ca urmare a întrunirii condițiilor legale, fără să fie necesară o hotărâre judecătorească. Incapacitățile speciale se disting după izvorul lor, care poate fi Codul civil sau alte acte normative.
4.4. 1. Îngrădiri cu caracter de protecție prevăzute de Codul civil
Codul civil este izvorul următoarelor incapacități:
a. incapacitatea persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă de a dispune de bunurile sale prin liberalități, prevăzută de art. 988 NCC: „(1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”. Rațiunea acestei interdicții constă în protejarea intereselor minorului deoarece liberalitatea operează un transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, ceea ce se traduce printr-o diminuare a patrimoniului dispunătorului. Fiind cu titlu gratuit, liberalitatea este un act juridic mai grav decât înstrăinarea, motiv pentru care interdicția îl vizează și pe reprezentatul/ocrotitorul legal al minorului care nu poate îndeplini aceste acte, legiuitorul având o atitudine mai vigilentă cu privire la donație în comparație cu testamentul deoarece donatorul se lipsește de bunurile sale, în viață fiind. Comparând reglementarea din dreptul civil român și din cel kuweitian, observăm că noul cod civil român reglementează o incapacitate totală care vizează atât minorul lipsit de capacitate de exercițiu, precum și cel cu capacitate de exercițiu restrânsă, care nu pot dispune de bunurile lor prin liberalități, în timp ce legea kuweitiană prevede că minorul poate încheia testament când împlinește vârsta de 18 ani (deci cu capacitate de exercițiu restrânsă).
b. incapacitatea minorului ajuns la majorat, de a dispune prin liberalități în folosul reprezentantului/ocrotitorului legal, înainte de a fi primit descărcare pentru gestiunea sa de la instanța de tutelă, reglementată de art. 988 alin.(2) NCC: „Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului”.
Textul legal instituie două excepții de la regula incapacității – prima excepție – dată de teza I a aliniatului – în sensul că actul de dispoziție cu titlu gratuit nu este interzis dacă este încheiat de incapabil cu fostul său reprezentant ori ocrotitor legal, după ce acesta a primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa; a doua excepție – teza a II-a a aliniatului – stabilește că majorul poate dispune de bunuri prin liberalități, în favoarea fostului său reprezentant sau ocrotitor legal, chiar fără ca acesta să fi primit descărcarea de gestiune, dacă acesta este ascendentul său. Rațiunea dispozițiilor art. 988 alin.(2) NCC este de a proteja minorul, ba chiar și majorul, de o eventuală abuzivă influență din partea reprezentantului/ocrotitorului legal (fost), măsură care nu mai apare ca justificată atunci când reprezentantul/ocrotitorul legal este un ascendent.
c. incapacitatea medicilor, farmaciștilor sau a altor persoane (preoții sau alte persoane care acordau asistență religioasă), în perioada în care, direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului, de a primi donații sau legate de la persoana pe care au tratat-o și care a decedat de boala respectivă, reglementată de art. 990 NCC astfel: „(1) Sunt anulabile liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați; b) liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității, dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. (4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității. (5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acțiunea în anularea donației poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit”. Rațiunea instituirii acestei incapacități rezidă în faptul că toate aceste persoane pot avea o covârșitoare influență asupra unui pacient deoarece acesta se află într-o stare psihică sensibilă de care se poate profita căci, așa cum s-a subliniat în doctrină, omul poate fi înclinat la orice sacrificiu pentru a-și redobândi sănătatea.
Din aceleași rațiuni, de lege ferenda considerăm necesară impunerea aceleiași interdicții de a primi și personalului care exercită orice funcție într-un cămin care acordă asistența socială persoanelor vârstnice care nu au familie sau nu se află în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare; care nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată ori care se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.
d. incapacitatea mandatarilor, a părinților, a tutorelui, a curatorului, a administratorului provizoriu și a funcționarilor publici, a judecătorilor-sindici, a practicienilor în insolvență, a executorilor, prevăzută de art. 1654 NCC: „(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică: a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1.304 alin. (1) rămâne aplicabilă; b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează. (2) Încălcarea interdicțiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută”. Interdicția este generală, referindu-se la toate bunurile (mobile și imobile). Rațiunea acestei interdicții constă în necesitatea de a înlătura conflictul dintre interesul vânzătorului pentru care ce face vânzarea și propriul interes al celui prin intermediul căruia se realizează aceasta. Sancțiunea prevăzută de primele aliniate este nulitatea relativă care poate fi cerută doar de persoanele în favoarea cărora a fost stipulată incapacitatea, acestea putând și confirma vânzarea. În schimb, sancțiunea prevăzută de ultimul aliniat din articol este nulitatea absolută, justificată de necesitatea de a apăra prestigiul de care trebuie să se bucure în rândul cetățenilor funcționarii publici și slujitorii justiției, și de a înlătura suspiciunile că ar putea profita abuziv de poziția și influența lor.
e. incapacitatea de a vinde prevăzută de art. 1655 NCC: „(1) Persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1) nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și contractelor în care, în schimbul unei prestații promise de persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani”.
f. Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase de către judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență, direct sau prin persoane interpuse, care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea, prevăzută de art. 1653 NCC: „(1) Sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea. (2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1): a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios. (3) Dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa”. În vechea reglementare – art. 1309 din Vechiul Cod civil – interdicția îi viza pe judecători și supleanți, membrii ministerului public și avocați care nu se puteau face cesionari de drepturi litigioase, care erau de competența tribunalului judetean în a cărui rază teritorială își exercitau funcțiile lor, „sub pedeapsa de nulitate, speze și daune-interese”. Față de vechea reglementare, observăm că NCC prevede expres ca sancțiune nulitatea absolută, înlăturând astfel orice controverse doctrinare.
g. Incapacitățile în materia legatelor, prevăzute de art. 991 NCC: „Sunt anulabile legatele în favoarea: a) notarului public care a autentificat testamentul; b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului; c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) (testamentul autentic) și art. 1.047 alin. (3) (testamentele privilegiate); d) agenților instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047; e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului”.
h. Incapacitatea tutorelui, a soțului său și a rudelor sale apropiate de a încheia acte juridice cu minorul aflat sub tutelă este prevăzută de art. 147 NCC în următorii termeni: „(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte. (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz”.
i. Incapacitatea de folosință a minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă de a face donații ori de a garanta obligații altuia este prevăzută de În ceea ce privește încuviințarea și autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, art. 146 NCC prevede: „(3) Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia. (4) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor alin. (1)-(3) sunt anulabile, dispozițiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător”.
4.4.2. Îngrădiri cu caracter de protecție prevăzute de alte legi
Astfel de incapacități speciale pot fi prevăzute de Constituție sau alte legi. Un astfel de exemplu este incapacitatea prevăzută de art. 41 alin.(2) din Constituție, înainte de a fi revizuită în anul 2003, care dispunea: „Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. După revizuire, aceste prevederi au fost modificate astfel: „Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală” (art. 44 alin. 2). În consecință, după ce România a devenit stat membru al UE, cetățenii străini și apatrizii domiciliați pe teritoriul statelor membre ale UE pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, în condițiile legii organice, precum și pe cale succesorală; de aceleași drepturi beneficiază și cetățenii altor state dacă tratatele internaționale la care România este parte conțin prevederi în acest sens. De asemenea, persoanele juridice străine pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte. Potrivit art. 3 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, „cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române”.
O incapacitate specială de cumpărare (de dobândire) este prevăzută de Legea fondului funciar nr. 18/1991 în privința terenurilor agricole. Potrivit art. 67 alin. 2, În toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea dobânditorului nu poate depăși 100 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare.
Un alt exemplu este incapacitatea de a vinde terenurile atribuite în proprietate de către cei care beneficiază de prevederile Legii nr. 646/2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural. Conform prevederilor acestei legi, familiile tinere în care cel puțin unul dintre membri are vârsta de până la 40 de ani, care au domiciliul sau care doresc să își stabilească domiciliul în mediul rural și în care cel puțin unul dintre membri deține o calificare atestată ce îi permite să dezvolte activități agricole sau neagricole, specifice zonei rurale în care locuiesc sau se stabilesc; tinerii în vârstă de până la 40 de ani care conduc singuri sau împreună cu mai mulți parteneri o exploatație, o asociație agricolă, o societate agricolă sau o societate comercială prestatoare de servicii în domeniul agricol, care au domiciliul sau doresc să își stabilească domiciliul în mediul rural; tinerii în vârstă de până la 40 de ani care au în proprietate o suprafață de teren agricol și/sau ferme zootehnice și care au domiciliul sau doresc să își stabilească domiciliul în mediul rural; specialiștii care lucrează în agricultură, funcționarii publici, personalul didactic, cadrele medicale, slujitorii cultelor religioase legal recunoscute, care au domiciliul sau doresc să își stabilească domiciliul în mediul rural, în vârstă de până la 40 de ani pot beneficia, la cerere, de atribuirea în proprietate, cu titlu gratuit, a unor terenuri de până la 1.000 m² pentru construirea de locuințe și anexe gospodărești și de atribuirea în folosință a unor terenuri agricole de până la 10 ha. Aceste persoane beneficiază de atribuirea în folosință a terenurilor agricole numai dacă domiciliază, locuiesc efectiv și profesează în localitatea respectivă și numai pe durata îndeplinirii cumulative a acestor condiții. De atribuirea în proprietate a respectivelor terenuri beneficiază tinerii care nu au locuință proprietate personală. Terenurile atribuite în proprietate pentru construirea de locuințe și anexe gospodărești nu pot fi înstrăinate, prin acte juridice între vii, timp de 10 ani socotiți de la data terminării construcției, sub sancțiunea nulității absolute a actului juridic de înstrăinare.
Incapacitățile speciale prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996 sunt următoarele:
interdicția de a vinde locuințele sociale prevăzută de art. 47 din Legea locuinței nr. 114/1996;
interdicția prevăzută de art. 49 din aceeași lege: „Beneficiarii locuințelor sociale nu au dreptul să subînchirieze, să transmită dreptul de locuire sau să schimbe destinația spațiului închiriat, sub sancțiunea rezilierii contractului de închiriere și a suportării eventualelor daune aduse locuinței și clădirii, după caz”;
interdicția prevăzută de art. 54 din aceeași lege: „Locuințele de intervenție nu pot fi vândute chiriașilor”.
La cele enumerate mai sus putem adăuga incapacitatea reglementată de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care interzice persoanelor fizice sau juridice, române sau străine, care au avut contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate cu oricare instituție publică implicată în privatizarea societăților comerciale și care au fost rezolvite din cauze imputabile acestora printr-o hotărâre judecătorească sau arbitrală definitivă și irevocabilă sau ca efect al condițiilor de rezoluțiune stipulate în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, precum și celor care înregistrează datorii bugetare restante, să participe la procesul de privatizare.
4.5. Concluzie
Analizând trăsăturile caracteristice ale incapacităților speciale din dreptul românesc comparativ cu cel kuweitian, putem observa următoarele diferențieri:
1. ceea ce caracterizează incapacitățile de folosință în dreptul românesc este faptul că sunt, de regulă, absolute și nu pot fi remediate, respectiv este imposibil de a încheia actul juridic atât în nume propriu, cât și prin reprezentare, în timp ce, în sistemul de drept kuweitian, actele juridice încheiate într-o astfel de stare de incapacitate pot fi validate ulterior, după ce cauza care a determinat-o încetează;
2. în dreptul românesc, bolile mintale sau fizice nu antrenează, în principiu, incapacități de folosință – în dreptul civil kuweitian, handicapul corporal accentuat ori maladiile mortale, spre exemplu, reprezintă îngrădiri ale capacității civile (capacitatea de folosință);
3. în ceea ce privește sancțiunea incapacităților de folosință, în dreptul românesc se consideră că o nulitate este absolută sau relativă în funcție de interesul ocrotit de norma juridică ce instituie o anumită incapacitate, în timp ce, în dreptul kuweitian, sancțiunea este, de regulă, nulitatea relativă.
5. Sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice
5.1. Considerații introductive
Capacitatea de folosință a persoanei încetează odată cu moartea acesteia, moment în care încetează și calitatea de subiect de drept civil deoarece aceasta nu poate supraviețui suportului său uman. Momentul morții poate fi constatat fizic sau poate fi declarat pe cale judiciară atunci când nu este posibilă constatarea directă a morții fizice dar există certitudini că moartea s-a produs.
Acest fapt material – moartea fizică – se recunoaște ușor, prin oprirea respirației și a circulației sângelui în corp, fiind considerată un proces determinat de dispariția completă a aportului, transportului sau utilizării oxigenului la nivel celular.
Însă moartea este, în același timp, un fapt juridic, care produce numeroase efecte în plan juridic. Cel mai important efect este dispariția existenței unui subiect de drept (civil), respectiv încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. În plan juridic, moartea produce și alte efecte juridice: odată cu încetarea existenței subiectului de drept civil se deschide succesiunea; se naște un drept de concesiune asupra locului de veci, având ca titular nu persoana decedatului, ci familia respectivului; pot apărea drepturi asupra corpului neînsuflețit în legătură cu prelevarea și transplantul de țesuturi și organe; se pot naște litigii post mortem în privința conflictelor între voința celui care a decedat și voințele celor în viață în privința moștenirii, se produce lipsa capacității procesuale de folosință ș.a.
Momentul morții marchează trecerea corpului uman de la starea de persoană la aceea de lucru. Corpul uman neînsuflețit se transformă astfel, din punct de vedere juridic, într-un lucru, fără a fi însă un bun inclus în circuitul juridic, bucurându-se și de o anumită protecție juridică. Astfel, conform art. 78 NCC, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său. Voința persoanei fizice cu privire la corpul său după moarte trebuie să fie respectată, iar în lipsa unei astfel de voințe expres declarate, va fi respectată, în ordine, voința soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul. În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate. În ceea ce privește prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la persoanele decedate, aceasta se poate efectua numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit, de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Reglementarea momentului încetării capacității de folosință o regăsim în art. 35 NCC: „Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia”, precum și în art. 49 alin. 1 NCC: „În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață”.
Moartea face parte din categoria faptelor juridice care se produc independent de voința omului și de care legea leagă anumite efecte juridice cum sunt, spre exemplu, nașterea, cutrenurul, etc.
Data morții persoanei fizice este menționată în actul de deces pe baza căruia se eliberează certificatul de deces; modul în care se determină data morții diferă în funcție de prezența sau absența cadavrului. Astfel, în cazul morții fizic constatate, atunci când există un cadavru, completarea datei morții se face fie pe baza datei menționate în actul medical constatator al morții, fie în temeiul declarației persoanei care a înștiințat organele de stare civilă despre decesul unei persoane, dacă nu a fost întocmit un certificat constatator al morții de către medic; în cazul declarării judecătorești a morții, data morții persoanei fizice va fi data stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte, rămasă irevocabilă.
5.2. Moartea fizic constatată
Sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice coincide cu momentul morții care este un fapt material ce poate fi constatat direct și nemijlocit. În dreptul modern, cauzele care duc la încetarea capacității de folosință s-au redus la una singură, la moartea fizic constatată.
În dreptul românesc, ca și în dreptul kuweitian, este admis un singur mijloc de probă în privința încetării din viață a persoanei fizice, respectiv acte autentice, cu a căror întocmire este însărcinat ofițerul stării civile competent. În principiu, sarcina de a face dovada sfârșitului capacității de folosință, adică a morții, revine persoanei care reclamă pentru sine vreun drept sau formulează vreo pretenție, adică aceluia care afirmă faptul morții altei persoane. Pretinzând că o persoană fizică a încetat din viață la o dată determinată, va trebui să probeze această dată, de această probă depinzând admiterea reclamației/pretenției sale. Cu alte cuvinte, persoana fizică se prezumă a fi în viață câtă vreme nu se probează decesul deoarece moartea nu se prezumă.
Moartea fizic constatată este deci calea firească, comună, reprezentând regula privind încetarea capacității de folosință a persoanei fizice. Având în vedere legătura inseparabilă dintre moarte, ca fapt juridic, și sfârșitul capacității de folosință a persoanei fizice, adică a calității de subiect de drept civil a omului, din punct de vedere juridic este deosebit de importantă cunoașterea datei exacte a morții.
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă reprezintă legea-cadru în această materie, potrivit căreia certificatul medical constatator al decesului, în care se consemnează cauza decesului, se întocmește și se semnează de către medic sau, în lipsa acestuia, de către un cadru mediu sanitar care a făcut constatarea (art. 35 alin. 1). În sistemul actual, stabilirea exactă a datei morții este relativ simplă, făcându-se prin constatarea opririi respirației și a circulației sangvine, respective a funcției cardiace. În medicina legală se vorbește și despre așa-numita moarte aparentă (vita minima), care se poate confunda uneori cu moartea biologică.
Întocmirea actului de deces se face la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul, pe baza certificatului medical constatator al decesului și a declarației verbale făcute de membrii familiei decedatului sau, în lipsa acestora, de una dintre următoarele persoane:
a) medicul sau alt cadru din unitatea sanitară unde s-a produs decesul;
b) orice persoană care are cunoștință despre deces. (2) Declarantul va depune certificatul medical constatator al decesului, documentul de identitate și, după caz, documentul de evidență militară ale celui decedat.
Declarația de deces se face verbal, la primăria localității în a cărei rază teritorială s-a produs decesul, în termen de 3 zile de la data încetării din viață a persoanei (sau în termen de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului, când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru), declarantul trebuind să depună, printre altele, și certificatul medical constatator al decesului. În actul de deces se înscrie data decesului în format an, lună, zi. După întocmirea actului de deces, ofițerul de stare civilă eliberează declarantului certificatul de deces, precum și o adeverință de înhumare sau incinerare a cadavrului.
5.3. Declararea judecătorească a morții
5.3.1. Noțiune și considerații generale
Există situații când moartea nu poate fi constatată fizic deși ea este (aproape) certă și, prin urmare, determinarea datei sfârșitului capacității de folosință prin constatare directă este imposibilă. Spre exemplu, există date certe că persoana dispărută sau absentă de la domiciliu nu mai trăiește, fiind necesară clarificarea statutului juridic al persoanei fizice, această clarificare fiind impusă din „interese care nu privesc numai pe succesorii prezumtivi, pe soțul și pe copiii celui dispărut, dar privesc totodată starea patrimonială a celui dispărut și a persoanelor cu care acesta se află în raporturi juridice”. Constatarea fizică a morții presupune întrunirea a două condiții: existența unui cadavru identificat (dacă este cazul, criminalistic) al persoanei și constatarea medicală a instalării decesului ca urmare a unor cauze naturale sau ca urmare a unor violențe. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, moartea nu se poate stabili direct, fizic, de către organele medicale, sarcina de a stabili data sfârșitului capacității de folosință a persoanei fizice revenind instanței judecătorești, potrivit reglementărilor legale în vigoare în materie. Declararea judecătorească a morții nu poate avea loc decât atunci când persoana fizică lipsește timp mai îndelungat de la domiciliul sau reședința sa și există dovezi neîndoielnice că nu mai este în viață. În caz contrar, absența de la domiciliu nu produce nici un efect asupra situației juridice a persoanei fizice, neafectând nici raporturile sale nepatrimoniale, nici cele patrimoniale. Există însă și situații în care persoana lipsește de la domiciliul său un interval de timp mai lung sau mai scurt, fapt care naște îndoială cu privire la existența sa în viață – absență calificată. Și în astfel de situații apare necesitatea de a se lua măsuri pentru protecția intereselor absentului și ale celor cu care el se află în raporturi juridice în scopul rezolvării problemelor pe care le ridică incertitudinea existenței în viață, precum și a morții persoanei fizice respective. În oricare astfel de situație, declararea judecătorească a morții presupune introducerea unei cereri de declarare a morții de către orice persoană interesată.
În concluzie, putem afirma că moartea declarată pe cale judecătorească este o moarte prezumată, care se declară prin hotărârea instanței de judecată și se referă la persoane fizice care au dispărut în împrejurări care fac credibilă ideea că dispariția lor se datorează decesului. În toate situațiile de declarare judecătorească a morții nu este posibilă identificarea și examinarea cadavrului.
5.3.2. Cazuri de declarare judecătorească a morții
Potrivit vechii legislații – art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 și art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954 – moartea se putea declara pe calea a două proceduri: declararea judecătorească a morții precedată de declararea judecătorească a dispariției și declararea judecătorească a morții neprecedată de declararea judecătorească a dispariției.
Deși nu mai reglementează declararea judecătorească a dispariției, Noul Cod civil recunoaște două categorii de cazuri de declarare judecătorească a morții: cazul general (care, în linii mari, este similar declarării judecătorești a morții, precedată de declararea judecătorească a dispariției din vechea reglementare) și cazurile speciale.
Cazul general este reglementat de art. 49 NCC: „(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că era în viață. (2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic”. Prin urmare, acest caz are în vedere două condiții: persoana să lipsească de la domiciliu timp îndelungat și existența unor indicii care să facă plauzibilă încetarea sa din viață. Pe de altă parte, trebuie să fi trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că persoana în cauză era în viață. Termenul de 2 ani începe să curgă fie de la data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut, fie, dacă această dată nu se poate stabili cu exactitate, de la sfârșitul lunii în care acestea s-au primit. Dacă nici luna nu poate fi stabilită, termenul de 2 ani se calculează de la sfârșitul anului calendaristic în care au fost primite ultimele informații sau indicii despre cel dispărut. Cererea prin care se solicită declararea judecătorească a morții poate fi introdusă de orice persoană interesată.
În ceea ce privește cazurile speciale de declarare judecătorească a morții, un prim caz este reglementat de art. 50 alin. (1) NCC, potrivit căruia cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția. Aceste împrejurări deosebite – inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, faptele de război sau altele asemănătoare – fac credibilă concluzia că persoana fizică nu le-a putut supraviețui. Enumerarea împrejurărilor în care a avut loc dispariția nu este limitativă, ci doar exemplificativă. Chiar dacă persoana a dispărut în asemenea împrejurări, legiuitorul a considerat că este necesar să se aștepte curgerea unui termen de 6 luni de la data dispariției, înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești de declarare a morții, termen suficient fie pentru ca persoana dispărută să reapară (eventual, în cadrul operațiilor de salvare), fie pentru căutarea cadavrului său.
Al doilea caz special de declarare judecătorească a morții este reglementat de art. 50 alin. 3 NCC în următorii termeni: „Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție”. Prin urmare, în cazul în care dispariția persoanei s-a petrecut în împrejurări care conferă un mare grad de certitudine în privința survenirii decesului, acțiunea prin care se cere declararea judecătorească a morții poate fi formulată fără a se mai aștepta împlinirea unui termen de la dispariție. Spre deosebire de cazul reglementat prin primul alineat, aliniatul 3 al art. 50 nu mai prevede, nici măcar cu titlu exemplificativ, ipotezele în care ar fi putut dispărea persoana în cauză. Astfel, pot exista situații în care dispariția unei persoane s-ar putea încadra în ambele ipoteze (spre exemplu, cazul unui naufragiu). Rămâne astfel la latitudinea instanței să aprecieze, în funcție de circumstanțele în care a avut loc dispariția, dacă motivul invocat în cerere poate fi încadrat în prevederile art. 50 alin. (1) NCC sau în prevederile art. 50 alin. (3) NCC. Pentru a se pronunța o hotărâre de admitere în acest ultim caz, este necesar să existe probe directe referitoare la producerea decesului în această împrejurare. Prevederile art. 50 alin. 1 și 3 NCC sunt aplicabile atât în ipoteza în care cadavrul nu a fost găsit, cât și în aceea în care cadavrul a fost găsit, dar nu se știe cui aparține, dacă el îi aparține sau nu celui a cărui moarte se cere a fi constatată, datorită imposibilității identificării sale.
5.3.3. Stabilirea datei morții prezumate
Principalul efect al declarării morții pe cale judiciară îl constituie încetarea capacității de folosință a persoanei fizice; concomitent, se deschide succesiunea acesteia.
Stabilirea datei morții prezintă astfel o deosebită importanță; această dată trebuie stabilită de instanța de judecată, pe baza probelor administrate. Hotărârea judecătorească pronunțată în cauză trebuie să conțină această dată, care va fi considerată a fi data decesului persoanei în cauză și care va produce efecte retroactive, marcând momentul de la care încep să se producă toate efectele pe care legea le leagă de survenirea acestui eveniment. Data stabilită ca fiind data morții nu coincide cu data ultimelor știri despre cel dispărut, nici cu data producerii împrejurării care îndreptățește a se presupune decesul; de asemenea, nu se confundă cu data pronunțării hotărârii judecătorești de declarare a morții, nici cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri. Hotărârea trebuie să specifice nu numai ziua, dar și ora la care s-a produs moartea prezumată, dacă o asemenea mențiune lipsește, legea consideră că moartea a survenit în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții.
Există situații în care nu este însă posibil să se stabilească cu precizie ziua decesului persoanei fizice. În asemenea situații devin aplicabile, după caz, regulile stabilite de art. 49 NCC sau art. 50 NCC, referitoare la stabilirea zilei în care s-a produs dispariția persoanei în cauză. Astfel, se consideră că persoana a încetat din viață în ultima oră a zilei în care s-a produs dispariția.
În toate cazurile în care se certifică ipoteza morții persoanei fizice pe cale judiciară se întocmește „un act de deces al persoanei” în care va figura ca „dată a morții” data stabilită în hotărârea judecătorească declarative de moarte.
5.3.4. Rectificarea datei morții prezumate
Indiferent care este situația care a justificat declararea judecătorească a morții persoanei, inclusiv atunci când s-a făcut aplicarea prevederilor art. 50 alin. (3) NCC, data exactă a morții celui la care se referă hotărârea judecătorească este incertă. Această dată este doar o presupunere a instanței, fiind stabilită pe baza probelor care au fost cunoscute la data pronunțării hotărârii judecătorești declarative de moarte.Ulterior pot apărea noi probe, care atestă faptul că data morții a fost alta, astfel încât legiuitorul a prevăzut posibilitatea rectificării sale. Conform art. 52 alin. (3) teza a II-a N.C..C, instanța poate rectifica data morții dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. Competența rectificării datei morții îi aparține tot instanței care a pronunțat hotărârea declarativă de moarte. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare. Și această nouă dată este tot una prezumtivă, putând fi rectificată, la rândul său, în aceleași condiții.
5.3.5. Anularea hotărârii de declarare a morții
Hotărârea declarativă de moarte se fundamentează pe o prezumție a decesului persoanei fizice, prezumție care se poate dovedi a fi contrară realității. Legiuitorul român a reglementat posibilitatea anulării acestei hotărâri în două situații distincte: în cazul în care se dovedește că persoana a cărei moarte a fost declarată este în viață (art. 54 alin. 1) sau în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort (art. 55). Cererea de anulare poate fi introdusă, în primul rând, de cel care a fost declarat mort, ca și de orice altă persoană interesată. Acest lucru se impune în temeiul principiului simetriei juridice de vreme ce, potrivit art. 49 alin. 1 NCC, orice asemenea persoană a putut cere declararea morții, având în vedere și prevederile art. 54 alin. 1 NCC sunt redactate într-o manieră impersonală („se poate cere”). Conform art. 948 din Noul Cod de procedură civilă, competența soluționării cererii îi aparține aceleiași instanțe care a pronunțat și hotărârea declarativă de moarte. Judecarea cererii se face cu citarea persoanelor care au fost părți în procesul de declarare a morții și cu participarea procurorului. Dacă se dovedește că persoana care a fost declarată moartă trăiește, instanța va anula hotărârea. Dispozitivul hotărârii de constatare a nulității hotărârii, cu mențiunea că aceasta a rămas definitivă, se comunică serviciului de stare civilă pentru anularea înregistrării.
Efectele anulării hotărârii de declarare a morții se produc atât în planul dreptului civil, cât și în alte ramuri de drept. În dreptul civil, hotărârea de anulare a declarării morții produce efecte nepatrimoniale și efecte patrimoniale. Principalul efect nepatrimonial al acestei hotărâri constă în înlăturarea cu efect retroactiv a încetării capacității de folosință a persoanei fizice. Cât privește efectele patrimoniale ale anulării hotărârii declarative de moarte, art. 54 alin. (2) NCC reglementează situația bunurilor celui declarat mort: „Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață”. Astfel, înapoierea bunurilor sale mobile și imobile se face în natură, dacă bunurile respective sunt în posesia moștenitorului aparent, au fost înstrăinate cu titlu gratuit sau au fost înstrăinate cu titlu oneros unui subdobânditor de rea-credință, ori prin echivalent, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă. Spre exemplu, dacă bunul a fost înstrăinat cu titlu oneros unui dobânditor de bună-credință, moștenitorul aparent va fi obligat să-i remită prețul proprietarului care a reapărut. Moștenitorul aparent trebuie să restituie bunurile pe care le posedă pentru că prin anularea hotărârii declarative de moarte el pierde calitatea de moștenitor. Dobânditorul cu titlu gratuit al unui bun este obligat să-1 restituie, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credință. De asemenea, dobânditorul cu titlu oneros, care a fost de rea-credință la data încheierii actului, este obligat să restituie bunul însă va avea însă recurs împotriva vânzătorului.
Buna-credință se prezumă (art. 14 alin. 2 NCC), așa că sarcina de a proba reaua-credință a dobânditorului îi revine celui care cere restituirea bunurilor. Nu se poate pretinde restituirea în natură a bunurilor mobile și imobile de la cel care le-a dobândit cu bună-credință în temeiul unui act juridic cu titlu oneros. Se consideră că este de rea-credință subdobânditorul care, la data dobândirii bunului, a știut ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață. Atunci când bunul a cărui restituire se cere este un imobil înscris în cartea funciară, care a fost înstrăinat printr-un act cu titlu oneros unui subdobânditor de rea-credință, devin aplicabile și dispozițiile de carte funciară. Ca urmare, proprietarul care fusese declarant mort își va putea recupera bunul numai după ce va obține rectificarea cărții funciare, în condițiile prevăzute de art. 907-910 NCC. Rectificarea se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarație notarială dată de subdobânditorul al cărui drept urmează să fie radiat, fie prin hotărâre judecătorească definitivă.
Tot în ceea ce privește raporturile dintre cel care fusese declarant mort și moștenitorii prezumtivi, art. 57 NCC dispune: „Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor”.
Art. 56 NCC reglementează plata făcută moștenitorilor aparenți: „Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață”. Pentru ca plata datoriilor făcută moștenitorilor aparenți de către debitorii persoanei declarate moarte să fie valabilă și liberatorie, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1478 NCC: „ (1) Plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabilește că acesta nu era adevăratul creditor. (2) Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor”.
5.3.6. Comorienții
Comorienții sunt persoanele – două sau mai multe – care au decedat în aceiași împrejurare sau în împrejurări diferite fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit celorlalte. În această situație, stabilirea momentului încetării capacității de folosință a persoanei fizice prezintă o deosebită importanță pentru stabilirea vocației succesorale deoarece art. 957 NCC prevede: „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii”. Prin urmare, existența capacității succesorale se determină în funcție de împrejurarea dacă succesorul a fost în viață la data decesului celui a cărui succesiune este discutată. Această situație nu ridică dificultăți atunci când datele deceselor celor două persoane (autor și succesor) diferă, dovada momentului morții fiecăreia putând fi făcută cu orice mijloc de probă. Probleme apar când decesele au intervenit în aceeași împrejurare sau în împrejurări diferite, fără a se putea stabili cu precizie dacă ele au fost simultane sau nu. Pentru astfel de situații legiuitorul a legiferat instituția comorienților, care, în vechea reglementare, era prevăzută de art. 21 din Decretul nr. 31/1954: „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeași împrejurare, fără a se putea stabili dacă una a supraviețuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Consecința unei astfel de reglementări era aceea că niciuna din aceste persoane nu putea s-o moștenească pe cealaltă.
Noul Cod civil nu mai reglementează situația decesului survenit „în aceeași împrejurare”. Art. 957 alin. (2) NCC prevede: ”Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta”. În acest mod s-a instituit o prezumție de simultaneitate sau concomitență a momentului morții ori de câte ori sunt întrunite următoarele condiții: două sau mai multe persoane au decedat; decesul a survenit fie în aceeași împrejurare, în astfel de condiții încât nu se poate stabili dacă una a supraviețuit alteia (spre exemplu, într-un accident sau din cauza unei catastrofe naturale), fie în împrejurări diferite, dar în același moment. Prezumția este relativă, putând fi răsturnată dacă se face dovada contrară. Între comorienți nu există vocație succesorală reciprocă, niciuna dintre aceste persoane neputând exista la momentul deschiderii succesiunii celeilalte, fiecare fiind moștenit de succesibilii săi.
Secțiunea 3.
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU
1. Definiție și caractere juridice
Potrivit Noului Cod Civil, capacitatea de exercițiu este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice civile.
În literatura juridică găsim mai multe definiții ale capacității de exercițiu care, deși diferă, se remarcă însă printr-o serie de elemente comune:
– capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este „acea parte a capacității civile a omului care constă în aptitudinea acestuia de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile”;
– „ …..capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind personal și singură acte juridice”;
– „capacitatea deplină de exercițiu este capacitatea persoanei de a săvârși ea însăși, nemijlocit și fără ajutorul juridic al altei persoane, acte juridice de drept civil”.
– „parte a capacității civile, capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin săvârșirea de acte juridice civile” ;
– „capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligațiile încheind personal și fără autorizarea prealabilă a vreunui ocrotitor, acte juridice, precum și, bineînțeles, de a participa, tot astfel la dezbaterea procesului civil ca reclamant sau ca pârât, în privința realizării drepturilor și obligațiilor sale civile”.
Capacitatea de exercițiu are ca premise, pe de o parte, capacitatea de folosință a persoanei, care îi permite să concretizeze vocația de avea drepturi și obligații civile și, pe de altă parte, discernământul, respectiv „existența puterii individului de a-și reprezenta corect consecințele juridice ale manifestării sale de voință”, putere care diferă în funcție de vârstă și de starea de sănătate. Așa cum s-a subliniat în doctrină, capacitatea de exercițiu se întemeiază pe ipoteza dobândirii unei anumite maturități de către persoana fizică și exprimă această maturitate prin posibilitatea de a încheia acte juridice, de aceea de esența capacității de exercițiu este aptitudinea subiectului de drept de a încheia singur și personal acte juridice.
În ceea ce privește caracterele juridice ale capacității de exercițiu, se disting: legalitatea (constând în însușirea acesteia de a fi reglementată prin lege); generalitatea (constând în aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a dobândi și exercita orice drept și de a-și asuma și executa orice obligație care nu îi sunt interzise expres de lege); inalienabilitatea (imposibilitatea ca o persoană fizică să renunțe, total sau parțial, să înstrăineze sau să înstrăineze capacitatea sa de exercițiu); intangibilitatea (reflectă faptul că nici o persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de exercițiu în mod arbitrar, iar limitarea/ lipsa acesteia nu poate avea loc decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege); egalitatea (capacitatea de exercițiu nu poate fi influențată de sex, vârstă, rasă, naționalitate, religie, statut social etc.). Putem observa că regăsim aceleași caractere ca și în cazul capacității de folosință, cu excepția universalității deoarece nu toate persoanele fizice au capacitate de exercițiu.
2. Fazele capacității de exercițiu
În funcție de existența sau inexistența discernământului, respectiv în funcție de vârstă, capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice cunoaște trei faze (etape):
– lipsa capacității de exercițiu – caracterizează minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani; cei puși sub interdicție judecătorească;
– capacitate de exercițiu restrânsă – specifică pentru minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, cu excepția minorului care s-a căsătorit, a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani și căruia instanța de tutelă i-a recunoscut capacitatea de exercițiu deplină și a minorului debil mintal pus sub interdicție judecătorească;
– capacitate de exercițiu deplină – situație în care se află majorii, adică persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția majorului debil mintal pus sub interdicție judecătorească; minorul care s-a căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani; minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și căruia instanța de tutelă i-a recunoscut capacitatea de exercițiu deplină.
3. Lipsa capacității de exercițiu
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sunt minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Legiuitorul a considerat că, în cazul acestor categorii de persoane fizice, lipsa discernământului justifică și lipsirea acestora de capacitatea de exercițiu, reprezentând o măsură de protecție a intereselor lor.
Actele persoanei lipsite de capacitate de exercițiu pot fi încheiate, în numele lor, de către reprezentanții lor legali, părinți, tutori sau curatori, cu respectarea dispozițiilor legale. Rațiunea încheierii acestor acte prin reprezentant constă în grija legiuitorului român de a-i asigura incapabilului o protecție contra lipsei ori alterării prezumate a consimțământului său, dar numai în măsura în care el are în mod real o asemenea nevoie.
O situație deosebită în care lipsește discernământul este și cazul persoanelor care, deși lipsite de discernământ, nu au fost puse sub interdicție judiciară. În literatura de specialitate s-a apreciat că „atunci când o persoană are facultățile mentale alterate, dar prezintă și intervale de luciditate (este cazul alienaților mintali și niciodată al oligofrenilor), se realizează condiția de fond a lipsei de discernământ și devine cu atât mai necesară punerea sub interdicție cu cât, tocmai în aceste intervale, persoana ar avea «dispoziția» să încheie acte păgubitoare pentru ea”.
Cert este că, până la data rămânerii definitive a hotărârii de punere sub interdicție, se prezumă că persoana a cărei interdicție se cere, dacă este majoră, se bucură de deplină capacitate de exercițiu. În consecință, actele juridice încheiate înainte de punerea sub interdicție vor fi anulate numai dacă se va dovedi că persoana respectivă, în momentul încheierii acelui act, era lipsită de discernământ. În caz contrar, actele vor fi considerate ca valabil încheiate.
După ce hotărârea de punere sub interdicție a rămas definitivă, actul juridic încheiat de interzisul judecătoresc va fi lovit de nulitate relativă, chiar dacă se face dovada că interzisul se afla într-un moment de luciditate atunci când l-a încheiat.
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu pot face însă anumite acte juridice civile care nu sunt lovite de nulitate. Deși legea veche nu prevedea în mod expres care sunt actele permise celui lipsit de capacitate de exercițiu, conform art. 43 alin. 3 NCC în această categorie intră:
– actele de conservare: somația, punerea peceților, înscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci în registrul de publicitate, întreruperea unei prescripții;
– acte de dispoziție mărunte, care se încheie zilnic, pentru nevoile obișnuite ale traiului: cumpărare de alimente, dulciuri, rechizite școlare, bilete de autobuz, bilete la spectacole sau competiții sportive. Având o valoare foarte redusă, încheierea unor asemenea acte nu mai justifică anularea lor pentru incapacitate și, cu atât mai mult, în cazul minorilor, leziunea este exclusă.
Conform art. 44 NCC, actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție judecătorească.
Referindu-se la lipsa capacității de exercițiu, în doctrină s-a subliniat că „această lipsă nu este o veritabilă și totală lipsă de capacitate de exercițiu; există un minimum de conținut chiar pentru această lipsă a capacității de exercițiu a persoanei fizice, exprimat tocmai în cele două categorii de acte juridice civile arătate”.
În afară de cele două categorii de acte permise, art. 43 alin. 4 NCC mai prevede: „Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru”.
4. Capacitatea de exercițiu restrânsă
Legiuitorul român a considerat că, întrucât minorul cu vârstă cuprinsă între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare, trebuie să i se recunoască acestuia capacitatea de exercițiu restrânsă.
Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are nevoie de încuviințarea prealabilă, putând încheia, personal și singur, următoarele acte juridice:
– actele pe care le pot încheia în mod valabil și minorii care nu au împlinit 14 ani;
– contracte de depozite mărunte la CEC Bank și retragerea acestora, dacă minorul se întreține singur, sau în limita unui plafon maxim lunar, dacă el nu se întreține singur;
– actele de administrare, dacă nu sunt lezionare;
– copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale;
– după împlinirea vârstei de 16 ani, minorul poate încheia contract individual de muncă în calitate de salariat, prezumându-se că de la această vârstă are maturitatea fizică și psihică necesară pentru a intra într-un raport de muncă.
Actele pe care minorul între 14-18 ani le poate încheia valabil numai cu încuviințarea prealabilă a reprezentantului legal sunt următoarele:
– actele de administrare privitoare la un bun (ut singuli): închirierea unui bun;
– actele de administrare care privesc patrimoniul minorului: contractul de antrepriză pentru repararea unui bun, culegerea și consumarea fructelor naturale și civile, înstrăinarea bunurilor ce au devenit nefolositoare minorului, înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii etc. Actele de administrare a patrimoniului minorului sunt acte care, în raport cu un anumit bun, sunt acte de dispoziție, dar privite în raport cu întregul patrimoniu „au ca finalitate o judicioasă utilizare a patrimoniului”;
– minorii care au vârsta cuprinsă între 15 și 16 ani o capacitate restrânsă de a se angaja în muncă, adică angajarea lor este posibilă numai cu acordul părinților (ambii părinți) sau al reprezentanților legali și numai dacă minorului “nu îi este periclitată sănătatea, dezvoltarea și pregătirea profesională” (art. 13 alin. 2 din Codul muncii). Art. 42 NCC reglementează regimul unor acte juridice ale minorului astfel: „ (1)Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul. (2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite”.
Valabilitatea celor trei categorii de acte încheiate de minorul în vârstă de 14-18 ani este condiționată de încuviințarea prealabilă și specială a reprezentantului său legal. Încuviințarea trebuie deci să preceadă încheierea actului juridic de către minor și să fie dată în mod distinct, separat, pentru fiecare act în parte. Ocrotitorul legal nu poate da o încuviințare generală pentru toate actele juridice susceptibile să fie încheiate de către minor, căci „o asemenea încuviințare… ar echivala cu înlăturarea însăși a capacității de exercițiu restrânse, care ar fi înlocuită, prin voința personală a părinților sau tutorelui, cu o capacitate deplină de exercițiu”.
Art. 44 NCC declară anulabile actele juridice încheiate de minorul în vârstă de la 14 la 18 ani, fără încuviințare prealabilă, precum și cele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, chiar fără dovedirea unui prejudiciu. Cel cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate.
Din categoria actelor juridice pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate încheia personal, dar cu dublă încuviințare, atât din partea reprezentantului legal, cât și din partea instanței de tutelă, fac parte actele de dispoziție cum sunt: înstrăinarea, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipotecă), renunțarea la un drept, tranzacția, în general orice acte care depășesc administrarea patrimoniului, precum și căsătoria. Astfel, conform art. 39 NCC, „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.
Încheierea acestor acte de către minorul lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, fără încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă, chiar dacă a existat încuviințarea reprezentantului legal, este sancționată cu nulitatea relativă.
Art. 45 NCC reglementează frauda comisă de incapabil astfel: „Simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată”. Acest articol a făcut o aplicație a răspunderii civile delictuale, care constituie o excepție de la principiul qnod nullum est nullum producit efectum.Pe de altă parte, incapabilul care, cu intenție, a întrebuințat manopere dolosive pentru a determina o altă persoană să contracteze cu el, inducându-1 astfel în eroare asupra stării capacității sale, este scos de sub protecția normelor edictate în considerarea prezumției lipsei sale de discernământ. Justificarea acestei reglementări, conținută și de vechiul Cod civil, constă tocmai în principiul răspunderii civile delictuale: minorul, care a comis un delict civil constând în folosirea unor mijloace frauduloase pentru inducerea în eroare a celui cu care a contractat, pe care 1-a făcut astfel să creadă că este major, nu mai poate invoca minoritatea sa drept cauză de nulitate a actului juridic civil astfel încheiat. Prin desființarea actului juridic civil pentru acest motiv, cealaltă parte contractantă ar fi victima unui prejudiciu, pe care minorul, ca autor al delictului, ar trebui să-1 repare. Noul Cod extinde această soluție și în cazul interzisului judecătoresc.
5. Capacitatea de exercițiu deplină
Conform art. 37 și 38 NCC, capacitatea de exercițiu deplină începe, de regulă, la momentul majoratului, respectiv la împlinirea vârstei de 18 ani, și constă în aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice.
În literatura de specialitate capacitatea deplină de exercițiu a persoanei fizice a fost definită ca fiind aptitudinea omului de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligațiile civile prin încheierea, personal și singur, a tuturor actelor juridice civile. Din definiție rezultă mai multe trăsături:
capacitatea de exercițiu este o parte a capacității civile;
dobândirea capacității depline de exercițiu presupune că individul încheie toate actele juridice personal și singur, adică fără vreo încuviințare prealabilă;
persoana fizică cu capacitate deplină de exercițiu poate încheia toate actele juridice permise de lege.
Pentru existența capacității de exercițiu legiuitorul a impus două condiții: vârsta și discernământul, ceea ce înseamnă că mai întâi, capacitatea deplină de exercițiu încetează odată cu încetarea capacității de folosință, adică prin moartea persoanei (fizic constatată sau prin hotărâre judecătorească), și apoi că lipsa discernământului ca urmare a alienației sau debilității mintale produce efecte asupra capacității de exercițiu. Astfel, existența discernământului este prezumată în cazul persoanelor care ating vârsta majoratului, prezumție care poate fi răsturnată dacă se dovedește că persoana respectivă suferă de o boală psihică de natură să afecteze acest discernământ.
Un alt mod de dobândire a capacității de exercițiu deplină îl reprezintă încheierea căsătoriei de către un minor înainte de a împlini optsprezece ani. Conform art. 39 NCC, „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul”. În cazul anulării căsătoriei, capacitatea deplină de exercițiu se păstrează de către minorul care nu a împlinit 18 ani dacă a fost de bună-credință, dar se pierde de către cel care a fost de rea-credință.
Noul Cod civil reglementează o nouă situație de dobândire a capacității de exercițiu deplină, respectiv capacitatea de exercițiu anticipată. Potrivit art. 40 NCC, capacitatea de exercițiu deplină poate fi recunoscută minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, la cererea acestuia, de către instanța de tutelă, pentru motive temeinice. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, cerându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.
Cererea privind dobândirea capacității de exercițiu anticipate nu poate fi făcută decât în interesul minorului și pentru motive temeinice care, nefiind precizate de lege, sunt lăsate la latitudinea instanței de tutelă. Deoarece capacitatea de exercițiu este condiționată de existența discernământului, lipsa de maturitate și de discernământ ale minorului, precum și imposibilitatea acestuia de a-și cunoaște propriul interes, vor constitui obstacole în calea acordării capacității de exercițiu anticipate, ducând la respingerea cererii.
Capacitatea de exercițiu deplină încetează în următoarele cazuri: decesul persoanei (constatat fizic sau declarat pe cale judecătorească); punerea sub interdicție judecătorească; anularea căsătoriei – în cazul minorilor de rea-credință care nu a împlinit vârsta de 18 ani; constatarea nulității absolute a căsătoriei – pentru aceiași minori.
Capitolul IV
REGIMUL JURIDIC AL CAPACITĂȚII CIVILE ÎN DREPTUL KUWEITIAN
Secțiunea 1.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1. Considerații terminologice
În timp ce în dreptul românesc se vorbește despre noțiunea de “capacitate civilă”, distingându-se între „capacitatea de folosință” și „capacitatea de exercițiu”, în dreptul religios kuweitian există noțiunea de „capacitate de a contracta” și cea de “vârstă a maturității”. Doctrina distinge între două aspecte ale capacității juridice, unul activ și unul pasiv:
ahlïyat al-wudjüb – capacitatea de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații;
ahlïyat al-adä’ – capacitatea de a exercita drepturile și de a executa obligațiile.
De subliniat că cele două noțiuni nu se confundă cu cele de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu” din dreptul românesc și din cel occidental. Totuși, în ultimii ani, doctrina islamică a început tot mai mult să îmbrățișeze ideea distincției între cele două tipuri de capacități – capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu – deși această distincție a rămas la nivel pur teoretic.
Omul, ca subiect de drept și, totodată, sursă a dreptului, este înzestrat cu calitatea care îi permite să facă ceea ce are dreptul sau este obligat să facă („dhima”). Dhima este un concept inseparabil de natura umană, inevitabil de asemenea, putând fi interpretată, pe de o parte, ca aptitudine de avea drepturi și obligații, fiind similară cu noțiunea de capacitate în sens larg din dreptul românesc, și, pe de altă parte, ca având semnificația de personalitate juridică atașată fiecărui individ în parte.
Termenul de “capacitate civilă/ juridică” nu figurează în Codul civil; nici termenii de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu”. În Codul civil regăsim numai termenul de „capacitate”, ca și în Legea civilă nr. 67/1980, făcându-se de fapt referire la « capacitatea de a contracta ». De asemenea, Legea civilă nr. 67/1980 nu vorbește, ca legea română, despre persoane incapabile sau capabile de a contracta, ci despre persoane „neidentificate” (fără discernământ) sau „identificate” (cu discernământ). Pentru a da mai multă claritate discursului nostru și pentru a înlătura eventuale confuzii, vom încerca, pe cât posibil, să folosim termeni echivalenți celor utilizați de legiuitorul român.
În legea Sharia, vârsta este definită sau interpretată prin vârsta pubertății: 9 ani pentru femei și 15 ani pentru bărbați, cu discuții privind maturitatea fizică/ psihică. Limita de vârstă a majoratului civil, răspunderii penale, căsătoriei, dreptului de a alege sau de a fi ales sau a emancipării minorilor variază. În cele două școli majore ale Islamului, sunniții și șiiții – Sunni și Shi’ia, care dau interpretări diferite ale legii Sharia nu se prevede o limită de vârstă atunci când un copil încetează să mai fie un minor și intră în maturitate.
Art. 1 par. (2) din Codul civil, de asemenea, dispune că, în absența unor prevederi legislative, judecătorii sunt obligați să se pronunțe în conformitate cu obiceiul, iar în lipsa unui obicei aplicabil, trebuie să se ghideze după cele mai adecvate principii de jurisprudență islamică (fiqh). Prin comparație cu sistemul românesc, observăm că obiceiul (religios) are statutul de drept comun (asemănător dreptului civil, la care se raportează toate celelalte ramuri de drept din România), iar jurisprudența poate reprezenta, în anumite cazuri, izvor de drept.
În conformitate cu Legea civilă nr. 67/1980, “Vârsta maturității este la împlinirea a 21 de ani” (paragraful 2 al articolului 92), în timp ce cu privire la săvârșirea de infracțiuni, art. 3 din Legea minorilor nr. 3/1983 prevede că “orice persoană care nu a împlinit 7 ani la data comiterii unei infracțiuni nu va răspunde penal”. De asemenea, minorul poate încheia contract de muncă pe perioadă nedeterminată sau pe perioadă determinată pe o perioadă de maxim un an când îndeplinește vârsta de 15 ani (capacitate de angajare în muncă), iar de la vârsta de 18 ani are capacitatea de a încheia testament.
În ceea ce privește contractul de căsătorie, acesta este valabil numai dacă ambele părți au capacitate legală. Conform Coranului, „oricine este capabil din punct de vedere fizic, mental și financiar are obligația de a intra într-o căsătorie”. În diversele școli islamice, vârsta pentru căsătorie diferă de la o școală la alta; ea coincide cu vârsta pubertății, însă nu și cu vârsta maturității stabilită de legea civilă. Adepții școlii Hanafi consideră că fetele nu ajung la pubertate înainte de împlinirea a 9 ani, iar băieții nu înainte de 12 ani. Conform școlilor Hanbali și Shafi’i, vârsta pentru căsătorie este de 15 ani pentru ambele sexe, în timp ce școala Maliki stabilește vârsta de 17 ani atât pentru băieți, cât și pentru fete. În doctrina Jafari, vârsta pubertății este fixată la 15 ani pentru băieți și 9 ani pentru fete.
Vârsta minimă stipulată în legea kuweitiană pentru încheierea unei căsătorii este de 15 ani pentru femei și 17 ani pentru bărbați. În același timp, pentru ca un contract de căsătorie în sine să fie valabil, Legea nr. 51/1984 privind Statutul personal cuprinde următoarele dispoziții: “pentru ca o căsătorie să fie legitimă, părțile trebuie să fie de vârsta pubertății și să aibă discernământ” (articolul 24) și “legalizarea și autentificarea unui contract de căsătorie este interzisă în cazul în care o femeie nu a ajuns la vârsta de 15 de ani și un bărbat la cea de 17 ani în momentul înregistrării contractului” (articolul 26), deoarece există încă unele grupuri tribale, care se ghidează după diverse școli (Hanbali; Hanafi, Jafari, Shafi’i), în care fetele continuă să se căsătorească la o vârstă mai tânără. Aceasta este o situație similară cu cea a căsătoriilor între minori încheiate în cadrul minorității romilor din România.
Pentru căsătoria unui minor trebuie obținut consimțământul reprezentantului legal. De subliniat că, indiferent de vârsta femeii, la încheierea căsătoriei este obligatoriu consimțământul ocrotitorului său legal (wali) în școlile de gândire Maliki, Shafi’i și Hanbali, în timp ce în școala Hanafi acest consimțământ este facultativ, dar recomandabil.
În scopul protecției minorilor și pentru a preîntâmpina alte eventuale situații în care căsătoriile se încheie la o vârstă mult prea fragedă, de lege ferenda considerăm că articolul 26 din Legea nr. 51/1984 ar trebui modificat astfel încât să aibă următorul conținut: „Legalizarea și autentificarea unui contract de căsătorie este interzisă în cazul în care minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Căsătoria unei fete înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu înainte de 15 ani, este permisă numai pentru motive întemeiate și numai cu acordul reprezentanților legali”. De asemenea, considerăm că aceeași lege mai sus-menționată ar trebui să stipuleze, ca sancțiune, pedeapsa cu închisoarea pentru cei care încalcă această interdicție, în condițiile prevăzute de Legea minorilor nr. 3/1983.
Capacitatea este una dintre condițiile esențiale ale oricărui acord (contract) legal, iar încălcarea normelor și regulilor care o reglementează face ca astfel de acorduri să fie nule.
Luând ca punct de reper legea română care consacră caracterul inalienabil al capacității civile a persoanei fizice, concretizat în interdicția expresă ca persoana fizică să încheie vreun act juridic având ca obiect transmiterea către altcineva, integral sau parțial, a propriei sale aptitudini de a-și exercita drepturi și de a-și asuma obligații prin acte juridice, de lege ferenda propunem completarea Legii civile nr. 67/1980 în sensul includerii unei prevederi exprese a faptului că „Nici o persoană fizică nu poate renunța, nici în tot, nici în parte, la capacitatea sa civilă”. Interdicția respectivă fiind instituită printr-o dispoziție legală imperativă, toate actele juridice încheiate cu nesocotirea ei vor fi lovite de nulitate absolută.
2. Capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu:
distincții doctrinare
Așa cum am menționat anterior, în literatura de specialitate se face distincție între două aspecte ale capacității juridice, unul activ și unul pasiv (diferite de componenta activă – drepturile – și componenta pasivă – obligațiile – din dreptul românesc):
ahlïyat al-wudjüb – capacitatea de a avea drepturi și de a-și asuma obligații;
ahlïyat al-adä’ – capacitatea de a exercita drepturile și de a executa obligațiile.
Trebuie menționat însă de la început că distincția între ahlïyat al-wudjüb și ahlïyat al-adä’ nu trebuie confundată cu diferențierea pe care autorii de specialitate occidentali o fac între capacitatea de folosință („capacité de jouissance”) și capacitatea de exercițiu („capacité d’exercice”). Ea se referă la diferența pe care legiuitorul a intenționat să o stabilească între obligația în sine, ca noțiune abstractă (nafs al-wudjüb) și obligația de a executa conținutul acestei obligații abstracte (wudjüb al-adä’) pentru a marca existența lor distinctă, independentă una de cealaltă. Această distincție nu are însă nici o influență asupra existenței sau inexistenței capacității.
Așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „minorul este capabil de a se obliga cu condiția ca obligația să nu fie un scop în sine; obligația ar trebui declarată inexistentă atunci când ea nu are un efect juridic propriu (hukm) și nici scop – adică atunci când obligația e lipsită de scop – ori scopul obligației este efectul său legal care constă chiar în prestația (al-adä’) de efectuat. Absența efectului juridic duce la inexistența obligației ca urmare a absenței temeiului (mahall) raportului juridic”. Atunci când este vorba, spre exemplu, de plata unor sume de bani sau de remiterea unui lucru, minorul este capabil să se oblige pentru că efectul legal (hukm) al obligării este prestația specifică (adä’ l-ayn) care poate fi executată prin reprezentant, scopul urmărit fiind o valoare patrimonială, nu un act personal al minorului.
Minorul este, de asemenea, capabil de a se obliga și atunci când cauza obligării este valabilă (există și este posibilă și legală). „Așa cum obligația este inexistentă în lipsa cauzei (sabab) sau temeiului (mahall), ea este inexistentă în lipsa efectului legal… Discernământul nu este obligatoriu pentru minor, înainte de a dobândi maturitatea spiritului deoarece el nu are capacitatea de a presta singur. Chiar dacă temeiul și cauza ar exista, obligația nu este valabilă în lipsa efectului juridic (hukm) – este vorba, în speță, de posibilitatea de a efectua prestații personale deoarece această prestație este rezultatul căutat în drepturile divine”.
Prin urmare, legislația kuweitiană face referire la „capacitatea de a contracta”, „capacitatea de a se obliga” sau „capacitatea de a acționa”, adică de a încheia acte juridice. Distincția capacității civile de personalitatea juridică, cu care adesea se confundă, nu interesează decât pe autorii din literatura de specialitate islamică.
Capacitatea civilă (capacitatea de a încheia acte juridice) variază în cursul vieții omului în funcție de anumite evenimente de care legea leagă producerea unor efecte juridice specifice. Astfel, atunci când copilul (fătul) se află în pântecul mamei, el are doar o capacitate de a primi limitată la drepturile succesorale, iar capacitatea sa de a acționa este nulă. De la naștere el dobândește capacitate deplină de a primi. Capacitatea sa de a acționa se va dezvolta treptat, pe măsură ce copilul crește, în funcție de dezvoltarea sa psihică și mentală, devenind completă (deplină) odată cu atingerea vârstei maturității. Din acest motiv, minoritatea este considerată unul dintre evenimentele (‘awärid) care restricționează capacitatea juridică, eveniment inevitabil și inseparabil de existența umană. Multe alte circumstanțe afectează capacitatea generală prin efectul pe care îl au asupra facultăților mentale – imbecilitatea, demența. Există și alte evenimente care, fără a afecta capacitatea generală, viciază numai anumite acte juridice determinate prin efectul pe care îl au asupra voinței autorului actului – violența, eroarea. Starea de spirit a unei persoane poate fi o cauză de pierdere totală sau parțială a capacității dacă circumstanțele o fac să fie prezumată defavorabilă comunității musulmane (cum ar fi sclavia, religia, apostazia) sau periculoasă pentru interesele unui grup de persoane (cazul insolvenței pentru creditori și al bolilor mortale pentru moștenitori). Defectele sau handicapurile fizice pot împiedica îndeplinirea anumitor acte – surdo-mutul nu poate depune mărturie cu privire la o discuție sau orbul cu privire la un gest – însă nu influențează capacitatea.
În Kuweit, capacitate juridică deplină are doar persoana fizică de sex masculin, de vârstă și inteligență matură, liber, de credință musulmană, solvabil și neatins de nici o boală mortală.
Doctrina islamică s-a alăturat autorilor de specialitate contemporani distingând între capacitatea de posesiune (capacitatea de folosință) și capacitatea de exercitare (capacitatea de exercițiu). Din aceleași motive specificate anterior – pentru a înlătura eventuale confuzii, vom încerca, pe cât posibil, să folosim termenii utilizați de legiuitorul român: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Capacitatea de exercițiu, care reprezintă capacitatea de exercitare a dreturilor și procedurilor judiciare, diferă de capacitatea de folosință pe care persoana fizică o dobândește când omul se naște viu și, astfel, din acel moment devine apt pentru capacitatea de folosință, cu obligații și drepturi. Dar, între posibilitatea de a dobândi drepturile (aptitudinea abstractă de a avea drepturi) și de a exercita aceste drepturi este diferență mare, iar determinarea aptitudinii persoanei fizice de a-și exercita drepturile și obligațiile este legată de vârsta ei.
Legiuitorul Kuweitian a reglementat bazele capacității și tutela asupra persoanelor care au capacitatea diminuată sau sunt lipsite de capacitate în art. 84 – 146 din Codul Civil și în Legea civilă nr. 67/1980 care face referire la « capacitatea de a contracta » și la administrarea afacerilor minorului. În art. 84 din Codul Civil se face referire la abilitatea unei persoane de a efectua contracte, specificându-se că se poate anula efectuarea acestor contracte de către persoanele care nu au această abilitate numai prin hotărâre judecătorească, conform principiului axiomatic al jurisprudenței islamice și al legislației contemporane. Acest articol pare să fie similar în conținutul lui cu art. 117 din Codul Comercial kuweitian.
3. Capacitatea de folosință
Așa cum am menționat anterior, diferența între capacitatea de folosință și personalitatea juridică rezidă în faptul că personalitatea juridică este legată de posibilitatea obținerii drepturilor și obligațiilor, dar capacitatea de folosință reflectă realitatea existenței persoanei.
În jurisprudența islamică nu se face diferența între personalitatea juridică și capacitatea de folosință, personalitatea fiind o noțiune care se suprapune persoanei fizice. Astfel, personalitatea juridică este tratată la fel din punct de vedere juridic indiferent dacă este vorba de o persoană fizică sau de o persoană juridică, legea considerând că aceasta este capabilă să aibă drepturi și obligații. Fiecare om este considerat, din punctul de vedere al legislației kuweitiene moderne, o persoană juridică care posedă capacitate de folosință de când se naște, chiar înainte de existența lui, din perioada când este embrion/ făt, și până la moarte, chiar după moarte, până ce moștenitorii achită datoriile sale. Dacă persoana fizică nu mai există, atunci dispare odată cu ea și capacitatea de folosință. De evitat această suprapunere între personalitatea juridică și capacitatea de folosință, chiar dacă ambele au caracter comun de aptitudine de a obține drepturi și obligații. Personalitatea juridică are un caracter abstract și de aceea nu se poate spune că este diminuată sau degradată; ori este prezentă, ori nu este. Dar, capacitatea de folosință este o aptitudine reală și poate varia, de la diminuarea capacității până la completarea ei.
Omul, din momentul când se naște viu, dobândește aptitudinea abstractă de obținere a drepturilor și obligațiilor (capacitatea de folosință) fără de care omul nu poate să trăiască, cum este dreptul la viață, dreptul la ocrotirea sănătății, etc. În concluzie, capacitatea de folosință se definește ca fiind aptitudine reală de obținere a drepturilor și obligațiilor ca persoană fizică și de aceea se diferențiază de capacitatea de exercițiu.
Circumstanțele care diminuează capacitatea (îngrădirile capacității de folosință) au fost clasificate de autorii musulmani în două categorii, în funcție de natura lor, după cum urmează:
circumstanțe de natură divină (‘samäwï), rezultat al Providenței, adică independente de voința omului, cum sunt minoritatea, alienația mintală, amnezia, somnambulismul, boala și moartea;
circumstanțe dobândite (maksüba) care izvorăsc din voința omului: ignorarea religiei musulmane, ignorarea legii islamice, violența, eroarea de fapt, beția, gluma, închisoarea. Între acestea se face diferențiere între cele care se datorează voinței autorului actului (spre exemplu, ignorarea religiei musulmane, ignorarea legii islamice, beția) și cele care au la origine voința unei alte persoane (violența, închisoarea).
Enumerarea acestor circumstanțe care duc la îngrădirea capacității de folosință este departe, însă, de a fi completă, la acestea adăugându-se și altele cum ar fi, spre exemplu, incapacitățile femeilor, ale soldaților și marinarilor aflați în război, incapacitatea persoanelor a căror mărturie este negată (djarh) din cauza proastei conduite.
O altă clasificare a îngrădirilor capacității de folosință distinge, la autorii musulmani, în funcție de rezultat, între:
circumstanțe care produc alterarea voinței și care creează o incapacitate de protecție a individului;
circumstanțe care alterează starea de spirit a individului și care îl pot face pe acesta periculos pentru grupul căruia îi aparține – statul, comunitatea, familia – și care creează o incapacitate-decădere de protecție a grupului.
Dacă luăm în calcul faptul că alterarea (degradarea) voinței poate fi accidental și limitată ori permanentă și totală, putem întâlni incapacități speciale de protecție – violența, eroarea, beția, simulația, și incapacități generale de protecție – minoritatea, idioțenia, moartea (întrucât personalitatea juridică a decedatului se prelungește din punct de vedere juridic chiar după moarte, dar numai în vederea achitării tuturor datoriilor). Printre incapacitățile-decădere de protecție a grupului se numără ignorarea religiei musulmane (sau apartenența la o altă religie decât cea musulmană), insolvabilitatea și maladiile mortale.
4. Capacitatea de exercițiu
Capacitatea de exercițiu se definește ca fiind aptitudinea omului de a-și folosi drepturile și obligațiile. Capacitatea de folosință se dobândește fără ca persoana fizică să aibă capacitatea de exercițiu, adică capacitatea de a-și exercita singur și direct drepturile și de a-și îndeplini obligațiile.
Ca și în dreptul occidental, există o diferență între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, iar când se folosește termenul de „capacitate” înseamnă că se face referire la capacitatea de exercițiu. Pentru constituirea drepturilor și obligațiilor și exercitarea fiecăruia dintre acestea, precum și pentru așteptarea producerii rezultatelor juridice asupra persoanei care poate să încheie acte juridice numai după o acțiune de voință proprie și cu păstrarea unui anumit grad de discernământ, este nevoie de capacitate de exercițiu. Cu alte cuvinte, capacitatea de exercițiu este capacitatea omului de a-și manifesta voința proprie exprimându-se prin actele încheiate și prin rezultatele juridice produse asupra lui. Pentru a exercita toate drepturile și a efectua acte juridice și acte de procedură juridică singur, în nume personal, individul trebuie să aibă un anumit discernământ și un anumit grad de cunoaștere (maturitate intelectuală) care să-i pemită să-și exprime voința în mod liber și conștient.
În ceea ce privește exercitarea anumitor drepturi, există situații în care nu este necesară exprimarea voinței titularului dreptului, așa cum sunt, spre exemplu, cultivarea terenului agricol aflat în proprietate, locuirea în casa proprie sau conducerea autoturismului propriu. În alte situații, exercitarea dreptului se face printr-o anumită procedură juridică și prin voința titularului, așa cum este închirierea unei proprietăți sau încheierea de contracte de vânzare-cumpărare sau acte de donație. Doar cei care posedă un anumit grad de discernământ pot să încheie aceste acte sau să efectueze aceste proceduri juridice.
Dacă definim capacitatea de exercițiu ca fiind capacitatea persoanei însăși de a-și exprima voința de a încheia acte juridice și de a efectua proceduri judiciare, putem spune că această capacitate este obligatorie numai pentru încheierea actelor și exercitarea procedurilor judiciare și nu condiționează și îndeplinirea faptelor juridice înțelese în accepțiunea dată de dreptul românesc și de doctrina din România.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea voinței de a produce efecte juridice și de aceea domeniul acestei capacități se limitează la actele care necesită exprimarea voinței pentru a obține drepturi și a-și asuma obligații, și nu la fapte juridice. Diferența între cele două situații este că prima (acte juridice care se fac prin voință) decurge din voința subiectului de drept care duce la apariția efectului juridic, care apare în urma încheierii actelor juridice prin voința proprie, dar faptele juridice în sensul strict sunt acțiuni care dau naștere la obligații financiare (de a despăgubi persoana care a suferit o daună în urma săvârșirii faptei respective), acestea fiind rezultatul direct al unei legi în virtutea forței obligatorii a acesteia.
În legătură cu actele juridice legea prevede că, pentru ca o persoană să obțină un efect juridic, este suficient să declare că are voința pentru a obține acest efect. Efectul juridic apare atunci când omul își exprimă voința proprie dar numai în limita legii și a bunului simț. Exemple de astfel de acte juridice sunt contractele de vânzare-cumpărare: persoanele contractante au voința de a încheia acest contract, atunci fiecare voință a persoanelor conduce la nașterea unor obligații – obligația vânzătorului de a preda bunul cumpărătorului și obligația cumpărătorului de a achita prețul vânzătorului. În contractul de închiriere este nevoie de voința ambilor contractanți (proprietarul și chiriașul) de a efectua acest contract, dând naștere la obligația primului de a permite chiriașului să beneficieze de bunul închiriat și la obligația chiriașului de a plăti chirie. Nici o parte nu poate să încalce obligațiile născute prin voința lor fără să suporte consecința responsabilității. Efectul obligativității actului juridic se produce și în cazul când printr-o voință singulară o persoană promite spectatorilor că dă un premiu.
Efectele juridice apar direct datorită exprimării voinței în încheierea de acte juridice, dar în domeniul faptelor juridice efectele apar numai prin lege, indiferent de existența voinței ori lipsa ei. Legea îl obligă pe cel care a greșit și a produs daune asupra altei persoane să o despăgubească pe aceasta, obligativitatea despăgubirii fiind prevăzută de lege, nerezultând nicidecum din voința celui care a produs paguba.
Capacitatea persoanei fizice de a încheia acte juridice prin voința ei (capacitate de exercițiu) nu este necesară pentru faptele juridice fiindcă persoana va fi sub autoritatea efectelor juridice prin forța legii. Când fapta a produs un prejudiciu financiar, persoana respectivă nu trebuie să aibă capacitate de exercițiu fiindcă judecătorul, în baza legii, hotărăște dacă fapta a avut efect juridic sau nu (dacă se angajează sau nu răspunderea autorului faptei ilicite).
Esența capacității de exercițiu este exprimarea voinței persoane fizice de a efectua acte juridice. De aceea persoana fizică trebuie să aibă voința liberă, să aibă cunoaștere și discernământ, voința și discernământul intrând în domeniul capacității de exercițiu.
Gradul de cunoaștere și gradul de discernământ nu pot fi egale la toate persoanele, putând lipsi ori putând fi diminuate ori complete, și de aceea capacitatea de exercițiu cunoaște aceleași grade (etape) – anulată, diminuată sau completă. În acest caz se pune întrebarea: cum se poate să măsurăm gradul de discernământ pentru a stabili nivelul și a delimita gradul capacității de exercițiu a persoanei ? Când legiuitorul acordă unei persoane capacitatea de exercițiu deplină ori o anulează ori o diminuează, dispune această măsură în funcție de gradul de discenământ și cunoaștere ale acestei persoane.
Dintre acele manifestări ale persoanei în funcție de care depinde rezultatul aprecierii nivelului de discernământ și cunoaștere care diferențiază oamenii fac parte vârsta, starea mintală și starea simțurilor. Conform legislației kuweitiane, fiecare dintre acestea are un rol în determinarea gradului de discernământ care afectează capacitatea de exercițiu, după cum urmează:
a. Din punct de vedere al vârstei, dacă persoana fizică nu împlinește vârsta de 7 ani se consideră a fi fără discernământ și deci nu au capacitate de exercițiu (capacitate de a contracta). Cei care împlinesc vârsta de 7 ani până la vârsta maturității au capacitatea de exercițiu diminuată fiindcă discernământul este incomplet, iar cei care au împlinit vârsta maturității, adică 21 de ani, au capacitatea de exercițiu deplină deoarece au discernământul complet format.
b. Din punct de vedere al stării mintale, omul aflat la vârsta maturității are discernământ doar dacă nu suferă de o boală mintală, fiindcă nu este suficient să fie matur ca să aibă discernământ, deoarece boala mintală diminuează sau anulează discernământul persoanei și produce diminuarea sau anularea capacității de exercițiu a persoanei chiar dacă a împlinit vârsta maturității. Aceste boli mintale care afectează omul vor influența deciziile lui ceea ce va duce la anularea actelor juridice încheiate de el chiar dacă are vârsta maturității. Aceste boli se numesc „sindroame” ale capacității în dreptul Kuweitian, cum sunt nebunia care anulează capacitatea de exercițiu și demența, iresponsabilitatea și neglijența, care diminuează capacitatea dar nu o anulează.
c. Simțurile persoanei fizice influențează capacitatea acesteia de a executa acte și proceduri judiciare în funcție de starea de sănătate ori gradul de îmbolnăvire. Cine are două simțuri afectate, cum este orbul-surd, nu poate să încheie singur o procedură judiciară și este necesar să îl ajute o altă persoană, cum este asistentul judiciar. De aceea fiecare om devine la naștere o persoană în sens juridic (adică dobândește personalitate juridică), iar prin această caracteristică are și capacitate de folosință. Nu se poate imagina un om fără capacitate de folosință. Aceasta este diferită de capacitea de exercițiu, dobândirea capacității de folosință de către o persoană indiferent de condiția în care se află nu implică dobândirea și a capacității de exercițiu, fiindcă domeniul de aplicare al capacității de exercițiu este discernământul și cunoașterea. Dacă se diminuează discernământul și cunoașterea se diminuează și capacitatea, iar dacă se anulează discernământul și cunoașterea se anulează și capacitatea de exercițiu. Important este ca un om să aibă capacitatea de exercițiu completă. Aceasta este regula, excepție făcând doar acele cazuri în care legiuitorul stabilește diminuarea capacității de exercițiu sau lipsa acesteia. Astfel, conform “fiecare om este capabil de a încheia un contract, afară numai dacă legislația hotărăște că nu are capacitate sau are capacitate diminuată”. Obligația de a proba lipsa capacității revine celui care susține aceasta, și dacă aduce dovezile privind lipsa capacității poate să anuleze contractul încheiat. Nu se permite celeilalte părți din contract să conteste anularea actului juridic susținând faptul că a crezut că persoana respectivă avea capacitate la momentul încheierii contractului.
Dar dacă persoana cu capacitate diminuată a folosit mijloace de înșelăciune menite să-i ascundă diminuarea capacității, legislația kuweitiană nu-i permite să anuleze acest contract fiindcă el este responsabil de a acoperi daunele produse, conform art. 97 alin.2 din Codul Civil: “Dacă minorul a folosit metode de înșelăciune pentru acoperi lipsa lui de capacitate, el este obligat să acopere daunele produse”. Pentru obținerea unei astfel de hotărâri trebuie ca persoana care a suferit daunele să ceară ajutor instanței, ca să se confirme că minorul a folosit diferite metode de înșelare ca să-i inducă convingerea că are capacitate deplină, cum ar fi un certificat de naștere fals. De aceea, la încheierea actului nu este suficientă afirmația lui că are capacitate deplină, legiuitorul kuweitian stabilind acest principiu chiar înainte de apariția Codului Civil nou.
În sfârșit, trebuie menționat că legislația kuweitiană consideră că nu se poate acorda unei persoane, prin intermediul unei tranzacții, o capacitate pe care nu o îndeplinește, nici să se adauge caracteristici pentru întregirea capacității, nici nu poate să se anuleze ori să se diminueze capacitatea persoanei pe care aceasta o posedă deja. Orice înțelegere încheiată între părți în condițiile descrise anterior se consideră nulă.
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu necesară pentru a încheia diferite acte juridice, menționăm că actele juridice se împart, în funcție de gradul de importanță și efectele rezultate, în 3 grupe:
1. acte juridice care aduc un beneficiu material cert, cum ar fi contractele de îmbogățire prin care persoana respectivă se îmbogățește fără nici o obligație (ex. primirea unei donații) ;
2. acte juridice dezavantajoase în mod clar, care produc sărăcirea persoanei fără nici un beneficiu (ex. efectuarea unei donații și întocmirea testamentului pentru testator) ;
3. acte juridice situate între beneficiu și daune din care persoana nu se îmbogățește, dar nici nu sărăcește fiindcă din câștigul obținut suportă și pierderea. Exemplu de astfel de act este contractul de vânzare-cumpărare în care fiecare parte primește ceva. Cel care cumpără primește bunul cumpărat și are obligația de a plăti prețul, iar vânzătorul primește prețul cerut și are obligația de a preda bunul vândut. Alte exemple sunt contractele al căror scop este reprezentat de buna gestionare a patrimoniului sau a unui bun, cum este contractul de închiriere.
Când persoana dobândește capacitatea de exercițiu deplină devine apt de a încheia toate cele 3 tipuri de acte juridice enumerate mai sus. Dar persoanele cu capacitatea diminuată nu sunt apte de a încheia toate aceste acte juridice, ci doar unele dintre acestea, cum ar fi cazul minorului cu discernământ care este apt de a încheia contracte de îmbogățire și de gestiune, dar nu este apt de a încheia acte juridice care sunt situate între beneficiu și daună și nici acte juridice care aduc daune certe. Persoanele cu capacitate anulată (lipsite de capacitate de exercițiu), cum sunt minorii fără discernământ și nebunii, nu pot încheia nici un fel de acte juridice.
5. Tutela și custodia minorului
În conformitate cu principiile stabilite de jurisprudența islamică, tatăl este tutorele natural al persoanei și bunurilor copilului minor în timp ce custodia este un drept al mamei, și nu al oricăruia dintre părinți, sau al oricărei alte persoane. Termenii “custodie” și “tutelă” au semnificații și implicații diferite în drept. Termenul de “custodie” înseamnă posesia fizică sau materială a copiilor, formarea sau creșterea copilului, în timp ce cel de “tutelă” are un sens mai larg, ceea ce înseamnă grija față de copil, precum și față de bunurile sale.
Spre deosebire de legislația română, în care drepturile părinților de a-și exercita autoritatea părintească asupra copilului sunt egale, în Kuweit articolul 209 din Legea statutului personal prevede că persoana cu cel mai mare drept la tutela unui minor este tatăl, urmat de tatăl tatălui și de rudele de sex masculin, în ordinea de succesiune. Dacă tatăl și bunicul au murit sau nu sunt capabili să-și exercite autoritatea părintească și nici un tutore nu a fost numit prin testament, instanța poate numi un tutore. Această concepție asupra tutelei este rezultatul coroborării dintre articolele 110 din Codul civil și 209 din Legea privind statutul personal, conform cărora mamele pot servi ca tutori legali numai atunci când au fost autorizate printr-o decizie judecătorească. În afară de aceste situații de excepție, mamele continuă să fie împiedicate să ia decizii și să îi reprezinte pe copiii lor înaintea autorităților și altor instituții ori organisme oficiale, în special în ceea ce privește înregistrarea copiilor în școli.
Conform articolului 190 din Legea statutului personal, custodele trebuie să fie adult, sănătos, cinstit și capabil să îngrijească copilul și să îi protejeze sănătatea acestuia și educația morală.
Poate cel mai important aspect al soluționării unei acțiuni de divorț este problema încredințării minorului mai ales că, în majoritatea cazurilor, eșecul în rolul de soț/soție nu implică automat și eșecul în realizarea rolului părintesc, care poate fi chiar perfect concordant cu prevederile legislației, cu interesele copilului și cu așteptările celorlalți membri ai familiei și societății. În astfel de situații, decizia judecătorului este dificilă, copilul fiind încredințat în custodie, de regulă, mamei, fundamentată atât pe concluziile studiilor de psihologie care au concluzionat că minorul, mai ales la vârste mai fragede, dezvoltă relații afective mai pronunțate cu mama lui, cât și pe rolul pregnant al mamei în cultura tradițională musulmană, acela de a avea grijă de copil.
În condițiile legii privind statutul personal, o femeie divorțată păstrează custodia copiilor ei până ce fiii ei ajung la pubertate și fiicele ei se căsătoresc. Atunci când băieții ating vârsta pubertății, pot alege dacă vor să locuiască cu mama sau cu tatăl lor. Deși legea nu stabilește vârsta la care custodia copilului revine tatălui, cu toate acestea, dreptul cutumiar șiit acordă unei mame divorțate custodia fiicei sale până la vârsta de nouă ani și a fiului până la vârsta de doi ani. De asemenea, trebuie să subliniem faptul că instanțele, atunci când soluționează cazuri de custodie, au puterea de a extinde durata custodiei acordate mamelor dincolo de vârsta declarată în textele legii islamice, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere bunăstarea (interesul superior) minorului. Beneficiile de asistență socială și indemnizațiile acordate de stat în vederea creșterii și educării copilului sunt atribuite exclusiv tatălui, chiar și atunci când mamei îi este acordat dreptul de custodie. Conform legii islamice, chiar dacă custodia fizică a copilului se acordă mamei divorțate, tatăl continuă să fie tutorele copilului, prezumându-se că acesta ar trebui să sprijine copilul din punct de vedere financiar. Art. 199 din Legea privind statutul personal dispune că un tată este obligat prin lege să ofere sprijin financiar pentru mama căreia i s-a încredințat custodia copilului până la împlinirea vârstei de șapte ani (dacă copilul este băiat) sau până la împlinirea vârstei de nouă ani (dacă este vorba despre o fată); cu toate acestea, nu sunt prevăzute sancțiuni pentru tatăl care nu își îndeplinește această obligație. În școlile islamice, mama pierde dreptul ei de custodie dacă se recăsătorește după divorț. În cazul în care un soț divorțează de soția lui pe motive de infidelitate a acesteia, instanțele de familie pot acorda custodia copiilor tatălui lor.
În ceea ce privește custodia copiilor există diferențe între sectele sunnită și șiită. Pentru musulmani sunniți ai Școlii Maliki, perioada de custodie durează până când un copil de sex masculin ajunge la pubertate, vârsta maximă recunoscută pentru pubertate la bărbați fiind de cincisprezece ani. Pentru șiiți, custodia copiilor de sex masculin se acordă mamei până când aceștia împlinesc vârsta de 2 ani.
În dreptul Sunni, custodia se bazează pe ceea ce este considerat cel mai bine pentru copil, la diferite vârste. Astfel, principiul interesului superior al copilului (prezent și în dreptul românesc și reglementat expres de lege) desemnează primordialitatea și prevalența pe care drepturile minorului trebuie să le ocupe în cadrul vieții sociale. Conform școlii Sunni, custodia este influențată și de religia mamei. Tatăl va obține custodia copiilor în cazul în care mamă, care nu este musulmană, nu vrea să se convertească. Dacă mama este musulmană, ei îi va fi acordată în mod obișnuit custodia copiilor. Dacă mama nu se poate ocupa de custodia copiilor, sau se dovedește a fi inaptă pentru a crește copiii, custodia trece la cea mai apropiată rudă a ei de sex feminin. Dacă mama nu este dispusă sau capabilă să ia custodia copiilor, sau chiar decedată, atunci tatăl sau unul din membrii familiei sale este numit custodele copilului. În ceea ce privește rudele de sex feminin ale mamei cărora li se poate încredința custodia copilului, dreptul de custodie trece, în primul rând, la mama mamei, urmată de mătușa maternă, mătușa maternă a mamei, mătușa paternă a mamei, bunica paternă, sora, mătușa paternă, mătușa paternă a tatălui, mătușa maternă a tatălui, fiica fratelui și fiica sorei. Dacă există două persoane cu drepturi egale la încredințarea custodiei unui copil, judecătorul are puterea de a decide cine este persoana cea mai potrivită pentru rolul de custode.
O regulă Sunni este faptul că custodia unui copil cu vârsta de peste cinci ani trebuie să fie încredințată unui musulman. Dacă o femeie divorțată se recăsătorește cu un nemusulman, fostul ei soț poate contesta custodia copiilor în termen de un an de la luarea la cunoștință privind căsătoriei mamei. Dacă fostul soț nu contestă custodia în termen de un an, pierde dreptul de custodie.
În dreptul șiit, deciziile privind custodia se bazează pe drepturile părinților. Pentru ca o femeie să primească custodia copiilor ei în caz de divorț, ea trebuie să fie musulmană, rațională (cu discernământ) și nu trebuie să se fi recăsătorit. Dacă mama nu poate avea grijă de copil, sau dacă decedează, tatăl primește custodia. Dacă tatăl este decedat, custodia revine la mamă. Dacă ambii părinți decedează, custodia copilului va fi acordată bunicului patern. În general, este la latitudinea judecătorului să decidă care părinte primește custodia după ce copilul împlinește vârsta de doi ani.
Chiar dacă o femeie fără cetățenie kuweitiană a primit custodia copiilor ei, în conformitate cu legislația îi este interzis să călătorească cu ei în afara Kuweitului fără acordul fostului ei soț sau fără permisiunea instanței. Situația inversă este de asemenea adevărată, astfel că, în timpul perioadei de custodie, tutorele nu poate scoate copilul din țara de reședință fără permisiunea custodelui.
Dacă o femeie străină, divorțată de un Kuweitian, se recăsătorește, tatăl copiilor ei o poate declara inaptă pentru creșterea copiiilor lor. Deoarece este puțin probabil ca o femeie străină să aibă pe mama ei sau altă rudă de sex feminin în Kuweit, custodia copiilor va trece apoi la familia tatălui.
În conformitate cu articolul 196 din Legea privind statutul personal, accesul la un copil aflat în custodie este garantat pentru ambii părinți și bunici. Dacă nu se poate ajunge la un acord privind modalitățile de contact, instanța de familie decide ziua, ora și locul în care vor avea loc vizitele. În cazul în care custodele neagă dreptul celuilalt părinte sau al bunicilor de a avea acces la copil, aceștia pot solicita instanței să le fie acordat dreptul la vizite.
Paradoxurile legii kuweitiene se manifestă și în ceea ce privește domiciliul minorului. Astfel, chiar dacă mama deține custodia acestuia, domiciliul minorului este domiciliul celui care îl reprezintă legal, adică al tutorelui.
Secțiunea 2.
IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE ȘI CONȚINUTUL STATUTULUI PERSONAL
1. Conținutul statutului personal
Statutul personal reprezintă totalitatea însușirilor extra-patrimoniale care sunt determinante pentru situația individuală și familială a unei persoane fizice.
Conform art. 203 din Codul civil kuweitian, statutul personal al persoanei fizice (echivalent pentru noțiunea de „stare civilă” din dreptul românesc) desemnează toate caracteristicile pe care le deține ființa umană. Aceste caracteristici influențează statutul lui juridic, și anume sexul – masculin sau feminin, religia – care determină obligațiile și atribuțiile lui în domeniul stării civile și naționalitatea – care influențează situația lui politică și starea familială, adică rudenia cu o anumită familie și gradul acestei rudenii. De asemenea, fiecare persoană fizică trebuie să aibă un nume, care să o deosebească de altă persoană și un domiciliu care să identifice existența lui pentru a putea fi contactat.
În dreptul kuweitian, cele mai importante caracteristici (elemente) ale statutului personal al persoanei fizice (stării civile) sunt următoarele: numele; prenumele; domiciliul; sexul; religia; rudenia; cetățenia.
2. Numele
Fiecare persoană fizică are un nume specific care îl deosebește de alte persoane și împiedică confuziile. Și de aceea fiecare om păstrează în societate numele său, în interesul lui și în scopul protecției drepturilor sale și al facilitării și simplificării relațiilor interumane.
Legislația kuweitiană protejează dreptul copilului la nume și la relații familiale. Astfel, copilul are dreptul de a avea un nume prin care el sau ea este cunoscut, iar părinții acestuia au obligația să-i dea un nume. Potrivit art. 187 alin. 1 din Codul civil, numele unui om este obligatoriu.
Numele nou-născutului este format din 3 sau 4 nume dacă nu are nume de familie. Se dă numele nou-născutului, al tatălui său, al bunicului și apoi numele de familie dacă există, dacă nu, se adaugă numele străbunicului.
Prin Ordinul Ministrului Sănătății nr. 55/1977 este obligatorie înregistrarea numelui nou-născuților în registre speciale și eliberarea de certificate de naștere.
În cazul copiilor găsiți sau abandonați, trebuie să i se dea noului născut un prenume și un nume fictiv pentru părinți și trebuie înregistrat ca având religie musulmană.
Copilul plasat prin sistemul de asistență maternală nu poate lua numele familiei care l-a primit, chiar dacă familia dorește acest lucru și chiar dacă convingerile lor religioase le permit acest lucru (șiiții).
Numele unei persoane nu este numai o obligație, dar este și un drept care trebuie să-l deosebească de alte persoane, și care este strâns legat de personalitatea lui.
Fiindcă numele este dreptul fiecărui om și beneficiază de protecție juridică, nu este permis altei persoane fizice să se folosească de numele altcuiva fără drept. Dacă numele unei persoane este folosit de către altă persoană, persoana prejudiciată poate să ceară despăgubiri materiale și morale. Din aceste motive, ca în toate sistemele de drept contemporane, numele iese din circuitul civil și comercial și nu este permis să fie folosit ca o marfă și să fie vândut ori cumpărat. De asemenea, persoana fizică nu poate renunța la numele pe care îl poartă și nici nu îl poate împrumuta altei persoane, cu bani sau fără bani.
Dreptul la nume nu se stinge dacă nu e folosit, indiferent de perioada de timp. Chiar și dacă altă persoană a folosit numele altcuiva, se permite ca posesorul numelui să-l redobândească indiferent de durata de timp a folosinței/ nefolosinței.
Numele sau prenumele unei persoane pot fi modificate doar prin respectarea procedurilor specifice prevăzute în Decretul Legislativ nr. 1 din 1988, care reglementează condițiile în care numele se poate schimba sau rectifica. Articolul 1 prevede că cererile de schimbare sau de rectificare a numelui sau prenumelui sunt admisibile numai în cazul în care sunt precedate de o anchetă efectuată, la cererea persoanelor interesate, de către un comitet prezidat de un membru al Departamentului Ministerului Public.
3. Domiciliul
Domiciliul este locul existenței juridice a omului adică locul unde, din punct de vedere legal, i se pot comunica toate actele judiciare și administrative și (de) unde poate lega și întreține relații cu ceilalți semeni.
În general, domiciliul este locul unde trăiește persoana fizică, dar această legatură între domiciliu și locul șederii nu este obligatorie, poate fi vorba despre un domiciliu judiciar sau de un domiciliu ales în locul celui adevărat din orice considerente care facilitează sau intermediază relațiile sociale și juridice cu alte persoane fizice și/sau juridice. Există o diferență între domiciliu și locul temporar al existenței omului (de exemplu, atunci când este cazat la un hotel sau într-un cămin) fiindcă domiciliul este locul existenței juridice a omului (al exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor) care nu coincide întodeauna cu locul existenței reale a persoanei fizice, cel în care locuiește sau cel ales în mod convențional.
În ceea ce privește tipul domiciliului, acesta poate fi general – locul stabilit la care se desfășoară toate activitățile omului, și special – locul stabilit prin lege unde se desfășoară o anumită activitate.
Domiciliul special este de trei feluri: domiciliul profesional (de afaceri), domiciliul minorului, domiciliul ales.
Domiciliul general este domiciliul persoanei fizice la care poate fi înștiințat în mod general cu privire la toate activitățile lui. Domiciliul general se fixează luându-se în considerare locul obișnuit în care locuiește persoana fizică, legiuitorul kuweitian aplicând acest punct de vedere în art.11 din Codul civil și art. 12 din Codul de procedură civilă și comercială. Pentru stabilirea domiciliului general nu este suficientă declarația persoanei fizice că aceasta este locuința sa frecventă și obișnuită. Pentru fixarea domiciliului general se cer întrunite cumulativ 2 elemente. Primul element este unul material, constând în reședința reală, adevărată a persoanei fizice, celălalt element este de ordin psihologic, fiind reprezentat de obișnuința de a considera respectivul loc ca locuința sa permanentă, obișnuită. Astfel, pentru a lua în considerație domiciliul general al unei persoane fizice nu este suficient să locuiască în fapt în acel loc, ci să și considere acel loc ca fiind locuința sa, domiciliul său general.
Domiciliul general diferă de reședința obișnuită. Reședința obișnuită nu este condiționată de folosirea sa ca locuință stabilă, folosită în mod permanent și continuu; este suficient să fie locuința obișnuită chiar dacă a avut loc o întrerupere mai mică sau mai mare a folosinței.
În ceea ce privește domiciliul general există următoarele situații posibile în practică:
a) situația în care o persoană fizică are un singur domiciliu general, care este locul reședintei obișnuite a individului, caz în care domiciliul se confundă cu reședința;
b) situația în care o persoană fizică are mai multe domicilii generale, un domiciliu care este locul reședintei obișnuite a individului, adică domiciliul care se confundă cu reședința, dar, în cazul în care are mai multe soții, să aibă câte un domiciliu la fiecare soție, separat, în locuri diferite. Dacă un individ are mai multe domicilii în același timp, toate sunt la fel, au același statut juridic, toate actele și operațiunile juridice ale titularului putând fi comunicate la oricare dintre ele.
c) situația inexistenței domiciliului – cazul în care individul nu are o locuință obișnuita, spre exemplu, beduinii care sunt în permanentă mișcare, și persoanele strămutate, care nu au reședință obișnuită. Pentru a preîntâmpina dificultățile cu care s-au confruntat autoritățile în situații de inexistență a domiciliului, legiuitorul kuweitian a prevăzut că, în astfel de cazuri, trebuie să se obțină o dovadă de la procurorul general.
Domiciliul special este domiciliul unde se fixează locul desfășurării activităților care nu sunt legate de domiciliul general, de aceea se delimitează domiciliul special de domiciliul general, dar nu este obligatoriu să difere de locul reședinței obișnuite. Legiuitorul kuweitian a stabilit trei tipuri de domiciliu special, și anume: domiciliul profesional, domiciliul minorului și domiciliul ales.
Domiciliul profesional este locul în care persoana fizică își desfășoară activitatea comercială, profesia sau meseria, ales de individ ca fiind domiciliul desfășurării activității profesionale, prin hotărârea acestuia.
Domiciliul minorului, al celui pus sub tutelă/curatelă, al celui dispărut sau absent este domiciliul persoanei fizice care îl reprezintă legal. În ceea ce privește minorul, tutorele îi poate alege un domiciliu special care este legat de îndeplinirea nevoilor de dezvoltare, educare ori instruire specială pe care le are minorul.
Domiciliul ales este locul ales pentru ca persoana fizică să execute anumite obligații, să exercite anumite drepturi ori să efectueze anumite acțiuni judiciare, indiferent dacă a fost ales prin voința persoanei respective ori de către instanță, printr-o hotărâre judecătorească. În principiu, acest domiciliu este ales prin voința individului, dar câteodată legea îl obligă la alegerea unui domiciliu determinat – spre exemplu, art. 45 lit. g) din Codul de procedură civilă și comercială obligă reclamantul să înscrie în cerere un domiciliu ales în Kuweit dacă nu are domiciliul în țară. Domiciliul ales se ia în considerație la îndeplinirea oricărei acțiuni judiciare, cu excepția cazului în care legea prevede în mod clar altceva. Conform art. 14 alin. 2 din Codul civil trebuie dovedit domiciliul ales cu un înscris, indiferent care este scopul acțiunii judiciare.
Importanța domiciliului se vădește prin următoarele aspecte:
– este necesar pentru anunțarea persoanei fizice prin acțiuni judiciare; conform art. 9 din Codul de procedură civilă și comercială, citația trebuie înmânată persoanei respective, fie la locul de muncă al persoanei, fie la domiciliul persoanei.
– pe baza stabilirii domiciliului se pot obține anumite drepturi (stări juridice) ale persoanei respective. De exemplu, obținerea cetățeniei necesită stabilirea reședinței în țara a cărei cetățenie se dorește.
– o anumită instanță de judecată are competența de a judeca în funcție de domiciliul pârâtului, conform Codului de procedură civilă și comercială. Astfel, regula este că instanța competentă să judece procesele este cea unde își are domiciliul pârâtul. Competența este specială în procesele care au ca obiect un bun imobil, ea aparținând judecătoriei de la domiciliul pârâtului ori judecătoriei în a cărei arie de influență se găsește imobilul respectiv.
– domiciliul este luat în considerare la aplicarea și executarea anumitor contracte. Spre exemplu, la terminarea contractului între cele două părți, împrumutatul trebuie să achite suma împrumutată la domiciliul celui care a dat împrumutul.
4. Sexul
Deși nu este greșită afirmația că sexul nu mai are aceeași semnificație juridică ca în trecut, nu putem afirma totuși că sexul unei persoane nu mai are nici o importanță în plan juridic. În general, în orice sistem de drept, există cel puțin două situații în care sexul persoanei contează din punct de vedere legal : impedimentele la căsătorie și proba paternității.
Legislația civilă kuweitiană leagă anumite consecințe juridice de apartenența persoanei fizice la un sex ori la altul, inclusiv în ceea ce privește capacitatea juridică.
Astfel, femeile sunt lovite de incapacitate numai în anumite cazuri prevăzute de lege. Incapacitatea femeii intervine în cazurile determinate de lege însă este și o consecință a diferitelor interpretări date legii Sharia în cele două școli islamice – Sunni și Shia. Spre exemplu, un caz de incapacitate constă în faptul că mamele nu pot fi desemnate ca tutori legali, cu excepția cazului în care au fost autorizate printr-o decizie judecătorească (de regulă, atunci când tatăl și bunicul au murit sau nu sunt capabili să-și exercite autoritatea părintească, nu există altă rudă de sex masculin pe linie paternă și nici nu a fost numit un tutore prin testament). Această concepție asupra tutelei este rezultatul coroborării dintre articolele 110 din Codul civil și 209 din Legea privind statutul personal. De asemenea, conform articolului 89 din Legea statutului personal, un soț poate să interzică soției sale să lucreze în afara casei (să încheie un contract de muncă) dacă prestarea muncii afectează negativ “interese de familie”. În afară de aceste situații de excepție, mamele continuă să fie împiedicate să ia decizii și să îi reprezinte pe copiii lor înaintea autorităților și altor instituții ori organisme oficiale, în special în ceea ce privește înregistrarea copiilor în școli. Incapacitățile instituite de lege în cazul femeilor le vom dezvolta infra, în secțiunea intitulată „Influența sexului, religiei și a vârstei asupra capacității civile”.
5. Religia
În dreptul kuweitian, religia este un alt element care intră în conținutul statutului personal și care poate influența capacitatea persoanei fizice. Astfel, religia constituie un motiv pentru interzicerea exercitării anumitor drepturi, cauzând așa-numitele „incapacități-decădere” (incapacités-déchéances).
6. Filiația și rudenia
În condițiile legii kuweitiene, un copil este considerat legitim dacă se naște după cel puțin șase luni de la încheierea căsătoriei (articolul 166 din Legea statutului personal). În aceste condiții, legăturile de rudenie sunt stabilite automat între copil și tatăl acestuia și familia sa, chiar dacă căsătoria este neregulată/nulă (fasid). Dacă copilul se naște înainte de trecerea a șase luni de la încheierea căsătoriei, relația dintre soțul mamei și copil nu este confirmată decât dacă soțul declară copilul ca fiind al lui și obține documente oficiale în acest sens. Spre deosebire de legea română, în conformitate cu care copiii născuți în afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie și cu cei adoptați (articolul 260 NCC), în Kuweit un copil născut în afara unei relații maritale este nelegitim și nu are nici o relație juridică cu tatăl său chiar dacă tatăl declară copilul ca fiind al său. Această reglementare duce la privarea tatălui de orice drepturi asupra copilului și la imposibilitatea copilului de a primi întreținere de la tată sau de a moșteni de la tatăl său sau de la familia acestuia.
În ceea ce privește rudenia, rude sunt considerate toate persoanele care au o origine comună. Conform art. 16 (1) din Codul civil, gradul de rudenie directă este relația dintre rădăcină și ramurile (arborelui genealogic), iar rudenia indirectă se referă la toate persoanele care au aceeași origine dar provin din ramuri diferite.
7. Cetățenia
Cetățenia kuweitiană este dobândită prin naștere, dar numai de la tată. Astfel, un bărbat kuweitian transmite automat cetățenia sa copiilor săi, oriunde se nasc, dar o femeie nu poate transmite cetățenia sa, cu excepția cazului în care tatăl este necunoscut sau mama, care a fost căsătorită cu un străin, este divorțată sau văduvă.
Legea cetățeniei nr. 15/1959 nu recunoaște dubla cetățenie și stipulează că un Kuweitian își va pierde cetățenia dacă este condamnat pentru o anumită infracțiune sau alege să adopte o cetățenie străină (articolul 11).
Legea acordă automat cetățenia copiilor orfani sau abandonați, ai căror părinți sunt necunoscuți. Un copil găsit este prezumat ca fiind născut în Kuweit, până la proba contrarie. Din aceste dispoziții ale legii ar rezulta că cetățenia se acordă automat tuturor copiilor găsiți, inclusiv copiilor Bidoon. Cu toate acestea, tot art. 3 din lege prevede că cetățenia kuweitiană se poate acorda prin decret, la recomandarea ministrului de Interne, către orice persoană născută în sau în afara Kuweitului, dintr-o mamă kuweitiană și un tată necunoscut sau a cărui înrudire cu tatăl său nu a fost stabilită în mod legal. Ministrul de Interne poate permite unor astfel de copii, fiind minori, același tratament ca și cel acordat resortisanților kuweitieni până când ajung la vârsta majoratului. Prin urmare, cetățenia se acordă numai copiilor a căror mamă este cunoscută și are cetățenia kuweitiană.
Legiuitorul kuweitian a reglementat dobândirea cetățeniei prin căsătorie conform art. 87 din Legea cetățeniei nr. 15/1959, modificat ulterior prin Legea nr. 40/1987. Astfel, se permite acordarea cetățeniei kuweitiene femeilor străine care se căsătoresc cu un cetățean kuweitian în următoarele condiții:
declarația de voință a femeii căsătorite de a dobândi cetățenia kuweitiană;
continuitatea căsătoriei pentru o perioadă de cel puțin 15 ani de când vrea să obțină cetățenia. Prin propunere a ministrului de interne este posibilă anularea sau diminuarea acestei perioade.
Dacă, înainte de împlinirea celor 15 ani, intervine desfacerea căsătoriei prin divorț sau din cauza decesului soțului, iar femeia străină are un copil sau mai mulți cu soțul ei și și-a păstrat reședința legală în Kuweit, aceasta poate cere și obține cetățenie kuweitiană prin ordin al ministrului de interne.
Legea nr. 15 din 1959 stabilește împrejurările în care cetățenia kuweitiană poate fi ridicată sau invalidată în condițiile prevăzute de lege. Articolul 11 din Legea menționată anterior prevede că: “Un kuweitian își va pierde cetățenia dacă alege să adopte o naționalitate străină. Soția lui kuweitiană nu își pierde cetățenia dacă nu își asumă cetățenia adoptată de soț. Copiii minori își pierd cetățenia lor kuweitiană dacă își asumă noua naționalitate a tatălui lor, în conformitate cu legea cu privire la această cetățenie. Dacă optează pentru păstrarea cetățeniei kuweitiene, trebuie să notifice acest lucru Ministerului de Interne în termen de doi ani de la atingerea vârstei majoratului”.
În ceea ce privește cetățenii străini, sunt înregistrate cazuri în care chiar autoritățile judiciare săvârșesc acte de discriminare față de străini, în special față de cei veniți să muncească în Kuweit. Foarte problematică rămâne situația “Bidoon”-ilor, persoane fără cetățenie care au rezidat în Kuweit în mod legal în ciuda faptului că nu posedă documente de călătorie valabile sau permise de ședere pe teritoriul statului kuweitian. Problema cetățeniei a zeci de mii de “bidooni” a rămas nerezolvată.
Secțiunea 3.
ÎNCEPUTUL PERSONALITĂȚII JURIDICE A PERSOANEI FIZICE
1. Regula privind momentul dobândirii personalității juridice
În ceea ce privește personalitatea, art. 9 din Codul civil prevede că aceasta începe când (dacă) copilul se naște viu și se sfârșește la deces, exceptând situațiile de excepție prevăzute de lege în cazul persoanei fizice dispărute sau absente.
Încă de la naștere copilul se poate obliga, dar într-o măsură limitată deorece legea nu îi poate pretinde, ca oricărei ființe umane, decât ceea ce e în măsură să facă. Contractele încheiate pentru el (în numele lui) sunt valabile numai atunci când îi profită, fiind lovite de nulitate atunci când îi sunt defavorabile.
Condiția principală pentru dobândirea personalității juridice este să se nască viu. Astfel, principiul general – regula – este că momentul dobândirii personalității juridice este sfârșitul sarcinii cu făt viu. În fapt putem aprecia că există două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru dobândirea acestei stări, și anume realizarea nașterii și fătul să se nască viu.
În ceea ce privește prima condiție pentru obținerea personalității juridice – nașterea, este necesar să se despartă fătul de mamă, despărțire care trebuie să fie totală și fătul să fie independent de mamă; dacă iese doar o parte din făt, chiar mai mult decât jumătate, nu este suficient.
Actul nașterii se sfârșește când se desparte fătul de mama sa chiar dacă nu i s-a tăiat cordonul ombilical.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție – viața fătului, nu este suficient pentru obținerea personalității juridice ca nașterea să se fi realizat și să fi avut loc despărțirea fătului de mamă, o condiție suplimentară este ca fătul să se nască viu și nicidecum mort. Dacă a murit după naștere nu dobândește starea juridică indiferent dacă moartea este naturală sau criminală (adică provocată de mamă sau altă persoană).
Personalitatea juridică a nou născutului se stabilește în momentul în care se naște viu și are loc despărțirea lui de mamă, chiar dacă moare ulterior. Semnele care reflectă nașterea nou-născutului viu sunt respirația, mișcarea, țipetele, plânsul, inhalații repetate, dar în general se apelează la expertiză medicală.
Dacă se îndeplinesc cele două condiții, realizarea nașterii și viața, se consideră că nou- născutul a dobândit personalitatea juridică fără să fie nevoie de alte condiții, în mod egal pentru cetățenii kuweitieni sau străini, de sex masculin sau feminin. Dacă se nasc gemeni siamezi (lipiți între ei), fiecare obține personalitate juridică dacă s-au născut vii. De asemenea, omul dobândește personalitate juridică chiar dacă se naște cu malformații genetice sau diverse handicapuri.
În general, dacă nașterea a avut loc într-o unitate sanitară, stabilirea nașterii se face prin certificat constatator al nașterii.
2. Excepția privind începutul personalității juridice
Drepturile embrionului pot fi recunoscute și înainte de naștere. Astfel, copilul conceput este dotat cu o „capacitate imperfectă” deoarece viața sa este încă legată de cea a mamei sale. Condiția este ca acesta (copilul) să se nască viu. Astfel, copilul nenăscut (încă) poate primi o donație exclusivă și se poate obliga la toate angajamentele necesare administrării financiare a acesteia.
3. Nașterea: înregistrarea nașterii
În Kuweit, noțiunea de naștere a unui copil trebuie să se înscrie în cadrul unei legături maritale, relațiile extra-maritale fiind interzise. Înregistrarea nașterii se face la biroul special al Ministerului Sănătății în maxim 15 zile de la naștere. Conform art. 2 din Legea nr. 36/1969, în dosarul de înregistrare trebuie să se consemneze următoarele informații:
Data nașterii – în două calendare, cel musulman și cel creștin, ora și locația.
Sexul noului născut – femeiesc ori bărbătesc.
Prenumele tatălui și numele de familie, vârsta, naționalitatea, religia, profesia și domiciliul.
Prenumele mamei, vârsta, naționalitatea, religia, profesia și domiciliul.
Prenumele persoanei care a dat această informație, vârsta, profesia, domiciliul și relația dintre părți.
Persoana care informează biroul special al Ministerului Sănătății, chiar dacă nu este părintele copilului, trebuie să semneze în dosarul de înregistrare, alături de funcționarul care efectuează înregistrarea. Funcționarul trebuie să consemneze în dosarul de înregistrare data înregistrării în ambele calendare, cel musulman și cel creștin, precum și numărul de înregistrare din dosarul de înregistrare.
Persoanele care trebuie să informeze în legătură cu nașterea copilului, în ordine, sunt:
Tatăl noului născut, dacă este prezent.
Persoana adultă care a fost prezentă la naștere.
Doctorul sau asistenta care a asistat la naștere, în spitalul sau clinica sau orice altă locație unde a avut loc nașterea.
Primarul orașului în care s-a născut copilul.
Conform legii, nu se acceptă nici o informație despre naștere de la o altă persoană care nu are nici un fel de relație cu nașterea copilului.
Persoana care informează autoritățile cu privire la naștere va primi o copie de la dosarul de înregistrare, gratuit, dar ulterior este posibil ca oricare altă persoană care are relație cu nașterea poate cere și primi un document oficial privind înregistrarea nașterii, în schimbul unei taxe stabilite de Ministerul Sănătății.
La rândul său, Ministerul Sănătății trebuie să informeze Departamentul pentru cărțile de identitate despre naștere în maximum 20 de zile de la naștere. Departamentul pentru cărțile de identitate trebuie să dea noului născut un CNP în termen de maximum 3 zile de la primirea informării despre noul născut, iar Ministerul Sănătății trebuie să înregistreze CNP-ul în certificatul de naștere.
În ceea ce privește cetățenii kuweitieni care locuiesc în afara Kuweitului, când li se naște un copil trebuie să informeze ambasada kuweitiană sau consulatul din țara pe teritoriul căreia se află, în maxim 30 de zile de la data nașterii, iar informarea se face personal sau prin e-mail înregistrat dacă ambasada este la mare distanță. Informarea despre noul născut trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de articolul 2 din Legea nr. 36/1969, va fi ștampilată oficial și semnată din locul unde s-a produs nașterea oficial, ori se poate obține un certificat de naștere de la locul nașterii sau orice alt certificat oficial de la locul nașterii. Consulatul va verifica aceste informații pentru a face înregistrarea nou-născutului și va elibera certificatul de naștere.
În cazul în care nașterea se produce într-un stat unde nu există ambasadă sau consulat kuweitian, informarea trebuie să se facă prin email înregistrat, trimis la Ministerul Sănătății din Kuweit în maximum în 30 zile de la data nașterii. Această informare trebuie să conțină o semnătură de la locul oficial al nașterii, și poate fi dovedită cu certificat de naștere sau orice alt document oficial de la locul nașterii.
O situație specială este cea a copiilor găsiți. Astfel, orice persoană care găsește un nou născut pe teritoriul statului kuweitian trebuie să îl ducă la cea mai apropiată secție de poliție și trebuie să scrie toate informațiile despre modul și împrejurările în care a găsit noul născut: locația unde l-a găsit, data și ora, vârsta aproximativă stabilită de un doctor. De asemenea, trebuie să i se dea noului născut un prenume și un nume fictiv pentru părinți și trebuie înregistrat ca având religie musulmană. Înregistrarea trebuie să specifice și numele și prenumele persoanei care l-a găsit, profesia și adresa – dacă persoana respectivă acceptă să înregistreze toate aceste elemente. Informarea privind găsirea nou-născutului trebuie trimisă la Ministerul Sănătății (Departamentul pentru noi născuți) și trebuie să fie consemnată în dosarul de înregistrări al nașterilor; ulterior, nou-născutului i se va elibera un certificat de naștere.
Secțiunea 4.
ETAPELE CAPACITĂȚII ÎN DREPTUL KUWEITIAN. VÂRSTA MATURITĂȚII
1. Considerații generale
Legislația kuweitiană nu utilizează expresia „limitarea/restrângerea capacității”, respectiv „capacitate restrânsă/ limitată”, ca în dreptul românesc, ci expresia „diminuarea capacității”/ „capacitate diminuată”.
În cazul minorului care n-a împlinit vârsta maturității, el nu are capacitate, ori are capacitate diminuată, în virtutea legii, fără a necesita intervenția instanței.
Înainte de adoptarea Codului civil kuweitian, doctrina și jurisprudența nu au căzut de acord pentru stabilirea vârstei la care un minor capătă discernământ. În secta religioasă Al Hanafia se consideră că perioada fără discernământ începe de la naștere și durează până la vârsta de 7 ani, bazându-se pe versetele Profetului Mohamed care îndeamnă: „Obligați pe copii voștri să facă rugăciuni de la vârsta de 7 ani”. Codul civil a înlăturat aceste controverse, prevăzând expres că vârsta la care minorul este considerat ca având discernământ („minorul identificat”) este de 7 ani împliniți (art. 86 alin. 2). Menționăm că această dispoziție privind vârsta discernământului se aseamănă cu alte dispoziții întâlnite în legislația civilă a altor țări arabe, cum ar fi Egiptul, Siria, Libia, Irak, Iordania, Emiratele Arabe Unite, precum și a mai multor state europene, cum sunt Germania, Austria, Estonia.
Vârsta de șapte ani reprezintă vârsta de la care se consideră a fi “identificat”, o situație similară cu începutul capacității restrânse din dreptul românesc. Menționăm că, așa cum în dreptul românesc sunt delimitate trei limite/feluri de capacitate de exercițiu – lipsa capacității (0-14 ani), capacitate restrânsă de exercițiu (14-18 ani) și capacitate deplină (dobândită la împlinirea vârstei de 18 ani), în dreptul kuweitian se vorbește despre “neidentificarea minorului” (0-7 ani), perioada “identificării minorului” (7-21 ani) și despre vârsta maturității (după împlinirea vârstei de 21 de ani). Astfel, toți minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani se consideră a fi “neidentificați”, minorul având statut de “identificat” de la vârsta identificării până la vârsta maturității (majoratului).
Menționăm că vârsta maturității se atinge la împlinirea a 21 de ani și în legislația civilă a altor țări arabe, cum ar fi Egiptul, Siria, Libia, Irak, Iordania, Emiratele Arabe Unite, așa cum a fost și cazul mai multor state europene, cum sunt Germania și Marea Britanie.
Conform Codului civil kuweitian, există anumite simptome (bariere) ale capacității cum sunt minoritatea, nebunia, demența, iresponsabilitatea și neglijența. Aceste simptome produc fie anularea capacității de exercițiu, cum sunt nebunia și minoritatea, fie diminuează această capacitate – alienația mintală (demența), iresponsabilitatea și neglijența.
2. Lipsa capacității de exercițiu
2.1. Reglementare legală
Perioada neidentificării (lipsirea de capacitate de exercițiu) este consacrată în materie contractuală de art. 84 din Legea civilă nr. 67/1980, care prevede: “Fiecare persoană are capacitatea de a încheia un contract. Excepția intervine dacă legea hotărăște că este incapabilă de a încheia un contract sau nu are capacitate deplină pentru aceasta”, precum și de art. 85 par. 1, conform căruia: “Minorii, bolnavii psihic și idioții sunt sechestrați de la sine datorită condiției în care se află”. În dreptul kuweitian, noțiunea de “persoană pusă sub sechestru/ control judiciar” este similară cu cea de “interzis judecătoresc” din dreptul românesc, consecința fiind aceea a lipsei capacității.
2.2. Nebunia
Nebunia se definește prin pierdere a judecății din cauza unei boli mintale. Nebunia poate să fie permanentă sau intermitentă.
Jurisprudența islamică face diferența între nebunie permanentă și cea intermitentă. Astfel, în cazul nebuniei permanente toate actele juridice sunt nule, iar la cea intermitentă, actele juridice încheiate în perioadele de luciditate sunt considerate valabile, iar cele incheiate în perioadele de nebunie sunt nule.
În art. 98 din Codul Civil kuweitian legiuitorul prevede următoarele:
„1. Nebunul (bolnavul psihic) nu are capacitate și toate acțiunile și comportamentul lui sunt nule.
2. Dacă nebunia nu se manifestă și a făcut un act juridic în momente de luciditate, acesta rămâne valabil.
3. Nu se aplică prevederile paragrafelor anterioare asupra actelor juridice încheiate de nebun conform textului anterior atunci când se desemnează un tutore”.
Dacă nebunia este permanentă se aplică legislația incidentă asupra minorului fără discernământ și toate actele juridice încheiate de acesta singur se consideră nule.
Dacă nebunia este intermitentă și persoana respectivă are perioade de luciditate, atunci nulitatea nu afectează actele juridice încheiate în starea de luciditate, se anulează doar cele încheiate în starea de nebunie. Conform art. 98 din Codul Civil, valabilitatea sau anularea actelor ori procedurilor efectuate de nebun depind de starea de tulburare psihică a acestuia.
În doctrina islamică a existat o controversă cu privire la întrebarea care s-a ridicat în practică: dacă o persoană este nebună, se consideră că este sub control judiciar din oficiu și se anulează capacitatea de exercițiu fără să fie nevoie de emiterea vreunei hotărâri a instanței de punere sub sechestru (control judiciar) a nebunului sau lipsa capacității nu poate fi pronunțată decât de instanța de judecată ?
Conform art. 114 din Codul civil al Republicii Arabe Siria, nebunii nu pot să fie sub control judiciar fără hotărâre judecătorească și acest control judiciar devine valabil numai după publicarea hotărârii judecătorești. Legislația libiană s-a adaptat acestei soluții, însă legiuitorul irakian, cel egiptean și cel din Emiratele Arabe Unite au luat o hotărâre contrară astfel că nebunul și dementul, la fel ca minorul fără discernământ, sunt sub control judiciar din oficiu, în acord cu prevederile legislației religioase, fără să fie nevoie să intervină instanța. Totodată, legislația kuweitiană a fost de acord cu acest ultim punct de vedere, art. 85 din Codul civil kuweitian dispunând că bolnavii psihic și idioții, la fel ca minorii, sunt sub control judiciar din oficiu. În schimb, nu se pune sechestru din oficiu asupra persoanelor iresponsabile și neglijente, aceasta întâmplându-se doar prin hotărâre judecătorească.
2.3. Minoritatea
Minoritatea se împarte între perioada “neidentificării minorului” (0-7 ani), când acesta este lipsit de capacitate de exercițiu, și perioada “identificării minorului” (7-21 ani), când capacitatea este diminuată (restrânsă).
Actele juridice încheiate de minorul neidentificat sunt lipsite de efect juridic. Minorul neidentificat nu datorează acte de devoțiune religioasă care presupun o dezvoltare psihică pe care acesta nu o are încă, cum sunt rugăciunile ori pelerinajul, sau utilizarea unor mijloace bănești, cum sunt pomenile sau donațiile (zakā’t). În aceste cazuri este vorba despre prestații care nu pot fi îndeplinite decât personal.
Minorul este ținut să repare prejudiciul cauzat altuia prin actele sale ilicite, plata despăgubirilor fiind efectuată în numele său de către tutore, prin mijloace provenite din patrimoniul copilului, răspunderea întemeindu-se pe dauna cauzată și dovedită, nu pe fapta comisă. El nu suportă sancțiuni legale (hudüd) de drept privat cum este talionul și nici nu pierde dreptul de a moșteni părintele căruia i-a cauzat moartea.
În principiu, regula este că actele juridice încheiate de persoanele lipsite de capacitatea de a contracta sunt nule : “Capacitatea minorului neidentificat de a desfășura o activitate este nulă din punct de vedere juridic și toate acțiunile lui se consideră nevalabile” ; “Bolnavul psihic este lipsit de capacitate și toate acțiunile și comportamentul lui sunt nule”. Contractele se încheie de către tutori, în numele și pe seama celor incapabili, înlocuindu-se astfel voința lor.
Excepția este reprezentată de acele cazuri în care actele încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exercițiu nu sunt lovite de nulitate. Spre exemplu, art. 98 dispune că actul făcut de bolnavul psihic când este lucid este valabil; pentru analiza lucidității instanța poate desemna un expert.
3. Diminuarea capacității
3.1. Minorul cu capacitate restrânsă
Perioada identificării minorului (capacitatea restrânsă/ capacitate limitată de exercițiu) este cuprinsă între vârsta de 7 ani și cea de 21 de ani. Pentru a-l desemna pe „minorul identificat” se mai folosește expresia „minor cu discernământ”, considerându-se că proba existenței discernământului rezultă din capacitatea de a înțelege și de a ține un discurs, de a distinge o vânzare de o cumpărare și câștigul de pierdere.
Art. 87 par. 3 din Legea civilă nr. 67/1980 dispune că se consideră identificat minorul de la vârsta identificării (7 ani) până la vârsta majoratului (21 ani), acestea fiind limitele de vârstă între care minorul are, asemănător legii române, capacitate de exercițiu restrânsă.
Minorul identificat poate încheia personal acte juridice, care sunt legale și valabile dacă aduc un beneficiu pentru acesta (spre exemplu, acceptarea unei succesiuni sau a unei donații), și sunt anulate dacă aduc o pagubă. Toate acțiunile lui, care îi aduc pagube, pot fi anulate pentru interesul lui, la cererea sa sau a tutorelui. Cu alte cuvinte, minorul poate să mențină contractul dacă are interes, fără să fie nevoie de orice altă procedură ori aprobare de la tutore. Dacă împlinește vârsta maturității și observă că actul juridic îi produce daune, el are dreptul să ceară în instanță anularea acestui contract astfel încât să dispară toate efectele produse din momentul încheierii (observăm că anularea contractului produce aceleași efecte ca în dreptul românesc, conform principiului retroactivității efectelor nulității actelor juridice civile).
Se poate observa că, spre deosebire de sistemul juridic românesc, în care minorul cu capacitate restrânsă de exercițiu poate încheia personal acte juridice, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților, tutorelui sau a curatorului, în cel kuweitian acordul tutorelui sau al împuternicitului legal este o condiție care se îndeplinește ulterior încheierii actului, și numai dacă acesta aduce minorului un beneficiu.
Toate actele care pun în pericol interesele minorului sunt nule, chiar dacă tutorele și-a dat acordul (în jurisprudență, astfel de acte au fost considerate repudierea soției minorului ori constituirea unui legat). În ceea ce privește contractele al căror rezultat se situează între profit și pierdere, cum sunt vânzarea-cumpărarea și locațiunea, ele sunt valabil încheiate cu autorizația tutorelui, dar lipsite de efect juridic în caz de leziune importantă (contracte lezionare).
Minorul identificat (cu capacitate de exercițiu restrânsă) nu are nevoie de încuviințarea tutorelui sau al împuternicitului legal, putând încheia, personal și singur, acte juridice necesare satisfacerii necesităților personale ale traiului zilnic, precum și de a întreprinde alte acțiuni care intră în sfera acestor necesități. În acest sens, art. 93 din Legea civilă nr. 67/1980 prevede că „Minorul identificat, indiferent ce vârstă are, are capacitatea de cheltui banii care i-au fost acordați, pentru necesitățile personale ale traiului zilnic și pentru alte acțiuni care țin în sfera acestor necesități. Responsibilitatea minorului identificat este limitată la obligațiile care provin din acțiunile lui pentru interesele personale”. Astfel, s-a considerat că minorul cu discernământ, indiferent de vârstă, are capacitatea de a dispune asupra banilor pentru cheltuielile necesare întreținerii traiului zilnic. Nu se întâmplă nimic dacă se permite minorului să cheltuiască banii primiți de la părinte sau de la tutore, aceștia fiind puțini și minorul rămânând sub controlul acestora. Banii pot fi retrași, parțial sau total, dacă se observă că minorul îi risipește. Banii obținuți din pensia de întreținere se acordă minorului în totalitate și acesta are capacitate de dispunere totală asupra lor. Legiuitorul permite minorului să dispună de banii primiți de la părinte sau de la tutore, acesta putând să facă ce dorește cu ei. Spre exemplu, poate să doneze o parte din ei, deoarece acest gest simbolizează un caracter nobil (ajutarea celor nevoiași și săraci) și atunci legislația, indiferent de vârsta minorului, îi acordă acestuia capacitate totală de dispunere. Legiuitorul a intenționat să permită minorului să aibă posibilitatea de a-și îndeplini toate necesitățile traiului zilnic, dar și de a-l încuraja să întreprindă gesturi caritabile.
Minorul nu se poate căsători fără încuviințarea tutorelui său, vârsta minimă pentru căsătorie fiind de 15 ani pentru femei și 17 ani pentru bărbați.
În doctrina islamică există o controversă cu privire la faptul dacă religia îmbrățișată de un minor poate fi recunoscută și dacă minorul este responsabil pentru actele sale de credință/ necredință. Astfel, potrivit doctrinei hanefite, minorul nemusulman poate îmbrățișa religia islamică, actul său de voință fiind valabil. Dacă un minor musulman își reneagă religia, nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea deoarece, ca și femeia renegată, nu există temerea ca va participa la războiul împotriva comunității musulmane. Controversele doctrinare privind valabilitatea sau nevalabilitatea actului prin care un minor își schimbă credința în timpul minorității a servit la evitarea pedepsei cu moartea chiar dacă acesta persistă în apostazie și după ce devine matur.
Din coroborarea dispozițiilor art. 94 și 95 din Legea civilă nr. 67/1980 rezultă că minorul identificat (cu capacitate de exercițiu restrânsă) poate încheia, personal și singur, următoarele acte juridice:
– contract de muncă pe perioadă nedeterminată sau pe perioadă determinată pe o perioadă de maxim un an, și capacitatea de a dispune cum dorește de salariul obținut după împlinirea vârstei de 15 ani (art. 94 par. 1). Instanța judecătorească poate dispune, însă, atunci când este cazul și la cererea părinților sau a tutorelui ori a Administrației Sociale a Minorilor sau oricărei alte persoane, limitarea capacității minorului de a dispune de veniturile sale, caz în care se aplică legislația cu privire la mandatul tutorelui în funcție de situația respectivă (art. 94 par. 2);
– testament, când împlinește vârsta de 18 ani (art. 95).
În legătură cu angajarea în muncă a minorilor în Kuweit, trebuie menționat că vârsta legală pentru angajare este de 18 ani. Angajatorii pot obține permise de la Ministerul Afacerilor Sociale și Muncii pentru a angaja minori cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani în anumite locuri de muncă care nu prezintă un pericol pentru sănătatea și dezvoltarea copilului. În conformitate cu secțiunea 20 (a) din Codul Muncii din 2010, tinerii cu vârsta cuprinsă între 15-18 ani, nu trebuie să fie folosiți în industrii sau profesii, care sunt clasificate ca periculoase sau dăunătoare pentru sănătatea lor, prin rezoluție a ministrului afacerilor sociale și muncii. Legea interzice, de asemenea, munca forțată și utilizarea forței de muncă a unui copil cu vârsta sub 15 ani. Minorii pot lucra doar cu contract individual de muncă cu timp parțial, cu un maxim de 6 ore pe zi, cu condiția ca aceștia să lucreze nu mai mult de 4 ore consecutive, urmate de o perioadă de repaus de o oră. Legea interzice minorilor prestarea muncii suplimentare și munca efectuată între orele 19:00 – 6:00.
În conformitate cu secțiunea 27 din Codul Muncii din 2010, o persoană care a împlinit vârsta de 15 ani este capabilă să încheie un contract individual de muncă, dar aceste prevederi ale Codului Muncii se aplică numai raporturilor juridice de muncă dintre lucrători și angajatori din sectorul privat.
Actele pe care minorul cu vârsta cuprinsă între 18-21 ani le poate încheia, fiind valabile numai cu încuviințarea tutorelui sau a împuternicitului legal, sunt următoarele:
– actele de administrare privitoare la un bun și actele de administrare care privesc patrimoniul minorului, în condițiile prevăzute de art. 88 din Legea civilă nr. 67/1980 care prevede: “1. Dacă minorul identificat împlinește vârsta de 18 ani, el poate să își administreze afacerile, total sau parțial dacă părinții sau tutorele au stabilit că e capabil să facă acest lucru. 2. Permisiunea de a încheia acte de administrare poate să fie absolută sau limitată”. Scopul acestei permisiuni acordate minorului este acela de a da șansa minorului de a-și verifica aptitudinile în administrarea și gestionarea averii.
– actele de gestionare a patrimoniului pot fi săvârșite de către minorul căruia i s-a acordat permisiunea de manageriat (administrare), care are capacitatea de a întreprinde toate acțiunile necesare gestionării, în limita permisiunii primite. Spre exemplu, încheierea unui contract între el și constructor pentru renovarea casei lui, sau contactarea unui mecanic care să-i repare mașina sau un contract prin care împrumută ori primește bani de la altă persoană, vânzare-cumpărare etc.
– a da bani cu împrumut pe o perioadă de maxim un an, fără ca legea să fixeze o limită pentru sumele împrumutate, concluzie care rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 92 par. 2 din Legea civilă nr. 67/1980, conform căruia: “Minorilor care au primit permisiune de administrare, nu le este permis să dea bani cu împrumut altor persoane pe o perioadă mai mare de un an”. Această interdicție este justificată de faptul că legiuitorul a considerat că poate apărea o pagubă din acest împrumut sau închiriere dacă depășește termenul de un an.
Rațiunea pentru care asemenea acte de administrare sau gestionare a patrimoniului sunt permise minorului care nu a împlinit vârsta maturității (majoratului) este aceea că prin aceste acte se urmărește protejarea interesului minorului și o cât mai profitabilă utilizare a patrimoniului său. În caz contrar, ele sunt anulate dacă aduc o pagubă intereselor minorului. Aceasta este o situație asemănătoare celei prevăzute de Codul civil român când minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani încheie asemenea acte de administrare fără încuviințarea prealabilă a reprezentantului legal, iar aceste acte sunt lezionare pentru minor, ele fiind anulabile pentru leziune. Dacă, în schimb, minorul încheie un asemenea act singur, fără încuviințare, iar actul nu este lezionar, atunci el este considerat perfect valabil.
În cazul în care minorul nu dovedește aptitudinile necesare de a-și gestiona afacerile trebuie să i se retragă această permisiune. Se poate emite o altă permisiune, dacă tutorele sau curatorul constată că minorul a completat lipsurile care au dus la retragerea permisiunii. Dacă se permite retragerea permisiunii de gestionare de către tutore sau curator, în funcție de împrejurări, această retragere nu se anulează odată cu încetarea tutelei sau curatelei, legiuitorul având grijă să protejeze și în acest caz interesele minorului. Prevederile legislației kuweitiene cu privire la acest aspect sunt similare cu legislația din Irak și legislația din Iordania.
Art. 91 din Legea civilă nr. 67/1980 reglementează modalitatea de soluționare a plângerii minorului împotriva refuzului tutorelui de a-i acorda permisiunea de gestionare, retragerii sau restricționării acestei permisiuni după acordarea ei. Legislația religioasă nu a luat în calcul faptul că tutorele sau curatorul ar putea respinge cererea minorului de acordare a permisiunii de gestionare, ori ar putea retrage sau restricționa această permisiune cu rea-voință, respectându-se relațiile de paternitate și respectul datorat de copil tatălui ori bunicului său în calitate de tutore/curator și considerând că tatăl sau bunicul sunt departe de orice suspiciune. Totuși, din Legea civilă nr. 67/1980 permite minorului să facă plângere împotriva refuzului tutorelui de a-i acorda permisiunea de gestionare, retragerii sau restricționării acestei permisiuni după acordarea ei. Această plângere se depune la judecătorie conform procedurilor legale, iar aceasta hotărăște dacă acordă permisiunea minorului de a-și gestiona averea total sau parțial, permisiune absolută sau limitată, după ce a constatat că refuzul tutorelui de a permite gestionarea ori retragerea sau restricționarea acestei permisiuni acordate initial minorului nu este întemeiat(ă). Iar dacă judecătoria respinge cererea minorului, acesta nu poate face altă plângere decât după trecerea unui an de zile.
Valabilitatea celor două categorii de acte încheiate de minorul identificat (cu capacitate de exercițiu restrânsă) depinde, prin urmare, de îndeplinirea a două condiții:
încuviințarea (acordul) tutorelui sau a (al) împuternicitului său legal;
aceste acte să aducă un beneficiu minorului, în caz contrar fiind lovite de nulitate.
Încuviințarea (acordul) tutorelui sau a împuternicitului său legal nu trebuie deci să preceadă încheierea actului juridic de către minor. Ea validează ulterior actul încheiat de minor cu condiția ca acesta să nu prejudicieze interesele minorului. Din dispozițiile legale care reglementează aceste condiții se înțelege că încuviințarea este dată în mod distinct, pentru fiecare act în parte, fiecare act al minorului fiind analizat separat, prin prisma beneficiilor sau prejudiciilor pe care le aduce minorului. Potrivit aceluiași raționament, deși legea nu prevede expres, putem concluziona că tutorele/ împuternicitul legal nu poate da o încuviințare generală pentru toate actele juridice încheiate de către minor, căci ele necesită o tratare separată.
Din dispozițiile art. 87 par. 2 rezultă, de asemenea, că actele minorului sunt valabile numai dacă se obține acordul tutorelui sau împuternicitului: “Actele lui (ale minorului) devin valabile numai cu acceptul tutorelui sau al împuternicitului sau când devine persoană majoră și se ia în considerație legislația în vigoare”. Prin urmare, este vorba despre o validare care intervine posterior încheierii actelor.
Dintre simptomele care produc diminuarea capacității menționăm: demența, iresponsabilitatea, neglijența.
3.2. Demența
Alienația mintală (demența) se definește ca un sindrom clinic caracterizat prin pierderea/declinul progresiv al unor funcții intelectuale, cum ar fi procesele cognitive. Unii autori consideră că demența reprezintă o diminuare a funcțiilor cognitive, spre deosebire de nebunie unde funcțiile cognitive sunt absente total.
Jurisprudența islamică face diferența între dementul al cărui discernământ seamănă cu cel al minorului cu discernământ, iar legislația care reglementează statutul minorului cu discernământ se aplică și asupra acestuia, și dementul fără discernământ, care va fi supus legislației care se aplică minorului fără discernământ, dar și asupra nebunului.
Dementul are capacitate diminuată începând cu momentul în care se constată demența de către organe medicale competente, fără a se aștepta momentul emiterii de către instanță a unei hotărâri de punere sub sechestru (control judiciar). Toate actele juridice care îi produc daune dementului sunt anulate, dar cele care îi aduc beneficiu rămân valabile; actele juridice care au un rezultat între daună și beneficiu se consideră anulate.
3.3. Iresponsabilitatea
Iresponsabilul este lipsit de responsabilitate, motiv pentru care, în momentul săvârșirii unei fapte, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele, fie din cauza alienației mintale, fie din alte cauze, mai ales când nu știe să protejeze și să gestioneze averea proprie și produce o risipă fără nici un sens. Problemele esențiale ale iresponsabilului sunt risipa averii prin cheltuieli excesive și deficiență în gestionarea banilor proprii, deficiență care nu apare la omul sănătos. Nici legea religioasă Sharia nu permite risipa banilor și nici nu este de acord cu actele și faptele unei persoane care nu mai are control asupra funcțiilor intelectuale.
Iresponsabilul are funcțiile cognitive și cunoașterea la un nivel normal dar nu știe să-și gestioneze afacerile: cheltuiește și risipește banii, și de aceea se consideră din punct de vedere juridic ca având capacitate diminuată. Această diminuare a capacității trebuie să fie statuată prin intermediul unei hotărâri a instanței pentru punerea sub control judiciar.
În doctrina islamică din perioada contemporană s-a căzut de acord că trebuie să intervină instanța pentru a impune controlul judiciar asupra persoanele iresponsabile și neglijente pentru că acestea au capacitatea mintală intactă, nu cum se îmtâmplă în cazul minorului, nebunului sau idiotului, care nu au discernământ. Iresponsabilii și neglijenții nu sunt capabili să-și înfrâneze un anumit comportament (risipirea averii) ori sunt expuși pericolului de a fi păcăliți sau înșelați în anumite tranzacții. În jurisprudența islamică a existat un curent conform căruia instanța trebuie să intervină imediat și să impună control judiciar supra iresponsabilului sau neglijentului, dar această opinie a fost contrazisă de imamul Mohamad, menționând că iresponsabilul este sub control judiciar din oficiu, fără să fie nevoie de o hotărâre judecătorească. Proiectul Codului civil s-a aliniat opiniei majoritare, astfel că, potrivit art. 85 alin. 2, sechestrul (controlul judiciar) asupra iresponsabilului și neglijentului se poate pune doar prin hotărâre judecătorească. În funcție de situație, instanța poate să prelungească măsura controlul judiciar sau să o anuleze și această hotărâre trebuie să fie publicată pentru a proteja interesele celorlalți la încheie rea anumitor contracte.
Instanțele judecătorești pot să emită hotărâre judecătorească pentru punerea sub sechestru ori ridicarea sechestrului, conform principiilor și regulilor statuate prin dispozițiile date de Ministrul Justiției. Prin hotărâre judecătorească se desemnează și un tutore care va încheia anumite acte juridice în numele și pe seama iresponsabilului.
În consecință, iresponsabilului i se aplică legislația care se aplică asupra minorului cu discernământ. Astfel, toate actele juridice încheiate de el care îi aduc daune sunt anulate, iar cele care îi aduc beneficiu sunt considerate valabile, dar cele care au rezultat între câștig și daună pot fi anulate. În cazul existenței unei hotărâri judecătorești de punere sub control judiciar și numirea unui tutore, toate actele juridice încheiate de tutore în numele său sunt valabile, doar dacă acesta nu este în complicitate cu persoana cu care încheie contractul ca să evite restricțiile legale ce urmează să fie impuse de controlul judiciar.
Iresponsabilului i se aplică toate excepțiile valabile pentru minorul cu discernământ (art. 88 și art. 92, 93, 94 și 95 din Legea civilă nr. 67/1980). AstfeI, iresponsabilul are capacitatea de cheltui banii care i-au fost acordați pentru necesitățile personale ale traiului zilnic și pentru cheltuieli de întreținere a familiei, capacitatea de a încheia contract individual de muncă și de a dispune asupra salariului câștigat, capacitatea de a încheia testamentul și capacitatea de gestionare a banilor, totală sau parțială, cu permisiunea instanței.
Conform art. 103 din Legea civilă nr. 67/1980, instanța poate să retragă permisiunea pe care a acordat-o celor iresponsabili pentru gestionarea banilor ori poate dispune restrângerea acesteia, dacă este necesar, fiindcă permisiunea acordată iresponsabilului este ca un test sub controlul instanței. Dacă instanța a constatat că această permisiune de a-și gestiona banii a fost corectă, permisiunea rămâne valabilă, iar dacă iresponsabilul a exercitat-o defectuos, o suspendă.
Instanța stabilește cuantumul banilor acordați persoanei iresponsabile pentru necesitățile zilnice de întreținere ale lui și familiei lui, și totodată, capacitatea de a dispune de acești bani, în aceleași limite care se acordă și minorului cu discernământ. Instanța poate, la cererea iresponsabilului sau a tutorelui acestuia, ori a soției acestuia sau copiilor săi, să limiteze cuantumul banior acordați iresponsabilului pentru necesitățile zilnice proprii și ale familiei sale, luând în considerare veniturile acestuia. Art. 105, lit. c) din Legea civilă nr. 67/1980 conferă instanței dreptul de a anula acordul de dispunere asupra banilor necesari întreținerii zilnice a iresponsabilului, când apar cauze serioase care duc la risipa acestora. Atunci instanța oferă dreptul de dispunere cu privire la acești bani unui tutore care va gestiona cheltuirea acestor bani (pentru iresponsabil, pentru familia lui sau alte rude etc.).
Acordarea capacității încheierii contractului de muncă persoanei iresponsabile și capacității de dispunere asupra banilor câștigați este un beneficiu considerabil pentru iresponsabil. Cu această ocazie, iresponsabilul poate alege un loc de muncă care să-i asigure veniturile necesare întreținerii lui și a familiei sale, fără să fie obligat să dea aceste venituri tutorelui. Instanța controlează modul de gestionare a banilor și, dacă observă că această gestionare este defectuoasă, atunci limitează capacitatea de dispunere a iresponsabilului.
3.4. Persoanele neglijente
Neglijența unei persoane constă în ignorarea procedurilor care aduc beneficiu și încheierea actelor juridice defavorabile lui datorită naivității lui sau încrederii acordate afirmațiilor altei persoane care vrea să-l înșele.
Curtea de Casație egipteană a definit neglijența ca fiind o slăbiciune a voinței de a-și gestiona averea și de a aprecia riscul legat de actele juridice încheiate. Neglijența nu afectează funcțiile cognitive dar diminuează unele atribute psihice, în special gestionarea și buna apreciere.
Persoana neglijentă fie acceptă să încheie acte juridice fără nici un beneficiu, fie este păgubită prin cele mai simple metode de înșelare care amenință averea lui cu dispariția, de aceea posibilitatea de a-l pune sub control judiciar din cauza neglijenței are ca scop protecția intereselor sale, astfel încât ca să nu devină un element nociv pentru societate, precum și protejarea intereselor familiei sale care poate cere, spre exemplu, recuperarea banilor împrumutați de persoana neglijentă.
Nu se pune sechestru din oficiu asupra persoanelor neglijente. Aceasta se întâmplă doar prin hotărâre judecătorească. Tot instanța poate hotărî ridicarea acestui sechestru, conform necesității stării particulare a persoanei respective.
Conform art. 101 din Codul Civil Kuweitian, actele juridice încheiate de persoana neglijentă au aceeași soartă juridică ca și actele efectuate de persoana iresponsabilă, după publicarea hotărârii instanței de punere sub control judiciar, aplicâdu-se legislația care se aplică asupra minorului cu discernământ. Dar actele juridice încheiate înainte de publicarea hotărârii de punere sub sechestru nu sunt lovite de nulitate și nu se pot anula, afară doar dacă sunt efectuate împreună cu un complice, evitându-se restricțiile impuse de controlul judiciar.
Persoana neglijentă, asemenea celei iresponsabile, are capacitatea de a întocmi testament, însă nu are capacitate de a încheia contract individual de muncă și nici capacitatea de gestionare a banilor. Acest lucru nu este posibil nici chiar cu permisiunea instanței.
4. Dobândirea capacității depline
4.1. Vârsta maturității
Vârsta maturității (capacitatea deplină de exercițiu) se atinge la împlinirea vârstei de 21 de ani, considerându-se că la această vârstă persoana fizică devine conștientă de sine și posesoare de capacitate deplină prin puterea legii, fără să efectueze nici o altă procedură. Astfel, conform art. 96 par. 1 din Legea civilă nr. 67/1980, fiecare persoană care a împlinit vârsta maturității (majoratului) are capacitatea de a încheia orice contract și de a executa toate procedurile judiciare, cu excepția cazului în care există o hotărâre judecătorească pentru continuarea mandatului tutorelui sau împuternicitului asupra banilor lui, iar potrivit par. 3 al aceluiași articol, cel care a împlinit vârsta maturității este în deplinătatea capacității de a continua toate procedurile judiciare (introduse de tutore), numai dacă nu intervine o piedică de natură legislativă.
Ca și Codul civil român, Legea civilă nr. 67/1980 prevede posibilitatea dobândirii unei capacități anticipate, la cererea minorului. Conform art. 97 par. 1, nimic nu împiedică pe cei care au capacitate incompletă să meargă în fața instanței de judecată și să declare că au capacitate completă. Spre deosebire însă de art. 40 din Noul Cod civil român, care precizează condițiile necesar a fi întrunite pentru dobândirea capacității anticipate de exercițiu – vârsta de minim 16 ani împliniți, motive temeinice, ascultarea părinților sau a tutorelui sau, dacă este cazul, avizul consiliului de familie, Legea kuweitiană nu precizează care sunt aceste condiții.
Prin art. 97 alin. 2 din Legea civilă nr. 67/1980, legiuitorul kuweitian a intenționat să preîntâmpine o situație care apare frecvent în practică, și anume cazul minorului cu capacitate diminuată care declară că este major dorind să-și ascundă capacitatea incompletă. Alin. 2 lit. a) al acestui articol dispune că, în momentul în care minorul a declarat că el are capacitate completă, dar în realitate ea fiind diminuată sau incompletă, realitatea rămâne cea declarată de minor și nimic nu-l impiedică să păstreze această capacitate completă (deplină). Partea din contractul încheiat cu un minor trebuie să verifice îndeplinirea condiției capacității de către minorul, fără să se bazeze pe declarațiile lui, însă legiuitorul a luat în calcul și posibilitatea ca minorul să prezinte un act de identitate fals. Astfel, prin intermediul art. 97 alin. 2, protecția minorului cu capacitate restrânsă se diminuează foarte mult în momentul în care declară că are capacitate completă.
Art. 97 alin. 2 lit. b) din Legea civilă nr. 67/1980 reglementează răspunderea minorului pentru plata daunelor cauzate cocontractantului în caz de anulare a contractului pe care l-a încheiat, pentru că a folosit metode necinstite (frauduloase) pentru a-și ascunde capacitatea diminuată. Legiuitorul a urmărit, prin această prevedere, să-i responsabilizeze pe cei care folosesc metode necinstite. Luându-se în considerare declarația minorului cum că este apt din punct de vedere al capacității, se consideră că realitatea este conformă acestei declarații deoarece cealaltă parte contractantă nu poate face decât o apreciere subiectivă și relativă cu privire la vârsta minorului. Dacă metodele necinstite folosite de minorul cu capacitate diminuată au produs o pagubă numai asupra lui și nu a afectat pe cealaltă (celelalte) parte (părți) din contract, minorul nu se poate apăra susținându-și propria vinovăție. Astfel, se permite instanței să-l sancționeze pe minorul care a apelat la metode necinstite pentru a-și acoperi capacitatea incompletă fie prin plata despăgubirilor, fie prin respingerea cererii lui de a anula contractul.
Dacă minorul cu capacitate incompletă, prin folosirea metodelor necinstite, poate să-și ascundă vârsta și poate să păcălească persoane normale (de exemplu, prin falsificarea certificatului de naștere), persoanele mature lipsite de capacitate e greu să păcălească persoane normale, deoarece au comportament iresponsabil, cu manifestări de nebunie evidente.
4.2. Barierele capacității
Există anumite situații în care apar obstacole naturale sau materiale care împiedică o persoană fizică să încheie singură acte juridice sau să efectueze singură proceduri judiciare. În aceste situații legea permite să se desemneze un împuternicit care să-l ajute pe individ în încheierea diferitelor acte juridice necesare lui.
Aceste obstacole diferă de așa-numitele „simptome” ale capacității pentru că nu influențează discernământul persoanei și nu diminuează capacitatea acesteia; individul rămâne în continuare cu capacitate deplină dar i se interzice încheierea unui act juridic ori efectuarea unei proceduri judiciare singur. Aceste obstacole sunt prezentate în dreptul kuweitian ca fiind bariere fizice sau obstacole naturale cum ar fi dublul handicap ori slăbiciunea accentuată a corpului sau bariere materiale cum este absența persoanei.
4.2.1. Handicapul corporal accentuat
Art. 107 din Codul Civil prevede următoarele:
a) dacă persoana suferă de un handicap corporal accentuat care îl împiedică să efectueze încheierea unui contract sau să-și exprime voința lui, în special dacă este surdo-mut sau orb-surd sau orb-mut, instanța poate să desemneze un asistent judiciar care să-l ajute să efectueze aceste acte juridice în interesul lui;
b) hotărârea de desemnare a asistentului judiciar va fi publicată prin ordin al ministrului justiției.
Cel care beneficiază de prevederile acestui articol are un handicap accentuat, care permite instanței să desemneze un asistent judiciar care să-l ajute la încheierea actelor juridice, iar acest handicap poate avea două aspecte:
primul aspect constă în faptul că persoana respectivă poate să sufere de o boală care-l împiedică să încheie acte juridice ori să efectueze proceduri judiciare, cum este paralizia la nivelul simțurilor – spre exemplu, îi este afectat organul vorbirii, ceea ce îl împiedică să vorbească într-un mod clar la încheierea unui contract.
al doilea aspect constă în faptul că persoana respectivă trebuie să aibă afectate două dintre cele trei simțuri, adică să fie surd și orb, surd și mut, orb și mut, pentru că aceste handicapuri îl împiedică să cunoască toate circumstanțele încheierii acelui act juridic sau îl împiedică în exprimarea corectă a voinței proprii, fapt care influențează în mod dăunător asupra banilor și intereselor proprii.
Se observă că aceste două aspecte nu influențează funcțiile creierului și nici discernământul, ci doar corpul. Persoana fizică afectată de aceste handicapuri are cunoaștere deplină și discernământ, dar din cauza acestor handicapuri nu poate să-și exprime voința proprie, de aceea legiuitorul a permis instanței să desemneze un asistent judiciar care să-l ajute în încheierea actelor juridice și efectuarea procedurilor judiciare strict precizate de către instanță în hotărâre. Hotărârea instanței trebuie să fie publicată cu scopul de a proteja alte persoane. Desemnarea asistentului judiciar se consideră echivalentă cu instituirea controlului judiciar asupra persoanei cu handicap. Acest control judiciar este restrâns doar asupra actelor juridice și procedurilor precizate de instanță în hotărâre.
Rolul asistentului judiciar diferă de rolul tutorelui sau al curatorului ori al altor persoane care sunt împuternicite să reprezinte interesele unei persoane fizice – mandatar, avocat, lichidatorul în caz de faliment, paznicul judiciar. Asistentul judiciar nu înlocuiește persoana cu handicap major la încheierea actului juridic deoarece doar aceasta poate să încheie respectivul contract. Rolul asistentului judiciar este de a-l consilia și sprijini pe acesta la încheierea unui contract și de a-l ajuta să-și exprime voința, cu alte cuvinte, are rol de traducător și interpret. Legiuitorul kuweitian a avut grijă să nu repete greșeala comisă de legiuitorul irakian care a denumit asistentul judiciar „tutore”, împrumutând termenul din Codul Civil egiptean. Legiuitorul kuweitian a reglementat desemnarea unui asistent judiciar doar pentru cazul persoanei majore cu handicap accentuat (grav), pentru că handicapul o împiedică pe aceasta să înțeleagă și să știe toate detaliile legate de acest contract, și îl împiedică, în egală măsură, să-și exprime voința. De aceea judecătorul este singurul care hotărăște care sunt persoanele cu handicap care necesită asistență judiciară.
În cazul în care persoana care are asistent judiciar a încheiat un act juridic fără ajutorul asistentului judiciar, acest act se anulează, deoarece instanța nu a permis să se efectueze acest act (procedură) singur. Pe de altă parte, asistentul judiciar nu se poate să efectueze singur orice act în numele bolnavului, doar persoana respectivă efectuează procedurile cu ajutorul asistentului judiciar. Excepție face situația în care instanța a permis asistentului judiciar să încheie anumite acte juridice singur, în numele bolnavului, fiindcă starea generală de sănătate a persoanei cu handicap este mult prea alterată și, spre exemplu, nu îi permite deplasarea, iar interesul său necesită încheierea acestui contract fără întârziere. Instanța acordă permisiune asistentului judiciar să încheie singur un anumit contract, dar cu precizări clare între ce limite. În acest caz, asistentul judiciar are rol de împuternicit sau reprezentant legal, nu cum s-a menționat anterior, că el este simplu traducător și interpret al handicapatului.
Pentru a înlătura orice fel de confuzii cu privire la atribuțiile asistentului judiciar și limitele puterilor sale, dacă instanța a hotărât să desemneze un asistent judiciar trebuie să stabilească și ce îi este permis acestuia să facă în numele persoanei cu handicap.
4.2.2. Absența și condamnarea penală
Există două situații care reprezintă bariere în calea capacității, care se aseamănă una cu alta în ceea ce privește controlul judiciar și desemnarea unui împuternicit pentru încheierea actelor juridice: absența și condamnarea penală.
Art. 50 din Codul de procedură succesorală definește pe cel absent ca fiind „o persoană cu capacitate completă despre care nu se știe dacă trăiește sau este mort ori este în viață dar a emigrat potrivit voinței lui din țară sau forțat, dar cunoscând faptul că, din cauza anumitor circumstanțe, nu poate să-și gestioneze singur interesele, a fost nevoit să-și desemneze un împuternicit pentru o perioadă mai mare de un an”.
Absența este de natură să afecteze atât interesele persoanei în cauză, cât și pe cele ale altor persoane. Din prevederile legii rezultă că că absentul este o persoană cu capacitate completă dar anumite circumstanțe particulare l-au obligat să-și desemneze un împuternicit care să-i gestioneze afacerile pentru ca acestea să nu fie afectate în lipsa sa. Se poate observa că legiuitorul kuweitian a folosit termenul de “absent” și nu pe cel de „dispărut”, pentru că primul termen are un înțeles mai larg față de al doilea termen. Cel „dispărut” în legislația islamică este persoana care dispare și nu se știe dacă e vie sau moartă. Cel „absent” este în viață, dar se află departe de țara lui și nu poate să-și gestioneze singur interesele.
Potrivit art. 51 din Codul de procedură succesorală “dacă cel absent a desemnat un împuternicit, instanța verifică dacă îndeplinește toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un tutore și, în caz contrar, îl înlocuiește cu altul”. Drepturile și obligațiile împuternicitului sunt aceleași cu cele ale tutorelui.
Absența persoanei se sfârșește când dispare motivul care a cauzat-o, ori prin moartea absentului ori prin hotărâre judecătorească prin care se stabilește că acesta este mort conform Legii nr. 25 din 1929.
În cazul celui condamnat pentru o infracțiune se aplică prevederile Codului Penal (art. 25), astfel că acesta este plasat sub control judiciar pe toată durata executării pedepsei, desemnându-se și un împuternicit care va încheia acte juridice pe seama lui și îi va gestiona averea. Toate actele juridice încheiate de împuternicit necesită permisiune din partea instanței, altfel vor fi anulate.
Se poate observa că punerea sub control judiciar a unui inculpat ori condamnat penal nu implică lipsa sau restrângerea capacității, din contră, cel în cauză are capacitate deplină fiindcă are discernământ. Dar se aplică controlul judiciar asupra lui pentru necesitatea încheierii actelor juridice pe care nu le poate încheia singur din cauza unei bariere materiale – absența.
5. Incapacități speciale
5.1. Clasificare
Art. 84 din Legea civilă nr. 67/1980, coroborat cu dispozițiile art. 85 consacră trei cazuri de îngrădiri ale capacității civile (capacitatea de folosință), respectiv:
1. prin lege – dacă legea prevede expres că o persoană este incapabilă de a încheia un contract – cazul minorilor neidentificați și, în general, cazul altor persoane cărora legea le impune expres anumite incapacități:
imposibilitatea copilului născut în afara unei relații maritale de a primi întreținere de la tatăl său sau de a moșteni de la tatăl său sau de la familia acestuia, precum și lipsirea tatălui de capacitatea de a exercita orice drepturi asupra copilului, chiar dacă tatăl declară copilul ca fiind al său;
incapacitatea femeii de a transmite cetățenia sa copiilor, cu excepția cazului în care tatăl este necunoscut sau mama, care a fost căsătorită cu un străin, este divorțată sau văduvă;
incapacitatea nemusulmanilor de a primi copii în îngrijire prin sistemul de asistență maternală;
incapacitatea nemusulmanilor de a primi moștenire de la un musulman;
cazul copilului plasat prin sistemul de asistență maternală care nu poate primi numele familiei care l-a primit în plasament și nu poate avea nici dreptul la moștenire, chiar dacă familia dorește acest lucru și chiar dacă convingerile lor religioase le permit acest lucru (șiiții);
2. de către instanța judecătorească competentă să se pronunțe pentru punerea sub sechestru ori ridicarea sechestrului – cazul celor puși sub sechestru din cauza unor boli psihice;
3. dacă persoana nu are capacitatea (fizică) de a încheia un contract.
În legătură cu acest ultim caz, precizăm că textul articolului 84 nu se referă la lipsa capacității în sens juridic, ci la existența unei incapacități de ordin fizic, respectiv cazul persoanei cu handicap fizic accentuat care, din acest motiv, nu își poate exprima voința de a încheia un contract fiind surdo-mut sau orb și surd ori orb și mut. În această situație, instanța desemnează un asistent judiciar care, în principiu, trebuie doar să o ajute/asiste pe persoana respectivă la încheierea actului juridic. Dacă persoana respectivă, datorită stării sale generale, fizică sau patologică, nu poate să încheie un act sau să efectueze o procedură judiciară nici măcar cu ajutorul asistentului judiciar, atunci judecătoria permite asistentului judiciar să încheie singur orice acțiune în locul asistatului, cu condiția să nu producă daune asupra respectivei persoane. Se poate, însă, anula asistența judiciară după o lună de la desemnarea asistentului dacă acesta n-o ajută pe persoana respectivă.
5.2. Insolvabilitatea
Insolvabil (muflis) este debitorul ale cărui datorii ating sau depășesc activul patrimonial sau care încearcă să deturneze activul său în detrimentul creditorilor săi, prin acte cu titlu oneros, simulate și modificate în avantajul său prin înțelegeri secrete. La cererea unuia dintre creditori, judecătorul poate da o hotărâre prin care să i se interzică orice act de înstrăinare și prin care să dispună vânzarea tuturor bunurilor debitorului în beneficiul tuturor creditorilor. Interdicția poate fi pronunțată indiferent dacă este sau nu vorba despre un comerciant, despre o persoană insolvabilă sau falită.
5.3. Maladiile mortale
În dreptul kuweitian întâlnim un caz special de incapacitate – maladia mortală, adică o boală care afectează capacitatea persoanei fizice deoarece atrage moartea acesteia. Prin intermediul acestei incapacități sunt apărate drepturile care vor aparține moștenitorilor și creditorilor asupra patrimoniului persoanei fizice după decesul său. Slăbiciunea fizică și fragilitatea psihică a unui bolnav aflat în faza terminală a bolii a justificat introducerea acestei incapacități în dreptul musulman. Astfel, bolnavul în fază terminală este împiedicat să încheie acte juridice prejudiciabile prin care ar putea aduce atingere speranțelor legitime ale moștenitorilor.
Când o persoană fizică suferă de o maladie mortală confirmată de medici specialiști, ea intră într-o stare de incapacitate legală de a dispune de partea din avere necesară pentru a-și achita toate datoriile actuale, precum și de două treimi din patrimoniul său. După achitarea pasivului, o treime din restul averii este lăsată bolnavului, nu atât pentru a face față cheltuielilor de înmormântare, care vor fi achitate de moștenitori din celelalte două treimi primite, ci pentru a-i permite să se dedice operelor de binefacere.
Actele juridice interzise sunt nule din ziua în care au fost încheiate – dacă survine moartea, dar vor rămâne valabile dacă bolnavul se însănătoșește. Actele de dispoziție care nu pot fi revocate – recunoașterea unei datorii, repudierea – au aceeași valoare juridică ca cele încheiate de o persoană sănătoasă, dar sunt valabile numai în limita unei treimi din patrimoniul defunctului. Orice act juridic încheiat în favoarea unuia dintre moștenitori, chiar în limitele acelei treimi, este nul, în baza principiului menținerii egalității între succesibili. În ceea ce privește căsătoria bolnavului aflat în fază terminală, această chestiune a rămas controversată în doctrina islamică.
Secțiunea 5
INFLUENȚA SEXULUI, RELIGIEI ȘI VÂRSTEI ASUPRA CAPACITĂȚII CIVILE
1. Considerații generale
Art. 9 al Constituției kuweitiene prevede că egalitatea, alături de justiție și libertate, constituie stâlpii societății, iar statul trebuie să ocrotească stâlpii societății și să garanteze securitatea, liniștea și oportunități egale pentru toți cetățenii (art. 10). Conform art. 29 al Constituției, oamenii sunt egali în demnitate umană și au, „în ochii legii”, drepturi și obligații publice egale (pct. 1). Nu se face nici o diferențiere între ei în funcție de rasă, origine, limbă sau religie (pct. 2). Observăm că art. 29 pct.2 nu enumeră, printre criteriile în funcție de care este interzisă discriminarea, și sexul persoanei.
Chiar dacă statul kuweitian a aderat la Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 18 decembrie 1979, violența, abuzurile și discriminarea împotriva femeilor, în special a celor fără cetățenie kuweitiană, rămâne încă o mare problemă, recunoscută la nivel internațional.
Tratamentul femeilor diferă puțin în cele două școli ale islamului – Sunni și Shi’ia –, în special în ceea ce privește problemele referitoare la căsătorie, custodia copiilor și moștenire. De exemplu, dreptul familiei, potrivit școlii Sunni, este mai restrictiv față de drepturile maritale recunoscute femeilor, în timp ce dreptul familiei în varianta șiită este mai restrictiv față de drepturile de custodie ale femeii divorțate.
Legea statutului personal legitimează dominația bărbaților asupra femeilor. Și totuși, chiar în acest context al legitimării autorității masculine, legislația kuweitiană este plină de paradoxuri, paradoxuri care se pot observa în toate ramurile de drept – drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii, drept penal etc. Spre exemplu, în timp ce dispune că soții trebuie să își sprijine soțiile și copiii, legea nu înzestrează, totuși, soțul cu dreptul absolut de a aștepta ascultare (“ta'a”).
2. Influența sexului asupra capacității civile
Într-o societate dominată de puterea bărbatului asupra femeii sexul reprezintă un criteriu de diferențiere între statutul juridic al femeii și al bărbatului, influențând astfel capacitatea civilă a persoanei fizice. Astfel, capacitatea civilă a persoanelor fizice de sex masculin diferă de cea a persoanelor de sex feminin în următoarele aspecte:
în materia succesiunilor, conform legislației islamice, observăm o diferențiere clară între persoanele fizice de sex masculin și persoanele de sex feminin deoarece bărbatul moștenește dublu față de femeie. O altă diferență constă în faptul că, în timp ce în dreptul familiei Sunni femeilor le este permis să moștenească o parte fizică a proprietății, în conformitate cu legislația șiită o femeie poate moșteni doar valoarea proprietății, nu bunurile mobile sau imobile in corpore.
femeia este lovită de o incompatibilitate absolută în ceea ce privește ocuparea unei funcții publice cum este cea de judecător.
în materia căsătoriei, poligamia este permisă numai bărbaților de religia islamică, nu și femeilor. O altă diferențiere de statut între femei și bărbați este aceea că, indiferent vârsta femeii, la încheierea căsătoriei se cere și consimțământul ocrotitorului său legal (wali). În școlile de gândire Maliki, Shafi’i și Hanbali acest consimțământ este obligatoriu, în școala Hanafi este facultativ, dar recomandabil.
articolul 89 din Legea statutului personal prevede că un soț nu trebuie să interzică soției sale să lucreze în afara casei, cu excepția cazului în care prestarea muncii afectează negativ “interese de familie”, dar exprimarea legii este ambiguă și poate fi interpretată ca referindu-se la stabilitatea căsătoriei sau educația copiilor. Din aceste motive, interpretarea acestui articol a fost de natură să ducă, în practică, la numeroase situații în care soțul a interzis soției să se angajeze și să presteze o muncă salariată în afara domiciliului conjugal.
în materia divorțului, bărbatul și femeia nu au drepturi egale în ceea ce privește inițierea și obținerea divorțului. Bărbații pot divorța de soția lor prin ordin (talaq), în mod unilateral și automat, fără a avea nevoie să sesizeze instanța. În cazuri mai puțin frecvente de divorț (talaq al-bidah), bărbatul poate divorța printr-o singură declarație de divorț, însă, în general, este nevoie de trei astfel de declarații succesive pentru ca divorțul să fie considerat irevocabil. Capacitatea femeilor de a iniția divorțul este mult mai limitată comparativ cu cea a bărbaților, limitele variind în funcție de diferitele școli de gândire islamică. Astfel, în școala Maliki (cea mai liberală), femeia poate divorța pe motivul cruzimii (violențe), plecării soțului (abandon) sau lipsei de întreținere. În școala Hanafi, posibilitatea femeii de a divorța este mult mai restrânsă, fiind permisă numai dacă soțul renunță la credința islamică ori dacă nu este capabil să consume căsătoria.
în materia tutelei, femeile nu pot fi desemnate ca tutori legali ai copiilor lor minori, cu excepția cazului în care au fost autorizate printr-o hotărâre judecătorească (de regulă, atunci când tatăl și bunicul au murit sau nu sunt capabili să-și exercite autoritatea părintească, nu există altă rudă de sex masculin pe linie paternă și nici nu a fost numit un tutore prin testament).
Multe dintre aceste incapacități (sau unele asemănătoare) afectează femeile în majoritatea țărilor islamice.
3. Influența religiei asupra capacității civile
De regulă, religia nu influențează statutul juridic și nici relațiile sociale de zi cu zi, nici relațiile juridice obișnuite, în care predomină principiul egalității între persoane în ceea ce privește obligațiile și drepturile lor, fără diferențiere în funcție de religie sau credință.
Dar în probleme de stare civilă și capacitate civilă se aplică criteriul religiei, respectiv legea islamică se aplică doar asupra musulmanilor, iar celor care sunt din altă religie li se aplică legislația lor (creștini, evrei).
Deoarece legislația religioasă diferă de la o religie la alta, atunci fiecare religie influențează drepturile și obligațiile persoanelor fizice și, implicit, capacitatea civilă, în mai multe probleme sau aspecte, și anume:
religia islamică permite poligamia celor care au această religie (numai bărbați), dar un creștin nu are acest drept.
în religia islamică soțul are dreptul să dea divorț fără acordul soției.
bărbații de religie musulmană au permisiunea să se căsătorească cu persoane din alte religii (creștine, evreice), însă nemusulmanilor nu le este permis să se căsătorească cu o femeie musulmană.
în materia succesiunilor, religia determină dreptul la moștenire. Musulmanii moștenesc doar musulmani, iar cei care nu sunt musulmani nu pot moșteni musulmani.
O incapacitate specială îi afectează pe nemusulmani în ceea ce privește situația copiilor dați în plasament. Adopția este interzisă în Kuweit, dar conceptul de plasament (“foster care”) este reglementat de Legea privind plasamentul familial nr. 82/1977. Departamentul de Protecție a Familiei din cadrul Ministerului Muncii și Afacerilor Sociale este responsabil de îngrijirea copiilor cu părinți necunoscuți și a celor neglijați, proveniți din familii destrămate, până la vârsta de zece ani pentru băieți, și de treisprezece ani pentru fete. Unul dintre scopurile principale ale departamentului este de a încuraja familiile kuweitiene să “sponsorizeze” copiii cu părinți necunoscuți. Sistemul de drept din Kuweit a introdus așa-numitul sistem de “sponsorizare” – asistența maternală, care este folosit în loc de sistemul clasic de adopție, incompatibil cu dispozițiile legii islamice Sharia. Familiilor nemusulmane le este interzis să primească copii prin sistemul de asistență maternală.
4. Influența vârstei asupra capacității civile
Omul trece prin trei stadii de dezvoltare de la naștere până la moarte, prima perioadă începe când se naște și durează până la vârsta identificării (discernământului), a doua se întinde de la vârsta identificării și până la vârsta maturității, iar cea de-a treia perioadă este de la vârsta maturității și până la moarte.
4.1. Prima perioadă – minorul neidentificat (fără discernământ)
Conform art. 86 alin. 2 din Codul Civil: “Cine nu a împlinit 7 ani se consideră fără discernământ”. Legiuitorul Kuweitian a stabilit vârsta formării discernământului ca fiind la 7 ani, iar cine nu a împlinit încă vârsta de 7 ani se consideră a fi fără discernământ, cum se menționează la lit. a) din același articol: “Capacitatea minorului neidentificat este nulă și actele juridice încheiate de acesta sunt considerate nevalabile”. Minorul fără discernământ nu poate încheia nici un act juridic, indiferent dacă ar aduce beneficiu sau daună sau cu rezultatul situat între beneficiu și daună, și nici nu poate să primească donații fiindcă este fără discernământ, doar tutorele acestuia (de regulă, tatăl sau bunicul patern), poate primi donațiile în numele minorului. Dacă s-a încheiat un contract între o persoană matură și minorul fără discernământ, actul juridic se consideră nul și instanța ia în considerare această nulitate, chiar dacă nu o solicită nimeni.
4.2. A doua perioadă – minorul identificat (cu discernământ)
Conform art. 87 alin. 3 din Codul Civil, se consideră că minorul are discernământ de la vârsta de 7 ani până la împlinirea vârstei maturității (21 de ani), perioadă în care capacitatea nu lipsește, dar poate să fie diminuată.
Valabilitatea actelor juridice încheiate de minorul cu discernământ se află sub incidența legislației, după cum urmează:
a. Actele juridice încheiate de minorul cu discernământ sunt valabile dacă aduc un beneficiu acestuia și sunt anulate dacă îi produc daune.
b. Actele juridice al căror rezultat este situat între beneficiu și daună pot să fie anulate, pentru interesul minorului, numai dacă avea tutore când a încheiat aceste acte singur și, de asemenea, după împlinirea vârstei maturității, la cererea sa, luând în considerare cadrul legal existent.
Din aceste motive, putem să tragem următoarele concluzii. Astfel, în primul rând, minorul cu discernământ are capacitate de exercițiu completă în ceea ce privește actele juridice care îi aduc beneficiu, care se numesc contracte de îmbogățire, respectiv poate să primească donații și să accepte testamentul fără să aibă nici o obligație ca urmare a acceptării. În al doilea rând, minorul cu discernământ nu poate să încheie acte juridice care îi aduc daune (se consideră că sunt nule) și nici tutorele nu poate să încheie astfel de acte în numele minorului, numai în anumite limite. De aceea, minorul cu discernământ care nu a împlinit vârsta maturității nu poate dona din banii lui fiindcă această donație îi produce o pierdere financiară. În sfârșit, minorul nu poate efectua acte ale căror rezultate sunt situate între beneficiu și pierdere, cum este împrumutul de bani cu perceperea unei dobânzi, ori să efectueze acte de gestiune cum este închirierea unei locuințe – aceste acte pot fi anulate pentru interesul lui. Toate aceste acte juridice nu pot fi valabile decât după împlinirea vârstei maturității. Numai tutorele sau curatorul pot face aceste acte juridice în numele și în interesul minorului.
Cele menționate mai sus reprezintă reguli generale care guvernează capacitatea minorului cu discernământ. Există, însă, și reguli speciale care guvernează capacitatea minorului în ceea ce privește averea lui sau în ceea ce privește anumite acte juridice, în aceeași perioadă cuprinsă între 7 ani și 21 de ani. Aceste reguli speciale reprezintă excepția de la regulile generale pe care se bazează diminuarea capacității minorului cu discernământ. Aceste excepții se aplică în anumite situații, când minorului i se atribuie capacitate în plus față de cea acordată de regulile generale. Aceste excepții sunt:
1. Cele prevăzute de art. 93 din Codul Civil:
a) minorul cu discernământ, indiferent ce vârstă are, are capacitate de dispunere asupra banilor lui pentru cheltuielile necesare traiului zilnic și are capacitate de exercițiu în cazul altor acte juridice necesare ;
b) responsabilitatea minorului cu discernământ se delimitează asupra obligațiilor născute de aceste acte juridice pe care le efectuează pentru cheltuielile necesare traiului zilnic, dar în limita banilor de care dispune.
În acest context minorul cu discernământ beneficiază de capacitate de exercițiu în funcție de banii de care dispune pentru cheltuielile necesare traiului său. Astfel, poate să încheie toate actele juridice care îi aduc beneficiu și care sunt situate între beneficiu și daune, chiar și donația din banii proprii ; nu există pericol pentru minor fiindcă aceste cheltuieli sunt pentru necesitățile lui personale și, în general, sunt de valoare mică astfel încât nu pot să fie o risipă.
2. Cele prevăzute de art. 94 din Codul Civil:
a) minorul cu discernământ, când împlinește 15 ani, are capacitate de a încheia contract de muncă pentru o perioadă nedeterminată, iar dacă este pe o perioadă determinată, cu condiția ca aceasta să nu depășească un an. La această vârstă are capacitate de dispunere asupra salariului obținut, iar răspunderea lui se limitează doar la salariul câștigat.
b) se permite instanței, când este necesar, și conform cererii tutorelui, curatorului sau Administrației Sociale a Minorilor, de a restricționa capacitatea minorului de a dispune asupra banilor câștigați prin munca lui, și se aplică prevederile legislației cu privire la tutelă sau curatelă, după caz. De aceste prevederi beneficiază minorul cu discernământ care a împlinit vârsta de 15 ani care, pe de o parte, are capacitatea de a încheia contract de muncă pe perioadă determinată care să nu depășească un an, iar, pe de altă parte, are capacitate de a dispune asupra banilor câștigați în urma contractului de muncă sau din alte surse. Legiuitorul consideră că minorul are capacitate deplină de a dispune de banii câștigați, scopul urmărit fiind de a-l stimula să muncească și să-și câștige astfel existența.
3. Art. 95 din Codul Civil prevede că minorul cu discernământ, atunci când împlinește 18 ani, are capacitate de a întocmi testamentul și în cazul în care testamentul reprezintă un act de dispoziție care produce daune grave asupra minorului. Legiuitorul a permis minorului întocmirea testamentului deoarece această procedură reprezintă un ultim act de voință și nu produce daune asupra averii lui, fiindcă testamentul nu este neapărat într-o formă finală și poate fi modificat ulterior, iar executarea acestuia se va face doar după moartea minorului.
4. Cele prevăzute de art. 88 din Codul Civil:
a. Dacă minorul cu discernământ a împlinit vârsta de 18 ani și tutorele acestuia sau curatorul a confirmat că are capacitatea de a-și administra averea proprie și i-au dat permisiunea acestuia de a-și gestiona averea, total sau parțial.
b. În cazul în care tutorele sau curatorul a refuzat să acorde această permisiunea instanța poate, la cererea minorului ori a Administrației Sociale a Minorilor, sau a oricărei persoane care este interesată, să îi acorde permisiunea minorului de a-și gestiona averea proprie dacă motivele refuzului din partea tutorelui sau curatorului nu sunt fundamentate. Permisiunea de gestionare poate să fie absolută sau restrânsă.
În concluzie, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate dispune asupra banilor proprii cum dorește, pentru toate actele juridice, indiferent dacă aduc beneficiu sau daună sau dacă sunt situate între beneficiu și daune. De subliniat că răspunderea minorului rezultată din actele sale sau din faptele sale juridice este limitată doar asupra banilor câștigați în urma încheierii unui contract de muncă, iar creditorii acestuia nu pot recupera banii împrumutați lui din averea lui, care este în gestiunea tutorelui sau curatorului, ci doar în limita salariului obținut. În plus, instanța poate dispune, în interesul minorului, restricționarea posibilității acestuia de a dispune de banii câștigați din munca lui. De lege ferenda, considerăm că se impune o limitare expresă, prin lege, a dreptului minorului de a dispune asupra banilor câștigați, din motive de protecție a intereselor acestuia.
4.3. A treia perioadă – maturitatea
Art. 96 din Codul Civil prevede următoarele:
„1. Fiecare persoană care a împlinit vârsta maturității dobândește capacitatea de a contracta care devine astfel completă pentru a încheia toate actele juridice, cu condiția să nu existe o hotărâre judecătorească care să dispună continuarea tutelei sau curatelei asupra acesteia.
2. Vârsta maturității este de 21 de ani împliniți.
3. Vârsta maturității conferă capacitate deplină, numai să nu fie influențată de anumite simptome, conform legislației în vigoare”.
Se observă că vârsta maturității, după cum este prevăzut în Codul Civil, este general aplicabilă tuturor cetățenilor kuweitieni. Când minorul împlinește 21 de ani și dacă nu e afectat de nici o boală psihică, cum este nebunia sau demența și nu există o hotărâre judecătorească pentru continuarea tutelei sau curatelei asupra lui, atunci devine persoană matură și are capacitate de a contracta (capacitate de exercițiu) deplină.
Dar, dacă înainte de a împlini vârsta maturității, s-a dat o hotărâre de instituire a tutelei sau curatelei din cauza unei anumite circumstanțe (simptome), cum este nebunia, demența, iresponsabilitatea, neglijența, după împlinirea vârstei maturității tutela sau curatela continuă.
Individul care a împlinit vârsta de 21 de ani și este iresponsabil sau neglijent și cu privire la care nu a intervenit o hotărâre de a continua tutela sau curatela devine matur cu capacitate deplină. Dacă există interese de instituire a controlului judiciar asupra acestei persoane trebuie ca instanța să emită o hotărâre în acest sens. Atunci instanța desemnează, în vederea exercitării controlului judiciar, o altă persoană decât tutorele sau curatorul.
Dacă persoana fizică a împlinit vârsta de 21 de ani atunci dobândește capacitate deplină, și va putea încheia toate actele juridice și efectua toate procedurile judiciare indiferent dacă acestea produc beneficiu sau daune sau dacă se situează între beneficiu și daune, fără să aibă nevoie de permisiunea altcuiva. La împlinirea vârstei de 21 de ani, tutorele sau curatorul este obligat să-i predea acestuia întreaga gestiune a averii. Câteodată, după împlinirea vârstei maturității, la persoana fizică apar unele simptome care afectează capacitatea – nebunia, demența, iresponsabilitatea și neglijența. Efectele acestor simptome sunt de natură să anuleze capacitatea și astfel se interzice persoanei să încheie acte juridice singură, chiar dacă discernământul și cunoașterea sunt normale.
Secțiunea 6.
SFÂRȘITUL CAPACITĂȚII CIVILE A PERSOANEI FIZICE
1. Sfârșitul existenței juridice a persoanei
Dacă legiuitorul român vorbește despre sfârșitul capacității civile a persoanei fizice, în dreptul kuweitian întâlnim expresiile “sfârșitul existenței juridice” sau “sfârșitul stării juridice” a persoanei. Starea juridică a omului, fiind strâns legată de viață, sfârșește prin moartea lui, moartea naturală sau moartea judiciară.
Moartea omului implică sfârșitul stării juridice (capacității civile), deoarece mortul este inexistent din punct de vedere juridic. Drept consecință, toate drepturile și bunurile lui se transferă la moștenitori, dar legea religioasă hotărăște că se transferă bunurile lui către moștenitori doar după achitarea datoriilor lui față de alții conform citatului din Coran “după testament și după achitarea datoriilor lui”. În conformitate cu acest citat din cartea sfântă, art. 291 din Legea statutului personal prevede că moștenitorii nu pot să obțină partea de avere la care au dreptul conform testamentului decât după executarea angajamentelor (datoriilor) decedatului față de terți.
Ca urmare, problema care a apărut în practică este aceea de a determina cine posedă averea în perioada dintre decesul unei persoane fizice și momentul dezbaterii succesiunii pentru a achita datoriile și a transfera restul activului rămas către moștenitori. Și pentru a rezolva această problemă, jurisprudența și doctrina islamică (fiqh) au considerat că, dacă averea decedatului nu se transferă la moștenitori decât după achitarea datoriilor lui, înseamnă că starea juridică a decedatului rămâne valabilă din punct de vedere juridic chiar după moarte, până sunt achitate toate datoriile.
2. Confirmarea decesului
Pentru a preîntâmpina posibilele probleme în dezbaterea succesiunii, este necesar să avem certitudinea decesului și informațiile exacte privind data și ora morții.
Documentul oficial de confirmare a decesului este certificatul de deces și este extras din Registrul deceselor, ținut prin grija instituției Direcția Sanitară, care este abilitată să raporteze decesul.
Indicatorul principal al decesului este oprirea funcției cardiace. Totuși, datorită progresului și tehnicii medicale care permit efectuarea unor operații de transplant cardiac de la un individ care a decedat la altul care este în viață, trebuie să luăm în considerare alt indicator pentru confirmarea decesului, care este oprirea funcției cerebrale. Astfel, se consideră că persoana fizică a decedat atunci când se oprește funcția creierului chiar dacă inima lui funcționează normal pentru o anumită perioadă în care poate fi transplantată la un alt individ.
Capitolul V
ASPECTE DE DREPT COMPARAT PRIVIND CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE
Secțiunea I
SISTEMUL FRANCEZ
1. Considerații generale
În Franța, toate persoanele fizice au personalitate juridică, chiar dacă în vechiul drept francez nu a fost întotdeauna așa. Sclavii nu aveau personalitate juridică, fiind tratați ca niște lucruri, sclavia subzistând în coloniile franceze până în anul 1848. De asemenea, străinul (“l’aubain”) nu se bucura de personalitate în vechiul drept francez, apoi aceasta i-a fost recunoscută, dar era limitată de nenumărate incapacități legale: spre exemplu, succesiunea sa era transmisă regelui sau seniorului, în anumite condiții care variau în funcție de perioadă și de provincie.
Conform art. 388 din Codul civil, minorii sunt persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Tineri sunt considerați, conform diferitelor reglementări privind vârsta, discernământul sau responsabilitatea persoanelor fizice, fie cei cu vârsta sub 21 ani, fie sub 25 de ani.
Codul civil francez reglementează două situații de dobândire a capacității anticipate, respectiv de a deveni major prin procedeul emancipării. Potrivit art. 476 din Codul civil, emanciparea minorului prin căsătorie are loc de drept. Este vorba despre o emancipare tacită, rezultând din actul căsătoriei, a minorei cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani.
A doua situație este cea a emancipării exprese a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani sau chiar sub această vârstă. Dacă părinții minorului trăiesc, emanciparea minorului se va realiza la cererea acestora, pentru motive temeinic justificate, prin decizia instanței de tutelă. Dacă ambii părinți nu se pun de acord cu privire la necesitatea emancipării, unul dintre ei poate cere instanței de tutelă să declare minorul emancipat, pentru motive temeinice. În acest scop, înainte de a se pronunța, instanța de tutelă va asculta și celălalt părinte al minorului, cu excepția cazului în care acesta este în imposibilitatea de a-și exprima voința. Cererea privind emanciparea nu poate fi făcută decât pentru motive temeinice care, nefiind precizate de lege, sunt lăsate la latitudinea instanței de tutelă. Dacă părinții minorului au decedat, cererea de emanciparea se poate face numai după ce minorul a împlinit 16 ani, inițiativa venind fie de la tutore, fie de la consiliul de familie sau de la un membru al consiliului de familie, fie de la minor care poate convoca consiliul de familie în acest scop. Instanța de tutelă este singura în măsură să decidă, în funcție de existența discernământului, maturitatea și posibilitatea minorului de a-și cunoaște propriul interes, cu privire la admiterea sau respingerea cererii.
Efectele emancipării, exprese sau tacite, constau în faptul că minorul este considerat major în ceea ce privește actele juridice civile, conform art. 1305 din Codul civil. Minorul încetează să mai fie sub autoritatea părintelui sau tutorelui, care încetează să mai răspundă pentru daunele produse de minor altei persoane (art. 482 din Codul civil). Efectele emancipării sunt însă parțiale deoarece minorul emancipat nu se poate căsători și nu poate face acte de comerț decât cu consimțământul reprezentanților legali, iar adopția este posibilă în aceleași condiții ca și când nu ar fi intervenit emanciparea.
În ceea ce privește persoanele cu dizabilități mentale, în dreptul francez sunt posibile mai multe mijloace juridice de a le proteja interesele: protecție judiciară (art. 491 din Codul civil), tutelă (art. 492-507 din Codul civil) și curatelă (art. 508-514 din Codul civil). Soarta juridică a actelor încheiate de aceste persoane depinde de mijlocul de protecție instituit. Astfel, tranzacțiile încheiate de persoanele puse sub protecție judiciară pot fi anulate de instanța judecătorească dacă aceste persoane au fost prejudiciate din punct de vedere economic. În cazul persoanelor aflate sub tutelă, acestea sunt lipsite de capacitate, iar tranzacțiile lor sunt nule, în general, însă instanța le poate acorda permisiunea de a încheia anumite acte juridice. În cazul instituirii curatelei, persoana poate încheia singură acte juridice obișnuite, mărunte, dar are nevoie de acordul curatorului pentru altfel de acte juridice, de valoare mai mare.
2. Începutul personalității juridice
Personalitatea juridică nu debutează întotdeauna la naștere, există și situații de excepție în care ea este atribuită individului și înainte, din momentul concepției. Chiar nu îl formulează expres, art. 906 din Codul civil francez traduce principiul latin conform căruia “Infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur”: “Pentru a fi capabil de a primi prin acte între vii este suficient să fii conceput la momentul donației. Pentru a fi capabil de a primi prin testament, este suficient să fii conceput la momentul morții testatorului. Cu toate acestea, donația sau testamentul au efect numai dacă copilul se naște viabil”. Principiul rezultă și din art. 725, conform căruia pentru ca cineva să moștenească, trebuie să existe în momentul deschiderii succesiunii. Legiuitorul francez a admis chiar că și cei care urmează a se naște și nu sunt nici concepuți pot fi considerați “apți condiționat de a profita de drepturi”; astfel, donații pot fi făcute prin contractul de căsătorie copiilor care urmează a se naște din respectiva căsătorie, iar o asigurare de viață poate fi încheiată în favoarea viitorilor copii ai contractantului.
Pentru ca personalitatea juridică să fie recunoscută de la naștere trebuie îndeplinite două condiții: copilul să fie conceput și să se nască viabil. Dacă aceste două condiții sunt îndeplinite, dreptul subiectiv care poate să se nască în interesul copilului va trebui să intre în patrimoniul acestuia din momentul concepției, nu din momentul nașterii. Dacă copilul nu se naște viabil, se consideră că drepturile care i-ar fi putut fi atribuite înainte de naștere nu au existat niciodată în interesul său.
Se poate spune că un astfel de principiu este artificial deoarece subiectul de drept (copilul nenăscut sa chiar neconceput încă) nu poate intra în relații sociale și juridice. În cazul copilului nenăscut nu poate fi vorba despre o instituție chiar atât de artificială din moment ce realitatea biologică ne obligă să admitem că, din momentul concepției, ființa umană există cel puțin ca posibilitate, rămânând de probat doar viabilitatea. În ceea ce privește concepția, data exactă nu se poate determina, dar acționează, ca și în dreptul românesc, prezumția legală (simplă) a duratei concepției: între a 300-a zi și a 180-a zi înainte de nașterea copilului.
Principiul “infans conceptus” permite doar copilului să beneficieze de acele drepturi care au fost create înainte de nașterea sa; el nu dă însă copilului dreptul de a se naște, nici de a nu se naște. Pornind de la acest considerent, o curte de apel a refuzat unui copil repararea prejudiciului rezultat pentru el din faptul că mama sa a fost infectată cu rubeolă în timpul gravidității, din cauza unei culpe a medicului care i-a urmărit sarcina, pentru că “faptul de a se fi născut nu poate fi invocat ca o sursă de prejudiciu”.
În cazul copilului neconceput în momentul în care dreptul intră în patrimoniul său este, fără îndoială, vorba despre o ficțiune juridică: cum se poate naște un drept în beneficiul cuiva care nu există? Un copil neconceput este o eventualitate, șansele de a exista fiind egale cu cele de a nu exista. Și totuși, art. L.132-8 din Codul francez al asigurărilor permite contractarea unei asigurări de viață în beneficiul copiilor eventuali. Iar jurisprudența franceză a extins acest principiu și asupra donațiilor și legatelor cu sarcină, adică a admis acele donații/legate făcute unei persoane cu sarcina de a face ceva sau de a remite donația în parte sau în totalitate unui copil care nu este conceput încă și care va fi beneficiarul sarcinii stipulate în contract. Acestea sunt însă cazuri excepționale, fiind vorba, de fapt, despre o stipulație pentru altul deoarece avantajul rezultat pentru beneficiarul donației sau legatului cu sarcină sau al asigurării de viață este primit indirect, suma de bani/bunurile care trebuie remisă(e) beneficiarului rămând în patrimoniul unui terț (donatarul, legatarul, asiguratul) până când beneficiarul va solicita predarea lor, lucru care nu se va întîmpla, în mod evident, în cazul în care copilul nu va fi conceput niciodată.
3. Sfârșitul personalității juridice
Existența persoanei fizice începe la naștere și ia sfârșit la moarte. Până în anul 1854, în dreptul civil francez a existat instituția morții civile, potrivit căreia cei condamnați penal încetau să mai fie subiecte de drept fără a fi decedați, fapt care producea două efecte în plan juridic: pe de o parte, căsătoria lor era dizolvată, pe de altă parte, se deschidea succesiunea. Suprimarea acestei pedepse a fost înlocuită, în dreptul modern, cu alte pedepse accesorii cum sunt incapacitățile, adică interdicțiile de a încheia anumite acte juridice.
Legiuitorul francez a fost preocupat de două situații în care există incertitudine cu privire la viața/moartea persoanei fizice: dispariția și absența.
Absența este situația juridică a unei persoane cu privire la care nu se poate proba nici existența, nici moartea. Prima reglementare a acestei instituții, prezentă în Codul civil francez (art. 112 și următoarele), nu era foarte eficace deoarece nu permitea administrarea bunurilor celui absent, acesta neputând fi niciodată considerat ca fiind decedat. Printr-o lege din 28 decembrie 1977 această instituție a fost reformată astfel încât, dacă persoana respectivă nu mai pare la domiciliul sau reședința sa și dacă nu a mai parvenit nici o veste directă sau indirectă despre existența sa, persoanele interesate pot cere judecătorului, în primă fază, să constate absența persoanei (prezumția de absență) și să desemneze un reprezentant al celui absent care va lua locul acestuia în viața juridică și care, în consecință, va administra patrimoniul acestuia în numele și interesul absentului. La expirarea unei perioade de 10 ani (sau 20 de ani de la data ultimelor informații despre persoana respectivă, dacă nu s-a constatat anterior absența), se solicită din nou intervenția judecătorului pentru a se declara absența. Declarația de absență produce aceleași efecte juridice ca și constatarea decesului (art. 122 și urm. din Codul civil): deschiderea succesiunii, încetarea căsătoriei, lichidarea regimului matrimonial.În cazul reapariției celui absent poate fi cerută anularea hotărârii prin care s-a declarat absența, fostul absent recăpătându-și bunurile în starea în care se găsesc. În ceea ce privește căsătoria, aceasta va continua să fie dizolvată deoarece soluția contrară ar fi antrenat complicații considerabile în cazul recăsătoririi soțului/soției după declararea absenței.
Dispariția este situația juridică a unei persoane al cărei deces nu a putut fi probat în mod cert deoarece corpul nu i-a fost găsit, dar există probe întemeiate că decesul s-ar fi produs deoarece nu a mai dat nici un semn în urma unui eveniment care i-a pus în pericol viața – accident de avion, cutremur, naufragiu etc. În această situație se poate cere imediat judecătorului să declare decesul, cu toate consecințele pe care acesta le produce. Dacă cel dispărut reapare poate fi cerută anularea hotărârii prin care s-a declarat decesul, ca și în cazul reapariției celor absenți, bunurile care au fost împărțite moștenitorilor fiindu-i restituite în starea în care se găsesc.
4. Incapacitățile
Anumite persoane fizice, chiar dacă au personalitate juridică, nu pot încheia anumite acte juridice.
Incapacitățile sunt de două feluri: incapacități de folosință (“incapacité de jouissance”) și incapacități de exercițiu (“incapacité d’exercise”).
Incapacitatea de folosință reprezintă inaptitudinea de a fi titular de drepturi. Cel lovit de o astfel de incapacitate nu poate încheia anumite acte, nu poate dobândi drepturi, nu-și poate asuma anumite obligații și nimeni nu o poate face în numele său. Această incapacitate nu poate fi însă generală pentru că astfel ar echivala cu negarea întregii personalități juridice. Un exemplu este cel prevăzut de vechiul Cod penal francez, respectiv incapacitatea de a dispune și de a primi cu titlu gratuit a celor condamnați la executarea unor pedepse permanente; aceștia nu puteau face nici donații, nici testament și nici nu puteau primi donații ori legate. În actualul Cod penal, incapacitatea de folosință este o pedeapsă aplicată individului prin care i se interzice să dobândească un drept, ca pedeapsă accesorie unei condamnări penale, cum este interdicția de a emite cecuri ori “decăderea, incapacitatea sau retragerea unui drept”. Există și incapacități de folosință prin care se urmărește protecția celui incapabil și a familiei sale, spre exemplu interdicția cu privire la actele de dispoziție cu titlu gratuit, respectiv incapacitatea anumitor persoane de a încheia contracte de donație sau de a face testament în scopul de a împiedica actele juridice care ar avea ca efect diminuarea patrimoniului lor sau al succesorilor lor. Acesta este cazul minorului neemancipat căruia îi este recunoscută o capacitate limitată de a face testament începând cu vârsta de 16 ani. Un alt exemplu este acela al majorului care este plasat sub un regim de protecție (tutelă) pentru boli psihice (“insanité d’esprit”). În astfel de cazuri se consideră că o astfel de protecție este generală pentru că privește toate actele de dispoziție cu titlu gratuit. Această incapacitate însă nu se întinde, însă, asupra capacității minorului sau majorului sub tutelă de a primi cu titlu gratuit.
Incapacitatea de exercițiu nu înlătură posibilitatea de a fi titular de drepturi, însă îl împiedică pe incapabil să o exercite el însuși. Cel lipsit de capacitate de exercițiu poate face acte juridice, poate dobândi drepturi, însă prin intermediul unor tehnici legislative numite “negotiorum gestio” (gestiunea de afaceri) care realizează un transfer de puteri, actul fiind efectiv încheiat de o altă persoană în numele incapabilului. Astfel de tehnici sunt tutela și administrarea legală. Alte procedee prin care se suplinește lipsa capacității de exercițiu sunt autorizarea, prin care actul juridic este încheiat de incapabil asistat de o altă persoană (curatorul), și procedeul controlului “a posteriori”, prin intermediul căruia actul este făcut direct de către incapabil, singur, dar poate fi redus sau anulat de instanță.
În funcție de întinderea efectelor sale, incapacitatea de exercițiu poate fi generală sau specială.
Incapacitățile generale de exercițiu se întâlnesc în cazul minorului neemancipat și al majorului pus sub tutelă. Aceștia sunt complet excluși din circuitul juridic, nu pot face nici un fel de act și nu participă în nici un fel la încheierea actelor juridice. Toate actele lor sunt încheiate de reprezentantul legal, tutorele sau administratorul legal. Acest procedeu prezintă însă dezavantajul că interesele celui incapabil sunt reprezentate de un terț, existând și acte exclusiv personale – cum sunt căsătoria, testamentul, recunoașterea unui copil, contractul individual de muncă – care ar necesita intervenția directă și personală a incapabilului. Procedeul juridic al reprezentării este de neconceput în cazul acestor acte strict personale astfel încât întâlnim următoarele soluții pentru care a optat legiuitorul francez:
minorul se poate căsători începând cu vârsta de 18 ani (băieții) și de 15 ani (fetele); înainte de împlinirea vârstei de 15 ani căsătoria unei fete este posibilă cu condiția obținerii unei dispense de vârstă din partea procurorului general al Republicii, pentru motive întemeiate (spre exemplu, dacă minora este însărcinată) și numai cu acordul reprezentanților legali. Minora căsătorită dobândește capacitate deplină (prin procedeul emancipării), capacitate pe care nu o pierde ca urmare a desfacerii, anulării căsătoriei sau decesului soțului înainte de a împlini 18 ani;
încheierea unui contract de muncă de către un minor este posibilă de la vârsta de 16 ani, chiar de la 15 ani pentru munci temporare, pe perioada vacanțelor școlare, sau în domeniul cultural ori sportiv. În ambele cazuri este nevoie de autorizația părinților, însă după împlinirea vârstei de 16 ani acordul părinților poate fi și tacit (lipsa de opoziție a reprezentanților legali echivalând cu acceptarea tacită). Excepție face contractul de ucenicie în cazul căruia consimțământul reprezentanților legali trebuie să fie expres;
minorul poate recunoaște un copil natural fără a avea nevoie de vreo autorizație și, de asemenea, își poate exercita drepturile asupra copilului recunoscut fără acordul părinților,
minorul care a împlinit 16 ani poate lăsa un testament, dar poate dispune numai de jumătate din bunurile de care ar putea dispune dacă ar fi major,
avortul este permis unei minore fără acordul părinților dar numai „dacă este însoțită de o persoană majoră la alegerea sa”.
Actele juridice încheiate de minor în pofida incapacității sale sunt lovite de nulitate relativă astfel încât numai cel protejat de lege (minorul) sau cel care este însărcinat să-i apere interesele sau să-l reprezinte (tutorele sau administratorul legal) pot cere instanței să declare nulitatea actului. În timp ce reprezentantul legal poate cere anularea actului imediat după încheierea acestuia, minorul nu poate face acest lucru decât după ce devine major deoarece nu poate apărea în justiție decât prin intermediul reprezentantului său.
Incapacitățile speciale de exercițiu presupun faptul că incapabilul poate încheia acte juridice însă numai sfătuit și asistat de o altă persoană – curatorul. Este cazul majorilor puși sub curatelă, intervenția curatorului luând forma asistenței, respectiv a participării efective în momentul încheierii actului juridic. Curatorul își poate da acordul (autorizația) și în avans, însă aceasta trebuie să fie specială, cu privire la un act individual determinat; o autorizație generală cu privire la orice act juridic ar echivala, parctic, cu suprimarea incapacității.
Un alt tip de incapacitate care a fost introdus printr-o lege din 3 ianuarie 1968 este incapacitatea condiționată de exercițiu pentru majorul pus sub supraveghere judiciară. Majorul care suferă de o diminuare a facultăților sale mentale, temporară sau limitată, este capabil, dar actele sale lezionare pot fi anulate sau reduse. Prin urmare, este vorba despre o capacitată controlată “a posteriori”.
Secțiunea 2
SISTEMUL ITALIAN
1. Considerații generale
În Italia nu există definiții specifice și nici limite legale pentru noțiunile de “copil”, “adolescent”, “tânăr”. În general, aceste limite de vârstă sunt asociate cu diferite etape ale școlarității și ale procesului de maturizare. Acesta se consideră încheiat la vârsta majoratului care este determinată de lege ca fiind vârsta de 18 ani.
În funcție de etapele școlarității, au fost identificate următoarele etape: copilăria (“bambini”/ “bambine”), care, de regulă, durează de la naștere până la vârsta de 10 ani (copilăria timpurie sau “prima” copilărie de la 0 la 6 ani; “a doua” copilărie de la 6 la 10 ani), pre-adolescența (“ragazzi”/ “ragazze”), care este cuprinsă între 11 și 13 ani, și adolescența (în italiană se folosesc aceiași termeni – “ragazzi”/ “ragazze”), care începe la 14 ani și se încheie la 17 ani. Cu toate acestea, această schemă se conformează numai parțial definiției dezvoltării psihice generale.
Codul civil italian nu conține o definiție a noțiunii de “minor”, rezumându-se la a defini termenii de “capacitate juridică” și “capacitate de a acționa”. Astfel, conform par. 1 din Codul civil, capacitatea juridică începe din momentul nașterii, în timp ce capacitatea de a acționa este dobândită la împlinirea vârstei majoratului (18 ani), împreună cu posibilitatea de a îndeplini toate actele pentru care nici o altă limită de vârstă nu este fixată.
Deși nu există o definiție legală expresă a minorilor, prin ratificarea Convenției Națiunilor Unite asupra drepturilor copilului din 1989, Italia a acceptat în mod automat definiția copilului (“fanciullo”) conținută de art. 1 al acestei convenții ca un sinonim al noțiunii de “minor”.
Totuși, art. 1 din Legea nr. 977/1967 – “Securitatea profesională a copiilor și adolescenților” face distincția dintre termenul de “copil” (“bambino”) și cel de “adolescent” (“adolescente”), precizând că, în sensul legii, prin “copil” se înțelege minorul care are mai puțin de 15 ani sau care este încă subiect al educației obligatorii, în timp ce prin “adolescent” se înțelege minorul cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani care nu mai este supus învățământului obligatoriu.
2. Începutul personalității juridice
Persoana fizică își începe existența în momentul nașterii sale, mai exact atunci când se naște viu, în dreptul italian condiția fiind ca fătul să se nască viu, nu viabil. Ca și în dreptul francez, legea oferă protecție atât copilului conceput, cât și celui neconceput, fiind posibilă chiar și o donație în favoarea unui copil conceput pe calea procreării medicale asistate. Suportul natural al atribuirii capacității juridice este, însă, faptul nașterii.
3. Sfârșitul personalității juridice
Individul se stinge prin faptul natural al decesului: prin deces încetează și capacitatea juridică, iar ceea ce, într-un sens material și ideal, rămâne după moarte nu poate fi subiect, ci doar obiect de drept. Având în vedere importanța faptului de a ști dacă moartea unei persoane este precedată sau urmată de decesul altei persoane, sistemul juridic italian a introdus instituția juridică a comorienților (“presunzione della commorienza”).
Prin intermediul instituțiilor dispariției, absenței și morții prezumate (prezumția de moarte), legislația italiană a reglementat efectele care decurg din dispariția materială a persoanei fizice de la domiciliu sau de la reședință, fără a se primi vreo veste care să dovedească supraviețuirea.
4. Capacitatea
În ceea ce privește capacitatea, dreptul italian face distincție între capacitatea juridică (“capacità giuridica”), capacitatea de a acționa (“capacità di aggire”) și capacitatea naturală (“capacità naturale”).
În dreptul italian, prin capacitate juridică se înțelege aptitudinea unui subiect de a fi titular de drepturi și obligații, concept care, având o mare încărcătură politico-juridică, este protejat chiar de Constituție care prevede că nici o ființă umană nu poate fi privată de capacitatea juridică generală. În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, sunt admise limitări ale capacității juridice. Spre exemplu, nu au capacitatea juridică de a contracta o căsătorie minorii, iar falitul nu are capacitatea de a exercita autoritatea tutelară.
Capacitatea de a acționa reprezintă aptitudinea subiectului de a încheia propriile sale acte și operațiuni juridice privind domeniul său legal (“propria sfera giuridica”). Conform art. 2 din Codul civil, capacitatea de a acționa se dobândește, de regulă, la vârsta de optsprezece ani, cu excepția cazurilor prevăzute în legi speciale, care stabilesc o vârstă mai mică, spre exemplu, în ceea ce privește capacitatea de a presta o muncă, caz în care minorul poate exercita drepturile și întreprinde acțiunile care depind de contractul de muncă. Art. 2 pare să facă distincția între capacitatea de a intra într-un contract de muncă, pentru care trebuie îndeplinită condiția de vârstă (contractul de muncă nu poate fi încheiat de minor singur, el trebuie să fie semnat de către reprezentantul legal al copilului) și capacitatea de a presta munca, recunoscută minorului. De menționat că capacitatea de a presta munca este guvernată de legi speciale, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 296/2006 această vârstă a fost fixată la șaisprezece ani, având în vedere învățământul obligatoriu de zece ani.
Lipsa capacității de a acționa se reflectă asupra validității oricărui act juridic încheiat de cel incapabil, făcându-l nul.
Capacitatea naturală reprezintă abilitatea de a avea discernământ, iar lipsa ei poate duce la anularea actelor juridice încheiate de persoana fizică.
Înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani poate fi obținută o stare de semi-capacitate (“semicapacità”), odată cu emanciparea, prin căsătorie, care este permisă de la vârsta de 16 ani cu autorizația instanței pentru minori în cazul în care există “motive grave” și se constată “maturitatea psiho-fizică” a minorului. Minorul emancipat se află în aceeași condiție juridică ca și majorul inabilitat, cu posibilitatea obținerii unei capacități de acțiune aproape depline (limitată și circumstanțiată) prin autorizarea exercitării unei activități comerciale.
5. Incapacitățile
Diferite cauze pot afecta capacitatea de a acționa; în primul rând o boală mentală (“l’infermità mentale”), care poate duce la două măsuri diferite, în funcție de gravitatea acesteia: interdicția, care presupune o stare de infirmitate mentală obișnuită, care face ca persoana respectivă să nu fie în măsură să-și apere propriile interese; și inabilitarea, care presupune o boală mai puțin severă, dar care poate expune subiectul sau familia acestuia la pericolul unor daune economice severe. În primul caz, capacitatea de a acționa este complet pierdută și subiectul este supus protecției; în al doilea caz, subiectul suferă o limitare deoarece poate face direct acte de administrare obișnuite, fiind însă asistat în altele de un curator. Capacitatea de a acționa poate determina numirea unui administrator de sprijin (“amministratore di sostegno”).
Alte cauze de restrângere a capacității de a acționa sunt pedeapsa penală la închisoare pe viață și pedeapsa cu închisoarea de cel puțin cinci ani, care atrag în mod automat interdicția celui condamnat, limitată, de a face acte de conținut financiar.
Codul Civil prevede că o persoană, minor sau chiar adult, care nu este în măsură să-și apere propriile interese, ar trebui protejată prin intermediul unor instrumente ca tutela, curatela și administrația de sprijin. În fapt, aproape au dispărut complet procedura interdicției (art. 414 din Codul civil) și cea a inabilitării (art. 415 din Codul civil) în favoarea noului instrument al administrării de sprijin, cu excepția minorilor pentru care se continuă a se desemna tutori sau curatori, nefiind prevăzută pentru aceștia administrația de sprijin.
În timp ce tutela este prevăzută în cazul lipsei părinților apți pentru exercitarea atribuțiilor parentale, curatela este folosită pentru a ajuta copilul să îndeplinească anumite acte juridice, în absența părinților. Aceste măsuri sunt dispuse de instanța pentru minori sau de către autoritatea tutelară. Actele juridice încheiate de minor până la numirea tutorelui/curatorului sunt nule, cu excepția cazului în care acesta, odată numit, le validează.
Atunci când se presupune că incapacitatea copilului poate continua și după vârsta majoratului, în ultimul an de minoritate poate fi solicitată judecătorului sau autorității tutelare numirea unui administrator de sprijin, măsură care își va produce efecte după împlinirea vârstei de 18 ani.
În cazul adulților există instituția administrației de sprijin. Acest instrument inovator a fost introdus în dreptul civil italian pentru a proteja persoana care, din cauza unei infirmități fizice sau psihice ori a unei invalidități, se află într-o stare de imposibilitate, chiar parțială sau temporară, de a-și apăra propriile interese, “fără a o priva de capacitatea generală de a acționa”. Este un instrument foarte flexibil, deoarece permite să se dimensioneze protecția prevăzută de lege pentru fiecare persoană în parte, prin decretul de numire a administratorului de sprijin stabilindu-se competențele de “reprezentare”, “substituire” și/sau “ajutor”. Pot beneficia de această măsură toate persoanele care se află într-o stare deosebit de delicată din cauza unei boli: persoanele în vârstă sau cu handicap, dar, de asemenea, alcoolicii, dependenții de droguri, bolnavii în fază terminală sau în comă. Administratorul de sprijin va avea grijă de aceste persoane și de activele lor în limita puterilor care i-au foat atribuite prin decretul de numire. Beneficiarul acestei măsuri va păstra capacitatea de a încheia toate acele acte care nu sunt indicate de judecător în decretul de numire, inclusiv poate contracta o căsătorie, căsătorie care va putea fi însă anulată dacă a fost încheiată în stare de incapacitate naturală.
Secțiunea 3
CAPACITATEA CIVILĂ ÎN ALTE SISTEME DE DREPT
1. Austria
În Austria, unde influența Codului civil francez al lui Napoleon a fost nesemnificativă, întâlnim câteva deosebiri esențiale față de alte state europene a căror legislație civilă a preluat mare parte din dispozițiile Codului napolenian și ale legislației franceze.
Conform § 21 par. 2 din Codul civil austriac, minorul este persoana care nu a împlinit 19 ani, acesta fiind unul dintre puținele cazuri în care vârsta majoratului nu este cea de 18 ani. În cantoanele austriece există însă o mare diversitate de reglementări în ceea ce privește capacitatea civilă a persoanelor fizice. Spre exemplu, conform legii protecției tinerilor din cantoanele Steiermark, Kärnten, Tirol și Vorarlberg, minori sunt copiii cu vârsta de până la 14 ani, iar cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani sunt considerați tineri. Legea protecției tinerilor din cantonul Oberösterreich încadrează toate persoanele fizice cu vârsta de până la 18 ani în categoria tinerilor. În cantoanele Wien, Niederösterreich și Burgenland, legea utilizează expresia “tânăr” (în locul celei de “copil” sau “minor”) pentru a desemna toate persoanele fizice care nu au împlinit 18 ani. În ceea ce privește vârsta majorității, aceasta se atinge la împlinirea a 18 ani.
Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani însă, conform § 1 par. 2 din Legea privind căsătoria (Marriage Act), instanța poate declara o persoană capabilă de a se căsători de la vârsta de 16 ani, cu condiția ca celălat soț să fie major, iar minorul să fie suficient de matur pentru căsătorie. Aceasta implică faptul că, în cazul divorțului, vârsta legală este de 18 ani, prin excepție de 16 ani.
Articolul II al Legii privind tutela (Guardianship Act) prevede că persoanele fizice cu capacitate juridică restrânsă sunt considerate a fi minorii peste șapte ani și persoanele pentru care a fost numit un tutore/curator în conformitate cu §268 din Codul Civil General. Minorii care nu au împlinit vârsta de 7 ani sunt lipsiți de capacitate juridică, la fel și persoanele care suferă de boli sau tulburări mentale care împiedică formarea (exprimarea) consimțământului dacă boala, respectiv tulburarea psihică nu este temporară prin natura ei.
§ 268 din Codul civil stipulează că o persoană care nu își poate administra afacerile sale proprii fără riscul de a-și crea un dezavantaj personal poate avea un curator desemnat în cazul în care nu există nici o metodă mai puțin restrictivă de protejare a intereselor sale. Desemnarea curatorului se face la cerere sau din oficiu, prin ordin al autorităților competente. Curatorul poate fi însărcinat cu gestionarea anumitor afaceri, administrarea unora sau a tuturor bunurilor sau administrarea tuturor afacerilor persoanei. Instanța poate, cu toate acestea, acorda persoanei puse sub curatelă dreptul de a lua deciziile și de a face demersurile care intră în atribuțiile curatorului, cu condiția ca acest lucru să nu pună în pericol bunăstarea sa.
Persoana pusă sub curatelă pierde doar capacitatea cu privire la chestiuni care au devenit responsabilitatea curatorului. Ea își păstrează capacitatea juridică pentru toate celelalte aspecte, cu excepția reprezentării juridice a copiilor săi. Persoana aflată sub curatelă are nevoie, de asemenea, de acordul curatorului ca să se căsătorească.
Dacă, din cauza boli sau tulburări mentale, persoana fizică nu este în măsură să își gestioneze problemele juridice sau cele personale, iar curatela nu este necesară, autoritatea curatorului poate fi acordată unei rude apropiate (“Vertretungsbefugnis nächster Angehöriger”). Aceasta este doar o posibilitate prevăzută de lege în cazul în care persoana nu are deja un curator și nu a acordat deja o procură de reprezentare juridică (“Vorsorgevollmacht”).
Conform Legii privind căsătoria, este necesar acordul curatorului (în cazul în care a fost numit) sau, dacă acest acord este refuzat, el poate fi dat, în schimb, de instanța de tutelă. Persoana cu capacitate restrânsă trebuie să înțeleagă, totuși, care sunt obligațiile și responsabilitățile pe care le implică căsătoria, în caz contrar aceasta fiind nulă sau anulabilă.
Dacă persoana care suferă de boli sau tulburări mentale vrea să divorțeze, iar capacitatea sa juridică nu a făcut obiectul nici unei restricționări, poate intenta divorțul. Dacă a fost numit un curator, iar persoana respectivă dorea să divorțeze înainte de a se îmbolnăvi, curatorul poate intenta acțiunea în numele său. Dacă soțul/soția unei astfel de persoane vrea să intenteze divorțul, iar despărțirea nu este în interesul persoanei care suferă de o boală sau tulburare mentală, căsătoria poate fi dizolvată de către instanță după trecerea a 6 ani de la sfârșitul coabitării civile. Potrivit §51 din Legea căsătoriei, boala psihică severă poate fi un motiv pentru divorț, dacă recuperarea nu este previzibilă.
Actele încheiate de minorii fără capacitate juridică sau cu capacitate juridică restrînsă fără consimțământul reprezentantului lor legal sunt anulabile. Punând accentul pe interesul minorului, legea austriacă prevede că actele juridice încheiate de minori cu titlu de tranzacții zilnice, de mică importanță, sunt valabile. Pentru a fi valabile este necesar însă ca și condițiile în care au fost încheiate aceste tranzacții să nu fie prea stricte sau împovărătoare pentru minor.
2. Germania
Copiii sunt persoane fizice cu vârsta sub 14 ani, în timp ce adolescenții sunt persoanele cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Personalitatea începe la naștere, iar vârsta majoratului este cea de 18 ani. Termenul de “personalitate” se folosește pentru că cel de “capacitate” are mai multe sensuri. În doctrina și legislația germană întâlnim trei noțiuni distincte: “capacitatea juridică” (“Rechtsfähigkeit”) care constă în capacitatea generală de a se bucura de drepturi și de a-și asuma obligații, care aparține oricărei persoane fizice de la naștere până la moarte, “capacitatea de a încheia acte juridice/ de a contracta” (“Geschäftsfähigkeit”) care constă în aptitudinea de a intra în astfel de acte încheiate direct și personal și “capacitatea de a răspunde pentru daune” (“Zurechnungsfähigkeit”) care reprezintă capacitatea unei persoane de a răspunde delictual pentru faptele săvârșite din culpă. Capacitatea de a contracta este echivalentul capacității depline de exercițiu din dreptul românesc. De asemenea, există anumite cerințe preliminare necesar a fi îndeplinite pentru încheierea anumitor acte juridice ori pentru angajarea răspunderii în cazul încălcării anumitor contracte.
Conform § 104 din Codul civil general, persoanele incapabile de a contracta sunt:
a) cei care nu au împlinit vârsta de 7 ani;
b) cel care se află într-o stare de tulburare mentală patologică, care împiedică liberul exercițiu al voinței, cu excepția cazului în care această stare este temporară prin natura ei.
Până la sfârșitul anului 1974, o persoană fizică dobândea capacitate juridică deplină la vârsta de 21 de ani. Motivația unei astfel de soluții juridice rezida în faptul că se considera că limita de 18 ani este prea scăzută pentru anumite tranzacții, cum ar fi achiziționarea unor bunuri consumabile dar foarte scumpe ori furnizarea de garanție pentru o sumă mare de bani, iar diferența între nivelul de dezvoltare a celor cu vârsta de 18 ani și cel al celor cu vârsta peste această limită este mare. Pe baza curentului existent în majoritatea statelor europene (fixarea vârstei majoratului la 18 ani) și a posibilității de asigurare a altor forme de protecție prin anularea actelor juridice de mare valoare, Germania s-a aliniat și ea, în anii ’70, acestui curent. Spre deosebire, însă, de majoritatea statelor europene în care minorul este considerat ca având capacitate juridică restrânsă până la vârsta maturității, în Germania (ca și în alte state care fac parte din familia germanică – spre exemplu, Austria), minorul este lipsit de capacitate de exercițiu până la vârsta de 7 ani. Un minor care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu are dreptul de a încheia acte juridice nici măcar cu consimțământul reprezentantului legal și poate intra în tranzacții numai prin intermediul acestuia sau al unui terț, cu consimțământul reprezentantului legal, în condițiile prevăzute de § 110 din Codul civil general.
Dacă minorul încheie un act juridic fără consimțământul reprezentantului legal, validitatea contractului depinde de ratificarea sau neratificarea actului de către reprezentantul legal. Dacă cealaltă parte contractantă cere reprezentantului legal să ratifice contractul, declarația de ratificare poate fi făcută numai față de persoana care a cerut-o. O declarație de neratificare făcută minorului înainte ca partea cocontractantă să ceară ratificarea este lipsită de efect. Declarația de ratificare se poate face în termen de două săptămâni de la primirea cererii. Dacă ratificarea nu este declarată în interiorul acestui termen, se consideră că reprezentantul legal a refuzat să o facă. Dacă minorul a dobândit între timp capacitate juridică deplină, declarația o poate face el însuși, în locul reprezentantului legal.
Cealaltă parte contractantă poate revoca contractul încheiat cu un minor înainte de a interveni ratificarea. Dacă co-contractantul a realizat că a încheiat actul juridic cu un minor, poate revoca contractul numai dacă minorul, cu rea-credință, a declarat că are acordul reprezentantului legal. El pierde dreptul de a revoca contractul dacă, în momentul încheierii acestuia, a luat cunoștință despre lipsa acordului reprezentantului legal.
Un contract încheiat de un minor fără acordul reprezentantului legal este considerat valabil dacă minorul, la încheierea lui, s-a folosit de mijloace care i-au fost încredințate de reprezentantul legal în acest scop (sau pentru a le folosi/cheltui în mod liber) sau de către un terț cu aprobarea reprezentantului legal.
Un act juridic unilateral pe care minorul îl încheie fără acordul reprezentantului legal nu este valabil. Dacă minorul încheie un astfel de act cu o terță persoană în vederea obținerii acordului reprezentantului legal, actul nu este valabil dacă minorul nu prezintă consimțământul în scris al reprezentantului și cealaltă persoană (co-contractantul) refuză tranzacția din acest motiv. Refuzul nu este posibil dacă reprezentantul legal i-a transmis co-contractantului notificarea acordului său.
În cazul minorilor cu capacitate juridică restrânsă există situații în care este în interesul minorului ca acestuia să i se acorde o capacitate mai mare decât cea prevăzută, ca regulă generală, pentru cei sub 18 ani. § 112 și 113 din Codul civil general reglementează posibilitatea de a acorda capacitate juridică deplină persoanelor cu capacitate restrânsă în anumite domenii. În cazul în care reprezentantul legal, cu acordul instanței de familie (tutelă), autorizează minorul pentru a desfășura o activitate de comerț sau afaceri în mod independent, minorul are capacitate nelimitată de a contracta pentru acele operațiuni pe care activitate de comerț sau afaceri le presupune. Sunt excluse tranzacțiile legale pentru care reprezentantul legal are nevoie de acordul instanței de familie (tutelă). Autorizarea dată minorului poate fi revocată de reprezentantul legal numai cu acordul instanței de familie.
În cazul în care reprezentantul legal autorizează minorul să intre într-un raport juridic de muncă sau de serviciu, minorul are capacitatea nelimitată de a intra în tranzacții care se referă la încheierea sau încetarea raportului de muncă pentru locurile de muncă permise de lege sau la îndeplinirea sarcinilor care decurg dintr-o astfel de relație. Sunt excluse contractele pentru care reprezentantul legal are nevoie de acordul instanței de familie. Autorizarea dată minorului poate fi revocată sau restrânsă de reprezentantul legal.
În cazul în care reprezentantul legal este un tutore care refuză să dea autorizarea, poate fi înlocuită, la cererea minorului, de acordul instanței de familie. Instanța de familie trebuie să-și dea acordul, ca substitut la autorizare, dacă este în interesul celui reprezentat. Autorizarea dată pentru o situație individuală este, în caz de îndoială, considerată a fi autorizație generală pentru a intra în relații de același fel.
De subliniat că acordarea capacității juridice depline funcționează numai pentru actele juridice prevăzute de § 112 și 113 din Codul civil general; pentru toate celelalte tranzacții juridice, minorii își mențin capacitatea juridică restrânsă.
Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani însă instanța de familie poate acorda o dispensă pentru minorul care a împlinit 16 ani, dacă celălalt soț este major. Minorul are nevoie de acordul reprezentantului legal, iar dacă acesta refuză să-l acorde în mod nejustificat, instanța de familie poate să-i dea aprobarea pentru a se căsători.
În dreptul german, spre deosebire de dreptul românesc, minorul nu dobândește capacitate juridică deplină prin căsătorie considerându-se că un astfel de eveniment nu determină cu necesitate o bruscă (rapidă) maturizare psihică a minorului. Există, astfel, situații în care părintele care dă naștere unui copil sau are în custodie un minor lipsit de capacitate are el însuși capacitate juridică restrânsă. Astfel, declarația de luare în custodie părintească, care trebuie făcută chiar înainte de nașterea copilului, în conformitate cu prevederile § 1626 b par. 2 din Codul civil, în cazul părintelui cu capacitate restrânsă, este supusă aprobării reprezentantului legal al părintelui minor. Acordul instanței de familie poate substitui această aprobare, la cererea părintelui cu capacitate juridică limitată cu condiția ca declarația de luare în custodie părintească să nu afecteze bunăstarea respectivului părinte.
În ceea ce privește persoanele care suferă de tulburări mentale, legiuitorul german a avut de ales între două variante posibile: lipsirea de capacitate juridică sau restrângerea capacității. Legiuitorul a aplicat prima variantă, însă a înțeles și necesitatea ca aceste persoane să poată încheia anumite acte juridice în mod independent. Astfel, dacă o persoană care a împlinit vârsta majoratului, incapabilă de a contracta, intră într-o tranzacție de zi cu zi, care se realizează cu fonduri de valoare mică, contractul este considerat valabil în privința încheierii și, dacă se cade de acord, în privința executării sale, de îndată ce a fost pus în executare. Excepție face situația în care se creează un pericol considerabil pentru persoana sau bunurile persoanei aflate în incapacitate de a contracta. Introducerea, în anul acestei prevederi a § 105a în Codul civil general a avut drept scop îmbunătățirea statutului legal al persoanelor fizice lipsite de capacitate juridică prin acordarea posibilității de a încheia anumite tranzacții obișnuite, de mică valoare. De subliniat, o dată în plus, că este vorba despre tranzacții de zi cu zi, de mică valoare și că punerea în executare de către persoana lipsită de capacitate juridică reprezintă o condiție esențială. Tranzacțiile de zi cu zi sunt tranzacții (acte juridice) necesare pentru satisfacerea nevoilor primare, fundamentale ale unei persoane fizice, care pot fi îndeplinite cu fonduri minime, fără a avea importanță situația financiară a fiecărei persoane în parte, fiind excluse cele care reprezintă un risc major pentru persoana sau patrimoniul persoanei respective. În lumina dispozițiilor § 105a din Codul civil general se poate spune că persoanele care sunt lipsite de capacitate juridică conform § 104 sunt, în realitate, persoane cu capacitate juridică restrânsă. Ilogic este însă faptul că §108-113, care extind capacitatea minorilor de a contracta în anumite domenii, nu se aplică și persoanelor care se află într-o stare de tulburare mentală patologică, care împiedică liberul exercițiu al voinței, la care face referire § 104.
Ca și în Estonia, spre exemplu, nici în Germania nu se mai aplică practica declarării de către instanțe a unor persoane fizice ca neavând capacitate juridică sau având capacitate juridică limitată. Conform § 1896, dacă o persoană care a împlinit vârsta majoratului (18 ani), din cauza unei boli psihice sau a unui handicap fizic, mental sau psihologic, nu poate să aibă grijă de afacerile sale, în întregime sau în parte, instanța de tutelă poate numi, la cererea sa sau din oficiu, un custode pentru el. Cererea se poate face, de asemenea, de o persoană incapabilă de a contracta. În cazul în care o persoană majoră nu poate să aibă grijă de afacerile sale din cauza unui handicap fizic, custodele poate fi desemnat numai la cererea persoanei respective, cu excepția cazului în care persoana nu este în măsură să își facă cunoscută voința. Custodele nu poate fi desemnat împotriva voinței persoanei majore.
Un custode poate fi desemnat numai pentru grupuri de sarcini pentru care este necesară custodia. Custodia nu este necesară în măsura în care afacerile unei persoane majore pot fi administrate și de o persoană autorizată (cu excepția persoanelor prevăzute în secțiunea § 1897 par. 3), sau de alți asistenți pentru care nu este desemnat nici un reprezentant legal, tot atât de bine ca și de custode. Decizia privind telecomunicațiile persoanei aflate în custodie, precum și cele cu privire la primirea, deschiderea și reținerea mesajelor sunt incluse în grupul de sarcini ale custodelui numai în cazul în care instanța a dispus în mod expres acest lucru.
Instanța de tutelă poate numi chiar mai mulți custozi dacă afacerile (patrimoniul) persoanei aflate sub curatelă pot fi administrate mai bine în acest fel. În acest caz, instanța trebuie să determine sarcinile fiecărui custode în parte. În măsura în care același grup de sarcini este încredințat mai multor custozi, aceștia pot avea grijă de afacerile persoanei aflate sub curatelă numai în comun, cu excepția cazului în care instanța a dispus altfel sau o întârziere implică riscuri.
3. Estonia
În legislația estoniană întâlnim două definiții, una referitoare la noțiunea de “copil”, alta la noțiunea de “tânăr”. Astfel, Legea protecției copilului prevede, la §2.Vârsta copilului: “În sensul prezentei legi, un copil este o ființă umană sub vârsta de optsprezece ani”. Legea tinerilor (“Youth Act”) stipulează că tânărul este o persoană fizică cu vârsta cuprinsă între 7 și 26 de ani (§ 2 par. 1).
Codul civil din Estonia vorbește despre “capacitatea juridică activă” pe care o definește ca fiind “capacitatea de a intra în mod independent în tranzacții valide”. Copiii și persoanele cu boli mentale permanente sunt lipsiți de capacitate juridică activă deplină. Capacitatea juridică activă deplină se dobândește la împlinirea vârstei de 18 ani. În conformitate cu § 8 din vechiul Cod civil, un copil nu are capacitate juridică activă până la vârsta de 7 ani. Conform modificărilor aduse în anul 2002 Părții Generale a Codului civil, o persoană cu vârsta sub 18 ani are capacitate juridică activă restrânsă. Modificarea suferită de § 8 s-a bazat pe concluzia că fixarea unei limite de vârstă sub care minorii sunt lipsiți de capacitate juridică activă are caracter arbitrar și subiectiv. Astfel, s-a apreciat că diferența între a avea capacitate restrânsă și a nu avea capacitate deloc este irelevantă la o vârstă foarte fragedă, iar interesele unui copil lipsit de capacitate juridică de la naștere nu sunt mai bine protejate decât cele ale unui copil cu capacitate juridică restrânsă. S-a mai considerat că mijloacele de protecție juridică ale unui minor cu capacitate restrânsă ar trebui să fie suficiente și pentru unul lipsit de capacitate, adică sub vârsta de 7 ani, conform vechiul Cod civil eston – de regulă, un copil din această categorie de vârstă poate încheia anumite acte cu consimțământul reprezentantului său legal, iar reprezentantul poate încheia anumite tranzacții pe seama minorului. Nu mai puțin adevărat este că un copil cu vârsta de 12 ani, spre exemplu, care are capacitatea de a încheia anumite tranzacții în nume propriu, poate să-și prejudicieze interesele mai mult decât un copil de șase ani care este lipsit de această capacitate; din acest motiv în ambele cazuri ar trebui asigurată o protecție similară minorilor. Astfel, problema juridică care s-a pus înainte de modificarea Codului civil eston nu era dacă minorii sub 7 ani trebuiau să fie protejați mai mult, ci ca o suplimentare a capacității juridice active să fie acordată, pe cale de excepție, minorilor care sunt aproape adulți. Astfel, Partea Generală a Codului civil prevede mai puține posibilități pentru minorii sub 7 ani de a intra în tranzacții, în comparație cu ceilalți minori. De exemplu, un minor cu vârsta sub 7 ani nu poate încheia tranzacții (nici măcar acte mărunte) singur nici măcar cu consimțământul reprezentantului său legal, ci numai prin intermediul acestuia ori al unei terțe persoane cu consimțământul reprezentantului legal. O astfel de prevedere mult prea restrictivă a legii estone a fost criticată pe drept cuvânt, considerându-se că regulile aplicabile celorlalte persoane cu capacitate juridică restrânsă ar trebui să se aplice și minorilor cu vârsta sub 7 ani.
Pe de altă parte, sunt situații în care minorii cu capacitate juridică restrânsă au nevoie, din anumite rațiuni, de o capacitate legală activă mai mare decât cea acordată de lege, ca regulă generală, tuturor persoanelor fizice cu vârsta sub 18 ani. Spre exemplu, pentru a obține capacitate activă deplină în domeniul muncii și afacerilor, un minor are nevoie de consimțământul ambilor reprezentanți legali și al instanței (autorității) tutelare, iar pentru a presta anumite munci se cere numai consimțământul reprezentantului legal. Conform § 6 par. 4 din Legea contractelor de muncă, un angajator poate încheia un contract de muncă cu un minor cu vârsta cuprinsă între 13-14 ani sau între 15-16 ani care se află pe durata învățământului obligatoriu numai dacă activitățile prestate sunt simple (ușoare) și nu necesită un efort fizic și/sau mental major (“light work” = muncă ușoară). De asemenea, minorii cu vârsta cuprinsă între 7 și 12 ani pot presta munci ușoare în domeniul culturii, artei, sportului și publicității. Exprimarea voinței minorului pentru intrarea într-un contract de muncă, fără acordul prealabil al unui reprezentant legal este nulă, cu excepția cazului în care reprezentantul legal aprobă ulterior actul de voință al minorului. Pentru încheierea unui contract de muncă cu un minor cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani, angajatorul este obligat să ceară și acordul inspectorului de muncă, care verifică dacă munca respectivă nu face parte dintre categoriile de activități interzise minorilor, iar condițiile de muncă sunt în conformitate cu prevederile legii și dacă voința reală a minorului este să muncească. Dacă inspectorul de muncă are motive serioase să se îndoiască că minorul își exprimă adevărata voință în prezența reprezentantului legal, acesta va cere din nou ca minorul să își exprime consimțământul în prezența unui delegat al autorității locale de protecție a copilului. Un contract de muncă încheiat împotriva voinței minorului este nul.
Conform § 9 din Partea Generală a Codului civil, instanța judecătorească poate extinde capacitatea juridică activă restrânsă a unui minor de cel puțin 15 ani dacă este în interesul minorului și dacă dezvoltarea acestuia o permite. În astfel de cazuri de excepție, instanța trebuie să specifice tranzacțiile pe care minorul le poate încheia în mod liber. Această extindere a capacității de către instanță poate merge până la acordarea capacității active depline. Pentru a opera această extindere a capacității se cere consimțământul reprezentantului legal al minorului. Dacă refuzul de a acorda acest consimțământ este în mod evident contrar intereselor minorului, instanța poate extinde capacitatea legală activă a minorului fără consimțământul reprezentantului legal. Astfel, decizia asupra extinderii capacității minorului nu cade în competența exclusivă a reprezentantului legal, instanța fiind cea mai în măsură să decidă cu privire la acest aspect deoarece este nevoie de o apreciere obiectivă și profesională asupra nivelului de dezvoltare și a adevăratelor interese ale minorului.
În ceea ce privește minorul care nu a împlinit vârsta de 15 ani, posibilitatea de extindere a capacității juridice active nu este recunoscută legal în Estonia. Legiuitorul a considerat că nivelul de dezvoltare psihică a minorului cu vârsta sub 15 ani nu permite acestuia extinderea capacității, motiv pentru care persoana fizică care nu a împlinit această vârstă poate încheia singur acte juridice numai cu acordul reprezentantului legal.
Conform vechiului Cod civil eston, un minor dobândea capacitate juridică activă deplină dacă se căsătorea înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. De asemenea, potrivit Codului familiei, un minor cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani se poate căsători numai cu acordul scris al reprezentantului legal. În reglementarea actuală a Codului civil, o astfel de posibilitate nu mai este prevăzută. Motivația acestei modificări a fost aceea că nivelul maturității psihice nu se dezvoltă prin intermediul căsătoriei și de aceea dobândirea capacității depline ca urmare a încheierii căsătoriei nu este justificată.
Necesitatea de a acorda capacitate juridică deplină minorului prin căsătorie decurge din nevoia de a fi independent, ca parte a viitoarei familii, cu atât mai mult cu cât, dacă unul dintre soți este adult și are capacitate deplină, și celălalt ar trebui să fie, pentru a li se asigura un statut egal. Prin neacordarea capacității depline minorului care se căsătorește, legiuitorul eston a lăsat în sarcina instanței judecătorești să aprecieze dacă nivelul de dezvoltare psihică a minorului justifică o extindere a capacității sale în condițiile prevăzute de § 9 din Partea Generală a Codului civil.
Conform § vechiului Cod civil eston, instanța putea, la cererea unei persoane interesate, să declare că o persoană fizică este lipsită de capacitate juridică activă deplină din cauza unei boli sau dizabilități mentale care face ca persoana respectivă să fie incapabilă în mod permanent să înțeleagă semnificația actelor sale sau să își direcționeze singură actele.
În conformitate cu modificările noii legislații, o persoană care, din cauza unei boli sau dizabilități mentale, este incapabilă în mod permanent să înțeleagă semnificația actelor sale sau să își direcționeze singură actele, are capacitate legală activă restrânsă. Instanța nu mai poate declara o persoană ca fiind lipsită de capacitate juridică activă, ci doar poate identifica persoanele cu capacitate restrânsă atunci când este cazul. Soluția adoptată de legiuitorul eston se bazează pe principiul democrației; astfel, s-a considerat că nu este democratic să privești sau să declari un individ ca neavând capacitate juridică la modul absolut și că trebuie acordate anumite drepturi chiar și unei persoane care suferă de tulburări mentale, pe care aceasta să le poată exercita în mod independent.
Conform Codului estonian de procedură civilă, instanța tutelară poate desemna un tutore pentru persoana care, din cauza unei boli mentale sau psihice ori a unei tulburări emoționale, nu poate să-și gestioneze propriile afaceri, în totalitate sau în parte. Nu este posibilă, însă, desemnarea unui tutore pentru o persoană care are capacitate juridică activă, spre deosebire de sistemul juridic din Germania.
În lumina considerațiilor de mai sus putem concluziona că restrângerea capacității juridice a unei persoane ori lipsa acestei capacități nu derivă, în Estonia, dintr-o hotărâre judecătorească, fiind vorba de o stare obiectivă; în caz contrar, actele juridice încheiate de o persoană cu tulburări mentale ar fi valabile până la pronunțarea unei hotărâri cu privire la capacitatea acesteia.
Restrângerea capacității juridice a unei persoane din alte motive decât cele care țin de sănătatea psihică/ mentală a unei persoane este o măsură extremă care nu mai este admisă, din punct de vedere legal, în Estonia. Astfel, conform § 12 al vechiului Cod civil, instanța putea restricționa, la cererea unei persoane interesate, capacitatea juridică activă a unei persoane care își punea familia într-o situație economică dificilă din cauza risipei (cheltuieli excesive) ori din cauza consumului de alcool, droguri ori alte substanțe asemănătoare. O asemenea posibilitate nu mai este reglementată în prezent deoarece o astfel de restrângere a capacității pentru motive care nu sunt legate de starea de sănătate psihică ar apărea ca disproporționată în raport cu scopul urmărit. În schimb, alte soluții legale ar trebui căutate pentru astfel de cazuri.
În ceea ce privește actele juridice încheiate de persoane cu capacitate juridică activă restrânsă, § 10 din Partea Generală a Codului civil dispune că tranzacțiile unilaterale încheiate de o persoană cu capacitate restrânsă sunt nule fără consimțământul prealabil al reprezentantului legal. Pe de altă parte, tranzacțiile multilaterale în care intră o persoană cu capacitate restrânsă fără consimțământul prealabil al reprezentantului legal sunt nule, cu excepția cazului în care reprezentantul legal ratifică respectiva tranzacție. Dacă persoana fizică dobândește capacitate deplină după încheierea unei astfel de tranzacții, atunci ea însăși poate ratifica tranzacția.
Există și cazuri în care actele juridice încheiate de persoane cu capacitate juridică activă restrânsă sunt valabile fără consimțământul prealabil sau ulterior al reprezentantului legal:
Dacă nici o obligație civilă directă nu rezultă din actul respectiv în sarcina persoanei cu capacitate activă restrânsă;
Dacă persoana care a efectuat tranzacția prin reprezentantul său legal sau printr-o terță persoană, cu acordul reprezentantului legal, a urmărit un folos pentru el sau ea sau a dobândit folosința gratuită a unui bun.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile § 12 par. 1 și 2 din Partea Generală a Codului civil, tranzacțiile unilaterale și multilaterale încheiate de un minor sub 7 ani sunt valabile în aceleași condiții menționate mai sus: dacă nu îi sunt afectate drepturile și dacă nici o obligație civilă directă nu rezultă din actul respectiv pentru minor. În cazul acestor tranzacții minorul nu are nevoie de protecție suplimentară, motiv pentru care în astfel de situații îi este recunoscută o capacitate activă deplină.
În cazul actelor încheiate de persoane care, din cauza unor tulburări mentale temporare sau a altor circumstanțe, se află într-o stare care o împiedică să realizeze impactul actelor sale asupra propriilor interese (lipsa discernământului), acestea sunt nule, cu excepția cazului în care persoana le ratifică atunci când încetează tulburările mentale temporare sau celelalte circumstanțe. Cealaltă parte contractantă poate face o propunere (cerere) de ratificare persoanei căreia i-a lipsit discernământul, iar dacă aceasta nu refuză ratificarea în termen de două săptămâni de la comunicarea propunerii, se prezumă că actul/tranzacția a fost ratificat(ă).
4. Danemarca
În legislația daneză nu există nici o definiție oficială a minorilor. Astfel, cei cu vârsta sub 18 ani sunt considerați minori și tineri. Tinerii sunt persoane fizice între 14 și 18 ani.
În Danemarca, ca și în alte țări nordice, tranzacțiile încheiate de minori sunt valabile dacă ele sunt comune, obișnuite, și au o valoare mică. De asemenea, o persoană care a împlinit 15 ani poate dispune de sumele pe care le câștigă din munca proprie.
În Danemarca funcționează regula potrivit căreia o instanță poate restrânge capacitatea juridică a unei persoane, la cererea altei persoane interesate, dacă prima și-a pus familia într-o situație economică dificilă din cauza consumului de droguri sau alcool.
De asemenea, instanța poate declara o persoană ca fiind lipsită de capacitate juridică în cazul în care este incapabilă să își administreze direct afacerile din cauza unei dizabilități ori boli mentale, în cazul în care risipește averea familiei, amenințând bunăstarea acesteia, ori dacă nu își poate administra sau conduce afacerile din cauza abuzului de alcool sau altor obiceiuri similare.
Declarația unei persoane în sensul că este lipsită de capacitate juridică este, de asemenea, accceptată în fața instanței.
5. Republica Cehă
Conform Codului civil, un individ are personalitate juridică de la naștere până la moarte.
În dreptul ceh, care face parte din familia de drept germanic, se vorbește despre „capacitate juridică/legală” („legal capacity”), termen care desemnează atât noțiunea de aptitudine generală de a avea drepturi și obligații, cât și pe cea de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații.
În Republica Cehă, minoritatea durează până la împlinirea vârstei de 18 ani. Persoana fizică este considerată „tânăr” până la vârsta de 26 de ani. În conformitate cu dispozițiile Codului civil, minorii sunt persoane care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Minorii sunt capabili să încheie numai acele acte juridice care sunt conforme maturității și voinței lor.
Începând cu vârsta de 18 ani, o persoană fizică devine capabilă de a contracta (prin excepție, capacitatea juridică depinde de starea de sănătate, existând situații în care o persoană care a împlinit 18 ani nu are capacitate).
Ca și în dreptul românesc și în alte sisteme de drept, minorul care se căsătorește (începând cu vârsta de 16 ani) dobândește, ca efect al căsătoriei, capacitate juridică deplină pe care nu o poate pierde ca urmare a desfacerii sau anulării căsătoriei (conform § 23 din Codul civil).
Dacă o persoană fizică este complet inaptă să încheie acte juridice ca urmare a unei boli mintale, instanța poate pronunța o hotărâre prin care îl privează de capacitate juridică.
Dacă o persoană fizică este aptă să încheie numai anumite acte juridice fie din cauza unei boli mintale, fie din cauza consumului excesiv de băuturi alcoolice, instanța îi poate restrânge (limita) capacitatea juridică, specificând întinderea unei asemenea limitări în hotărâre. Instanța poate modifica sau anula hotărârea de privare/limitare a capacității juridice dacă au încetat motivele care au justificat-o.
6. Bulgaria
Începând cu vârsta de 18 ani, persoana fizică devine majoră și este complet capabilă, prin actele sale, să dobândească drepturi și să își asume obligații.
Persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt considerate minori. Reprezentanții legali – părinții sau tutorii – încheie acte juridice pe seama lor sau în numele lor.
Cei cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani au statut de „tineri”. Ei pot încheia acte juridice cu acordul părinților sau tutorilor, dar pot și încheia pe cont propriu tranzacții mărunte pentru necesități curente și pot dispune de veniturile câștigate prin munca lor.
Toți cei care au împlinit vârsta de 16 ani sunt prezumați ca având capacitate deplină de angajare în muncă. Prin excepție, o persoană fizică se poate angaja și între 15 și 16 ani, dar numai pentru anumite munci ușoare, nepericuloase și nedăunătoare sănătății și dezvoltării sale fizice, intelectuale și morale, însă numai cu acordul Inspectoratului teritorial al muncii. În acest caz, capacitatea de angajare se naște ca urmare a acordului Inspectoratului teritorial al muncii.
7. Grecia
În Grecia, persoana fizică este copil până la vârsta de 12 ani și tânăr până la 18 ani. Minor este considerată persoana cu vârsta cuprinsă între 8 și 18 ani, vârsta la care se dobândește capacitate juridică deplină (așa cum este ea percepută în dreptul românesc).
În dreptul grecesc, ca și în cel german, se face distinție între “capacitatea juridică” care constă în capacitatea de a avea drepturi și obligații, care caracterizează orice persoană fizică de la naștere până la moarte, “capacitatea de a încheia acte juridice” care aparține tuturor persoanelor majore și sănătoase și “capacitatea de a răspunde pentru daune” care reprezintă capacitatea unei persoane de a înțelege semnificația actelor sale, de a face distincția între bine și rău. Se pare că acesta este motivul pentru care se preferă folosirea termenului de “personalitate” în locul celui de “capacitate”.
Conform art. 35 din Codul civil, personalitatea începe de la naștere. Prin excepție, pentru anumite scopuri, personalitatea începe din momentul concepției, cu condiția ca copilul să se nască viu. Astfel, un copil născut viu este capabil să moștenească și să dobândească alte drepturi acumulate pe durata gestației cum ar fi, spre exemplu, dreptul de a solicita daune pentru prejudiciile cauzate embrionului pe durata gravidității mamei. Deoarece în dreptul civil din Grecia nu există nici o prezumție potrivit căreia copilul s-ar fi născut viu, nu operează cerința ca “copilul să se nască viabil”, spre deosebire de Codul civil francez.
Personalitatea încetează prin deces și numai prin deces. Proba morții este reglementată de acte normative speciale și de “regulile evidenței” prevăzute de Codul de procedură civilă și penală. Codul civil consideră drept probă a morții persoanei al cărui corp nu a fost descoperit faptul că “a dispărut în condiții care fac moartea sa ca fiind certă” (art. 38), spre exemplu, în cazul unui accident aviatic. Spre deosebire de Codul civil francez și de alte legislații ale statelor europene, Codul civil grec a abolit prezumția bazată de vârstă și sex pentru determinarea ordinii în care au murit victimele unui accident colectiv (comorienții). Art. 38 din Codul civil stabilește o prezumție de moarte simultană în cazul în care nu se poate stabili ordinea în care au murit mai multe persoane fizice. Prezumția este relativă, putând fi răsturnată de persoana ale cărei interese sunt periclitate de aplicarea sa. Una dintre consecințele acestei prezumții este faptul că nici una dintre persoanele decedate “simultan” nu poate moșteni de la cealaltă/celelalte, astfel încât patrimoniul lor trece la următorii moștenitori în linie. O astfel de prezumție era conținută și de § 20 din Codul civil german, numai că ea se aplica numai persoanelor care mureau ca urmare a unui accident (pericol) comun. Prezumția conținută de art. 38 din Codul civil al Greciei se aplică chiar și în cazul în care mai multe persoane fizice nu au decedat ca urmare a aceluiași incident, ci chiar și în cazul în care data și ora morții nu pot fi stabilite altfel.
Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani. Prin excepție, minorii cu vârsta sub 18 ani se pot căsători dacă obțin o dispensă (permisiune) din partea instanței. Această permisiune se acordă dacă există un motiv întemeiat care justifică căsătoria minorului. Cei aflați sub asistență judiciară se pot căsători doar cu acordul asistentului judiciar (legal).
Asistența judiciară este o măsură prin care se urmărește protecția următoarelor categorii de persoane:
a) orice persoană care, din cauza unei tulburări psihologice sau mentale sau a unei dizabilități fizice nu poate să își administreze afacerile proprii ;
b) orice persoană care, din cauza risipei excesive, dependenței de droguri sau alcoolismului, creeează un pericol pentru sine, soția sa, descendenții ori ascendenții săi.
Instanța judecătorească, de la caz la caz, poate decide să plaseze persoana fie sub asistență judiciară privativă (totală sau parțială), fie sub asistență judiciară concurentă (totală sau parțială), fie de a combina cele două forme.
Când o persoană este pusă sub asistență judiciară privativă totală, aceasta este incapabilă de a încheia orice act juridic în nume personal. Asistentul judiciar, care este reprezentantul său legal, acționează în numele și pe seama persoanei asistate, în condițiile prevăzute de art. 1682 par. 1 din Codul civil.
Când o persoană este pusă sub asistență judiciară privativă parțială, aceasta este incapabilă de a încheia doar anumite acte juridice care sunt specificate expres în hotărârea instanței prin care s-a decis plasarea sub asistență juridică. Actele juridice pe care persoana nu le poate încheia sunt încheiate, în schimb, de asistentul judiciar care acționează ca reprezentantul său legal.
Când o persoană este pusă sub asistență judiciară concurentă totală, toate actele juridice pe care le încheie necesită, pentru a fi valide, acordul asistentului judiciar.
Când o persoană este pusă sub asistență judiciară concurentă parțială, acordul asistentului judiciar este cerut numai pentru acele acte juridice specificate în hotărârea instanței.
Asistența judiciară combinată reprezintă o formă mixtă, care combină cele două tipuri de asistență – privativă și concurentă, instanța trebuind să specifice în mod expres ce acte juridice nu poate încheia persoana fizică asistată, fiind nevoie să fie reprezentată de asistentul său judiciar și în ce acte juridice nu poate intra fără consimțământul asistentului judiciar.
În funcție de capacitatea de a contracta, persoanele fizice se împart în :
persoane cu capacitate deplină de a încheia acte juridice;
persoane lipsite de capacitatea de a încheia acte juridice;
persoane cu capacitate limitată.
Persoanele cu capacitate deplină de a contracta sunt cei care au împlinit vârsta de 18 ani, care pot încheia orice act juridic.
Cei lipsiți de capacitatea de a încheia acte juridice se împart în două categorii:
persoane absolut incapabile de a contracta – sunt cei care nu pot încheia nici un act juridic, respectiv minorii care nu au împlinit vârsta de 10 ani și persoanele plasate sub asistență judiciară privativă totală. Dacă un minor cu vârsta sub 10 ani încheie un act juridic, acesta este nul. Actele juridice sunt încheiate, în numele lor, de reprezentanții lor legali – părinții, care exercită autoritatea părintească împreună. Actele juridice încheiate de persoanele plasate sub asistență judiciară privativă totală sunt nule chiar dacă se dovedește că, la momentul încheierii actului, persoana respectivă era deplin conștientă de semnificația și consecințele actelor sale (deoarece starea sa psihică sau mentală s-a îmbunătățit, dar măsura de punere sub asistență judiciară privativă totală nu a fost încă revocată).
persoane relativ incapabile de a contracta – sunt persoanele majore care, deși nu se află sub asistență judiciară privativă totală, la momentul încheierii unei anumite tranzacții fie nu sunt conștiente de actele lor, fie se află într-o stare de tulburare mentală sau psihologică care le limitează posibilitatea de exercitare a voinței. O persoană nu este conștientă de actele sale atunci când nu poate înțelege semnificația și consecințele actelor pe care le încheie din cauza febrei, stării de beție sau drogurilor. O persoană se află într-o stare de tulburare mentală sau psihologică care îi limitează posibilitatea de exercitare a voinței atunci când abilitatea sa de a aprecia în mod obiectiv realitatea este semnificativ diminuată.
Persoanele cu capacitate limitată de a contracta sunt capabile să intre doar în anumite acte juridice și numai în cazurile expres prevăzute de lege sau numai în condițiile cerute de lege. Au capacitate limitată minorii cu vârsta cuprinsă între 10 și 18 ani, cei aflați sub asistență judiciară privativă parțială și cei sub asistență judiciară concurentă, precum și cei plasați sub asistență judiciară privativă combinată cu cea concurentă.
Minorii cu vârsta peste 10 ani au capacitate limitată de a contracta, putând încheia următoarele acte juridice:
a) acte juridice din care obține un beneficiu legal (art. 134) – spre exemplu, achiziționarea unui bun în urma unei donații, act prin care nu își asumă nici o obligație;
b) acte juridice pe care le încheie în calitate de reprezentant al altei persoane (art. 213).
Minorul care a împlinit vârsta de 12 ani poate apărea singur în fața instanței pentru a fi audiat în cazul propriei adopții (art. 1555 din Codul civil).
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate dispune în mod liber de veniturile sale câștigate ca urmare a prestării unei munci, de sumele ori bunurile care i-au fost date pentru a se folosi de ele în mod liber (art. 135), cum ar fi alocațiile, hainele, jucăriile etc.
Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate încheia un contract de muncă în calitate de salariat, dacă persoanele care sunt însărcinate cu creșterea și îngrijirea lui (de regulă, părinții săi) își dau consimțământul cu privire la angajarea sa (art. 136 par. 1 din Codul civil). Spre deosebire de dreptul românesc, consimțământul părinților este general, nefiind necesar acordul acestora pentru fiecare contract de muncă pe care minorul vrea să îl încheie. Dacă persoanele care sunt însărcinate cu creșterea și îngrijirea minorului refuză să își dea acordul cu privire la angajarea acestuia, minorul poate face o cerere către instanță care, după ce ascultă argumentele acestuia, decide în conformitate cu interesele minorului (art. 136 par. 2).
Având în vedere că minorul se poate angaja singur numai după vârsta de 15 ani, rezultă că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate dispune în mod liber de veniturile sale câștigate ca urmare a prestării unei munci ocazionale ori ca urmare a unui contract de muncă încheiat în numele lui de către reprezentanții lui legali (părinții sau tutorele) cu privire la munci care sunt permise minorilor sub 15 ani.
În mod excepțional, minorul căsătorit (care nu dobândește capacitate juridică deplină, ca în dreptul românesc) poate încheia singur anumite acte juridice specificate expres de lege (art. 137 din Codul civil). Astfel de acte pot fi tranzacțiile necesare pentru întreținerea sau sporirea patrimoniului, actele necesare pentru a-și satisface anumite nevoi cu privire la întreținerea și educația sa ori nevoile curente ale familiei sale.
În cazul în care un minor cu capacitate limitată intră într-un act juridic pe care legea nu prevede că îl poate încheia (de exemplu, vânzarea unui bun imobil) ori încheie o tranzacție pentru care are vârsta legală însă nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea sa (de exemplu, un contract de muncă încheiat de un minor cu vârsta de peste 15 ani fără consimțământul părinților), actul respectiv este nul, neputând genera nici un efect juridic. Astfel de acte juridice sunt încheiate de reprezentantul legal în numele minorului și în conformitate cu condițiile prevăzute de lege, dacă este cazul.
8. Marea Britanie
În dreptul englez se vorbește despre „capacitate contractuală” („contractual capacity”), iar minorul este persoana care nu a împlinit vârsta majorității, respectiv 18 ani. Până la sfârșitul anului 1969 însă, ca și în Germania, o persoană fizică devenea majoră la vârsta de 21 de ani.
Spre deosebire de alte state europene în care, în scopul protecției intereselor minorului, dar și ale terțelor persoane cu care aceștia încheie acte juridice, contractele minorilor se fac de către sau cu acordul reprezentanților legali, în Marea Britanie nu s-a adoptat această soluție. În schimb, contractele încheiate de minori au fost clasificate în mai multe categorii, de la cele valide la cele care nu îl obligă pe minor, dar care îl pot face subiectul unei anumite răspunderi extra-contractuale.
Contractele valide, care îl obligă pe minor, sunt cele privind mijloacele de subzistență. Chiar dacă răspunderea minorului este angajată în cazul unor astfel de contracte, el nu poate plăti pentru mijloacele de subzistență decât un preț rezonabil. De asemenea, minorul nu este obligat să plătească pentru bunuri ori servicii care nu i-au fost predate/prestate.
Contracte valide sunt și cele considerate în interesul minorului, respectiv cele privind educația, angajarea în muncă, ucenicia sau perfecționarea profesională. Instanța poate anula aceste contracte dacă se consideră că condițiile în care s-a încheiat contractul nu sunt în beneficiul minorului.
Contractele anulabile sunt cele cărora minorul le poate pune capăt. Spre exemplu, un contract cu executare succesivă, cum ar fi închirierea unei proprietăți, este valabil însă minorul îl poate rezilia înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Contractele care nu îl obligă pe minor sunt, spre exemplu, contractele prin care minorul cumpără bunuri care nu sunt considerate mijloace de subzistență, prin care vinde bunuri ca un comerciant, ori împrumută bani, contracte de asigurare etc. Minorul poate fi obligat ulterior prin contract dacă, după împlinirea vârstei majoratului, ratifică contractul fie declarându-se expres ca fiind „legat” prin contract, fie în mod implicit, comportându-se astfel încât este evident că se consideră „legat” prin acel contract.
În dreptul englez, persoanele care suferă de tulburări mentale sunt împărțite în două categorii în funcție de starea de sănătate psihică. Persoanele care nu își pot administra bunurile și gestiona singure patrimoniul din cauza stării de sănătate mentală sunt declarate nebune de către instanță, pe baza opiniei identice a doi medici psihiatri practicanți. În urma unei astfel de declarații, actele juridice și patrimoniul acestor persoane sunt puse sub control judiciar, fiind lipsite de capacitate. O altă categorie este cea a persoanelor fizice cu dizabilități mentale care nu sunt declarate nebune de către instanță și care au capacitate restrânsă.
În cazul persoanelor cu boli mintale, contractele încheiate de acestea sunt, de regulă, valide. Există două excepții de la această regulă. Pe de o parte, contractul poate fi „evitat” (denunțat) de persoana bolnavă mental dacă cealaltă parte a cunoscut imposibilitatea sa de a înțelege semnificația actului său. În al doilea rând, dacă boala este atât de gravă încât proprietatea persoanei bolnave face obiectul unui control judiciar, orice act de dispoziție nu o „leagă” (obligă) pe aceasta, deși obligă cealaltă parte. În cazul în care boala mentală de care suferă se vindecă, contractul obligă persoana respectivă dacă îl ratifică după însănătoșire. În cazul contractelor privind mijloacele de subzistență, chiar dacă răspunderea bolnavului este angajată, el nu poate plăti pentru acestea (spre exemplu, medicamente sau tratament medical) decât un preț rezonabil.
Capacitatea contractuală poate fi afectată, de asemenea, de consumul de băuturi alcoolice sau droguri. O persoană nu poate fi obligată printr-un act juridic încheiat într-o stare în care discernământul său a fost afectat numai dacă starea de beție nu i-a permis să înțeleagă semnificația tranzacției și dacă cealaltă parte contractantă a avut cunoștință despre această stare. Contractul poate fi însă ratificat ulterior, după ce efectele stării de beție au trecut. Aceleași reguli sunt aplicabile și în cazul persoanelor al căror discernământ este afectat de consumul de droguri.
De subliniat că, în sistemul common law, un contract al cărui obiect constă în săvârșirea unei fapte prohibite de lege „poate fi ilegal chiar dacă ambele părți cred că este legal deoarece sunt în eroare cu privire la posibilitatea legală de a-l executa”.
9. Concluzii
În prezentul capitol am analizat principalele reglementări din diverse state privind capacitatea persoanei fizice. Astfel, se poate constata că există diferențe în ceea ce privește vârsta majoratului, ca și în ceea ce privește restrângerea capacității juridice a persoanelor. În egală măsură, între diversele sisteme de drept – germanic, roman, scandinav, englez – există numeroase similitudini. Chiar și abordări doctrinare care, la prima vedere, par foarte diferite, sunt, la o privire atentă, mult mai apropiate decât par.
O primă asemănare este aceea că în toate sistemele de drept analizate minorii și adulții cu tulburări mentale permanente nu pot avea capacitate deplină.Există țări în care minorii sunt lipsiți de capacitate până la vârsta de 7 ani (Germania, Austria) ori până la împlinirea vârstei de 10 ani (Grecia). În alte state minorii au capacitate juridică restrânsă până la împlinirea vârstei de 18 ani (Estonia).
O altă asemănare este aceea că, în majoritatea țărilor, vârsta majorității este cea de 18 ani (excepție este Austria, unde minorul devine major când împlinește 19 ani, în timp ce Anglia și Germania au trecut de la limita de 21 de ani la cea de 18 ani în anii ‘70). Diferențele apar atunci când se pun următoarele probleme: a) ce categorii de acte juridice pot fi încheiate de minor în mod independent ; b) care este soarta actelor juridice încheiate de minori fără a avea autorizațiile, acordurile sau încuviințările cerute de lege (acordul părinților, al tutorelui sau al autorității tutelare, acordul inspectorului de muncă – cazul Estoniei ori acordul Inspectoratului teritorial al muncii – cazul Bulgariei – pentru încheierea contractelor de muncă, de exemplu). De regulă, tranzacțiile în care minorul poate intra singur sunt prevăzute expres de lege – sistemul de drept german, scandinavian, grecesc, fiind valabile dacă este vorba de acte obișnuite, de valoare mică (Danemarca) ori dacă sunt în interesul minorului (Austria). În schimb, în Marea Britanie, date fiind caracteristicile sistemului ”common law”, clasificarea contractelor încheiate de minori în contracte valide și contracte lovite de nulitate nu este realizată de lege, ci de practica instanțelor judecătorești.
Mult mai diversificate sunt reglementările diferitelor state analizate în ceea ce privește capacitatea persoanelor adulte afectate de boli mentale permanente ori a celor care consumă alcool, droguri ori alte substanțe care afectează discernământul deoarece diferențele de statut juridic sunt mult mai mari în cazul acestor persoane decât în cazul minorilor. Astfel, persoanele care, din cauza unor boli sau dizabilități mentale nu pot înțelege semnificația și consecințele actelor lor, sunt ocrotite prin diverse mijloace juridice – curatela, asistența juridică – Grecia, administrația de sprijin – Italia. Problema majoră care a apărut în momentul elaborării și adoptării diverselor reglementări legale din domeniul dreptului civil a fost dacă să se recunoască acestor persoane o capacitate restrânsă sau dacă ar trebui lipsite total de capacitate civilă. Astfel, sunt state în care se consideră că, dacă boala mentală este patologică și nu are caracter temporar, persoana care suferă de o astfel de boală care împiedică libera formare a voinței nu poate avea capacitate juridică civilă (Germania, Austria), altele în care i se atribuie o capacitate restrânsă (Estonia).
Sistemele de drept în care se practică declararea unei persoane ca fiind lipsită de capacitate sau având capacitate restrânsă pe cale judiciară sunt din ce în ce mai rare (Danemarca, Franța, Marea Britanie, Republica Cehă), considerându-se că prezența sau absența capacității reprezintă o stare obiectivă, care nu poate depinde de hotărârea unei instanțe judecătorești.
Potrivit vechiul Cod civil eston, instanța putea restricționa, la cererea unei persoane interesate, capacitatea juridică activă a unei persoane care își punea familia într-o situație economică dificilă din cauza risipei („risipitorul”) ori din cauza consumului de alcool, droguri ori alte substanțe asemănătoare. O asemenea posibilitate mai este reglementată în prezent în Danemarca și Grecia, legiuitorii din celelalte state (inclusiv Estonia) considerând că o astfel de restrângere a capacității pentru motive care nu sunt legate de starea de sănătate psihică reprezintă o măsură mult prea disproporționată în raport cu scopul urmărit.
În ceea ce privește persoanele cu capacitate restrânsă se constată similarități între statele cu un sistem de drept care au urmat tradiția romanică, „common law”-ul britanic și țările scandinave, în timp ce dispozițiile codurilor civile din statele care au adoptat sistemul germanic sunt diferite în această privință.
Rolul și atribuțiile reprezentanților legali sunt, de asemenea, aspecte comune ale diferitelor sisteme de drept supuse analizei. În sistemele de drept aparținând familiei romanice consimțământul reprezentantului legal la încheierea actelor juridice de către persoanele cu capacitate restrânsă reprezintă o cerință preliminară pentru validitatea acestor tranzacții, în timp ce în sistemele germanice validitatea acestor acte depinde de ratificarea lor ulterioară de către reprezentantul legal sau chiar de către persoana în cauză dacă încetează motivele pentru care i-a fost limitată capacitatea (Austria, Germania, Estonia). Rolul reprezentantului legal este, de asemenea, recunoscut în sistemele de drept aparținând familiei romanice, precum și în țările scandinave, însă se pune un accent mult mai mare pe interesele și beneficiul minorului în sistemul germanic atunci când se ia în discuție validitatea actelor încheiate de minor. Aceasta se întâmplă, pe de o parte, pentru că e foarte greu pentru cealaltă parte a contractului care are capacitate deplină să prevadă dacă reprezentantul legal va ratifica actul juridic încheiat cu un minor și, pe de altă parte, e mult mai ușor să se evalueze dacă tranzacția este sau nu în interesul și beneficiul minorului.
Conceptul de „reprezentant legal” nu se regăsește în dreptul civil al Marii Britanii. Validitatea unui act juridic încheiat de un minor nu depinde de acordul unei astfel de persoane, singurele aspecte de care depinde fiind interesul și beneficiul minorului, care sunt apreciate de către instanța judecătorească, de la caz la caz.
Consecința legală a actelor juridice încheiate de persoanele cu capacitate juridică restrânsă este posibilitatea de a fi atacate în instanță, atât în sistemele de drept care fac parte din familia romanică, cât și în sistemul de drept britanic. Astfel, în Franța minorul (după ce devine major) sau reprezentantul său legal (imediat după încheierea tranzacției) se pot adresa instanței pentru a cere anularea unui anumit act juridic. Prin urmare, actul juridic încheiat de un minor va fi valabil dacă nu este atacat pe cale judiciară. În schimb, în sistemele de drept care au îmbrățișat tradiția germanică, actele juridice încheiate de persoanele fără capacitate juridică sunt nule, iar cele încheiate de persoanele cu capacitate restrânsă sunt „provizoriu nule”. Astfel, în sistemele germanice, persoanele adulte care intră într-o tranzacție cu un minor se bucură de o protecție mult mai mică a intereselor lor. Totuși, persoana cu capacitate deplină care a încheiat un act juridic cu un minor poate, în aceste sisteme de drept, renunța la tranzacție (denunțarea contractului) înainte ca reprezentantul legal al minorului să o ratifice (aprobe). Denunțarea contractului de către persoana adultă care l-a încheiat cu un minor nu este posibilă în sistemele de „common law”. În toate sistemele analizate, însă, minorul poate valida actul juridic după ce devine major.
În toate sistemele de drept analizate minorul poate încheia anumite acte juridice de o importanță deosebită, cum ar fi căsătoria înainte de a împlini vârsta prevăzută de lege pentru a deveni major – de regulă, de la 16 ani, dacă sunt îndeplinite anumite cerințe preliminare sau chiar de la 15 ani (Estonia). Există țări în care minorul dobândește capacitate deplină în urma căsătoriei (în general, cele care aparțin sistemului romanic), altele în care minorul nu capătă statut de major prin căsătorie considerându-se că un astfel de eveniment nu determină cu necesitate o bruscă (rapidă) maturizare psihică a minorului (Germania, Estonia, Republica Cehă). O situație particulară este aceea a sistemului de drept italian, în care minorul căsătorit dobândește o stare de „semi-capacitate”, putând încheia anumite acte juridice în aceleași condiții ca și o persoană majoră. Tot de la 16 ani, de regulă, de la 15 ani prin excepție, în situațiile strict prevăzute de lege, minorul poate încheia un contract de muncă, poate dispune singur de salariu sau de veniturile bancare.
O altă diferență între sistemele de drept analizate o reprezintă soarta capacității depline dobândite de minorul căsătorit în urma desfacerii ori anulării căsătoriei sau decesului celuilalt soț înainte de a deveni major. Există state în care minorul nu pierde capacitatea dobândită prin căsătorie (Franța, Republica Cehă), altele în care, dimpotrivă, o pierde.
În ceea ce privește actele juridice încheiate de persoanele cu tulburări mentale, acestea sunt nule în sistemele care fac parte din familia germanică de drept. În Franța, țară cu tradiție romanică, având în vedere varietatea mijloacelor juridice de protecție a persoanelor cu dizabilități mentale (protecție judiciară, tutelă și curatelă), sunt posibile mai multe soluții. În primul rând, tranzacțiile încheiate de persoanele puse sub protecție judiciară sunt valide, dar pot fi anulate de instanța judecătorească dacă aceste persoane au fost prejudiciate din punct de vedere economic. În al doilea rând, tranzacțiile persoanelor aflate sub tutelă sunt nule, în general, însă instanța le poate acorda permisiunea de a încheia anumite acte juridice. În al treilea rând, persoana aflată sub curatelă poate încheia singură acte juridice dacă acestea sunt obișnuite, mărunte, dar are nevoie de acordul curatorului pentru actele juridice de valoare mai mare. În sistemul „common law”, actele încheiate de persoanele care, din cauza stării de sănătate mentală sunt declarate nebune de către instanță, sunt nule, în timp ce contractele persoanelor fizice cu dizabilități mentale care nu sunt declarate nebune de către instanță sunt valide dar pot fi anulate dacă partea cocontractantă avea cunoștință despre starea psihică a celeilalte părți și dacă persoana cu tulburări mentale nu a înțeles semnificația actului încheiat.
Dacă în anumite sisteme de drept instanța poate declara o persoană fizică ca fiind lipsită de capacitate sau cu capacitate restrânsă, indicând în hotărâre și actele juridice pe care le poate încheia singură, pe când în altele acest lucru nu este permis, alta este soluția în cazul acordării capacității depline. Majoritatea legiuitorilor din sistemele de drept analizate în cuprinsul acestui capitol (Germania, Austria, Estonia, Republica Cehă) au considerat că nu se poate atribui capacitate deplină unei persoane fizice de către instanța judecătorească deoarece principala caracteristică a capacității de a contracta/ capacității de exercițiu este legalitatea acesteia. Singura excepție admisă este cazul în care motivele care au stat la baza pronunțării hotărârii de lipsire de capacitate au dispărut, iar instanța, constatând lipsa acestor motive, declară persoana capabilă (este vorba însă de o hotărâre declarativă, nu constitutivă). Un caz particular este sistemul de drept francez, în care efectele emancipării sunt doar parțiale deoarece minorul emancipat nu se poate căsători și nu poate face acte de comerț decât cu consimțământul reprezentanților legali, iar adopția este posibilă în aceleași condiții ca și când nu ar fi intervenit emanciparea.
10. Propuneri privind unificarea legislației statelor europene
în materia capacității persoanei fizice
În cazul minorilor, unificarea prevederilor sistemelor legislative europene în materia restrângerii capacității se poate realiza relativ ușor datorită faptului că diferențele nu sunt atât de mari nici în ceea ce privește vârsta la care se obține capacitate juridică deplină, nici în ceea ce privește mijloacele de protecție ale minorului și regimul juridic al actelor încheiate de acesta. Având în vedere limita de vârstă fixată de legislație în majoritatea țărilor europene, de lege ferenda considerăm că ar fi preferabil ca vârsta de 18 ani să fie reglementată uniform ca vârsta la care se dobândește capacitate juridică deplină, iar persoanele fizice care nu au împlinit 18 ani să fie consacrate, la modul general, ca fiind persoane cu capacitate restrânsă, nu lipsite de capacitate. O astfel de reglementare ar acorda o protecție sporită minorilor, dar și terțelor persoanelor cu care aceștia încheie acte juridice.
Problema centrală a unificării constă în determinarea actelor juridice pe care minorul le poate încheia singur, în mod independent și a alegerii sistemului de raportare. Sistemul de raportare, în funcție de care s-ar realiza unificarea, ar putea fi sistemul francez, german sau sistemul țărilor scandinave, având în vedere că cel englez este unul singular. Astfel, considerăm că s-ar putea stabili un sistem de criterii generale pe baza cărora minorul ar putea încheia singur anumite tranzacții, justificate de necesitatea lor și de interesul minorului. În ceea ce privește validitatea tranzacțiilor pe care minorul nu le poate încheia singur, unificarea s-ar putea realiza prin adoptarea principiului caracteristic sistemului germanic, conform căruia actele juridice bilaterale și multilaterale sunt invalidate provizoriu până în momentul aprobării lor de către reprezentantul legal. Din considerente de siguranță a circuitului juridic, cealaltă parte a actului juridic ar trebui să aibă dreptul de a cere acordul reprezentantului legal al minorului, iar dacă acest acord nu este dat într-o perioadă de timp rezonabilă sau într-un anumit termen limită, actul juridic poate fi considerat nul.
În ceea ce privește persoanele cu boli sau dizabilități mentale, unificarea prevederilor sistemelor legislative europene în materia capacității acestei categorii de persoane este mult mai dificilă în virtutea faptului că diferențele de reglementare sunt numeroase. Principala diferență rezidă în faptul că aceste persoane sunt fie tratate uniform, având același regim juridic în materia capacității (sistemul germanic, țările scandinave, Estonia), fie clasificate în mai multe categorii (Franța, Marea Britanie). De asemenea, o altă diferență majoră constă în consacrarea lor ca fiind fie persoane fizice cu capacitate restrânsă (în Estonia, Franța, Marea Britanie în parte), fie persoane lipsite de capacitate (în statele cu sistem de drept de tradiție germanică), fie persoane care trebuie declarate ca atare prin hotărâre a unei instanțe judecătorești (în țările scandinave, Franța, Marea Britanie în parte). Pentru a realiza unificarea reglementărilor juridice din statele europene în această privință, aceste divergențe trebuie depășite.
În ceea ce privește validitatea tranzacțiilor încheiate de persoanele cu boli sau dizabilități mentale, uniformizarea regulilor aplicabile acestor tranzacții ar trebui să depindă, în primul rând, de măsura în care aceste persoane sunt privite uniform din punct de vedere juridic – ca o singură categorie de persoane lipsite de capacitate juridică sau ca un grup omogen având capacitate restrânsă. În urma analizei principalelor prevederi legislative din majoritatea țărilor europene, de lege ferenda considerăm că ar fi preferabil ca persoanele cu tulburări mentale să fie consacrate în plan legislativ ca fiind persoane cu capacitate juridică restrânsă, iar actele juridice încheiate de ele să fie invalide provizoriu, valabilitatea acestora depinzând de aprobarea ocrotitorului lor legal (curatorul, asistentul juridic – Grecia, administratorul de sprijin – Italia). Validitatea actelor juridice încheiate de persoanele cu boli sau tulburări mentale ar trebui să fie analizată în funcție de măsura în care fiecare act juridic este sau nu în beneficiul persoanei protejate, iar principiul reglementat în sistemul de drept britanic conform căruia, în cazul contractelor privind mijloacele de subzistență (spre exemplu, alimente, medicamente sau tratament medical), chiar dacă răspunderea este angajată, bolnavul mental nu poate plăti pentru acestea decât un preț rezonabil, ar trebui aplicat în consecință.
Capitolul VI
CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA
1. Considerații generale
Încercarea de a alcătui un tablou complet al regimului capacității civile în dreptul civil român și în dreptul civil kuweitian s-a dovedit a fi o întreprindere anevoioasă și foarte pretențioasă din punct de vedere tehnic. În primul rând, este dificil de comparat două sisteme de drept atât de diferite ca cel românesc și cel kuweitian: primul, al cărui principal izvor de drept este legea, doctrina și jurisprudența fiind excluse; al doilea fiind un sistem tradițional de origine religioasă, care se bazează foarte mult pe doctrină și pe modificările și interpretările date legii islamice Sharia de către judecători.
În al doilea rând, dificultățile se datorează extremei diversități întâlnite în materia capacității civile în diversele școli islamice și multitudinii de aspecte și de planuri pe care acestea acționează. Astfel, dreptul persoanei fizice de a încheia acte juridice la diverse vârste este reglementat în mod distinct atât de către legislația kuweitiană, cât și de diversele școli islamice.
În al treilea rând, încercând să extindem cercetarea în dreptul comparat, am analizat reglementarea juridică a capacității civile în diverse sisteme de drept. Astfel, în Capitolul 5, intitulat „Aspecte de drept comparat privind capacitatea civilă a persoanei fizice”, pe lângă sistemul francez și cel italian, au fost analizate principalele reglementări din diverse state europene privind capacitatea persoanei fizice: Austria, Germania, Estonia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Grecia, Marea Britanie care aparțin unor sisteme diferite – germanic, roman, scandinav, englez. De asemenea, în Capitolul 4, intitulat „Regimul juridic al capacității civile în dreptul kuweitian”, am realizat o serie de comparații între dispozițiile legii kuweitiene și alte dispoziții întâlnite în legislația civilă a altor țări arabe, cum ar fi Egiptul, Siria, Libia, Irak, Iordania, Emiratele Arabe Unite.
2. Concluzii și propuneri de lege ferenda privind reglementarea
capacității civile în dreptul românesc
Scopul Capitolului 3 – „Regimul juridic al capacității civile în dreptul românesc” – constă în înfățișarea regimului juridic al stării civile în sistemul de drept din România, printr-o analiză comparativă și paralelă cu reglementarea din dreptul kuweitian, a principalelor elemente ale capacității civile abordate în lucrare: noțiunea și caracterele capacității civile, capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu, incapacitățile speciale etc. În structura acestui capitol, o importanță covârșitoare a avut-o posibilitatea de a face diverse corelații între dreptul românesc și cel kuweitian și, mai ales, diferențele de regim juridic în cea ce privește capacitatea civilă a persoanei fizice.
Principalele diferențe de regim juridic vizează nu numai limitele de vârstă ale capacității, ci și categoriile de acte juridice care pot fi încheiate de minori. În dreptul românesc, minorii lipsiți de capacitate de exercițiu pot încheia singuri, în mod valabil, acte de conservare a patrimoniului și acte cotidiene mărunte care, chiar dacă sunt de dispoziție, au valoare mică și urmăresc satisfacerea unor necesități elementare deoarece acestea nu-l pot prejudicia. La rândul lor, minorii între 14 ani și 18 ani pot încheia singuri anumite acte juridice permise de lege, respectiv acte de conservare, acte mărunte ale vieții cotidiene și acte de administrare care nu îi prejudiciază, iar actele de dispoziție le pot încheia numai cu încuviințarea ocrotitorului legal (acte de administrare – art. 144 alin. 4 NCC; acte juridice referitoare la munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ale sale ori privitoare la profesia sa – art. 42 alin. 1 NCC) și/sau cu autorizarea prealabilă a instanței de tutelă, în anumite cazuri prevăzute de lege (acte de înstrăinare a unor bunuri, acte de grevare cu o sarcină reală, acte de renunțare la un drept, tranzacții, orice act care depășește dreptul de a administra).
Comparând reglementarea din dreptul civil român și din cel kuweitian, observăm că noul cod civil român reglementează o incapacitate totală care vizează atât minorul lipsit de capacitate de exercițiu, precum și cel cu capacitate de exercițiu restrânsă, care nu pot dispune de bunurile lor prin liberalități, în timp ce legea kuweitiană prevede că minorul poate încheia testament când împlinește vârsta de 18 ani (deci cu capacitate de exercițiu restrânsă).
Analizând trăsăturile caracteristice ale incapacităților speciale din dreptul românesc comparativ cu cel kuweitian, se pot remarca următoarele aspecte:
1. ceea ce caracterizează incapacitățile de folosință în dreptul românesc este faptul că sunt, de regulă, absolute și nu pot fi remediate, respectiv este imposibil de a încheia actul juridic atât în nume propriu, cât și prin reprezentare, în timp ce, în sistemul de drept kuweitian, actele juridice încheiate într-o astfel de stare de incapacitate pot fi validate ulterior, după ce cauza care a determinat-o încetează;
2. în dreptul românesc, bolile mintale sau fizice nu antrenează, în principiu, incapacități de folosință – în dreptul civil kuweitian, handicapul corporal accentuat ori maladiile mortale, spre exemplu, reprezintă îngrădiri ale capacității civile (capacitatea de folosință);
3. în ceea ce privește sancțiunea incapacităților de folosință, în dreptul românesc se consideră că o nulitate este absolută sau relativă în funcție de interesul ocrotit de norma juridică ce instituie o anumită incapacitate, în timp ce, în dreptul kuweitian, sancțiunea este, de regulă, nulitatea relativă.
În analiza dispozițiilor noului Cod civil român și ale celorlalte legi incidente în materie accentul a căzut pe formularea următoarelor propuneri de lege ferenda:
Având în vedere descoperirile științei medicale și performanțele ingineriei genetice – transferul de embrioni, fecundarea în vitro, îngrijirea nou-născuților în incubatoare, cu aparate speciale –, precum și evidențele demonstrate de practică (supraviețuirea unei fetițe născute la doar 22 de săptămâni), considerăm că prezumția că cea mai scurtă gestație este de 180 de zile nu mai poate fi considerată irefragabilă. Din aceste considerente, de lege ferenda considerăm că ar fi necesară o viitoare modificare a Codului civil în sensul scăderii duratei gestației celei mai mici.
Pornind de la prevederile art. 449 NCC conform cărora, în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște numele de familie ce va fi purtat de copilul din căsătorie și constatând că legea nu face nici o precizare în acest sens în cazul copiilor succesivi, copii care ar trebui să se bucure de tratament egal, fiind din aceeași căsătorie, de lege ferenda considerăm că noul Cod civil ar trebui completat cu precizarea expresă că, în lipsa acordului părinților, instanța de tutelă nu poate stabili nume de familie diferite în cazul copiilor succesivi din aceeași căsătorie.
Observând că art. 509 NCC privitor la decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu a făcut nici o distincție între latura nepatrimonială și cea patrimonială a autorității părintești și considerând că purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului se pot manifesta, deopotrivă, cu privire la drepturi și îndatoriri care fac parte din latura nepatrimonială sau din cea patrimonială a autorității părintești, de lege ferenda propunem modificarea prevederilor Codului civil în sensul de a se face distincția cu privire la cele două laturi (patrimonială și nepatrimonială) ale autorității părintești, și de a se prevedea expres sancțiunea decăderii din exercițiul drepturilor părintești în cazul în care purtarea abuzivă, neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori atingerea gravă a interesului superior al copilului privesc modul în care părinții administrează bunurile acestuia.
Analizând dispozițiile art. 509 NCC, conform cărora instanța de tutelă poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, de lege ferenda considerăm necesară modificarea acestor prevederi în sensul recunoașterii calității procesuale active tuturor persoanelor care, potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, servesc sau au servit anterior interesului superior al copilului.
Pornind de la îngrădirile cu caracter de protecție prevăzute de Codul civil și din necesitatea de a proteja interesele persoanelor bolnave ori în vârstă care sunt îngrijite în cămine specializate, de lege ferenda considerăm necesară impunerea unei interdicții de a primi prin intermediul unor liberalități și personalului care exercită orice funcție ori acordă îngrijiri într-un cămin specializat în asistența socială a persoanelor vârstnice care nu au familie sau nu se află în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare; care nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată ori care se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile socio-medicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.
3. Concluzii și propuneri de lege ferenda privind reglementarea
capacității civile în dreptul kuweitian
În timp ce în dreptul românesc se vorbește despre noțiunea de “capacitate civilă”, distingându-se între „capacitatea de folosință” și „capacitatea de exercițiu”, în dreptul religios kuweitian există noțiunea de „capacitate de a contracta” și cea de “vârstă a maturității”. Totuși, autorii de specialitate fac distincție între două aspecte ale capacității juridice, unul activ și unul pasiv:
ahlïyat al-wudjüb – capacitatea de a dobândi drepturi și de a-și asuma obligații;
ahlïyat al-adä’ – capacitatea de a exercita drepturile și de a executa obligațiile.
Având în vedere definițiile date acestor noțiuni, constatăm că cele două noțiuni nu se confundă cu cele de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu” din dreptul românesc și din cel occidental, ci seamănă mai mult cu cele două componente ale capacității de folosință, una activă (capacitatea de a avea toate drepturile subiective civile, patrimoniale și nepatrimoniale) și una pasivă (capacitatea de a-și asuma toate obligațiile subiective civile), identificate în literatura de specialitate din România.
Totuși, în ultimii ani, trebuie să atragem atenția că doctrina islamică a început tot mai mult să îmbrățișeze ideea distincției între cele două tipuri de capacități – capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu – deși această distincție a rămas la nivel pur teoretic.
Termenii de “capacitate civilă” ori „capacitate juridică” nu figurează în Codul civil kuweitian; în egală măsură, nu regăsim nici termenii de „capacitate de folosință” și „capacitate de exercițiu”. În Codul civil este utilizat doar termenul de „capacitate”, ca și în Legea civilă nr. 67/1980, făcându-se de fapt referire la „capacitatea de a contracta”. De asemenea, Legea civilă nr. 67/1980 nu vorbește, ca legea română, despre persoane incapabile sau capabile de a contracta, ci despre persoane „neidentificate” (fără discernământ) sau „identificate” (cu discernământ). Așa cum am subliniat în capitolul respectiv – Capitolul 4, intitulat „Regimul juridic al capacității civile în dreptul kuweitian”, pentru a da mai multă claritate discursului nostru și pentru a înlătura eventuale confuzii, am încercat, pe cât posibil, să folosim termeni echivalenți celor utilizați de legiuitorul român.
Dacă în ceea ce privește vârsta este un fapt general admis că aceasta influențează capacitatea civilă, în majoritatea sistemelor de drept sexul și vârsta nu au nici un efect asupra acesteia, în baza principiului nediscriminării și egalității de tratament. Legislația civilă kuweitiană leagă, însă, anumite consecințe juridice de apartenența persoanei fizice la un sex ori la altul, la o religie sau alta. Astfel, capacitatea civilă a persoanelor fizice de sex masculin diferă de cea a persoanelor de sex feminin, femeile fiind lovite de incapacitate numai în anumite cazuri prevăzute de lege.
Un alt element care afectează capacitatea persoanei fizice este religia, având în vedere că legea islamică se aplică doar asupra musulmanilor, iar celor care sunt din altă religie li se aplică legislația lor (creștini, evrei).
În ceea ce privește influența vârstei asupra capacității civile, autorul analizează cele trei etape ale capacității pe care le parcurge persoana fizică de la naștere până la moarte, categoriile de acte juridice care pot fi încheiate de minorul cu capacitate limitată de exercițiu, precum și soarta actelor încheiate de minorul fără discernământ ori de minorul cu discernământ care nu a împlinit vârsta maturității (21 de ani).
Astfel, referitor la minorul cu discernământ, acesta are capacitate de exercițiu completă în ceea ce privește actele juridice care îi aduc beneficiu, care se numesc contracte de îmbogățire, respectiv poate să primească donații și să accepte testamentul fără să aibă nici o obligație ca urmare a acceptării. În al doilea rând, minorul cu discernământ nu poate să încheie acte juridice care îi aduc daune (se consideră că sunt nule) și nici tutorele nu poate să încheie astfel de acte în numele minorului, numai în anumite limite. De aceea, minorul cu discernământ care nu a împlinit vârsta maturității nu poate dona din banii lui fiindcă această donație îi produce o pierdere financiară. În sfârșit, minorul nu poate efectua acte ale căror rezultate sunt situate între beneficiu și pierdere, cum este împrumutul de bani cu perceperea unei dobânzi, ori să efectueze acte de gestiune cum este închirierea unei locuințe – aceste acte pot fi anulate pentru interesul lui. Toate aceste acte juridice nu pot fi valabile decât după împlinirea vârstei maturității. Numai tutorele sau curatorul pot face aceste acte juridice în numele și în interesul minorului. Cele menționate mai sus reprezintă reguli generale care guvernează capacitatea minorului cu discernământ. Există, însă, și reguli speciale care guvernează capacitatea minorului în ceea ce privește averea lui sau în ceea ce privește anumite acte juridice, în aceeași perioadă cuprinsă între 7 ani și 21 de ani. Aceste reguli speciale reprezintă excepția de la regulile generale pe care se bazează diminuarea capacității minorului cu discernământ.
În concluzie, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate dispune asupra banilor proprii cum dorește, pentru toate actele juridice, indiferent dacă aduc beneficiu sau daună sau dacă sunt situate între beneficiu și daune. De subliniat că răspunderea minorului rezultată din actele sale sau din faptele sale juridice este limitată doar asupra banilor câștigați în urma încheierii unui contract de muncă, iar creditorii acestuia nu pot recupera banii împrumutați lui din averea lui, care este în gestiunea tutorelui sau curatorului, ci doar în limita salariului obținut. În plus, instanța poate dispune, în interesul minorului, restricționarea posibilității acestuia de a dispune de banii câștigați din munca lui. De lege ferenda, considerăm că se impune o limitare expresă, prin lege, a dreptului minorului de a dispune asupra banilor câștigați, din motive de protecție a intereselor acestuia.
Într-o societate dominată de puterea bărbatului, cu o legislație de origine religioasă, bazată foarte mult pe doctrină și pe modificările și interpretările date legii islamice Sharia de către judecători, încălcările drepturilor fundamentale ale omului, în special ale femeilor și copiilor, sunt frecvente. Din aceste motive, în scopul protecției minorilor și pentru a preîntâmpina alte eventuale situații în care căsătoriile se încheie la o vârstă mult prea fragedă, de lege ferenda considerăm că articolul 26 din Legea nr. 51/1984 ar trebui modificat astfel încât să aibă următorul conținut: „Legalizarea și autentificarea unui contract de căsătorie este interzisă în cazul în care minorul nu a împlinit vârsta de 18 ani. Căsătoria unei fete înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu înainte de 15 ani, este permisă numai pentru motive întemeiate și numai cu acordul reprezentanților legali”. De asemenea, considerăm că aceeași lege mai sus-menționată ar trebui să stipuleze, ca sancțiune, pedeapsa cu închisoarea pentru cei care încalcă această interdicție, în condițiile prevăzute de Legea minorilor nr. 3/1983.
De asemenea, luând ca punct de reper legea română care consacră caracterul inalienabil al capacității civile a persoanei fizice, de lege ferenda propunem completarea Legii civile nr. 67/1980 în sensul includerii unei interdicții exprese ca persoana fizică să încheie vreun act juridic având ca obiect transmiterea către altcineva, integral sau parțial, a propriei sale aptitudini de a-și exercita drepturi și de a-și asuma obligații prin acte juridice.
De reținut că, în Kuweit, capacitate juridică deplină are doar persoana fizică de sex masculin, de vârstă și inteligență matură, liber, de credință musulmană, solvabil și neatins de nici o boală mortală.
4. Concluzii și propuneri de lege ferenda privind reglementarea
capacității civile în alte sisteme de drept
Pornind de la principalele reglementări din diverse state privind capacitatea persoanei fizice – Franța, Italia, Austria, Germania, Estonia, Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Grecia, Marea Britanie, se poate constata că există diferențe atât în ceea ce privește vârsta majoratului, ca și în ceea ce privește restrângerea capacității juridice a persoanelor. În egală măsură, între diversele sisteme de drept – germanic, roman, scandinav, englez – există numeroase similitudini. Chiar și abordări doctrinare care, la prima vedere, par foarte diferite, sunt, la o privire atentă, mult mai apropiate decât par.
O primă asemănare este aceea că în toate sistemele de drept analizate minorii și adulții cu tulburări mentale permanente nu pot avea capacitate deplină. Există țări în care minorii sunt lipsiți de capacitate până la vârsta de 7 ani (Germania, Austria) ori până la împlinirea vârstei de 10 ani (Grecia). În alte state minorii au capacitate juridică restrânsă până la împlinirea vârstei de 18 ani (Estonia).
O altă asemănare este aceea că, în majoritatea țărilor, vârsta majorității este cea de 18 ani (excepție este Austria, unde minorul devine major când împlinește 19 ani, în timp ce Anglia și Germania au trecut de la limita de 21 de ani la cea de 18 ani în anii ‘70).
În toate sistemele de drept analizate minorul poate încheia anumite acte juridice de o importanță deosebită, cum ar fi căsătoria sau un contract individual de muncă înainte de a împlini vârsta prevăzută de lege pentru a deveni major. Există țări în care minorul dobândește capacitate deplină în urma căsătoriei (în general, cele care aparțin sistemului romanic), altele în care minorul nu capătă statut de major prin căsătorie considerându-se că un astfel de eveniment nu determină cu necesitate o bruscă (rapidă) maturizare psihică a minorului (Germania, Estonia, Republica Cehă).
În cazul minorilor cu capacitate restrânsă, unificarea prevederilor sistemelor legislative europene se poate realiza relativ ușor datorită faptului că diferențele nu sunt atât de mari nici în ceea ce privește vârsta la care se obține capacitate juridică deplină, nici în ceea ce privește mijloacele de protecție ale minorului și regimul juridic al actelor încheiate de acesta. Având în vedere limita de vârstă fixată de legislație diferă în majoritatea țărilor europene, de lege ferenda considerăm că ar fi preferabil ca vârsta de 18 ani să fie reglementată uniform ca vârsta la care se dobândește capacitate juridică deplină, iar persoanele fizice care nu au împlinit 18 ani să fie consacrate, la modul general, ca fiind persoane cu capacitate restrânsă, nu lipsite de capacitate. O astfel de reglementare ar acorda o protecție sporită minorilor, dar și terțelor persoanelor cu care aceștia încheie acte juridice.
În realizarea unificării, problema centrală constă în determinarea actelor juridice pe care minorul le poate încheia singur, în mod independent și a alegerii sistemului de raportare. Sistemul de raportare, în funcție de care s-ar realiza unificarea, ar putea fi stabilit, după caz, sistemul francez, german sau sistemul țărilor scandinave, având în vedere că cel englez este unul singular. Astfel, considerăm că ar putea fi instituit un sistem de criterii generale pe baza cărora minorul ar putea încheia singur anumite tranzacții, justificate de necesitatea lor și de interesul minorului. În ceea ce privește validitatea contractelor pe care minorul nu le poate încheia singur, unificarea s-ar putea realiza prin adoptarea principiului caracteristic sistemului germanic, conform căruia actele juridice bilaterale și multilaterale sunt invalidate provizoriu până în momentul aprobării lor de către reprezentantul legal al minorului. Din considerente de siguranță a circuitului juridic, cealaltă parte a actului juridic ar trebui să aibă dreptul de a cere acordul reprezentantului legal al minorului, iar dacă acest acord nu este dat într-o perioadă de timp rezonabilă sau într-un anumit termen limită, actul juridic poate fi considerat nul.
Dificultăți pot apărea în procesul de unificare a prevederilor sistemelor legislative europene în materia capacității persoanelor cu boli sau dizabilități mentale din cauza faptului că diferențele de reglementare sunt numeroase. Principala diferență rezidă în faptul că aceste persoane fie se bucură de un regim juridic uniform în materia capacității (sistemul germanic, țările scandinave, Estonia), fie sunt clasificate în mai multe categorii (Franța, Marea Britanie). De asemenea, o altă diferență majoră constă în consacrarea lor ca fiind fie persoane fizice cu capacitate restrânsă (în Estonia, Franța, Marea Britanie în parte), fie persoane lipsite de capacitate (în statele cu sistem de drept de tradiție germanică), fie persoane care trebuie declarate ca atare prin hotărârea unei instanțe judecătorești (în țările scandinave, Franța, Marea Britanie în parte). Pentru a realiza unificarea reglementărilor juridice din statele europene în această privință, aceste divergențe trebuie depășite.
În ceea ce privește uniformizarea regulilor aplicabile tranzacțiilor încheiate de persoanele cu boli sau dizabilități mentale, aceasta ar trebui să depindă, în primul rând, de măsura în care aceste persoane sunt privite uniform din punct de vedere juridic – ca o singură categorie de persoane lipsite de capacitate juridică sau ca un grup omogen având capacitate restrânsă. În urma analizei principalelor prevederi legislative din majoritatea țărilor europene, de lege ferenda considerăm că ar fi preferabil ca persoanele cu tulburări mentale să fie consacrate în plan legislativ ca fiind persoane cu capacitate juridică restrânsă, iar actele juridice încheiate de ele să fie invalide în mod provizoriu, valabilitatea acestora depinzând de aprobarea ocrotitorului lor legal (curatorul, asistentul juridic – Grecia, administratorul de sprijin – Italia). Validitatea actelor juridice încheiate de persoanele cu boli sau tulburări mentale ar trebui să fie analizată în funcție de măsura în care fiecare act juridic este sau nu în beneficiul persoanei protejate, iar principiul reglementat în sistemul de drept britanic conform căruia, în cazul contractelor privind mijloacele de subzistență (spre exemplu, alimente, medicamente sau tratament medical), chiar dacă răspunderea este angajată, bolnavul mental nu poate plăti pentru acestea decât un preț rezonabil, ar trebui aplicat în consecință.
*
Originalitatea demersului acestei lucrări constă în încercarea de a realiza o comparație în ceea ce privește capacitatea civilă a persoanei fizice în două sisteme de drept complet diferite – cel românesc și cel kuweitian, oprindu-se și asupra regimului juridic al acestei capacități în alte state precum: Austria, Germania, Estonia, Danemarca , Republica Cehă, Bulgaria, Grecia, Marea Britanie.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Capacitatii Civile In Dreptul Romanesc (ID: 129504)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.