.regimul Juridic al Bunurilor Imobile

Drept

.regimul Juridic al Bunurilor Imobile

Byadmin ianuarie 1, 2024

INTRODICERE

Categoria de „bunuri” posedă o însușire deosebită – vechi ca lumea, studiată și descrisă, în același timp și tot timpul este nouă. Bunurile întăresc baza materială a oricărei societăți, fiind la baza relațiilor economice al dreptului de proprietate.

Pământul și celelalte componente ale naturii (subsolul, apele, pădurile, regnul animal) constituie bogăția națională a statului, indiferent de tipul de proprietate asupra lor, de aceea reglementarea juridică a lor are o importanță deosebită.

În tot spațiul Uniunii Sovietice și în țările Europei de Est la sfârșitul anilor 80 începutul anilor 90 s-a optat univoc și ireversibil în favoarea unei economii bazate pe recunoașterea dreptului de proprietatea și egalității asupra în drepturi asupra tuturor formelor de proprietate. E clar cp transformările social-economice nu puteau să nu aprofundeze greutățile cu care se confundă noile state independente, ceea ce s-a și întâmplat de fapt.

Cum orice faptă omenească își are a anumită motivație și determinare, încercăm numai în câteva fraze să aducem la cunoștință tuturor celor interesați de studiu, ce anume ne-au determinat la conceperea acestei lucrări.

În aceste ordine de idei, realizările din ultimii ani încă urmează a fi studiate și conștientizate. Deja este clar că transformările curente, atât după proporții, cât și după profunzimea lor poartă un caracter epocal. În mare parte ele sunt contradictorii. Dar un lucru este cert: ireversibilitatea lor.

Nu vom exagera dacă vom afirma, că regimul juridic al bunurilor imobile are o importanță majoră pentru Republica Moldova, deoarece bunurile imobile sunt cele mai răspândite obiecte ale dreptului economic:

terenurile;

construcțiile capitale;

apartamentele și alte încăperi izolate.

Specific pentru convențiile care au ca obiect bunurile imobile necesită o înregistrare specială, exemplu legalizarea notarială a contractului de vânzare – cumpărare a casei de locuit.

Regimul juridic al terenurilor este stabilit în mare parte de Codul Funciar și de legislația funciară.

Adoptarea Codului funciar la 25 decembrie 1991 a semnificat începerea unei noi reforme funciare, având la bază recunoașterea și implementarea proprietății private asupra pământului. În legătură cu aceasta legislația funciară a fost reînnoită, modificată și completă pornind de la noile relații.

În ceea ce privește regimul juridic al locuințelor, putem cu certitudine afirma că Codul Locativ la R.S.S. Moldovenești adoptat la 30 iunie 1983, este în totalitate învechit, iar Republica Moldova necesită adoptarea unui nou Cod Locativ.

Structura lucrării este condiționată de scopul cercetării. Lucrarea constă din introducere, trei capitole ce includ 12 paragrafe, încheiere și lista literaturii și a actelor normative folosite în pregătirea studiului.

În capitolul I al lucrării va fi examinată noțiunea și tipurile de bunuri.

În capitolul II al lucrării voi dezvălui amănunțit regimul juridic al terenurilor, pentru fiecare categorie de teren.

În capitolul III al lucrării voi dezvălui amănunțit regimul juridic al locuințelor.

CAPITOLUL I. NOȚIUNEA ȘI TIPURILE DE BUNURI IMOBILE

§1. Noțiunea de bunuri imobile și tipurile de bunuri imobile

Unul dintre cele mai răspândit obiect al dreptului civil este: bunul. În așa fel dreptul de proprietate, gajul, drepturile apărute din contracte ca: vânzare cumpărare, livrare, schimb, donație, împrumut, păstrare, au ca obiect – bunurile.

Bunurile sunt: obiectele naturii (pământul și resursele naturii, animalele sălbatice) sau rezultatele muncii (case, mașini, mobilă, etc.) în legătură cu care apar drepturi de proprietate.

Noțiunea de bunuri nu coincide cu noțiunea de marfă, deoarece cuprinde și obiecte care nu participă la circuitul civil. Fabricile, Întreprinderile, resursele sunt recunoscute ca bunuri cu toate că nu fac parte din circuitul civil. Deci printre obiectele dreptului civil cel mai des răspândite sunt bunurile, dar bunurile formează un element exterior al raportului de drept*.

Sunt bunuri imobile acelea care prin natura lor au o așezare fixă, deci care nu pot fi mutate din loc în loc, fără ași pierde valoare lor economică (de exemplu o casă, un teren, etc.). Adică se are în vedere legătura fixă cu pământul, constituind el însuși un bun imobil.

Convențiile care au ca obiect bunurile imobile necesită o înregistrare specială (legalizarea notarială a contractului de vânzare – cumpărare a casei de locuit).

Pe data de 25 februarie 1998 a fost adoptată Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII. Legea stabilește modul de creare și de ținere a cadastrului bunurilor imobile, prin care se asigură recunoașterea publică a dreptului de proprietate și a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile, ocrotirea de către stat a acestor drepturi, susținerea sistemului de impozitare și a pieței imobiliare.

Cadastrul bunurilor imobile este:

* – Revista “Legea și Viața” Nr.12 1997, pag – 13

cadastrul general al țării, în care se identifică, se descriu, se estimează și se reprezintă pe planuri cadastrale toate bunurile imobile din țară și se înregistrează drepturile titularilor asupra lor;

instrument în exercitarea împuternicirilor statului privind administrarea resurselor funciare, ocrotirea intereselor publice și private în raporturile juridice ce țin de bunurile imobile;

un sistem de ocrotire a titularilor de drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile;

un sistem deschis de informare a participanților la piața bunurilor imobile și a autorităților publice, inclusiv a organelor fiscale.

Oficiul cadastral teritorial creează și ține cadastrul în raza sa de acțiune stabilită de Agenția Națională Cadastru, Resurse Funciare și Geodezie.

Cadastrul se constituie din planurile cadastrale ale teritoriului, registrele bunurilor imobile, registrele de estimare a valorii bunurilor imobile și din dosarele cadastrale pentru fiecare bun imobil.

Subiecți ai înregistrării sînt proprietarii de bunuri imobile și alți titulari de drepturi patrimoniale: cetățeni ai Republicii Moldova, cetățeni străini, apatrizi, persoane juridice din țară și din străinătate, organizații internaționale, Republica Moldova, unitățile ei administrativ-teritoriale, state străine. Obiecte ale înregistrării sînt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte drepturi patrimoniale.

La bunurile imobile se raportă:

terenurile;

construcțiile capitale;

apartamentele și alte încăperi izolate.

La alte drepturi patrimoniale se raportă:

dreptul de gestiune economică;

dreptul de administrare economică;

dreptul de folosință (drept de folosință pe termen nelimitat,

drept de arendă pe un termen mai mare de 3 ani, drept viager de posesiune dobândit prin moștenire, drept viager de folosință asupra unei case (încăperi), drept de folosință cu titlu gratuit asupra unei încăperi (locuibile sau nelocuibile);

ipoteca;

servituțile;

dreptul de administrare fiduciară, inclusiv în caz de tutelă curatelă;

alte drepturi patrimoniale ce grevează dreptul de proprietate căror înregistrare este prevăzută de legislația în vigoare.

În registrul bunurilor imobile, în afară de drepturile patrimoniale asupra bunului imobil, se înscriu sub formă de mențiune faptele juridice care pot duce la stingerea sau nașterea drepturilor patrimoniale asupra bunului imobil și se fac rectificările necesare la înscrisuri.

Faptele juridice asupra cărora se fac mențiuni sunt:

depunerea cererii de înregistrare a dreptului asupra bunului imobil;

arestarea sau sechestrarea bunurilor imobile de către instanța de judecată sau de o altă autoritate publică abilitată prin lege.

Înregistrarea bunului imobil și a drepturilor asupra lui se efectuează exclusiv de către oficiul cadastral teritorial în a cărui rază de activitate se află bunul imobil. Înregistrarea are un caracter deschis. Organul care efectuează înregistrarea este obligat să elibereze, în termen de 3 zile, oricărei persoane fizice care s-a legitimat și a depus o cerere scrisă și oricărei persoane juridice care l-a sesizat oficial informațiile solicitate despre toate drepturile înregistrate asupra oricărui bun imobil*.

Nu se eliberează extrase referitoare la bunurile imobile ale căror date constituie secret de stat.

Datele despre condițiile tranzacției care constituie temei pentru înregistrarea drepturilor asupra bunului imobil se eliberează numai participanților la această tranzacție, precum și instanțelor de judecată și organelor de drept.

* – Revista “Avocatul Poporului” Nr.10-12 Editura Tipografia Centrală 2000, pag. 25.

Autoritățile publice și titularii de drepturi asupra bunurilor imobile au datoria de a susține crearea și ținerea cadastrului și sînt obligate să acorde ajutor informațional, tehnic și de altă natură la crearea și ținerea cadastrului.

Instanța de judecată este obligată să prezinte, în termen de 2 zile de la data luării deciziei cu privire la bunul imobil, documentele care servesc drept temei pentru efectuarea înscrisului sau mențiunii în registrul bunurilor imobile în conformitate cu legislația în vigoare.

Titularii de drepturi asupra bunurilor imobile sînt obligați:

să asigure accesul la bunurile imobile pentru efectuarea lucrărilor cadastrale;

să permită instalarea și să asigure păstrarea bornelor de hotar și altor semne geodezice pe terenurile ce le aparțin.

Informația cadastrului este obiectul exclusiv al proprietății de stat. Dreptul de gestiune economică asupra informației cadastrului revine Agenției Naționale Cadastru, Resurse Funciare și Geodezie, Oficiului Informațional Central "Cadastru", oficiilor cadastrale teritoriale și altor întreprinderi și organe autorizate să țină cadastre specializate.

Informația cadastrală existentă, care nu necesită sistematizare, se furnizează gratuit de oficiul cadastral teritorial către autoritățile administrației publice locale, instanțele judecătorești, organele procuraturii, organele afacerilor interne, organele fiscale și cele ce țin cadastre specializate. Conținutul informației respective este stabilit de Guvern.

Registrul bunurilor imobile este documentul de bază al cadastrului. Dacă datele din registrul bunurilor imobile nu coincid cu datele din alte documente cadastrale sau cu datele constatate pe teren, se consideră veridice datele din registrul bunurilor imobile, cu excepția cazurilor de eroare tehnică evidentă.

Registrul bunurilor imobile conține înscrisuri privind fiecare bun imobil, dreptul de proprietate și alte drepturi patrimoniale, titularii de drepturi, documentele ce confirmă drepturile, tranzacțiile cu bunuri imobile și alte temeiuri ale nașterii, modificării, grevării și stingerii drepturilor. Registrul bunurilor imobile se păstrează permanent. În el se indică toate datele referitoare la drepturile asupra bunurilor imobile în vigoare și cele stinse.

Distrugerea documentelor expirate ce confirmă drepturile asupra bunurilor imobile, precum și scoaterea vreunui document din dosarul cadastral sînt interzise.

Registrul bunurilor imobile se ține manual pe fișiere de hârtie și computerizat pe fișiere electronice, ambele modalități de înregistrare având aceeași putere juridică. În cazul unor date contradictorii, prioritate are registrul ținut manual. Decizia privind ținerea numai a registrului computerizat al bunurilor imobile se adoptă de către Guvern.

Registrul bunurilor imobile se constituie din 3 capitole:

– capitolul A, care conține înscrisuri privind terenul și construcția capitală amplasată pe el, în cazul în care dreptul de proprietate asupra terenului și construcției îl deține una și aceeași persoană. Dacă acest drept îl dețin diferite persoane, capitolul va conține numai înscrisuri, capitolul va conține numai înscrisuri privitoare la teren;

capitolul B, care conține înscrisuri cu privire la construcția capitală amplasată pe terenul indicat în capitolul A. Capitolul B se deschide în cazul în care dreptul de proprietate asupra terenului și asupra construcției îl dețin diferite persoane;

capitolul C, care conține înscrisuri cu privire la încăperile izolate. Capitolul C se deschide în cazul în care dreptul de proprietate asupra construcției capitale și asupra încăperilor ei izolate îl dețin diferite persoane.

Lipsa înscrisurilor în capitolele B și C este o confirmare a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului imobil îl deține proprietarul terenului. Fiecare din capitolele va fi constituit din trei subcapitole:

subcapitolul I – bunul imobil;

subcapitolul II – dreptul de proprietate asupra bunului imobil;

subcapitolul III – grevarea drepturilor patrimoniale.

În subcapitolul I al fiecărui capitol din registrul bunurilor imobile se indică:

numărul cadastral (numărul cadastral convențional) al terenului, al construcției capitale sau al încăperilor izolate, care fac obiectul înregistrării la capitolul respectiv;

modul de folosință al bunului imobil;

locul amplasării sau adresa bunului imobil;

date privind tipul hotarelor;

suprafața totală a bunului imobil;

mențiuni.

În subcapitolul II al fiecărui capitol din registrul bunurilor imobile se indică:

numele și prenumele proprietarului, data, luna și anul nașterii, în cazul persoanei fizice (se indică toți coproprietarii bunului imobil), denumirea, în cazul persoanei juridice;

numărul de identificare al persoanei fizice sau numărul și data eliberării certificatului înregistrării de stat a persoanei juridice;

domiciliul persoanei fizice sau sediul persoanei juridice;

cota de proprietate în bunul imobil, în cazul dreptului de proprietate comună în diviziune;

documentele ce confirmă drepturile în a căror bază a fost înscris dreptul de proprietate;

data nașterii dreptului de proprietate;

mențiuni.

În subcapitolul III al fiecărui capitol din registrul bunurilor imobile se indică:

tipul dreptului care grevează dreptul de proprietate și/sau alt drept patrimonial asupra bunului imobil;

termenul pentru care a fost stabilită grevarea, în cazul în care acest termen a fost stabilit;

suma obligației asigurată prin gaj;

date despre persoana în a cărei favoare a fost stabilită grevarea;

denumirea, numărul și data eliberării documentelor ce confirmă drepturile în a căror bază a fost efectuată înregistrarea.

În fiecare subcapitol al registrului trebuie să se indice numărul cadastral al terenului. Înregistrarea drepturilor asupra bunului imobil se efectuează după executarea lucrărilor cadastrale și după întocmirea planului cadastral al teritoriului și a dosarului cadastral al bunului imobil.

Înregistrarea drepturilor se efectuează la cererea titularilor de drepturi, cu excepția cazurilor prevăzute de prezenta lege. În cazul în care cererea de înregistrare a drepturilor este depusă de reprezentantul titularului de drepturi, reprezentantul prezintă procura, contractul sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.

În cazul înregistrării drepturilor asupra unui bun imobil care aparține Republicii Moldova sau unei unități administrativ-teritoriale a ei, în numele lor acționează autoritățile publice autorizate.

Înregistrarea drepturilor include:

primirea cererii de înregistrare a drepturilor asupra bunului imobil și înregistrarea ei în condica de cereri;

efectuarea în registrul bunurilor imobile a mențiunii de primire a cererii;

examinarea cererii primite;

emiterea deciziei asupra înregistrării dreptului sau nesatisfacerii cererii de înregistrare a drepturilor;

efectuarea modificărilor de rigoare în dosarul cadastral în cazul modificării componenței bunului imobil sau a destinației lui ori întocmirea de dosar cadastral în cazul constituirii unui bun imobil;

efectuarea înscrisului în registrul bunurilor imobile;

aplicarea parafei de înregistrare a drepturilor pe toate exemplarele de documente ce confirmă drepturile în a căror bază s-a efectuat înregistrarea;

îndosarierea documentelor ce confirmă drepturile.

Transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil se face împreună cu sarcinile care îl grevează, cu excepția cazurilor în care, la momentul transmiterii, aceste sarcini sînt suspendate simultan sau, până la acea dată, ele au fost îndeplinite ori și-au pierdut într-un alt mod puterea juridică.

Mențiunea în registrul bunurilor imobile se efectuează în baza:

cererii de înregistrare a drepturilor asupra bunului imobil;

copiei de pe documentele instanțelor de judecată, organelor fiscale sau de drept privind punerea sub sechestru;

altor fapte juridice care pot duce la stingerea drepturilor patrimoniale sau la necesitatea rectificării înscrisului din registrul bunurilor imobile.

Radierea mențiunii din registrul bunurilor imobile se efectuează în baza documentelor ce confirmă încetarea acțiunii faptelor juridice în al căror temei s-a făcut mențiunea. Efectuarea mențiunii sau radierea ei are loc în temeiul deciziei registratorului*.

Înregistrarea dreptului asupra bunului imobil se face în temeiul următoarelor documente:

actele administrative emise de autoritățile publice abilitate în modul stabilit de legislație, în vigoare la data adoptării lor;

contractele asupra bunului imobil, încheiate conform legislației în vigoare la data adoptării lor;

certificatele de succesiune;

hotărârile instanței de judecată;

titlurile de autentificare a drepturilor deținătorului de teren și alte acte (adeverințe) privind drepturile asupra bunului imobil, eliberate de autoritățile publice abilitate, în modul stabilit de legislația în vigoare la data eliberării lor;

alte documente privind nașterea sau transmiterea drepturilor asupra bunurilor imobile, eliberate conform legislației în vigoare la data nașterii sau transmiterii acestor drepturi.

* – Revista “Avocatul Poporului” Nr.11-12 1998.

Planurile de sistematizare a teritoriului, planurile urbanistice generale și alte documente cu privire la urbanism nu constituie temei pentru înregistrarea grevărilor drepturilor patrimoniale. Verificarea puterii juridice a documentelor ce confirmă drepturile prezentate pentru înregistrare o efectuează registratorul.

Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor trebuie să corespundă exigențelor prezentei legi și ale altor acte normative. Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor se depun în două exemplare, unul fiind originalul sau o copie de pe el, autentificată notarial*.

Documentele prezentate pentru înregistrarea drepturilor trebuie să conțină descrierea bunului imobil și, după caz, denumirea dreptului respectiv, semnăturile de rigoare, iar în cazurile stabilite de legislație, să fie autentificate notarial și ștampilate. În cazul în care documentul are două sau mai multe file, acestea trebuie să fie numerotate și șnuruite.

* – Revista “Avocatul Poporului” Nr.11-12 1998.

CAPITOLUL II. REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR

§1. Dreptul de proprietate asupra terenurilor. Noțiune. Obiectele și subiectele. Conținutul dreptului de proprietate funciară.

Dreptul de proprietate consfințit de Constituția Republicii Moldova (art. 9, în corelație cu art. 46 și 127), este un drept fundamental, de veche tradiție în catalogul drepturilor și libertăților cetățenești. Acest drept este unul de bază, cuprins în Declarația universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948, care prevede în articolul 17 că „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții. Nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa”*.

Proprietatea asupra pământului se caracterizează prin anumite particularități generate de specificul social economic al obiectului. Odată cu promovarea reformelor economice, trecerea la economia de piață, schimbarea radicală a raporturilor funciare, proprietatea funciară a căpătat noi însușiri, cum ar fi: situația dominantă a cetățenilor ca subiecte ale dreptului de proprietate, prioritatea dezvoltării agriculturii, includerea terenurilor în circuitul civil, etc.

Noțiunea de „drept de proprietate asupra pământului” cuprinde:

instituția de drept, ale cărei norme sunt fixate în:

Constituția Republicii Moldova (art. 9, 46, 127);

Codul civil (art. 89 -154);

Legea Republicii Moldova cu privire la proprietate din 22 ianuarie 1991 nr. 459-XII;

Codul Funciar (art. 4, 12, 13, 27, 29);

raport de proprietate în care, în afară de proprietar, intervin și alte subiecte, purtătoare de drepturi și obligațiuni funciare (spre exemplu, beneficiarii funciari și de deținere a cadastrului funciar de stat);

* – I. Ceterschi „Introducere în Teoria Generală a Dreptului”, Editura ALL, 1996, pag. 121.

atribuțiile subiective ale proprietarilor funciari. Astfel proprietarii pot întreprinde anumite acțiuni:

de a dispune de terenul său,

de a efectua lucrări de ameliorare și îmbunătățiri funciare, etc;

pot inacționa:

să se abțină de la acțiuni care ar leza drepturile altor proprietari sau care ar cauza prejudicii terenului;

proprietarii au dreptul de a cere de la alte persoane un comportament adecvat;

au dreptul la revendicare;

la despăgubire.

Acțiune juridică, care generează raporturi între proprietari și late subiecte de drept (spre exemplu, în baza deciziei judecătorești, prin care se atribuie teren în proprietate, proprietarului i se eliberează titlul de proprietate, cu fixarea hotarului și întocmirea planului cadastral).

Obiectul dreptului de proprietate funciară – suprafața de teren destinată nevoilor (mijloc de producție, bază operațională), transmisă în modul stabilit unui subiect concret sau care se află în posesia, în folosința și la dispoziția lui. În acest sens pot fi delimitate două tipuri de suprafețe de terenuri agricole: terenurile aflate în stadiul de trecere în proprietate și cele care deja au trecut în proprietate. Astfel, art. 21 din Codul Funciar interzice a folosi terenul, inclusiv în condiții de arendă, până atunci când nu vor fi stabilite hotarele terenurilor în natură și nu va fi eliberat titlul de proprietate. Prin urmare, există o anumită perioadă pe parcursul căreia nu poate să-și exercite atribuțiile sale.

Subiectele dreptului de proprietate – proprietarii funciari recunoscuți în modul stabilit de lege. Astfel, specificăm următoarele grupe de subiecte:

Statul. Administrarea și dispunerea proprietății de stat asupra terenurilor este exercitată de către Guvern;

Autoritățile publice locale – sunt recunoscute drept subiecte ale proprietății municipale;

Persoanele juridice (care corespund cerințelor stabilite în art. 23 din Codul Civil) – întreprinderile, în primul rând cele agricole;

Persoanele fizice – cetățenii Republicii Moldova și investitorii străini, în conformitate cu legislația (art. 4 alin. 2 din Codul Funciar).

Conținutul dreptului de proprietate funciară reprezintă atribuțiile proprietarului privind posesia, folosința și dispoziția suprafeței de teren aflată în proprietate.

Din categoria atribuțiilor generale fac parte drepturile și obligațiile proprietarilor funciari privind unele acțiuni întreprinse față de teren sau abținerea de la asemenea acțiuni. Astfel fiecare proprietar are dreptul de a gospodări terenul de sine stătător, de a-l transmite prin moștenire, de a-l ipoteca, transmite în arendă, transmite în calitate de cotă de participare în capitalul statutar al întreprinderii agricole, de a-l schimba, vinde, dona. Totodată proprietarul este obligat să folosească eficient terenul în corespundere cu destinația lui, prin metode care nu dăunează obiectul și alte resurse naturale; să achite la timp impozitul funciar; să contribuie la majorarea fertilității solului.

Obligațiunile proprietarului sunt parte a atribuțiilor dictate de legea care necesită o executare certă. Astfel, folosirea terenului conform destinației, cum s-a menționat mai sus, este o obligație a proprietarului, a cărei nerespectare atrage după sine sistarea dreptului de proprietate asupra terenului*.

Atribuțiile speciale ale proprietarilor funciari sunt condiționate de următorii factori: particularitățile loturilor de teren aflate în proprietate; particularitățile statutului juridic al proprietarilor; alte circumstanțe.

Însușirile loturilor de teren sunt variate, prin urmare, legislația conține unele obligațiuni suplimentare pentru proprietarii funciari.

* – I. Ceterschi „Introducere în Teoria Generală a Dreptului”, Editura ALL, 1996, pag – 223

Spre exemplu, suprafețele situate pe pante trebuie lucrate prin metode care ar exclude (sau preveni) eroziunea solului; unele terenuri trebuie supuse recultivării, iar cele degradate, al căror strat fertil nu poate fi restabilit într-un timp apropriat – conservării.

Unele particularități ale statutului juridic al proprietarilor funciari sunt caracteristice întreprinderilor agricole (de stat, cooperative, societății pe acțiuni) datorită capacității juridice speciale, stipulată în statutul propriu.

Alte particularități care pot influența atribuțiile proprietarilor funciari au un caracter divers. Astfel, pot exista restricții care izvorăsc din relațiile de vecinătate; la modificarea statutului localității în al cărui perimetru este amplasat terenul; când apar unele necesități social-utile privind lotul etc.

Dreptul de proprietate asupra terenurilor poate avea caracter public și privat.

Proprietatea publică asupra terenurilor poate fi:

de interes național – în acest regim de drept, proprietatea aparține statului (proprietatea publică a statului);

de interes local – în acest regim de drept, proprietatea aparține statului, comunei, orașului, municipiului, județului, UTA Găgăuzia (proprietatea publică a unităților administrativ – teritoriale) .

Această delimitare a terenurilor proprietate publică are drept scop protecția și folosirea eficientă a terenurilor în interesul deținătorilor acestora și se efectuează prin acțiuni de identificare și coordonare a hotarelor acestora.

Exercitarea lucrărilor de identificare și formare a terenurilor proprietate publică este asigurată de către Agenția Națională Cadastru, Resursele Funciare și Geodezie, iar înregistrarea acestora se efectuează în conformitate cu Legea Cadastrului bunurilor imobile.

Terenurile de proprietate publică a statului reprezintă o parte a terenurilor proprietate publică ce aparțin cu drept de proprietate Republicii Moldova. Dreptul de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra acestor terenuri se atribuie Guvernului.

Formarea fondului terenurilor proprietate publică a statului este condiționată de factori economici, ecologici, istorico – culturali și de necesitatea de a asigura securitatea statului.

Terenurile proprietate publică a statului sunt:

terenurile cu destinație agricolă incluse în Lista unităților ale căror terenuri rămân în proprietatea statului;

terenurile fondului silvic;

terenurile fondului apelor;

terenurile zonelor sanitare;

terenurile aferente construcțiilor unităților și organelor de stat;

terenurile aferente obiectivelor complexului energetic;

terenurile ocupate de drumuri, conducte naționale și internaționale și alte comunicații de transport statale;

terenurile destinate ocrotirii naturii, sănătății, activității recreative;

terenuri utilizate în scopul asigurării securității statului.

Terenurile proprietate publică a unităților administrativ teritoriale reprezintă o parte a terenurilor proprietate publică ce aparțin unităților administrativ – teritoriale, dreptul de posesie, folosință și dispunere asupra cărora este de competența autorităților administrației publice locale.

Formarea fondului terenurilor proprietate a unităților administrativ – teritoriale este format din bunurile domeniului public (destinate satisfacerii intereselor generale ale colectivității din lume) și bunurile domeniului privat (cu destinație strict determinată)*.

Terenurile proprietate publică a unităților administrativ teritoriale sunt:

aflate în folosința unităților respective;

aferente obiectivelor privatizate sau pasibile privatizării, inclusiv cele aferente construcțiilor nefinalizate și obiectivelor din fondul de imobile nelocuibile date în arendă;

* – E. Chelaru „Unele aspecte în literatura cu circulația juridică a terenurilor proprietate privată”, Editura ALL, pag. 200.

aferente clădirilor și altor construcții transmise în proprietatea privată în contul cotelor – părți valorice;

atribuite în folosință sau date în arendă întreprinderilor privatizate;

terenurile împădurite, fâșiile forestiere, destinate reținerii apei, măsurilor antierozionale;

aferente obiectivelor de menire social – culturală, de uz public – piețe, străzi, grădini publice, scuaruri, etc.

destinate transporturilor, conductelor, telecomunicațiilor folosite pentru necesitățile industriale ale unității;

terenurile de rezervă;

zonele suburbane și verzi, ocupate de iazuri;

cele neprivatizate ale întovărășirilor pomicole.

Proprietatea publică a unităților administrativ – teritoriale este imprescriptibilă. Ea nu poate fi supusă exproprierii și nu poate constitui obiectul unor garanții reale. Această proprietate poate fi dată în administrare sau poate fi închiriată.

§2. Regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă.

Regimul Juridic al oricărui bun sau oricărei categorii de bunuri este exprimat printr-o serie de reglementări legale privind modurile generale și specifice de dobândire a dreptului de proprietate asupra lor, alte drepturi reale principale ce pot exista asupra lor, subiectele dreptului de proprietate și celelalte drepturi reale principale, regimul circulației bunurilor respective, apărarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale principale, etc.

În literatura de specialitate se operează stabil cu termenul „regim juridic al terenurilor”, care este reflectat într-un șir de acte normative, fără a se dezvălui însă conținutul acestei noțiuni.

Conținutul acestei noțiuni a fost dezvăluit pentru prima dată de N.I. Krasnov, care susține că „regimul juridic al terenurilor este ordinea de apariție și dezvoltare a raporturilor sociale funciare reglementate de norme de drept, ordine ce determină statutul pământului ca obiect de reglementare juridică”*.

Atunci când este vorba de regimul juridic al terenurilor, pământul trebuie analizat ca obiect al regimului juridic, de drept. Caracterizând însă terenurile ca obiect de drept, este necesar, în primul rând, a se răspunde la întrebarea: cine este proprietar funciar, care este caracterul, conținutul și ordinea de executare a acestui drept. Prin urmare, dreptul de proprietate funciară este unul dintre elementele de bază ale regimului juridic, care determină părțile componente și alte elemente ale acestui regim.

Divizarea terenurilor cu destinație agricolă în funcție de nivelul fertilității are nu numai importanță economică (gospodărească), dar și juridică, fapt ce determină caracterul neunivoc al rapoartelor funciare. Asemenea diversități se numesc regim juridic, prin care se subînțelege ordinea de folosire a obiectului, limitate admisibile și metodele de folosire ale acesteia.

Regimul juridic este asigurat prin măsurile de influență corespunzătoare (de stimulare și răspundere) de către organele abilitate.

* – C. Stătesctu, C. Bărsan „Drept Civil. Teoria generală a obligațiilor”, Editura ALL, 1992, pag. 192

Ținând seama de faptul că termenul „regim” în traducere din limba franceză înseamnă „ordine”, prin noțiunea de „regim juridic” trebuie înțeleasă ordinea de drept, juridică de folosire a terenurilor.

Pentru a asigura un regim juridic corespunzător de folosire a terenurilor, este necesar să fie prezentate minimum cinci elemente.

1. Obiectul reglementării juridice, asupra căruia se extinde acest regim și care, de regulă, poate fi general, special și concret.

Obiectul general al regimului juridic este pământul, ca parte indispensabilă a mediului natural, ce posedă spațiu teritorial, relief, vegetație și se află sub jurisdicția statului. În Republica Moldova toate terenurile sunt incluse în sfera de control al statului, în sistemul monitoringului, cadastrului funciar. Terenurile utilizate sunt supuse unor măsuri de organizare a teritoriului atât în procesul de atribuire spre folosință, cât și în procesul exploatării lor nemijlocite.

Obiectul special al regimului este categoria de teren dată – aceea parte a fondului funciar care este destinată și folosită în conformitate cu scopul atribuirii.

Obiectul concret al regimului juridic este sectorul de teren indiferent de suprafața lui, atribuit sau folosit conform destinației nemijlocite, deci care exclude orice forme de exploatare gospodărească.

O astfel de divizare a terenurilor ca obiect al regimului juridic generează desemnarea următoarelor regimuri: general, deosebit și special. Astfel, elemente ale regimului juridic general pentru toate terenurile este folosirea lor conform destinației; regimul juridic deosebit pentru toate terenurile cu destinație agricolă constă în folosirea lor cu prioritate în scopuri agricole (toate terenurile bune pentru agricultură sunt atribuite în primul rând pentru necesitățile ramurii, iar cele de o calitate inferioară – în alte scopuri neagricole); regimul juridic special este stabilit pentru terenurile degradate, terenurile de calitate superioară și cele irigate*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier – 16

O particularitate de bază a regimului special stabilit pentru terenurile deosebit de prețioase constă în faptul că, asemeni terenurilor ocupate de parcuri naționale, rezervații, complexe arheologice și istorice, ele nu pot fi retrase de la proprietari, posesori și beneficiari și atribuțiile unor scopuri străine agriculturii.

Stabilirea regimului juridic al terenurilor este efectuată de către stat la nivel de obiect special. Regimul juridic general este stabilit de Codul Funciar și de completarea acestuia; regimul special (raportarea terenurilor pe categorii și trecerea lor dintr-o categorie în alta) se stabilește în cazul în care este schimbată destinația terenurilor în urma retragerii și atribuirii terenurilor.

La stabilirea regimului special contribuie acțiunile proprietarilor de loturi de teren, ale posesorilor și beneficiarilor, deoarece ei sunt în drept de a gospodări de sine stătător terenul.

Stabilirea regimului special de folosire a terenurilor se face de către stat, în persoana autorităților publice locale, în modul prevăzut de legislație.

2. Organele de stat abilitate să reglementeze regimul juridic al terenurilor agricole se disting sub două aspecte:

a) în funcție de influența asupra obiectului regimului juridic se deosebesc și organele reglementării de stat:

– reglementarea regimului juridic al pământului ca obiect general al regimului juridic se face de către organele de competență generală – Parlament, Guvern, autoritățile publice locale;

– reglementarea regimului juridic al categoriei terenurilor cu destinație agricolă se face de către organele cu competență specială – Ministerul Agriculturii și Industriei de Prelucrare, Serviciul de Stat pentru Reglementarea Regimului Proprietății Funciare;

b) forma reglementării relațiilor funciare. Legislația specifică prevede următoarele forme de reglementare:

– stabilirea regulilor de atribuire a terenurilor cu drept de proprietate, posesie și folosință, a regulilor de exercitare a acestor drepturi, a drepturilor și obligațiilor generale ale celor ce folosesc terenurile , a temeiurilor în a căror bază încetează aceste drepturi;

– controlul unor activități desfășurate de către persoanele ce utilizează terenul în scop de asigurare a exploatării corespunzătoare a acesteia;

3. Cercul de subiecte ale rapoartelor funciare, obligate să respecte normele regimului stabilit. Ele pot fi divizate în următoarele grupe:

a) persoanele care utilizează terenul în baza titlului de proprietate, posesiune și folosință (inclusiv în baza contractului de arendă), ale căror împuterniciri deviază de la prevederile juridice de utilizare (spre exemplu, dacă proprietarul funciar posedă toate împuternicirile, posesorii și beneficiarii sunt lipsiți de aceste drepturi. Drepturile concrete ale posesorilor și beneficiarilor funciari se stabilesc de către proprietar și sunt reflectate în contractul în a cărui bază a fost primit lotul);

b) persoanele care nu folosesc lotul de teren, dar desfășoară activitatea care obligă respectarea regimului juridic al terenurilor (spre exemplu, este interzisă trecerea sau depozitarea materialelor și a altor obiecte pe loturile agricole).

De menționat că dreptul de proprietate, posesiune și beneficiară nu îl au toate persoanele, ci numai acela care conform statului lor juridic, au dreptul de a realiza unele exploatări funciare*.

Terenurile cu destinație agricolă se repartizează, pentru organizarea producției agricole și a celei agroindustriale, mai multor categorii de persoane cu statut juridic divers.

4. Totalitatea drepturilor și obligațiilor subiectelor raporturilor juridice funciare, care participă la sfera de acțiune a regimului juridic al categoriei date.

Volumul drepturilor și obligațiilor depinde de:

obiectul regimului juridic funciar;

subiectul raporturilor juridice funciare;

particularitățile suprafeței de teren concret.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 46.

5. Mecanismul juridic eficient, ce asigură un regim juridic corespunzător și include un sistem de norme juridice:

– norme juridice a căror respectare previne încălcarea regimului juridic și asigură prioritatea terenurilor cu destinație agricolă față de alte categorii de teren, precum și normele care interzic retragerea terenurilor de calitate superioară;

– norme juridice a căror aplicare exclude cazurile ce duc la încălcarea regimului. Drept exemplu poate servi interzicerea finanțării lucrătorilor de proiect înainte de abandonarea deciziei organului public local privind coordonarea prealabilă a amplasării obiectivului sau a hotărârii judecătorești – în cazul apariției litigiului;

– norme ce prevăd răspunderea juridică pentru încălcarea regimului juridic. Astfel, în cazul încălcării regimului stabilit, dreptul de proprietate, posesiune și beneficiere poate fi sistat; în cazul încălcării legislației, în modul stabilit, persoana poate fi trasă la răspundere penală, administrativă sau civilă, inclusiv la răspunderea penală, administrativă sau civilă, inclusiv la răspunderea materială completă, iar toate tranzacțiile funciare, încheiate cu încălcarea regimului juridic existent sunt recunoscute nule din momentul încheierii lor;

– norme juridice a căror respectare permite reconstituirea regimului. Astfel, loturile de teren ocupate arbitrar (samovolnic) trebuie restituite deținătorilor fără compensarea cheltuielilor suportate pe perioada folosirii nelegitime.

Așadar, putem concluziona că regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă reflectă situația juridică a loturilor de teren fixată în legislație.

Situația juridică diversă a suprafețelor de teren agricol este condiționată de următorii factori:

a) loturile de teren agricol au însușiri economice și ecologice diferite. Astfel, pășunile și fânețele au un alt regim juridic decât terenurile arabile; loturile de teren de calitate superioară se află sub protecție juridică majoră comparativ cu alte suprafețe; suprafețele supuse unor schimbări naturale negative au un regim special;

b) statutul juridic al subiectelor care exploatează terenurile agricole este variat. Spre exemplu, instituțiile de cercetări științifice sunt obligate să folosească terenurile cu destinație agricolă cu prioritate pentru scopuri științifice, propagarea experienței înaintate;

c) alte circumstanță obiective. Astfel, în cazul trecerii terenurilor întreprinderii agricole la categoria de protecție a mediului are loc limitarea activității agricole, fapt ce modifică și regimul juridic de utilizare a lotului de teren.

Pământul este o condiție materială obligatorie pentru orice proces de producție. Folosirea pământului, ca mijloc principal de producție în agricultură, este condiționată de mai mulți factori, un rol decisiv revenindu-i celui social – economic.

Spre deosebire de noțiunea „categorie de teren” cu care operează legislația funciară, noțiunea de „teren cu destinație specială” înseamnă capacitatea de consum a terenului, destinația lui economică, gospodărească. Potrivit acestui indiciu, terenurile agricole sunt divizate în domenii (agrare) – suprafețe de teren cu folosință agricolă distinctă: soluri arabile, vii, pășuni, fânețe, etc. de aceea aceste domenii pot să se afle în cadrul altor categorii de teren (al terenurilor agricole ale orașelor și comunelor, al loturilor auxiliare de serviciu), care au altă destinație.

Legislația funciară a Republicii Moldova nu conține o definiție amplă și certă a terenurilor cu destinație agricolă. Cu toate acestea însă articolul 36 din Codul Funciar prevede că „terenurile cu destinație agricolă se repartizează pentru organizarea producției agricole și agroindustriale”.

Această noțiune poate fi dezvăluită prin indiciu „repartizare”.

Fixarea juridică a unor caracteristici ale noțiunii corespunzătoare, specificul și multitudinea lor depind de caracterul raporturilor sociale și de scopurile reglementării acestor raporturi de aceea indiciu „repartizare” rezultă din destinația terenului determinată în procesul atribuirii acestuia. În deciziile organelor abilitate privind atribuirea terenurilor sunt fixate scopurile, precum și condițiile generale de utilizare a acestora*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier.

Așadar, legiuitorul atribuie la categoria terenurilor cu destinație agricolă, după indiciul „repartizare”, toate suprafețele puse la dispoziția cetățenilor Republicii Moldova, întreprinderilor agricole și agroindustriale, instituțiilor de cercetări științifice, didactice, întreprinderilor agricole mixte pentru organizarea producției agricole și agroindustriale atât permanent, cât și temporar. Indiferent de poziția clară a legiuitorului, în doctrină nu există o poziție univocă în această problemă. Mulți cercetători, ale căror opinii le susținem, consideră că din cadrul terenurilor cu destinație agricolă fac parte toate suprafețele repartizate pentru organizarea producției agricole, indiferent de categorie și de durata de timp.

Recunoscând poziția dublă a terenurilor din cadrul altor categorii utilizate în scopuri agricole, este de menționat că atunci când se stabilește regimul acestor terenuri trebuie să se facă trimitere la legislația funciară agricolă, fapt care impune recunoașterea acestora ca terenuri trebuie să se facă trimitere la legislația funciară agricolă generală, fapt care impune recunoașterea acestora ca terenuri atribuite temporar pentru scopuri agricole din cadrul altor categorii se extinde regimul juridic al terenurilor cu destinație agricolă, ținându-se cont de particularitățile utilizării temporare.

Așadar, terenurile cu destinație agricolă sunt suprafețele de profil agricol, folosite permanent în formă de lot separat, precum și suprafețele atribuite permanent sau temporar pentru producția agricolă din cadrul altor categorii de terenuri. Nu este vorba de orice suprafețe atribuite pentru necesitățile agricole, dar numai de cele care sunt declarate bune pentru agricultură în baza materialelor Cadastrului funciar general și a proiectelor de organizare a teritoriului, iar atribuirea lor pentru organizarea producției agricole poartă un caracter permanent.

Totodată, în scopul satisfacerii necesităților societății cu produse alimentare și materie primă agricolă, pentru folosirea rațională și complexă a fondului funciar, este necesar atragerea în circuitul agricol suprafețe noi de terenuri din cadrul altor categorii. De aceea legislația funciară prevede că terenurile libere, inclusiv cele din cadrul fondului de rezervă, declarate bune pentru agricultură (sau aduse în stare bună pentru aceste scopuri în urma unor măsuri agrotehnice și îmbunătățiri funciare), trebuie să fie atribuite pentru folosirea lor în această ramură.

În baza celor menționate mai sus, concluzionăm: terenuri cu destinație sunt toate suprafețele repartizate pentru producția agricolă și agroindustrială al întreprinderilor de profil agricol, organizațiilor, instituțiilor și cetățenilor, precum și suprafețele destinate acestor scopuri indiferent de amplasarea lor teritorială.

În urma analizei fondului funciar agrar, tragem concluzia că elementele acestuia pot fi divizate în trei grupe mari, care diferă prin scopul utilizării și regimului specific:

terenuri folosite nemijlocit pentru cultivarea (creșterea) culturilor agricole (vegetații agricole);

terenuri fără de care procesul de producție agricolă este imposibil – cele ocupate de construcții și instalații agrotehnice, drumuri tehnologice și de acces, platforme și spații de depozitare care servesc ca spațiu operațional;

terenuri neproductive – râpe, ravene, bolovănișuri, care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă;

Deoarece cercetările noastre privesc în special regimul juridic al terenurilor agricole, considerăm necesar a preciza că acestea vor fi analizate nu numai ca un element unic al fondului funciar aplicat în agricultură drept mijloc principal de producție, dar ca obiect de protecție calitativ și cantitativ.

Pământul este cea mai valoroasă avuție a întregii societăți, a generațiilor actuale și viitoare, este veșnic și sfânt, constituind condiția de bază a existenței vieții și activităților de întreținere a ei. Pe de o parte, pământul constituie locus standi, terenul de acțiune (baza teritorial – operațională), unde se desfășoară diverse activități, iar pe de altă parte, este mijloc de producție în agricultură și silvicultură.

Cea mai importantă particularitate a pământului, ce condiționează folosirea lui în agricultură drept mijloc de producție, este fertilitatea pe care o posedă stratul de la suprafață – solul ce conține prin anumite forme de asimilare.

Fertilitatea determină în măsură considerabilă valoarea de consum a pământului, utilitatea și capacitatea lui, împreună cu munca depusă, de a fi izvor al producției agricole.

Terenurile agricole, fiind recunoscute ca mijloc principal de producție și formând o categorie distinctă de bunuri se deosebesc de alte mijloace de producție și printr-un șir de alte particularități:

1. Terenurile agricole, ca orice fel de teren, sunt un produs al naturii (nefiind deci rezultatul muncii omenești). E adevărat că, prin investirea de muncă fizică și de cheltuieli materiale care au drept scop ridicarea fertilității solului (sau pur și simplu pentru introducerea lui în circuitul agricol), terenul agricol, din momentul folosirii lui în procesul de producție, devine mai productiv și deci are valoare economică mai mare. Investițiile respective contribuie în măsură crescândă la formarea valorii economice a terenurilor agricole, ceea ce face posibilă și necesară evaluarea lui economică.

2. Terenurile agricole sunt limitate ca suprafață în sensul dimensiunilor lor naturale, și nu în cel al epuizării rezervelor ce pot intra în circuitul agricol. În ultima instanță, se poate afirma că, prin realizarea de investiții, (aproape) orice teren poate fi fertilizat și inclus în circuitul agricol. Practic însă fondul funciar agricol are anumite limite naturale, ce nu permit multiplicarea lui (ca și în cazul celorlalte mijloace de producție);

3. Terenurile agricole sunt nemișcătoare, imobile atât în calitate de obiect al muncii, cât și în calitate de mijloc de producție, aceasta fiind o caracteristică obiectivă, esențială; toate celelalte mijloace de producție, sunt puse într-o formă sau alta, în mișcare, deplasându-se în spațiu în procesul de producție. Folosirea terenului agricol ține deci de așezarea sa în spațiu, procesul de producție agricol fiind astfel legat de un anumit teritoriu, relief, sol, etc. Pentru a participa la procesul de producție, terenurile agricole – prin caracterul lor staționar – determină dinamica tuturor celorlalte mijloace de producție, precum și a forței de muncă;

4. Terenurile agricole nu pot fi substituite cu alte mijloace de producție, poate fi modificată doar fertilitatea lor. Aceste terenuri nu pot fi substituite cu alte mijloace de producție (după cum nu pot fi nici multiplicate, din cauza limitării lor materiale). Din această trăsătură reiese necesitatea reglementării lor optime, integrale și raționale, cu maximum de randament, de a mări forța productivă prin capacitatea unei agriculturi intensive.

5. Terenurile agricole se caracterizează și prin faptul că, cu cât exploatarea este mai adecvată, mai științifică, cu atât crește fertilitatea lui. Celelalte mijloace de producție nu se îmbunătățesc în urma utilizării lor (în procesul de producție), ci, dimpotrivă, se uzează (fizic și moral) și chiar dacă, în urma unor investiții, se obțin unele îmbunătățiri de moment, până la urmă ele degradează. Terenurile agricole, dimpotrivă, se ameliorează continuu, dacă sunt tratate în mod corespunzător. Această particularitate a terenului agricol stă la baza progresului în agricultură (prin metode intensive), precum și previziunilor (uneori prea) optimiste privind dezvoltarea neîntreruptă a producției agricole. Această trăsătură are la bază realitatea incontestabilă că fertilitatea solului poate fi ridicată continuu atunci când sistemul de cultură aplicat este rațional ales și când se utilizează mijloacele și căile cele mai adecvate de fertilizare.

§3. Regimul juridic al terenurilor gospodăriilor țărănești (de fermieri)

Regimul juridic al terenurilor gospodăriei țărănești și protecția lor sunt adecvate cerințelor generale și speciale înaintate față de subiectele drepturilor și obligațiilor terenurilor cu destinație agricolă. Conducătorul gospodăriei țărănești poate înfăptui posesia, beneficierea și dispunerea terenurilor aflate în proprietate privată în măsura în care o prevede legislația funciară.

De menționat că dispunerea de către conducătorul gospodăriei țărănești a lotului de pământ se efectuează numai cu acordul membrilor gospodăriei țărănești.

Bunurile membrilor gospodăriei țărănești, de regulă, se folosesc în comun. Bunurile folosite în comun de membrii gospodăriei țărănești pot aparține unuia sau mai multor membri ai gospodăriei cu drept de proprietate individuală; membrilor gospodăriei cu drept de proprietate comună în devălmășie sau cu drept de proprietate comună în diviziune, dacă ultimul este prevăzut de contract.

Bunuri comune pot fi:

terenurile;

plantațiile;

construcțiile gospodărești;

alte construcții, instalații de ameliorare;

vitele productive și de muncă;

păsările;

tehnica agricolă;

mijloacele de transport;

utilajele;

inventarul;

alte bunuri procurate pentru gospodăriile în comun de către membrii gospodăriei.

Membrii gospodăriei țărănești este în drept să vândă, să dăruiască sau să înstrăineze în alt mod cota sa din bunurile comune exclusiv membrilor gospodăriei.

Membrii gospodăriei țărănești au dreptul prioritar față de alți membrii ai familiei conducătorului ei de a procura cota ce se înstrăinează din bunurile comune.

Dacă întreaga cotă din bunurile comune s-a vândut, a fost dăruită sau înstrăinată în alt mod, se consideră că timpul care a înstrăinat-o s-a retras din gospodărie. Acest fapt se notează în Registrul gospodăriilor țărănești (de fermier) .

Celula principală a organizării producției în sectorul agrar o constituie gospodăria țărănească (de fermier), care este bazată pe independență economică.

Termenul „gospodărie țărănească”, utilizat de legislator, reprezintă o legătură istorică dintre generația trecută și cea nouă, restabilește adevărata denumire a străvechilor producători ai produselor alimentare pentru locuitorii orașelor.

Totodată atributul „țărănesc” ne vorbește de faptul că se formează gospodării bazate pe proprietatea privată, pe muncă individuală sau familială, unde mijloace de producție și producția obișnuită aparține țăranilor.

În Republica Moldova gospodăria țărănească și-a găsit consfințirea legislativă pentru prima dată în Legea cu privire la gospodăria țărănească (de fermier) nr. 841 din 03 ianuarie 1992. Conform acestei Legi gospodăria țărănească reprezintă este o întreprindere individuală, bazată pe proprietatea privată asupra terenurilor agricole și asupra altor bunuri, pe muncă personală a membrilor unei familii (membrii gospodăriei țărănești), având ca scop obținerea de produse agricole, prelucrarea lor primară comercializarea cu preponderență a propriei producții agricole.

După cum se vede din conținutul ambelor legi privind gospodăria țărănească și gospodăriile de fermier. Care este deosebirea dintre ele?

De menționat că în literatura de specialitate pot fi evidențiate două puncte de vedere în acest sens.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag – 135.

În primul caz se susține că între aceste noțiuni există o deosebire care se manifestă prin faptul că gospodăria de fermier este un gen de întreprindere, care se ocupă în special de producerea mărfurilor agricole și în care se permite munca străină, iar gospodăria țărănească este un tip de întreprindere naturală, unde cea mai mare parte a producției obținute se consumă de sine stătător. În gospodăria țărănească lucrările sunt efectuate numai de către membrii acesteia.

În al doilea caz, autorii susțin că între aceste noțiuni nu există nici o deosebire.

Utilizarea termenului fermier este un rezultat al aplicării nu numai a metodelor occidentale de organizare a producției, dar și a terminologiei din acest domeniu.

În rezultat noțiunea de gospodărie de fermier a căpătat o răspândire largă de la cuvântul englez „farmer”, însă aceasta în practică nu evidențiază nici o deosebire nici o deosebire economică sau juridică între noțiunile în cauză.

Legea nr. 1353 – XIV din 03 noiembrie 2000 prevede că gospodăria țărănească (de fermier) are statutul juridic de persoană fizică.

Numai gospodăriile țărănești pot desfășura activitate individuală de întreprinzător în agricultură.

Suprafața terenurilor și mărimea altor bunuri, inclusiv arendate, ale gospodăriei țărănești trebuie să asigure utilizarea preponderenței în cadrul acesteia (mai mult de 50% anual) a muncii persoanelor membrilor ei.

Legea în cauză prevede că dacă gospodăria țărănească nu întrunește condițiile enumerate, ea este obligată să asigure în termen de 3 luni, astfel de condiții sau să se reorganizeze, sau să se lichideze, în modul stabilit de legislație.

Gospodăria țărănească se constituie și se înregistrează conform ordinii stabilite de legislație.

Gospodăria țărănească se constituie pe principiul liberului consimțământ.

Fondator al gospodăriei țărănești poate fi persoana fizică ce a atins vârsta de 18 ani, are capacitate de exercițiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată și locuiește permanent pe teritoriul unității administrativ – teritoriale în care urmează să fie înregistrată gospodăria.

Gospodăria țărănească poate fi constituită și dintr-o singură persoană fizică. O persoană fizică poate fi fondatorul (membrul) numai al unei gospodării țărănești.

Gospodăria țărănească se creează în temeiul declarației de constituire, semnată de fondatorul ei și de membrii potențiali ai acesteia.

Legislația în vigoare prevede că în declarația de constituire a gospodăriei țărănească (de fermier) trebuie să includă:

denumirea completă și abreviată a gospodăriei;

sediul gospodăriei;

numele, prenumele, data nașterii, cetățenia și domiciliul fondatorului și al potențialilor membri ai ei, gradul de rudenie al acestora cu fondatorul;

numele de înregistrare, amplasarea și suprafața, conform cadastrului bunurilor imobile, ale terenurilor proprietate individuală sau proprietate comună, inclusiv și a terenurilor arendate;

competența altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comună membrilor gospodăriei.

Semnătura fondatorului și semnăturile și semnăturile celorlalți membri din declarația de constituire sunt autentificate de către notar sau secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria.

Fondatorul este, de regulă, și conducătorul gospodăriei țărănești. În cazul eliberării fondatorului din funcție, membrii acesteia îl aleg conducător pe unul dintre ei care a atins vârsta de 18 ani, are capacitate de exercițiu deplină, locuiește pe teritoriul unității administrativ – teritoriale în care este înregistrată gospodăria țărănească și posedă calificarea în domeniul agriculturii sau o experiență de muncă în agricultură de cel puțin 3 ani.

În afară de conducător, membrii gospodăriei țărănești, pot fi următoarele persoane apte de muncă: soțul (soția), părinții, copii, inclusiv adoptivi, frații, surorile și nepoții lui care au atins vârsta de 16 ani*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 136.

Persoanele care lucrează în gospodărie în bază de contract nu sunt considerate membrii gospodăriei țărănești.

Primirea în gospodăria țărănească se facă cu acordul membrilor ei, iar ieșirea se face la cerere și nu necesită acordul celorlalți membri ai ei.

După constituirea gospodăriei țărănești fondatorul prezintă primăriei, pentru înregistrarea acesteia, următoarele documente:

declarația de constituire;

copiile documentelor ce confirmă dreptul de proprietate privată al fondatorului și al potențialilor membri ai gospodăriei asupra terenurilor;

copiile pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate de către secretarul primăriei;

bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.

De reținut că primăria trebuie să înregistreze gospodăria țărănească și să efectueze înscrierile respective în Registrul gospodăriilor țărănești în decursul unei săptămâni de la data prezentării documentelor necesare.

În final primăria eliberează certificatul de înregistrare sau emite o decizie în scris privind refuzul de a înregistra gospodăria.

Refuzul de a înregistra gospodăria țărănească sau încălcarea termenilor de înregistrare pot fi atacate pe cale administrativă și/sau judiciară.

Gospodăria țărănească este în drept să-și înceapă activitatea din ziua înregistrării.

Ca și orice subiect de drept, participant la circulația civilă, gospodăria țărănească are anumite drepturi și poartă anumite obligațiuni care sunt determinate de Legea cu privire la gospodăriile țărănești și de alte acte normative.

În primul rând gospodăria țărănească are dreptul de a folosi independent pământul, adică să-și determine direcția și volumul activității sale economice și financiare de sine stătător.

În rest pentru realizare acestui drept gospodăria țărănească mai poate:

să angajeze și să elibereze lucrători în bază de contracte individuale de muncă;

să construiască, în conformitate cu actele normative, obiectele activității sale;

să efectueze lucrări de irigare, desecare și alte lucrări de ameliorare în conformitate cu legislația;

să ia și să dea în arendă terenuri și alte bunuri;

să stabilească prețurile de comercializare la producția proprie;

să desfășoare activitate externă conform legislației;

să asigure riscul pierderii (nimicirii) sau deteriorării bunurilor comune ale membrilor gospodăriei, precum și alte riscuri de întreprinzător;

să dispună de ștampilă, să deschidă conturi bancare, inclusiv valutare.

În cazul în care gospodăria țărănească nu dispune de ștampilă, semnătura conducătorului poate fi autentificată la notar sau de secretarul primăriei care a înregistrat gospodăria.

Gospodăria țărănească este obligată:

să primească licențe, în conformitate cu legislația, în cazul practicării de activități pasibile de licențiere;

să asigure protecția muncii membrilor gospodăriei și a persoanelor care lucrează în bază de contract;

să achite integral și la timp salariile angajaților, să plătească contribuțiile de asigurare sociale de stat și să le acorde asistență socială;

să folosească terenurile conform destinației;

să păstreze fertilitatea solului prin măsuri de protecție;

să aplice tehnologii care ocrotesc natura;

să acorde servitute în terenurile pe care le deține;

să nu încalce drepturile proprietarilor și beneficiarilor funciari vecini;

să respecte standardele, cerințele ecologice și sanitaro – veterinare, alte cerințe privind calitatea producției comercializabile;

să îndeplinească integral și la timp obligațiile fiscale.

Gospodăria țărănească are dreptul să desfășoare activități și să îndeplinească și alte obligațiuni care nu contravin legislației.

§4. Regimul juridic al terenurilor din intravilanul localităților.

Fiecare categorie de terenuri din componența intravilanului are componența sa internă și regimul său juridic.

Terenurile destinate construcțiilor urbane și rurale cuprind terenurile pe care sunt amplasate construcțiile și amenajările și cele pe care urmează să fie construite case, clădiri de menire social – culturală, industrială și cu altă destinație.

Legislația funciară prevede că aceste terenuri se atribuie întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor pentru zidirea și exploatarea construcțiilor industriale, a caselor, a clădirilor de menire social – culturală, precum și cetățenilor pentru construcția individuală de locuințe.

Prezintă interes faptul că suprafața acestor terenuri, precum și condițiile de folosință a lor în scopurile menționate se stabilesc nu de către lege, ci conform și documentației tehnice de proiectare.

Începerea lucrărilor de construcție înainte de obținerea permisiunii de la organele de arhitectură și urbanistică este interzisă.

Terenurile de uz public în orașe și sate (comune) sunt terenurile folosite pentru :

piețe;

străzi;

pasaje;

drumuri;

grădini publice;

parcuri;

bulevarde;

scuaruri;

alte necesități.

Particularitățile regimului juridic al terenurilor cu destinație specială din intravilanul localităților constau în faptul că aceste terenuri sunt atribuite întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor respective pentru realizarea scopurilor, sarcinilor și funcțiilor lor*.

Amplasarea construcțiilor, precum și lucrările de amenajare sunt efectuate de către beneficiarii funciari prin hotărârea autorităților administrației publice locale.

Terenurile împădurite ale localităților servesc pentru protecția mediului înconjurător, organizarea odihnei, necesității de cultură, etc.

Terenurile arabile, plantațiile multianuale, fânețele, imașurile și altele sunt terenurile cu destinație agricolă ale localităților.

În conformitate cu legislația în vigoare, se consideră terenuri din intravilanul localităților toate terenurile din teritoriul localității în limitele hotarelor ei.

În literatura de specialitate se menționează că intravilanul este teritoriul unei localități sau colectivității ocupat de construcții sau neocupat în raza localității respective, care îl desparte de extravilan – teritoriu, de regulă, cu destinație agricolă, pentru organizarea producției agricole și agroindustriale.

Spre deosebire de terenurile cu destinație agricolă terenurile din intravilanul localităților nu sunt mijloc de producție, cu toate că în componența lor există și terenuri agricole, dar servesc ca bază teritorială pentru amplasarea diferitor obiective de menire locativă, de producție, social – cultural ș.a. Aceste terenuri sunt menite să satisfacă alte necesități ale populației decât cele agricole.

De aceea valoarea acestor terenuri se determină în funcție de alți factori, care nu au însemnătate decisivă pentru terenurile agricole. Aici prevalează indicii de relief, de amplasare, de asigurare cu căi de comunicare ș.a. Fertilitatea solului joacă un rol mai puțin important.

Terenurile din intravilanul localităților este dedicat un capitol aparte din Codul funciar al Republicii Moldova.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier – pag. 143

Noțiunile de intravilan și extravilan se întâlnesc și în alte acte legislative. Legea privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului din 26 martie 1996, prevede utilizarea noțiunii de intravilan ca teritoriu ocupat de terenuri, amenajării și construcții ce constituie localitatea, inclusiv de terenuri prevăzute pentru extinderea ei. Limita intravilanul este stabilită prin planul urbanistic general.

Extravilanul este teritoriul din afara intravilanului localității cuprins în limita teritoriului administrativ, care înglobează activității dependente sau nu de funcțiile conform planurilor urbanistice și planurilor de amenajare a teritoriului.

Potrivit prevederilor legislației funciare și ale altor acte normative, terenurile din intravilanul localităților se împart în terenurile municipiilor, orașelor, comunelor și satelor.

Articolul 42 din Codul Funciar stabilește că terenurile din intravilanul municipiilor se află în proprietate municipală, iar terenurile din intravilanul celorlalte localități se află în administrarea autorităților publice locale.

Conform Legii nr. 191 – XIV din 12 noiembrie 1998 privind organizarea administrativ – teritorială a Republicii Moldova, municipiul este o localitate de tip urban cu un rol deosebit în viața economică, social – culturală, științifică, politică și administrativă a republicii, cu importante structuri edilitar – gospodărești și unități din domeniul învățământului, ocrotirii sănătății și culturii. Un loc aparte în acest sens îl ocupă municipiul Chișinău, statutul său fiind reglementat printr-o lege organică.

Orașul, conform Legii sus-numite, este o unitate administrativ – teritorială mai dezvoltată decât satul din punct de vedere economic și social – cultural, cu structuri edilitar – gospodărești și comerciale corespunzătoare, a cărei populație, în mare parte, este încadrată în industrie, în prestările de servicii și în diferite domenii de activitate intelectuală, în viața culturală și cea politică.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 144

Statul este o unitate administrativ – teritorială care cuprinde populația rurală unită prin teritoriu, condiții geografice, relații economice, social – culturale, tradiții și obiceiuri.

Două sau mai multe sate se pot uni, formând o singură unitate administrativ – teritorială, numită comună.

Din competența terenurilor municipiilor, orașelor și satelor (comunilor) fac parte:

terenurile pe care sunt amplasate construcțiile și alte amenajări;

terenurile de uz public;

terenurile pentru transporturile rutier, feroviar, aerian, naval, prin conducte, pentru liniile de telecomunicații, de transport electric, pentru exploatări miniere și pentru alte industrii;

terenurile împădurite;

terenurile cu destinație agricolă și alte terenuri.

Fiecare dintre aceste categorii de terenuri din intravilan își are componența sa internă și scopuri de folosire, despre care se va vorbi mai jos.

Terenurile din intravilanul localităților se află atât în proprietate publică, cât și în proprietate privată a cetățenilor, a persoanelor fizice și persoanelor juridice.

În același timp terenurile din intravilanul localităților se pot afla în folosință temporară sau permanentă. La fel de importantă este arenda acestor terenuri.

În proprietatea publică se află, de regulă, o bună parte din terenurile destinate construcțiilor urbane și rurale, terenurile de uz public, terenurile pentru transporturi, liniile de telecomunicații, industrii ș.a.

În proprietate privată se află terenurile din intravilanul localităților destinate construcțiilor de case de locuit din sectorul privat, unor obiecte de menire social – culturală, de prestări de servicii.

Nu poate fi în proprietate privată terenurile folosite pentru căile de comunicare (piețe, străzi, pasaje, drumuri), pentru necesitățile social – culturale ale populației (grădini publice, parcuri, plaje, bulevarde).

Articolul 11 din Codul funciar stabilește expres modalitatea de apariție a dreptului de proprietate privată asupra sectoarelor de teren din intravilan pentru case, anexe gospodărești și grădini.

Autoritățile publice locale atribuite cetățenilor terenuri fără plată, eliberându-i titluri de proprietate:

trec în proprietatea cetățenilor sectoarele de teren ocupate de case, anexe gospodărești și grădini care li s-au atribuit în conformitate cu legislația;

atribuite familiilor nou – formate sectoare de teren din rezerva intravilanului, până la epuizarea acesteia, pentru construcția caselor de locuit, anexelor gospodărești și grădini: în orașe – de la 0,04 până la 0,07 ha, iar în localitățile rurale – până la 0,12 ha. Dimensiunile concrete ale terenurilor se stabilesc de către autoritățile publice locale;

trecerea (în limba normelor de urbanizm, iar dacă aceasta nu este posibil, ținând seama de suprafața reală a terenului ce deservește construcțiile) terenurile aferente caselor de locuit cu mai multe apartamente privatizate, care nu constituie blocuri în proprietatea comună în diviziune a proprietăților apartamentelor, proporțional suprafeței privatizate de ferme.

Atribuirea repetată a terenurilor în proprietate privată a cetățenilor pentru scopurile indicate mai sus se efectuează numai contra plată prin vânzare la licitație. Organizată de administrația publică locală.

Prețul inițial de vânzare a terenului nu va fi mai mic decât prețul normativ a pământului calculat în baza tarifelor stabilite de legislația în vigoare.

Atribuirea repetată, fără plantă, a terenurilor în scopurile prevăzute se admite numai cetățenilor a căror proprietate funciară a fost distrusă în urma calamităților naturale.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 145.

Folosirea tuturor terenurilor orașelor și satelor (comunelor) se înfăptuiește în conformitate cu planurile lor de sistematizare și cu planurile de organizare economico – funciară a intravilanului localităților.

Planurile de sistematizare ale orașelor și satelor (comunelor) conform articolului 45 din Codul funciar, determină direcțiile principale ale folosirii terenurilor din intravilan pentru construcția caselor, a obiectivelor industriale și de altă natură, pentru amplasarea și amenajarea locurilor de argument, iar planurile de organizare economico – funciară a intravilanului determină direcțiile principale ale folosirii terenurilor care nu sunt destinate construcțiilor și a celor care rămân temporar neocupate de construcții.

Această precizie joacă un rol important în folosirea cât mai eficientă și rațională a terenurilor din intravilanul localităților Republicii Moldova.

Hotarul intravilanului (teritoriul localității) care îl depășește de extravilan formează perimetrul localității. Perimetrul respectiv al localității se stabilește prin reglementarea regimului proprietății funciare în conformitate cu planul general și pe bază argumentării tehnico – economică a dezvoltării orașului și satului (comunei).

Perimetrul orașelor, conform articolului 43 din Codul Funciar, se stabilește și se modifică de către Guvern.

Perimetrul celorlalte localități se stabilește și se modifică de către autoritățile publice locale.

E de menționat mecanismul acestei stabiliri a perimetrelor localităților.

Conform articolului 10 din Codul Funciar, consiliile sătești (comunale) și orășenești elaborează propuneri vizând aprobarea de către consiliul raional (județean) și municipal a perimetrelor localităților sătești. Articolul 9 din același Cod prevede că de competența consiliului raional (județean) ține stabilirea și schimbarea perimetrului intravilanului localităților și soluționarea litigiului privind perimetrele, pe când articolul 8 din Codul funciar prevede că aprobarea hotarelor unităților administrativ teritoriale în baza propunerilor consiliilor raionale și municipale ține ce competența Guvernului.

§5. Regimul juridic al terenurilor industriei, transporturilor, telecomunicațiilor și terenurilor cu alte destinații speciale

Repartizarea fondului funciar al Republicii Moldova în multiple categorii se efectuează în conformitate cu destinația specială a acestora, ținându-se cont de succesiunea valorificării lor și a obiectivelor amplasate pe terenurile menționate.

De exemplu, amplasarea și funcționarea întreprinderilor de exploatări miniere pe aceste terenuri presupune, respectiv existența unui beneficiar al folosinței subsolului, ceea ce face ca regimul juridic al acestui sector pe teren pe care este amplasată întreprinderea în cauză să fie reglementat nu numai de legislația funciară, ci și de cea minieră.

Potrivit articolului 52 din Codul funciar al Republicii Moldova în categoria dată de terenuri intră sectoarele de terenuri distribuite în folosință organizațiilor, întreprinderilor, instituțiilor, etc., pentru îndeplinirea sarcinilor specifice ce stau în fața lor, cum ar fi:

amplasarea și exploatarea clădirilor administrative și de deservire;

a celor miniere;

de transport;

construirea căilor de acces;

a rețelelor inginerești;

organizarea producției industriale;

construcția magistralelor de transport;

instalarea liniilor de telecomunicație;

a liniilor de transport electric, etc.

De aceea, toate terenurile cu destinații speciale constituie o categorie distinctă de terenuri în cadrul fondului funciar al țării deosebindu-se prin regimul juridic atât de terenurile cu caracter agricol, cât și de toate celelalte terenuri neagricole (ale fondului silvic, al apelor sau cele destinate localităților ….). Folosirea acestor terenuri, schimbarea destinației lor inițiale, precum și trecerea lor în altă grupă de terenuri cu destinații speciale se realizează în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar intervenite în cadrul unor raporturi juridice de drept funciar intervenite între organul central de specialitate al administrației publice și diferiți beneficiari.

Acestor terenuri (destinate industriei, transporturilor, telecomunicațiilor, etc.) le sunt caracteristice atât scopurile comune generale, cât și cele speciale, care, la rândul lor, se combină și se completează unul pe altul.

Trăsătură comună a acestor categorii de terenuri este că toate terenurile respective apar ca o bază teritorială și nu fac parte din categoria terenurilor cu destinație agricolă, adică în calitate de mijloc principal de producție agricolă, adică în calitate de mijloc principal de producție în sectorul agrar. Constituie o excepție cazurile în care unele terenuri din categoria menționată care nu sunt folosite se atribuie în folosință temporară întreprinderilor cu profil agricol.

Astfel, persoanelor juridice și fizice li se atribuie terenuri pentru desfășurarea activității de producție conform destinației de bază, în alte scopuri decât cele agricole, că:

construcția de întreprinderi industriale, obiective ale gospodăriei de locuințe și deservire comunală;

căi ferate și autostrăzi;

linii ferate și autostrăzi;

linii de transportare a energiei electrice;

conduce magistrale.

Terenurile menționate se atribuie în baza materialelor cadastrului funciar general, ca fiind nepotrivite pentru agricultură sau ca terenuri agricole cu un grad de fertilitate scăzut, precum și terenuri neîmpădurite sau ocupate cu tufișuri și plantații forestiere de valoare redusă*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 147.

Principalele caracteristici ale acestor terenuri sunt următoarele:

nu alcătuiesc masive funciare (agricole), fiind dispersate printre terenuri cu altă destinație;

se pot prezenta sub forma unor fâșii înguste și continue de terenuri, cum ar fi în cazul căilor ferate magistralelor de transport etc.

apar ca suprafețe izolate de teren răspândite printre terenurile urbane, agricole sau forestiere destinate exploatărilor miniere, deservirii conductelor de gaze, etc.

deținătorii unor asemenea categorii de terenuri cu titlu de proprietate, administrare sau folosință pot fi numai persoanele juridice, dar și persoanele fizice. Însă persoanele fizice pot avea cel mult dreptul de folosință secundară pe unele porțiuni din aceste suprafețe, cum ar fi dreptul de a duce animalele domestice la pășunat pe terenuri pășunabile din zona drumurilor rutiere sau a căilor ferate;

terenurile cu destinație specială au un regim juridic corespunzător destinațiilor specifice la care sunt afectate.

Amplasarea unor obiecte, cum ar fi magistralele de transport, liniile de telecomunicații și de transport electric, conductele de petrol și de gaze, de canalizare, apeducte și alte instalații similare, pe terenurile cu destinație specială presupune gruparea și amplasarea acestora de-a lungul și în imediata apropiere a căilor de comunicații, diguri, canale de irigare și de desecare în așa fel încât să nu se stânjenească efectuarea lucrărilor agricole.

Legislația funciară actuală permite amplasarea pe categoria de terenuri cu destinație specială a loturilor auxiliare (de serviciu) .

Loturile auxiliare se distribuie unor categorii de salariați din anumite ramuri ale economiei naționale, cum ar fi transporturile, telecomunicațiile, industria forestieră, silvicultura, piscicultura, gospodăria apelor etc. pentru grădini, fânețe, pășuni, conform hotărârii administrației unității respective unde activează beneficiarul acestor loturi și numai pentru perioada de muncă în unitatea respectivă în scopuri agricole. Unei familii i se atribuie un singur lot de serviciu.

Dacă pe lotul auxiliar au fost semănate culturi cerealiere, iar raportul de muncă dintre beneficiarul lotului auxiliar și întreprindere încetează, dreptul de folosință a acestui lot se stinge doar după strângerea recoltei.

Dreptul asupra lotului auxiliar se păstrează pentru:

lucrătorii care au ieșit la pensie conform limitei de vârstă sau la pensie de invaliditate;

pentru familiile lucrătorilor care satisfac serviciul militar activ sau de studii;

membrilor inapți de muncă ai familiei lucrătorilor ce și-au pierdut viața în exercițiul funcției;

soțul inapt de muncă;

părinții bătrâni – pe viață;

copiii – până la atingerea majoratului.

Conform punctului 2 al Regulamentului „privind terenurile destinate industriei, transportului, telecomunicațiilor, apărării și cu alte destinații speciale” adoptat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 12 noiembrie 1993, nr. 707, astfel de terenuri se atribuie de către organele administrației publice locale întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor industriale, de extracție minieră, de transporturi, etc. pentru amplasarea și exploatarea construcțiilor și edificiilor administrative, sociale, auxiliare, organizarea producției industriale, construcția căilor de acces, comunicațiilor inginerești, magistralelor de circulație, liniilor de telecomunicații și de transport al energiei electrice.

Vorbind de regimul juridic al terenurilor cu destinație specială trebuie să vorbim despre 4 regimuri ale terenurilor:

Regimul juridic al terenurilor destinate industriei;

Regimul juridic al terenurilor destinate transporturilor;

Regimul juridic al terenurilor destinate rețelelor electrice;

Regimul juridic al terenurilor destinate necesităților de apărare și trupelor de grăniceri și de interne.

1. Regimul juridic al terenurilor destinate industriei.

Terenurile cu destinație industrială sunt atribuite de autoritățile publice locale pentru amplasare și exploatarea clădirilor administrative și de deservire, a construcțiilor auxiliare și construcțiilor industriale, miniere etc. întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, pentru realizarea sarcinilor specifice puse în fața lor.

Mărimea terenurilor atribuite în aceste scopuri se stabilește în conformitate cu normele și documentația proiectelor tehnice aprobate, în fiecare caz aparte, de aceea legislatorul nu reglementează expres acest aspect.

Întreprinderile de profil industrial se clasifică, după scopul lor de bază, în: întreprinderi care prelucrează materia primă și întreprinderi care asigură necesarul de materie primă minerală și alte necesități ale economiei naționale.

În această ordine de idei, întreprinderile industriale se grupează în cele cu profil minier și altele decât acestea. Însă, indiferent de clasificarea și gruparea efectuată, tuturor întreprinderilor industriale le este caracteristic regimul juridic de folosire a acestor terenuri:

Deoarece activitatea economică a întreprinderilor menționate prezintă un pericol sporit pentru cei din împrejurime, la amplasarea și la construcția acestor obiective se aplică modalitatea preventivă de construcție. Astfel, construirea noilor obiective economice, a căilor de comunicație, de amplasare și amenajare a depozitelor etc. se efectuează în conformitate cu articolul 23 al Legii privind protecția mediului înconjurător nr. 1515 – XII din 16 iunie 1993, și este admisă numai în cazul avizului pozitiv sau ale altor organe abilitate în domeniu;

Întrucât construcția și amplasarea întreprinderilor industriale vizează direct sau indirect interesele populației locale, în unele cazuri hotărârea cu privire la construcție va fi bazată pe acordul populației din localitatea respectivă, pe rezultatul referendumului organizat;

Deoarece în mod normal este imposibilă o evaluare a impactului ecologic, social și de altă natură privind amplasarea întreprinderilor industriale, toate proiectele privind construcția și amplasarea acestor întreprinderi sunt supuse în mod obligatoriu expertizei ecologice de stat, iar în unele cazuri și expertizei obștești;

Securitatea ecologică și socială a întreprinderilor în cauză se asigură conform normelor și standardelor ecologice, sanitare, de construcție, cât și regulilor ce servesc volumul necesar de securitate a muncii. În caz contrar, neîndeplinirea cerințelor stipulate de legislație duce la suspendarea și interzicerea proiectării, construcției și reconstrucției obiectivelor și anexelor industriale.

Terenurile întreprinderilor industriale sunt atribuite doar conform destinației și pentru satisfacerea necesităților propriuzise.

Drept subiecte ale dreptului de folosință asupra acestor terenuri apar întreprinderile de stat, cele cooperatiste, întreprinderile industriale private, cât și persoanele fizice activând ca întreprinderi individuale în domeniu. Sectoarele de teren se atribuie pe termen permanent, nelimitat în folosință, întreprinderilor industriale de stat, iar celorlalte în bază de arendă sau li se vând în proprietate privată, conform articolului 3 al Legii privind prețul normativ și modul de vânzare – cumpărare a pământului nr. 1308 – XII din 25 iulie 1997.

Concomitent cu atribuirea terenului pentru un obiectiv industrial se stabilesc zone de influență în conformitate cu normele aprobate de organele pentru protecția mediului înconjurător, iar întreprinderile, instituțiile și organizațiile în juriu cărora au fost stabilite astfel de zone sunt obligate să marcheze hotarele acestor zone cu semne informative speciale. Stabilirea acestor zone nicidecum nu-i privează pe deținătorii de terenuri de dreptul de proprietate de posesiune și de beneficiere funciară.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 150

Din categoria teritoriilor destinate industriei fac parte terenurile pe care sunt amplasate:

spații și construcții de producție, administrative, de locuit, social – culturale ale uzinelor, fabricilor, minelor, centrelor electrice, etc.

căi de acces, depozite amplasate pe teritoriile agricole, baze de transportare, cariere, instalații de captare și epurare a apei, poligoane de înmormântare a deșeurilor industriale și menajere, stații de pompare, instalații energetice, comunicații inginerești, plantații de protecție, precum și terenuri destinate sau folosite pentru nevoile industriei.

Atribuirea terenurilor în scopul exploatării minereurilor se efectuează doar cu condiția deținerii autorizației pentru valorificarea industrială a zăcământului, prezentării documentației privind parametrii minei și recultivării suprafețelor utilizate.

Regimul juridic al terenurilor destinate transporturilor;

Terenurile destinate transporturilor presupun suprafețe de pământ care deservesc exploatarea tehnică și satisfac nevoile transporturilor, inclusiv porțiunea de teren ocupată de partea carosabilă a drumurilor, de căi ferate, de conducte etc. cât și terenurile ocupate de construcțiile și instalațiile de deservire nemijlocită a transporturilor.

Pentru ca un teren să fie considerat destinat transporturilor el trebuie să fie declarat în modul stabilit de lege ca atare și dat în administrarea unităților de transport.

Conform articolului din Legea cu privire la transporturi nr. 1194 – XIII din 21 mai 1997, administrarea de stat a sistemului transporturilor de efectuează de către Ministerul Transporturilor și Gospodăriei Drumurilor, de către autoritățile publice locale și alte organe abilitate în conformitate cu legislația în vigoare.

Ca subiecte ale dreptului de folosință a terenurilor respective apar întreprinderile, instituțiile și organizațiile indiferent de tipul de proprietate și forma juridică de organizare, care gestionează nemijlocit unitățile de transport și exploatează căile de acces ale acestora.

Subiectele în cauză sunt obligate:

să folosească rațional terenurile transmise lor;

să nu lezeze interesele altor beneficiari funciari (inclusiv ale arendașilor);

să nu admită formarea de bălți;

înrâurirea calității terenurilor;

să întreprindă măsuri de prevenire a eroziunii, a alunecărilor de teren;

să desfășoare acțiuni agrotehnice, de ameliorare silvică și hidrotehnică pentru consolidarea râpelor, pantelor, etc.

În cazul în care se ignorează cerințele de menținere în bună stare a terenurilor transmise în folosință întreprinderilor de transport, răspunderea revine conducătorilor sau proprietarilor (posesorilor) acestor întreprinderi.

Atribuirea terenurilor destinate transporturilor se efectuează în funcție de importanța acestora, în mod diferențiat. Astfel, potrivit articolului 5 din Legea privind terenurile proprietatea publică și delimitarea lor nr. 981 – XIV din 11 mai 2000, terenurile ocupate de drumuri naționale, terenurile ocupate de conductele naționale și internaționale de transport al gazelor sunt de interes național și constituie proprietatea publică a statului. Aceste categorii de terenuri se atribuie unităților de transport prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova, care în numele Republicii Moldova posedă, folosesc și administrează terenurile proprietate publică a statului.

Atribuirea terenurilor destinate transportului rutier, feroviar, naval, aerian, prin conducte, de interes local ține de competența autorităților publice locale.

În acest regim de drept, proprietatea aparatului statului, comunei, orașului municipiului, județului, unității teritoriale autonome Găgăuzia.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag.

Pentru a asigura exploatarea cuvenită a instalațiilor și a altor obiective de transport, precum și protecția terenurilor transmise în folosința întreprinderilor de transport, Guvernul prin hotărârea sa stabilește zone de protecție cu regim special de folosire a pământului. Mărimea și regimul zonelor de protecție depind de categoria transportului și sunt specificate în norme sau în documentație de proiect.

Terenurile destinate transporturilor se clasifică în:

Terenuri destinate transportului feroviar

Terenuri destinate transportului pe apă;

Terenuri destinate transportului auto;

Terenuri destinate transportului aerian;

Terenuri destinate transportului prin conducte.

1. Terenuri destinate transportului feroviar sunt terenuri:

ocupate de căi ferate, construcțiile și edificiile aferente (terasamente, poduri, tuneluri, viaducte; instalații de semnalizare, clădiri și serviciu tehnic, etc.);

căi ferate de acces ce aparțin Căii Ferate din Republica Moldova, precum și linii de cale ferată ce aparțin întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, altor ministere și departamente care sunt amplasate în afara teritoriilor acestor unități;

stații de cale ferată împreună cu toate clădirile;

construcțiile gospodăriei de locomotive, de vagoane, serviciile de întreținere a căii ferate și de încărcare, instalațiile de alimentare cu apă și canalizare, plantații de protecție și fixare, încăperi de locuit și social – culturale și alte obiective, destinate special deservirii transportului feroviar.

2. Terenuri destinate transportului pe apă

porturi, cheiuri, debarcadere, radele porturilor și golfurile cu toate instalațiile și utilajul tehnic din dotare;

gări, pavilioane și cheiuri de acostare;

clădiri, semne costiere de navigație, șantiere navale de reparație, bază de reparație și exploatare, ateliere, șantiere navale, centre de decantare și reparație, depozite, rețele inginerești, noduri de locuit de telecomunicații, centre și spații radio, încăperi de serviciu de locuit și social – culturale și alte obiecte, destinate special deservirii transportului pe apă;

3. Terenuri destinate transportului auto

terenurile, șosele, drumuri, cu construcțiile și edificiile aferente, care mai includ platforme ale drumurilor, poduri, instalații de semnalizare, etc., instalații artificiale de drenare, de protecție și altele, locuri de parcare și spălare a materialului rulant, plantații forestiere de protecție, clădiri de protecție, baze, uzine, cariere, spații de serviciu și social culturale;

construcții și instalații ale gospodăriei energetice, de garaje și distribuție a petrolului, gări și stații auto, clădiri de serviciu tehnic, stații și centre de întreținere tehnică, întreprinderi de transporturi de mărfuri, platforme de recuplare, containere – platforme și alte obiective, destinate al acestor terenuri este reglementat atât de legislația funciară, cât și de cea minieră;

4. Terenuri destinate transportului aerian;

conductele magistrale terestre și subterane, instalațiile terestre de aprovizionare cu energie, de telecomunicații, automatică și telemecanică, mijloacele antiincendiare, instalațiile antierozionale și de protecție;

recipientele și rezervoarele pentru păstrarea și decondensarea gazului, hambarele de pământ pentru evacuarea petrolului și a produselor petroliere în caz de avarie, instalațiile serviciului linear de exploatare;

drumuri permanente, platformele pentru elicoptere, plasate în lungul traseelor conductelor;

centralele, stațiile de intermediere și de pompare și stațiile de alimentare și transportare;

încăperile de producție, administrative, de locuit și social culturale;

estacadele și cheiurile de acostare, de turnare și scurgere.

3. Regimul juridic al terenurilor destinate rețelelor electrice;

Prin terenuri destinate rețelelor electrice se au în vedere rețelele de transport sau de distribuire a energiei electrice cu un sistem de întreprinderi și obiective electroenergetice, de gaze, de combustibil solid și lichid, cu centru de instruire, organizații de proiectări, etc.

Terenurile destinate rețelelor electrice includ terenurile ocupate de încăperi de producție, administrative de locuit și social – culturale, bazate pe producție și reparație, centrale electrice, substații de transformare, căi de acces, suporturi pentru rețelele electrice cu tensiunea de 35kW și mai mare, cât și alte instalații destinate întreprinderilor rețelelor electrice*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 155

Întreprinderilor ce se ocupă cu construcția și exploatarea rețelelor electrice și resurselor energetice li se atribuie de către autoritățile publice locale terenuri în folosință permanentă pentru deservirea obiectivelor și utilajului la nivelul cuvenit procesului tehnologic.

Construcția liniilor de transportare a energiei electrice cu tensiunea cub 35kW și a liniilor de radiodifuzare se efectuează în lungul drumurilor, pe teritoriul terenurilor nefolosite în scopuri agricole și pe pășuni cu productivitatea redusă în conformitate cu normele și regulile de construcție, fără retragerea terenurilor de la deținătorii lor. Totodată, amplasarea liniilor menționate trebuie să fie coordonată cu deținătorii de terenuri, respectiv cu primăriile comunelor (satelor), orașelor, precum și cu serviciul de stat pentru reglementarea regimului proprietății funciare și cu cel arhitectural, ecologic, antiincendiar din localitățile date.

Subiecte ale relațiilor de drept pot fi doar persoanele juridice, agenți economici care, în conformitate cu prevederile Legii cu privire la energia electrică nr. 137 – XIV din 17 septembrie 1998, dețin licențe pentru producerea, transportul, distribuirea și furnizarea de energie electrică.

Terenurile respective pot fi atât în proprietate publică, cât și privată. O abatere de la regula generală poate fi restricția impusă de stat, conform căreia rețelele magistrale de transport electric și obiectivele energetice de importanță strategică nu sunt pasibile privatizării. Deoarece obiectivele energetice au un grad sporit de pericol, pentru asigurarea exploatării lor în siguranță se stabilesc zone de protecție, iar orice lucrare în zona respectivă se efectuează numai cu acordul întreprinderii sau organizației energetice. Deținătorul de terenuri în perimetrul cărora sunt amplasate rețelele electrice sunt obligate să ia măsuri de protecție a acestora.

4. Regimul juridic al terenurilor destinate necesităților de apărare și trupelor de grăniceri și de interne

Sunt considerate terenuri destinate necesităților de apărare și trupelor de grăniceri și de interne terenurile repartizate în conformitate cu legislația în vigoare, pentru amplasarea și desfășurarea activității permanente a unităților militare, instituțiilor de învățământ militar și organizațiilor Forțelor Armate, trupelor de grăniceri și de interne. Astfel, potrivit articolului 10 al Legii cu privire la Forțele Armate nr. 966 – XII din 17 martie 1992, pentru necesitățile apărării se atribuie terenuri în folosință permanentă ori provizorie în modul prevăzut de legislația funciară.

Dimensiunile pentru această categorie de terenuri, pentru satisfacerea necesităților de apărare, se stabilesc în conformitate cu normele în vigoare și se coordonează la rândul lor cu autoritățile publice locale, iar modul de repartizare și utilizare a acestor terenuri este stabilit de Guvern.

Este interzisă folosirea terenurilor menționate în alte scopuri decât cele prevăzute.

Pe lista terenurilor destinate necesităților de apărare se înscriu terenurile ocupate de încăperi de producție, administrative, de locuit și social – culturale ce aparțin unităților militare, organizațiilor și instituțiilor de învățământ ale Forțelor Armate ale Republicii Moldova; poligoane de instrucții, zone de control de-a lungul frontierei de stat a Republicii Moldova, aerodromuri și rampe pentru elicoptere, spații (poligoane) pentru parcarea tehnicii militare, ateliere de reparație, depozite pentru păstrarea carburanților și a pieselor de schimb, stații de alimentare a mașinilor; căi ferate de acces, depozite pe teritoriile gărilor, baze de transportare, instalații de captare și epurare a apei, stații de pompe, comunicații inginerești și plantații de protecție. Repartizarea terenurilor pentru necesitățile apărării și exercitarea controlului asupra folosirii lor, conform art.10 al Legii cu privire la apărare nr.964-XII din 17.03.1992, ține de competența autorităților locale.

O trăsătură specifică a regimului juridic al terenurilor destinate industriei, transporturilor, telecomunicațiilor, apărării și cu altă destinație specială constă în faptul că aceste terenuri pot fi repartizate de către conducătorii unităților economice lucrătorilor acestora în folosință temporară ca loturi individuale de serviciu pentru arătură sau pășune pentru păscutul vitelor și cositul fînului.

Iar terenurile, care temporar nu sînt folosite pentru necesitățile de apărare pot fi atribuite de către organele administrației publice locale, de comun acord cu întreprinderile, instituțiile și organizațiile Ministerului Apărării, în folosință provizorie în scopuri agricole altor deținători de terenuri. O categorie distinctă de terenuri pentru necesitățile de apărare sînt terenurile destinate trupelor de grăniceri, care se atribuie în folosință pe termen nelimitat de către autoritățile locale. Astfel, pentru întreținerea în bune condiții a frontierei de stat a Republicii Moldova nr. 108 – XII din 17 mai 1997, trupelor de grăniceri li se dă în folosință permanentă o fâșie de pământ cu lățimea de 15 metri, ce trece de-a lungul liniei frontierei de stat pe uscat sau pe malul Republicii Moldova al apelor de frontieră cu lățimea de doi kilometri. Regimul de administrare a zonei de frontieră se stabilește de către comandamentul trupelor de grăniceri de comun acord cu administrația locală.

Dacă terenurile destinate necesităților de apărare sunt amplasate pe alte categorii de terenuri (pe terenurile fondului silvic, terenurile fondului apelor, etc.), atunci regimul juridic de folosință a terenurilor destinate se efectuează ținându-se cont de regimul acestor categorii de terenuri. Deci, regimul de folosință a unui poligon militar situat într-o pădure este stabilit atât de normele legislației funciare, cât și de normele legislației silvice.

Ca subiecte ce utilizează aceste categorii de terenuri apar unitățile militare, instituțiile de învățământ militar și alte organizații ce fac parte din componența Ministerului Apărării, unitățile și subunitățile din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cât și unitățile de grăniceri și ale serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 182

§6. Regimul juridic al terenurilor destinate ocrotirii naturii, sănătății, activității recreative, al terenurilor de valoare istorico culturală, al terenurilor zonelor verzi și suburbane

Terenurile destinate ocrotirii naturii, sănătății, activității respective, de valoare istorico – culturală, a zonelor suburbane și zonelor verzi, ca o categorie distinctă de terenuri, au fost evidențiate și separate pentru prima oară în fondul funciar unic al țării, în conformitate cu legislația funciară actuală, în 1991.

Anterior aceste categorii de terenuri făceau parte din categoria terenurilor cu destinație specială. Necesitatea separării terenurilor menționate într-o grupă distinctă a fost determinată de situația extrem de agravantă ce se stabilește în domeniul protecției mediului înconjurător pe întreg teritoriul țării. Protecția mediului ambiant însă constituie o proporție națională, care vizează în mod direct condițiile de viață și sănătatea populației, realizarea intereselor economice și social-umane, precum și capacitatea de dezvoltare durabilă a societății pe viitor.

Din terenurile destinate ocrotirii naturii fac parte: terenurile rezervațiilor, parcurilor naționale, parcurilor dendrologice și zoologice, grădinilor botanice, braniștilor, monumentelor naturii, zonele de protecție și zonelor sanitare.

În componența acestor terenuri sunt incluse sectoarele de terenuri în perimetrul cărora se află obiectivele naturale, ce prezintă valoare științifică, culturală, ecologică, istorică, estetică și recreativă.

Pe terenurile indicate mai sus este interzisă activitatea ce vine ce vine în contradicție cu destinația lor specială prevăzută de legislația în vigoare. Iar dacă destinația acestor terenuri nu corespunde regimului de protecție stabilit pentru ele, atunci terenurile respective pot fi retrase din folosință de către organele abilitate ale statului, deoarece toate aceste terenuri sunt în exclusivitate proprietatea statului. Pentru asigurarea regimului de funcționare a acestor obiective în jurul rezervațiilor, zonelor de construcție a localităților, terenurile destinate fortificării sănătății, râurilor, păraielor și lacurilor, construcțiilor hidrotehnice și de acumulare a apei, resurselor de aprovizionare cu apă potabilă și cu apă tehnică, apeductelor magistrale și internaționale, se pot stabili zone de și zone sanitare. Suprafețele, condițiile și modul de folosire a terenurilor din zonele de protecție și cele sanitare se stabilesc în fiecare caz de către legislație.

Se cere ca aceste zone să fie indicate în natură prin semne informative.

Astfel, prin terenurile destinate ocrotirii naturii, ocrotirii sănătății, activității recreative, prin terenurile de valoare istorico – culturală, prin terenurile zonelor suburbane și ale zonelor verzi se înțelege totalitatea ariilor naturale, a obiectivelor și a complexelor naturale ce au regim juridice specific de reglementare, desemnate și reglementate în scopul conservării și protecției tuturor factorilor de mediu din limitele lor protejate de stat.

Regimul juridic al terenurilor destinate ocrotirii naturii

Potrivit legii, din categoria terenurilor rezervaților fac parte terenurile în al căror perimetru se află obiectivele naturale ce prezintă valoare științifică și culturală (landșafturile tipice și unice, comunitățile de organisme vegetale și animale rare). Ele sunt repartizate pentru păstrare în stare naturală în complexele naturale tipice sau unice pentru zona de landșaft cu tot ansamblul lor de componente, pentru studierea proceselor și fenomenelor în mersul lor firesc în vederea elaborării bazelor științifice ale ocrotirii naturii.

Regimul juridic al rezervațiilor este reglementat de Legea privind fondurile ariilor naturale protejate de stat, nr. 1538 – XIII din 25 februarie 1998, cât și de articolul 56 al Codului funciar al Republicii Moldova.

La rândul lor, terenurile rezervațiilor se clasifică în:

Rezervații științifice;

Conform punctului 1 al Anexei nr. 4 din Regulamentul – cadru cu privire la rezervațiile științifice, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 785 din 03 august 2000, rezervația științifică reprezintă prima categorie de arii naturale protejate de stat din cadrul Uniunii Internaționale de Conservare a Naturii, care are cel mai strict regim de protecție și este destinată în mod prioritar protecției celor mai reprezentative ecosisteme, complexe naturale de domeniul silvic, de luncă, acvatic și de stepă. Fondarea rezervațiilor în cauză urmărește scopul conservării, regenerării, redresării ecologice și studierii proceselor naturale în afara impactului antropic, păstrării stricte a structurii floristice și faunistice autohtone specifice spațiului natural al teritoriului în cauză. Deci, rezervația științifică are ca obiectiv prioritar protecția mediului, efectuarea de cercetări științifice, educarea și instruire ecologică a populației care se subordonează autorității centrale pentru mediu.

În seama rezervațiilor științifice sunt puse următoarele sarcini principale:

conservarea biodiversității și menținerea complexului său natural în afara impactului antropic;

conservarea stațiunilor terestre și a habitatelor acvatice;

efectuarea de cercetări științifice;

aplicarea realizărilor științei din domeniul ariilor naturale protejate și realizarea programelor ecologice;

ținerea analelor naturii;

efectuarea monitoringului ecologic;

colaborarea în domeniul ariilor naturale protejate cu organismele și instituții de specialitate din țară și din străinătate;

popularizarea cunoștințelor privind protecția mediului;

pregătirea cadrelor științifice și a specialiștilor în domeniul ocrotirii naturii, în special în cel al ariilor naturale protejate.

Rezervația științifică de fondează în baza deciziei Parlamentului Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, cu avizele autorității centrale pentru mediu și Academiei de Științe a Republicii Moldova. Pe teritoriilor rezervațiilor se interzice orice activitate care contravine sarcinilor și regimului acestora și prezintă pericolul sau dereglează derularea proceselor naturale și integritatea complexelor naturale*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 181

Rezervații naturale;

Rezervațiile naturale, potrivit punctului 2 al Anexei nr. 2 din Regulamentul – cadru cu privire la rezervațiile naturale aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 784 din 03 august 2000, reprezintă spații naturale, valoroase din punct de vedere științific, destinate păstrării și restabilirii echilibrului ecologic. Obiectul principal al restabilirii echilibrului ecologic. Obiectivul principal al rezervațiilor menționate este asigurarea condițiilor optime de protejare și restabilire a speciilor. Retragerea terenurilor din aceste rezervații este strict interzisă, cu excepția cazurilor cânt acestea își pierd valoarea în urma calamităților naturale sau catastrofelor și când nu mai pot fi restabilite. În astfel de situații, retragerea terenurilor din rezervațiile naturale se efectuează la propunerea autorității centrale pentru mediu și a Academiei de Științe a Republicii Moldova, în baza hotărârii Parlamentului Republicii Moldova.

Aceste rezervații se află în gestiunea deținătorilor funciari, care sunt obligați să asigure respectarea regimului de protecție a acestor rezervații, să instaleze la hotarele lor borne, panouri de avertisment, indicatoare, să ia măsuri de lichidare a surselor existente de poluare și măsuri de reconstrucție ecologică.

Sarcinile de bază a rezervațiilor naturale sunt:

conservarea speciilor de plante și animale endemice, rare sau pe cale de dispariție prin crearea de condiții optime de existență și reproducere, inclusiv pentru speciile de păsări migratoare în perioada de cuibărire și iernat, a loturilor de concentrare a peștelui și de depunere a icrelor;

repopularea teritoriilor adiacente cu specii de plante și animale anterior dispărute din zonele respective și urmează a fi reaclimatizate (reproduse) în rezervație;

propaganda și educația ecologică;

Paza și protecția teritoriilor rezervațiilor naturale este asigurată de autoritățile în a căror subordine se află, prin intermediul deținătorilor funciari. Pentru reducerea impactului antropic asupra rezervațiilor menționate, pe teritoriul adiacent lor se stabilesc zone de protecție cu lățimea de 700 până la 1000 m.

Toate persoanele sunt obligate să respecte limitele acestor zone. Fondarea, reorganizarea și lichidarea rezervațiilor naturale se efectuează conform Hotărârii Parlamentului, la propunerea Guvernului, cu avizul autorităților centrale pentru mediu și al Academiei de Științe al Republicii Moldova.

3. Rezervații peisagistice (de peisaj geografice)

Rezervația peisagistică (de peisaj geografice) are ca obiectiv conservarea peisajelor geografice de importanță națională utilizarea lor reglementată în scopuri economice, estetice, culturale și recreative.

Rezervațiile peisagistice sunt create pentru:

armonizarea relațiilor dintre om și natură, conservarea peisajelor geografice pentru generația actuală și generațiile viitoare;

studierea proceselor naturale și stabilirea echilibrelor ecologic;

menționarea fondului genetic în limitele capacităților biologice ale rezervațiilor peisagistice;

respectarea convențiilor și acordurilor internaționale cu privire la conservarea landșafturilor, diversității biologice și peisagistice.

Specificul terenurilor rezervațiilor în cauză constă în faptul că aceste terenuri sunt în exclusivitate proprietate publică, nu pot fi privatizate și nici arendate, pe ele se respectă un regim special de protecție și administrare, retragere terenurilor fiind strict interzisă, cu excepția cazurilor când acestea își pierd valoarea lor inițială și nu mai pot fi restabilite. Pe teritoriul adiacent rezervațiilor în cauză, pentru provenirea și reducerea impactului antropic se stabilesc zone de protecție cu dimensiunile între 700 și 1000 m. La restabilirea acestor zone se iau în considerație hotarele naturale ale localităților, terenurilor agricole și drumurilor.

Reorganizarea sau lichidarea rezervațiilor menționate se efectuează conform Hotărârii Parlamentului, la propunerea Guvernului, cu avizul autorităților centrale pentru mediu și al Academiei de Științe al Republicii Moldova.

4. Rezervație a biosferei;

Conform punctului 1 al Anexei nr. 4 din Regulamentul cadru al rezervațiilor biosferei, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 782 din 03 august 2000, rezervația biosferei este un spațiu geografice terestru sau acvatic cu elemente și formațiuni fizico – geografice, de importanță națională și internațională, care cuprinde specii de plante și animale indigene specifice teritoriului în cauză, cu statut de instituție de cercetări științifice, desemnate de UNESCO, drept componentă a patrimoniului natural mondial.

Obiectivul principal al rezervației biosferei constă în conservarea elementelor și formațiunilor fizico – geografice, a speciilor de plante și de animale de importanță națională și internațională, în efectuarea de cercetări în sistemul monitoringului global.

Obiectivele și sarcinile de bază ale rezervației biosferei sunt:

protecția și conservarea diversității biologice și peisagistice (a genofondului și ecofondului);

protecția și optimizarea efectivului de specii floristice și faunistice rare;

crearea condițiilor pentru reintroducerea speciilor aborigene dispărute, a celor aflate în pericol de dispariție, precum și a celor vulnerabile prin intermediul reproducerii lor în condiții ex-situ;

efectuarea cercetărilor științifice;

popularizarea cunoștințelor legate de protecția, structura și starea biosferei;

crearea condițiilor pentru turism și agrement, etc.

Teritoriul rezervației biosferei se divizează în zone funcționale conform destinației acestora, cu unele restricții. Astfel, zona – nucleu este zona cu cel mai strict regim de protecție, în care se interzice orice activitate economică cu excepția cercetărilor științifice, iar zona – tampon e o zonă de administrare naturală și servește ca obiect de studiere și de aplicare a rezultatelor cercetărilor științifice în vederea conservării și dezvoltării fondului genetic, restabilirii principalelor tipuri de păduri, bălți, lunci, stepe, etc. Zona de tranziție este destinată diminuării impactului antropic din teritoriile adiacente.

În această zonă sunt permise activitățile tradiționale de folosință a terenurilor asociate cu agricultura, silvicultura, pășunatul și pescuitul. Or, sunt stabilite și restricții.

Rezervația este persoană juridică, se înființează de la bugetul de stat, din surse extrabugetare, din fondurile extrabugetare, din fondurile ecologice și din donații ale persoanelor fizice și juridice, inclusiv străine, din alte mijloace speciale care nu contravin legislației în vigoare. În cadrul rezervației se constituiau consiliul științific, iar însăși rezervația se delimitează printr-o zonă de protecție.

Rezervațiile biosferei se fondează în baza deciziei Parlamentului Republicii Moldova, la propunerea Guvernului.

5. Rezervații de resurse.

Rezervațiile de resurse reprezintă conform punctului 1 al Anexei nr. 3 a Regulamentului – cadru al rezervațiilor de resurse, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 782 din 03 august 2000, spații naturale deosebit de valoroase de importanță națională și care sunt protejate de stat în scopul conservării lor pentru generațiile viitoare. Obiectivul lor constă în conservarea resurselor naturale pentru generațiile viitoare. Rezervațiile de resurse pot fi reprezentate de terenuri cu soluri calitative cu bonitate superioară, masivă forestiere cu diferite specii de mare valoare și înaltă producție, bazine acvatice naturale și artificiale ca resurse de apă potabilă, zăcăminte minerale, care reprezintă valori naturale și necesită să fie protejate și conservate în vederea folosirii lor ulterioare.

Statutul de rezervație de resurse are un caracter provizoriu în funcție de importanța ei ecologică și economică, exalată de organizațiile și instituțiile științifice de profil de comun acord cu autoritatea centrală pentru mediu.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 183.

Calitatea de rezervație de resurse se atribuie pe teren de cel puțin 15 ani. La expirarea acestui termen autoritatea centrală pentru mediu, de comun acord cu Academia de Științe a Republicii Moldova, poate lansa propunerea de retragere a statutului de rezervație la momentul expirării termenului și semnificația ecologică, economică și socială a resurselor naturale respective, evaluarea prin investigații științifice. În cazul în care autoritățile menționate nu au făcut propuneri de retragere a statutului de rezervație de resurse, regimul de protecție se prelungește în mod automat pentru următorul termen. În aceste rezervații se efectuează investigații științifice în baza unor programe.

Sarcinile de bază, obiectivele rezervației constau în următoarele:

conservarea resurselor naturale în vederea valorificării lor naturale;

crearea de condiții favorabile pentru restabilirea resurselor naturale regenerabile;

eliminarea surselor de poluare cu efecte distructive asupra integrității și structurii resurselor naturale;

Regimul juridic al rezervației de resurse prevede:

interzicerea exploatării neautorizate a resurselor naturale;

interzicerea construcției diferitelor imobile, instalații și rețele care generează poluarea, dezintegrarea, nimicirea și schimbarea evoluției mecanismelor naturale în sensul înrăutățirii lor;

interzicerea depozitării, neutralizării sau prelucrării deșeurilor toxice, amplasării gunoiștilor;

interzicerea depozitării chimicalelor, pesticidelor și altor substanțe nocive, etc.

Rezervațiile de resurse nu au statut de persoană juridică. Cele ce constituie proprietate publică de stat sunt subordonate autorităților publice centrale respective. În cazul proprietății private, acestea se subordonează proprietarului respectiv și se află sub egida administrării publice locale.

Regimul juridic al terenurilor destinate ocrotirii sănătății

Conform articolului 57 al Codului funciar al Republicii Moldova, din categoria terenurilor destinate ocrotirii sănătății fac parte terenurile pe care există obiecte de tratament natural (izvoare de apă minerale, nămoluri curative) și condiții climaterice deosebit de favorabile profilaxiei și tratamentului populației. Evidențierea, folosirea și protecția acestor terenuri sunt determinate de existența condițiilor climaterice deosebit de favorabile și altor factori naturali, necesari profilaxiei și tratamentului cetățenilor.

Aceste terenuri se atribuie în folosință stațiunilor balneare, instituțiilor terapeutice și sunt protejate în mod deosebit. Potrivit punctului 5 al articolului 35 al Legii privind ocrotirea sănătății, nr. 411- XII din 28 martir 1995, considerarea unei localități ca stațiune balneară, stabilirea hotarelor zonelor ei de protecție sanitară și determinarea regimului acesteia sunt efectuate de Guvernul Republicii Moldova la propunerea Ministerului Sănătății și a Consiliului Federației Sindicatelor Independente din Republica Moldova, coordonată cu autoritățile publice locale pe teritoriul căreia se află stațiunea.

Sanatoriul este o instituție spitalicească (climaterică ori balneară) pentru îngrijirea bolnavilor.

Stațiunea se consideră localitatea în care se găsesc condiții climaterice, ape minerale, etc. prielnice sănătății.

Astfel, unitățile medico – sanitare de recuperare, serviciile medicale din stațiunile balneare, sanatoriile și preventoriile cu rol recuperator și alte unități de acest profil se organizează în zone cu factori naturali de cură în scopul recuperării integrale a sănătății cetățenilor și restabilirii capacității lor de muncă.

Elementul de bază al regimului stațiunilor balneare, al instituțiilor terapeutice etc. este zona de protecție sanitară, care reprezintă un sistem de măsuri în vederea menținerii și protecției factorilor de mediu, chimici, fizici și biologici ai obiectivelor naturale de tratament. În acest scop, la toate stațiunile balneare sunt create zone de protecție sanitară. În hotarele zonelor menționate se stabilește un regim special de gospodărie, de producție, de trai și de natură.

Astfel, în limitele zonelor de protecție sanitară este interzisă darea terenurilor în posesiune, folosință, inclusiv în arendă, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor a căror activitate este incompatibilă cu protecția obiectivelor naturale curative și cu menținerea condițiilor favorabile pentru odihna populației. Totodată, subiectele dreptului de folosință a terenurilor în jurul cărora se stabilesc cu condiții deosebite de folosință a acestor terenuri sunt obligate să marcheze granițele lor cu semne informative speciale.

Modul de organizare și de deschidere de instituții balneo – sanatorice este stipulat în legislație și prevede în primul rând să fie autorizate de Ministerul Sănătății al Republicii Moldova și Consiliul Federației Sindicatelor din Republica Moldova de comun acord cu Guvernul Republicii Moldova. Iar profilul medical al instituțiilor balneo – sanatorice este stabilit de Ministerul Sănătății în comun cu Consiliul Federației Sindicatelor Independente din Republicii Moldova.

Exercitarea controlului asupra activității instituțiilor balneo – sanatorice și acordarea ajutorului științific, metodic și consultativ se efectuează de către Ministerul Sănătății al Republicii Moldova. Terenurile destinate ocrotirii sănătății constituie proprietate publică a statului, fiind de interes național, și sunt atribuite de Guvernul Republicii Moldova stațiunilor balneare, instituțiilor terapeutice și curative, care apar și cu subiecte ale acestor folosințe.

Terenurile pentru activitatea recreativă

Legislația actuală prevede atribuire și protecția terenurilor destinate activității recreative pentru folosirea acestora în scopuri de odihnă și turism. Conform articolului 58 al Codului funciar al Republicii Moldova, din această categorie fac parte terenurile pe care se află case de odihnă, sanatorii, campinguri, campinguri, baze turistice, tabere pentru copii, poteci didactico-turistice și trase marcate.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 185.

Turismul este un domeniu ale economiei naționale cu funcții complexe, ce reunește un ansamblu de bunuri și servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în fața mediului lor obișnuit pe o perioadă mai mică de un an și al căror motiv este altul decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat.

Potrivit punctului 5 al articolului 8 al Legii turismului, numărul 798 – XVI din unele terenuri care fac parte din domeniul public sau privat pot fi concesionate de o perioadă de până la 50 de ani în conformitate cu legislația funciară, cu proprietate stabilite prin programele de dezvoltare a turismului.

O condiție obligatorie a regimului juridic al terenurilor destinate activității recreative constă în faptul că toate aceste terenuri și sectoare de terenuri urmează a fi folosite conform destinației lor: pentru odihnă și turism. Este interzisă orice activitate care împiedică folosirea terenurilor respective potrivit destinației lor speciale, cum ar fi: construcțiile, tăierile neautorizate sau vătămările spațiilor verzi, etc. Sectoarele de teren necesare potecilor didactico-turistice și traseelor marcate sunt atribuite în drept de folosință limitată asupra sectoarelor de teren străine (servitutea) . În cazul în care dreptul asupra sectorului de teren trece altei persoane, servitutea nu se abrogă.

Pentru recreare se atribuie teritorii de către organele administrației publice locale, din extravilanele localităților urbane și rurale al căror scop constă în crearea cadrului adecvat practicării sportului, turismului și altor activități recreative.

Conform Codului silvic al Republicii Moldova, pentru organizarea odihnei populației, autoritățile publice locale și gestionarii de terenuri din fondul forestier desfășoară activități de amenajare a sectoarelor de pădure și deservire social-culturală a populației în pădurile zonelor verzi ale localităților și în alte păduri care sunt folosite pentru odihnă, sport și turism, păstrând concomitent mediul silvic și landșafturile naturale, arhitectura zonelor suburbane și respectând regulile sanitare. Pădurile zonelor verzi se încadrează în grupa întâi funcțională, cu funcții igienico-sanitare și de recreare, fapt ce generează unele restricții, ca tăierile principale, permițându-se doar tăierile secundare și de regenerare. Subiectele dreptului de folosință pe aceste terenuri sunt obligate să realizeze exploatarea patrimoniului turistic și de altă natură, asigurând totodată protecția și conservarea acestuia și a mediului înconjurător.

Particularitățile regimului juridic al terenurilor al terenurilor de valoare istorico-culturale

Terenurile de valoare istorico-culturală sunt sectoarele de teren pe care sunt amplasate, potrivit articolului 59 din Codului funciar al Republicii Moldova, rezervațiile istorico-culturale, parcurile memoriale, monumentele arheologice și arhitecturale și complexele arhitecturale și complexele arhitecturale de landșaft. Conform articolului 1 al Legii privind ocrotirea monumentelor nr. 1530-XII din 22 iunie 1993, monumentele sunt obiective ori ansambluri de obiective cu valoare istorică, artistică sau științifică, care reprezintă mărturii ale evoluției civilizațiilor de pe teritoriul republicii, precum și ale dezvoltării spirituale, politice și sociale și care sunt ocrotite de stat.

Pentru categoria terenurilor de valoare istorico culturală se instituie un regim special îndreptat spre menținerea integrității inițiale a acestora și a mediului înconjurător.

Pe aceste terenuri este limitată orice activitate care contravine destinației lor speciale. Avizele asupra zonelor de producție a acestor terenuri sunt luate în mod obligatoriu în considerație la întocmirea planului general de construcții urbane și rurale. Deținătorii terenurilor, indiferent de titlul pe care i-l dețin, în perimetrul cărora sunt amplasate obiective luate sub protecție sunt obligați să ia măsuri ce asigură protecția și paza acestora.

Terenurile de valoare istorico-culturală, a căror listă este aprobată de Guvernul Republicii Moldova, sunt terenuri proprietate publică a statului, condiționată de factori economici, ecologici, istorico-culturali, necesari de a asigura securitatea și protecția acestora.

Regimul juridic al terenurilor al terenurilor zonelor verzi și suburbane

Toate terenurile de exploatare din extravilan destinate amplasamentelor, legate de amenajarea și funcționarea normală a gospodăriei orășenești, precum și cele ocupate de păduri publice și alte spații verzi, cu funcții de protecție, sanitaro-igienice, de fortificare a sănătății și care sunt locuri de odihnă ale populației, sunt incluse de către autoritățile publice locale în zona suburbană și zona verde.

Categoriile de terenuri menționate sunt reprezentate de terenuri din afara intravilanului localităților, adică în limita terenurilor administrativ, și care înglobează activități dependente sau nu de funcțiile localității, conform planurilor urbanistice și planurilor de amenajare a teritoriului. Terenurile zonelor suburbane și zonelor verzi sunt protejate de stat și se folosesc conform proiectelor de organizare a acestora. Includerea terenurilor zonelor suburbane și zonelor verzi în fondul terenurilor proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale este condiționată de necesitatea utilizării eficiente a terenurilor, interesul satului, comunei, orașului, municipiul, municipiului, etc.

La elaborarea documentației de urbanism și amenajare a teritoriului, potrivit prevederilor Legii privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului nr. 835-XII din 17 mai 1996, se ține cont de amplasarea spațiilor verzi. Spațiile verzi reprezintă un sistem armonizat arhitectural, format din elementele ele complexelor peisagistice și care, indiferent de apartenență și destinație, servesc la îmbunătățirea calității mediului, menținerea echilibrului ecologic și a genofondului autohton la îmbogățirea asortimentului de plante ornamentale, la menținerea și protejarea obiectivelor naturale prețioase și armonizare peisajelor artificiale cu cele naturale în vederea realizării unei ambianțe favorabile desfășurării activităților antropogene. Conform articolului 15 al Legii cu privire la spațiile urbane și rurale, nr. 591 – XIV din 23 septembrie 1999, spațiile verzi din extravilanele cuprind pădurile-parc, spațiile verzi din extravilane cuprind pădurile-parc, spațiile verzi din zonele de agrement și alte categorii de spații verzi suburbane care au în principal funcția de a asigura odihna într-un cadru natural.

Spațiile verzi care sunt folosite în interes public constituie obiectivul exclus al proprietății publice și pot fi date în posesiunea provizorie și în folosință altor persoane juridice și fizice.

La includerea terenurilor în zona suburbană și în zona verde drepturile deținătorilor de terenuri se păstrează. Pe terenurile date, construcțiile și amenajările incompatibile cu destinația spațiilor verzi, ca obiectivele industriale, locative, stațiile de alimentare cu combustibil etc. sunt interzise.

Spațiile verzi care sunt folosite în întregime public constituie obiectivul exclusiv al proprietății publice și pot fi date în posesiunea provizorie și în folosință altor persoane juridice și fizice. La includerea terenurilor în zona suburbană și în zona verde drepturilor deținătorilor de terenuri se păstrează. Pe terenurile date, construcțiile și amenajările incompatibile cu destinația spațiilor verzi, ca obiectivele industriale, locative, stațiile de alimentare cu combustibil etc. sunt interzise.

Atribuirea terenurilor pentru construcția și amplasarea în spațiilor verzi a obiectivelor pentru activități economice și sociale (terenuri pentru practicarea sporului, pentru jocuri și odihnă, obiective cu caracter artistic, etc.) se efectuează de către autoritățile publice locale cu acordul autorității centrale pentru mediu. Locul de amplasare a obiectivelor, suprafața terenurilor și condițiile de desfășurare a activității ulterioare se determină în baza documentației de urbanism și amenajare a teritoriului. Totodată se interzice efectuarea construcțiilor în spațiile verzi ale zonelor respective fără a obține avizul pozitiv al expertizei ecologice de stat și obștești și fără acordul populației din zonele limitrofe.

Autoritățile publice locale de comun acord cu organele teritoriale subordonate autorității centrale pentru mediu stabilesc hotarele spațiilor verzi și ale zonelor de protecție ale acestora.

Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la procedura unică de ținere a evidenței spațiilor verzi ale localităților urbane și rurale nr. 676 din 11 iulie 2000, s-a stabilit că evidența se constituie după trei niveluri:

nivelul unu – local (comună, oraș, municipiu);

nivelul doi – local (județ, U.T.A. Găgăuzia, municipiul Chișinău);

nivelul trei – național (autoritatea centrală pentru mediu).

Componența și regimul juridic ale terenurilor suburbane legate de amenajarea și funcționarea gospodăriei orășenești și terenurilor urbane în principiu sunt identice.

§7. Regimul juridic al terenurilor fondului silvic

Actele normative de bază ce reglementează relațiile apărute în cadrul folosirii terenurilor fondului forestier sunt Codul funciar al Republicii Moldova și Codul Silvic al Republicii Moldova, adoptat la 21 iunie 1996.

În conformitate cu actele normative nominalizate, fondul forestier constituie totalitatea pădurilor, terenurilor destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, producție și administrare silvică, precum și terenurile neproductive incluse în amenajările silvice.

Deci, terenurile fondului silvic sunt terenurile acoperite cu păduri, precum și cele neacoperite, însă destinate împăduririi.

Prin urmare, locul central în sistemul elementelor fondului silvic îl ocupă pădurile. Legislația silvică definește pădurea ca un element al landșaftului geografic, unitate funcțională a biosferei, compusă din comunitatea vegetației forestiere (în care domină arborii și arbuștii), a pădurii vii, a animalelor și microorganismelor care în dezvoltarea lor biologică sunt interdependente și acționează asupra habitatului lor. Sunt considerate păduri terenurile acoperite cu vegetație forestieră cu o suprafață de 0,1 ha. Din cele relatate mai sus rezultă că noțiunea de fond forestier nu este identică cu noțiunea de terenuri acoperite cu plantații forestiere, deoarece acestea pot avea și alte destinații, ca: parcuri, grădini botanice etc*.

Ca obiect al naturii, pădurea îndeplinește trei funcții de bază: ecologică, economică și cultural-recreativă.

Funcția ecologică a pădurii se manifestă prin influența de protecție asupra mediului înconjurător.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 185

Funcția economică a pădurii constă în obținea masei lemnoase și altor materiale pentru necesitățile vitale ale economiei naționale. Funcția cultural recreativă se evidențiază prin faptul că pădurea contribuie la fortificarea sănătății oamenilor și la perceperea mai profundă a naturii de către om.

Conform articolului 8 al Codului silvic al Republicii Moldova, din fondul forestier fac parte:

Terenurile pentru împădurire (ce includ terenuri destinate reîmpăduririi și terenuri destinate împăduririi).

Terenurile care servesc necesităților de cultură, producție și administrare silvică (pepiniere, plantații cu arbuști decorativi și fructiferi, terenuri destinate asigurării cu hrană a vântului și a animalelor care aparțin unităților silvice, terenuri arabile, fânețe, pășuni date în folosință temporară personalului silvic pentru activități auxiliare, terenuri ocupate de drumuri forestiere, de linii parcelare, de linii de transport de energie electrică, de iazuri și lacuri, cât și terenuri ocupate de construcții și instalații ce aparțin gospodăriei silvice).

Terenuri neproductive (mlaștini, stâncării, pante abrupte, alunecări de teren, etc.).

Nu fac parte din fondul forestier și respectiv nu sunt incluse:

perdelele forestiere de protecție amplasate pe terenurile cu destinație agricolă;

perdelele forestiere de producție și plantațiile de arbori și arbuști situate de-a lungul căilor de comunicare;

grupele de arbori și arborii aparte din perimetrul orașelor și altor localități – terenurile spațiilor verzi.

Atribuirea terenurilor la fondul forestier se efectuează pe baza amenajamentelor silvice, care reprezintă un sistem de măsuri de asigurare a gospodăriei naționale a terenurilor din acest fond și realizare a folosințelor silvice, regenerare eficientă, pază și protecție a pădurilor, promovare a unei politici tehnico-științifice unice, bazate pe concepția de dezvoltare a silviculturii.

Totodată articolul 17 din Codul silvic al Republicii Moldova prevede modalitatea de înstrăinare și de atribuire a terenurilor din fondul forestier, conform legislației funciare, în alte scopuri de cele silvice. În cazul înstrăinării terenurilor împădurite din fondul forestier pentru necesitățile statale și publice, Guvernul Republicii Moldova decide concomitent conservarea sau tăierea pădurilor și determină modul de folosire a produselor lemnoase recoltate, fiindcă pădurile în Republica Moldova, folosite în interese public reprezintă obiectul exclusiv al proprietății publice și pot fi date doar în gestiune sau în folosință. Legislația silvică admite și proprietatea privată asupra pădurilor în cazul plantării acestora pe terenurile aflate în proprietate privată cu exercitarea dreptului de proprietate privată în condițiile legii. Condițiile dreptului de proprietate asupra acestor păduri este stabilit de normele legislației silvice, civile și funciare.

Proprietarii de terenuri împădurite, în conformitate cu prevederile articolului 18 al Legii privind ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate nr. 1041-XIV din 15 iunie 2000, sunt obligați să asigure pe cheltuieli proprii lucrările de îngrijire, pază și protecție în perimetrele de ameliorare, respectând normele tehnice silvice, etc. În caz contrar, aceste terenuri vor fi expropriate de la deținătorii acestora pentru utilitate publică, cu despăgubire prealabilă și dreaptă și vor fi administrate de autoritatea silvică centrală.

Potrivit importanței economice, ecologice și sociale a fondului forestier, pădurile fondului forestier național sunt situate în grupa întâi funcțională, având în exclusivitate funcțiile de protecție a mediului înconjurător. Clasificarea pădurilor pe grupe și categorii funcționale se efectuează de către Guvernul Republicii Moldova, la propunerea organelor silvice de stat și a autorităților de stat pentru protecția mediului înconjurător*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 191

Important este că toate pădurile desemnate în modul stabilit pentru folosirea în aceleași scopuri sunt clasificate în aceeași categorie funcțională, iar regimul de gospodărie și realizare a folosințelor în păduri se stabilește în funcție de scopul principal al categoriei funcționale a pădurii.

În conformitate cu articolul 15 al Codului Silvic al Republicii Moldova și cu punctul 5 din Regulamentul privind clasificarea pădurilor pe grupe și categorii funcționale, adoptat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1008 din 30 octombrie 1997, pornind de la importanța lor economică, amplasarea și funcțiile ce le revin, pădurile din fondul forestier național se clasifică în cinci categorii funcționale.

Din prima categorie fac parte pădurile cu funcții de protecție a apelor, care include: perdelele forestiere de protecție pe versații râurilor, rîuleților, lacurilor, lacurilor de acumulare și altor bazine acvatice;

Pădurile cu funcții de protecție contra factorilor climatici și industriali dăunători constituie cea de a treia categorie și include respectiv: pierderile forestiere de protecție a terenurilor agricole, pădurile de stepă, pădurile de pe limită dintre stepă și silvostepă, cu excepția zăvoarelor și pădurilor de pe luncă din aceste zone, trupurile de pădure dispersate cu suprafețe sub 50 ha, situate în zona de câmpie și de sectoare silvice deosebit de valoroase;

O altă categorie o alcătuiesc pădurile cu funcții de recreare care include: pădurile zonelor verzi din jurul orașelor și altor localități, inclusiv sectoarele de pături-parcuri din aceste zone, pădurile din prima și a doua zonă de protecție sanitară ale surselor de aprovizionare cu apă, pădurile din zonele de protecție sanitară a situațiilor balneoclimaterice și ale sanatoriilor, pădurile urbane și pădurile-parcuri;

Păduri de importanță științifică și de conservare a genofondului și ecofondului silvic includ: pădurile din rezervațiile naturale, pădurile din parcurile naționale și naturale, sectoarele de pădure aflate în regim de rezervație, pădurile de importanță științifică sau istorico-culturală, pădurile declarate monumente ale naturii și plantații silvice cu pomi fructiferi.

Concomitent cu clasificarea pădurilor pe categoriile funcționale corespunzătoare sunt determinate hotarele terenurilor împădurite și neîmpădurite din fondul silvic, încadrate în fiecare categorie funcțională. În cazul în care pe terenurile pădurilor încadrate în una dintre categoriile funcționale sus-enumerate se află monumente ale naturii, sectoarele silvice în regim de rezervație, păduri de importanță științifică sau istorico-culturală, acestora li se atribuie categorii funcționale separate.

Totodată, în pădurile din fondul forestier național, indiferent de categoriile funcționale, pot fi evidențiate sectoarele silvice de protecție specială cu regim limitat de gospodărie silvică (mici sectoare de pădure amplasate între spații neîmpădurite, sectoarele de protecție a malurilor bazinelor acvatice, sectoarele de pădure în componența cărora sunt atestate specii relicte epidemice, etc.).

Perimetrul unui sector de pădure ce urmează să fie încadrat în una dintre categoriile funcționale trebuie să corespundă cu hotarele naturale ale acestuia, cu liniile parcelare, liniile electrice și de comunicație, ale hotarelor subparcelare și cu ale elemente, fără devieri esențiale de la normative stabilite sau de la cele determinate prin cercetările efectuate anterior.

Teritoriile acoperite cu arboreturi care îndeplinesc concomitent câteva funcții de protecție și încadrează în categoria funcțională pentru care este stabilit regimul cel mai strict de gospodărie și realizare a folosințelor silvice. În cazurile în care arboreturile se află deja într-un regim similar, acestora li se va atribui categoria funcțională de maximă importanță. Categoria funcțională de maximă importanță presupune încadrarea acestora în categorii funcționale într-o ordine stabilită după importanța lor. Astfel, legislația silvică le divizează:

Păduri din prima și a doua zona de protecție sanitară a surselor de alimentare cu apă;

Păduri din prima și a doua zonă de protecție sanitară ale stațiunilor balneoclimaterice și sanatoriilor;

Sectoarele silvice deosebit de valoroase;

Păduri antierozionale;

Plantații silvice cu pomi fructiferi;

Perdele forestiere de protecție limitrofe drumurilor auto de interes național;

Perdele forestiere de protecție limitrofe căilor ferate;

Păduri din a treia zonă de protecție sanitară a stațiunilor balneoclimaterice și sanatoriilor;

Păduri din zonele verzi ale orașelor și ale altor localități;

Perdele forestiere de producție a râurilor, rîuleților, lacurilor, lacurilor de acumulare și a altor bazine acvatice.

Determinarea categoriilor funcționale ale pădurilor și înaintarea demersurilor privind atribuirea efectivă a acestora se efectuează de către organele silvice de stat și autoritățile de stat pentru protecția mediului înconjurător, la care se anexează fundamentarea tehnico-științifică și economică a propunerilor privind clasificarea pădurilor pe categorii funcționale, precum și materialele, documentele cartografice, de evidență sau de altă natură. Hotărârea privind clasificarea pădurilor pe categorii funcționale ține de competența Guvernului Republicii Moldova. Clasificarea pădurilor în grupe și categorii funcționale se efectuează concomitent cu demarcarea hotarelor pe teren ținându-se cont de cerințele legislației funciare.

Administrarea și gospodărirea fondului forestier în zonele de frontieră și în pădurile cu regim special se exercită de către organele silvice de stat teritoriale și organele silvice de stat teritoriale și organele de resort în modul stabilit de Guvern.

Tipurile și formele de folosință ale fondului forestier sunt stabilite de legislație amănunțit și nu necesită o interpretare aparte. Astfel, utilizarea pădurilor se efectuează în șase forme: recoltarea masei lemnoase prin tăieri principale și secundare, recoltarea produselor lemnoase auxiliare și a materiei prime tehnice, folosințele silvice accesorii (recoltarea și achiziționarea fructelor și pomușoarelor sălbatice, nucilor, ciupercilor, plantelor medicale, folosirea pădurii în scopuri de recreare, pentru necesitățile gospodăriei cinegetice, în scopuri de cercetări științifice).

Terenurile din fondul forestier pot fi în folosință în scopurile menționate mai sus persoanelor fizice și juridice. Regimul juridic de utilizare a pădurilor poate fi diferențiat în: general obligatoriu pentru orice grupă și categorie funcțională de protecție a pădurilor și special, condiționat de specificul utilizării pădurilor și a terenurilor pe care sunt amplasate aceste păduri. Astfel, Codul silvic al Republicii Moldova stabilește principiile de bază a administrării de stat în domeniul folosirii, regenerării pazei și protecției pădurilor. Articolele 29, 30 din Codul Silvic al Republicii Moldova stipulează drepturile și obligațiile gestionarilor de terenuri din fondul forestier și ale beneficiarilor silvici; Articolul 16 din Codul Silvic al Republicii Moldova determină modul de stabilire a vârstei exploatabilității și a circuitului de protecție forestieră.

Stabilirea, diferențierea și modificarea regimului juridic al terenurilor din fondul forestier se efectuează prin intermediul administrării de stat și reglementării statale în domeniul utilizării, regenerării, pazei și protecției pădurilor, care pe lângă criteriile generale include și criterii speciale determinate de trăsătura caracteristică și fondului forestier de pe diversele terenuri.

Astfel, accesul cetățenilor în păduri poate fi limitat sau interzis de către organele silvice de stat, prin decizia autorităților publice locale, în scopul prevenirii incendiilor și alte scopuri sau în legătură cu stabilirea unui regim special în pădurile rezervațiilor și în alte păduri cu regim special.

Administrarea terenurilor din fondul silvic se efectuează de către:

Organele administrației de stat de competență generală;

Organele administrării de stat de competență specială.

1. Organele administrației de stat de competență generală;

În asigurarea utilizării raționale și protecție a pădurilor și a terenurilor fondului forestier are un rol deosebit organizarea administrării de stat.

Volumul și conținutul competenței reprezintă criteriul ce stă la baza clasificării organelor care efectuează administrarea de stat în sfera respectivă. De aceea, tradițional organele administrării de stat se divizează în organe de competență generală și organe de competență specială. Deci, administrarea de stat este tratată ca o activitatea executivă și de dispoziție a organelor statale în asigurarea utilizării raționale, regenerării, pazei și protecției eficiente de către organele de stat ale puterii legislative și executive.

În această ordine de idei, obiectivele administrării fondului forestier asigură:

dezvoltarea durabilă a pădurilor și menținerea în ele a biodiversității;

intensificarea funcțiilor de protecție a apelor, igienico-sanitare, de reglare climaterică și a altor funcții ale pădurilor în scopul ocrotirii sănătății populației și protecției mediului înconjurător;

regenerarea, extinderea, ameliorarea compoziției și a calității pădurilor, sporirea productivității acestora;

elaborarea și aplicarea unui complex de măsuri de măsuri diverse și reglementarea activității organelor silvice de stat privind aducerea și menținerea pădurilor în starea corespunzătoare funcțiilor ecologice și social-economice ale acestora;

continuarea eficienții funcționale a pădurilor și valorificarea rațională a resurselor silvice.

În categoria organelor de competență generală ce administrează fondul forestier al țării legislația actuală include – Parlamentul Republicii Moldova, Guvernul Republicii Moldova și autorităților publice locale, delimitând concomitent competența acestora.

Astfel în articolul 7 al Codului Silvic al Republicii Moldova sunt stipulate împuternicite Parlamentului Republicii Moldova de competența căruia țin:

reglementarea legislativă a relațiilor silvice;

determinarea direcțiilor fundamentale ale politicii statului privind folosirea, regenerarea, paza și protecția pădurilor;

stabilirea împuternicirilor autorităților publice locale privind folosirea, regenerarea, paza și protecția pădurilor;

soluționarea altor probleme privind reglementarea relațiilor silvice.

Funcțiile Guvernului Republicii Moldova ca organ executiv sunt mai vaste în acest domeniu și, potrivit articolului 8 al Codului silvic al Republicii Moldova, cuprind următoarele împuterniciri:

prezentarea de propuneri Parlamentului pentru elaborarea de acte normative privind relațiile silvice;

exercitarea controlului de stat asupra stării, folosirii, regenerării, pazei și protecției fondului forestier și cinegetic;

stabilirea procedurii de eliberare a lemnului de picior;

aprobarea actelor normative privind ariile protejare și adoptarea hotărârilor cu privire la constituirea, lichidarea și apartenența departamentală a acestora;

stabilirea principiilor de plată pentru folosințele și produsele silvice;

stabilirea modului de clasificare a pădurilor pe grupe și categorii funcționale;

stabilirea și schimbarea categoriilor funcționale ale terenurilor din fondul forestier;

aprobarea volumului anual de recoltare a masei lemnoase prin tăieri principale;

stabilirea unei proceduri unice de ținere a evidenței de stat a fondului forestier, a cadastrului silvic de stat și monitoringului forestier;

soluționarea problemelor ce țin de atribuirea terenurilor din fondul forestier pentru necesități de stat și publice;

soluționarea problemelor se țin de atribuirea terenurilor din fondul forestier în gestiune;

soluționarea problemelor privind organizarea și activitatea organelor silvice de stat;

aprobarea problemelor privind folosirea, regenerarea, paza și protecția pădurilor;

colaborarea internațională în domeniul folosirii, regenerării, pazei și protecției pădurilor;

De competența organelor publice locale ține:

exercitarea controlului asupra stării, folosirii, regenerării, pazei și protecției fondurilor forestier și cinegetic;

repartizarea terenurilor din fondul forestier;

înregistrarea drepturilor de gestiune și de folosință a terenurilor din fondul forestier;

organizarea ținerii evidenței de stat a fondului forestier și a cadastrului silvic de stat;

acordarea de sprijin organelor silvice de stat a incendiilor de pădure;

lichidarea în comun cu organele silvice de stat a efectelor incendiilor de apărare și calamităților naturale;

organizarea în comun cu organele silvice de stat a îndeplinirii programelor privind folosirea, regenerarea, paza și protecția pădurilor.

Toate aceste organe, în limitele competenței lor, îndeplinesc funcțiile de administrare a fondului forestier pe întreg teritoriul unităților administrativ-teritoriale, indiferent de subordinea în care se află aceste păduri, bazându-se pe principiul separării puterilor.

Activitatea organelor de competență generală în exercitarea funcțiilor de administrare statală în reglementarea regimului juridic al terenurilor fondului forestier se efectuează în conformitate cu reglementările acestora și asigură realizarea politicii de stat în domeniul respectiv.

2. Organele administrării de stat de competență specială.

Afară de organele de competență generală există și funcționează organe de competență specială care exercită nemijlocit administrarea de stat în domeniul utilizării, reglementării, pazei și protecției pădurilor*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 196

Un astfel de organ de administrare pe întreg teritoriul țării este Serviciul Silvic de Stat, înființat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 688 din 23 iulie 1999, fiind succesorul de drept al fostei Asociații de Stat pentru Silvicultură „Moldsilva”.

Serviciul Silvic de Stat este autoritatea centrală de dirijare și de gestionare a fondului forestier unic și a fondului cinegetic al țării, creat pe lângă Guvernul Republicii Moldova Serviciul Silvic de Stat î-și desfășoară activitatea în conformitate cu articolul 12 din Codul Silvic al Republicii Moldova nr. 183 din 15 martie 1995. Deci, Serviciul Silvic de Stat are statut de persoană juridică și își desfășoară sarcinile direct sau prin intermediul întreprinderilor și structurilor sale pe teritoriu.

Sarcinile de bază ale Serviciului Silvic de Stat :

gestionarea fondului forestier unic și a fondului cinegetic al țării, precum și a altor obiective cu profil silvic ce constituie patrimoniului statului;

elaborarea și aplicarea regimului silvic și a controlului de stat asupra respectării acestuia în toate pădurile și terenurile fondului forestier, precum și în vegetația forestieră din afara acestuia;

elaborarea și realizarea măsurilor privind paza și protecția pădurilor și a vegetației forestiere pe întreg teritoriul țării;

ținerea evidenței unice de stat a fondului forestier a Cadastrului Serviciului Silvic de Stat;

organizarea amenajărilor silvice și revizuirea lor cu o periodicitate de 10 ani;

organizarea monitoringului;

regenerarea pădurilor și împădurirea terenurilor fondului forestier; extinderea terenurilor împădurite și cererea perdelelor de protecție;

restabilirea biocenozelor silvice autohtone prin reconstrucție ecologică;

asigurarea permanenței și a biodiversității naturale a pădurilor;

organizarea și gospodărirea fundului cinegetic, a controlului de stat în domeniul respectiv;

valorificarea rațională a produselor lemnoase și nelemnoase.

În componența Serviciului Silvic de Stat:

Întreprinderile de stat pentru silvicultură. Aceste întreprinderi sunt constituite, reorganizarea și lichidate prin ordinul Serviciului Silvic de Stat și se subordonează nemijlocit acesteia. Întreprinderile sunt persoane juridice și reprezintă organele de stat plenipotențiare în domeniul dirijării și gestionării fondului forestier unic și a fondului cinegetic al țării.

Întreprinderile de stat pentru prelucrarea lemnului. Întreprinderile în cauză sunt persoane juridice, cu bilanț, independent, conturi în bănci, ștampilă și se constituie de către Serviciul Silvic de Stat;

Întreprinderilor pentru prelucrarea fructelor de pădure „Pomușoara”;

Centrul de amenajări și Cercetări Silvice. Centrul este persoana juridică și se creează prin ordinul Serviciului Silvic de Stat în domeniul amenajării pădurilor, organizarea protecției, depistării și combaterii dăunătorilor și bolilor, proiectării și cercetărilor științifice;

Rezervațiile naturale de stat. În componența și subordonarea Serviciului Silvic de Stat sunt incluse următoarele rezervații naturale de stat:

„Codru”;

„Plaiul Fagului”;

„Pădurea domnească”;

„Iagorlîc”.

Firma Comercială de Stat „Silvaimrex”.

În scopul asigurării pazei fondurilor forestier și cinegetic, prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 106 din 27 februarie 1996, a fost formată garda forestieră în componența Serviciului Silvic de Stat, cu următoarele funcții:

paza nemijlocită a pădurilor de tăieri frauduloase, distrugerii, vătămării și delapidării, pășunatul ilicit al animalelor și costul fânului, precum și de alte modalități de folosire nelegitimă a pădurii și terenurilor fondului forestier, de alte încălcări ale legislației silvice și influența negativă asupra pădurilor;

efectuarea pazei fondului forestier de incendiu, realizarea măsurilor de profilaxie a incendiilor în păduri și altor incendii de vegetație, descoperire și lichidarea lor;

înfăptuirea măsurilor de reprimare a încălcărilor modului stabilit, normelor și regulilor de exercitare a folosirii pădurilor;

paza fondului cinegetic și control asupra respectării regulilor și cerințelor stabilite de legislația cinegetică;

§8. Regimul juridic al terenurilor fondului apelor

Ca sursă naturală regenerabilă și limitată, apa este un element indispensabil al naturii, de o importanță deosebită pentru existența vieții și înfăptuirea tuturor activităților umane. De aceea, protecția, punerea și dezvoltarea durabilă a surselor de apă sunt acțiuni de interes general.

Obiectul relațiilor din domeniul folosirii fondului apelor este unul separat sau o parte componentă a acestuia. În conformitate cu prevederile articolului 2 al Codului apelor al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 22iunie 1993, din Fondul Unic de Stat al Apelor din Republica Moldova fac parte bazinele de apă de suprafață și izvoarele de apă, apele canalelor, precum și apele subterane.

Potrivit Codului Funciar al Republicii Moldova, terenurile fondului apelor cuprind teritoriile aflate sub ape – albiile cursurilor de apă, cuvetele lacurilor, iazurilor, rezervoarelor de apă, mlaștinile, terenurile pe care sunt amplasate construcții hidrotehnice și alte amenajări ale serviciului apelor, precum și terenurile repartizate pentru fâșiile de deviere (de pe maluri) a râurilor, a bazinelor de apă, a canalelor magistrale inter-gospodărești și a colectoarelor.

Astfel, terenurile fondului apelor se divizează în două categorii:

Cele acoperite nemijlocit cu ape (adică terenurile care sunt acoperite cu apă relativ stabil, permanent ori o mare parte a anului în categoria dată neintrând terenurile acoperite cu apă pe o perioadă limitată de timp, acestea fiind concomitent bazine artificiale, dar nu naturale);

Cele adiacente de apă, destinate folosirii și proiectării apelor;

Deci, acestea se folosesc pentru construcția și exploatarea instalațiilor ce asigură satisfacerea necesităților de apă potabilă, tehnică, curativă, a altor necesități ale populației, ale serviciului apelor, ale agriculturii, industriei, gospodăriei piscicole, energeticii, transporturilor, precum și a altor necesități ale statului și societății.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 202.

Regimul juridic al terenurilor fondului apelor este reglementat atât de normele Codului Apelor al Republicii Moldova. În ceea ce privește relațiile în raport cu apele aflate în mediul înconjurător care nu sunt concentrate în obiective, acestea nu sunt reglementate de către legislația apelor, raporturile legate de folosirea apelor excluse din obiectivele acvatice fiind reglementate de un șir de acte normative inclusiv de legislația civilă, sanitară.

Obiectivele acvatice incluse în Fondul unic de stat al apelor se trec în evidență și se înregistrează în mod obligatoriu în Cadastrul de stat al apelor, care are drept sarcină stabilirea cantității apelor, a datelor privind folosirea apelor pentru necesitățile populației și ale economiei naționale. Fondul în cauză se află sub ocrotirea și protecția statului. Pentru protecția râurilor și a bazinelor de apă împotriva poluării, impurificării, epuizării și de altă natură, precum și pentru folosirea terenurilor aferente lor, în conformitate cu legislația în vigoare, sunt create zone de protecție sanitară în perimetrul cărora se stabilește un regim special de exploatare a terenurilor.

Terenurile fondului apelor reprezintă unul dintre elementele sistemului acvatic care participă nemijlocit la funcționarea naturală a întregului ecosistem. Pământul se manifestă aici ca o întindere spațială de bază, pe care sunt amplasate obiectivele acvatice de suprafață. Aceste terenuri, ocupate de obiective acvatice, de regulă, constituie proprietatea exclusivă a statului și pot fi date doar în folosință. Deoarece pământul este un bun imobil, regimul juridic al obiectivelor acvatice, fapt care a și generat separarea terenurilor fondului apelor într-o categorie independentă.

Regimul juridic al terenurilor fondului apelor are o particularitate, determinată de faptul că destinația economică de bază a acestora constă în deservirea activităților apelor. Componenta constitutivă a acestei categorii de terenuri o reprezintă terenurile acoperite cu apă doar pe o perioadă scurtă. Reamintim că terenurile fondului apelor includ doar terenurile ocupate de bazinele de acvatice naturale, nu și artificiale. De aceea, din terenurile fondului apelor nu fac parte sectoarele bazinelor de înot artificiale, ale conductelor de apă, ale rezervoarelor de apă etc. În categoria terenurilor fondului apelor intră și sectoarele de terenuri limitrofe cursurilor râurilor, pâraielor, lacurilor, construcțiilor hidrotehnice și de acumulare a apei etc. având ca scop – deservirea bazinelor acvatice. Astfel, scopul de bază al terenurilor fondului apelor, constă în deservirea activităților de folosire și protecție a obiectivelor acvatice, de aceea regimul juridic al obiectivelor acvatice, de regulă, determină particularitățile regimului juridic al terenurilor fondului apelor.

Administrarea de stat în domeniul folosirii și protecției fondului apelor este o activitate executivă a organelor statale, împuternicite în acest scop, privind coordonarea tuturor activităților de utilizare, folosire și protecție a apelor pe întreg teritoriul țării. De menționat că, administrarea de stat în acest domeniu nicidecum nu presupune amestecul acestor organe în activitatea economică propriu-zisă a beneficiarelor apei, deoarece aceștia își planifică independent activitățile de utilizare gospodărească a resurselor acvatice, în conformitate cu legislația în vigoare.

Administrarea de stat în domeniul respectiv este exercitată de către Guvernul Republicii Moldova, de organele administrației publice locale și organele de stat autorizate în mod special în acest scop.

Obiectivele administrării de stat în domeniul folosirii fondului apelor, asigurarea folosirii raționale a apelor pentru necesitățile populației și ale economiei naționale; protecția apelor împotriva poluării, impurificării și epuizării; prevenirea și lichidarea efectelor distructive ale apelor; ameliorarea stării obiectivelor acvatice și păstrarea lor pentru generațiile prezente și viitoare; protejarea drepturilor persoanelor juridice și fizice și consolidarea legalității în relațiile din domeniul apelor. Astfel, din sistemul organelor administrării de stat în domeniul respectiv fac parte:

1. Guvernul Republicii Moldova care este împuternicit cu următoarele funcții:

stabilirea modului de folosire a apelor, prevenirea și lichidarea efectelor distructive ale apelor;

planificarea măsurilor privind folosirea și protecția apelor;

aprobarea schemelor de folosire complexă și de protecție a apelor, a balanțelor de gospodărie a apelor;

exercitarea controlului de stat asupra folosirii și protecției apelor, eliberarea de autorizații de folosire.

2. Organul central de administrare a complexului unic al apelor pe întreg teritoriul țării este Concernul Republicii Moldova pentru Gospodăria Apelor „Apele Moldovei”, format pe lângă Ministerul Agriculturii și Industriei Prelucrătoare prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 678 din 06 octombrie 1995.

Concernul „Apele Moldovei” activează în baza unui statut aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 317 din 10 iunie 1996 și potrivit căruia efectuează administrarea de stat, reglementarea și controlul asupra utilizării raționale a resurselor de apă în scopul asigurării necesităților de apă ale tuturor ramurilor economiei naționale și ale populației, din izvoare de suprafață și cele subterane, al protecției terenurilor agricole de revărsări și inundații, al întreținerii terenurilor fondului apelor.

Pentru realizarea acestor sarcini, Concernul:

participă la elaborarea programelor de lungă durată privind irigarea și schemele de dezvoltare a asigurării și aprovizionării cu apă a republicii;

efectuează măsuri privind reglementarea debitului în fluviile țării și asigură utilizarea rațională a lui;

efectuează lucrări privind coordonarea activităților de proiectare, construcție și exploatare a construcțiilor hidrotehnice la obiectivele acvatice;

coordonează limitele consumului de apă pentru subiectele economice;

ține evidența de stat cu privire la utilizarea apelor și Cadastrul apelor;

efectuează controlul operativ al respectării limitelor stabilite ale consumului de apă;

îndeplinește alte funcții în scopul asigurării funcționării unui regim strict de gospodărie a apelor, precum și de protecție a lor.

În componența Concernului „Apele Moldovei” sunt incluse 14 asociați de producție, reparație și exploatare acvatică, Institutul de Proiectare a Sistemelor de Gospodărire în Domeniul Apelor și al Îmbunătățirii Funciare, Direcția pentru Gospodărirea Apelor a Bazinului din Zona Centrală*.

* – M. Cotorobai, P. Zamfir, V. Ursu „Dreptul Funiciar”, 2001, Editura Cartier, pag. 207

Autoritățile publice locale iau parte nemijlocit la soluționarea multiplelor care apar în procesul de gospodărie a apelor, de protecție a lor, ce țin de prevenirea și lichidarea influenței distractive a apei. Concomitent organele publice locale eliberează autorizații de folosire separată a obiectivelor acvatice aflate pe teritoriul administrativ, stabilesc condițiile generale de folosire a apelor, soluționează diverse litigii apărute în procesul nominalizate se realizează prin următoarele funcții.

Controlul de stat asupra îndeplinirii cerințelor folosirii raționale a obiectivelor acvatice și protecției lor, precum a asigura:

respectarea de către toate persoanele juridice și fizice (beneficiarii acvatici) a modului stabilit de folosire a apelor;

executarea obligațiilor și prescripțiilor privind protecția apelor;

prevenirea și lichidarea efectelor lor distructive;

respectarea regulilor de deținere a evidenței apelor.

Funcția de activitate în domeniul planificării folosirii și protecției apelor și a activităților de prevenire și lichidare a efectelor distructive ale acestora, se manifestă nu numai prin elaborarea diferitor planuri științifice întemeiate (atât în cadrul unităților administrativ teritoriale, cât și în general în țară) în baza cărora se asigură amplasarea obiectivelor acvatice, ținându-se cont de necesitățile de apă potabilă și menajeră, dar și prin elaborarea schemelor de utilizare în complex și protecție a apelor.

Modul de elaborare și aprobare a schemelor de utilizare în complex și protecție a apelor este stabilit prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 747 din 03 noiembrie 1995. Potrivit punctului 3 al Hotărârii nominalizate, există e tipuri de astfel de scheme:

schemă generală de utilizare în complex și protecție a apelor, elaborată în scopul determinării direcției principale de dezvoltare a gospodăriei apelor republicii;

schemele bazinelor, elaborate pentru bazinele râurilor în baza schemei generale;

schemele teritoriale, elaborate pentru raioanele economice în baza schemei generale și pentru bazine.

În schemele de utilizare în complex și de protecție a apelor sunt prevăzute acțiuni care urmează să asigure economii cea mai eficientă utilizare a apei, luând în considerație necesitățile de apă a populației.

CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL LOCUINȚELOR

§1. Noțiunea dreptului de proprietate asupra locuințelor. Obiectele, subiectele și conținutul dreptului de proprietate asupra locuințelor.

Dreptul la locuință al cetățenilor Republicii Moldova este consfințit în Constituția Republicii Moldova. Acest drept este asigurat prin dezvoltarea și ocrotirea fondului obștesc și de stat de locuințe, prin ajutorul acordat la construcția de locuințe cooperatistă și individuală, prin repartizarea dreaptă, sub control obștesc, a spațiului locativ, care se acordă pe măsura înfăptuirii programului de construire a locuințelor bine amenajate, precum și prin plata redusă pentru locuință și pentru serviciile comunale*.

Sarcinile legislației Republicii Moldova cu privire la locuințe constau în reglementarea raporturilor în domeniul locuințelor având drept scop asigurarea dreptului cetățenilor la locuință, garantat de Constituția Republicii Moldova și de Constituția Republicii Moldova, folosirea cuvenită și păstrarea în bune condiții a fondului de locuințe, precum și întărirea legalității în chestiunile privind raporturile în domeniul locuințelor.

Casele de locuit, precum și încăperile de locuit din alte clădiri, aflate pe teritoriul Republicii Moldova, formează fondul de locuințe.

Din fondul de locuințe nu fac parte acele încăperi nelocuibile din casele de locuit, care sînt destinate pentru comerț, deservire socială și alte scopuri cu caracter neindustrial.

* – Gh. Beleiu „Drept civil, Introducere în dreptul civil. Drepturile reale”, Editura ALL, pag. 155

Fondul de locuințe este constituit din:

casele de locuit și încăperile de locuit din alte clădiri, care aparțin statului (fondul de stat de locuințe);

casele de locuit și încăperile de locuit din alte clădiri, care aparțin persoanelor juridice;

casele de locuit și apartamentele, aflate în proprietatea personală a cetățenilor (fondul individual de locuințe).

Casele de locuit și încăperile de locuit sînt destinate pentru domicilierea permanentă a cetățenilor, precum și pentru folosirea în modul stabilit în calitate de locuințe de serviciu și de cămine.

Repartizarea în casele de locuit a unor încăperi pentru scopuri cu caracter industrial este interzisă.

Periodic, în termenele stabilite de legislația Republicii Moldova, se face revizia stării în care se află casele de locuit din fondul de stat și obștesc de locuințe. Casele de locuit și încăperile de locuit, care sînt nelocuibile, se reamenajează pentru a fi folosite în alte scopuri sau asemenea case se demolează pe baza unei hotărâri a comitetului executiv al Sovietului raional, orășenesc (al orașului de subordonare republicană) de deputați ai norodului.

Modul de efectuare a reviziei stării tehnice și sanitare a caselor de locuit și încăperilor de locuit și modul de constatare a faptului că ele sînt nelocuibile, precum și modul de înfăptuire a reamenajării lor pentru a fi folosite în alte scopuri sau modul de demolare se stabilesc de legislația Republicii Moldova.

În conformitate cu Bazele legislației cu privire la locuințe a Republicii Moldova în domeniul folosirii și asigurării păstrării în bune condiții a fondului de locuințe este exercitată de Agenția Națională pentru Servicii privind Spațiul Locativ și Bunurile Imobiliare.

Agenția Națională pentru Servicii privind Spațiul Locativ și Bunurile Imobiliare se ocupă în special de:

elaborarea propunerilor în domeniul strategiei naționale de formare și funcționare a pieței spațiului locativ și imobiliare și prezentarea lor Guvernului;

elaborarea cadrului legislativ și normativ privind formarea și funcționarea pieței spațiului locativ și imobiliare;

colaborarea cu Banca Mondială, cu organele financiare din republică și străinătate în scopul elaborării mecanismelor de atragere a investițiilor pentru crearea și funcționarea pieței de locuințe și imobiliare;

efectuarea studiului de apreciere a cererii și ofertei în domeniul spațiului locativ, tipurile de proiecte ale imobilelor, alte circumstanțe;

efectuarea unui studiu în scopul indentificării capacităților companiilor private și de stat, a materialelor de construcții și terenurilor urbane utilizate și necesare la construcția de locuințe;

elaborarea și instalarea bazei de date referitor la piața de locuințe și imobiliare.

§2. Regimul juridic asupra locuințelor aflate în proprietatea statului

Locuințele de serviciu sînt destinate pentru domicilierea cetățenilor, care în legătură cu caracterul relațiilor lor de muncă trebuie că trăiască la locul de lucru sau în apropierea lui. Încăperea de locuit se include în categoria locuințelor de serviciu prin hotărârea Guvernului Republicii Moldova. În calitate de locuințe de serviciu se repartizează, de regulă, apartamente separate.

Modul de atribuire, utilizare și eliberare a locuințelor de serviciu destinate necesităților autorităților publice, denumite în continuare locuințe din fondul special, și care constituie fondul locativ cu statut special este reglementat de Legea Republicii Moldova cu privire la fondul locativ cu statut special nr.982 din 19 septembrie 1996.

Fondul locativ cu statut special se constituie din apartamente sau case de locuit separate, situate în municipiul sau orașul-reședință unde se află autoritățile publice respective.

Locuințele menționate trebuie să corespundă cerințelor sanitare și tehnice stabilite pentru municipiul sau orașul respectiv.

Construcția locuințelor din fondul special este finanțată din bugetul de stat sau din bugetul local, cheltuielile fiind trecute, respectiv, la balanța Parlamentului, Cancelariei de Stat și autorităților administrației publice locale.

Locuințele din fondul special se atribuie exclusiv persoanelor ce dețin funcții elective:

Președintele Republicii Moldova;

Deputații Parlamentului;

Prim-ministrul și locțiitorii lui;

Miniștrii și locțiitorii lor;

Procurorul General și locțiitorii lui;

Judecătorii Curții Constituționale;

Președintele Curții de Conturi și locțiitorii lui;

Președinții comitetelor executive raionale și locțiitorii lor.

Atribuirea de locuințe din fondul special persoanelor indicate nu le privează de dreptul la îmbunătățirea condițiilor de locuit în conformitate cu legislația.

Locuințele din fondul special se atribuie conform deciziei organului în administrarea căruia se află acest fond locativ, cu înștiințarea ulterioară a organului executiv al autorității administrației publice locale și cu prezentarea copiei de pe mandatul de deputat sau de pe hotărârea de alegere sau de desemnare în funcție și a altor documente prevăzute de legislație.

Locuințele din fondul special se atribuie în limitele normelor prevăzute de articolul 42 al Codului cu privire la locuințe.

Ordinul de repartiție a locuințelor din fondul special este eliberat de organul executiv respectiv al autorității administrației publice locale.

În ordinul de repartiție a locuințelor din fondul special, în plus la informația prevăzută de legislație, se indică termenul valabilității lui, care nu poate depăși termenul aflării în funcția electivă sau desemnată, dacă acest termen este stabilit de legislație sau de contractul de muncă.

În baza ordinului de repartiție a locuințelor din fondul special, chiriașul încheie contractul de închiriere a locuinței cu autoritatea administrației publice locale respectivă.

Membrii familiei chiriașului nu sînt în drept să încheie contractul de închiriere menționat. Locuința din fondul special nu poate fi schimbată, subînchiriată, rezervată și privatizată. Chiriașul și membrii familiei lui se folosesc de locuința din fondul special conform actelor normative în vigoare. Chiriașul și membrii familiei lui eliberează locuința din fondul special în termen de 3 luni de la data încetării exercitării funcției elective sau desemnate.

În caz de refuz de eliberare a locuinței din fondul special, evacuarea se efectuează în baza hotărârii instanței judecătorești. Față de locuințele din fondul special nu se aplică prevederile articolului 110 al Codului cu privire la locuințe*.

* – Gh. Beleiu „Drept civil, Introducere în dreptul civil. Drepturile reale”, Editura ALL, pag. 100

§3. Regimul juridic asupra locuințelor din sectorul privat

Organele de stat și obștești, întreprinderile, instituțiile, organizațiile, persoanele cu funcții de răspundere sînt obligate să aibă grijă de păstrarea în bune condiții a fondului de locuințe și de îmbunătățirea gradului de confort al locuințelor.

Întreprinderile, instituțiile, organizațiile, pe balanța cărora se află fondul locativ, poartă răspundere pentru păstrarea lui în bune condiții.

Prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu privire la vânzarea către cetățeni în proprietate privată a apartamentelor în casele fondului locativ de stat și obștesc nr.17 din 20 ianuarie 1989, Guvernul Republicii Moldova a acordat un rol important la soluționarea problemei locative în republică.

Acordarea cetățenilor posibilității de a procura în proprietate privată a apartamentelor în casele fondului locativ de stat și obștesc a contribuit, la apariția unei atitudini grijulii față de spațiul locativ, la sporirea trăiniciei lui, la consolidarea cadrelor, acordând o semnificație importantă accelerării soluționării problemei locative în republică și ținând cont de dorința cetățenilor de a procura în proprietate privată apartamente.

Începând cu acel moment s-a permis vinderea de către cetățeni în proprietate privată a apartamentelor libere în casele, care urmează a fi supuse reconstrucției sau reparației capitale.

Dreptul prioritar pentru procurarea apartamentelor libere în casele, care urmează a fi supuse reconstrucției sau reparației capitale, în proprietate privată îl au cetățenii care se află la evidență pentru îmbunătățirea condițiilor de trai, și în primul rând fruntașii în producție, participanții la Marele Război pentru Apărarea Patriei, familiile militarilor căzuți în lupte și persoanele egalate cu ei, militarii serviciului în termen, sublocotenenții, micimanii și persoanele din efectivul de ofițeri, trecuți în rezervă sau eliberați din serviciul militar activ și din organele afacerilor interne pe motiv de vârstă, starea sănătății sau reducerea statelor, și alte persoane, care beneficiază de dreptul prioritar la acordarea spațiului locativ.

Concluzie

Am arătat că sfera proprietății private este deosebit de vastă, atât cu privire la obiectul acesteia, cât și cu privire la subiectele ei. Într-adevăr, din punctul de vedere al bunurilor care pot face obiect al dreptului de proprietate privată, reamintim principiul potrivit cu care orice bun poate fi obiect poate fi obiect al acestui drept, cu excepția bunurilor care pot fi exclusiv proprietate publică.

Luând în considerație cele menționate în această lucrare și dat fiind faptul că tema acestui studiu este actuală putem face următoarele concluzii: