.regimul Juridic al Antantelor In Dreptul Comunitar Si Roman

CAPITOLUL I

ÎNȚELEGERILE SAU ANTANTELE ÎN DREPTUL COMUNITAR

Secțiunea 1. Noțiunea de „antantă” în dreptul comunitar

Art. 85 al Tratatului de la Roma se referă la ceea ce majoritatea autorilor și instanțelor denumesc „antante”, chiar dacă acest termen nu figurează în textul reglementării de mai sus, însă este utilizat în altele.

Doctrina juridică și jurisprudența comunitară au adoptat acest termen în ideea de a exprima sintetic orice înțelegere formală sau informală, realizată inclusiv prin alinierea conștientă la anumite practici, prin care se urmărește sau care au ca efect afectarea concurenței.

Definiția pe care o consider cea mai la îndemână și care întrunește toate elementele este aceea de „..orice înțelegere intervenită între două sau mai multe întreprinderi, în calitate de agenți economici, exprimată în scris – indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o conține – sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă.”

Textul art.81, fost 85 în Tratatul de la Roma este în așa fel conceptul încât la baza lui stă temeiul interdicției acordurilor restrictive de concurență. Textul declară incompatibile cu piața comună și interzise toate acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociațiilor de întreprinderi și toate practicile concertate care sunt susceptibile să afecteze, să restrângă sau să falsifice jocul concurenței în interiorul pieței comune. De asemenea, textul enumeră exemplificativ categoria înțelegerilor restrictive. Sancțiunile acestor interdicții nu sunt numai cu caracter administrativ, ci și civile, respectiv nulitatea edictată de art. 81 prg.2 din tratat. Prg.3 al aceluiași articol prevede că acele înțelegeri restrictive de concurență pot fi exceptate, răscumpărate sau salvate în condițiile în care acestea satisfac în mod cumulativ următoarele condiții: promovarea progresului tehnic, avantaje pentru consumatori, neeliminarea concurenței, restricții proporționate cu satisfacerea acestor obiective. Exceptările sau scutirile pot fi individuale sau impuse, pe categorii de acorduri, pe bază de regulament al Comisiei.

Art.81 prg.1 este regula generală comunitară de concurență, fiind cea mai aplicată și cea mai invocată. Antantele sunt într-adevăr extrem de numeroase și diverse, implicând mari grupuri industriale, cât și întreprinderi mici și mijlocii, însă nu orice înțelegere cade obligatoriu sub incidența art.81 prg.1. în cazul în care Comisia pe baza analizei pe care o întreprinde consideră că înțelegerea nu poate intra sub incidența art.81, ea poate lua o decizie de atestare negativă. Comisia mai poate să emită o așa-zisă „scrisoare de clasare”, a cărei valoare juridică este mai mică și care are rolul de a indica aprecierea Comisiei că nu este oportun sau justificat să intervină.

În cazul în care Comisia refuză să emită o testare negativă, antanta va fi considerată ca fiind contrară dispozițiilor art.81, și, în cele din urmă ilicită, ceea ce nu înseamnă că trebuie să fie și condamnată. Dacă întreprinderile participante au notificat înțelegerea în condițiile impuse prin reglementările comisiei, existența ei va putea fi salvată în baza art.81 prg.3, pe calea unei decizii individuale de inaplicabilitate a art.81 prg.1.

Un exemplu elocvent de antantă ilegală este cea a producătorilor de bere din Franța.

În 29 septembrie 2004 Comisia a luat o decizie împotriva celor doi producători principali de bere din Franța, Brasseries Kronenbourg S.A. și Brasseries Heineken, datorită încheierii unui armistițiu în data de 12 martie 1996 între acestea și companiile mamă la acel moment, Groupe Danone, respectiv Heineken N.V.

Brasseries Kronenbourg S.A. este producătorul de bere principal de pe piața franceză din punctul de vedere al volumului vânzărilor. Prin intermediul sucursalei sale Kronenbourg Holding, anterior Elidis Holding, Brasseries Kronenbourg S.A. are o rețea națională de distribuție en-gross care distribuie bere și alte băuturi, în special pe piața internă. Până în iulie 2000 Brasseries Kronenbourg S.A. a fost deținută în întregime de Danone, unul dintre liderii de pe piața internațională a produselor alimentare.

Brasseries Heineken, este cel de-al doilea producător ca mărime pe piața franceză de bere. Brasseries Heineken este o sucursala deținută în întregime de Heineken France. Aceasta controlează de asemenea France Boissons S.A., ale cărei sucursale distribuie bere și alte băuturi pe piața internă printr-o rețea națională de distribuție en-gross.

Ca urmare a unei cereri de informații trimisă de Comisia Europeană în cazul Interbrew + Alken Maes, Interbrew N.V. a informat Comisia ca anumite practici anticoncurențiale dintre Interbrew și Alken Maes de pe piața belgiană a berii au fost realizate pe baza unor practici similare dintre firmele Brasseries Kronenbourg S.A și Brasseries Heineken în Franța. Datorită acestui răspuns, pe 26 februarie 2000 Comisia a început o investigație în conformitate cu art. 14 (3) din Regulamentul 17 la sediile firmelor Danone și Heineken France din Paris și la sediul Brasseries Kronenbourg S.A. din Strasbourg. în timpul investigației Interbrew a transmis Comisiei mai multe scrisori în legătură cu practicile anticoncurențiale de pe piața franceză a berii.

Pe 22 și 23 martie 2000, la cererea Comisiei, Autoritatea de concurență olandeză a început o investigație în conformitate cu prevederile art.14 (3) din Regulamentul 17 la sediul Heineken N.V. din Amsterdam.

Armistițiul se referă la achiziționarea companiilor de distribuție de bere de către părți și la stabilirea unui echilibru la nivelul rețelelor integrate de distribuție ale părților încălcând astfel art. 81 din EC Treaty.

În particular, părțile s-au înțeles, în primul rând asupra înghețării provizorii a achizițiilor, în al doilea rând asupra echilibrării volumului total de bere distribuită prin rețeaua fiecărei părți și în al treilea rând asupra echilibrării volumului de bere gestionată de fiecare parte dar care va fi distribuită de cealaltă parte.

Conform informațiilor Comisiei, armistițiul nu a fost implementat. În primul rând, este evident ca părțile nu au respectat cerințele pe termen scurt, și anume aceea ca părțile să nu achiziționeze firmele de distribuție en-gross ale celeilalte părți, așa cum s-a stabilit în cele două liste, și să nu achiziționeze firme de distribuție en-gross care nu sunt trecute pe liste. În realitate, anumite firme de distribuție en-gross alocate uneia dintre părți, au fost achiziționate de cealaltă parte, și cele două părți au continuat să achiziționeze firme de distribuție en-gross care nu se aflau pe liste.

În al doilea rând, cerințele pe termen lung ale înțelegerii nu au fost niciodată puse în practică. În perioada 1996-2002 părțile au avut tendința ca în cadrul propriei rețele de distribuție să înlocuiască mărcile de bere ale concurenților cu propria marcă de bere.

Secțiunea 2. Condițiile de aplicare a art.85 prg.1 devenit 81 prg.1

Înainte de a trece la analiza condițiilor de aplicare ale art.81 din Tratat este imperios necesar a trece în revistă conținutul acestui vast articol.

El face parte din capitolul I – Regulile concurenței, secțiunea 1 – Reguli aplicabile societăților comerciale, al titlului VI (anterior titlul V) intitulat „Reguli comune privind concurența, impozitarea și armonizarea legislației” al tratatului de la Amsterdam.

„1. Sunt considerate incompatibile cu piața comună și sunt, prin urmare, interzise: acordurile între societăți, deciziile luate de asociații ale societăților și practicile concertate care pot afecta schimburile comerciale între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, limitarea sau distorsionarea concurenței pe piața comună și, în special, cele care:

fixează, direct sau indirect, prețurile de cumpărare sau de vânzare sau alte condiții comerciale;

limitează sau controlează producția, piețele, dezvoltarea tehnologică sau investiția;

partajează piețele și sursele de aprovizionare;

aplică condiții inegale la tranzacții de aceleași fel încheiate cu terțe părți, plasându-le astfel pe o poziție defavorabilă din punct de vedere al concurenței;

condiționează încheierea contractelor de acceptare de către celelalte părți contractante a unor obligații suplimentare care, prin natura lor sau conform practicii comerciale, nu au legătură cu obiectul contractelor respective.

2. Acordurile sau deciziile interzise prin acest articol sunt nule de drept.

3. Dispozițiile de la alin.1 nu se aplică în cazul: acordului sau categoriei de acorduri între societăți comerciale; deciziei sau categoriei de decizii luată de asociații societăților comerciale, practicii concertate sau categoriei de practici concertate, care contribuie la creșterea producției sau a distribuției produselor sau la promovarea progresului tehnologic sau economic, oferind totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul realizat și care:

a. nu impun societăților respective restricții altele decât cele absolut indispensabile realizării acestor obiective;

b. nu dau societăților comerciale posibilitatea să elimine concurența pentru o parte substanțială din produsele avute în vedere.”

Aplicabilitatea textului este determinată de îndeplinirea unor condiții generale și specifice.

În ceea ce privește condițiile generale, art.81 prg.1 vizează comportamentul întreprinderilor. Astfel, calificarea participanților constituie un pas important în demersul întreprins de Comisie. Noțiunea de întreprindere nu este specifică acestui text, ea fiind comună întregului drept al concurenței comunitare, mai ales în ceea ce privește reglementarea poziției dominante și a concentrărilor de întreprinderi.

În privința condițiilor specifice, art.81 prg.1 dispune că, în primul rând o antantă trebuie să exprime în primul rând un minim de coordonare ori concentrare între două sau mai multe întreprinderi. Coordonarea sau concentrarea pot să îmbrace cele mai diferite forme, criteriul de identificare a acesteia fiind constatarea unei pierderi conștiente de autonomie. În al doilea rând, antanta nu este interzisă decât dacă este realizată în scopul obținerii unui anume efect asupra concurenței, ori dacă produce un efect negativ, chiar dacă acesta nu este urmărit în mod explicit; cu alte cuvinte, restricția concurenței este o condiție de fond a aplicării art.81 prg.1.

2.1. Autonomia participanților la înțelegere

Întrucât art. 81 par. 1 consideră că antanta legală două sau mai multe „întreprinderi”, nu există „antantă” decât dacă partenerii sunt independenți. În legătură cu această chestiune se poate discuta problema intermediarilor și cea a grupurilor de societăți.

În privința intermediarului, dreptul comunitar verifică dacă, în fapt, acesta are o funcție de „reprezentant” al unei întreprinderi, caz în care nu este o „întreprindere” distinctă, sau dacă el acționează pe cont propriu, în manieră autonomă.

Marele număr de întreprinderi care activează în Comunitate sub denumirea generică de agenți comerciali a dat naștere la dificultăți serioase de calificare. Potrivit comunicărilor Comisiei, în principiu, interdicția prevăzută în art. 81 nu îl privește. Când însă ei au calitatea de negociatori independenți, raporturile lor cu întreprinderea cu care lucrează sunt supuse dispozițiile art.81 prg. 1.

În privința grupurilor de societăți, aprecierea raportului „mamă-filială” va depinde de stabilirea gradului de autonomie economică a filialei. Existența personalităților juridice distincte ale mamei și ale filialei este insuficientă.

Pentru a se înlătura incidența art. 81 prg. 1, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții:

dependența economică absolută a filialei față de mamă

și

filiala să reprezinte o simplă repartizare internă a sarcinilor.

Numai reunirea acestor condiții va putea conduce la concluzia lipsei complete de autonomie a filialei în ceea ce privește determinarea conduitei sale pe piață. De asemenea, este important a se ști dacă există o anumită responsabilitate a mamei față de anumită responsabilitate a mamei față de acțiunile filialei.

În ceea ce privește relațiile în afara grupului, împletirea celor două criterii al dependenței și al repartiției interne a sarcinilor a condus la aplicarea frecventă a art.81 prg.1 în două împrejurări, și anume:

în cazul creării filialelor comune, atunci când nu există dependență absolută față de cel puțin una dintre mame și nici coordonare internă a sarcinilor în sânul acestui grup;

în cazul integrării voluntare a întreprinderilor, care nu sunt sub un control comun; absența controlului comun asupra participanților care ar determina existența unei concentrări, conduce la aplicarea art.81 prg.1.

În privința exprimării acordului, concursul de voințe poate îmbrăca forme multiple. Alături de acordurile propriu-zise există și infraacordurile care pot intra sub incidența art.81 prg.1.

Textul distinge trei moduri de exprimare a antantelor, și anume: acordurile, deciziile asociațiilor de întreprinderi și practicile concertate.

Acordurile propriu-zise sunt de fapt orice categorie de contracte, în sensul dreptului civil, fiecare dintre acestea putând conține o antantă. Un exemplu frecvent este cel al contractelor scrise de distribuție, din această categorie făcând parte contractul de distribuție selectivă, de franciză, de concesiune etc. În domeniul dreptului concurenței este important a nu se ține cont de natura aparentă a acordului, în această ordine de idei contractele de constituire de societăți sau de constituire de statute ori pacte cu acționari pot să exprime acorduri în sensul art.81 prg.1, sau chiar acordurile privind drepturile de proprietate intelectuală. Singura condiție care contează este ca acordul să fie expresia voinței părților și ca acestea să se considere legate sau obligate.

În consecință, simplele angajamente morale, promisiuni, declarații de intenții pot fi considerate acorduri.

Deciziilor asociațiilor de întreprinderi nu li se aplică direct textul art.81 prg.1, acesta se va aplica numai din momentul în care asociația ia decizii care au un caracter obligatoriu și constrângător în ceea ce îi privește pe membrii săi. Ca și pentru acorduri, ceea ce se cere a se stabili este dacă decizia este constrângătoare , chiar dacă ea se prezintă ca o simplă recomandare. În practică asociațiile care organizează saloane expoziționale au dat naștere unui important contencios comunitar cu privire la excluderea unui expozant ori refuzul de a asocia un expozant potențial, având ca efect marginalizarea comerciantului.

Practicile concertate sunt acele practici prin care se denaturează concurența, și care nu își au izvorul în acorduri sau decizii. În acest sens, dreptul american antitrust cunoaște noțiunea de concerted action iar dreptul european al concurenței pe cea de practici concertate. Această noțiune a fost dată după ce două mari afaceri au permis autorităților comunitare să precizeze conținutul noțiunii de practică concertată.

În afacerea Materiilor colorante, Curtea a Justiție a indicat că noțiunea de practică concertată permite cuprinderea formelor de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la realizarea unei convenții propriu-zise, substituie riscurilor concurenței o cooperare practică între ele, cooperarea care conduce la falsificarea condițiilor normale a pieței.

Cea de a doua afacere denumită a Antantei europene a zahărului aduce precizări esențiale, și anume: „orice operator economic trebuie să-și determine într-o manieră autonomă politica pe care înțelege să o urmeze piața comună”.

Cu alte cuvinte, criteriul determinant pentru identificarea unei practici concertate este acceptarea conștientă și voluntară a unei pierderi de autonomie de către întreprinderile în cauză. O altă precizare a Curții de Justiție este că „această exigență de autonomie…se opune… riguros oricărei luări de contact directe sau indirecte între concurenți, având ca obiect sau ca efect, fie influențarea comportamentului pe piață al unei concurent actual sau potențial, fie dezvăluirea de către un astfel de concurent a comportamentului pe care l-a decis, sau pe care îl vizează, să îl aibă el însuși pe piață.”

Efectul decisiv al unui asemenea comportament rezidă din suprimarea sau atenuarea incertitudinii care există într-o situație concurențială normală, când întreprinderile își decid autonom comportamentul.

Eliminarea incertitudinii se face în diferite moduri, cum ar fi de pildă organizarea de reuniuni, iar informațiile care să permită eliminarea incertitudinii concurențiale pot fi schimbate și pe alte căi; prin reprezentanți sau agenți, ori prin presa informală.

2.2. Restricția concurenței

Textul conține o serie de exemple de practici care pot intra sub incidența art.81 prg.1. Exemplele expuse de acest articol sunt pur indicative și nu sunt determinante pentru o definiție generică a antantei restrictive. Ele sunt totuși caracteristice pentru cele mai multe dintre practicile ilicite. Cele la care mă voi referi sunt următoarele: fixarea directă sau indirectă a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare; limitarea sau controlul producției, dezvoltării tehnice sau investițiilor; împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare; aplicarea partenerilor comerciali de condiții inegale pentru prestații echivalente și subordonarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri a unor prestații suplimentare care nu au legătură cu obiectul acelor contracte.

a. Fixarea directă sau indirectă a prețurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiții de tranzacționare

Determinarea prețului este un factor decisiv al concurenței, situație specifică perioadelor de criză economică, caracterizată prin fixarea concentrată a prețurilor.

Fixarea prețului poate fi directă sau indirectă; pot exista prețuri de revânzare concentrate sau impuse. Determinarea indirectă a prețului poate să opereze, prin fixarea unor marje, a unor termene de plată ori prin diverse alte constrângeri.

Acordurile orizontale de fixare a prețurilor sunt frecvente în cadrul cartelurilor sau a concentrărilor, iar acordurile verticale de fixare a prețurilor cele mai frecvente sunt cele care leagă un fabricat de distribuitorii săi în cadrul rețelelor selective, de concesiune, de franciză și altele.

b. Limitarea sau controlul producției, dezvoltării tehnice sau investițiilor

Acest gen de acorduri conțin o limitare voluntară a concurenței interne între întreprinderile participante, însă efectele sunt externe și prejudiciabile pentru consumatori. Antantele de restricționare a producției sunt frecvente în perioadele de criză economică, urmărind reducerea supracapacităților pe care forțele pieței nu reușesc singure să le elimine – ceea ce nu constituie o cauză de exonerare de răspundere și nu împiedică aplicarea art.81 prg.1.

Limitarea sau controlul producției pot fi considerate uneori, ca acorduri de cercetare-dezvoltare care fac obiectul prevederilor unor regulamente de scutire pe categorie adoptate de Comisie.

c. Împărțirea piețelor sau a surselor de aprovizionare

Această reglementare înlăturarea pericolului segmentării Pieței comune. Acordurile orizontale și mai ales practicile concertate au adeseori acest obiectiv ilicit: protejarea statuquo-ului între întreprinderi și, dacă este cazul, administrarea situațiilor de criză. Acordurile verticale încheiate în rețelele de distribuție se pretează și ele acestui gen de stipulații: dorința de a-i proteja pe fiecare distribuitor local să poate să conducă la înserarea unor clauze care să interzică mai ales importurile paralele în sânul aceleași rețele. Condamnarea acestor clauze este radicală. De asemenea, hotărârea unei întreprinderi de a-și păstra părțile de piață poate conduce la utilizarea clauzei de exclusivitate de cumpărare pe care ea o poate pretinde de la revânzătorii săi într-o manieră anticoncurențială.

Și în aceste cazuri antantele ilicite vor putea fi legitimate în temeiul art. 81. prg. 3.

d. Aplicarea partenerilor comerciali de condiții ilegale pentru prestații echivalente, cauzându-le prin aceasta un dezavantaj în concurență

Practicile de repartiție a piețelor conduc frecvent la stabilirea unor tratamente diferite pentru partenerii de afaceri, în funcție de localizarea geografică a întreprinderilor acestora.

e. Subordonarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestații suplimentare care, nici prin natura lor, nici potrivit uzanțelor comune, nu au legătură cu obiectul acestor contracte

Prin formula citată, art. 81, par. 1 vizează clauzele numite de subordonare, contracte „cuplate” („legale”) sau de „înlănțuire”. Nici această practică nu este sancționată per se, ci numai atunci când este rezultatul unei antante. Contractele de distribuție pot constitui adeseori antante care să conțină acest tip de stipulații. De asemenea, acordurile de licență de brevete sau de savoir-faire, cu excepția acordării unei scutiri individuale sau pe categorie.

Legat de criteriile restricțiilor de concurență vizate de art.81 prg.1 am precizat că exemplele enumerate în acest articol nu sunt limitative. Ele nu acoperă nici pe departe marea diversitate a atingerilor ce pot fi aduse concurenței. Este necesar deci să fie căutate criteriile generale de punere în aplicare a textului. Astfel, art. 81 par. 1 dispune ca antanta trebuie să aibă ca rezultat „împiedecarea”, „restrângerea” sau „falsificarea” concurenței în interiorul pieței comune. Combinarea acestor trei termeni permite cuprinderea tuturor atentatelor posibile la securitatea națională.

În privința evaluării atingerii concurenței, se va porni mai întâi la determinarea situației întreprinzătorilor în cauză pe piața interioară a Uniunii europene, respectiv pe piața pe care ele intervin în raport cu concurența de fapt existentă aici, iar apoi se va aprecia în concret, situația concurenței care rezultă din realizarea antantei.

Situația concurențială obiectivă a întreprinderilor participante se stabilește în funcție de piața relevantă și de concurența practicabilă. Piața relevantă se definește atât la nivel sectorial, prin piața produsului, cât și la nivel geografic. Însă, criteriul aplicabil pentru determinarea riguroasă a pieței produsului este cel al substituibilității cererii care constă în observarea deplasării cererii în funcție de variația durabilă a prețurilor. Un alt criteriu important ar fi substituibilitatea ofertei, care nu este luat în considerare decât atunci când efectele sale sunt echivalente în ceea ce privește eficacitatea și rapiditatea producerii lor cu cele ale substituibilității cererii. În acest context se examinează procesul de fabricație și de comercializare a produsului, capacitatea furnizorilor de a intra pe piață rapid și fără investiții prea costisitoare.

În vederea menținerii și dezvoltării unei concurențe eficiente este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții, și anume:

deschiderea piețelor, pentru ca modificările cererii și a ofertei să se reflecte în prețuri și pentru ca producția și vânzarea produselor să nu fie o limitate artificial, prin bariere zonale, regionale ori naționale;

prezervarea autonomiei intervenienților, respectiv a întreprinderilor și a consumatorilor sau utilizatorilor finali, a căror libertate de alegere nu trebuie să fie pusă în chestiune.

Bunăoară, dreptul comunitar al concurenței nu are ca obiectiv modificarea structurii concurenței care rezultă obiectiv din caracteristicile unei piețe. El are sarcina de a menține cea mai bună concurență posibilă, bazându-se pe structura fiecărei piețe, luptând împotriva practicilor care slăbesc concurența.

În dreptul comunitar al concurenței, criteriile de evaluare a gradului de afectare a concurenței sunt următoarele: restricția poate fi actuală sau potențială; restricția trebuie să fie sensibilă; restricția poate să fie internă sau externă; restricția concurenței se va aprecia în funcție de context;

În privința restricțiilor potențiale sau actuale, dreptul concurenței nu se poate limita doar la sancționarea restricției de concurență care este actuală, și implicit verificabilă pe teren. Comportamentele care nu au încă nici o consecință perceptibilă pot fi totuși susceptibile de a restrânge concurența, impunându-se sancționarea lor.

Cu privire la gravitatea restrângerii concurenței, Comisia a publicat o comunicare prin care sau stabilit trei criterii principale, și anume:

art.81 prg.1 nu se aplică comportamentelor întreprinderilor care ocupă o slabă poziție pe piață, chiar dacă acestea sunt importante din punct de vedere economic și financiar;

restricțiile verticale sunt, în principiu, mai puțin nocive decât cele orizontale, premisă care a condus la stabilirea unor părți de piață diferențiate: 5 procente pentru întreprinderi legate prin acorduri orizontale și 10 procente pentru cele legate prin acorduri verticale;

abordarea favorabilă pentru întreprinderile mici și mijlocii: acordurile care nu implică decât asemenea întreprinderi sunt considerate a priori ca necăzând sub incidența art.81 prg.1.

De asemenea, restricția poate fi internă sau externă, cu alte cuvinte o antantă poate să inducă o restrângere a libertății între membrii săi, adică o restricție internă, însă antantele orizontale cumulează de cele mai multe ori restricțiile interne cu cele externe. Acestea din urmă se materializează în mod special în excluderea sau refuzul acestora la un serviciu indispensabil.

Restricția concurenței se apreciază în funcție de context, reperul de principiu îl constituie situația care ar prevala pe piața în cauză în absența acordului litigios. Regula generală este că întreprinderile trebuie să își determine autonom conduita pe piață. Dar de la această regulă există excepția potrivit căreia, în funcție de specificul situațiilor și al piețelor, comportamente sau contracte, care au toate aparența unor restrângeri a concurenței să se dovedească în concret a fi benefice pentru concurență.

Nu trebuie să uităm că prima condiție de aplicare a art.81 prg.1 este „…afectarea comerțului între statele membre…”, iar odată îndeplinită această condiție trebuie verificată cea de a doua condiție, și anume restricția adusă concurenței. Această dualitate este necesară deoarece are impact asupra nivelului sancțiunii aplicate, ponderea mare revenind afectării comerțului. De pildă, un acord internațional între două asociații de întreprinderi destinat împiedicării importului de autovehicule japoneze, în anumite state membre, poate să acest efect dublu negativ, reflectat în sancțiune.

Pe baza celor expuse mai sus voi examina, câțiva factori care restrâng concurența, și anume: pierderea autonomiei ca factor restrictiv de concurență, necesitatea ca această pierdere de autonomie să fie ireversibilă și pierderea autonomiei ca factor de concurență.

Pentru analiza pierderea autonomiei ca factor restrictiv de concurență amintesc în acest sens jurisprudența referitoare la practicile concertate care furnizează un foarte bun exemplu pentru modul în care autoritățile comunitare apreciază acordurile orizontale care aduc atingere autonomiei necesare întreprinderilor pe piață.

Pe lângă exemplul acordurilor orizontale, aș mai aminti și exemplul restricțiilor impuse cumpărătorului privind folosirea unui produs. Aceste restricții limitează mai întâi clientela căreia cumpărătorul poate să îi revândă marfa, ea poate fi o limitare geografică și să privească clienții stabiliți în alte state. Limitarea poate să privească însă și numai o anume categorie de clienți, cum ar fi de pildă obligația impusă unui distribuitor de a nu vinde direct utilizatorilor sau consumatorilor.

Pentru ca art.81 prg.1 să fie incident, restricția de concurență trebuie să fie reversibilă ținând cont de structura pieței.

Elementul de referință pentru aplicare acestui articol este starea concurențială a pieței în absența unei antante în cauză. Deteriorarea mediului concurențial ca urmare a modificărilor de structură cade sub incidența Regulamentului Consiliului nr. 4064/89 referitor la concentrări.

În privința analizei pierderii autonomiei ca factor de concurență voi prezenta două exemple, întâlnite în doctrină, cel al clauzelor de neconcurență convenite în cesiunile de fonduri de comerț și cel al contractelor de distribuție.

Clauzele de neconcurență sunt cuprinse în cesiunile de fonduri de comerț. Ele figurează atât în micile cesiuni, cât ți în cesiunile la nivel comunitar. Această clauză poate fi legitimă și benefică atunci când vânzătorul și cumpărătorul rămân, după cesiune, în situația de concurență actuală sau potențială. Ea asigură dobânditorului posibilitatea de a exploata și dea dezvolta fondul în posesia căruia tocmai a intrat, fără ca cedentul să îl poată împiedica. Această clauză poate permite apariția unui nou competitor pe piață și prin aceasta poate fi benefică pentru concurență.

Sectorul distribuției cunoaște o mare diversitate și un mare număr de acorduri, rețelele de concesionari, de francizați, de distribuitori agreați sunt foarte răspândite. Toate conțin restricții, cum ar fi de pildă, interdicția de a vinde în afara rețelei pieței sau constrângeri privind aprovizionarea. Însă nu toate aceste prohibiții sunt restrictive de concurență. De fiecare dată va trebuie stabilit elementul de referință, adică situația care ar exista pe piață în absența acestor rețele.

Secțiunea 3. Validarea și nulitatea antantelor restrictive de concurență

De regulă, dreptul comunitar nu instituie decât în mod excepțional sancțiuni civile, astfel art.81 alin.2 constituie una dintre excepții.

După cum se poate lesne observa art.81 alin.2 este sec, nestabilind regimul nulității sau modul în care această sancțiune se va aplica. În sprijinul nostru vine Curtea de Justiție care a precizat caracterul absolut și retroactiv al nulității, indicând în acest sens că o antantă nulă nu poate să conserve nici un efect, nici între părți, nici cu privire la terți; sau altfel spus nulitatea împiedică încheierea unei tranzacții.

În privința regimului procedural aplicat nulității, dreptul intern al statelor membre este suveran, în acest sens putându-se vorbi de dreptul de a acționa în justiție sau de întinderea nulității asupra unui contract, situație în care este vorba de o nulitate parțială sau totală.

În privința validării antantelor restrictive, art.81 alin.3 permite legitimarea antantelor deși acestea, prin ipoteză ar fi restrictive de concurență potrivit art.81 prg.1.

În conținutul art.81 prg.3 se remarcă condiții pozitive, cât și negative, pe care le voi analiza în cele ce urmează.

Prima condiție pozitivă se referă la faptul că antanta trebuie să contribuie la ameliorarea producției sau distribuției produselor ori la promovarea progresului tehnic sau economic.

Ameliorarea producției poate să provină mai întâi din raționalizarea sa, în vederea obținerii unor produse de calitate mai bună sau cu un cost mai mic. Transferurile de tehnologie pot fi de asemenea, luate în considerare, cât și raționalizarea destinată reducerii producției în perioade de criză sau în caz de supracapacități, pot să intre sub incidența art.81 prg.3.

În privința ameliorării procedeelor de distribuție trebuie făcută distincția între avantajele subiective urmărite de părți și obiectivitatea bilanțului. Noutatea produselor care necesită un serviciu special de prezentare și de vânzare pot să fie luate în calcul pentru acordarea de scutiri. Un alt criteriu în poate constitui raționalizarea distribuției, de natură să conducă la o mai bună planificare a procesului de fabricare și a aprovizionării.

A doua condiție pozitivă este că antanta trebuie să rezerve utilizatorilor o parte a profitului rezultat.

Aceasta înseamnă că, avantajele economice produse de antantă nu trebuie să fie confiscate, ele trebuind să se repercuteze, cel puțin în parte, asupra consumatorilor sau utilizatorilor finali.

În acest sens, putem enumera ca repere avute în vedere la acordarea scutirilor individuale: o mai bună calitate a serviciului, accesul la noi tehnologii, menținerea aprovizionării pieței chiar în împrejurări mai dificile, apărarea sănătății consumatorilor și protecția mediului, lărgirea ofertei făcute consumatorilor sau utilizatorilor.

În ceea ce privește condițiile negative, prima este că restricțiile impuse întreprinderilor nu trebuie să depășească ceea ce este indispensabil pentru satisfacerea celor două condiții pozitive.

Principul care își găsește în această condiție aplicarea este principiul proporționalității, care impune ca restricțiile să fie necesare. Dacă există o orice altă cale mai puțin restrictivă și acceptabilă din punct de vedere economic, în afara celei alese de întreprinderi, calea favorabilă le va fi impusă părților antantei.

A doua condiție negativă se referă la faptul că întreprinderile nu trebuie să aibă posibilitatea să elimine concurența pentru o parte substanțială a produselor în cauză.

În aceste condiții, se poate ca o antantă să aibă ca efect eliminarea concurenței, ceea ce conduce la refuzul legitimării ei. Acesta este cel mai frecvent cazul antantelor orizontale multilaterale.

În cadrul Comunității există un mare număr de acorduri susceptibile să intre în câmpul de aplicare a art.81. Multe dintre ele sunt similare, așa cum sunt de pildă acordurile verticale din sectorul distribuției. Ar fi inutil să se adopte atâtea decizii câte acorduri de încheie. În acest sens, art.81 prg.3 vine în ajutor instituind scutirile pe categorie.

Din punct de vedere strict procedural, Comisia nu are competențe proprii pentru elaborarea regulamentelor de scutiri pe categorie, Consiliul fiind cel care trebuie să autorizeze Comisia în acest sens. Pe de altă parte, Consiliul adoptă regulamentele de abilitare a Comisiei la propunerea Comisiei, pentru că ea cunoaște situația economică și concurențială din diverse sectoare de activitate.

Consiliul a adoptat mai multe regulamente de abilitare a Comisiei, cu referire la acordurile verticale de distribuție, la cooperarea între întreprinderi, precum și la sectorul asigurărilor. În continuare, voi examina câteva regulamente de scutire.

Regulamentul 19 al Consiliului din 1965 vizează diverse acorduri verticale, mai ales cele de livrare în scopul revânzării, însoțite de angajamente de exclusivitate și care comportă limitări, impuse în virtutea drepturilor de proprietate intelectuală, asupra procedeelor de fabricație sau asupra cunoștințelor tehnice. Aria de cuprindere se întinde de la concesiuni la licențele de brevete. Pe baza acestui regulament, Comisia a decis alte două regulamente, primul abrogat în 1983 și înlocuit cu alte două, urmând ca apoi alte două să se fi adăugat acestora.

Restricțiile verticale au beneficiat de scutire categorială prin intermediul mai multor regulamente pe care le voi prezenta infra.

Regulamentul nr. 1983 din 22 iunie 1983 relativ la acordurile de distribuție exclusivă s-a referit la concesiuni. A fost în vigoare până la 31 mai 2000, dată la care materia concesiunilor a fost organizată prin regulamentul nr. 2790/99 din 22 decembrie 1999, care a preluat toate reglementările sale de principiu.

Regulamentul nr.1984 din 30 iunie 1983 relativ la acordurile de cumpărare exclusivă privea acordarea beneficiului scutirii categoriale acelor acorduri la care nu participă decât două întreprinderi și prin care una dintre ele, revânzătorul, se angajează față de cealaltă, furnizorul, să nu cumpere în scopul revânzării anumite produse specificate în acord, decât de la acesta din urmă, de la o întreprindere legată de acesta, sau la o întreprindere terță, pe care furnizorul a însărcinat-o cu distribuirea produselor sale.

Regulamentul nr.1475 din 28 iunie 1995 relativ la acordurile de distribuție de automobile și de service post-vânzare și-a propus pregătirea unei veritabile piețe unice a automobilelor, deschisă tuturor operatorilor. Regulamentul privește exclusiv vehiculele noi și se aplică oricărei operațiuni de distribuție și de service post-vânzare.

Constrângerile impuse distribuitorilor prin acest regulament sunt foarte severe, și anume, localuri separate pentru fiecare marcă de automobil și gestiuni distincte pentru a se evita orice confuzie între mărci. În consecință, doar distribuitorii foarte puternici vor putea face față acestor condiții.

Referitor la sectorul autovehiculelor, particularitățile și specificul pieței fac necesară existența unor înțelegeri verticale care, însă, trebuie supuse unor reguli mai stricte decât cele aplicabile în cadrul general al înțelegerilor verticale. În acest sens, Comisia Europeană a adoptat Regulamentul nr. 1400/2002 privind aplicarea art. 81 (3) din Tratat la categorii de înțelegeri verticale și practici concertate în sectorul autovehiculelor.

În perspectiva integrării României în Uniunea Europeană și datorită necesității armonizării cadrului legislativ în domeniul concurenței cu cel european, Consiliul Concurenței a considerat necesară preluarea prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1400/2002, în concordanță cu specificul sectorului autovehiculelor și al pieței românești.

Regulamentul nr. 4087 din 30 noiembrie 1988 relativ la unele categorii de acorduri de franciză prin care franciza a fost considerat un factor de concurență în măsura în care favorizează intrarea pe piață a unor noi concurenți, prin intermediul „savoir-faire” –ului francizorului. Există diferite tipuri de franciză: de distribuție, de servicii, industrială. Experiența comunitară s-a dezvoltat mai ales în materie de franciză de servicii și de distribuție, domenii vizate prin regulament.

Legat de franciză am să redau în cele ce urmează un caz de speță.

Prin decizia nr.118 din 14 februarie 2000, Consiliul Concurenței a refuzat acordarea beneficiului exceptării de la prevederile art.5 alin.1 din legea concurenței, pentru acordul de franciză prin care Comsphere Investmens Inc. Concesiona în regim de exclusivitate Societății Comerciale Romenergo S.A. drepturile de francizor principal pentru România, privind adoptarea și folosirea sistemului Pizza Nova pentru restaurantele din România, precum și a mărcilor de fabrică și de servicii care fac parte din sistemul Pizza Nova. Pentru a se pronunța astfel, Consiliul Concurenței a reținut că acordul în cauză conținea clauze care îl excludeau de la exceptare, conform regulamentului privind acordarea exceptării pe categorii de înțelegeri, decizii de asociere ori practici concertate. Totodată, părțile au fost îndrumate să solicite dispensa individuală în condițiile art.5 alin.2 din legea concurenței.

Regulamentul nr.240 din 31 ianuarie 1996 relativ la unele categorii de transfer de tehnologie distinge între acordurile exceptate de la aplicarea art.81 fără îndeplinirea unor formalități, acordurile scutite după notificarea Comisiei, dacă aceasta nu face opoziție și acorduri le excluse de la beneficiul scutirii pe categorii.

Sunt exceptate de la scutire clauzele care impun pasivitatea înstrăitorului de licență, în afara zonei consimțite licențiatului și pasivitatea acestuia din urmă în afara aceleași zone, ori clauzele care îl obligă pe licențiat să își limiteze producția de bunuri sub licență la ceea ce ăi este necesar fabricării propriilor sale produse.

Regulamentul nr.2790 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art.81 prg.3 unor categorii de acorduri verticale și practici concertate înglobează toate regulamentele analizate mai sus, și dispune în art.2 că „art.81 prg.1 este inaplicabil acelor acorduri sau practici concertate care sunt încheiate între două sau mai multe întreprinderi care operează la nivele diferite în activitatea de producție sau de distribuție și care conțin condițiile în care părțile pot să cumpere, să vândă sau să revândă unele bunuri sau servicii”. Exceptarea este condiționată de îndeplinirea unor praguri cantitative privind cifra de afaceri sau părțile de piață ale membrilor antantei, precum și de inexistența unor raporturi de concurență între participanți.

Conform art.6 Comisia poate retrage beneficiul regulamentului, în cazul în care ar constata că acordurile verticale exceptate de la aplicarea art.81 prg.1 au efecte incompatibile cu condițiile prevăzute în paragraful 3 al aceluiași articol.

În privința regulamentelor referitoare la cooperarea între întreprinderi cele mai importante sunt: regulamentul nr. 417 din 19 decembrie 1984 relativ la acordurile de specializare și regulamentul nr.418 din 19 decembrie 1984 relativ la acordurile de cercetare-dezvoltare.

În cadrul primului sunt vizate acordurile de împărțire a producției și de fabricare în comun, dacă sunt concepute pe bază de reciprocitate, iar cel de al doilea are ca obiect promovarea progresului tehnic.

CAPITOLUL II

SISTEMELE DE DISTRIBUȚIE SELECTIVĂ

Secțiunea 1. Restricții verticale de concurență

Aceste rețele sunt foarte numeroase în Comunitate, fiind alese pentru distribuția unor produse de o extremă varietate, începând cu diverse produse de înaltă tehnicitate sau de tehnicitate medie și până la produsele de lux.

În același timp, rețelele selective de distribuitori sunt foarte diferite în ceea ce privește organizarea și concepția lor. Unele se apropie de concesiune, altele permit distribuitorilor să comercializeze produse concurente ca, de exemplu în cazul parfumeriei de lux. Aceste servicii sunt fie anterioare sau concomitente cu actul vânzării – promoție, consiliere, cadru special de vânzare – fie posterioare – garanție, piese de schimb, reparații etc.

Rețelele de distribuitori agreați pe piață implică unele exigențe impuse distribuitorilor de către fabricanți.

Pentru a fi răscumpărată în temeiul art.81 prg.3 va trebui ca o asemenea rețea de distribuție să fie mai întâi caracterizată ca restrictivă de concurență, urmând ca ulterior să se analizeze impactul clauzelor restrictive de concurență, potrivit art.81 prg.3

Secțiunea 2. Aprecierea rețelelor de distribuție selectivă din perspectiva art.81 prg.1

Distribuția produselor nu poate fi canalizată prin realizarea unei rețele de distribuitori, decât dacă selectivitatea se vădește a fi adecvată în raport de proprietățile produsului în cauză, pentru-i apăra și păstra calitatea sau a-i asigura buna folosință. Numai în acest caz distribuția selectivă poate favoriza concurența.

Distribuția selectivă a fost validată pentru un număr mare de produse. De regulă, a fost legitimată pentru produsele de tehnicitate ridicată sau medie, pentru care concurența se exercită prin intermediul serviciilor de consiliere, de aranjare în spațiu, de garanție, de schimb. O rețea de distribuitori poate fi considerată și pentru categoria produselor de lux, pentru care consumatorii sunt atrași de imaginea luxului pe care fabricantul o dă produsului său, acest element devenind decisiv în decizia de cumpărare și banalizarea produsului l-ar priva pe producător de impactul pe care îl are asupra clientelei. Cu alte cuvinte, acest impact legat de lux, constituie un argument de concurență.

În privința criteriilor obiective și calitative aplicate cu privire la toți revânzătorii potențiali, într-o cauză de speță s-a stabilit că antrenează mai multe consecințe:

prohibirea criteriilor subiective care pot conduce la boicot sau la eliminarea unei forme de comerț, ceea ce este în principiu ilicit;

obligația inversă de a nu prevedea decât criterii calitative, cum ar fi de pildă calificarea personalului sau orarele de deschidere;

criteriile calitative trebuie să fie obiective, în sensul că ele sunt necesare distribuției adecvate a produselor în cauză;

obligația de a nu face nici o selecție cantitativă a distribuitorilor; totuși însă criteriile cantitative pot să fie în mod excepțional validate, în cazul în care producția fabricantului este redusă sau când acestea sunt impuse de specificitatea deosebită a produsului;

aplicarea nediscriminatorie a criteriilor cantitative și obiective.

Secțiunea 3. Clauze restrictive de concurență în rețelele de distribuție selectivă

Contractele de distribuție sunt în general complexe. Ele pot conține și clauze care nu sunt în mod obiectiv necesare distribuției adecvate produselor în cauză. Aceste clauze trebuie analizate conform dispozițiilor art.81 prg.3.

Clauzele care pot beneficia de aplicarea art.81 prg.3 pot fi de genul clauzelor de amenajare specială a punctelor de vânzare, însă ele trebuie să aibă un caracter suficient de obiectiv care să îi permită aplicare uniformă nediscriminatorie față de toți revântării potențiali. Dacă respectă principiul proporționalității, ele pot să contribuie la ameliorarea distribuției, să fie favorabile consumatorilor fără să elimine concurența.

Clauzele de fixare imperativă a prețurilor și cele care interzic exportul de produse în Comunitatea Europeană sunt și vor fi mereu condamnate și condamnabile. Diferitele stipulații prin care părțile pot împiedica importurile paralele sunt în principiu ilicite.

Acestea sunt clauzele care interzic unui membru al rețelei să livreze produse distribuitorilor sau utilizatorilor finali care sunt stabiliți în afara zonei sale contractuale sau într-un alt stat membru. Ceea ce se sancționează este păcatul de segmentare a pieței comune. Acest gen de clauze, prin însăși natura lor, pun în pericol schimburile între statele membre și împiedică interpretarea economiilor acestor state. Se consideră că această infracțiune este extrem de gravă.

Secțiunea 4. Jurisprudență în materia restricțiilor concurenței și a excepțiilor pe categorii

1. AMENDAREA UNUI CARTEL PE PIAȚA ACELOR ȘI A ALTOR PRODUSE DE MERCERIE

Comisia Europeană a amendat firmele COATS și PRYM cu 60 milioane de euro pentru operarea, împreună cu o terță firmă, ENTACO, a unui cartel pe piața acelor și pentru segmentarea pieței europene pentru produse de mercerie (inclusiv ace, ace de siguranță, nasturi, fermoare și bride) în perioada 1994 – 1999. ENTACO a primit imunitate totală la amendă deoarece a făcut cunoscute înțelegerile privind împărțirea pieței și informațiile prezentate au ajutat Comisia să ia decizia.

Cartelul reprezintă cea mai gravă formă de încălcare a regulilor antitrust deoarece aduce firmelor profituri ilegale pe seama clienților, și în final a consumatorilor.

Acesta decizie privind cartelurile este unică în sensul că privește un produs pur și o înțelegere de împărțire a pieței geografice. Cele mai multe carteluri constau în înțelegeri de preț sau uneori în alocarea producției sau a cotelor de vânzări pe țară între jucători diferiți de pe piață. Dar scopul final este întotdeauna creșterea preturilor pe seama clienților și a consumatorilor. În acest caz, înțelegerile privind împărțirea piețelor produsului au apărut atât la nivelul producției cât și al distribuției.

În mod concret ei și-au împărțit piața acelor și au împiedicat firma ENTACO să concureze pe piețele altor produse de mercerie cum ar fi acele de siguranță sau bridele. Probele Comisiei au arătat că firma COATS, unul dintre distribuitorii principali de ace și alte produse de mercerie în Europa, a forțat firma ENTACO să intre și să participe la înțelegeri de împărțire a pieței cu firma PRYM la nivelul producției, în schimbul protejării mărcii acesteia de ace Milward de concurență cu mărcile COATS și PRYM.

2. APROBAREA ALIANȚEI DINTRE AIR FRANCE ȘI ALITALIA

Comisia Europeană a autorizat alianța dintre AIR FRANCE și ALITALIA după ce companiile au acceptat să cedeze un număr de culoare de decolare și de aterizare din aeroporturi pentru a restabili concurența între Franța și Italia.

În anul 2001 AIR FRANCE și ALITALIA au intrat într-o înțelegere de cooperare cu scopul de a crea un sistem multi-hub european amplasat pe principalele aeroporturi Paris Charles de Gaulle, Roma Fiumicino și Milano Malpensa în jurul cărora au interconectat rețelele lor mondiale.

Înțelegerile au fost notificate Comisiei în noiembrie 2001 pentru exceptare conform regulilor concurențiale europene așa cum se aplică în sectorului aviatic, potrivit Regulamentul 3975/87.

În iulie 2002, Comisia a ajuns la concluzia preliminară că, deși rețelele celor două companii sunt complementare – AIR FRANCE este mai prezentă decât ALITALIA pe rutele dintre Europa și America de Nord, Orientul Îndepărtat și Africa sub-sahariană, în timp ce ALITALIA este focalizată pe sudul Europei și pe rutele dintre Europa și Africa de Nord, Orientul Mijlociu și America Latină, alianța lor strategică a ridicat serioase probleme concurențiale între Franța și Italia.

Comisia a identificat șapte rute unde unirea forțelor AIR FRANCE și ALITALIA ar elimina sau ar reduce semnificativ concurența. Acestea sunt Milano-Paris, Paris-Roma, Paris-Florența, Paris-Bologna, Paris-Veneția, Paris-Napoli și Milano-Lyon, unde înainte de alianță, AIR FRANCE și ALITALIA erau principalii doi concurenți.

După discuții îndelungate, cele două companii au acceptat să cedeze 42 de perechi de culoare de zbor pe zi, din care 19 perechi la aeroporturile din Paris CDG și Orly.

În practică, totuși, numărul de culoare de zbor pe care părțile vor trebui să le cedeze va fi mai mic datorită concurenților care au apărut pe rutele Paris-Milano, Paris-Roma, Paris-Napoli și Paris-Veneția din momentul anunțării alianței.

Concurenții au intrat pe piață datorită faptului că rutele în cauză sunt foarte atrăgătoare și culoarele de zbor devin disponibile ca rezultat al unor evenimente care nu sunt legate în mod direct de alianța dintre AIR FRANCE și ALITALIA.

În cazul în care oricare dintre concurenții actuali ar ieși de pe piață , AIRFRANCE și ALITALIA ar trebui să pună propriile culoare de zbor la dispoziția altor concurenți pentru a restabili nivelul concurenței preconizat prin decizie. Cei doi parteneri sunt obligați să nu mărească oferta de zboruri pe rutele afectate tot pentru a da concurenților o șansă reală de a concura.

3. COMISIA AUTORIZEAZĂ ÎNȚELEGEREA

DINTRE TELENOR ȘI CANAL+

Comisia a exceptat mai multe înțelegeri privind cooperarea exclusivă dintre TELENOR, platforma sa de televiziune satelitară denumita CANAL DIGITAL și CANAL+ NORDIC, pentru distribuția prin satelit a canalelor TV ale CANAL+ în regiunea nordică.

Prin decizia de exceptare, Comisia a luat în considerare beneficiile pe termen scurt și mediu aduse de aceste înțelegeri atât pentru concurență cât și pentru consumatorii finali. Consumatorii finali din regiunea nordică vor continua să beneficieze de pe urma concurenței sănătoase de pe piața nordică a transmisiilor de televiziune plătită prin satelit, în particular de serviciile digitale avansate de televiziune plătită și de apariția unei noi tehnologii de decodare la costuri scăzute.

Decizia se bazează pe o notificare de către operatorul media și de telecomunicații TELENOR a mai multor înțelegeri privind distribuția exclusivă prin satelit a canalelor de televiziune cu plata ale CANAL+NORDIC, care acoperă filme de top recente și evenimente sportive populare, prin platforma de televiziune – CANAL DIGITAL. Aceasta a fost inițial creată ca o firmă în comun de către CANAL+NORDIC și TELENOR, iar în 2001 CANAL+NORDIC și-a vândut partea de 50% către TELENOR și, în paralel, a încheiat înțelegerile de distribuție exclusivă notificate pentru a garanta continuitatea serviciilor de televiziune plătită.

Înțelegerile, așa cum au fost notificate inițial, au ridicat mai multe îngrijorări din punct de vedere concurențial, în privința duratei lungi a respectivelor înțelegeri. După ce părțile au redus substanțial durata, Comisia a ajuns la concluzia că efectele restrictive ale înțelegerilor erau compensate de beneficiile furnizate.

Cooperarea dintre CANAL+NORDIC si CANAL DIGITAL pe o perioadă limitată de timp permite menținerea unui nivel rezonabil de concurență cu cel de-al doilea distribuitor de televiziune plătită prin satelit din regiunea nordică, MTG/VIASAT, în timp ce conservă posibilitatea intrării concurenților potențiali pe această piață pe termen mediu și lung. Prin exceptarea înțelegerilor Comisia a luat în considerare interesul legitim al TELENOR și CANAL+NORDIC de a obține un profit rezonabil din investiția de până acum în afacerea cu televiziune plătită.

4. COMISIA AUTORIZEAZĂ ACHIZIȚIA

FIRMEI INFONET DE CĂTRE BRITISH

TELECOMMUNICATIONS

Comisia Europeană a autorizat în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice achiziționarea de către British Telecommunications a Infonet Services Corporation, un operator american care prestează servicii globale de telecomunicații corporațiilor multinaționale mari. Deoarece cota de piață a companiei target în aceste servicii este limitată, Comisia consideră că operațiunea nu va restricționa semnificativ concurența în spațiul economic european sau pe o parte substanțială a acestuia.

Prin achiziționarea tuturor acțiunilor Infonet Services Corporation emise, precum și a celor aflate în circulație, British Telecommunications obține controlul unic asupra Infonet. Comisia a investigat efectele concurențiale ale operațiunii propuse pe piețele potențiale ale serviciilor globale de telecomunicații care sunt prestate corporațiilor multinaționale. Comisia a descoperit că operațiunea nu va schimba în mod semnificativ condițiile pieței nici la scară globală, nici la scară europeană, deoarece în urma achiziției cota de piață a firmei BT crește foarte puțin. După achiziționarea firmei Infonet, BT va trebui să facă față în continuare unui număr de concurenți care sunt prezenți pe aceste piețe. În completare, clienții au indicat ca încă există posibilitatea de a schimba pe baze competitive prestatorii alternativi de servicii de telecomunicații.

5. COMISIA EUROPEANA A AMENDAT UN CARTEL DIN

DOMENIUL INDUSTRIEI CHIMICE CU 216,91 MILIOANE EURO

Comisia Europeană a aplicat amenzi în valoare de 216,91 milioane Euro firmelor Akzo Nobel, Atofina și Hoechst pentru formarea unui cartel pe piața Acidului Monocloracetic..

Valoarea amenzilor confirmă determinarea Comisiei de a sancționa drastic cartelurile.

Investigația Comisiei s-a declanșat în urma informațiilor primite de la una dintre firmele participante la cartel, aceasta solicitând în schimb imunitate în conformitate cu programul de clemență pus în practică de Comisie. S-a descoperit că Akzo Nobel – Olanda, Atofina – Franta, Hoechst – Germania și Clariant – Germania și Elveția, au făcut o înțelegere secretă pentru fixarea prețurilor și împărțirea pieței în spațiul economic european, încălcând prevederile art. 81 al Tratatului CE.

Firmele controlau împreună 90% din piața produsului în spațiul economic european și în perioada 1984-1999 s-au întâlnit frecvent pentru implementarea activităților cartelului, care vizau alocarea de piețe și clienți, fixarea prețurilor, schimbul de informații privind volumul vânzărilor, precum și stabilirea unui mecanism de compensații între ele.

Comisia a considerat aceste practici ca o încălcare foarte gravă a concurenței și, la stabilirea amenzilor, a luat în considerare valoarea pieței produsului în spațiul economic european, durata cartelului, ponderea fiecărei firme în cadrul acestuia și la nivel european, precum și faptul că Atofina și Hoechst recidivau în astfel de practici; de asemenea a aplicat politica de clemență față de firma Clariant, prima care a dat informații privind cartelul, acordându-i imunitate completă și a redus sancțiunile acordate firmelor Atofina și Akzo cu 40%, respectiv 25% pentru cooperare în timpul investigației.

6. COMISIA AMENDEAZĂ TOPPS PENTRU ÎMPIEDICAREA

IMPORTURILOR DE CARTONAȘE ȘI ABȚIPILDURI POKEMON

Comisia Europeană a stabilit că Topps, un grup de companii care produc abțipilduri și cartonașe populare în rândul copiilor, a încălcat regulile europene de concurență prin împiedicarea importurilor de cartonașe și bomboane cu imaginea personajelor din desenele animate Pokemon, din țările în care prețurile pentru acestea erau mici, în cele în care prețurile erau mai mari. Înțelegerile proiectate în scopul de a împiedica importurile între statele membre, duc la o fragmentare a pieței unice europene și mențin prețurile mari în mod artificial. În acest caz, comportamentul anticoncurențial al firmei Topps a făcut ca familiile din țările în care prețurile erau mari să plătească mai mult pentru abțipildurile Pokemon decât ar fi plătit dacă forțele pieței concurențiale și-ar fi jucat rolul.

Prin decizia adoptată, Comisia a stabilit că Topps a încheiat o serie de înțelegeri și practici concertate cu mai mulți distribuitori proprii din Regatul Unit, Italia, Finlanda, Germania, Franța și Spania având ca obiectiv împiedicarea importurilor paralele de abțipilduri și alte produse de colecție care conțin imaginea Pokemon. Decizia vizează firmele Topps Company Inc. și sucursalele Topps Europe și Topps UK, ambele cu sediul în Marea Britanie, Topps International cu sediul în Irlanda și Topps Italia.

Comisia are dovezi că Topps a dezvoltat o strategie pentru a împiedica importurile în anul 2000, când prețul facturat distribuitorilor săi din Finlanda a fost cu 243% mai mare față de prețul facturat distribuitorilor din Portugalia, unde prețul a fost cel mai mic. Conform acestor dovezi, Topps a cerut în mod repetat distribuitorilor săi să urmărescă importurile paralele și să monitorizeze destinația finală a produselor. Cei care nu îndeplineau ordinul erau amenințați

cu întreruperea furnizărilor de abțipilduri și cartonașe cu imaginea Pokemon.

O astfel de împărțire ilegală a pieței europene reprezintă o încălcare gravă a art. 81 al Tratatului CE. Totuși, datorită duratei scurte a încălcării legii și a faptului că aceasta a încetat imediat după primirea unui avertisment, Comisia a stabilit amenda totală la 1.590.000 Euro.

7. COMISIA A AUTORIZAT ÎNFIINȚAREA UNEI SOCIETĂȚI ÎN

COMUN DE CĂTRE AIRBUS ȘI SITA

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice, înființarea de către societățile Sita – Olanda și Airbus Group -Franța a unei societăți în comun, denumită OnAir, care va presta și dezvolta serviciile, recent apărute, de comunicare la bord pentru aeronave comerciale (cum ar fi telefonia în timpul zborului, SMS-ul, e-mail-ul, Internetul și GSM-ul).

Comisia a ajuns la concluzia că societatea în comun nu va afecta semnificativ concurența efectivă pe aceste piețe. Sita și Airbus vor controla în comun OnAir care va beneficia de o deplină autonomie comercială, și va activa în domeniul prestării serviciilor de

telefonie către pasageri în timpul zborului, de mesagerie SMS, de e-mail și mesagerie imediată, de acces la rețele private virtuale și serviciilor de navigare pe Internet, precum și în domeniul furnizării de soluții pentru telefonia GSM la bordul aeronavelor comerciale care operează atât pe rute scurte, cât și pe rute lungi.

Comisia a verificat dacă tranzacția ar putea avea efecte anticoncurențiale, fie pe posibilele piețe relevante pentru telefonie, SMS, email ori mesagerie imediată în timpul zborului, piețe pe care Sita (una dintre societățile mamă) era deja activă la momentul înființării societății în comun, fie pe posibilele piețe recent apărute pentru servicii GSM, VPN și de acces la Internet în timpul zborului. Comisia a considerat că în afară de firma OnAir există deja sau pot exista și alți jucători pe aceste piețe, mai ales pe piețele nou apărute, și că nu există nici un risc de eliminare a terților furnizori de servicii și echipamente.

Comisia a ajuns la concluzia că tranzacția propusă nu va distorsiona în mod semnificativ concurența efectivă în spațiul economic european sau pe o parte substanțială a acestuia.

8. COMISIA ÎNLĂTURĂ RESTRICȚIILE DIN CONTRACTELE DE

FURNIZARE DE GAZ DINTRE OMV ȘI GAZPROM

În urma îmbunătățirilor aduse contractelor de furnizare de gaz dintre firma austriacă OMV și producătorul rus de gaz Gazprom prin înlăturarea clauzelor care încălcau regulile europene de concurență privind practicile restrictive (art. 81), Comisia Europeană a hotărât să își încheie investigația. În particular, OMV nu va mai fi împiedicat să revândă, în afara Austriei, gazul pe care îl cumpără de la Gazprom iar Gazprom va fi liber să vândă altor clienți din Austria fără să facă mai întâi o ofertă către OMV. OMV a fost de acord să contribuie la creșterea capacității conductelor prin care se transportă gazul din Rusia către Italia, prin Austria. Cazul demonstrează hotărârea Comisiei de a lupta împotriva înțelegerilor de împărțire a pieței sau a oricăror înțelegeri anticoncurențiale, pentru liberalizarea reală a sectorului energetic.

Înlăturarea restricțiilor din contractele dintre OMV și Gazprom reprezintă o realizare considerabilă în lupta Comisiei de a introduce concurența în acest sector: în primul rând deoarece marea majoritate a importurilor de gaz din Austria provin din Rusia și în al doilea rând deoarece Austria este o rută de tranzit cheie pentru transportarea gazului din Rusia

spre piețele mari din Germania, Franța și Italia. Gazprom este cel mai mare furnizor extern de gaz din Europa.

Companiile au acceptat să înlăture restricțiile teritoriale din contractele de furnizare de gaz și de asemenea prevederile care îl obligă pe Gazprom ca pentru gazul furnizat în Austria să facă mai întâi o ofertă către OMV. OMV, în calitatea sa de deținător al conductei Trans Austria Gasleitung, s-a angajat să mărească capacitatea acestei conducte, care trece prin

Austria și transportă gazul către piața italiană. În cele din urmă, OMV s-a oferit să favorizeze accesul terțelor părți la această conductă pe baza Instrucțiunilor de Bună Practică dezvoltate de Comisia Europeană, Organismele Europene de Reglementare și industria europeană a gazului, în contextul Forumului de la Madrid. Aceste din urmă angajamente sunt similare cu cele oferite Comisiei în octombrie 2003 de către compania italiană ENI, celălalt deținător al conductei TAG.

Comisia a investigat de asemenea compatibilitatea restricțiilor teritoriale și a altor mecanisme similare, cu regulile de concurență europene, inserate în contractele încheiate în 2001 între Gazprom, compania algeriană Sonatrach și mai mulți clienți europeni ai acestora.

Aceste practici împiedică vânzătorii en-gross să revândă gazul în teritoriile învecinate. Aceasta constituie o restricționare severă a concurenței deoarece aceste vânzări en-gross ar putea să contribuie semnificativ la crearea unei piețe europene integrate a gazului, favorizând atât concurența cât și securitatea furnizărilor. Aceste investigații continuă, în principal în cazul importurilor de gaz din Rusia efectuate de către un vânzător en-gross din Germania și al importurilor de gaz din Algeria efectuate de către operatori din Italia și din Spania.

9. COMISIA DESCHIDE O INVESTIGAȚIE ÎN CAZUL LICENȚELOR

COLECTIVE ALE DREPTURILOR DE AUTOR MUZICALE

Comisia Europeană a avertizat un număr de organizații care colectează taxe în numele compozitorilor că înțelegerea lor cunoscută sub numele de „Înțelegerea Santiago”, reprezintă o potențială încălcare a regulilor concurențiale europene. Acest lucru se datorează faptului că înțelegerile de licență încrucișate pe care societățile colectoare le-au încheiat între ele conduc la o închidere efectivă a teritoriilor naționale, prin transpunerea în cadrul Internetului a monopolurilor naționale pe care societățile tradiționale le-au deținut în afara acestuia. Comisia consideră că ar trebui să existe concurență între firmele colectoare în beneficiul companiilor care oferă muzică pe Internet dar și în beneficiul consumatorilor care o ascultă.

Această poziție reflectă doar o poziție preliminară a Comisiei în această etapă, iar societățile colectoare au dreptul de a se apăra.

„Înțelegerea Santiago” a fost notificată Comisiei în aprilie 2001 de către societățile colectoare din Marea Britanie, Franța, Germania și Olanda, cărora li s-au alăturat mai târziu toate societățile din Spațiul Economic European (cu excepția societății SPA din Portugalia) dar și societățile suedeze. Scopul înțelegerii este de a permite fiecărei societăți care participă să

acorde utilizatorilor on-line licențe pentru drepturi de autor de tipul „one stop shop” care includ repertoriile muzicale ale tuturor societăților și care sunt valabile pe toate teritoriile lor.

Pierderea teritorialității datorată Internetului dar și formatul digital al produselor cum ar fi fișierele muzicale, sunt dificil de împăcat cu schemele de licențe tradiționale de drepturi de autor, care sunt bazate pe proceduri pur naționale. Odată conectat la Intenet, o piesă muzicală va putea fi accesată virtual de oriunde din lume. Cadrul legal tradițional pentru obținerea de licențe cere unui utilizator comercial care dorește să ofere clienților săi asemenea piese muzicale, să obțină licențe de la fiecare societate națională în parte.

„Înțelegerea Santiago” urmărește să adapteze cadrul legal tradițional la condițiile on-line prin introducerea licențelor de tipul „one stop shoping”, care să permită prestarea de servicii legate, cum ar fi descărcarea de muzică de pe Internet.

Comisia sprijină în totalitate principiul „one stop shop” pentru licențe on-line inclus în „Înțelegerea Santiago” și este pe deplin conștientă de necesitatea asigurării protecției adecvate a drepturilor de autor. Comisia va examina cu atenție și în mod deschis orice propuneri pe care societățile colectoare le pot depune pentru a face înțelegerile curente compatibile cu legislația concurenței. Societățile colectoare au două luni și jumătate la dispoziție pentru a răspunde obiecțiilor Comisiei.

10. COMISIA EUROPEANĂ AURORIZEZĂ ACHIZIȚIA FIRMEI

WINKLER + DÜNNEBIER DE CĂTRE KÖRBER

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice, achiziționarea companiei germane Winkler+Dünnebier AG, un producător de mașini de produse speciale din hârtie, de către Körber AG, un alt grup din industria construcțiilor de mașini.

Deși firma Winkler+Dünnebier are o poziție puternică pe anumite sectoare de piață cum ar fi sectorul mașinilor pentru servețele și sectorul mașinilor pentru plicuri și saci, Körber nu este un concurent direct în aceste domenii. Körber a lansat o ofertă publică de achiziție a firmei Winkler+Dünnebier, aceasta fiind listată la bursa din Frankfurt.

Comisia a investigat atât efectele orizontale cât și posibilele efecte de conglomerat ale tranzacției notificate și a ajuns la concluzia că activitățile companiilor nu se suprapun pe nici un segment de piață și, astfel, nu se reduce numărul concurenților în nici unul din domeniile produselor specializate unde entitatea rezultată în urma concentrării va activa. În domeniul mai extins al mașinilor pentru șervețele și produse din hârtie, un număr semnificativ de concurenți vor rămâne pe piață. Comisia a descoperit de asemenea că tranzacția nu va da naștere unor efecte de conglomerat anticompetitive. În consecință a autorizat necondiționat tranzacția după o investigație ce a durat o lună.

Comisia a investigat această tranzacție, ca urmare a unei cereri din partea firmei Körber. Mecanismul de înaintare a cererilor Comisiei Europene, introdus pe 01 mai 2004, permite companiilor care nu îndeplinesc condițiile legate de cifrele de afaceri pentru a intra în mod automat sub jurisdicția Comisiei (de exemplu cifra de afaceri la nivel mondial trebuie să fie de 5 miliarde Euro) să nu depună notificări în mai multe state membre. Dacă nu ar fi existat această posibilitate, Körber ar fi trebuit să notifice achiziția autorităților de concurență din Austria, Germania, Grecia, Portugalia, Slovacia și Spania.

11. COMISIA AUTORIZEAZĂ ACHIZIȚIONAREA DE CĂTRE

IBM A FIRMELOR MAERSK ȘI DMDATA

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice, achiziționarea de către IBM a furnizorilor danezi de servicii de tehnologia informației (IT) Maersk Data și Dmdata. Investigația Comisiei a arătat că sectorul serviciilor IT va rămâne competitiv și că utilizatorii finali vor continua să aibă acces la multiple surse.

Pe 12 octombrie 2004, IBM Danemarca, ce aparține grupului IBM, a notificat Comisiei intenția de a achiziționa companiile olandeze Maersk Data și DMdata de la A.P. Møller-Maersk, Danske Bank și WM-Data.

Achiziția va conferi IBM o expertiză mai aprofundată a serviciilor IT pentru transport și finanțe și o prezență mai puternică în regiunea nordică, unde Maersk Data și Dmdata își desfășoară principalele activități. În urma tranzacției IBM va încheia înțelegeri cu doi clienți importanți, A.P.

Møller+Maersk și Danske Bank care până acum erau clienții Maersk Data, respectiv Dmdata. Totuși, datorită numărului semnificativ de concurenți viabili la nivel mondial și prezenței competitorilor locali și regionali ai IBM pe piața serviciilor IT, creșterea cotei de piață a IBM în urma achiziției nu va da naștere unor probleme de natură concurențială. Investigația Comisiei a demonstrat capacitatea concurenților lui IBM de a participa la procesul de ofertare și de a câștiga licitațiile.

12. COMISIA AUTORIZEAZĂ ÎNFIINȚAREA UNEI SOCIETĂȚI

ÎN COMUN DE CĂTRE WALT DISNEY ȘI COLUMBIA

PICTURES ÎN MAREA BRITANIE ȘI IRLANDA

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice, înființarea unei societăți în comun, denumită MovieCo, care va oferi servicii de video la cerere în Marea Britanie și Irlanda.

Societatea în comun, creată de studiourile de film americane Columbia Pictures și The Walt Disney Company împreună cu firma ON Demand Group din Marea Britanie, va concura cu furnizorul dominant de televiziune plătită, în beneficiul clienților televiziunii prin cablu în cele două țări.

Concentrarea propusă constă în crearea unei societăți în comun, denumită MovieCo, de către Columbia Pictures Corporation Limited, care aparține grupului japonez Sony, The Walt Disney Company și compania ON Demand Group din Marea Britanie. Societatea în comun va furniza o platformă deschisă către care furnizorii de producții cinematografice vor avea acces pe o bază nediscriminatorie, care le va permite ca prin intermediul serviciului de video la cerere, să pună în mod direct filmele la dispoziția abonaților celor două rețele mari de cablu din Marea Britanie Telewest și ntl.

Activitățile relevante ale Columbia Pitures și Walt Disney se desfășoară în principal în domeniul realizării și distribuției de filme. ON Demand Group este o companie activă în gestionarea serviciilor de televiziune tranzacționate, incluzând lansarea și operarea serviciilor de televiziune plătită și video la cerere.

Piețele relevante ale tranzacției propuse sunt reprezentate de piața distribuției en-gross de canale de televiziune plătită, și de servicii video la cerere, de unde operatorii prin cablu își procură filmele necesare pentru a fi difuzate pe rețelele lor (în prezent în principal de la BskyB), dar și piața cu amănuntul a filmelor. La nivel vertical, piețele pentru furnizarea de programe cu conținut audio-vizual prin televiziunea plătită pot fi de asemenea afectate. Comisia a analizat impactul tranzacției asupra structurii competitive a pieței și a ajuns la concluzia că societatea în comun va fi o alternativă pentru operatorii englezi de rețele prin cablu pentru procurarea de servicii video la cerere, în afară de BskyB, care are o poziție dominantă pe această piață.

Odată cu crearea acestui nou serviciu, va crește concurența la nivelul de retail și vor exista posibilități adiționale și concurență între prețuri pentru consumatorii englezi. Comisia a ajuns de asemenea la concluzia că nu vor exista probleme privind integrarea verticală. Acest lucru se datorează faptului că deși Columbia Pictures și Disney au o poziție semnificativă pe piața furnizării de drepturi de difuzare pentru filme premium, societatea în comun va fi doar un

concurent minor pe piața distribuției en-gross de televiziune plătită și a serviciilor de video la cerere în comparație cu firma dominantă BSkyB. Și mai mult, scopul tranzacției propuse este acela de a permite accesul celorlalți furnizori de filme la această platformă nouă pe o bază

nediscriminatorie. Este puțin probabil ca Sony Pictures și Disney să se implice în operațiuni de închidere a pieței sau ca societatea în comun să dobândească o poziție dominantă pe piața furnizării drepturilor de difuzare pentru firmele premium.

13. COMISIA AUTORIZEAZĂ ACHIZIȚIONAREA DE CĂTRE

REPSOL BUTANO A FIRMEI SHELL GAS

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind Concentrările Economice, achiziționarea de către Repsol Butano, o firmă spaniolă care face parte din Repsol Group, a firmei Shell Gas, sucursală portugheză a Shell Petroleum Company Limited. Acestă tranzacție va duce la crearea celui de-al treilea mare jucător după Galp și BP. Comisia a ajuns la concluzia că unirea celor două afaceri nu va împiedica în mod semnificativ concurența pe piața gazului petrolier lichefiat din Portugalia sau în orice altă parte a spațiului economic european.

Piața portugheză a gazului petrolier lichefiat este deja concentrată în mâinile a cinci jucători (în ordinea descrescătoare a cotelor de piață: Galp, BP, Shell, Esso și Repsol). Galp este leader-ul pieței și controlează o parte semnificativă a facilităților și a infrastructurii de producție. Repsol, compania leader de pe piața spaniola a gazului petrolier lichefiat, concurează pe piata portugheză a gazului petrolier lichefiat din 1994.

Compania a furnizat gaz petrolier lichefiat din rafinăriile sau terminalele sale spaniole și până de curând nu avea o infrastructură pentru gazul petrolier lichefiat în Portugalia. Până acum, creșterea firmei Repsol pe piața portugheză a fost încetinită de absența infrastructurii în acestă țară, care a condus la costuri de transport foarte ridicate și la o flexibilitate operațională

limitată. Unirea Repsol cu Shell îi va conferi acestuia a treia poziție pe piața după Galp și BP. Comisia a ajuns la concluzia că Repsol, în noua sa poziție, va fi mai eficient decât era înainte de tranzacție.

14. COMISIA EUROPEANĂ A AUTORIZAT ACHIZIȚIONAREA

PRODUCĂTORULUI DE LENTILE OPTICE SOLA

DE CĂTRE CARL ZEISS ȘI EQT

Comisia Europeană a autorizat, în conformitate cu Regulamentul privind concentrările economice, propunerea prin care, o societate în comun controlată de fondul european de plasament privat EQT și de societatea germană de produse optice Carl Zeiss, urmează să achiziționeze fabricantul american de lentile optice Sola. Comisia a ajuns la concluzia că operațiunea notificată nu va împiedica într-o manieră semnificativă concurența efectivă în spațiul economic european.

La data de 27 ianuarie 2005, fondul EQT și Carl Zeiss au notificat Comisiei, în conformitate cu Regulamentul privind concentrările economice, înființarea societății în comun, în scopul achiziționării fabricantului și distribuitorului american de lentile optice, Sola Internațional. EQT este o societate europeană de plasament privat, independentă, care oferă consultanță în gestionarea fondurilor de investiții în diverse sectoare și gestionează investițiile în contul terților. Carl Zeiss fabrică și distribuie produse optice, cum ar fi lentile oftalmice, utilizate la ochelari.

Ancheta Comisiei a scos în evidență că operațiunea de concentrare propusă va produce creșteri modeste de cote pe piața lentilelor oftalmice, atât cu privire la vânzările către opticienii din fiecare piață națională, cât și la vânzările de lentile brute către laboratoarele de prescripție din spațiul economic european. Societatea în comun va continua să se confrunte cu

concurenți puternici ca Essilor, lider de piață, Hoya, Rodenstock și un număr însemnat de societăți asiatice. Comisia a ajuns de asemenea la concluzia că beneficiarii societății în comun vor fi în măsură să schimbe ușor furnizorii și vor avea putere de cumpărare ridicată.

Comisia a examinat relațiile comerciale viitoare dintre societatea în comun, pe de o parte și, activitățile firmelor Carl Zeiss și fondul EQT în sectoarele materiilor prime optice și a materialului de acoperire, pe de altă parte și a ajuns la concluzia că piața produsului nu va fi afectată.

15. COMISIA EUROPEANĂ A AUTORIZAT CONDIȚIONAT

ACHIZIȚIONAREA SOCIETĂȚII CHIPS DE CĂTRE

SOCIETATEA ORKLA

Comisia Europeană a dat undă verde, în conformitate cu Regulamentul privind concentrările economice, propunerii de achiziție a societății Chips de către societatea Orkla. Ancheta declanșată de Comisie a scos în evidență probleme în anumite segmente ale pieței finlandeze a alimentelor semipreparate dar Orkla a fost în măsură să le remedieze, angajându-se să înceteze anumite acorduri de distribuție actuale.

În urma acestor angajamente, Comisia a ajuns la concluzia că operațiunea propusă nu va împiedica semnificativ concurența efectivă în Spațiul Economic European sau pe o parte substanțială a acestuia și, în consecință, a autorizat concentrarea.

În ianuarie, grupul norvegian Orkla, activ în sectorul produselor de consum de marcă, a anunțat o ofertă publică de cumpărare a totalității acțiunilor Chips Abp, societate finlandeză specializată în produse alimentare semipreparate și altele, care operează în special în țările nordice și baltice.

Oferta de cumpărare a fost notificată Comisiei în baza Regulamentului privind concentrările economice. Ancheta desfășurată de Comisie pe piață a evidențiat probleme de

concurență grave, ca rezultat al combinării activităților părților implicate în operațiune pe piața finlandeză a vânzării pizzei congelate în sectorul cu amănuntul. Comisia a verificat de asemenea, dacă biscuiții sărați produși de Orkla sunt concurenți cu cei vânduți de Chips. Ancheta a demonstrat că cele două produse nu sunt concurente, întrucât ele sunt destinate la două segmente de consumatori, deci aparțin de două piețe diferite.

În scopul remedierii problemelor de concurență constatate de Comisie, Orkla s-a angajat să rezilieze acordul de distribuție semnat de Chips cu o societate suedeză, Gunnar Dafgard, care reprezintă totalul vânzărilor de pizza congelată Chips în Finlanda. Comisia consideră că angajamentele asumate răspund preocupărilor, deoarece garantează că marca Billy’s Pizza va fi gestionată și distribuită independent de activitățile fuzionate.

CAPITOLUL III

ANTANTELE ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Secțiunea 1. Reglementare legală

Dreptul concurenței a apărut în România după 1989, odată cu dezvoltarea economiei de piață, fiind inspirat din legislația Uniunii Europene, dată de la care țara noastră a început să facă primele progrese legislative și jurisprudențiale în materie.

După prezentarea la 9 octombrie 2002 a Raportului privind progresele înregistrate de România în pregătirea aderării la Uniunea Europeana, Comisia Europeană a elaborat și a dat publicității la 13 noiembrie 2002, la cererea formulată expres de România și Bulgaria, „Foaia de parcurs" pentru aceste două țări.

Foaia de parcurs identifică în mod clar obiectivele, pe fiecare capitol de negocieri, care trebuie atinse și dă posibilitatea, ca fiecare dintre cele două țări, să stabilească pașii care trebuie urmați în procesul de aderare.

Pentru capitolul 6, „Politica în domeniul concurentei", Foaia de parcurs stabilește obiectivele de natură legislativă, instituțională și privind aplicarea efectivă și eficientă a politicii în domeniul concurenței și ajutorului de stat care trebuie să fie urmărite în stabilirea acțiunilor și măsurilor corespunzătoare, care vor fi derulate pe termen scurt și mediu.

O economie sănătoasă nu poate funcționa în absența concurenței, garanție a jocului liber al forțelor pieței, a construirii unui mediu economic capabil să facă față presiunilor concurențiale ale pieței interne. În Foaia de parcurs se remarcă o trecere de la accentul pus pe armonizarea legislației românești cu acquis-ul comunitar la sublinierea importanței întăririi capacității instituționale, prin conferirea unei reale puteri autorității concurenței de a opune legislația în vigoare în cazurile de acordare a ajutoarelor de stat, legislația din domeniul concurenței prevalând în fața oricărei legislații care conține prevederi anti-concurențiale. De asemenea, este reiterată necesitatea concentrării resurselor asupra cazurilor celor mai importante, a abordării pro-active și a unei politici de sancționare cu caracter de intimidare.

Au trecut 8 ani de la adoptarea Legii nr. 21/1996, legea concurentei, emisă în scopul conformării cu prevederile articolelor 81 și 82 din Tratatul privind înființarea Comunității Europene și Regulamentul Consiliului nr. 4064/89 cu privire la controlul concentrărilor economice. La momentul respectiv, era descurajatoare sarcina de a promova și de a elucida rolul concurenței într-o țară în care nu erau încă înțelese pe deplin principiile economiei de piață. Destul de curând, consumatorii au înțeles că existența unei concurențe pe piață era modul cel mai eficient de garantare a obținerii unor produse și servicii de calitate la preturi competitive.

În prezent, în cele mai multe cazuri, multiplii furnizori se întrec pe piața românească în a oferi produse și servicii care să se conformeze cerințelor consumatorilor, consumatorii învățând, între timp, să identifice produsele și serviciile care oferă cel mai bun raport calitate-preț. Politica concurenței în România a fost aplicată în așa fel încât să se asigure o reală și benefică concurență între agenții economici concurenți, evitarea abuzului de poziție dominantă a furnizorilor majori și asigurarea avantajelor către consumatorii finali.

În general, atunci când furnizorii se înțeleg să colaboreze în sensul eludării prevederilor concurenței și nu al respectării acestora, astfel de înțelegeri de asociere sunt în detrimentul concurenței. Cel mai cunoscut exemplu este înțelegerea între furnizori cu privire la fixarea unui nivel al prețurilor, prin care se elimină avantajele concurenței între furnizori. Alte tipuri de înțelegeri care afectează buna funcționare a pieței le includ pe cele vizând împărțirea producției sau a piețelor. În consecință, cele două mari domenii cărora li se adresează politica concurențială românească sunt:

practicile anticoncurențiale, adică eliminarea înțelegerilor care restrâng concurența și a practicilor abuzive ale firmelor care dețin o poziție dominantă pe piață; și

controlul concentrărilor economice.

Recent, România a modificat prevederile legislative aplicabile concurenței în vederea finalizării negocierilor cu privire la Capitolul 6 al cerințelor de aderare. Importanța acestui capitol nu poate fi îndeajuns subliniată: „în cadrul negocierilor privind aderarea, Capitolul 6 prezintă o trăsătură unică: este singurul dintre cele 31 de capitole a cărui conformitate cu acquis-ul comunitar trebuie să fie deja realizată la momentul închiderii sale și nu la momentul aderării.”

Dat fiind scopul României de a adera la Uniunea Europeana în 2007, Guvernul României încearcă să închidă acest capitol cât mai curând posibil, fapt remarcat prin recentele modificări aduse legii speciale.

Amendamentele la Legea concurenței adoptate prin Ordonanța de Urgență nr. 121/2003 aduc un număr de modificări-cheie: stabilirea unei unice autorități administrative, având și atribuții în aplicarea legii – Consiliul Concurenței – cu puteri de investigare sporite, acesta încorporând fostul Oficiu al Concurenței; stabilirea unui nou plafon pentru cifra de afaceri necesară pentru depunerea notificării unei concentrări economice; abolirea obligativității notificării Consiliului Concurenței în legătură cu anumite categorii de acorduri și practici concertate care pot fi considerate de natură a restrânge concurența; o creștere substanțială a amenzilor aplicabile în cazul încălcării legislației privind concurența.

Mai exact, s-au produs modificări legislative în privința înțelegerilor și practicilor concertate interzise ce ar putea avea ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, conform art. 5 din Lege. Înțelegerile, deciziile și practicile concertate care afectează sau pot afecta concurența pe piața românească rămân interzise de către noua legislație. Cu toate acestea, pentru anumite cazuri formalitățile necesare sunt mult diminuate. Astfel, înțelegerile, deciziile și practicile concertate care se încadrează în categoriile exceptate, sunt considerate legale fără a mai exista obligația notificării sau obținerii unei decizii din partea Consiliului Concurenței. Sarcina probei cu privire la încadrarea în categoriile exceptate (îndeplinirea criteriilor și condițiilor legale) aparține agenților economici care invocă beneficiul exceptării pe categorii. Decizia Consiliului de acordare a dispensei de la interdicția prevăzută de art. 5 din lege, pentru cazuri individuale de înțelegeri, decizii și practici concertate trebuie să prevadă data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum și condițiile și obligațiile ce trebuie respectate de către agenții economici beneficiari ai dispensei. Nivelul cotei de piață, în funcție de care se stabilește existența sau inexistența interdicției prevăzute de art. 5 din lege a fost de asemenea modificat. Noua legislație distinge în mod firesc între înțelegerile survenite între agenți economici care sunt și respectiv care nu sunt concurenți, stabilind două plafoane diferite ale cotei de piață pentru fiecare dintre aceste situații. Astfel, interdicția nu se aplică:

– pentru cote de piață totale de sub 5% pe fiecare din piețele relevante afectate, în cazul agenților economici concurenți; și

– cote de piață de sub 10% pe fiecare dintre piețele relevante afectate, în cazul înțelegerilor, deciziilor sau practicilor concertate survenite între agenți economici care nu sunt concurenți.

În ceea ce privește abuzul de poziție dominantă acesta este interzis de noua legislație indiferent de cifra de afaceri sau de cota de piață a agentului economic implicat într-o asemenea faptă anticoncurențială.

Legat de concentrările economice Ordonanța specifică și situația operațiunilor de restructurare în cadrul grupului. Deși Regulamente anterioare ale Consiliului Concurenței stabileau de o manieră clară situația acestor operațiuni, clarificările sunt acum introduse chiar în lege, stipulându-se că operațiunile de restructurare și reorganizare în cadrul grupului nu constituie concentrări economice. Sunt modificate pragurile în funcție de care operațiunile de concentrare economică trebuie notificate și respectiv autorizate de către Consiliul Concurenței. Astfel, sunt stabilite două noi praguri referitoare la cifra de afaceri a agenților economici implicați într-o operațiune de concentrare economică:

echivalentul în lei a 10.000.000 euro reprezentând cifra de afaceri cumulată a agenților economici implicați; și

echivalentul în lei a 4.000.000 euro reprezentând cifra de afaceri realizată pe teritoriul României de către cel puțin două din părțile implicate în operațiune.

Concentrările economice care depășesc pragurile mai sus menționate trebuie notificate Consiliului, fiind supuse controlului acestuia.

Legea interzice expres punerea în aplicare a unei operațiuni de concentrare economică – dintre cele supuse notificării și controlului Consiliului – până la emiterea de către Consiliu a unei decizii referitoare la respectiva operațiune. Se pot aproba însă cereri de derogare de la această regulă, transmise motivat de către părțile implicate.

În martie 2004, în temeiul Legii concurentei, modificate, Consiliul Concurenței a acționat în vederea armonizării, în continuare, a legislației românești cu cerințele Uniunii Europene, adoptând noi reglementări cu privire la controlul și autorizarea concentrărilor economice, instrucțiuni privind măsurile corective acceptabile în cazul autorizărilor condiționate, instrucțiuni referitoare la definiția pieței relevante și a pieței afectate, și calculul cifrei de afaceri în conformitate cu legea concurenței.

Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice prevede forma simplificată a notificării concentrărilor economice, introduce și definește restricțiile direct legate și necesare implementării concentrărilor economice. Scopul noilor prevederi este de a furniza agenților economici care intenționează să deruleze operațiuni de concentrare economică mijloace proprii de apreciere a semnificației operațiunii și de stabilire a propriilor lor obligații și drepturi pe care le au în asemenea situații.

Regulamentele referitoare la înțelegerile orizontale și verticale emise de Consiliul Concurenței în mai 2002 rămân, deocamdată, în vigoare.

Legat de problematica concentrărilor economice am să redau câteva cazuri de speță.

1. Prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate la data de 20.06.2002 cu trei persoane fizice, compania L.E.L. a dobândit controlul asupra societății M.C. S.A., deținând un procent de 86,7% din capitalul social. Dobândirea controlului asupra societății M.C. S.A. a fost notificată Consiliului Concurenței de către compania achizitoare L.E.L. la data de 4.10.2002 și a fost autorizată de Consiliul Concurenței prin decizia nr. 426 din 19.11.2002.

Anterior autorizării însă, prin decizia nr. 420 din 14.11.2002, Consiliul Concurenței a sancționat compania achizitoare pentru săvârșirea contravenției prevăzute la art. 55 lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, constând în „omisiunea notificării unei concentrări economice”; s-a avut în vedere efectuarea cu întârziere a notificării (4.10.2002), față de data dobândirii controlului (20.06.2002).

Prin plângerea înregistrată la Consiliul Concurenței sub nr. RS-324/2.12.2002, compania L.E.L. a solicitat președintelui Consiliului Concurenței revocarea deciziei de sancționare pe motiv că, în perioada 20.06.2002 – 4.10.2002, operațiunea notificată s-a aflat sub incidența dispozițiilor de excepție ale art. 12 lit. b) și c) din Legea nr. 21/1996, care reglementează cazurile în care dobândirea controlului asupra unui agent economic nu constituie concentrare economică, astfel că dobândirea controlului asupra M.C. S.A. nu făcea obiectul obligației de notificare prevăzute la art. 16 din lege. S-a arătat, în acest sens, că L.E.L. este o societate de investiții financiare, a cărei activitate constă în achiziționarea în vederea revânzării și vânzarea de pachete de acțiuni la diverse societăți comerciale românești. De asemenea, în perioada 20.06.2002 – 4.10.2002, compania L.E.L. nu a exercitat drepturile de vot aferente acțiunilor deținute la societatea M.C. S.A.

Prin decizia președintelui Consiliului Concurenței nr. 471 din 17.12.2002, plângerea formulată de compania L.E.L. a fost respinsă, sub motiv că:

a) exceptările prevăzute la art. 12 din Legea concurenței nr. 21/1996 nu operează prin efectul legii, ci numai la cerere și în urma verificării îndeplinirii acestor condiții de către Consiliul Concurenței, agentul economic având obligația de a proba îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și de a cere Consiliului Concurenței să se pronunțe asupra acestora;

b) contestația depusă nu este susținută de alte acte care să probeze că L.E.L. nu a exercitat drepturile de vot aferente participației deținute în vederea determinării comportamentului concurențial al agentului economic.

În aplicarea prevederilor art. 60 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, compania L.E.L. a atacat decizia președintelui Consiliului Concurenței în fața Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, solicitând anularea deciziei nr. 471 din 17.12.2002 a președintelui Consiliului Concurenței, prin care s-a respins plângerea formulată împotriva deciziei nr. 420 din 14.11.2002 a comisiei Consiliului Concurenței, precum și anularea deciziei nr. 420 din 14.11.2002, prin care s-a aplicat sancțiunea contravențională (amendă în cuantum de 50 milioane lei).

Reclamanta a arătat, în esență, că nici Legea nr. 21/1996, nici Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice nu conțin nici o dispoziție din care să rezulte că exceptările prevăzute de art. 12 din Legea concurenței și-ar produce efectele numai în măsura în care achizitorul solicită, iar Consiliul Concurenței aprobă, printr-un act individual, încadrarea unei anumite situații de dobândire a controlului într-una din ipotezele de excepție.

Pe de altă parte, este absurdă pretenția Consiliului Concurenței de a proba, cu acte, un fapt negativ – acela că reclamanta nu a exercitat drepturile de vot aferente acțiunilor dobândite la societatea M.C. S.A., de vreme ce în perioada 20.06.2002 – 4.10.2002 nu a avut loc nici o adunare generală a acționarilor M.C. S.A., deci nu există nici un document din care să rezulte că L.E.L. nu ar fi luat parte la adunare sau s-ar fi abținut de la vot.

Cererea a fost înregistrată la Curtea Supremă de Justiție la data de 9 ianuarie 2003, însă prin rezoluția președintelui Secției de contencios administrativ s-a dispus restituirea sa către compania L.E.L., „în vederea depunerii și înregistrării la Consiliul Concurenței, urmând a se înainta spre soluționare împreună cu dosarul”.

Consider că „soluția” Curții Supreme de Justiție este bizară și, după părerea mea, greșită. Nu voi supune analizei fondul pretențiilor reclamantei, ci calificarea deciziei președintelui Consiliului Concurenței din punctul de vedere al normelor de drept administrativ din dreptul comun (Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990) și din legea specială (Legea nr. 21/1996). În urma acestei calificări, voi examina corectitudinea restituirii cererii prin rezoluția administrativă a președintelui Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție.

Nu cunoaștem datele pe care le-a a avut în vedere președintele Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, însă consider că doar două motive pot fi luate în calcul: fie confuzia cu regimul contravențiilor reglementate tot de Legea nr. 21/1996, dar cărora li se aplică prevederile art.9 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, fie calificarea cererii drept recurs împotriva unui act administrativ cu caracter jurisdicțional. Oricare ar fi motivele consider că acestea sunt neîntemeiate deoarece:

1. Primul motiv este neîntemeiat, întrucât compania L.E.L. a fost sancționată pentru o contravenție în privința căreia nu se aplică prevederile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Acolo unde Legea concurenței a înțeles să trimită la dreptul comun contravențional a făcut-o expres: potrivit art. 61 al Legii nr. 21/1996, „contravențiilor prevăzute la art. 55 lit. b)-e) și la art. 56 lit. d) din prezenta lege li se aplică prevederile Legii nr. 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor”. Contravențiile avute în vedere sunt următoarele: furnizarea de informații inexacte sau incomplete prin solicitarea făcută conform prevederilor art. 5 alin. (4) ori prin notificarea făcută conform prevederilor art. 5 alin. (7) sau ale art. 16; furnizarea de informații inexacte sau nefurnizarea informațiilor solicitate conform prevederilor art. 41; furnizarea de documente, înregistrări și evidențe într-o formă incompletă în timpul investigațiilor desfășurate conform prevederilor art. 42 alin. (2); refuzul de a se supune unui control desfășurat conform prevederilor art. 42 alin. (1) și ale art. 43; neîndeplinirea unei obligații sau a unei condiții impuse printr-o decizie luată în conformitate cu prevederile prezentei legi.

Într-adevăr, art. 32 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 prevede că „Plângerea însoțită de copia de pe procesul-verbal de constatare a contravenției se depune la organul din care face parte agentul constatator, acesta fiind obligat să o primească și să înmâneze depunătorului o dovadă în acest sens. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția”.

Însă nu este cazul în cauza de față, întrucât compania L.E.L. a fost sancționată nu pentru vreuna din contravențiile prevăzute la art. 55 lit. b)-e) și la art. 56 lit. d) din Legea nr. 21/1996, ci pentru „omisiunea notificării unei concentrări economice”, contravenție prevăzută la art. 55 lit. a) din aceeași lege. În cazul acesta nu se aplică dreptul comun contravențional (dispozițiile O.G. nr. 2/2001), ci dispozițiile speciale ale art. 60 alin. (4) și (5) din Legea nr. 21/1996: inițial se formulează plângere la președintele Consiliului Concurenței, iar decizia președintelui Consiliului Concurenței “poate fi atacată în fața Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție”.

Observăm că această reglementare specială nu are nici o legătură cu dispozițiile O.G. nr. 2/2001 și, ca atare, nu poate fi justificată, din punct de vedere legal, măsura restituirii cererii în vederea depunerii sale la Consiliul Concurenței: de vreme ce decizia președintelui Consiliului Concurenței se atacă „în fața … Curții Supreme de Justiție”, nu rezultă că legiuitorul pretinde ca acțiunea să ajungă la instanță prin intermediar (ar însemna să i se confere Consiliului Concurenței și atribuții poștale, fapt de natură a știrbi prestigiul autorității).

2. Al doilea posibil raționament al președintelui Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție ar putea consta în eventuala calificare a cererii drept recurs împotriva unui act administrativ cu caracter jurisdicțional (decizia președintelui Consiliului Concurenței); este posibil ca, prin analogie cu dispozițiile art. 302 C.proc.civ., să se fi ajuns la concluzia că „recursul” trebuie depus la autoritatea a cărei hotărâre se atacă.

Interpretarea menționată este criticabilă din două puncte de vedere; ea nu ține cont de caracterul special, derogatoriu al dispozițiilor art. 60 alin. (5) din Legea nr. 21/1996, în sensul că:

a) acțiunea în contencios nu este calificată „recurs”;

b) nu rezultă de nicăieri că decizia președintelui Consiliului Concurenței, dată în aplicarea art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, are caracter de act administrativ jurisdicțional.

În ceea ce privește calificarea acțiunii, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ prevede că „Actele administrative jurisdicționale – cu excepția celor prevăzute la art. 3 și a celor din domeniul contravențiilor – pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție”.

Norma specială înscrisă în art. 60 alin. (5) din Legea nr. 21/1996 prevede că „Deciziile președintelui Consiliului Concurenței, respectiv ale șefului Oficiului Concurenței, luate în aplicarea prevederilor alin. (4), pot fi atacate în fața Secției de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție, în termen de 15 zile de la primirea notificării”.

Caracteristica unei norme generale, de genul celei înscrise în art. 4 alin. 1 din Legea nr.29/1990, este aceea că se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel. Or, în cauză există o dispoziție specială care prevede altfel – art. 60 alin. (5) din Legea nr. 21/1996 -, în sensul că acțiunea în contencios intentată la Curtea Supremă de Justiție nu este calificată „recurs”.

„A ataca” este un termen de maximă generalitate, care include atât acțiunile de primă instanță, cât și căile ordinare și extraordinare de atac. Dacă legiuitorul ar fi intenționat să califice drept „recurs” atacul împotriva deciziei președintelui Consiliului Concurenței, ar fi făcut-o în mod expres, astfel cum procedează, de pildă, în cazul art. 2 alin. (4) al O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiții financiare și piețele reglementate: „În caz de litigiu actele individuale emise de C.N.V.M. cu privire la vreuna dintre calificările prevăzute la alin.2 pot fi atacate cu recurs în fața Curții Supreme de Justiție – Secția de contencios administrativ”.

În consecință, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, norma înscrisă în art. 60 alin. 5 din Legea nr. 21/1996 consacră calea directă a acțiunii în fața Curții Supreme de Justiție, iar nu un „recurs” întemeiat pe norma generală din art. 4 alin. 1 al Legii contenciosului administrativ.

De aceea, consider că acțiunea companiei L.E.L. a fost corect depusă la Curtea Supremă de Justiție.

b) Decizia președintelui Consiliului Concurenței, dată în aplicarea art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, nu are caracter de act administrativ jurisdicțional.

Un alt argument care înlătură de la aplicare, în cauză, dispozițiile generale ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 29/1990, este acela că decizia președintelui Consiliului Concurenței nu poate fi calificată drept act administrativ jurisdicțional.

Disputa pe tema actelor administrative cu caracter jurisdicțional este interesantă și departe de a se epuiza. Intr-o definiție „clasică”, actul administrativ-jurisdicțional este acel act prin care organe făcând parte din sistemul administrației de stat soluționează litigii juridice prin hotărâri învestite cu o stabilitate asemănătoare puterii lucrului judecat și susceptibile de a fi executate prin forța de constrângere a statului, acte a căror elaborare are la bază principiile independenței în rezolvare și al contradictorialității. Mai recent, s-a arătat că actul administrativ cu caracter jurisdicțional este actul juridic pronunțat (emis) de un organ cu atribuții jurisdicționale ce funcționează în cadrul unei autorități administrative autonome sau al unor organe ale administrației publice pentru a soluționa, cu putere de adevăr legal, după o anumită procedură, un conflict juridic stabilit, prin lege, în competența acestor organe. În fine, redau și o a treia definiție, care beneficiază de un plus la capitolul „precizie”: actul administrativ-jurisdicțional este actul administrativ tipic, care, în cazuri riguros determinate de lege, soluționează cu forță de adevăr legal și după o procedură bazată pe principiul independenței și al contradictorialității, litigii ivite în realizarea administrației de stat active.

Din aceste definiții se pot desprinde cu ușurință câteva trăsături esențiale ale actului administrativ-jurisdicțional:

este emis de un organ cu atribuții jurisdicționale, adică de un organ căruia legea îi conferă competența de a soluționa litigii juridice;

este pronunțat după o anumită procedură prevăzută de lege; elaborarea sa are la bază principiile independenței (autonomiei) în rezolvare și al contradictorialității;

actul administrativ jurisdicțional are un caracter de excepție, în sensul că intervine doar în cazuri riguros precizate de lege, în anumite materii.

Doctrina depune eforturi stimabile pentru îndrumarea și corectarea unui legiuitor ignar; s-a arătat că procedura de elaborare a actelor administrativ-jurisdicționale trebuie reglementată ținându-se cont de câteva caracteristici:

a) nu se poate proceda din oficiu la soluționarea litigiului, ci doar la sesizare;

b) trebuie să existe condiții de contradictorialitate;

c) motivarea actului este obligatorie;

d) este necesar să se asigure independența celor care adoptă actul;

e) legea trebuie să prevadă căi de atac ce nu pot fi exercitate decât în anumite termene.

În cauză, decizia președintelui Consiliului Concurenței suferă de lipsa a cel puțin trei trăsături esențiale pentru a putea fi calificată drept act administrativ-jurisdicțional: nu este determinată ca atare prin lege, nu este emisă în condiții de independență față de părțile în litigiu și nici în condiții de contradictorialitate.

Pentru că prin actele administrativ-jurisdicționale se soluționează litigii, cerința independenței organului administrativ nu poate fi înlăturată. Problema independenței în materie procedurală este analizată sub două aspecte: funcțională și personală. Sigur că nu se poate pretinde organului administrativ învestit cu atribuții jurisdicționale independența unui judecător, însă, din punct de vedere funcțional, se poate asigura cel puțin independența în raport cu părțile implicate în litigiu. Aceasta întrucât, ca și judecătorul, organul administrativ cu atribuții jurisdicționale soluționează cereri cu caracter contencios.

În ce privește principiul contradictorialității, acesta presupune dreptul părților în litigiu de a participa în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării litigiului, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile făcute de fiecare din ele. Nici o dispoziție din Legea concurenței sau din regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice nu permite identificarea, măcar la nivel embrionar, a unei proceduri bazate pe contradictorialitate. Or, doctrina este categorică în această privință, în sensul că se poate vorbi de o jurisdicție administrativă dacă organul administrativ este obligat să citeze sau să asculte părțile și să dea apoi o hotărâre motivată.

Aceste motive conferă suport afirmației că decizia președintelui Consiliului Concurenței, dată în aplicarea art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, nu este un act administrativ jurisdicțional. Ca atare, calea de atac nu este „recursul” prevăzut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ.

Chiar admițând că decizia președintelui Consiliului Concurenței ar avea caracterul unui act administrativ-jurisdicțional, aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 302 C.proc.civ. ni se pare greșită, pentru că nu ne aflăm în fața unui „recurs” în sensul procedurii civile. O.U.G. nr. 138/2000 a introdus în Codul de procedură civilă un text interesant și, credem noi, edificator: „Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”, conform art. 282 alin. (2) C.proc.civ.

Textul nu este decât în aparență inofensiv: rezultă că atacarea în justiție a unui act administrativ-jurisdicțional este denumită impropriu „recurs”; în realitate, prin hotărârea instanței judecătorești se soluționează, firesc, în înțelesul procedurii civile, o plângere împotriva deciziei organului administrativ cu atribuții jurisdicționale, iar nu un „recurs”. Veritabilul recurs poate viza abia hotărârea de primă instanță a instanței judecătorești.

La un moment dat, doctrina și jurisprudența au încercat să afirme în mod explicit că termenul „recurs” din art. 4 al Legii contenciosului administrativ nu trebuie înțeles prin aplicarea pripită a cuvântului similar din Codul de procedură civilă, însă au făcut-o într-o manieră discutabilă. S-a arătat că „intrarea în vigoare a Constituției și apoi modificarea, în 1993, a Codului de procedură civilă și a procedurii în fața instanțelor de contencios administrativ nu puteau să rămână fără consecințe asupra procedurii căilor de atac, în fața instanțelor de contencios administrativ, a actelor administrativ-judiciare. Pe bună dreptate, Curtea Supremă de Justiție, Secția de contencios administrativ a interpretat că Legea nr. 59/1993 a modificat implicit și art. 4 din Legea nr. 29/1990, în sensul introducerii dublului grad de jurisdicție pentru această categorie de litigii”. „Modificarea implicită” de care vorbește autorul citat ar fi aceea că actele administrativ jurisdicționale pot fi atacate, în condițiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, la Curtea de apel, iar nu direct la Curtea Supremă de Justiție. Chiar dacă este discutabilă corectitudinea acestui punct de vedere, este cert că înțelesul termenului „recurs” din art. 4 al Legii contenciosului administrativ este acela de „plângere”. Tocmai de aceea, ni se pare absurdă analogia cu dispozițiile art. 299-316 C.proc.civ.

Iată deci că pretenția Curții Supreme de Justiție, ca reclamanta L.E.L. să depună și să înregistreze cererea la Consiliul Concurenței și nu direct la instanță este lipsită de orice suport legal.

3. În fine, având în vedere că plângerea a fost expediată instanței prin poștă, măsura restituirii este ilegală și dintr-un alt punct de vedere, acela al art. 114 alin. (2) fraza a III-a C.proc.civ.: „În cazul în care cererea a fost primită prin poștă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu mențiunea că, până la termenul acordat, urmează să facă completările sau modificările necesare”. Așadar, conform normei imperative citate, chiar cererilor informe, trimise prin poștă, li se fixează termen de judecată, rațiunea fiind tocmai aceea ca partea să nu fie în pericol a pierde termene esențiale prevăzute de lege pentru sesizarea instanței. De asemenea, orice nulitate a unui act de procedură trebuie constatată (pronunțată) de completul de judecată, în condiții de contradictorialitate, restituirea unei cereri pe cale administrativă fiind echivalentă cu refuzul de a judeca.

2. Consiliul Concurenței a descoperit noi nereguli în care sunt implicați producătorii de ciment din România. Astfel, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței, s-a declanșat o investigație în dosarul privind concentrarea economică, realizată prin dobândirea controlului unic direct la S.C. SICIM S.A. Constanța de către SILOTRADE S.A. București.

Societatea SILOTRADE era, de fapt, o firma creată tocmai pentru realizarea acestei achiziții, iar „Fondatorul” ei era LAFARGE ROMCIM S.A. București.

Structura acționariatului cuprindea toți producătorii de ciment din România – S.C. LAFARGE ROMCIM S.A., S.C. MOLDOCIM S.A. Bicaz – reprezentantă a grupului Heidelberg Cement AG și S.C. HOLCIM România S.A., iar controlul era deținut de primele două dintre aceste societăți.

Consiliul Concurenței a considerat că asocierea producătorilor de ciment în cadrul acționariatului aceleiași societăți comerciale reprezintă un acord interzis de art. 5 alin.1 din Legea concurenței nr. 21/1996. Părțile au înțeles că autoritatea de concurență din România nu va permite această asociere, drept care au semnat un Protocol în urma căruia, controlul S.C. SILOTRADE S.A. București este deținut de o singură persoană juridică – S.C. LAFARGE ROMCIM S.A. București, deși celelalte companii de ciment se regăsesc încă printre acționarii societății.

Investigația declanșată urmărește posibila încălcare de către părțile implicate a articolului 13 din Legea concurenței nr. 21/1996care dispune că „…sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia”. Până la finalizarea investigației, Consiliul Concurentei considera că nici una dintre părțile implicate nu se fac vinovate de încălcarea Legii concurenței.

Investigația urmărește să stabilească dacă operațiunea în cauză conduce sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte semnificativă a acesteia.

După desfășurarea investigației, în termen de maximum cinci luni de la data la care notificarea a devenit efectivă, Consiliul va emite una dintre următoarele decizii: de refuz, de autorizare sau de autorizare condiționată.

Lafarge, Holcim și Heidelberg Cement au fost implicate într-un scandal cauzat de prețul cimentului. Constructorii erau nemulțumiți de nivelul ridicat al prețului de vânzare stabilit în România pentru acest produs și considerau că această problemă este cauzată de o colaborare între cele trei grupuri care controlează piața. Ca urmare a acestor declarații, autoritățile au prezentat un raport privind activitatea celor trei companii.

Lafarge, Holcim și Heidelberg au fost acuzate că au practicat pe piața internă un preț de 80 dolari pe tonă, în condițiile în care pe piețele țărilor din jur ca Polonia, Ungaria și Cehia, acesta nu depășește 60 dolari pe tonă. Nivelul prea mare al prețului nu este justificat de costurile de producție și transport deoarece acestea sunt de aproximativ 45 dolari pe tonă.

Producătorii de ciment sunt conștienți că, în România, consumatorii autohtoni nu se pot aproviziona cu ciment din import, din cauza tarifelor mari de transport, permițându-și creșteri nejustificate ale prețurilor. Consumatorii de ciment din România reclamă că prețul de vânzare pe piața autohtonă este prea mare și există suspiciunea unei cooperări anticoncurențiale între cele trei grupuri industriale care controlează piața.

În România există nouă fabrici de ciment cu o capacitate anuală de producție de 10 milioane de tone. Toate fabricile au fost privatizate integral în perioada 1997 – 1999 și aparțin grupurilor Lafarge, care deține 34% din piața internă, Holcim Grup Suport, care deține 31% și HeidelbergCement, care deține 35% din piață.

Consiliul Concurentei a început, încă din anul 2001, o ancheta în acest sector, pentru a verifica dacă cele trei grupuri industriale au încălcat Legea concurenței. Investigația va fi finalizată până la sfârșitul acestui an, urmând ca, în cazul constatării unor practici anticoncurențiale, să se dispună măsurile prevăzute de lege.

Conducerea Asociației Române a Antreprenorilor din Construcții (ARACO), declară că „monopolul format de Lafarge, Holcim și Heidelberg, care sunt lideri mondiali în domeniu, va putea fi combătut foarte greu de către guvern".

Un alt raport al Oficiului Concurenței, privind activitatea instituției în anul 2001 și primul trimestru 2002 constată că s-au înregistrat creșteri substanțiale și simultane ale prețurilor practicate de unii agenți economici de pe piața cimentului.

Oficiul Concurenței îi suspectă, în raport, că încalcă prevederile Legii concurenței, fapt pentru care a demarat investigații alături de Consiliul Concurenței și a început să monitorizeze piața. Acțiunea a avut drept rezultat preliminar întocmirea unui raport, iar cercetările se vor finaliza până la sfârșitul anului.

De altfel, autoritățile au anunțat demararea unor noi controale, atât în industria cimentului, cât și în alte sectoare, precum cel siderurgic, pentru a se determina dacă există concentrări economice și pentru a se vedea dacă au fost respectate clauzele din contractele de privatizare.

3. Prin decizia nr.120 din 6 iunie 1999 Consiliul Concurenței a certificat neintervenția sa în ceea ce privește acordurile ce vor fi încheiate de HBO Programming Limited și Societatea Comercială HBO România S.R.L., cu societățile de televiziune prin cablu din România, prin care se vor furniza operatorilor tv prin cablu programul HBO și drepturile de licență corelative, precum și serviciile HBO. Această decizie a fost emisă în temeiul art.3 din regulamentul pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din legea concurenței.

Pentru a confirma neintervenția sa, Consiliul Concurenței a avut în vedere următoarele elemente, în baza cărora a apreciat că acordurile dintre HBO Programming Limited și Societatea Comercială HBO România S.R.L, și societățile de televiziune prin cablu din România nu vor restricționa pe viitor piața serviciilor de televiziune cu plată:

contractul de licență ce va fi încheiat între HBO Programming Limited și operatorii de televiziune prin cablu va fi un contract de distribuție având ca obiect programul HBO și drepturile de licență corelative, în temeiul căruia dreptul acordat operatorilor de cablu este neexclusiv și temporar;

contractul supus analizei stabilește limitele maxime atât pentru nivelul abonamentului lunar plătit de abonați, cât și pentru majorarea anuală a abonamentului și a taxei percepute de HBO de la societățile de televiziune prin cablu;

contractul conține o clauză a clientului celui mai favorizat cu următoarea semnificație însușită de Consiliul Concurenței:”…dacă operatorul de cablu oferă un alt canal de televiziune de filme cu plata la un preț mai mic decât prețul HBO la momentul respectiv, operatorul de cablu va fi solicitat să scadă prețul pentru HBO, astfel încât beneficiarul va avea de ales între două servicii la un preț mai mic”.

Consiliul Concurenței și-a rezervat dreptul de a anula decizia dacă va constata că informațiile ce i-au fost transmise au fost inexacte sau incomplete ori că se vor modifica circumstanțele sau condițiile în care a fost acordată.

4. Prin decizia nr.127 din 7 decembrie 1998 Consiliul Concurenței a constat următoarele:

Prin contractul încheiat între Ministerul de Interne și RAPPS, pe de o parte, și S.C. Tuingdor S.R.L. și Mitsubishi Electric Europe Gmbh, pe de altă parte, pentru imprimarea în regim de exclusivitate de fotografii necesare preschimbării permiselor de conducere auto s-au încălcat dispozițiile legii concurenței, art.5 alin.1 lit.a, fixându-se direct, în mod concentrat, tarifele pentru fotografii. Sub acest aspect, prin contract s-a stabilit ca preț maxim pentru două categorii echivalentul a 3,10 DM dar, totodată, s-a impus utilizarea de către fotografii acreditați a unor holograme inutile în ceea ce privește realizarea fotografiilor, necesare doar pentru identificarea acestora de către Ministerul de Interne, holograme care le mărea artificial prețul.

Prin același contract s-au încălcat dispozițiile art.5 alin.1 lit.c din legea concurenței, prin împărțirea surselor de aprovizionare, întrucât fotografii acreditați au fost obligați să se aprovizioneze cu consumabile necesare tehnologiei de obținere a fotografiilor doar prin S.C. Tuingdor S.R.L.

De asemenea, prin aceasta s-au încălcat și dispozițiile art.5 alin.1 lit.g, deoarece pe de o parte, au fost eliminați concurenții de pe piața sistemelor electronice de videoimprimare și de pe cea a consumabilelor aferente, iar pe de altă parte a fost îngrădit accesul concurenților pa piața execuției de fotografii pentru permise auto.

În acest context, Ministerul de Interne s-a făcut vinovat de încălcarea dispozițiilor art.9 alin.1 lit.a și b din legea concurenței, deoarece a luat decizii care au limitat libertatea comerțului și a stabilit condiții discriminatorii pentru activitatea agenților economici.

Dintre măsurile luate de către Consiliul Concurenței în această cauză, rețin atenția:

anularea contractului privind imprimarea de fotografii intervenit între Ministerul de Interne și RAPPS, pe de o parte, și S.C. Tuingdor S.R.L. și Mitsubishi Electric Europe Gmbh, pe de altă parte, acestea din urmă putând executa în continuare fotografii pentru permisele auto, dar nu în regim de exclusivitate;

solicitarea adresată Ministerului de Interne de a ancheta și de a stabili sancțiuni în ceea ce privește încheierea contractului pentru imprimarea de fotografii.

În speța de față, mai reține atenția și modul în care Consiliul Concurenței a identificat piețele produselor sau serviciilor afectate, pentru ca în raport de acestea, să determine actele restrictive de concurență ale principalilor actori: piața execuției de fotografii pentru permise auto, piața echipamentelor de videoimprimare și piața consumabilelor specifice tehnologiei digitale.

De asemenea, se impune să se remarce faptul că aplicarea dispozițiilor legii concurenței s-a făcut cu privire la acorduri anticoncurențiale încheiate anterior adoptării legii, aceasta necondiționând dispoziții simulare celor din dreptul comunitar privitoare la antantele vechi și la modalitățile de intrare a acestora în legalitate. Se pune așadar, o interesantă aplicare a legii în timp. S-a încercat acoperirea acestei lacune prin regulamentul pentru aplicarea prevederilor art.5 și 6 din legea concurenței care în art.2 prevede modul de procedare pentru înțelegerile, deciziile de asociere ori practicile concertate, anterioare sau posterioare intrării în vigoare a legii.

Lăsând la o parte caracterul discutabil al complinirii legii în această modalitate, constatăm că încă chestiunea în discuție nu este pe deplin lămurită. Presupunem că sunt avute în vedere numai acele înțelegeri, decizii de asociere ori practici concertate, anterioare intrării în vigoare a legii, care sunt în derulare și ale căror efecte se produc sub imperiul legii. Altfel, s-ar aduce atingere principiului constituțional al neretroactivității legii.

Acordurile orizontale pot fi lua mai multe forme, respectiv acorduri de cercetare-dezvoltare, acordurile de producție, acordurile de cumpărare, acordurile de comercializare, acordurile cu privire la standarde și acordurile de mediu. Pentru o clarificare întocmai a acestora, voi trata succint fiecare categorie în parte.

Acordurile de cercetare-dezvoltare pot fi diferite, ca formă și domeniu afectat. Ele pot acoperi o gamă largă de tipuri, începând cu subcontractarea anumitor activități de cercetare-dezvoltare, până la îmbunătățirea în comun a tehnologiilor existente sau la cooperarea în domeniul cercetării-dezvoltării și comercializării de produse complet noi. Înțelegerile pot lua forma unui acord de cooperare sau a unei societăți în comun de cooperare, acordurile referitoare la producerea sau comercializarea rezultatelor cercetării-dezvoltării, cu condiția ca obiectul principal al cooperării să fie cercetarea-dezvoltarea. Sunt exceptate fuziunile și societățile în comun concentrative, care intră sub incidența Regulamentului privind autorizarea concetrărilor economice. Cooperarea în domeniul cercetării-dezvoltării poate reduce paralelismele privind costurile, precum și costurile inutile, generând un schimb de idei și de experiență semnificativ și având drept rezultat dezvoltarea mai rapidă a produselor și tehnologiilor. Ca regulă generală, cooperarea în domeniul cercetării-dezvoltării tinde către globalizarea acestei activități. Întreprinderile mici și mijlocii alcătuiesc o categorie dinamică și eterogenă, care se confruntă cu numeroase provocări, inclusiv cererea crescândă din partea marilor companii pentru care, adeseori, acestea lucrează ca subcontractanți. În sectoarele în care activitatea de cercetare-dezvoltare este intensă, IMM-urile aflate în dezvoltare rapidă au printre obiective, și pe acela de a intra în top-ul firmelor active pe segmentele de piață care se dezvoltă rapid. Pentru a face față acestor provocări și pentru a rămâne competitive, IMM-urile trebuie să aibă, în mod constant, activitate de inovație. Prin cooperarea în domeniul cercetării-dezvoltării se oferă posibilitatea creșterii volumului acestei activități, efectuată de către IMM-uri, astfel încât acestea să poată concura efectiv cu agenții economici mai puternici de pe piață. În anumite circumstanțe acordurile de cercetare-dezvoltare pot crea, totuși, probleme de concurență cum ar fi efectele restrictive asupra prețurilor, producției, inovației, diversității sau calității produselor.

Acordurile de producție sunt de mai multe tipuri, în funcție de formă și obiect. Ele pot avea forma producției în comun în cadrul unei societăți în comun, adică a unei societăți controlate în comun care activează în unul sau mai multe sectoare de producție, sau pot fi acorduri de specializare sau de subcontractare prin care una din părți se angajează să fabrice un anumit produs. În general, se disting trei categorii de acorduri privind producția: acorduri privind producția în comun, prin care părțile convin să fabrice în comun anumite produse, acorduri de specializare, unilaterală sau reciprocă, prin care părțile convin, unilateral sau reciproc, să sisteze fabricarea unui produs pe care să îl cumpere de la cealaltă parte și acorduri de subcontractare prin care o parte, contractorul, încredințează celeilalte părți, subcontractorul, fabricarea unui produs.

Acordurile de cumpărare acordurile privesc cumpărarea în comun a produselor. Cumpărarea în comun se poate realiza de către un agent economic controlat în comun, de către o companie la care mai multe firme dețin un număr mic de acțiuni, printr-o înțelegere contractuală sau printr-o formă mai puțin strânsă de cooperare. Acordurile de cumpărare se încheie adeseori de către IMM-uri pentru a realiza volume și discount-uri similare marilor competitori. Aceste acorduri între IMM-uri sunt deci, în mod normal, proconcurențiale. Chiar dacă se creează un nivel mediu de putere pe piață, aceasta situație poate fi contracarată de economiile de scară, realizate cu condiția ca părțile să își pună volumele de achiziții laolaltă, în mod real.

Acordurile de comercializare au ca obiect cooperarea dintre concurenți în domeniul vânzării, distribuției, sau promovării produselor lor. Aceste acorduri pot avea un domeniu foarte variat și larg, depinzând de funcțiile de marketing care sunt vizate de cooperare. La un capăt al spectrului, există vânzarea în comun care duce la stabilirea în comun a tuturor aspectelor comerciale legate de vânzarea produsului, inclusiv prețul. La celălalt capăt, există acorduri mai limitate care se referă doar la o anumită funcție de marketing, cum ar fi distribuția, activitatea de service sau activitatea publicitară.

Acordurile cu privire la standarde au ca obiectiv principal definirea cerințelor tehnice și calitative, cu care trebuie să fie conforme produsele actuale sau viitoare, procedeele sau metodele de producție. Standardizarea poate lua forme diferite, de la adoptarea standardelor prin consens național de către organismele europene sau naționale de standardizare recunoscute, consorții și foruri, până la acorduri între agenți economic unici. Acordurile de standardizare pot acoperi aspecte diverse, cum ar fi standardizarea diverselor clase sau dimensiuni ale unui produs anume sau specificațiile tehnice de pe piețele unde compatibilitatea și interoperabilitatea cu alte produse ori sisteme este esențială. Condițiile accesului la o anumită marcă de calitate sau ale aprobării de către organismul de reglementare pot fi de asemenea considerate standarde.

Acordurile de mediu sunt cele prin care părțile se angajează să reducă poluarea, sau să îndeplinească obiective de mediu. Prin urmare, obiectivul stabilit sau măsurile convenite trebuie să fie direct legat de reducerea unui poluant sau a unui tip de deșeu, identificate ca făcând parte din această legislație sau obiectiv. Sunt excluse acordurile care generează reducerea poluării ca produs secundar al altor măsuri. Acordurile de mediu pot stabili standarde cu privire la performanța de mediu a produselor, input-uri sau output-uri, sau procedeelor de producție. Dacă unele acorduri de mediu pot fi asimilate standardizării, se vor aplica aceleași principii de evaluare. Alte categorii posibile, cuprind acordurile încheiate între agenți economicii care activează la același nivel comercial, prin care părțile prevăd atingerea în comun a unui obiectiv de mediu, cum ar fi reciclarea anumitor materiale, reducerea noxelor sau îmbunătățirea eficienței energetice. La nivelul sectoarelor industriale se elaborează planuri cuprinzătoare pentru respectarea obligațiilor privind colectarea și reciclarea deșeurilor.

Acordurile verticale sunt și acestea de mai multe categorii, după cum urmează.

Acordurile de importanță minoră potrivit art.8 alin.1 din legea concurenței sunt acele înțelegeri ale agenților economici sau grupărilor de agenți economici a căror cifră de afaceri nu depășește plafonul stabilit de Consiliul Concurentei pentru anul financiar precedent convenirii înțelegerii verticale, iar cota de piață deținută de agentul economic sau de agenții economici participanți la grupare nu depășește 5%.

Înțelegerile verticale convenite între agenți economici care fac parte din același grup sunt de asemenea, exceptate de la interdicția impusă de art.5 alin.1 din legea concurenței.

Înțelegerile de agent reprezintă cazul în care o persoană fizică sau juridică, agent sau reprezentant, este investită cu puterea de a negocia și /sau de a încheia contracte pe contul altei persoane, comitent sau reprezentat, în numele agentului sau în numele comitentului, în scopul: cumpărării de produse sau servicii de către comitent sau vânzării de produse sau servicii furnizate de comitent.

Înțelegerile verticale între agenți economici concurenți sunt acele acorduri la care participă agenți concurenți pe piață. Agenți economici concurenți sunt acei agenți economici care sunt furnizori actuali sau potențiali de produse care fac obiectul acordului sau de produse substituibile acestora. Furnizor potențial este un agent economic care nu fabrică în prezent un produs concurent, dar este capabil să fabrice acel produs și probabil ar face acest lucru în absența înțelegerii, ca răspuns la o creștere mică, dar permanentă a prețurilor relative. Aceasta înseamnă că agentul economic este capabil – într-o perioadă de un an – să facă toate investițiile necesare și să livreze efectiv produsul pe piață.

Înțelegerile nereciproce sunt acelea în care un producător devine distribuitorul produselor unui alt producător, cel din urmă nedevenind, la rândul lui, distribuitor al produselor primului producător.

Înțelegerile verticale conținând prevederi referitoare la drepturile de proprietate intelectuală conțin prevederi referitoare la cesiunea către cumpărător sau utilizarea de către acesta a drepturilor de proprietate intelectuală. Beneficiul exceptării pe categorii se aplică înțelegerilor verticale care conțin prevederi referitoare la drepturi de proprietate intelectuală, daca sunt îndeplinite următoarele cinci condiții:

prevederile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală trebuie să fie parte componentă a unei înțelegeri verticale – înțelegeri conținând condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii;

drepturile de proprietate intelectuală trebuie cedate cumpărătorului sau utilizate de către acesta;

prevederile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală nu trebuie să constituie obiectul principal al acordului;

prevederile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală trebuie să fie direct legate de folosirea, vânzarea sau revânzarea de produse sau servicii de către cumpărător sau clienții lui;

prevederile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală privind produsele sau serviciile care fac obiectul acordului nu trebuie să conțină restricții ale concurenței având același obiect sau efect ca restrictionările verticale.

Secțiunea 2. Exceptarea antantelor

Legea concurenței interzice înțelegerile dintre agenții economici și asociații ale agenților economici având ca obiect sau ca efect eliminarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piață. Orice acord care încalcă legea concurenței este nul de drept. Este necesar să menționăm că în înțelesul Legii concurenței termenul de „acord” are un sens foarte larg și include înțelegerile scrise sau verbale, semnate sau nesemnate, obligatorii din punct de vedere legal sau nu, dintre agenții economici.

Acordurile de integrare verticală sunt încheiate de către agenții economici care operează pe diferite nivele de producție și de distribuție, în timp ce acordurile de integrare orizontală sunt încheiate de concurenți care operează pe același nivel de producție sau de distribuție. În principiu, acordurile de integrare orizontală sunt considerate încălcări mai serioase ale Legii concurenței decât acordurile de integrare pe verticală. Acordurile de integrare orizontală constau, în principal, în fixarea prețurilor, stabilirea unor alte condiții de comercializare, împărțirea pieței, limitarea sau controlul producției și investițiilor, participarea cu oferte trucate în cadrul licitațiilor, achiziționarea sau vânzarea în comun sau schimbul de informații reciproc. Restrângerea concurenței prin acorduri de integrare verticală include acordurile de exclusivitate, restricțiile cu privire la prețul de vânzare, restricții cu privire la piața geografică, clauze sau obligații de non-concurență pe durata derulării înțelegerii care depășesc 5 ani, precum și clauze de non-concurență ulterioare terminării înțelegerii care depășesc 1 an.

Conform Legii concurenței și regulamentelor emise de Consiliul Concurenței în baza acesteia, acordurile se clasifică în trei categorii, în funcție de impactul lor asupra concurenței: acordurile care nu trebuie notificate Consiliului Concurenței, acordurile care vor fi notificate Consiliului Concurenței în vederea obținerii deciziei de încadrare în categoriile exceptate, și acordurile care vor fi notificate Consiliului Concurenței pentru a fi analizate în vederea emiterii unei decizii de exceptare individuală. Există reguli de minimis pentru anumite categorii de acorduri care sunt considerate prea mici pentru a avea un impact important asupra comerțului sau a concurenței, și care, în consecință, nu sunt supuse prevederilor Legii concurenței. Peste acest nivel, sunt acordurile de integrare verticală pentru care după notificare, Consiliul Concurenței emite decizii de încadrare în categoriile exceptate, în cazul în care cota de piață a agenților implicați nu depășește 30% din piața relevantă, iar acordurile nu conțin clauze care sa afecteze concurența. Această regulă nu se aplică acordurilor de integrare verticală încheiate de concurenți. În cazul în care cota de piață a agenților economici implicați depășește 30% este necesară o analiză a fiecărui caz în parte în vederea obținerii unei decizii de exceptare individuală a acordului respectiv. O modificare a Legii concurenței abrogă procedura de notificare pentru acordurile care până în prezent făceau parte din categoriile exceptate de către Consiliul Concurenței. Legea concurenței, modificată, abandonează sistemul notificării preliminare pentru încadrarea în categoriile exceptate și introduce un sistem de auto-evaluare prin care agenții economici parte la respectiva înțelegere trebuie să facă și să se bazeze pe propria lor evaluare a criteriilor privind categoriile exceptate. Aceasta este una dintre cele mai importante modificări aduse Legii concurenței.

Așa cum am menționat mai sus, Consiliul Concurenței a emis instrucțiuni de definire a pieței relevante și a piețelor afectate. În stabilirea cotei de piață, agenții economici pot să se bazeze pe statistici și date interne, de surse publice sau pe analize efectuate de către Consiliul Concurenței în trecut; agenții economici pot, de asemenea, cere Consiliului Concurenței furnizarea de informații suplimentare sau, cel puțin o confirmare a corectitudinii evaluării efectuate de ei.

Consiliul Concurenței a stabilit diferite plafoane pentru acordurile de integrare orizontală. Există anumite aspecte ale cooperării dintre concurenți care au ca rezultat beneficii economice (cum ar fi cooperare în cercetare și dezvoltare, în producție și în specializare). De regulă, impactul acordurilor de integrare orizontală asupra concurenței trebuie să fie evaluat pentru fiecare caz în parte. Cu toate acestea, în trecut, Consiliul Concurenței a exceptat cele mai obișnuite forme de acorduri de integrare orizontală în domeniul producției și specializării, în cazul în care cota de piață a părților nu depășea 20% și în domeniul cercetării și dezvoltării în cazul în care cota de piață a părților nu depășea 25%, cu condiția ca aceste acorduri să nu încalce în mod substanțial Legea concurenței. Nu există noutăți în Legea concurenței, modificată, și în noile reglementări cu privire la exceptarea acordurilor de integrare pe orizontală. Aceasta rămâne parte din regulamentele și instrucțiunile emise de Consiliul Concurenței în anul 2002.

Amendamentele la Legea concurenței definesc un caz ca fiind de minimis atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții: cifra de afaceri realizată pe piața din România de către părțile implicate în acord nu depășește USD 600.000 (acest plafon va fi foarte probabil majorat) și cota de piață a părților implicate nu depășește 5% din piața relevantă din România, dacă părțile sunt concurenți, sau 10% din piață dacă părțile nu sunt concurenți.

Se consideră concentrare economică fuzionarea a doi agenți economici independenți anterior sau achiziționarea, directă sau indirectă, de către unul sau mai mulți agenți economici a controlului asupra unuia sau mai multor alți agenți economici ori asupra unor părți ale acestora, fie prin participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace. Conform Regulamentului privind autorizarea concentrărilor economice, controlul poate fi exercitat prin deținerea de acțiuni, în baza unor contracte sau prin alte mijloace care conferă dreptul de a exercita o influență decisivă asupra unui agent economic.

În înțelesul legii, nu constituie concentrări economice următoarele situații:

deținerea temporară (pe o perioadă de un an, cu posibilitatea prelungirii de către Consiliul Concurenței) de acțiuni ale unei societăți de către bănci și alte instituții de credit sau instituții financiare, a căror activitate normală include operațiunile de tranzacționare a valorilor mobiliare în nume propriu sau în numele clienților, atunci când valorile mobiliare în cauză au fost achiziționate în scopul revinderii lor, când nu se exercită drepturile de vot aferente acestora în scopul influențării comportamentului concurențial al agentului respectiv, sau dacă drepturile de vot sunt exercitate în vederea pregătirii procedurii de vânzare a agentului, a unei părți a agentului, a activelor acestuia sau a acțiunilor în discuție;

controlul este preluat de un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească în scopul organizării lichidării, reorganizării sau a altor proceduri similare în cazul falimentului sau intrării în încetare de plăți; sau

operațiunile de restructurare și reorganizare realizate între agenții economici care fac parte din același grup.

Una dintre cele mai importante modificări aduse Legii concurenței este cea privind plafonul care trebuie să fie atins de un agent economic pentru a notifica Consiliului Concurenței o concentrare economică. Agenții economici sau grupurile de agenți economici implicați într-o concentrare economică trebuie să depună o notificare la Consiliul Concurenței pentru a obține aprobarea acestuia în cazul în care cifra de afaceri cumulată depășește 10 milioane EURO, iar cifra de afaceri realizată în România de către fiecare dintre agenții economici depășește 4 milioane EURO. Înainte de această modificare, nivelul acestui plafon era atât de redus încât practic Consiliul Concurenței trebuia notificat la achiziția aproape oricărei societăți.

Secțiunea 4. Procedura notificării

Prevederile Legii concurenței legate de procedura de notificare au rămas aproape nemodificate. Consiliul Concurenței este, în continuare, organul cu putere de decizie. Părțile trebuie să notifice Consiliului Concurenței concentrarea economică în termen de 7 zile de la data încheierii tranzacției, și să depună notificarea în decurs de 30 de zile de la data semnării contractului sau încheierea tranzacției privind dobândirea controlului. Prin modificarea adusă Legii concurenței se prevede posibilitatea prelungirii acestui termen cu 15 zile la cererea părților și cu condiția ca această cerere să fie justificată. Legea concurenței, modificată, interzice implementarea tranzacției înainte de autorizarea acesteia de către Consiliul Concurenței. Cu toate acestea, Consiliul Concurenței poate acorda, la cererea parților, o exceptare de la obligația de a suspenda tranzacția. În formularea deciziei, Consiliul Concurenței trebuie să ia în considerare, între altele, efectele suspendării concentrării economice asupra unuia sau a mai multor agenți economici implicați în operațiune, asupra unor terțe părți, precum și efectele asupra concurenței. O astfel de exceptare poate fi condiționată de impunerea unor obligații ce trebuie îndeplinite de către părți și poate fi acordată oricând, atât anterior, cât și ulterior notificării. Încălcarea obligației de notificare a Consiliului Concurenței poate avea ca rezultat suspendarea sau anularea tranzacției și aplicarea unor amenzi.

În 30 de zile de la primirea unei notificări complete, Consiliul Concurenței trebuie să decidă autorizarea tranzacției sau deschiderea unei investigații. În măsura în care Consiliul Concurenței nu autorizează și inițiază o investigație, decizia cu privire la tranzacție va fi emisă în decurs de cinci luni de la primirea notificării inițiale. Prin decizia sa, Consiliul Concurenței poate autoriza tranzacția, condiționat sau necondiționat, sau o poate interzice în totalitate.

Regulamentul privind autorizarea concentrărilor economice prevede o procedură simplificată pentru notificarea anumitor concentrări economice. Diferența dintre procedura simplificată și procedura normală o constituie perioada în care Consiliul Concurenței este obligat să emită decizia; cu toate acestea, Regulamentul prevede dreptul Consiliului Concurenței de a prelungi perioada de analizare a notificării.

În cazul efectuării unei investigații, reprezentanții Consiliului Concurenței au drept de acces în sediul societății, spațiile, terenurile sau mijloacele de transport de uz profesional ale acesteia, la documentele, registrele, actele financiar-contabile indiferent de locul în care sunt depozitate, și au dreptul de a interoga personalul și conducerea societății și au dreptul de a ridica oricare dintre documentele societății. Legea concurenței, modificată, conferă în mod explicit Consiliului Concurenței noi prerogative privind dreptul acestuia de a impune măsuri interimare necesare pentru a preveni afectarea mediului concurențial.

Amenda maximă pentru încălcări flagrante rămâne neschimbată, respectiv 10% din cifra de afaceri realizată în România în anul financiar precedent. Consiliul Concurenței are acum dreptul de a aplica amenzi mai mari în cazul neconformării cu anumite cerințe ale Legii concurenței. O amendă de 1% din cifra de afaceri realizată în anul financiar precedent poate fi aplicată în cazul omisiunii notificării unei concentrări economice, pentru furnizarea de informații inexacte sau incomplete în formularul de notificare sau în răspunsul la cererea scrisă de furnizare de informații suplimentare, în timp ce amenda reprezentând 5% din cifra de afaceri zilnică medie realizată în anul precedent poate fi aplicată pentru a obliga o societate să se conformeze măsurilor dispuse de Consiliul Concurenței prin decizia emisă, de a furniza informații suplimentare cerute de Consiliul Concurenței sau de a se supune unei inspecții.

Modificările Legii concurenței permit reducerea cuantumului amenzii, mergând până la absolvirea de răspundere pecuniară, în cazul în care Consiliul Concurenței consideră o astfel de măsură justificată. Consiliul Concurenței trebuie să ia în considerare circumstanțele atenuante și factorii agravanți. În general, circumstanțele atenuante includ: cooperarea efectivă a societății cu Consiliul Concurenței pe durata procedurilor de investigare, eliminarea situației care reprezintă o încălcare a legislației concurenței, rolul pasiv al societății în timpul încălcării respective, etc. Nivelul amenzii poate fi majorat în cazul în care agentul economic care a încălcat legislația: este o societate cu o putere semnificativă pe piață, a avut rol de lider sau de instigator în realizarea practicilor anticoncurențiale, a refuzat să coopereze sau a încercat să obstrucționeze investigațiile efectuate de Consiliul Concurenței, și, de asemenea în cazul în care acesta a continuat să încalce legea sau deciziile emise de Consiliul Concurentei.

Legea nu mai prevede expres caracterul plenar contradictoriu al procedurii în cazul inspecției (percheziției) desfășurate de către inspectorii de concurență.

În cazul în care, în urma examinării unei cereri sau plângeri primite în legătură cu o practica anticoncurențială, Consiliul ajunge la concluzia că respectiva cerere sau plângere nu prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei investigații, decizia de respingere a cererii/plângerii va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în fața comisiei Consiliului care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

În anumite cazuri, Consiliul poate impune – printr-o decizie privind măsuri interimare – agenților economici implicați luarea oricărei măsuri pe care o consideră necesară în scopul restabilirii mediului concurențial și repunerii părților în situația anterioară.

Termenul de prescripție privind dreptul Consiliului de a aplica sancțiuni contravenționale pentru încălcarea prevederilor Legii variază între 3 și 5 ani. Termenul începe să curgă de la data încetării faptelor anticoncurențiale sau a ultimului act (pentru fapte continuate sau cu caracter de repetabilitate).

Bibliografie

1. Constituția României adoptată la 21 noiembrie 1991 și publicată în Monitorul Oficial al României nr.223 din 21 noiembrie 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr.669 din 22 septembrie 2003

2. Codul civil român pus în aplicare la 1 decembrie 1865

3. Codul comercial român pus în aplicare la 10 mai 1887

Codul de procedură civilă pus în aplicare la 1 decembrie 1865

5. Octavian Căpățână –Dreptul concurenței comerciale. Concurența neloială pe piața internă și internațională, Editura Lumina Lex, București, reeditată în 1996

6. Octavian Căpățână –Dreptul concurenței comerciale. Partea generală, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1998

7. Stanciu Cărpenaru –Drept comercial român, ediția a II-a, Editura All Educational, București, 1998

8. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul comerțului internațional, vol I, II, Editura Lumina Lex, București, 1994

9. Aurelia Cotuțiu – Concurența comercială pe piața internă, Editura Servo-Sat, Arad, 2002

10. Yolanda Eminescu –Concurența neleală. Drept român și comparat, Editura Lumina Lex, București, 1995

11. Octavian Manolache – Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar”, Editura All, București, 1997

12. Emilia Mihai – Dreptul concurenței. Drept comunitar și drept românesc, Editura Mirton, Timișoara, 2001

13. Ion Turcu – Teoria și practica dreptului comercial român, Editura Lumina Lex, București, 1998

14. Revistele „Dreptul” și Revista de drept comercial

=== Anexa ===

REZUMAT

Lucrarea de față se intitulează „Regimul juridic al antantelor în dreptul comunitar și în dreptul românesc” și este o temă cu numeroase implicații în doctrina și practica dreptului concurenței comerciale, în condițiile apropierii țării noastre de standardele legislative ale Comunității Europene, în procesul de aderare pe care îl parcurgem.

Lucrarea este structurată pe următoarele trei capitole, ce constituie temele principale de analiză: Antantele în dreptul comunitar, Sistemele de distribuție selectivă, și Antantele în dreptul românesc”.

În primul capitol, se delimitează noțiunea de „antantă” de cea de „înțelegere”, pornind de la reglementările în materie și de la determinarea principalelor concepte care formează teoria acordurilor concurențiale, așa cum au fost ele dezvoltate de doctrina juridică modernă. Ideea principală a lucrării urmărește să stabilească relații între teoria acordurilor și modul cum ea se aplică în cazurile particulare ale diferitelor cazuri de speță, din perspectiva confruntării cu practica judiciară a instanțelor de comunitare.

Capitolul II se referă la analiza in extenso a sistemelor de distribuție selectivă, mai precis la ceea ce implică distribuția selectivă la nivelul concurenței comunitare.

Capitolul III se referă la antantele reglementate în dreptul românesc, la procedura avută în vedere la elaborarea acestora, precum și categoria antantelor care fac excepție de la regula generală.

Aș dori să expun, un caz de speță devenit celebru în România în domeniul industriei cimentului.

În urmă cu ceva vreme, Consiliul Concurenței a descoperit noi nereguli în care sunt implicați producătorii de ciment din România. Astfel, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței, s-a declanșat o investigație în dosarul privind concentrarea economică, realizată prin dobândirea controlului unic direct la S.C. SICIM S.A. Constanța de către SILOTRADE S.A. București.

Societatea SILOTRADE era, de fapt, o firma creată tocmai pentru realizarea acestei achiziții, iar „Fondatorul” ei era LAFARGE ROMCIM S.A. București.

Structura acționariatului cuprindea toți producătorii de ciment din România – S.C. LAFARGE ROMCIM S.A., S.C. MOLDOCIM S.A. Bicaz – reprezentantă a grupului Heidelberg Cement AG și S.C. HOLCIM România S.A., iar controlul era deținut de primele două dintre aceste societăți.

Consiliul Concurenței a considerat că asocierea producătorilor de ciment în cadrul acționariatului aceleiași societăți comerciale reprezintă un acord interzis de art. 5 alin.1 din Legea concurenței nr. 21/1996. Părțile au înțeles că autoritatea de concurență din România nu va permite această asociere, drept care au semnat un Protocol în urma căruia, controlul S.C. SILOTRADE S.A. București este deținut de o singură persoană juridică – S.C. LAFARGE ROMCIM S.A. București, deși celelalte companii de ciment se regăsesc încă printre acționarii societății.

Investigația declanșată urmărește posibila încălcare de către părțile implicate a articolului 13 din Legea concurenței nr. 21/1996care dispune că „…sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia”. Până la finalizarea investigației, Consiliul Concurentei considera că nici una dintre părțile implicate nu se fac vinovate de încălcarea Legii concurenței.

Investigația urmărește să stabilească dacă operațiunea în cauză conduce sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte semnificativă a acesteia.

După desfășurarea investigației, în termen de maximum cinci luni de la data la care notificarea a devenit efectivă, Consiliul va emite una dintre următoarele decizii: de refuz, de autorizare sau de autorizare condiționată.

Lafarge, Holcim și Heidelberg Cement au fost implicate într-un scandal cauzat de prețul cimentului. Constructorii erau nemulțumiți de nivelul ridicat al prețului de vânzare stabilit în România pentru acest produs și considerau că această problemă este cauzată de o colaborare între cele trei grupuri care controlează piața. Ca urmare a acestor declarații, autoritățile au prezentat un raport privind activitatea celor trei companii.

Lafarge, Holcim și Heidelberg au fost acuzate că au practicat pe piața internă un preț de 80 dolari pe tonă, în condițiile în care pe piețele țărilor din jur ca Polonia, Ungaria și Cehia, acesta nu depășește 60 dolari pe tonă. Nivelul prea mare al prețului nu este justificat de costurile de producție și transport deoarece acestea sunt de aproximativ 45 dolari pe tonă.

Producătorii de ciment sunt conștienți că, în România, consumatorii autohtoni nu se pot aproviziona cu ciment din import, din cauza tarifelor mari de transport, permițându-și creșteri nejustificate ale prețurilor. Consumatorii de ciment din România reclamă că prețul de vânzare pe piața autohtonă este prea mare și există suspiciunea unei cooperări anticoncurențiale între cele trei grupuri industriale care controlează piața.

În România există nouă fabrici de ciment cu o capacitate anuală de producție de 10 milioane de tone. Toate fabricile au fost privatizate integral în perioada 1997 – 1999 și aparțin grupurilor Lafarge, care deține 34% din piața internă, Holcim Grup Suport, care deține 31% și HeidelbergCement, care deține 35% din piață.

Consiliul Concurentei a început, încă din anul 2001, o ancheta în acest sector, pentru a verifica dacă cele trei grupuri industriale au încălcat Legea concurenței. Investigația va fi finalizată până la sfârșitul acestui an, urmând ca, în cazul constatării unor practici anticoncurențiale, să se dispună măsurile prevăzute de lege.

Conducerea Asociației Române a Antreprenorilor din Construcții (ARACO), declară că „monopolul format de Lafarge, Holcim și Heidelberg, care sunt lideri mondiali în domeniu, va putea fi combătut foarte greu de către guvern".

Un alt raport al Oficiului Concurenței, privind activitatea instituției în anul 2001 și primul trimestru 2002 constată că s-au înregistrat creșteri substanțiale și simultane ale prețurilor practicate de unii agenți economici de pe piața cimentului.

Oficiul Concurenței îi suspectă, în raport, că încalcă prevederile Legii concurenței, fapt pentru care a demarat investigații alături de Consiliul Concurenței și a început să monitorizeze piața. Autoritățile au anunțat demararea unor noi controale, atât în industria cimentului, cât și în alte sectoare, precum cel siderurgic, pentru a se determina dacă există concentrări economice și pentru a se vedea dacă au fost respectate clauzele din contractele de privatizare.