Regimul Juridic AL Bunurilor Dobandite DE Soti In Timpul Casatoriei

PLANUL LUCRĂRII

SECȚIUNEA 1. CONSIDERAȚII GENERALE

NOȚIUNEA DE REGIM MATRIMONIAL

EGALITATEA ÎNTRE SOȚI

OPRIREA CONVENȚIILOR CONTRARE COMUNITĂȚII DE BUNURI

APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIȚIILOR CODULUI FAMILIEI VIZAVI DE BUNURI 

SECTIUNEA A 2-A : BUNURILE COMUNE ALE SOȚILOR

NOȚIUNEA DE BUNURI

NOȚIUNEA DE DOBÂNDIRE

BUNURILE TREBUIE SĂ FIE DOBÂNDITE “ ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI”

BUNURILE DOBÂNDITE ÎN TIMPUL SEPARAȚIEI ÎN FAPT A SOȚILOR

BUNURILE DOBÂNDITE DE CONCUBINI

MUNCA FEMEII DEPUSĂ ÎN GOSPODĂRIE ȘI PENTRU EDUCAREA COPIILOR

COMPARAȚIE ÎNTRE DREPTUL DE PROPRIETATE COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂȘIE ȘI COMUNITATEA DE BUNURI A SOȚILOR

DATA DOBÂNDIRII BUNURILOR

SECȚIUNEA A 3-A : BUNURILE PROPRII

PRECIZĂRI PRIVIND CATEGORIILE DE BUNURI PROPRII

BUNURILE DOBÂNDITE ÎNAINTE DE ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI (ART. 31, LIT. A C. FAM)

BUNURILE DOBÂNDITE PRIN MOȘTENIRE, LEGAT SAU DONAȚIE

BUNURILE DE UZ PERSONAL ȘI CELE DESTINATE EXERCITĂRII PROFESIEI UNUIA DINTRE SOȚI (ART. 32 LIT. C C. FAM.)

BUNURILE DOBÂNDITE CU TITLU DE PREMIU SAU RECOMPENSĂ, MANUSCRISELE ȘTIINȚIFICE, SCHIȚELE ȘI PROIECTELE ARTISTICE, PROIECTELE DE INVENȚII, PRECUM ȘI ALTE ASEMENEA BUNURI (ART. 31 LIT. D C. FAM.)

INDEMNITATEA DE ASIGURARE SAU DESPĂGUBIRE PENTRU PAGUBELE PRICINUITE PERSOANEI (ART. 31 LIT. E C. FAM.)

3.7. VALOAREA CARE REPREZINTĂ ȘI ÎNLOCUIEȘTE UN BUN PROPRIU SAU BUNUL ÎN CARE A TRECUT ACEASTĂ VALOARE (ART. 31 LIT. F C. FAM. )

SECȚIUNEA A 4-A: DOVADA BUNURILOR COMUNE ȘI PROPRII

PREZUMȚIA DE COMUNITATE

DOVADA BUNURILOR PROPRII

SECȚIUNEA A 5-A: CLARIFICAREA UNOR BUNURI CA FIIND COMUNE SAU PROPRII

VENITUL DIN MUNCĂ

CONSTRUCȚIILE RIDICATE DE SOȚI PE TERENUL UNUIA DINTRE EI

CONSTRUCȚII EFECTUATE DE UNUL DIN SOȚI PE TERENUL PROPRIETATE A AMBILOR SOȚI

CONSTRUCȚIILE RIDICATE DE SOȚI PE TERENUL UNEI TERȚE PERSOANE

CONSTRUCȚII EFECTUATE DE SOȚI PE UN TEREN ATRIBUIT DE STAT ÎN FOLOSINȚĂ

LOCUINȚE CONSTRUITE ORI CUMPĂRATE DE SOȚI CU CREDITE ACORDATE DE STAT

CONSTRUCȚIILE EFECTUATE DE CONCUBINI

BUNURILE CUMPĂRATE CU PLATA PREȚULUI ÎN RATE

CONCLUZII ȘI PROPUNERI “DE LEGE FERENDA”

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

SECȚIUNEA 1. CONSIDERAȚII GENERALE

NOȚIUNEA DE REGIM MATRIMONIAL

Datorită faptului că dreptul nostru comun nu este suficient pentru reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți a fost necesară o reglementare a acestora, care s-a făcut prin normele dreptului familiei.

Regimul matrimonial reprezintă un ansamblu de reguli care ocârmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soților prin căsătorie, statutul care reglementează interesele patrimoniale ale soților în timpul căsătoriei, ansamblul regulilor care cârmuiesc raporturilor dintre soți privitoare la bunurile lor, precum și raporturile în care ei intra cu toții în calitatea lor de soți, un ansamblu de reguli având drept scop guvernarea raporturilor pecuniare dintre soți, raportul dintre soți, ce decurg din faptul căsătoriei lor, cu privire la patrimoniul acestora, totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre soți cu privire la bunurile lor și pe cele care se stabilesc între soți și terțele persoane privind bunurile soților.

Potrivit acestui regim matrimonial soții au doua categorii de bunuri:

a)comune ambilor soți ;

b) proprii fiecăruia dintre ei. Regula este ca bunurile dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei sunt comune, iar excepția este ca anumite bunuri limitativ prevăzute de lege sunt proprii (art 30. 31. 31 c. fam. ). Grupa bunurilor comune și aceea a bunurilor proprii exista în patrimoniul fiecăruia dintre soți, nefiind vorba de un al treilea patrimoniu, cel al bunurilor comune, care sa fie distinct de cele două patrimonii ale soților.

Regimul comunității de bunuri are un caracter precumpănitor iar separația de bunuri între soți (bunurile proprii) are un caracter subsidiar de excepție, bunurile fiind proprii unuia dintre soți numai în cazurile limitativ prevăzute de lege.

În consecință, în cadrul raporturilor patrimoniale dintre soți, legea pune accentul pe comunitatea de bunuri, iar nu pe separarea de bunuri.

În determinarea regimului juridic al bunurilor soților s-a avut în vedere, pe de o parte faptul că, în mod obișnuit bunurile pe care soții le dobândesc în timpul căsătoriei sunt rezultatul direct sau indirect al muncii lor și pe de altă parte grija ca prin intrarea în căsătoriei, nici unul dintre soți să nu-și vadă atinse drepturile pe care le avea asupra bunurilor sale în favoarea celuilalt soț.

1. 2. Egalitatea între soți

Potrivit articolelor 4 și 16 din Constituția României, femeia are drepturi egale cu bărbatul în domeniul tuturor relațiilor sociale. Codul familiei se referă expres în art. 1 alineatul 4 și art. . 25 la egalitatea femeii cu bărbatul în ceea ce privește relațiile dintre soți. În consecință, relațiile patrimoniale se întemeiază pe principiul egalității femeii cu bărbatul. Astfel, bunurile soților sunt, în condițiile legii, comune sau proprii, fără a deosebi după cum ele au fost dobândite ori aparțin bărbatului sau femeii. Tot astfel, soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune, în condiții de perfecta egalitate. Această normă juridică înlătură cu desăvârșire străvechea supremație a bărbatului, pe care o implica poziția sa juridică de „cap de familie” și al „asociației conjugale”. În sfarsit, reglementarea incetarii comunitatii de bunuri și a determinarii parti la care fiecare sot are dreptul nu cunoaste nici o deosebire intemeiata pe sex. Principiul egalitatii nu înseamna, că bunurile urmează să fie atribuite întotdeauna în parti egale soților cu prilejul încetarii comunității de bunuri, deoarece criteriul în raport de care se determina parțile soților este contribuția pe care fiecare din ei a avut-o la dobandirea și conservarea bunurilor, munca depusă în gospodarie și pentru creșterea copiilor, formând o asemenea contribuție. Împărțirea bunurilor comune în cote – parți egale, iar nu în raport de contribuția prestată de fiecare dintre soți ar fi însemnat numai o împărțire egală, dar nu și o împarțire dreaptă.

1. 3. Oprirea convențiilor contrare comunității de bunuri

Comunitatea de bunuri este un regim matrimonial stabilit prin lege, nu prin convenție adică este un regim matrimonial legal. Codul familiei nu cunoaște principiul convențiilor matrimoniale. În consecință soții nu se pot supune unui regim matrimonial conventional care să-și găsească aplicare în locul comunității de bunuri. Acest regim matrimonial este deci obligatoriu .

După ce alin. 1 art. 30 C. fam. stabilește reguli ca „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare din soți, sunt de la data dobândirii lor bunuri comune ale soților”, alin. 2 al aceluiași articol dispune că „ orice convenție contrară este nulă”.

În legatură cu acest ultim text se ridică unele probleme :

În ceea ce privește domeniul de aplicare al acestei nulități, din punctul de vedere al părților convenției, se impun urmatoarele precizări :

a) Nulitatea se aplică atât convenției încheiate de viitori soți în vederea căsătoriei, cât și aceleia dintre soți, în timpul căsătoriei. În acest sens s-a decis că este nulă întelegerea asupra proprietății bunurilor, intervenită între soți în timpul căsătoriei, prin care s-ar face recunoașteri că unele bunuri sunt proprietatea personală a unuia dintre ei. De asemenea, soții nu ar putea înlatura pe cale convențională, caracterul devălmaș al bunurilor comune, prestabilind drepturile lor asupra unor anumite bunuri din cele care sunt comune sau cotele-părți în care ar urma să se împartă aceste bunuri. Tot astfel, acțiunea în constatare a întinderii drepturilor soților asupra drepturilor comune, în timpul căsătoriei, nu este posibilă, deoarece ar însemna transformarea caracterului devălmaș al bunurilor comune ale soților în proprietate comună pe cote-părți. Este vorba de constatarea cotelor-părți cuvenite soților, neurmată de atribuirea bunurilor respective acestora, în limita cotelor-părți stabilite.

Soții nu pot aduce, pe cale convențională, atingerea drepturilor lor egale în ceea ce privește actele administrative, folosință și dispoziție asupra bunurilor comune.

b) Nulitatea se aplică și convenției încheiate de viitorii soți, ori de vreunul din aceștia cu terțele persoane, care ar fi de natură să aducă atingere regimului legal al comunității de bunuri.

B. În ceea ce privește conținutul convențiilor lovite de nulitate se pot deosebi două situații :

a). Convenții prin care s-ar suprima ori micșora comunitatea de bunuri. Asemenea convenții nu sunt posibile. Astfel nu se pot încheia convenții prin care soții să se supună unui alt regim decât cel al comunității de bunuri, cum ar fi, de exemplu, cel al separației de bunuri. De asemenea nu se pot încheia convenții prin care să se considere că unele bunuri dobândite de unul dintre soți nu sunt comune, dacă legea nu le exceptează de la comunitatea de bunuri, adică nu sunt permise convențiile prin care s-ar recunoaște drept bunuri proprii și alte categorii decât cele prevazute de art. 31 C. fam..

S-a decis că este nulă declarația prin care unul dintre soți susține că nu a avut nici o contribuție la dobândirea unor bunuri achiziționate în timpul căsătoriei. De asemenea, nu se poate încheia o convenție prin care să se ridice unuia dintre soți de a dispune de bunurile comune, drept care să fie recunoscut numai unuia dintre ei. De aceea, pentru nu a cădea sub această întârziere, mandatul unuia dintre soți către celălalt de a înstrăina un bun comun, înstrăinare pe care nu ar putea-o face singur după dispozițiile codului familiei, trebuie să fie dat prin împuternicirea expresă și specială, adică mandatul de a dispune de bunurile comune nu trebuie să fie general, căci, în caz contrar ar constitui o renunțare a soțului mandant

La drepturile necunoscute de codul familiei. Tot astfel nu se poate dispune prin act cu titlul gratuit, care să-și produca efectele în timpul căsătoriei, în favoarea celuilalt soț, de un bun comun acord, căci acesta ar însemna o restrângere a comunității de bunuri.

b) Convenții prin care s-ar mări domeniul comunității de bunuri în sensul că s-ar declara ca bunuri comune unele din acele bunuri care, potrivit dispozițiilor legale sunt considerate proprii. De asemenea și aceste convenții sunt nule, deoarece nu se poate deroga de la regimul juridic al bunurilor soților decât în masura în care însăși legea o permite, anume în cazul prevăzut de art. 31 lit. b C. fam, regimul juridic al bunurilor soților având un caracter imperativ atât în privința bunurilor comune cât și în privința bunurilor proprii ale soților.

În sprijinul acestei soluții se mai arată că art. 30 alin. 1 C. fam. Cuprinde o dispoziție de principiu care se realizează printre celelalte dispoziții ce urmează în cadrul secțiunii respective cu care se întregește, astfel că art. 30 alin. 2 C. fam trebuie înțeles în sensul că o convenție este nulă nu numai atunci când contravine art. 30 alin. 1 C. fam. , ci și când contravine celorlalte dispoziții( art 30-36 C. fam) care alcătuiesc reglementarea legală a raporturilor patrimoniale dintre soți.

Într-o altă opinie, se consideră că domeniul comunității de bunuri poate fi extins prin convenție, dacă nu se ating drepturile unor terțe persoane deoarece art. 30 alin. 2 C. fam. nu lovește cu nulitatea decât convențiile care aduc atingere existenței efective și întinderii minimale a comunității, iar un text care să oprească extinderea comunitatii de bunuri nu există. De asemenea se mai arată că interdicția de a mări comunitatea de bunuri pe seama bunurilor proprii poate fi oricând eludată, având în vedere că nu trebuie dovedită calitatea de bun comun, ci că trebuie dovedită calitatea de bun propriu, astfel încât este suficient ca titularul bunului propriu să nu facă dovada acestei calități pentru ca acel bun să fie considerat comun, ci ; în acest fel soții pot proceda la săvârșirea unui act de libertate indirectă, care este valabil. Dacă s-ar admite aceasta soluție, a unor anumite bunuri din cele care sunt comune sau cotele-părți în care ar urma să se împartă aceste bunuri. Tot astfel, acțiunea în constatare a întinderii drepturilor soților asupra drepturilor comune, în timpul căsătoriei, nu este posibilă, deoarece ar însemna transformarea caracterului devălmaș al bunurilor comune ale soților în proprietate comună pe cote-părți. Este vorba de constatarea cotelor-părți cuvenite soților, neurmată de atribuirea bunurilor respective acestora, în limita cotelor-părți stabilite.

Soții nu pot aduce, pe cale convențională, atingerea drepturilor lor egale în ceea ce privește actele administrative, folosință și dispoziție asupra bunurilor comune.

b) Nulitatea se aplică și convenției încheiate de viitorii soți, ori de vreunul din aceștia cu terțele persoane, care ar fi de natură să aducă atingere regimului legal al comunității de bunuri.

B. În ceea ce privește conținutul convențiilor lovite de nulitate se pot deosebi două situații :

a). Convenții prin care s-ar suprima ori micșora comunitatea de bunuri. Asemenea convenții nu sunt posibile. Astfel nu se pot încheia convenții prin care soții să se supună unui alt regim decât cel al comunității de bunuri, cum ar fi, de exemplu, cel al separației de bunuri. De asemenea nu se pot încheia convenții prin care să se considere că unele bunuri dobândite de unul dintre soți nu sunt comune, dacă legea nu le exceptează de la comunitatea de bunuri, adică nu sunt permise convențiile prin care s-ar recunoaște drept bunuri proprii și alte categorii decât cele prevazute de art. 31 C. fam..

S-a decis că este nulă declarația prin care unul dintre soți susține că nu a avut nici o contribuție la dobândirea unor bunuri achiziționate în timpul căsătoriei. De asemenea, nu se poate încheia o convenție prin care să se ridice unuia dintre soți de a dispune de bunurile comune, drept care să fie recunoscut numai unuia dintre ei. De aceea, pentru nu a cădea sub această întârziere, mandatul unuia dintre soți către celălalt de a înstrăina un bun comun, înstrăinare pe care nu ar putea-o face singur după dispozițiile codului familiei, trebuie să fie dat prin împuternicirea expresă și specială, adică mandatul de a dispune de bunurile comune nu trebuie să fie general, căci, în caz contrar ar constitui o renunțare a soțului mandant

La drepturile necunoscute de codul familiei. Tot astfel nu se poate dispune prin act cu titlul gratuit, care să-și produca efectele în timpul căsătoriei, în favoarea celuilalt soț, de un bun comun acord, căci acesta ar însemna o restrângere a comunității de bunuri.

b) Convenții prin care s-ar mări domeniul comunității de bunuri în sensul că s-ar declara ca bunuri comune unele din acele bunuri care, potrivit dispozițiilor legale sunt considerate proprii. De asemenea și aceste convenții sunt nule, deoarece nu se poate deroga de la regimul juridic al bunurilor soților decât în masura în care însăși legea o permite, anume în cazul prevăzut de art. 31 lit. b C. fam, regimul juridic al bunurilor soților având un caracter imperativ atât în privința bunurilor comune cât și în privința bunurilor proprii ale soților.

În sprijinul acestei soluții se mai arată că art. 30 alin. 1 C. fam. Cuprinde o dispoziție de principiu care se realizează printre celelalte dispoziții ce urmează în cadrul secțiunii respective cu care se întregește, astfel că art. 30 alin. 2 C. fam trebuie înțeles în sensul că o convenție este nulă nu numai atunci când contravine art. 30 alin. 1 C. fam. , ci și când contravine celorlalte dispoziții( art 30-36 C. fam) care alcătuiesc reglementarea legală a raporturilor patrimoniale dintre soți.

Într-o altă opinie, se consideră că domeniul comunității de bunuri poate fi extins prin convenție, dacă nu se ating drepturile unor terțe persoane deoarece art. 30 alin. 2 C. fam. nu lovește cu nulitatea decât convențiile care aduc atingere existenței efective și întinderii minimale a comunității, iar un text care să oprească extinderea comunitatii de bunuri nu există. De asemenea se mai arată că interdicția de a mări comunitatea de bunuri pe seama bunurilor proprii poate fi oricând eludată, având în vedere că nu trebuie dovedită calitatea de bun comun, ci că trebuie dovedită calitatea de bun propriu, astfel încât este suficient ca titularul bunului propriu să nu facă dovada acestei calități pentru ca acel bun să fie considerat comun, ci ; în acest fel soții pot proceda la săvârșirea unui act de libertate indirectă, care este valabil. Dacă s-ar admite aceasta soluție, ar însemna că s-ar putea mări comunitatea de bunuri până la limita ei maximă, cuprinzând totalitatea bunurilor soților deci inclusiv cele proprii, ceea ce ar însemna un regim de comunitate universală.

S-a arătat că această soluție este pur teoretică deoarece problema dovedirii calității de bun propriu în relațiile dintre soți se pune numai cu prilejul împărțirii bunurilor comune când interesele soților ori foștilor soți nu mai sunt concordante ; de asemenea, problema se poate pune cu ocazia dezbaterii moștenirii, când interesele celor prezenți nu sunt concordante.

Ca o concluzie, se consideră că sunt oprite atât convențiile prin care s-ar micșora ori suprima comunitatea de bunuri, cât și cele prin care s-ar mări această comunitate. Într-adevar, art. 30 alin. 1 C. fam prevede comunitatea de bunuri, iar art. 30 alin. 2 din același cod dispune că orice convenție contrară este nulă. Prin convenția contrară se întelege atât aceea prin care se micșorează ori suprimă comunitatea, deoarece nu rezultă din nici o dispoziție legală, că s-ar fi avut în vedere numai prima situație, iar dacă legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.

Dacă regimul comunității de bunuri este obligatoriu, înseamnă că bunurile comune nu pot fi nici micșorate ori suprimate pe seama celor proprii, căci astfel ar urma să se atribuie caracterului obligatoriu al comunitatii de bunuri un înțeles unilateral care nu rezultă nici din art. 30 alin. 2 C. fam și nici dintr-un alt text de lege.

1.4 Aplicarea în timp a dispozițiilor Codului familiei vizavi de bunuri 

Regimul matrimonial introdus prin Codul familiei din 1954 este legal, unic, imuabil și obligatoriu. Toate aceste adjective dau măsura unei reglementări inflexibile și încorsetante, cu toate că „oficial” s-a argumentat prin nevoia asigurării deplinei egalități între bărbat și femeie, cum s-a spus este evident că asupra modului de reglementare a raporturilor patrimoniale dintre soți și-a pus amprenta perspectiva „colectivistă” a acelor vremuri

În comparație concepția promovată de Codul Civil de la 1864 era fundamental opusă. Articolul 1224 Codul Civil consacra principiul libertății convențiilor matrimoniale, astfel ca viitori soți să stabilească ei înșiși regulile cele mai potrivite intereselor fiecăruia dintre ei și corespunzător situației de fapt concrete în care se găseau ; legea nu reglementa regimul matrimonial decât în lipsa convenției părților. Bineînteles, libertatea convențiilor nu era absolută, așa cum nici principiul libertății contractuale nu era și nu este îngrădit.

Consecința principiului este deosebit de importantă : părțile aveau posibilitatea de a-și alege în mod liber fie regimul separației de bunuri, fie regimul dotal (art. 1223-1282 Cod civil), fie să-și construiască un regim propriu „personalizat” prin modificarea fizionomiei regimului agonizat de lege (cel al separației și cel dotal), prin combinarea regulilor diferitelor regimuri, sau pur și simplu „inventand” un regim total diferit, nereglementat de lege (de pildă acela al comunității de bunuri), cu singura condiție ca regimul astfel creat să nu fie contrar ordinii publice și bunelor moravuri.

Regimul de drept comun era în opinia majoritară, acela al separației de bunuri. Deci când părțile nu încheiau anterior căsătoriei un contract de căsătorie(o convenție matrimonială), erau supuse regimului separației de bunuri.

Convenția matrimonială se încheia înainte de celebrarea căsătoriei. Potrivit regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți își păstra administrarea, folosința și libera dispoziție asupra averii sale (art. 1285). Bărbatul era obligat în temeiul căsătoriei să-și întrețină soția, care era în pensiune la bărbat(art. 196). Femeia era obligată să contribuie la sarcinile căsătoriei, vărsând bărbatului o parte din veniturile ei, care era în principiu o treime din venituri (art. 1284). Ca regim matrimonial Codul civil din 1864 reglementa regimul dotal. Convenția dotală era valabilă numai dacă nu aducea atingere puterii pământești asupra copiilor încredintati de lege barbatului și drepturilor acestuia în calitate de cap al familiei, adică puterii maritale asupra femeii. Bărbatul era uzufructuarul bunurilor femeii constituită odată, pe care le administra singur având în această privință puteri deosebit de largi. Bunurile mobile dotale puteau fi înstrainate de soție cu autorizația bărbatului. Imobilele dotale erau inalienabile. Bunurile care nu erau constituite dota se numeau parafernale, femeia exercitând asupra acestora dreptul de administrație, folosința și dispoziție.

Codul civil de la 1864 mai reglementa, ca o anexă a regimului dotal, societatea de achiziții(art. 1287-1293), care consta într-o comunitate restrânsă de bunuri, aparținând în proprietatea ambilor soți.

Constituția din 1948 nu a abrogat în mod expres dispozițiile Codului civil referitoare la relațiile de familie dar consacrând noi principii, incompatibile cu cele promovate de cod (în primul rând acela al egalității dintre sexe), le-a modificat implicit. Astfel s-a considerat că regimul dotal este abrogat în mod tacit, iar cel al separației de bunuri, deși formal a rămas în vigoare până la intrarea în vigoare a Codului familiei, a suferit modificari de continut prin „adoptările” operate de practica judiciară, de exemplu, soția nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuție la cheltuielile căsniciei.

Codul familiei, adoptat la 29 septembrie 1953 și intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954, a sustras relațiile de familie de sub incidența Codului civil ; toate raporturile juridice izvorâte din căsătorie au intrat începând cu 1 februarie 1954, sub guvernarea Codului familiei. Din acest moment, regimul bunurilor soților era acela al comunității legale, indiferent de data încheierii căsătoriei și de regimul matrimonial, legal sau convențional, aplicat până atunci.

Bunurile pe care le aveau soții la data de referință au devenit comune sau proprii potrivit dispozițiilor imperative ale Codului familiei. Pentru a fi protejate interesele terților, calitatea de bun comun nu putea fi opusă celui de-al treilea care, până la data intrării în vigoare a Codului, a dobândit un drept real asupra bunurilor soților.

Raporturile patrimoniale dintre soți a căror căsătorie a fost desfăcută anterior intrării în vigoare a Codului familiei nu intrau sub incidenta noilor prevederi, cu toate acestea, practica judiciară a recunoscut dreptul ambilor soți asupra a ceea ce se numea “patrimoniu conjugal” sau “comunitate de fapt” si, implicit, dreptul fiecăruia de a face dovada contribuției sale la dobândirea acelor bunuri.

Ne întrebăm retoric dacă reglementarile Codului familiei privitoare la relațiile patrimoniale dintre soți se află sau nu în pas cu realitățile zilelor noastre.

Majoritatea legislațiilor contemporane sunt mult mai permisive în această privință,lăsând părților libertatea de a organiza aspectele patrimoniale ale vieții conjugale.Trebuie să precizăm totuși că nu este vorba de o libertate absolută,pentru că în toate sistemele de drept cu pluritate de regimuri matrimoniale aplicabile există un minimum de reguli imperative căsătoriilor,indiferent de regimul matrimonial incident.Este așa-numitul “statut imperative de bază” sau “regim primar” ,ale cărui reguli se referă,în general,la protecția domiciliului conjugal,la modul de susținere a cheltuieilor gospodăriei și îndeplinirea obligației de întrajutorare între soți,la drepturile acestora asupra patrimoniului propriu și asupra celui comun,la convențiile dintre soți și dreptul de reprezentare a soțului,la relațiile lor patrimoniale cu terțe persoane.Diferită în conținut de la o legislație la alta,cuprinzând dispoziții legale pentru perioadele de conviețuire lipsite de tensiuni,precum și dispoziții pentru perioadele de crize conjugale,finalitatea “regimului primar” este aceeași,anume de a asigura protecția familiei și echilibrului patrimonial al cuplului conjugal.

Sectiunea a 2-a : BUNURILE COMUNE ALE SOȚILOR

2.1.Noțiunea de bunuri

Codul familiei utilizează noțiunea de “bunuri” dobândite în timpul căsătoriei.Accepțiunea care trebuie conferită noțiunii de bunuri,folosită de Codul familiei,este aceea din dreptul civil, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile și imobile) precum și toate drepturile reale (principale și accesorii) și drepturile de creanță, adică tot ceea ce se află în circuitul civil.Bunurile pot deveni commune fără a distinge dacă sunt mobile sau imobile,corporale sau incorporale.Astfel,s-a decis că prin noțiunea de “bunuri dobândite în timpul căsătoriei” se înteleg toate drepturile patrimoniale,deci și drepturile de creanță.

2.2.Noțiunea de dobândire

Art.30 C.fam. dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei.În acest sens,a dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanță prin intermediul unor acte sau fapte juridice,ori în puterea legii.

În cazul drepturilor reale,bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod de dobândire original (accesiunea,uzucapiunea,dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință),fie printr-un mod de dobândire derivat (contractul,tradiția,succesiunea testamentară-în condițiile art.31 lit.b C.fam.-hotărârile judecătorești constitutive de drepturi).

Bunurile devin comune fără a deosebi între modurile de dobândire,cu excepția bunurilor dobândite prin acte cu titlu gratuit care devin comune numai dacă dispunatorul-desigur,nu este cazul cu succesiunea legală-a prevazut în mod expres sau tacit (însă neîndoielnic) că vor fi comune.(art.31 lit.b C.fam.).

Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei.De asemenea, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia.Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase,pentru că,așa cum stabilește art.31 lit.b Cod.fam.,bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire,legat sau donație sunt proprii ale soțului dobânditor,afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că vor fi comune.

Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție sunt trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei.De asemenea,bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia.

Bunurile dobândite cu venitul din muncă al unuia dintre soți și cele dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soți sunt bunuri comune.De asemenea fructele provenite de la bunurile comune sunt și ele bunuri comune.

Bunul cumpărat de unul dintre soți devine comun chiar când celălalt soț lucrează ca mandatar al terțului vânzător și semnează actul de vânzare-cumpărare în această calitate.

A dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanță prin intermediul unor acte sau fapte juridice,ori în puterea legii,sub imperiul comunității de bunuri și de către oricare dintre soți sau de soții împreună.

O chestiune care a suscitat unele discuții este aceea a compatibilității ideii de “dobândire” cu principiul subrogației reale în materie de bunuri comune.Cu toate că subrogația reală nu este reglementată de legea civilă și admite unanim că,de principiu,ori de câte ori în cuprinsul unui patrimoniu un bun este înlocuit cu un altul,acesta din urmă va avea afecțiunea și regimul juridic al bunului înlocuit.

Într-o părere,regula enunțată prin art.30 alin.1 C.fam. face inutil recursul la subrogația reală,fiindcă oricum bunul dobândit își va ocupa locul în comunitate în temeiul legii,indiferent dacă bunul este sau nu menit să înlocuiască un alt bun,de asemenea comun.

Alți autori afirmă,cu argumente convingătoare,că subrogația reală este operantă în cazul bunurilor comune ca o consecință a prezumției de comunitate.Mai recent, în susținerea aceleași idei,s-a spus că în cazul subrogației reale faptul “dobândirii” din cuprinsul art.30 C.fam. capătă un sens aparte de cel obișnuit pentru că masa bunurilor comune nu înregistrează un spor, ci are loc numai o substituire de bunuri.

Bunul nou devine deci comun ca efect al înlocuirii,nu al dobândirii,prezumția de comunitate doar confirmând rezultatul acestei operațiuni.Dacă am respinge mecanismul subrogației reale,”s-ar acredita aparența eronată că masa bunurilor comune s-a mărit prin dobândirea a încă unui bun;în realitate,latura activă a acestei mase de bunuri a rămas constantă”.

2.3.Bunurile trebuie să fie dobândite “ în timpul căsătoriei”

Bunurile dobândite au regim juridic de bunuri comune dacă sunt dobândite “în timpul căsătoriei”, ceea ce înseamnă în mod obligatoriu că dobânditorul are calitatea de soț.Sunt bunuri comune atât cele dobândite de un singur soț, cât și cele dobândite de cei doi soți împreună,iar cele dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau după desfacerea sau încetarea ei nu sunt bunuri comune.Căsătoria durează între momentul încheierii ei și data desfacerii sau încetării acesteia.

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care delegatul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți.(art.15,16 si 17 C.fam.)

În ceea ce privește data desfacerii sau încheierii căsătoriei, se pot deosebi urmatoarele:

a)Căsătoria încetează prin decesul unuia dintre soți,fizic constatat.Bunurile dobândite de soțul supraviețuitor vor fi proprii,deoarece nu sunt dobândite în timpul căsătoriei.

b)Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soți,declarată judecatorește.În acest caz,bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morții vor fi comune,iar cele dobândite dupa acesta vor fi proprii.

c)Casatoria se desface,in mod exceptional,prin divort.In acest caz,bunurile sunt commune daca sunt dobandite pana la data cand hotararea de divort ramane definitive,deoarece casatoria se considera desfăcută de la această dată(art.39 C.fam.).Dacă sunt dobândite bunurile în intervalul dintre data pronunțării hotărârii și data rămânerii ei definitive,acestea sunt comune.

d)Căsătoria încetează prin nulitate sau anulare.În acest caz,căsătoria este desfiintata cu efect retroactive,astfel că soții se consideră că nu au fost căsătoriți între ei.De aceea,ei nu au putut avea nici bunuri comune.

Dacă soții dobândesc împreună cu o altă persoană dreptul de proprietate asupra unui bun,dreptul lor de proprietate comună în devălmășie va coexista cu dreptul de proprietate comuna pe cote-parti ale tertului.Intinderea dreptului sotilor,priviti ca unitate în considerarea comunității,se înfățișează,în raport cu terțul dobânditor,tot sub forma unei cote-părți asupra bunului în integralitatea sa,iar în relația dintre soți această cotă-parte este obiectul dreptului de proprietate devălmașă.Soții vor cunoaște deci întinderea dreptului cuvenit comunității,dar nu și întinderea drepturilor fiecăruia dintre soți și,cu atât mai puțin,acea parte din bun care s-ar cuveni fiecăruia în materialitatea sa.

Există totuși o împrejurare în care comunitatea devălmașă profită unei persoane care nu are calitate de soț.Această situație particulară există în cazul căsătoriei putative,în ipoteza în care unul dintre soți a fost de bună credință la încheierea căsătoriei nule sau anulate.Potrivit art.23 alin.1 C.fam.,numai soțul de bună-credință păstrează,până la data rămânerii definitive a hotărârii în desființarea căsătoriei,calitatea de soț dintr-o căsătorie valabil încheiată dar desfăcută prin divorț,cel de rea-credință pierzandu-și retroactiv această calitate.Statutul de soț dintr-o căsătorie considerată printr-o ficțiune a legii valabilă numai față de una dintre părți este suficient pentru a atrage incidența prezumției de comunitate a bunurilor dobândite până la data rămânerii definitive a hotarârii prin care se constată nulitatea sau se anulează căsătoria,iar de această comunitate va beneficia și fostul soț de rea-credință.Ar fi de neconceput existența concomitentă a doua regimuri juridice incompatibile cu privire la aceeași universalitate juridică:comunitatea devălmașă pentru fostul soț de bună-credință,comunitatea pe cote-părți pentru fostul soț de rea-credință.

2. 4 Bunurile dobândite în timpul separației în fapt a soților

În sistemul dreptului nostru bunurile devin comune și în cazul în care sunt dobândite în perioada de timp în care soții sunt despărțiți în fapt (traiul separat al soților are însă importanță pentru determinarea întinderii părții ce se cuvine fiecăruia dintre aceștia asupra bunurilor comune). Soluția considerării bunurilor dobândite în timpul separației în fapt a soților ca bunuri comune s-a impus pentru următoarele motive:

a) separația în fapt a soților nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, astfel încât bunul achiziționat în perioada separației în fapt a soților este dobândit în timpul căsătoriei;

b) în privința acestor bunuri, legea nu face nici o derogare; într-adevăr legea nu distinge în cazul când soții sunt împreună și cazul când locuiesc separat, de unde rezultă că bunul dobândit în ambele situații este comun;

c) dacă nu s-ar da această soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să răstoarne normele legale privind bunurile comune, separându-se în fapt înaintea dobândirii unor bunuri.

Traiul separat al soților are însă importanță pentru determinarea întinderii părții care se cuvine fiecăruia dintre aceștia asupra bunurilor comune. Astfel, s-a decis ca bunul dobândit în timpul separației în fapt a soților este comun, dar această împrejurare trebuie avută în vedere la stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune, în sensul că unele bunuri s-au achiziționat fără aportul unuia dintre soți. În cazul bunurilor achiziționate, valoarea ratelor plătite după separația în fapt de către unul dintre soți nu constituie bun propriu, ci mărește contribuția la dobândirea totalității bunurilor comune; se consideră a fi bun comun și cel dobândit din veniturile unuia dintre soți după despărțirea în fapt.

2. 5 Bunurile dobândite de concubini

Regimul comunității de bunuri, așa cum l-am prezentat nu se aplică concubinilor, deoarece concubinajul este în afară de lege, iar statul ocrotește numai căsătoria (art. 1 alin. 1 și 3, C. Fam).

În Dicționarul de drept privat, concubinajul este definit ca fiind „o conviețuire cu caracter de relativă stabilitate, între un bărbat și o femeie care nu sunt uniți între ei prin căsătorie ”.

Concubinajul, fiind o uniune liberă între două persoane, care nu este cunoscută de C. Fam și deci nu are un statut juridic, dă naștere totuși la o serie de raporturi juridice reglementate în cea mai mare parte de dreptul civil – Codul civil român.

În raporturile patrimoniale dintre concubini sunt aplicate dispozițiile din dreptul comun care reglementează proprietatea pe cote-părți, în măsura în care este dovedită existența unei asemenea proprietăți. De asemenea, s-a decis că în cazul concubinilor nimic nu împiedică să se constate existența unui drept de proprietate comună pe cote-părți a concubinilor asupra bunurilor dobândite de ei, în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea lor, stabilite prin probe. Astfel, în cazul concubinilor bunurile devin proprietate comună pe cote-părți pentru fiecare în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor, indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare, iar dovada cu martori este admisibilă pentru a se dovedi contribuția concubinului la achiziționarea unui bun. Contribuția concubinilor la dobândirea bunurilor în timpul conviețuirii lor este o chestiune de fapt și poate fi lămurită pe baza probelor ce se administrează. În cazul concubinajului, dovada proprietății indivize trebuie făcută în raport de fiecare bun, nu în raport de totalitatea bunurilor. În condițiile concubinajului urmat de căsătorie pot exista atât bunuri proprii cât și bunuri care se constituie proprietatea comună pe cote-părți, bunurile dobândite anterior căsătoriei, inclusiv cota-parte, fiind proprii.

Faptul că o persoană a pus la dispoziția concubinului său o sumă de bani pentru cumpărarea unui apartament nu-i dă persoanei respective decât un drept de creanță împotriva concubinului pe numele căruia s-a dobândit imobilul. S-a decis însă că viitorii soți pot conveni ca un imobil construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre sub regimul comunității de bunuri, la data căsătoriei. Nefăcându-se nici o precizare, înseamnă că viitorii soți ar putea să fie concubini ori să nu fie concubini. În oricare din aceste situații, dacă există convenția viitorilor soți în sensul arătat, urmată de încheierea căsătoriei, imobilul intră sub regimul comunității de bunuri de la data căsătoriei.

În concluzie, se poate recurge la dispozițiile Codului Familiei pentru a se determina proporția în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor, la fel ca în cazul soților, iar dacă viitorii soți, concubini, convin ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei cu contribuția ambilor să intre sub regimul comunității de bunuri de la data la care se vor căsătorii, atunci beneficiază de acest regim juridic, dar numai de la data căsătoriei lor.

Această tendință de penetrare a reglementărilor Codului Familiei privind comunitatea de bunuri spre proprietatea pe cote-părți este determinată, mai ales, de necesități procedurale, cu ocazia partajului.

Practica judiciară s-a ocupat de regimul juridic al construcțiilor ridicate de concubini. Astfel, dacă unul dintre aceștia a ridicat o construcție pe terenul proprietatea celuilalt concubin, fără a fi avut consimțământul proprietarului terenului, construcția devine proprietatea concubinului proprietar al terenului, celălalt având numai dreptul la o indemnizație egală cu valoarea contribuției sale, aplicându-se dispozițiile art. 494 C. Civil.

În cazul construirii unei case cu materiale proprii pe terenul altuia, în baza unei înțelegeri cu proprietarul terenului, în scopul de a locui împreună, fiind concubin, convenție care – potrivit legii – nu era de natură să ducă la dobândirea unui drept real, trebuie avute în vedere nu numai art. 492-494 C. Civ. ci și art. 970 din același Cod privind executarea cu bună-credință a convențiilor, astfel că despăgubirile cuvenite celui ce a construit, pentru aportul său, trebuie stabilite la valoarea de circulație a construcției, și nu în funcție de valoarea ei tehnică, punându-se seama, totodată, de creșterea corespunzătoare din patrimoniul proprietarului terenului, care s-a mărit cu valoarea de circulație a imobilului; dacă aportul a fost egal, este echitabil ca valoarea realizată de părți să la revină în aceeași măsură.

Constructorul de bună-credință este îndreptățit să pretindă despăgubirile cuvenite chiar și de la proprietarul care a dobândit ulterior construcția, căruia îi este opozabil dreptul la despăgubire, deoarece obligația sa este legată strâns de posesia ce o exercită asupra bunului și se transmite odată cu bunul.

S-a decis că, în raport cu împrejurările cauzei, faptul că două persoane au trăit în timp îndelungat în concubinaj și că au construit împreună o casă, contribuind fiecare după posibilități, poate fi de natură să justifice concluzia că părțile au înțeles să devină coproprietari asupra construcției, și nu ca unul din concubini să dobândească un simplu drept de creanță.

În cazul în care concubinul îi ridică o construcție pe terenul proprietatea unui terț, s-a dat aceeași soluție ca și în cazul soților constructori pe terenul altora, și deci terțul proprietar al terenului este îndreptățit, potrivit art. 488 C. Civ., să invoce dreptul de proprietate în accesiunea asupra construcției, având obligația de ai despăgubi pe cei ce au ridicat-o.

2. 6. Munca femeii depusă în gospodărie și pentru educarea copiilor

Această soluție se întemeiază pe următoarele considerente:

a) principiul egalității sexelor (art. 1 alin. 4 C. Fam. ) și principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori să-și acorde sprijin moral și material (art. 2 C. Fam. ). De aceea soții sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei (art. 29 C. Fam. ). Această contribuție constă nu numai în aporturi bănești și mijloace materiale, ci și în munca prestată în gospodărie ;

b) regulile de morală care ridică munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor la nivelul oricărei altă munci, căci munca fiecărei persoane, oriunde ar fi prestată este demnă de aceeași prețuire. În acest sens s-a decis că munca soției depusă în gospodăria personală reprezintă o contribuție la sarcinile casatoriei. De asemenea, munca soției în gospodăria personală este o contribuție pentru creșterea copiilor. Tot astfel s-a decis că munca depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor este o componentă a contribuției unuia sau ambilor soți la dobândirea bunurilor comune și se apreciază în ansamblul probelor ce se administrează pentru stabilirea aportului fiecărui soț. Literatura juridică este în același sens.

2. 7. Comparație între dreptul de proprietate comună în devălmășie și comunitatea de bunuri a soților

Comunitatea de bunuri a soților nu se identifică pe deplin cu dreptul lor de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor comune. Deși între ele există o legătură indisolubilă, sub aspectul bunurilor ce la formează obiectul, totuși cele două noțiuni sunt distincte în privința naturii juridice a drepturilor ce poartă asupra bunurilor și, determinat de aceasta, a modului de exercitare și apărare a acestor drepturi. Raportul dintre aceste două noțiuni este raportul dintre gen și specie, comunitatea de bunuri alcătuind genul, iar dreptul de proprietate comună în devălmășie, specia.

Așa cum rezultă din prevederile art. 30 din Codul Familiei, legea folosește termenul de bunuri comune și nu de proprietate comună în devălmășie a soților, iar în literatura juridică s-a consacrat definitiv expresia de „comunitate de bunuri a soților”.

Comunitatea de bunuri a soților are ca obiect o totalitate de drepturi patrimoniale, reale și de creanță, precum și de obligații. Cu alte cuvinte, în conținutul comunității de bunuri intră nu numai dreptul de proprietate, dar și alte drepturi reale, precum și drepturile de creanță.

Din comunitatea de bunuri a soților, constituie obiectul proprietății lor comune numai acele bunuri asupra cărora ei au drept de proprietate. Sfera bunurilor ce alcătuiesc obiectul comunității patrimoniale a soților nu este identică cu sfera bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună în devălmășie, sfera bunurilor ce alcătuiesc obiectul comunității soților fiind mult mai largă decât cea a bunurilor ce le aparțin în proprietate.

Devălmășia este situația juridică în care soții stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept de proprietate sau un alt drept real, fără ca ei să cunoască care este întinderea dreptului sau bunurilor ce aparțin fiecăruia, în materialitatea lor.

Privită în această accepțiune, devălmășia nu este numai o modalitate a dreptului de proprietate, ci o modalitate și a altor drepturi reale. Așa de exemplu, în cazul concesiunii de terenuri celor doi soți pentru construirea de locuințe, în condițiile stabilite prin Legea nr. 50/1991, privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizare locuințelor, dreptul de concesiune al soților se va înfățișa sub forma devălmășiei, deoarece ei nu cunosc întinderea dreptului lor de concesiune și nici partea materială din teren, corespunzătoare dreptului fiecăruia.

De asemenea, în cadrul comunității de bunuri sub forma devălmășiei celor doi soți se pot afla și alte drepturi reale, cum ar fi, spre exemplu, un drept de uzufruct, servitute, superficie, etc.

În lumina celor arătate se poate concluziona că dreptul de proprietate comună în devălmășie nu se identifică cu comunitatea de bunuri a soților. Dreptul de proprietate comună în devălmășie face parte din conținutul comunității de bunuri, alături de alte drepturi reale și de creanță ale soților.

Raportul între cele două noțiuni este așadar, de la parte la întreg, comunitatea alcătuind întregul din care face parte și dreptul de proprietate comună în devălmășie.

2. 8. Data dobândirii bunurilor

Dobândirea bunurilor comune înseamnă intrarea acestora în patrimoniul soților, iar data acestui transfer, pentru ca bunul dobândit să aibă caracter de bun comun, trebuie să fie în timpul căsătoriei.

Dat fiind că legea nu prevede dispoziții derogatorii, înseamnă că data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soți devine titularul dreptului respectiv, chiar dacă acel soț ar intra – în cazul drepturilor reale – în posesia bunului mai târziu sau – în cazul drepturilor de creanță – acesta s-ar realiza efectiv mai târziu.

Creanțele născute înainte de căsătorie în patrimoniul unui soț, dar realizate după căsătorie, sunt bunuri comune.

În cazul în care momentul nașterii dreptului de creanță și cel al dobândirii pe baza acestuia a dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei atât dreptul de creanță, care este un bun, cât și dreptul de proprietate, care, de asemenea, este un bun, sunt comune, iar dacă se situează în afara căsătoriei sunt bunuri proprii.

Unele precizări sunt utile privitor la data dobândirii bunurilor în timpul căsătoriei prin convenții afectate de modalități. Deosebim după cum este vorba de termen sau condiție. Bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen se consideră comun, iar bunul înstrăinat în același timp și printr-o convenție asemănătoare nu va mai face parte din comunitate. În cazul convențiilor sub condiție, soluția diferă după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie. Astfel, bunul cumpărat în timpul căsătoriei sub condiție suspensivă nu se va mai considera dobândit atâta timp cât nu s-a realizat condiția. Dar, odată aceasta realizată – situație prezentând interes când condiția se îndeplinește după desfacerea sau încetarea căsătoriei – bunul se va considera dobândit din momentul contractării, deoarece realizarea condiției suspensive produce efecte retroactive. În cazul în care un bun a fost cumpărat în timpul căsătoriei sub condiție rezolutorie, actul își produce efecte normale, deoarece această condiție nu afectează obligația în sine și deci acel bun devine comun, însă definitivarea acestei calități depinde de realizarea sau nerealizarea condiției rezolutorii stipulate prin act.

Dacă se realizează condiția contractul se va desființa cu efect retroactiv, considerându-se că nu s-a încheiat niciodată.

Situația este corespunzătoare în cazul înstrăinării unui bun comun printr-o convenție afectată de condiție. Bunul comun înstrăinat în timpul căsătoriei prin convenție sub condiție suspensivă nu se va considera ieșit din comunitate cât timp nu se va realiza condiția. Odată realizată- situația interesând când condiția se îndeplinește după desfacerea sau încetarea căsătoriei- bunul se va considera ieșit din comunitate din momentul contractării, căci realizarea condiției retroactivează. Bunul comun înstrăinat în timpul căsătoriei prin convenție sub condiție rezolutorie se consideră ieșit din comunitate, actul producându-și efecte normale, însă definitivarea înstrăinării va depinde de realizarea condiției. În caz că se realizează condiția, contractul se va desființa cu efect retroactiv astfel că bunul se va considera că nu a ieșit din comunitatea soților.

O situație specială o prezintă căsătoriile încheiate înainte sau după apariția Codului Familiei. Dacă este vorba de căsătorii încheiate după 01. 01. 1954, bunurile vor fi comune în raport de prevederile art. 30 C. Fam., iar când este vorba de căsătorii încheiate înaintea apariției C. Fam., există două soluții : – dacă acea căsătorie exista la data apariției C. Fam., soții au fsst în mod automat supuși reglementărilor cuprinse în acesta (art. 4 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954) ;- dacă acea căsătorie nu mai exista la data apariției C. Fam., nu i se aplică dispozițiile acestuia, ci rămâne la regimul legal anterior, al separației de bunuri.

SECȚIUNEA A III –A – BUNURILE PROPRII

3. 1 Precizări privind categoriile de bunuri proprii

Articolul 31 din C. Fam determină categoriile de bunuri proprii ale soților. În legătură cu aceste bunuri se impun unele precizări prealabile:

a) bunurile proprii constituie o excepție de la comunitatea de bunuri.. Prin derogare de la regula că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, art. 31 C. Fam. prevede că anumite categorii de bunuri sunt proprii, chiar dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei;

b) bunurile proprii sunt limitativ prevăzute de lege. Sunt proprii numai bunurile prevăzute de art. 31 C. Fam. Soții nu pot, prin act juridic, să prevadă că anumite bunuri, care nu intră în categoria celor arătate de acest text, sunt proprii, deoarece ar însemna să se restrângă comunitatea de bunuri, ceea ce art. 30 alin. 2 C. Fam.. nu permite. Comunitatea de bunuri nu se poate restrânge sau suprima nici prin act juridic încheiat între soți și terți;

c) existența celor două categorii de bunuri –comune și proprii – nu înseamnă că între acestea nu există un circuit, în cazurile anume prevăzute de lege. Astfel, de exemplu, un bun de uz personal sau pentru exercitarea unei profesii devine propriu, chiar dacă este dobândit cu sume bun comun, sau bun propriu al celuilalt soț, iar un bun propriu al unuia dintre soți donat celuilalt soț cu clauza că devine comun dobândește acest caracter. De asemenea, bunurile comune pot deveni bunuri proprii prin efectul împărțirii în timpul căsătoriei, fie la cererea unuia dintre soți, fie la cererea creditorilor personali ai soților. În sfârșit, caracterul de bunuri comune sau proprii poate fi schimbat retroactiv, în cazul declarării morții unuia dintre soți, al rectificării acestei date și al anulării hotărârii judecătorești declarative de moarte.

Codul familiei enumeră categoriile de bunuri proprii, adică de bunuri ce aparțin sau pot aparține fiecăruia dintre soți în exclusivitate. Această enumerare este limitativă, de strictă interpretare și după rațiunea ce justifică exceptarea de la comunitate, bunurile proprii sunt clasificate astfel:- bunuri proprii din pricina dobândirii lor;- bunuri proprii în temeiul legăturii dintre bun și persoana soțului dobânditor;- bunuri proprii în temeiul subrogației reale;

Într-o altă opinie se disting:

– bunuri proprii în raport cu data dobândirii lor;

– bunuri proprii în considerarea dobânditorului;- bunuri proprii prin afectațiunea lor;

– bunuri proprii prin subrogație reală.

În sfârșit, caracterul de bunuri comune sau proprii poate fi schimbat retroactiv în cazul declarării morții unuia dintre soți, rectificării acestei date și al anulării hotărârii judecătorești declarative de moarte.

3. 2. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art. 31, lit. a C. Fam)

Această categorie de bunuri nu constituie o excepție veritabilă de la regula statornicită prin art. 30, alin. 1 C. Fam deoarece, potrivit textului de principiu, bunurile nu devin comune decât atunci când sunt dobândite în timpul căsătoriei, fiind de la sine înțeles că cele acumulate anterior căsătoriei rămân proprii ale dobânditorului.

S-a făcut precizarea că bunurile pe care soții le au în momentul încheierii căsătoriei nu intră în comunitatea de bunuri, textul enumerând toate categoriile de bunuri proprii. Dacă soții au dobândit împreună un bun înainte de încheierea căsătoriei, acesta nu devine comun, soții fiind coproprietari asupra lui, ceea ce înseamnă că el este bun propriu. Totuși, s-a admis că viitorii soți pot conveni ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei, dar cu contribuția ambilor, să intre sub regimul comunității de bunuri, pe data căsătoriei, asemenea convenție fiind sub condiție.

Sunt bunuri proprii și cele dobândite după încetarea sau desfacerea căsătoriei, deși art. 31, lit. l din C. Fam. nu le menționează, soluția impunându-se potrivit art. 30, alin. 1 din același cod. De asemenea, bunul dobândit împreună de foști soți, deci după desfacerea căsătoriei, este propriu, aceștia fiind coproprietari asupra lui.

Practica judiciară recunoaște caracterul de bun comun în devălmășie al imobilului dobândit prin contribuția comună a viitorilor soți, cu condiția existenței unei convenții exprese sau tacite a părților în acest sens; o asemenea convenție, considerată sub condiție, determină prin ea însăși caracterul comun al bunului, dar își produce efectele numai de la data încheierii căsătoriei.

3. 3. Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație

Bunurile dobândite prin moștenire, legat sau donație sunt proprii, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune. Aceste bunuri sunt proprii, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor. Într-adevăr, în ceea ce privește moștenirea, pe de o parte, aceasta este atribuită de lege în considerarea legăturii de rudenie sau de căsătorie dintre moștenitori și cel ce lasă moștenirea, la dat deschiderii ei, ceea ce înseamnă că vocația succesorală are un caracter strict personal, iar pe de altă parte, dacă bunurile dobândite prin moștenire ar deveni comune s-ar schimba devoluțiunea succesorală stabilită de lege.

Donațiile și legatele, adică liberalitățile sunt acte juridice cu titlu gratuit, făcute în considerarea persoanei gratificate, deci sunt acte încheiate intuitu persoane.

Bunurile dobândite prin donație și legat sunt proprii pentru a se respecta voința dispunătorului, care – dacă nu a dispus astfel – nu poate fi presupus că a înțeles să avantajeze și pe soțul celui gratificat. Rezultă, așadar, că textul înțelege prin „moștenire „succesiunea legală, iar prin „legate” moștenirea testamentară.

Bunurile primite prin donație sunt proprii, fie că aceasta este între vii fie că este din cauză de moarte, adică donația între vii pentru bunuri viitoare, care este întotdeauna revocabilă (art. 821 C. Fam. ). Donațiile între soți se pot face numai din bunurile proprii, nu și din bunurile comune, căci, în acest caz, ar însemna să se micșoreze comunitatea de bunuri, ceea ce art. 30, alin. 2 C. Fam.

Bunul primit prin legat este propriu, fără a deosebi după cum legatul este cu titlu universal sau cu titlu particular, deoarece legea nu distinge. Legatul trebuie să emane de la un terț, nu de la celălalt soț, deoarece numai în acest caz se pune problema calității de bun propriu sau comun, legatul producându-și efectele la moartea testatorului.

Dacă legatul provine de la un soț în favoarea celuilalt, el își produce efectele la moartea soțului testator, adică la încetarea căsătoriei, când ia sfârșit și distincția între bunurile comune și cele proprii. Articolul 31, lit. b C. Fam., în partea sa finală, arată că dispunătorul poate să prevadă că bunul va deveni comun. În legătură cu această prevedere se impun unele precizări:

a) această excepție se referă numai la legate și donații, adică liberalități nu și la succesiunea legală, deoarece în acest caz transmisiunea bunurilor se face potrivit normelor legale, neputându-se vorbi de dispunător;

b) dreptul dispunătorului de a prevedea că bunul donat unui soț devine comun cunoaște anumite limite. Astfel, dacă obiectul donației îl constituie rezerva soțului gratificat, care este moștenitor rezervatar al donatorului (de exemplu: donația se face de către un părinte copilului său), clauza prin care s-ar dispune că donația devine bun comun va fi inoperantă, deoarece rezerva este indisponibilă în ceea ce privește pe cel care lasă moștenirea, ea trebuind să treacă asupra rezervatarului, prin puterea legii, liber’ de orice sarcină sau restricții, datorită voinței dispunătorului;

c) voința dispunătorului ca bunul să devină comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi și tacită, dacă este neîndoielnică. Această idee este aplicată în cazul darurilor de nuntă făcute soților;

d) proba voinței dispunătorului ca bunul să devină comun se poate face cu orice mijloace de probă, inclusiv martorii și prezumțiile; în acest sens, s-a decis ca manifestarea de voință a dispunătorului ca bunurile să devină comune poate fi dovedită, în cazul legatului și donației, prin orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială și prezumțiile, din care să rezulte cu certitudine că dispunătorul a înțeles să gratifice pe ambii soți și că, în lipsa unei asemenea dovezi, ori, în cazul donației, în lipsa unei mențiuni speciale exprese sau exprimate în alt mod neechivoc, în sensul ca bunul transmis să fie comun, bunul va fi considerat ca propriu al soțului căruia i s-a dat în dar. Faptul că bunul donat a fost cumpărat prenumele soților, în timpul căsătoriei, cu plat în rate, dar cu sume donate de părinți, nu este de natură a duce la altă concluzie decât că bunul este propriu. Dacă la dobândirea unui bun au contribuit și părinții unui soț, această contribuție nu poate fi socotită decât ca o donație făcută în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu se arată expres că s-a înțeles că gratificarea ambilor soți.

În cazul când libertatea este făcută unuia dintre soți cu mențiunea expresă că bunul devine comun, se consideră că soțul donatorului sau legătorului nu se poate opune la acceptarea donației sau testamentului ; rămâne însă deschisă problema dacă donația poate fi revocată, pentru ingratitudine, atunci când sol culpabil de o asemenea faptă este cel care a dobândit bunul numai prin efect indirect al donației, prin efectul clauzei care prevede caracterul comun al bunului donat.

În privința darurilor de nuntă, s-a decis că acestea urmează a se considera bunuri comune ale soților, deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei, și anume la serbarea nunți, adică după încheierea căsătoriei, iar scopul este să formeze începutul patrimoniului comun. Darurile de nuntă făcute de părinți unuia dintre soți unt bunuri comune. Fiind liberalități, darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că unt dobândite în timpul căsătoriei, ci și pentru motivul că se presupune intenția ( mențiunea dispunătorului ca ele să devină comune). Se consideră că dacă darurile de nuntă sunt obișnuite, ele sunt bunuri comune, dar dacă ele constau n sume mari de bani sau alte bunuri de valoare (de exemplu, autoturismele), donate de părinți, fără precizarea expresă că darurile se fac ambilor soți, atunci bunurile vor fi proprii, neputându-se presupune voința donatorilor de a gratifica pe ambii soți numai din împrejurarea momentului când donația s-a făcut.

Din cele arătate, rezultă că practica judecătorească este în sensul ca darurile de nuntă făcute de părinți unuia dintre soți, care sunt donații, devin bunuri comune, în timp ce donațiile făcute tot de părinți unuia dintre soți, dar în timpul căsătoriei, și nu cu ocazia serbări nunți, sunt bunuri proprii ale soțului gratificat, dacă nu s-a prevăzut în mod expres că devin bunuri comune. În consecință, în raport de momentul donației, la serbarea nunții ori ulterior, bunul se consideră ca fiind comun sau propriu. În sensul art. 31 lit. b C. fam., ar urma ca darurile de nuntă făcute de părinți să fie bunuri comune dacă sunt făcute ambilor soți ori unuia dintre ei, dar în acest din urmă caz cu mențiunea expresă că devin bunuri comune. Valoarea mare a darurilor de nuntă făcute ambilor soți poate fi luată în considerare pentru a deduce voința părinților în sensul că donația este bun propriu al copilului părinților donatori, nu bun comun.

3.4. Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți (art. 32 lit. c C. fam.)

Aceste bunuri devin proprii în temeiul destinației lor. Textul se referă la două categorii de bunuri:

I. Bunuri de uz personal. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) bunul să aparțină unuia dintre soți, adică acesta să-l fi dobândit. Dacă bunul aparține unuia dintre soți, dar este folosit pentru uzul personal al celuilalt soț, bunul nu este propriu al acestuia din urmă. Astfel, obiectele de îmbrăcăminte feminină, moștenite de bărbat dar folosite de soția sa, nu sunt bunuri proprii ale acestuia, ci bunuri proprii ale bărbatului, în temeiul art. 31, lit. b C. Fam. În acest caz, obiectele de îmbrăcăminte feminină devin bun propriu al soției dacă bărbatul a înțeles să-i facă o donație în plină proprietate. În consecință situația juridică a bunului depinde de raportul juridic stabilit între soți, care poate fi un împrumut de folosință, o donație în plină proprietate sau altă operație juridică. Interesează deci să se știe dacă soțul care folosește bunul l-a dobândit ori nu;

b) bunul devine propriu soțului care îl folosește fără a deosebi între modurile de dobândire, în afară de cazul în care, potrivit modului de dobândire, bunul devine propriu în temeiul altei dispoziții a art. 31 C. Fam. decât cea privitoare la bunurile de uz personal. Bunul dobândit de soțul care-l folosește pentru uzul său personal devine propriu chiar dacă a fost procurat cu bunuri comune. Se cere, însă, condiția ca procurarea bunului să se fi făcut în acest scop, nu pentru investirea unor economii realizate în timpul căsătoriei. Soțul care contribuie cu munca sau cu mijloacele proprii la dobândirea unor bunuri pentru uzul personal al celuilalt soț are împotriva acestuia un drept de creanță, justificat prin îmbogățirea fără just temei ;

c) bunul trebuie să fie afectat în mod efectiv uzului exclusiv al unuia dintre soți, cum sunt, de exemplu, îmbrăcămintea și încălțămintea. Numai destinația bunului, după natura sa, nu este suficientă pentru ca bunul să fie propriu, fiind necesară și folosința efectivă a acestuia de către unul dintre soți. În categoria bunurilor de uz personal se încadrează, în primul rând, bunurile destinate folosinței exclusive a unuia dintre soți. Bunurile nu sunt proprii datorită naturii lor, în sensul, de exemplu, că îmbrăcămintea pentru bărbat este bunul propriu al soțului și îmbrăcămintea pentru femeie este bun propriu al soției, ci datorită folosinței efective acestora de către unul dintre soți. Sunt unele bunuri care, prin natura lor, sunt susceptibile de a fi folosite de către oricare dintre soți. Acest uz personal poate fi fizic (de exemplu, încălțămintea) sau intelectual (cum sunt cărțile de agrement scrise într-o limbă pe care numai unul dintre soți o cunoaște).

Bunurile de lux, cum sunt bijuteriile, datorită valorii lor mari nu sunt socotite bunuri proprii, ci comune, chiar atunci când sunt folosite de către un singur soț. Asemenea bunuri sunt comune dacă au o valoare deosebit de mare, disproporționate față de veniturile soților și de nivelul lor de viață, achiziționate în scopul investirii economiilor realizate de către soți în timpul căsătoriei. Prin urmare, problema de a ști dacă un bun este nu un obiect de lux este un element de fapt;

II. Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți. În acest caz bunul este propriu dacă a fost dobândit de către un soț și dacă este destinat exercitării profesiei de către soțul dobânditor al bunului. Bunul este propriu dacă este afectat exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, nu unei activități vremelnice și întâmplătoare.

Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre sunt proprii indiferent dacă ele sunt dobândite cu mijloace bunuri proprii ale soțului dobânditor sau cu mijloace bunuri comune. Soțul care a contribuit cu munca sau cu mijloacele proprii la dobândirea unor bunuri destinate exercitării unei profesii de către celălalt soț are împotriva acestuia un drept de creanță, fundamentat prin îmbogățirea fără just temei. Dacă bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți alcătuiesc obiecte de lux și au fost dobândite, total sau parțial, cu valori comune, în aceeași măsură se menține caracterul de bunuri comune, deoarece aceste valori comune au depășit destinația lor matrimonială.

În cazul în care un soț exercită mai multe profesii, bunurile destinate exercitării fiecăreia dintre acestea sunt proprii. Trebuie să fie vorba de îndeletniciri cu caracter profesional.

În situația în care se exercită succesiv mai multe profesii, bunurile care au servit la exercitare oricăreia dintre acestea rămân proprii, fără a deosebi dacă părăsirea profesiei anterioare este definitivă sau nu. S-a decis că afectarea bunului exercitării profesiei este de natură să-i atribuie calitatea de bun propriu și ca o asemenea afectare a bunului nu încetează prin simplul fapt al întreruperii exercitării unei profesii organizate.

S-a arătat că bunurile care au servit pentru exercitarea unei profesii își păstrează caracterul lor de bunuri proprii în cazul părăsirii profesiei prin pensionare, datoria valorii de afecțiune pe care o reprezintă, pentru soțul pensionar, instrumentele profesiei sale anterioare. Această motivare poate fi folosită și în cazul în care o profesie este înlocuită definitiv cu alta. Condiția prevăzută de lege, în sensul bunurilor „destinate exercitării profesiei unuia dintre soți” este necesară ca bunurile să devină proprii, dar odată ce ele au dobândit acest caracter, îl păstrează atâta timp cât nu devin comune în condițiile art. 31, lit. b C. Fam., chiar dacă părăsirea profesiei anterioare este definitivă.

Când ambii soți au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei nu sunt comune, ci se găsesc în coproprietate acestora, deoarece își păstrează caracterul de bunuri proprii.

3.5. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții, precum și alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d C. Fam.)

În conformitate cu acest text, se deosebesc două categorii de bunuri:

I. Premiile și recompensele. Bunurile dobândite cu titlu de premii și recompensă sunt proprii acelui soț care a adus un aport excepțional în munca pe care o prestează datorită priceperii și calității sale personale, ceea ce a justificat acordarea distincției.

Premiul la care se referea art. 31 lit. b C. Fam. se acorda pentru merite deosebite. Premiul nu trebuie deci confundat cu sistemul premial de retribuție, aceasta din urmă reprezentând o formă specială de retribuție, care are același regim juridic ca și retribuția.

Tot astfel, recompensele la care se referea textul amintit este un fel de premiu acordat pentru merite deosebite, cum sunt meritele pentru inovațiile și invențiile aplicate pentru găsirea metalelor, a pietrelor prețioase și a comorilor.

Premiile și recompensele, fiind venituri obținute în mod excepțional pentru o activitate cu totul deosebită în domeniul creației intelectuale (creația literară, artistică, științifică, invențiile și inovațiile), nu ar trebui să fie considerate într-o viitoare legislație ca făcând parte din comunitatea de bunuri, menționându-se regimul actual de bunuri proprii.

II. Manuscrisele științifice sau literare, schițele, proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații. Trebuie observat că art. 31 lit. b C. Fam. nu se referea nici la drepturile morale de autor, nici la drepturile patrimoniale de autor. Textul se referea la manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, alte asemenea bunuri. Tot acestea reprezintă obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de creație intelectuală a autorului. Obiectul material în care se încorporează opera și prin acre aceasta se exteriorizează este distinct de opera de creație intelectuală.. Autorul are un drept de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorizează opera de creație intelectuală. Acest drept de proprietate este un bun propriu. La acest drept de proprietate se referea art. 31 lit. d C. Fam.

Așadar, dreptul de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorizează opera (adică manuscrisele, schițele și proiectele de invenții) nu se confundă cu obiectul dreptului de autor (creația intelectuală).

Art. 31 lit. d C. Fam. se referea nu numai la obiectele materiale prin care se exteriorizează opera științifică, artistică și literară, ci și la obiectele materiale prin care se exteriorizează invențiile și inovațiile, adică schițele și proiectele de invenții și inovații. Nici în acest caz, invenția și inovația, adică creația intelectuală, nu se vor confunda cu obiectul material prin care se exteriorizează.

Sumele primite de autor cu titlu de remunerație pentru opera sa constituie, potrivit practicii judiciare, bun comun, nu bun propriu al autorului. În acest caz este vorba de dreptul patrimonial de autor, care nu se confundă cu manuscrisele, schițele și proiectele.

3.6. Indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31 lit. e C. Fam.)

Sumele de bani care u fost încasate de către un soț cu un asemenea titlu sau creanțele cu privire la acestea sunt bunuri proprii, deoarece sunt destinate să repare o pagubă exclusiv personală, să contribuie la refacere sănătății și la redobândirea capacității de a munci ori la asigurarea existenței persoanei dacă refacerea capacității sale de a muncii nu mai este posibilă.

În privința acestei categorii de bunuri proprii se deosebesc două situații:

a) indemnitatea de asigurare, care presupune existența unui contract de asigurare privitor la persoane, iar nu privitor la bunuri, în care unul dintre soți este beneficiarul asigurării. Indemnitatea de asigurare devine bun propriu, chiar dacă primele de asigurare nu au fost plătite de acest soț, ceea ce înseamnă că el a fost terțul beneficiar a asigurării de persoane.

b) despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei unuia dintre soți, ca urmare a faptei ilicite a altei persoane, constituie, de asemenea, bun propriu.

Sunt bunuri proprii nu numai sumele încasate, ci și creanțele în indemnitate și în despăgubire.

3.7. Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f C. Fam. )

În acest caz bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogației reale cu titlu universal, care are scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune și a bunurilor proprii aparținând fiecăruia dintre soți. În acest sens s-a decis ca imobilul cumpărat de soți în timpul căsătoriei cu bani proveniți din vânzarea unui imobil, care, la rândul lui, fusese dobândit înainte de căsătorie, este bun propriu. Tot astfel bunul dobândit în timpul căsătorie, prețul achitat fiind achitat de către un soț cu bani proprii, devine proprietate exclusivă a acestuia, chiar dacă este vorba de un apartament construit în condițiile Legi nr. 4/1973, iar contractul a fost încheiat pe numele ambilor soți. De asemenea, valoarea unui bun propriu încorporat într-un bun cumpărat în timpul căsătoriei devine propriu și nu bun comun.

În temeiul art. 31 lit. f C. Fam. devin proprii:

a) bunul dobândit în schimbul altui bun propriu;

b) prețul vânzării unui bun propriu;

c) creanța prețului de vânzare a unui bun propriu;

d) sulta obținută în cazul schimbului unui bun propriu;

e) bunul cumpărat cu prețul obținut din vânzarea unui bun propriu;

f) indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unui bun propriu;

g) despăgubire datorată pentru pagubele cauzate unui bun propriu.

Subrogarea reală își produce efectele și parțial, în cazul în care un bun comun a fost reparat ori modificat cu bunuri proprii sau când a fost dobândit în parte cu bunuri comune și în parte cu bunuri proprii.

SECȚIUNEA A- IV-A – DOVADA BUNURILOR COMUNE SI PROPRII

4.1. Prezumția de comunitate

Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuția ambilor soți, art. 30 alin. 3 C. Fam. instituie prezumția relativă de comunitate : „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”. În temeiul acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, se consideră comun câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. Fam. Astfel, creditorul comun urmăritor nu este obligat să facă dovada că un anumit bun al soților este comun, deoarece calitatea de bun comun nu trebuie dovedită; dimpotrivă, partea care pretinde că bunul respectiv este propriu al unuia dintre soți trebuie să facă această dovadă.

4.2. Dovada bunurilor proprii.

Așadar, calitatea de bun propriu trebuie dovedită. În această privință, se deosebesc următoarele situații:

A. În relația dintre soți. I) Mijloace de probă. Art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954 prevede că între soți dovada calității de bun propriu se poate face prin orice mijloc de probă. Acest text interpretat diferit în literatura juridică, avându-se în vedere și alte dispoziții legale, astfel:

– Într-o opinie, se consideră că oricare dintre soți poate dovedi calitatea de bun propriu prin orice mijloc de probă, fără nici o restricție, existând deci posibilitatea folosirii martorilor și a prezumțiilor indiferent de valoarea bunului și chiar în contra sau peste cuprinsul unui înscris.

– Într-o altă opinie, se consideră că se poate folosi orice mijloc de probă numai în cazurile în care nu s-au întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem. Dacă asemenea înscrisuri au fost întocmite, dovada cu martori ori prezumții nu este admisibilă nici împotriva și nici peste cuprinsul înscrisurilor. – De asemenea, se consideră că în cazul în care legea îngrădește ad probationem ori ad validitatem dovada actelor juridice încheiate, trebuie făcută următoarea distincție: dovada actelor juridice, prin care bunurile în discuție au fost dobândite de soți, se poate administra numai în condițiile stricte ale dispozițiilor legale privitoare la validitatea ori dovedirea lor; calitatea de bun propriu poate fi dovedită între soți prin orice mijloc de probațiune numai în privința bunurilor care au intrat în patrimoniul lor.

Se ajunge, astfel, la rezultatul că art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954 derogă de la dreptul comun al probelor în următoarele privințe:

a) bunul dobândit de un soț prin moștenire deschisă înainte de reglementarea procedurii succesorale notariale poate fi dovedit, între soți, prin orice mijloc de probă;

b) donațiile sub forma darurilor manuale se dovedesc prin simplul fapt al predării lor;

c) dovada datei dobândirii bunului anterioară încheierii căsătoriei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, față de celălalt soț, fără a fi necesară preconstituirea de dată certă.

În toate celelalte situații se aplică dreptul comun, ceea ce înseamnă că textul menționat are un domeniu de aplicare restrâns, fără ca – în realitate – dovada caracterului propriu al bunului să se poată face între soți, prin orice mijloc de probă.

În ceea ce ne privește considerăm că prin art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954, care prevede posibilitatea dovedirii caracterului propriu al bunului cu orice mijloc de probă în relațiile dintre soți, s-a voit să se ușureze dovada, între soți, a calității de bun propriu, derogându-se de la dreptul comun cu privire la proba actelor juridice, astfel încât aplicarea acestui drept comun să constituie excepția, și nu invers; deci, între soți, există principiul libertății probațiunii caracterului propriu al bunului, chiar dacă rezultă dintr-un act juridic.

În determinarea domeniului de aplicarea textului menționat, deosebim după cum calitatea de bun propriu rezultă din fapte juridice sau din acte juridice.

În măsura în care dovada că un bun propriu se sprijină pe fapte materiale, cum sunt, de exemplu, caracterul științific, literar, artistic sau tehnic al unor manuscrise, schițe ori proiecte, sau faptul că bunurile sunt destinate uzului personal ori exercitării unei profesii, dovada se poate face și, potrivit dreptului comun, prin orice mijloc de probă. În această situație nu suntem în prezența unei derogări de la dreptul comun.

În consecință, calitatea de bun propriu care rezultă din fapte juridice poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, atât potrivit art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954, cât și dreptul comun.

În măsura în care caracterul propriu al bunului rezultă dintr-un act juridic, art. 5 alin. 1 Decretul nnr. 32/1954 derogă de la dreptul comun după cum urmează:

a) dovada că un bun este propriu se poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumții, fără nici o restricție, chiar dacă este vorba de acte juridice cu o valoare ce depășește suma de 250 lei. De altfel, practica judecătorească a considerat că dovada cu orice mijloc de probă se poate face între soți chiar potrivit normelor dreptului comun. Astfel, în ce privește art. 1198 C. Civ. s-a arătat că trebuie să se țină seama că acest text se referea și la imposibilitatea materială și morală a întocmirii înscrisului cum ar fi, de exemplu, cea provocată de raporturile între soți sau rude apropriate, între care este greu să se pretindă întocmirea de acte scrise atunci când relațiile sunt normale.

Sunt, însă unele situații în care dovada caracterului propriu al bunului nu se poate face prin orice mijloc de probă, deși este vorba de relațiile dintre soți. Astfel, dacă dobândirea unor bunuri proprii s-a făcut prin acte juridice solemne (de exemplu : donația, testamentul), forma cerută de lege nu poate fi suplinită prin alte probe, deoarece nerespectarea acesteia este sancționată cu nulitatea absolută și deci condiția dobândiri valabile a bunului de către unul dintre soți nu este îndeplinită.

b) potrivit art. 1191 C. Civ., nu se poate face dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris. Derogarea pe care o face art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954 se referă și la această dispoziție legală și deci oricare dintre soți poate dovedi, prin orice mijloc de probă, chiar împotriva sau peste conținutul unui act scris că anumite bunuri nu sunt comune, ci proprii. Astfel, s-a arătat că este posibil a se dovedi cu martori, în cadrul unui litigiu privind împărțirea bunurilor comune, că, în realitate s-a plătit un preț mai mare decât cel care este indicat în înscris sau că, în fapt, prețul nu a fost plătit de către soții care au încheiat actul autentic de dobândire a unui bun mobil (autoturism), ce fusese plătit, mai înainte, de către părinții unuia dintre soți care au înțeles, că în acest mod să gratifice pe copilul lor.

c) Derogarea pe care o face art. 5 alin. 1 Decretul 32/1954 se referă și la mărturisire. Astfel, în ceea ce privește mărturisirea extraconjugală orală, chiar privitoare la un act juridic cu o valoare peste 250 lei, va putea fi dovedit între soți nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori și prezumții, prin derogare de la artț1205 C. Civ. Într-adevăr, mărturisirea extrajudiciară orală va fi privită în toate cazurile în care dovada cu martori este atinsă, prin excepție de la dispozițiile respective privind admisibilitatea probei testimoniale, ceea ce este cazul în relațiile dintre soți cât privește dovada cu martori și prezumții a caracterului propriu al bunurilor unuia dintre aceștia, așa cum dispune art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954.

În ceea ce privește mărturisirea judiciară trebuie distins după cum acesta constituie un fapt probatoriu, caz în care urmează a fi privită ca valabilă, sau o renunțare parțială la comunitate, caz în care urmează a fi consideră ca fiind nulă, deoarece mărturisirea este inadmisibilă ori de câte ori este de natură să ducă la pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra căruia autorul ei nu poate face tranzacția. În privința mărturisirii judiciare nu s-a adus nici o derogare de la dreptul comun.

În practică, mărturisirea constituie o renunțare parțială la comunitate. De aceea, Tribunalul Suprem a considerat nulă mărturisire extrajudiciară făcută în timpul căsătoriei, prin care unul dintre soți recunoaște că un bun aparține cu tiltu de bun propriu celuilalt soț. Dacă o asemenea mărturisire nu se sprijină pe „probe obiective „, ea este lipsită de orice putere probantă. În cazul în care mărturisirea constituie o fraudă la lege sau la drepturile terților ( de exemplu : în cadrul unui proces de divorț soții recunosc, prin învoirea lor unor bunuri calitatea de bunuri proprii, pentru a sustrage astfel o parte din bunurile comune de la executarea silită ca urmare a condamnării unuia dintre ei pentru infracțiunea de delapidare), asemenea mărturisire este nulă.

Mărturisirea judiciară și cea extrajudiciară sunt lăsate la aprecierea instanței, ele trebuind coroborate cu alte mijloace de probă pentru a se evita frauda la lege sau lezarea drepturilor părților.

d) derogarea pe care o face art. 5 alin. 1 Decretul nr. 32/1954 se referă și la data dobândirii bunului și anterioritatea ei față de aceea la care a fost încheiată căsătoria, dovada datei dobândirii bunului putându-se face prin orice mijloc de probă și care este opozabilă celuilalt soț, chiar dacă nu înfățișează caracterul unei date certa în condițiile restrictive ale art. 1182 C. Civ, iar soțul, împotriva căruia se invocă autenticitatea actului, are poziția juridică a unei persoane străine față de actul respectiv care, în principiu, nu este susceptibil să-și producă efectele decât între părțile contractante.

B. În relațiile dintre soți și terți. Dovada calității de bun propriu se poate face în următoarele condiții :

a) În cazul căsătoriilor încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei (1 feb. 1954), dovada calității de bun propriu se poate face de toți cei interesați prin orice mijloc de probă, chiar și față de cel de-al treilea (art. 5 alin. 2 Decretul nr. 32/1954). Textul trebuie interpretat în sensul că este vorba de bunurile dobândite înainte de data punerii în aplicare a Codului familiei, iar nu și de bunurile dobândite după această dată, pentru care dovada calității lor de bunuri proprii, chiar pentru căsătoriile încheiate înainte de 1 feb. 1954, se poate face numai în condițiile dreptului comun, deoarece soții sunt prezumați că au cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei și au fost în măsură, ca atare, să-și preconstituie, potrivit dreptului comun, dovezile necesare privind bunurile proprii.

Cei interesați pot să facă dovada calității de bun propriu împotriva terților, în cazul căsătoriilor încheiate înainte de punerea în aplicare a Codului familiei, și numai pentru bunurile dobândite până la această în aceleași condiții în care soți pot dovedi calitatea de bun propriu în relațiile dintre ei, fără restricțiile pe care unii autori le admit, deoarece s-ar reduce nejustificat domeniul de aplicare al textului derogator de la dreptul comun probatoriu, cum am precizat mai înainte ( lit. A) ;

b) în cazul căsătoriilor încheiate după data intrării în vigoare a Codului familiei (1 feb. 1954), dovada calității de bun propriu se face în condițiile dreptului comun probatoriu (art. 5 alin. 1 și 2 Decretul nr. 32/1954). În consecință, în situația în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic, iar valoarea bunului respectiv depășește suma de 250 lei, dovada față de terți nu se poate face decât prin înscris. De asemenea, dovada cu martori și prezumții nu este permisă împotriva sau peste conținutul unui înscris.

În cazul în care bunurile unuia dintre soți sunt urmărite și ele sunt mobile cu o valoare ce depășește suma de 250 lei, iar celălalt soț face contestație pentru a dovedi că bunurile urmărite îi aparțin în tot sau în parte, cu titlu de bunuri comune, dovada se va face de către soțul contestator potrivit regulilor stabilite prin decizia de îndrumare nr. 14/24 mai 1962 a Trib. Suprem : 1) dacă soțul contestator posedă exclusiv sau în comun cu debitorul bunul litigios, faptul posesiei se va dovedi cu martori (desigur, și cu prezumții), oricare ar fi valoare bunului, astfel că va funcționa prezumția de proprietate în favoarea contestatorului (art. 1909 C. civ. ) ; 2) dacă bunul litigios se află în posesia exclusivă a soțului urmărit, soțul contestator va trebui să-și dovedească dreptul său de proprietate, exclusivă sau devălmașă, potrivit dreptului comun privind probele, și că a dat soțului urmărit bunul în folosință sau bunul i-a fost furat sau a fost pierdut ;

c) terțele persoane, atât în raporturile dintre ele, cât și în raporturile lor cu soții, vor putea face dovada calității de bun propriu prin orice mijloc de probă, deoarece, neavând înscrisurile pe care le posedă soții, probele de care se pot prevala nu le sunt îngrădite. Prin urmare, terții nu se găsesc în situația de a-și fi putut preconstitui proba pentru dovedirea caracterului propriu al bunurilor unuia dintre soți.

Sunt considerate terțe persoane toți cei care nu au nici un raport juridic cu soții, succesorii cu titlu particular ai soților, cu privire la actele juridice săvârșite de autorii lor, înainte de înstrăinarea sau predarea bunului asupra căruia aceștia au dobândit un drept cu titlu particular, precum și creditorii chirografari care invocă un drept propriu.

SECȚIUNEA a -V-a – CLARIFICAREA UNOR BUNURI CA FIIND COMUNE SAU PROPRII

5. 1. Venitul din muncă

Venitul din muncă este, fără îndoială, categoria cea mai disputată. Poate fi considerat salariu, precum și celelalte venituri din muncă obținute în timpul căsătoriei, ca fiind propriu al unuia dintre soți sau, dimpotrivă, este comun al ambilor soți ?

Controversele privitoare la clarificarea venitului din muncă al soților au fost generat și alimentate de lipsa unei reglementări unitare a conținutului noțiunii de „venit din muncă „, dar și de diversitate caracteristicilor ce-i sunt atribuite prin dispozițiile Codului familiei și cele ale legislației extrinseci – în special legislația muncii.

În centrul atenției s-a aflat, mai întâi, salariul fiecăruia dintre soți apoi concluziile formulate au fost extinse la toate celelalte forme ale câștigului din muncă, precum remunerația cuvenită cu titlu de drepturi de autor, onorariile avocaților, etc., cu excepția veniturilor declarate proprii de însuși legiuitor prin art. 31 C. Fam.

Opinia dominantă în literatura și practica judiciară este aceea potrivit căreia venitul din muncă realizat de oricare dintre soți este bunul comun al ambilor. Se afirmă că aceasta este singura concluzie permisă de interpretarea coroborată a dispozițiilor 30-31 C. Fam, fiindcă de la regula comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu pot fi sustrase decât categoriile exceptate în mod expres, ori printre acestea nu figurează venitul din muncă al fiecăruia dintre soți. Faptul că legiuitorul, în cuprinsul art. 31 C. Fam nu face nici o referire la câștigul din muncă nu constituie o omisiune legislativă, de vreme ce alte venituri – precum premiile și recompensele, art. 31 lit. d din C. Fam – sunt incluse în mod explicit în patrimoniul soțului dobânditor, ci vădește intenția neîndoielnică de a se cuprinde această importantă categorie de bunuri în comunitatea patrimonială.

Autorii care împărtășesc această opinie recunosc totuși unele insuficiențe ale tezei câștigului din muncă – bun comun. Astfel, dacă salariul este bun comun, cum se explică faptul că nici unul dintre soți nu poate pretinde sau încasa salariul celuilalt soț și nici nu poate dispune de el, ca având mandat tacit din partea soțului salariat, așa cum se întâmplă în cazul celorlalte bunuri comune ale soților; de ce creditorii personali ai soțului salariat sunt îndreptățiți să urmărească, în anumite limite (art. 409 C. Proc. civ) salariul acestuia știut fiind că potrivit art. 33 ain. 1 C. Fam bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.

Într-o altă părere rămasă izolată, se afirmă că salariul, cât și celelalte venituri din muncă, sunt bunuri proprii. Raționamentul urmat pornește de la constatarea că prevederile C. Fam. instituie comunitatea de bunuri a soților iar nu comunitatea de patrimoniu, ori, dacă salariul fiecăruia este exclus din patrimoniul propriu, practic se proclamă inexistența acestui patrimoniu. Subrogația reală funcționează numai în privința bunurilor proprii prevăzute de ar. 31 C. Fam., ceea ce explică de ce bunurile achiziționate din salariu și enumerate prin acest text nu devin comune. Pe de altă parte, soții au datoria de a contribui la cheltuielile căsătoriei în raport de „veniturile fiecăruia „(art. 29 C. Fam.) au obligația legală de întreținere între ei și față de alți membrii ai familiei în raport cu „mijloacele fiecăruia „(art. 41, 86, 94 C. Fam. ). Așa fiind, salariul fiecăruia dintre soți nu poate fi considerat altfel decât bun propriu.

Ceea ce este de reproșat acestei teze este că adaugă pe cale de interpretare o nouă categorie de bunuri la cele stabilite prin art. 31 C. fam., procedeu inadmisibil în materie de bunuri ale soților.

Într-o altă construcție, care poate fi considerată dualistă, se susține că este necesară distincția dintre salariul neîncasat pe de o parte, care se parte din patrimoniul propriu al soțului și este guvernat de normele dreptului muncii și salariul încasat, pe de altă parte, aceasta din urmă servind deopotrivă achiziționării de bunuri comune și proprii, constituind, așadar, bun de afectațiune. Iată și câteva din argumentele promotorilor acestei teze : salariul este un element esențial al contractului de muncă, iar reglementarea care s-a dat prin norme ale dreptului muncii vădește intenția legiuitorului de ai conferii un regim juridic distinct, în consecință salariul nu poate fi inclus în ipostaza sa de drept în creanță, nici în categoria bunurilor comune, nici în categoria bunurilor proprii ; salariul odată încasat, sub aspectul calificării juridice determinantă este destinația concretă a sumelor, care pot servii atât achiziționării de bunuri comune cât și de bunuri proprii.

În fine, unii autori, preluând în parte raționamentul urmat în teza precedentă, deosebesc salariul – drept de creanță, guvernat de prevederile Codului Munci, de salariul – drept de proprietate, supus normelor Codului familie, făcând apoi precizarea că dispozițiile legislației munci și cele ale legislației familiei nu pot fi aplicate simultan, ci doar succesiv. Salariul – încasat sau nu – apare ca un bun propriu de afectațiune deoarece, din momentul în care dispozițiile Codului familiei devin incidente, prezumția de comunitate se aplică numai bunurilor dobândite din salariu, dacă, se înțelege, bunul achiziționat prin întrebuințarea salariului oricăruia dintre soți nu se încadrează în vreuna din categoriile proprii stabilite prin art. 31 C. fam.

În ce ne privește, considerăm nu doar utilă ci și necesară semnalarea particularităților regimului juridic aplicabile salariului neîncasat comparativ cu cele ale regimului juridic aplicabil salariului încasat, datorită căror, cum pe bună dreptate s-a remarcat dispozițiile legislației munci nu se pot aplica în concurs cu cele ale legislație familiei la drept de creanță, salariul este o categorie aparținând dreptului munci și, spre deosebire de celelalte drepturi de creață dobândite în timpul căsătoriei și care sunt comune, salariul neîncasat este bunul propriu al soțului salariat.

Odată încasat, salariul devine obiect al dreptului de proprietate și, în pofida tendinței literaturi și a practici judiciare de a considera venitul din muncă în general, deci inclusiv salariul, ca fiind comun, nu putem ignora ceea ce s-a observat în doctrină iar, uneori, și-a găsit reflectarea în decizi de speță, anume că salariu servește deopotrivă la achiziționarea de bunuri comune și proprii. Dec, în ultima analiză, ceea ce clasificarea salariului este destinația sa, adică actul de afectare. Alături de alți autori, împărtășim opinia că nici după ce a fost încasat, salariul nu devine ipso facto bun comun, ci își păstrează calitatea de bun propriu până în momentul achiziționări unor bunuri, care pot fi comune sau proprii.

Practica judiciară oferă unele argumente favorabile tezei la care ne-am atașat. Așadar, se crede în mod constant că la stabilirea cotelor cuvenite fiecăruia dintre soți din masa bunurilor comune au ocazia împărțirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei se are în vedere contribuția afectivă fiecărui dintre soț la achiziționarea conservarea bunurilor comune ;aportul fiecăruia se stabilește, în primul rând, în funcție de veniturile din muncă întrebuințate în vederea realizări sarcinilor comune ale căsniciei.

Împărtășim ideea potrivit căreia salariul și, prin analogie, câștigul din muncă în general, este bun propriu de afecțiune; considerăm că numai o atare calificare este de natură a explica respectând cadrul stabilit prin norme legale imperative, de ce veniturile fiecăruia dintre soți servesc numai la achiziționarea de bunuri comune, ci și de bunuri proprii știut fiindcă orice convenție prin care s-ar tinde la restrângerea sau suprimarea comunității este lovită de nulitate absolută (art. 30 C.. Fam. ).

Potrivit opiniei dominante receptată și de jurisprudență, prin analogie cu salariul sunt considerat comune toate celelalte venituri din muncă realizate de soți în timpul căsătoriei. În acest sens, fosta instanță supremă a statuat în cuprinsul unei decizii de speță că ”retribuția, precum și orice câștiguri realizate din muncă în timpul căsătoriei constituie bun comun, deoarece nu sunt cuprinse între excepțiile limitative privitoare la bunurile proprii ale soților, prevăzute de art. 31 C. Fam sunt destinate susținerii căsătoriei în scopul de a se împlini prevederile art. 2 din același cod. ”

Astfel, pensia de asigurări sociale de care beneficiază oricare dintre soți în timpul căsătoriei reprezintă bun comun, indiferent dacă dreptul de pensie s-a născut în timpul căsătoriei ori înainte de încheierea acesteia. Același caracter au sumele primite cu titlu de bursă în baza unei convenții de colaborare științifică încheiată între statul român și un alt stat, precum și diurna primită pe perioada în care soțul a lucrat în străinătate.

5. 2. Construcțiile ridicate de soți pe terenul unuia dintre ei

Pentru determinarea regimului juridic al construcțiilor efectuate și cel al terenurilor pe care s-a construit urmează să se țină seama de dispozițiile C. Fam. privind comunitatea de bunuri și de cele ale C. civ. (art. 492) privind prezumția potrivit căreia proprietarul terenului devine prin accesiune, și proprietarul construcțiilor edificate asupra acestuia, cu condiția ca între proprietar și constructor să nu existe o convenție ori situație legală din care să rezulte un drept de superficie asupra clădirii în favoarea celui care a construit-o.

În ceea ce privește construcțiile edificate pe terenul unuia dintre soți se pot deosebi mai multe situații:

a) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri pe terenul proprietate a celuilalt soț cu consimțământul acestuia. În această situație soțul proprietar al terenului nu va deveni și proprietar al construcției, ci bunul construit devine bun comun în devălmășie al ambilor soți, iar soțul neproprietar va dobândi un drept de superficie, proprietatea terenului continuând să rămână soțului proprietar inițial, dreptul său fiind grevat însă de dreptul de folosință al celuilalt soț.

Soluția prezentă este valabilă și pentru construcțiile ulterioare (adăugate) construcției vechi, construcții care vor deveni proprietate comună în devălmășie a soților, în timp ce terenul și construcțiile mai vechi vor rămâne proprietatea exclusivă a soțului inițial titular.

b) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a celuilalt soț, fără consimțământul acestuia sau împotriva voinței acestuia. În acest caz, soțul constructor chiar dacă este evident de rea-credință, (art. 494 C. civ. ), toate drepturile ce i se cuvin acestuia din urmă sunt bunuri comune, deci nu construcția, situație ce se aplică similar și în cazul în care construcția este edificată cu mijloace proprii de unul dintre soți și devine bun propriu al soțului respectiv.

c) Ambii soți ridică o construcție, cu mijloace care fac parte din comunitatea de bunuri, pe terenul proprietate a unuia dintre ei. Construcția devine proprietate comună a soților, iar soțul neproprietar al terenului dobândite asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcției.

d) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii, pe terenul proprietate al celuilalt soț, cu consimțământul acestuia. Soțul constructor dobândește un drept de superficie, celălalt soț rămânând proprietarul terenului, care continuă a fi propriu, dar va fi grevat de dreptul de folosință cuprins în dreptul de superficie al soțului constructor.

e) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii, pe terenul proprietate al celuilalt soț, fără consimțământul celuilalt soț sau împotriva voinței acestuia. În acest caz, soțul constructor dobândește dreptul de superficie, urmând a se aplica articolul 494 C. civ., care se referă la construcțiile, plantațiile și lucrările aflate pe terenul altuia.

5. 3. Construcții efectuate de unul din soți pe terenul proprietate a ambilor soți

a) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii, pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul celuilalt soț. Soțul constructor dobândește dreptul de superficie, construcția fiind bun propriu (al soțului constructor).

b) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt bunuri proprii pe terenul bun comun al ambilor soți, fără consimțământul celuilalt soț. Soțul constructor are drepturile prevăzute de art. 494 C. civ, care sunt bun propriu, deci nu construcția.

c) Un soț ridică o construcție, cu mijloace care sunt în parte bunuri proprii și în parte bunuri comune pe terenul bun comun al ambilor soți, cu consimțământul celuilalt soț. Construcția este în mod corespunzător bun comun și bun propriu, iar terenul rămâne cum era înainte de efectuarea construcției – bun comun. În acest sens s-a decis că o casă construită de către unul dintre soți, cu bani proveniți din vânzarea unui bun propriu și dintr-un împrumut personal, este bun propriu numai pentru cota-parte aferentă valorii care înlocuiește bunurile vândute și sumele pe care le are de plătit în timpul căsătoriei în rambursarea împrumutului.

5. 4. Construcțiile ridicate de soți pe terenul unei terțe persoane

În privința acestor construcții urmează a se avea în vedere mai multe situații:

a) Construcții ridicate de soți pe terenul aparținând altei persoane potrivit dreptului comun privind accesiunea:

1) Proprietarul terenului își manifestă dorința de preluare a construcției, caz în care instanța de judecată îi va obliga pe soții constructori să-i predea imobilul edificat, urmând a plăti drepturile raportat la art. 494 C. civ ;

2) Proprietarul terenului refuză să preia construcția dacă soții constructori sunt de rea-credință, instanța de judecată îl poate obliga să o demoleze când există autorizație de demolare. Dacă soții constructori sunt de bună credință sau au construit în baza unei convenții cu proprietarul terenului, aceasta urmează să fie obligat să plătească soților constructori dreptul patrimonial cuvenit ;

3) Proprietarul terenului este de acord să cedeze construcția soților care au ridicat-o în contul creanței acestora, fiind necesară, desigur, autorizația de înstrăinare administrativă și, potrivit părerii literaturii juridice actuale,respectiv Legea nr. 9/1990, proprietarul terenului poate ceda soților construcția pe care au ridicat-o împreună cu terenul aferent, dar nu mai mult de 1000 m. p.

b) Construcția ridicată de soți pe terenul unui terț, când proprietarul terenului nu este cunoscut, ori manifestă lipsă de interes pentru preluarea construcției ridicată.

Conform art. 488 C. Civ, proprietarul terenului are deci libertatea să invoce dreptul de proprietate dobândit prin accesiune asupra construcțiilor ridicate de soți (terți în această situație) pe terenul său, cu obligația de a despăgubi pe soții constructori, conform art. 494 C. Civ., sau printr-o eventuală înțelegere a părților. Problema care se pune este aceea că atâta timp cât proprietarul terenului nu își valorifică dreptul de a invoca dobândirea proprietății prin accesiune asupra construcției și lasă pe soții constructori să aibă nestingheriți folosința, el nu poate fi obligat să despăgubească pe soții constructori. Unii autori consideră că proprietarul terenului poate fi obligat de soții constructori de bună-credință pe acel teren, pe calea unei hotărâri judecătorești, să dea curs uneia din cele două soluții prevăzute de art. 494 C. Civ., adică să decidă dacă face ori nu uz de dreptul de accesiune în condițiile textului, proprietarul terenului putând fi introdus forțat în temeiul art. 57-59 C. Proc. Civ., în procesul de împărțire de soții constructori, în vederea clarificării raporturilor juridice dintre părți.

De asemenea, se mai pune problema de a ști ce drept au, în acest caz, soții în patrimoniul lor. S-a decis că, în cazul în care construcția este edificată de doi soți, în patrimoniul comun al acestora se află toate drepturile decurgând din faptul edificării construcției, adică dreptul de a folosi construcția și dreptul de a fi despăgubiți de proprietarul terenului dacă acesta îi va lipsi de dreptul de folosință asupra construcției ; dreptul de despăgubire poate fi evaluat, deoarece construcția, are o valoare ;creanța este certă și lichidă (fiind stabilită valoarea construcției prin expertiză), dar nu este și exigibilă, deoarece poate fi valorificată numai dacă proprietarul terenului își aproprie, în orice mod, folosința construcției ;aceste drepturi patrimoniale evaluabile în bani, pot și trebuie să facă obiectul împărțiri între soți în condițiile precizate de art. 36 C. fam.

În consecință, drepturile soților constructori pe terenul altuia, în condițiile și limitele arătate, constituie bun comun al acestora. După legile 18/1991 republicată și nr. 50/1991, proprietarul poate constitui un drept de superficie în folosul constructorului.

c) Construcțiile ridicate de soți pe terenul proprietate a părinților unuia dintre ei cu consimțământul acestora.

O asemenea situație se întâlnește foarte des în practică, mai ales în zonele de construcții unde terenurile disponibile sunt foarte reduse și restrânse ca dimensiuni. Este vorba de o construcție care se edifică și un teren alături de casa părinților, prin supraetajare sau chiar adăugare la construcția existentă. Trib. Suprem a stabilit că, în această situație, copii constructori – soți- dobândesc un drept de creanță împotriva părintelui proprietar al terenului. Actual Lege nr. 18/1991 consideră că soții, copii constructori, dobândesc în condițiile dreptului comun un drept de superficie.

5. 5. Construcții efectuate de soți pe un teren atribuit de stat în folosință

Dacă soții au primit de la stat un teren în folosință pe care au edificat o locuință, dreptul de proprietate asupra locuinței nu poate fi decât bun comun. La fel se pune problema și în cazul atribuirii în folosință a unui teren pentru edificarea unei locuințe. Dacă respectiva construcție care s-a edificat pe acel teren este bun comun, dreptul la folosință asupra terenului este tot bun comun; în condițiile în care s-ar împărții construcția, la fel s-ar proceda și cu dreptul de folosință asupra terenului. Conform Legii nr. 50/1991, în situația unei suprafețe de teren concesionate pentru edificarea unei construcții, dreptul de concesiune este bun comun sau propriu, după cum locuința edificată este bun comun sau propriu.

5. 6. Locuințe construite ori cumpărate de soți cu credite acordate de stat

În privința problemei de a ști în ce condiții locuințele construite înainte sau în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii, a existat o evoluție în practica judiciară. Într-o primă soluție s-a considerat că imobilul dobândit în timpul căsătoriei este bun comun numai pentru partea corespunzătoare sumei achitate în timpul căsătoriei din totalul împrumutului acordat.

Dacă împrumutul a fost acordat înaintea căsătoriei, locuința fiind construită de asemenea, înainte de această dată, iar ratele împrumutului sau parte din ele au fost plătite în timpul căsătoriei, soluția era corespunzătoare celei menționate:

a) când o parte din rate au fost achitate înainte de căsătorie și altă parte în timpul căsătoriei, locuința se consideră – corespunzător acestor plăți – bun propriu și bun comun ;

b) când toate ratele împrumutului au fost restituite în timpul căsătoriei locuința se consideră bun comun deoarece a fost dobândită în timpul căsătoriei ;

c) când unele rate au fost achitate înaintea căsătoriei, altele în timpul căsătoriei și restul ratelor după desfacerea sau încetarea căsătoriei, locuința se consideră bun comun pentru partea restituită în timpul căsătoriei și bun propriu pentru partea restituită înainte și după căsătorie. Rezultă că, în această soluție, noțiunea de dobândire pentru locuințele construite cu sprijinul creditelor acordate de stat are un înțeles propriu, specific.

Într-o altă soluție s-a părăsit practica anterioară, considerându-se că dreptul de proprietate asupra locuinței construite cu credit acordat de stat se dobândește pe data predării- preluării și nu pe data încheierii contractului de construire ori aceea a plății ratelor de credit iar dacă predarea – preluare locuinței se face în timpul căsătoriei, ea este bun comun în întregul său, indiferent când se plătesc ratele de preț.

Plata dobânzilor pentru împrumutul folosit la achiziționarea apartamentului se va răsfrânge asupra fiecărui soț, proporțional cu contribuția la dobândire bunurilor comune; în aceeași proporție, fostul soț căruia nu i se atribuie apartamentul cu ocazia împărțirii bunurilor comune urmează să beneficieze – în bani – și de plusul de valoare pe care îl are apartamentul atribuit celuilalt soț ca urmare a majorări între timp, a prețului de construire a locuințelor cu sprijinul statului. Cu ocazia partajului, valoarea ratelor achitate de foștii soți în timpul căsătoriei la apartamentul unuia dintre ei trebuie calculată la valoarea reactualizată a lor, motivat de creșterea valorii apartamentului, de care altfel ar profita numai soțul proprietar.

În ceea ce privește regimul apartamentului construit cu credite acordate de stat, s-a stabilit că nu poate fi înstrăinat până la rambursarea totală a creditului decât cu încuviințarea instituției care a acordat creditul sau cu o hotărâre, un antecontract, care să țină loc de vânzare-cumpărare.

5. 7. Construcțiile efectuate de concubini

Raporturile patrimoniale dintre concubini sunt supuse normelor dreptului comun care reglementează proprietatea pe cote părți. Pentru determinarea proporției în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor se poate recurge la dispozițiile C. fam., la fel ca în cazul soților, iar dacă viitorii soți, concubini, convin ca imobilul construit pe numele unuia dintre ei cu contribuția ambilor, să intre sub regimul comunități de bunuri de la data la care se vor căsători, atunci beneficiază de acest regim juridic, dar numai de la data căsătoriei lor.

Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a achiziționat, în afara cazului în care la dobândirea lor a contribuit și celălalt concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate proporțională cu contribuția sa, care va trebui dovedită, nefiind prezumată.

Dacă unul dintre concubini ridică o construcție pe terenul proprietatea celuilalt, el nu va deveni proprietar al construcției, ci titularul unui drept de creanță, aplicându-i-se regulile cuprinse în art. 494 C. Civ.

La cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, s-a hotărât în practica judiciară că faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani nu-i conferă un drept de proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanță. Dacă starea de concubinaj a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul dintre concubini a încheiat un contract pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuința va fi considerată bun comun, întru-cât soțul necontractant nu a plătit ratele cu intenția de a împrumuta celuilalt sumele de bani respective, ci cu scopul de a avea o locuință comună, care să le aparțină amândurora în devălmășie. Este vorba în acest caz, a precizat fostul Tribunal Suprem, de o convenție între concubini care-și produce efectele pe data încheierii căsătoriei și care este pe deplin valabilă.

În cazul construirii unei case cu materiale proprii pe terenul altuia, în baza unei înțelegeri cu proprietarul terenului, în scopul de a locui împreună, fiind concubini, convenție care, potrivit legii, nu era de natură să ducă la dobândirea unui drept real, trebuie avute în vedere nu numai art. 492-494 C. Civ. ci și art. 970 din același cod privind executarea cu bună-credință a convențiilor, astfel că despăgubirile cuvenite celui ce a construit pentru aportul său trebuie stabilite la valoarea de circulație a construcției, și nu în funcție de valoarea ei tehnică, ținându-se seama, totodată, de creșterea corespunzătoare din patrimoniul proprietarului terenului care s-a mărit cu valoarea de circulație a imobilului, dacă aportul a fost egal, este echitabil ca valoarea realizată de părți să le revină în aceeași măsură. Constructorul de bună-credință poate să pretindă despăgubirile cuvenite chiar și de la proprietarul care a dobândit ulterior construcția, căruia îi este opozabil dreptul la despăgubire, deoarece obligația sa este legat strâns de posesia ce o exercită asupra bunului și se transmite odată cu bunul.

Dacă se dovedește contribuția concubinului la achiziționarea unei locuințe cu sprijinul statului de către celălalt concubin, el dobândește numai un drept de creanță care se stabilește la valoarea actuală a bunului conform cu actul normativ în vigoare la data judecății, iar nu un drept de coproprietate, deoarece contractul s-a încheiat în considerarea persoanei concubinului respectiv.

În cazul în care concubinii ridică o construcție pe terenul proprietate a unei terțe persoane se aplică regula accesiunii, astfel că proprietarul terenului dobândește dreptul de proprietate asupra construcției, cu obligația de a despăgubi pe cei care au edificat-o.

În prezent, terenurile proprietate privată fiind în circuitul civil, în cazul construirii de un concubin pe terenul proprietatea celuilalt concubin ori în cazul construirii de concubini pe terenul proprietatea unei terțe persoane, se poate constitui dreptul de superficie asupra construcției în condițiile dreptului comun.

5. 8. Bunurile cumpărate cu plata prețului în rate

Într-o primă soluție, practica judiciară a considerat, ca și în cazul locuințelor construite cu credite de stat, că dobândirea dreptului de proprietate se determină în raport de timpul în care se plătesc ratele. Astfel, bunurile cumpărate cu plata prețului în rate, înainte de căsătorie, o parte din rate fiind achitate în timpul căsătoriei, sunt bunuri proprii în limita ratelor plătite până la încheierea căsătoriei și sunt bunuri comune în limita sumelor plătite în timpul căsătoriei. În același sens,, s-a decis ca bunul cumpărat cu plata prețului în rate înainte de încheierea căsătoriei este bun comun pentru întreaga sumă a ratelor achitate în timpul căsătoriei chiar dacă aceste rate sau unele din ele au fost plătite în perioada în care soții au fost în fapt separați, însă se va ține seama de această împrejurare la determinarea cotei ce se cuvine fiecăruia dintre soți din totalitatea bunurilor comune.

Dacă bunurile au fost cumpărate în timpul căsătoriei, dar o parte din rate au fost achitate în timpul căsătoriei, restul după încetarea sau desfacerea acesteia, bunurile vor fi comune în măsura aceea ce s-a plătit în timpul căsătoriei și proprii pentru sumele achitate după încetarea sau desfacerea căsătoriei. În acest sens s-a decis ca din faptul plății, în timpul căsătoriei, a unei părți din ratele stabilite pentru dobândirea unui bun din retribuția unuia dintre soți prin reținere, nu rezultă că bunul se consideră propriu ci comun, corespunzător acestor rate având în vedere că plata s-a făcut înainte de desfacere căsătoriei.

Rezultă că bunul se consideră în întregime comun dacă contractul de vânzare-cumpărare se încheie în timpul căsătoriei și toate ratele erau achitate în același timp.

Într-o altă soluție, care este practica actuală dreptul de proprietate asupra bunului se dobândește pe data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI “ DE LEGE FERENDA “

Funcția economică a familiei își găsește expresia în ducerea în comun a gospodăriei și comunitatea de bunuri a soților.

Regimul comunității de bunuri are un caracter precumpănitor, iar separația de bunuriîntre soți ( bunurile proprii) are un caracter subsidiar, de excepție, bunurile fiind proprii unuia dintre soți numai în cazurile limitativ prevăzute de lege (art.30 și 31, Cod fam.).

În consecință, în cadrul raporturilor familiale dintre soți legea pune accentul pe comunitatea de bunuri, iar nu pe separația de bunuri.

O rezultantă a evoluției familiei și o realitate socială este concubinajul. Consider că acesta nu tinde să ia locul căsătoriei, ci poate să fie o formă premergătoare acesteia, așa numita „căsătorie de probă”.

Indiferent dacă suntem sau nu adepții concubinajului, nu putem ignora faptul că el există și că produce efecte. Plecând de la această situație, unele state europene au reglementat câteva efecte ale concubinajului, altele i-au asigurat un loc alături de instituția căsătoriei.

Deși starea de concubinaj poate să dispară cu ușurință, prin voința unilaterală a unuia dintre concubini, rămân nerezolvate, în lipsa unei înțelegeri între foștii concubini, problemele ce se nasc din partajarea bunurilor dobândite de aceștia în timpul concubinajului, din încredințarea spre creștere și educare a copiilor minori rezultați din concubinaj, astfel încât întotdeauna judecătorul este chemat să se pronunțe asupra acestora.

Când un fenomen dă naștere la probleme juridice, se impune intervenția legiuitorului, deoarece numai printr-o reglementare juridică acestea pot fi mai ușor rezolvate. Lipsa unei norme de drept creează și chiar amplifică arbitrariul și subiectivismul în rezolvarea problemelor juridice nerezolvate.

“De lege ferenda” consider că, într-o viitoare reglementare a relațiilor de familie din România, este necesar să se includă și unele dispoziții legate de statutul juridic al concubinilor.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative

– Constituția

– Codul Familiei

– Codul Civil

– Codul de Procedură Civilă

– Legea 65/1995 privind completarea legii 59/1993 pentru modificarea codului de Procedură Civilă, a Codului Familiei, a Legii Contenciosului Administrativ și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi ( M.O. nr.241/7 octombrie 1993 )

– Decretul 32/1954 depunere în aplicare a Codului Familiei și a Dceretului 31/1954

Literatură de specialitate

Ion P.Filipescu- Tratat de Dreptul familiei, ediția a VI-a, revăzută și completată, Editura All Beck, 2001

Ștefan Cocoș- Dreptul familiei, ediția a II-a, București, Editura Lumina Lex, 2003

Ștefan Cocoș, Laura Maierean- Dreptul familiei. Culegere de spețe, Editura Universul Juridic, București, 2001

Ștefan Cocoș, Laura Maierean, Gabriel Ungureanu, Alice Crăciun, Cornel Fălcușan- Culegere de acte normative și spețe, Editura Universul Juridic, București, 2002

Adrian Pricopi-Dreptul familiei, Editura Fundației România de Mâine, București, 1995

Ion P.Filipescu- Modificări aduse Dreptului familiei prin Legea nr. 59/1993 în “Dreptul” nr.12/1993

Florian Emese- Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 1997

Dumitru Lupulescu- Dreptul de proprietate comună pe cote-părți și aplicațiile sale practice, Editura Științifică, 1973

Dumitru Lupulescu- Dreptul de proprietate comună al soților, Casa de Editură și Presă” Șansa “S.R.L., București, 1993

Adrian Pricopi- Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, București, 2001

Ioan Chelaru- Căsătoria și divorțul : aspecte juridice, civile, religioase și de drept comparat, Editura A 92 Acteon, 2003,

C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu și Al. Baicoianu – „ Drept civil roman”, vol. III, Ed. All, Bucuresti 1998

M. Eliescu –”Curs de drept civil. Regimurile matrimoniale”. Anul IV licenta, 1948, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de drept

Ioan Albu – „Dreptul Familiei”, Ed. Didactica și Pedagocica, Bucuresti 1975

Gerard Cornu –”Les regimes matrimoniaux”-Presses Universitaires de France, Paris 1997

Martin Stettler și F. Waelti –”Droit civil IV „, Ed. Freiburg, Elvetia 1997

Practică judiciară

Cristina Turianu, Corneliu Turianu- Dreptul Familiei, Practică judiciară adnotată, Editura Press “ Mihaela “ S.R.L., București, 1999

Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1993-1997, Editura All Beck, 1998

Hotărâri judecătorești citate din reviste de specialitate :

Justiția nouă

Revista Română de Drept

Dreptul

CUPRINS

SECȚIUNEA 1. CONSIDERAȚII GENERALE……………………………………….1

NOȚIUNEA DE REGIM MATRIMONIAL……………………………………1

EGALITATEA ÎNTRE SOȚI…………………………………………………………2

OPRIREA CONVENȚIILOR CONTRARE COMUNITĂȚII DE BUNURI……………………………………………………………….…3

APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIȚIILOR CODULUI FAMILIEI VIZAVI DE BUNURI ……………………………………………………………………7

SECTIUNEA A 2-A : BUNURILE COMUNE ALE SOȚILOR……………….10

NOȚIUNEA DE BUNURI…………………………………………………………….10

NOȚIUNEA DE DOBÂNDIRE…………………………………………………….10

BUNURILE TREBUIE SĂ FIE DOBÂNDITE “ ÎN TIMPUL CĂSĂTORIEI”……………………………………………………………………………13

BUNURILE DOBÂNDITE ÎN TIMPUL SEPARAȚIEI ÎN FAPT A SOȚILOR…………………………………………………………………………………….15

BUNURILE DOBÂNDITE DE CONCUBINI………………………………..16

MUNCA FEMEII DEPUSĂ ÎN GOSPODĂRIE ȘI PENTRU EDUCAREA COPIILOR……………………………………………………………..19

COMPARAȚIE ÎNTRE DREPTUL DE PROPRIETATE COMUNĂ ÎN DEVĂLMĂȘIE ȘI COMUNITATEA DE BUNURI A SOȚILOR…………………………………………………………………………………….20

DATA DOBÂNDIRII BUNURILOR…………………………………………….21

SECȚIUNEA A 3-A : BUNURILE PROPRII…………………………………………23

PRECIZĂRI PRIVIND CATEGORIILE DE BUNURI PROPRII……………………………………………………………………………………..23

BUNURILE DOBÂNDITE ÎNAINTE DE ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI (ART. 31, LIT. A C. FAM)…………………………………….25

BUNURILE DOBÂNDITE PRIN MOȘTENIRE, LEGAT SAU DONAȚIE……………………………………………………………………………………26

BUNURILE DE UZ PERSONAL ȘI CELE DESTINATE EXERCITĂRII PROFESIEI UNUIA DINTRE SOȚI (ART. 32 LIT. C C. FAM.)…………………………………………………………………………………..30

BUNURILE DOBÂNDITE CU TITLU DE PREMIU SAU RECOMPENSĂ, MANUSCRISELE ȘTIINȚIFICE, SCHIȚELE ȘI PROIECTELE ARTISTICE, PROIECTELE DE INVENȚII, PRECUM ȘI ALTE ASEMENEA BUNURI (ART. 31 LIT. D C. FAM.)………………………………………………………………………………………….33

INDEMNITATEA DE ASIGURARE SAU DESPĂGUBIRE PENTRU PAGUBELE PRICINUITE PERSOANEI (ART. 31 LIT. E C. FAM.)……………………………………………………………………………………..34

3.7. VALOAREA CARE REPREZINTĂ ȘI ÎNLOCUIEȘTE UN BUN PROPRIU SAU BUNUL ÎN CARE A TRECUT ACEASTĂ VALOARE (ART. 31 LIT. F C. FAM. )………………………………………..35

SECȚIUNEA A 4-A: DOVADA BUNURILOR COMUNE ȘI PROPRII………………………………………………………………………………………………36

PREZUMȚIA DE COMUNITATE……………………………………………….36

DOVADA BUNURILOR PROPRII………………………………………………37

SECȚIUNEA A 5-A: CLARIFICAREA UNOR BUNURI CA FIIND COMUNE SAU PROPRII……………………………………..43

VENITUL DIN MUNCĂ………………………………………………………………43

CONSTRUCȚIILE RIDICATE DE SOȚI PE TERENUL UNUIA DINTRE EI………………………………………………………………………………….48

CONSTRUCȚII EFECTUATE DE UNUL DIN SOȚI PE TERENUL PROPRIETATE A AMBILOR SOȚI……………………………………………49

CONSTRUCȚIILE RIDICATE DE SOȚI PE TERENUL UNEI TERȚE PERSOANE……………………………………………………………………50

CONSTRUCȚII EFECTUATE DE SOȚI PE UN TEREN ATRIBUIT DE STAT ÎN FOLOSINȚĂ…………………………………………………………..52

LOCUINȚE CONSTRUITE ORI CUMPĂRATE DE SOȚI CU CREDITE ACORDATE DE STAT……………………………………………….53

CONSTRUCȚIILE EFECTUATE DE CONCUBINI…………………….54

BUNURILE CUMPĂRATE CU PLATA PREȚULUI ÎN RATE…………………………………………………………………………………………..56

CONCLUZII ȘI PROPUNERI “DE LEGE FERENDA”..…………………58

BIBLIOGRAFIE……………………………………….……………….59