Regimul Juridic al Actelor Administrative
INTRODUCERE…………………………………………………………………………4
CAPITOLUL 1
ACTELE ADMINISTRATIVE. NOȚIUNE……………………………………………. 7
1.1. Noțiunea de act administrativ.………………………………………………………. 7
1.2. Trăsăturile actului administrativ……………………………………………………………………….. 8
1.3. Categoriile actelor administrative……………………………………………………………………… 12
CAPITOLUL 2
TIPURI DE ACTE ADMINISTRATIVE……………………………………………………………….. 14
2.1. Actul administrativ de gestiune………………………………………………………………………… 14
2.2. Actul administrativ jurisdicțional……………………………………………………………………… 16
2.3. Contractele administrative……………………………………………………………………………….. 17
2.3.1. Procedura încheierii actelor administrative și condițiile de valabilitate ale acestora 17
2.3.2. Încetarea efectelor contractelor administrative………………………………………………… 19
2.4. Contractul de achiziție publică…………………………………………………………………………. 19
CAPITOLUL 3
REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE DREPT ADMINISTRATIV……………………. 28
3.1. Legalitatea și oportunitatea actelor administrative………………………………….. 28
3.2. Relația legalitate –oportunitate în doctrina românească interbelică…………………. 30
3.3. Concluzii cu privire la jurisprudența românească actuală…………………………………….. 32
3.4. Elaborarea și adoptarea actelor autorităților publice locale………………………………….. 32
3.4.1. Acte ale autorității publice locale………………………………………………………………….. 32
CAPITOLUL 4
CONTROLUL ACTELOR ADMINISTRATIVE………………………………………. 39
4.1. Particularitățile controlului…………………………………………………………. 39
4.2. Modalități de exercitare a controlului judecătoresc………………………………… 42
4.3. Obiectul controlului judecătoresc…………………………………………………… 45
4.4. Trăsăturile controlului judecătoresc………………………………………….……… 46
CONCLUZII…………………………………………………………………………….. 47
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………. 50
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. – alineat
art. – articolul
Cap. – capitolul
D.L. – Decretul Lege
H.G. – Hotărârea de Guvern
Jud. – Județ
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța de Guvern
op. cit. – opera citată
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. – pagina
pct. – punctul
Vol. – volumul
INTRODUCERE
Dintre toate acțiunile administrației publice concretizate în luarea unor decizii administrative, cea mai importantă formă de activitate o constituie actul administrativ. Aspectul cel mai semnificativ ce rezultă din definiția actului administrative constă în faptul că acesta este emis în scopul producerii de efecte juridice, urmărind schimbarea ordinii juridice existente. Din definiția actului administrativ pot fi desprinse trăsăturile acestuia analizate succint în conținutul lucrarii.
Dintre toate instituțiile fundamentale ale dreptului administrativ, analiza actului administrativ, ca formă principală de activitate a autorităților administrației publice a suferit cele mai puține modificări în doctrină, față de perioada postbelică.
Ca urmare a evoluției acestei problematici la nivel european, concretizată și în țara noastră într-o serie de reglementări vizând transparența decizională a administrației publice, accesul la informațiile de interes public, soluționarea într-un termen determinat a petițiilor, aprobarea tacită a autorizațiilor etc. cu efecte directe asupra practicii administrative și a jurisprudenței instanțelor de contencios administrativ, se consideră însă, că există o serie de premise care vor permite în viitor o regândire a teoriei actului administrativ.
În plus, jurisprudența administrativă care se dezvoltă în aplicarea actualei reglementări în domeniul contenciosului administrativ, Legea nr.554/2004, prima lege ce conține o serie de definiții ale unor noțiuni fundamentale ale dreptului administrative va conduce în timp la modificări de fond în materia actelor administrative.
De altfel, problema actelor juridice în general, are multiple contingențe cu toate ramurile dreptului, fiind firesc ca ea să preocupe nu numai fiecare ramură a dreptului, în parte, ci să formeze în același timp și obiectul unor încercări de generalizare, în cadrul teoriei generale a dreptului.
Actele juridice reprezintă acele manifestări de voință făcute în scopul de a produce efecte juridice, a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului, în condițiile prevăzute de normele juridice în vigoare.
În cazul actelor administrative, ca specie a actelor juridice, precizarea esențială care se impune, pentru a permite definirea acestora, se referă la autoritatea emitentă. Activitatea autorităților administrației publice se caracterizează în prezent ca și în trecut prin acte juridice, acte cu caracter exclusiv politic, fapte materiale juridice și operațiuni materiale tehnice.
Toate aceste patru categorii de activități sunt denumite, generic, mai ales în lucrările de știința administrației și “fapte administrative”.
Producerea de efecte juridice constă în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, iar în cadrul formelor concrete de realizare a activității executive, locul central îl ocupă actele administrative.
În ce privește sintagma contract administrativ, aceasta preia trăsături definitorii ale actului de drept administrativ și respectiv, ale actului de drept civil, fără a se identifica însă, cu nici unul dintre acestea.
Esența fenomenului administrativ statal este dată de esența valorilor pe care le are de înfăptuit, iar, realizarea lor concretă, până la faptul material, presupune, obiectiv, pe lângă acte juridice și operațiuni, fapte, care nu au un astfel de caracter. Într-o altă formulare, dar exprimând în esență același punct de vedere, în doctrină se susține că, activitatea administrației, ca orice tip de activitate umană, se poate exprima prin două forme: prin acte și prin fapte.
Dreptul administrativ este interesat în primul rând, de studiul actelor unilateral administrative și al contractelor administrative, ca forme juridice ale administrației publice ca activitate, ce pot fi exprimate și prin sintagma actele administrative, fiind vorba de sensul larg al acestei noțiuni.
Pe lângă acte juridice, la nivelul autorităților administrației publice mai întâlnim și fapte materiale care nu concretizează o voință juridică, dar de care legea leagă uneori producerea unor efecte juridice. Astfel, în unele cazuri, legea este cea care atribuie efecte juridice unor fapte materiale, caracterizate ca transformări în lumea material înconjurătoare datorate producerii de efecte juridice, independent de existența unei manifestări de voință în acest scop. Nu numai acțiunea, ci și inacțiunea poate determina anumite modificări în lumea materială, poate produce efecte juridice.
Faptele materiale juridice pot fi licite, apărând ca acțiuni permise, conforme cu legea și interesele statului și ilicite, aflate în contradicție cu legea și interesele statului și deci nepermise de normele juridice în vigoare.
Trebuie precizat însă că se poate vorbi de caracterul licit sau ilicit al faptelor juridice numai atunci când ele sunt acțiuni umane. Nu putem vorbi, în schimb de caracterul ilicit al unor evenimente naturale, care de asemenea, se încadrează în această categorie.
Indiferent de caracterul lor licit sau ilicit, deosebirea între aceste fapte juridice materiale și actele juridice apare limpede: în cazul actelor juridice, efectul juridic este consecința directă a unei manifestări de voință, pe când în cazul faptelor juridice materiale, el se produce chiar în lipsa unei manifestări de voință, cu condiția ca un fapt cu o obiectivitate proprie, de cele mai multe ori o transformare sau o pierdere în lumea materială, să se fi produs în condițiile prevăzute de lege.
Ponderea activității autorităților administrației publice o reprezintă asemenea fapte materiale, cea mai mare parte a personalului administrativ având ca sarcini de serviciu efectuarea diferitelor operațiuni administrative sau, după caz, a celor materiale.
Operațiile tehnico-administrative sunt supuse, într-o administrație ce are la bază criterii științifice, unui permanent proces de raționalizare și perfecționare, în special, prin introducerea tehnicilor moderne de evidență și informare, ce contribuie la eliminarea clasicelor operații de tehnică administrativă, fără a putea fi însă vreodată înlăturată deplin activitatea omului.
Semnificația deosebită a operațiunilor administrative a fost sesizată și în doctrina postbelică, pornind de la premisa că doar acestea permit emiterea și realizarea în fapt a actelor administrative. Teoretizarea însă a fost apreciată ca extrem de dificilă, chiar mai dificilă decât a actelor administrative, datorită mai ales marii lor diversități.
Acestea sunt activități materiale și nu manifestări exprese de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, intervenind de regulă, în legătură cu emiterea și executarea actelor juridice ale autorităților administrației publice.
În ce privește actele cu caracter exclusiv politic, acestea emană de regulă, de la autoritățile administrației publice centrale, putând fi caracterizate ca declarații de voință prin care se afirmă anumite principii directoare sau se precizează atitudinea pe care autoritățile emitente o adoptă în conducerea statului. Aceste acte nu iau forma unor norme juridice, ci prezintă un caracter proclamativ, eficiența lor avându-și izvorul în prestigiul și autoritatea morală a autorităților emitente. Sub aspectul titulaturii lor, actele politice poartă denumirea de declarații, mesaje, note diplomatice, comunicate etc.
Alături de normele dreptului intern, de drept constituțional și administrativ, care reglementează actele politice ale administrației publice, un rol important îl au pentru actele de politică externă și normele dreptului internațional public, care, în unele cazuri, reglementează unele categorii de acte politice.
În activitatea executivă se întâlnesc uneori, alături de actele juridice și de actele cu caracter politic și acte care urmăresc atât producerea unor efecte politice cât și producerea unor efecte juridice, motiv pentru care au fost calificate ca fiind acte cu caracter mixt.
Sub aspect terminologic, noțiunea de act provine de la latinescul actum ce înseamnă a lucra, a face, a acționa. Legislația, practica și doctrina nu întrebuințează o terminologie unitară pentru a desemna cel mai important tip de act juridic provenit de la autoritățile administrației publice.
CAPITOLUL I
ACTELE ADMINISTRATIVE. NOȚIUNE
1.1. Noțiunea de act administrativ
În literatura de specialitate, pentru desemnarea formei principale de activitate executiv-administrativă, nu se foloseste o terminologie unitară.
Astfel, sunt autori care folosesc termenul de act de drept administrativ, termen ce pune în evidență caracteristicile acestui tip de act juridic si regimul juridic aplicabil: regimul juridic de drept administrativ, dar sunt si autori care folosesc termenul de act administrativ, care este mai adecvat si are o utilizare generalizată în Constituție si în legislația din domeniu, având si o îndelungată tradiție în doctrina administrativă românească.
În activitatea administrativă se folosesc diferiți termeni pentru desemnarea actelor administrative, precum: decizie, ordin, dispoziție, hotărâre, norme, regulament, autorizație, permis, proces-verbal, notă de constatare, notă de control etc.
Potrivit profesorului Alexandru Negoiță, actul administrativ este o manifestare de voință juridică, pe baza si în executarea legii, a unei autorități administrative, prin care se formează o situație juridică nouă sau se refuză o pretenție juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, voință juridică supusă regimului juridic de drept administrativ.
Potrivit art. 2 alin. (l) lit.c) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 definește actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând nastere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Potrivit acelorasi prevederi legale, sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, si contractele administrative încheiate de autoritățile publice care au ca obiect:
– punerea în valoare a bunurilor proprietate publică;
– executarea lucrărilor de interes public,
– prestarea serviciilor publice;
– achizițiile publice.
De asemenea, art.2 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ asimilează actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
1.2. Trăsăturile actului administrativ
În doctrina administrativă nu există unanimitate de opinii în ce privește numărul, denumirea și conținutul trăsăturilor actului administrativ.
Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însușiri care determină includerea respectivelor acte în categoria actelor juridice și în mod concomitent le diferențiază de alte specii de acte juridice aparținând diverselor ramuri de drept.
Prin trăsăturile caracteristice ale actului administrative deosebim:
1) Actul administrativ este un act juridic care produce efecte juridice prin el însusi, făcând să ia nastere, să se modifice sau să se stingă drepturi si obligații. Asa, spre exemplu, o hotărâre a Consiliului local poate stabili anumite drepturi si obligații pentru locuitorii acelei unități administrativ-teritoriale.
Spre deosebire de actul administrativ, operațiunea administrativă si operatiunea materială nu produc efecte juridice prin ele insele. Asa, de exemplu, întocmirea unui referat de către un student sau susținerea unui curs de către un profesor nu vor produce efecte juridice, care vor fi produse numai de eliberarea diplomei de absolvire.
2) Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință juridică din partea autorității administrative care îl adoptă sau îl emite.
Principala caracteristică definitorie a manifestării de voință din actele administrative este unilateralitatea acesteia. Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului administrativ potrivit căreia el este emis fără participarea sau consimțământul subiectelor de drept cărora le este destinat sau cu privire la care generează drepturi sau obligații.
Totodată, scopul în vederea căruia această manifestare de voință a fost făcută, nu este suficient pentru caracterizarea ei ca act juridic, ci este necesar ca legea să-i atribuie efectele urmărite de autorul ei. Altfel, spus, e necesar să existe o deplină concordanță între voință, scopul manifestării de voință și efectele pe care legea i le recunoaște.
Prin identificarea acestei trăsături se urmărește pe de-o parte, includerea actului administrativ în sfera actelor juridice, iar pe de altă parte, delimitarea lui de operațiunile tehnico-administrative, respectiv de cele tehnico-productive.
În plus, caracteristica actului administrativ de a fi o manifestare de voință unilaterală, îl deosebește de actele contractuale ale organelor administrației publice.
Actul administrativ apare ca exteriorizarea voinței interne a unei structure administrative de a produce în mod direct efecte juridice, ea trebuind să fie expresă, neîndoielnică în a schimba ceva din ordinea juridică existentă până în momentul manifestării ei.
Față de această trăsătură a actului administrativ, în practica administrativă s-au ridicat în timp, unele probleme cum ar fi:
a) Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice
Majoritatea actelor administrative concretizează decizii ale unor organe de conducere colectivă, fiind vorba despre rezultatul votului persoanelor care compun aceste organe, potrivit cvorumului prevăzut de lege.
Față de această realitate s-a pus problema de a ști dacă acordul de voință care intervine în vederea emiterii actului administrativ nu este de natură a înlătura caracterul unilateral al acestuia. În doctrina administrativă s-a susținut în mod constant că, în astfel de cazuri, voința fiecărei persoane nu are relevanță decât în cadrul mecanismului decizional administrativ.
Caracterul unilateral al actului administrativ nu decurge din numărul de persoane fizice care participă la adoptarea acestuia, ci din faptul că acele persoane fizice acționează în vederea realizării competenței organului administrativ, care este una singură.
De altfel, numărul de persoane care participă la adoptarea unui act administrativ nu are relevanță pentru calificarea acestuia ca act unilateral sau, după caz, bi – sau multilateral. E posibil ca actul să aibă caracter contractual, deși este emis de o singură persoană care reprezintă un organ de conducere unipersonală, cum ar fi de exemplu, primarul.
Cu alte cuvinte, în acest caz, manifestările de voință ale subiectelor participante converg spre același efect juridic, în final realizându-se o singură voință juridică.
b) Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor autorități publice, respectiv a unei structuri administrative și a unei structuri ne-statale.
În această situație, este vorba despre caracterul unor hotărâri comune putându-se întâlni trei cazuri: acte ale unor autorități ale administrației publice situate la același nivel, acte ale unor autorități ale administrației publice situate la nivele ierarhice diferite și acte comune ale unor autorități ale administrației publice și unor structuri ne-statale.
Și față de aceste tipuri de acte, în doctrină s-a susținut constant că, ne aflăm în prezența unui act unilateral și nu a unui act contractual, deoarece “acordul de voință” dintre o structură administrativă și alt subiect de drept intervine, ca și în ipoteza anterioară, pentru a realiza o singură voință juridică.
c) Emiterea actului administrativ la cererea prealabilă
Această situație se întâlnește frecvent în practică, autoritățile administrației publice fiind sesizate în mod obișnuit cu cereri din partea altor subiecte de drept.
În acest caz, se distinge între două mari situații și anume: atunci când cererea prealabilă aparține chiar organului emitent și este adresată organului ierarhic superior și vor fi puse în discuție condițiile procedurale de emitere a unui act administrative, doctrina mai susținand că, într-o astfel de situație este vorba de fapt, despre solicitarea unui acord prealabil sau unei aprobări din partea organului ierarhic superior, în realitate, aflându-ne în prezența unor acte administrative complexe și un al doilea caz atunci când cererea prealabilă aparține unui alt subiect de drept care urmează să fie beneficiarul actului administrativ respective, cererea prealabilă are doar valoarea unei condiții prevăzute de lege pentru ca actul administrativ să fie emis. Spre exemplu, de regulă, autorizațiile emise în baza unei cereri prealabile nu creează, nu modifică sau sting o situație juridică individuală, ci tot ceea ce fac este să atribuie beneficiarului lor o situație juridică generală, adică un număr de drepturi și obligații, care sunt dinainte stabilite pe cale generală de lege, existând însă și cazuri când are loc chiar constituirea unor situații juridice subiective, neprecizate în textul legii, cum ar fi o autorizație de exercitare a unei meserii, care prevede obiectul de activitate, locul de exercitare etc.
Față de evoluția practicii administrative, în doctrină s-a pus problema de a ști care este semnificația juridică a renunțării beneficiarului la exercițiul dreptului sau chiar la dreptul conferit de actul respectiv. S-a pus deci problema dacă într-o asemenea situație actul administrativ mai produce efecte juridice, dacă renunțarea beneficiarului are semnificația unei modalități de încetare a producerii de efecte juridice?
Potrivit unei poziții majoritare se consideră că, renunțarea beneficiarului actului nu reprezintă, în sine, o modalitate de încetare a efectelor actului administrativ, deoarece în cazul actului administrativ suntem în prezența unei manifestări unilaterale de voință a organului administrativ, manifestarea de voință a celui interesat nu este “încorporată” în structura actului. În același timp, trebuie menționat că, o dată ce poziția beneficiarului actului este adusă la cunoștința organului emitent, acesta are obligația de a o examina și de a emite actul de revocare. Într-o opinie mai tranșantă, se susține că, renunțarea beneficiarului la exercițiul dreptului sau ch iar la acesta nu afectează valabilitatea actului, ci el continuă să producă efecte juridice până în momentul revocării sale de către organul emitent.
3) Actul administrativ este supus regimului de drept administrativ si este adoptat sau emis în cadrul unui raport de drept administrativ.
Regimul juridic de drept administrativ cuprinde o serie de reguli de formă si de fond privind emiterea/adoptarea actelor administrative, condițiile de validitate, controlul acestor acte si sancțiunile la care sunt supuse, cea mai mare parte a lor fiind în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
4) Actul administrativ este adoptat/emis de către o autoritate administrativă în vederea organizării executării legii si executării în concret a acesteia. In principal, actele administrative sunt adoptate/emise de către organe din sistemul administrației publice, dar si de către organe aparținând puterii legislative si judecătoresti, în activitatea organizatorică a acestora sau de executare în concret a legii. Spre exemplu, ordinul prin care Secretarul general al Senatului sancționează un funcționar public parlamentar sau ordinul prin care presedintele înaltei Curți de Casație si Justiție numeste sau eliberează din funcție pe managerul economic.
e) Actul administrativ este executoriu din oficiu, el bucurându-se de o puternică prezumție de legalitate, autenticitate si veridicitate.
Caracterul executoriu al actului administrativ se datorează faptului că este emis de o autoritate a administrației publice, învestită prin norme juridice cu aptitudinea de a face actul, ceea ce îi conferă valoare obligatorie pentru orice persoană fizică și juridică căreia i se adresează.
1.3. Categoriile actelor administrative
Într-o opinie exprimată în doctrina interbelică, se delimita între acte administrative propriu-zise, acte administrative cu caracter jurisdicțional și acte administrative cu caracter pregătitor iar în alta se făcea distincție între actele puterii executive în raporturile cu Parlamentul, pe de-o parte și actele puterii executive în raporturile cu cetățenii, pe de altă parte.
La rândul lor, actele puterii executive în raporturile cu cetățenii erau împărțite în două categorii: acte de autoritate și acte de gestiune. Aceasta clasificare se menține și în prezent, având o semnificație aparte și în jurisprudența administrativă, motiv pentru care redăm definițiile celor două categorii de acte, valabile și la ora actuală.
Astfel, actele de autoritate reprezintă acele manifestări de voință ale autorităților administrative competente, prin care se creează situații juridice noi, supuse regimului de drept public.
Actele de gestiune reprezintă acele manifestări de voință ale autorităților administrative competente prin care se urmărește crearea unor situații juridice cu caracter patrimonial, supuse regimului de drept privat.
Și în prezent, sunt autori de drept administrativ care analizează actul administrative ținând cont de această delimitare.
În doctrina postbelică, sub aspect terminologic s-au utilizat cu precădere noțiunile de act administrativ și act de drept administrativ.
În timp ce, folosirea noțiunii de act administrativ urmărește să pună accentul pe ideea de activitate, utilizarea noțiunii de act de drept administrativ evocă ideea de regim juridic aplicabil.
Totodată, în ce privește regimul actelor administrative au fost identificate două forme: o formă tipică, care în caz de litigiu, presupune un contencios administrative judiciar, potrivit Legii contenciosului administrativ sau unor reglementări speciale, cum ar fi regimul aplicabil fondului funciar, regimul sancționator aplicabil contravențiilor în recurs etc. și o formă atipică, care din anumite considerente (circumstanțe excepționale, rațiuni politice etc.) nu permite controlul instanțelor judecătorești, nici în baza Legii contenciosului administrativ, nici în baza altor reglementări speciale.
De aici, posibilitatea utilizării noțiunilor de act administrativ tipic și act administrativ atipic.
Actele administrative sunt clasificate, în literatura de specialitate, în funcție de mai multe criterii.
a) În funcție de valoarea lor juridică, actele administrative sunt:
– Acte administrative de autoritate, care sunt adoptate/emise de o autoritate administrativă ce acționează în regim de putere publică, pe baza si în vederea organizării executării legii pentru nasterea, modificarea sau stergerea unor raporturi juridice.
– Acte administrative de gestiune, care sunt acte juridice încheiate de autoritățile administrative pentru exploatarea si dezvoltarea proprietății publice a statului si a unităților administrativ-teritoriale, cu particularii, persoane fizice sau juridice, române sau străine.
b) În funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se împart în acte administrative normative si acte administrative individuale.
Actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonal si obligatoriu, producând efecte erga omnes; asemenea acte sunt, spre exemplu, normele metodologice, normele de aplicare, instrucțiunile, regulamentele etc.
Actele administrative individuale produc efecte față de o persoană sau față de persoane dinainte stabilite; astfel de acte sunt hotărârile prin care Guvernul numeste prefecții, decretele prin care Presedintele României numeste în funcții publice, ori acordă grațieri individuale etc.
c) După competența materială a organului administrației publice care le adoptă/emite, actele administrative sunt:
– Acte administrative cu caracter general, care vizează toate domeniile vieții sociale ale statului (precum hotărârile Guvernului) sau ale unei unități administrativ-teritoriale (precum hotărârile Consiliului local).
– Acte administrative de specialitate, care vizează un domeniu determinat al vieții sociale, cum sunt, spre exemplu, ordinele si instrucțiunile ministrilor publice care le adoptă/emite, actele administrative sunt: acte administrative cu efecte pe întregul teritoriu al statului, cum sunt hotărârile Guvernului, ordinele si instrucțiunile ministrilor etc;
– Acte administrative cu efecte în unitatea administrativ-teritorială în care funcționează organul ce le-a adoptat sau emis, cum sunt, spre exemplu, hotărârile consiliilor locale, dispozițiile primarilor, ordinele prefecților etc.
e) După forma organului care le adoptă/emite, actele administrative sunt:
– Acte administrative adoptate de organe colegiale, precum hotărârile Guvernului, hotărârile consiliilor locale sau județene etc.
– Acte administrative emise de organe unipersonale, precum decretele emise de Presedintele României, deciziile Primului-Ministru al României, ordinele ministrilor, ordinele prefecților, dispozițiile emise de primari sau de presedinții consiliilor județene etc.
CAPITOLUL II
TIPURI DE ACTE ADMINISTRATIVE
2.1. Actul administrativ de gestiune
Această categorie de acte administrative sunt actele pe care le încheie un serviciu public cu o persoană fizică sau juridică și au ca obiect gestionarea bunurilor mobile și imobile apartinând domeniului public al statului ori al judetului, municipiului, orașului sau comune.
Un act administrativ poate fi socotit "de gestiune" dacă sunt îndeplinite două condiții importante.
1. să fie adoptat sau emis de o autoritate publica, indiferent dacă aceasta este a statului sau este o autoritate publică autonomă, reprezentativă a colectivităților din unitățile administrativ-teritoriale;
2. autoritatea publică să se manifeste ca persoană juridică civilă în emiterea actului.
Deosebirile dintre actul administrativ de gestiune și contractul civil consta în:
– principalele drepturi și obligatii ale părților din actul administrativ de gestiune sunt stabilite de serviciul public, în timp ce în contractul civil acestea se stabilesc de ambele părti de comun acord;
– în cazul actului administrativ de gestiune serviciul public îsi alege pe celalalt partener, în timp ce în contractele civile ambele parti se aleg reciproc;
– serviciul public poate rezilia, în mod unilateral, actul administrativ de gestiune, fără să suporte daune, în timp ce, în cazul contractului civil partea care îl reziliază este obligată să suporte daunele. Deosebirile dintre actul administrativ de gestiune și actul administrativ de autoritate pot fi rezumate la următoarele:
– actele administrative de gestiune sunt acte bilaterale, se încheie între doua parti, în timp ce actele administrative de autoritate sunt acte unilaterale, exprimând vointa celui care l-a adoptat sau emis.
– actele administrative de gestiune cuprind drepturi si obligații pentru ambele părti, în timp ce actele administrative de autoritate determină nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ori recunoasterea sau suspendarea unor drepturi pentru persoane fizice sau juridice;
– executarea actelor administrative de gestiune este asigurată, în principal, prin clauza penală și despagubirile pentru neexecutare sau executare necorespunzatoare, în timp ce executarea actelor administrative de autoritate se asigura de puterea publica a statului;
– actele administrative de gestiune nu pot fi modificate sau revocate decât în conditiile stabilite de părți și cu acordul lor, în timp ce actul administrativ de autoritate poate fi modificat sau revocat în mod unilateral, de catre cel care l-a emis;
– actele administrative de gestiune nu sunt supuse controlului de legalitate din partea instanțelor de contencios administrativ, eventualele litigii născute din acestea fiind de competența instanțelor judecătorești de drept comun, în timp ce actele administrative de autoritate sunt supuse controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ.
Gestionarea bunurilor apartinând domeniului public poate avea în vedere vânzarea-cumpararea de produse, executarea de lucrări, prestarea de servicii, concesionarea ori închirierea de bunuri.
Actele administrative de gestiune sunt numite și contracte administrative. Sunt numite contracte întrucât sunt acte bilaterale; sunt numite administrative deoarece părțile nu stau pe picior de egalitate ca în contractele civile, ci una din părți – serviciul public – stabilește principalele clauze ale actului, inclusiv cazurile de reziliere unilaterala a actului la care cealaltă parte poate sau nu să adere. În aceste acte serviciul public îsi alege partenerul de regulă prin licitatie publica.
Din partea serviciului public, actul administrativ de gestiune se poate încheia de către: ministri si conducatorii celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale ori de persoanele împuternicite de acestia, în acest scop, si de presedintii consiliilor judetene si primarii comunelor si oraselor sau persoanele împuternicite de aceștia.
Acte administrative de gestiune pot încheia și conducatorii instituțiilor publice și a regiilor autonome.
Cealaltă parte a actului administrativ poate fi orice persoana fizică sau juridică , română sau straină, care participă la licitatie și aderă la prevederile caietului de sarcini.
Încheierea actului administrativ de gestiune se face, de regulă, prin licitație publică care se organizează fie de serviciul public, fie de un agent specializat.
Procedura licitației este prevazută prin norme juridice. Ea cuprinde mai multe faze și anume :
– lansarea obiectului licitației prin publicare în Monitorul Oficial și în publicații de mare tiraj, cu precizarea formei licitatiei și a datei până la care se primesc ofertele . Formele licitatiei sunt: licitatie publică deschisă, fără precalificare; licitație publică deschisă cu precalificare; licitație publică restrânsă ori selectivă; încredințare directă;
– depunerea ofertelor , în plic închis și a taxei de participare;
– deschiderea , analizarea și compararea ofertelor;
– adjudecarea de către comisia de licitație a ofertei celei mai convenabile și comunicarea rezultatului către toți ofertanții;
– încheierea contractului (a actului administrativ de gestiune) ;
– restituirea garanției depusă ofertanților necâstigatori.
Litigiile născute din modul de executare a obligațiilor rezultând din actele administrative de gestiune sunt de competența instantelor judecătoresti de drept comun, nu a celor de contencios administrativ.
Cele mai frecvente acte administrative de gestiune sunt: contractul de concesiune, contractul de achiziții publice, de închiriere de active sau bunuri, de executare de lucrari și prestări de servicii.
2.2. Actul administrativ jurisdicțional
Potrivit art. 2 alin.(l) lit.d) din Legea 554/2004, actul administrativ jurisdicțional este actul juridic emis de o autoritate administrativă cu atribuții jurisdicționale în soluționarea unui conflict, după o procedură bazată pe contradictorialitate si cu asigurarea dreptului la apărare.
De asemenea, preluând principiul constitulțional al caracterului facultativ și gratuit, la art. 6 din Lege s-a prevăzut că jurisdicțiile administrative speciale sunt facultative și gratuite, precum și că actele administrativ jurisdicționale pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ competentă, în termen de 15 zile de la comunicare.
Obiectul acestor acte îl constituie soluționarea unor litigii, iar organul jurisdicțional face parte din sistemul organelor administrației publice.
Forma acestor acte este scrisă, iar soluția adoptată este motivată, ca si în cazul unei hotărâri judecătoresti.
Actele administrative jurisdicționale se bucură de stabilitate față de celelalte acte administrative de autoritate, care sunt, în principiu, revocabile.
Exemple de necontestat de organe jurisdicționale au fost instanțele jurisdicționale din cadrul sistemului Curții de Conturi, a căror activitate a fost preluată prin O.U.G. nr. 17/2003 de către instanțele de contencios administrativ. Alt exemplu de organ administrativ cu activitate jurisdicțională îl constituie Comisia de pe lângă Ministerul Justiției care soluționează contestațiile împotriva respingerii cererii de acordare a cetățeniei, potrivit art. 18 din Legea cetățeniei nr.21/1991, republicată. Impotriva încheierii pronunțate de către această comisie, se poate face recurs la Curtea de Apel Bucuresti în termen de 15 zile de la comunicare.
2.3. Contractele administrative
2.3.1. Procedura încheierii actelor administrative și condițiile de valabilitate ale acestora
În doctrina actuală, contractul administrativ este definit ca reprezentând un acord de voință, dintre o autoritate publică, aflată pe o poziție de superioritate juridică, pe de-o parte și alte subiecte de drept, pe de altă parte, prin care se urmărește satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică.
În prezent, pot fi identificate următoarele trăsături principale ale contractului administrativ:
a). reprezintă un acord de voință între o autoritate a administrației publice sau alt subiect de drept autorizat de o autoritate a administrației publice, pe de-o parte și un particular, pe de altă parte;
b). presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii, etc., de către particular, în schimbul unei plăți;
c). părțile trebuie să accepte unele clauze de natură regulamentară stabilite prin lege sau în baza legii, prin Hotărâre a Guvernului;
d). autoritatea administrației publice nu poate ceda interesele, drepturile sau obligațiile sale decât altei autorități a administrației publice, iar particularul le poate ceda la rândul său, doar cu acordul administrației publice;
e). când interesul public o cere sau când particularul nu și-a îndeplinit din culpă obligațiile contractuale ori când executarea devine prea împovărătoare pentru particular, autoritatea administrației publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul;
f). părțile au înțeles că se vor supune unui regim de drept public;
g). soluționarea litigiilor revine instanțelor de contencios administrativ.
Incheierea contractului va reprezenta realizarea unui acord de voință între părțile contractante, dar clauzele contractual sunt determinate în prealabil si în mod unilateral de către autoritatea administrativă, particularul având posibilitatea să accepte sau să refuze încheierea contractului.
Clauzele contractelor administrative nu sunt negociabile, ele fiind stabilite prin lege sau pe baza si în executarea legii de către organele administrației publice, cealaltă parte contractantă, particularul, având doar posibilitatea să le accepte, caz în care va încheia contractul, sau să le refuze, caz în care nu se va realiza acordul de voință, iar contractul nu se va încheia.
Clauzele contractelor administrative, pe care autoritatea administrativă le va stabili pe baza si în executarea legii, se vor materializa într-un caiet de sarcini, în care sunt trecute drepturile si obligațiile părților.
Executarea obligațiilor care decurg din contractele administrative se deosebeste de executarea obligațiilor care decurg dintr-un contract civil sau dintr-un contract comercial, prin aceea că autoritatea administrativă, pe parcursul executării contractului, va putea proceda la denunțarea acestuia atunci când interesul public impune acest lucru.
Astfel, potrivit art.8 alin.(4) din Legea nr.554/2004, la soluționarea litigiilor legate de încheierea, aplicarea si executarea contractelor administrative, instanța de contencios administrativ va avea în vedere regula după care principiul libertății contractual este subordonat principiului priorității interesului public.
Intr-o asemenea situație, instanța de contencios administrativ va putea, potrivit art.18 alin.(4) lit.d) din Lege, să pronunțe o hotărâre prin care să suplinească consimțământul unei părți, când interesul public o cere.
2.3.2. Încetarea efectelor contractelor administrative
Contractul administrativ își încetează efectele prin: ajungerea la termen, acordul părților, forța majoră și cazul fortuit, denunțarea unilaterală de către autoritatea publică atunci când interesul public o cere, rezilierea, răscumpărarea.
În cazuri de forță majoră, particularul contractant poate renunța la executarea contractului fără a fi obligat la plata despăgubirilor.
2.4. Contractul de achiziție publică
Acest contract administrativ este reglementat de O.U.G. nr.34/2006 privind achizițiile publice.
Contractul de achiziție publică este contractul încheiat în formă scrisă prin care o persoană juridică, denumită autoritate contractantă, dobândeste cu titlu definitiv sau temporar produse, lucrări sau servicii prin atribuirea unui contract de achiziție publică unui ofertant în urma aplicării uneia dintre procedurile prevăzute.
Atribuirea contractului de achiziție publică se realizează pe baza principiului liberei circulații, principiului eficienței utilizări a fondurilor publice, principiului transparenței procedurii de atribuire a contractului, principiului tratamentului egal si principiului confidențialității.
Părțile contractului de achiziție publică sunt, pe de o parte, autoritatea publică contractantă si, pe de altă parte, ofertantul declarat câstigător, care se va numi furnizor, executant sau prestator, în funcție de obiectul concret al contractului.
Regula de atribuire a contractului de achiziție publică este regula licitației (deschisă sau restrânsă), la care se mai adaugă negocierea (competitivă sau cu o singură sursă), cererea de ofertă si concursul de soluții.
Conceptul de achiziție publică desemnează întregul proces de cumpărare de la terți (inclusiv aspectele de ordin logistic) și acoperă contracte de furnizare de bunuri, prestare de servicii și executare de lucrări. Acest proces se întinde pe tot ciclul de viață, de la conceptul și definirea inițială a nevoilor și necesităților de achiziții, până la sfârșitul duratei de viață a unui bun sau a unei lucrări (și la dezafectarea lui/ei) sau până la finalizarea uanui contract de servicii.
Definiția este în concordanță cu conceptul managementului ciclului achizițiilor. Procesul nu se limitează la funcția de achiziții pe compartimente, ci este unul multifuncțional, în special în cazul contractelor de achiziții mari, complexe și /sau inedite.
Pornind de la angajamentele asumate de România în cadrul Capitolului 1 „Libera circulație a mărfurilor” și al recomandărilor Comisiei Europene, a fost necesar ca legiuitorul român să adopte anumite măsuri pentru elaborarea unei noi legislații în domeniul achizițiilor publice. Astfel, a fost adoptată Ordonanța Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.
Scopul acestei ordonanțe este expres prevăzut în art. 2, respectiv „promovarea concurenței între operatorii economici, garantarea tratamentului egal și nediscriminarea operatorilor economici, asigurarea transparenței și integrității procesului de achiziție publică precum și asigurarea utilizării eficiente a fondurilor publice, prin aplicarea procedurilor de atribuire de către autoritățile contractante”.
Așadar, prin acest nou act normativ, se reglementează atribuirea atât a contractului de achiziție publică care include și contractul sectorial cât și a contractului de concesiune de lucrări publice, contractul de concesiune de servicii, inclusiv achiziția publică prin mijloace electronice.
Astfel, art. 305 din OUG nr. 34/2006 abrogă printre altele, Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, OUG nr. 60/2001 privind achizițiile publice, OG nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, OG nr. 20/2002 privind achizițiile publice prin licitații electronice.
Prevederile art. 9 din OUG nr.34/2006 cu modificarile si completarile actuale, se aplica pentru:
a) atribuirea contractului de achiziție publică, inclusiv a contractului sectorial;
b) încheierea acordului-cadru;
c) atribuirea, de către o entitate juridică fără calitate de autoritate contractantă, a unui contract de lucrări, în cazul în care se îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiții:
– respectivul contract este finanțat/subvenționat în mod direct, în proporție de mai mult de 50%, de către o autoritate contractantă;
– valoarea estimată a respectivului contract este egală sau mai mare decat echivalentul in lei al sumei de 5.000.000 euro;
c1) atribuirea, de către o entitate juridică fără calitate de autoritate contractantă, a unui contract de servicii, în cazul în care se indeplinesc in mod cumulativ urmatoarele conditii:
– respectivul contract este finantat/subventionat in mod direct, in proportie de mai mult de 50%, de catre o autoritate contractanta;
– valoarea estimata a respectivului contract este egala sau mai mare decat echivalentul in lei al sumei de 200.000 euro;
d) atribuirea contractului de achizitie publica de catre o autoritate contractanta, in numele si pentru o alta persoana fizica/juridica, in cazul in care respectivul contract este finantat/subventionat in mod direct, in proportie de mai mult de 50%, de către o autoritate contractantă;
e) organizarea concursului de soluții;
f) atribuirea contractului de concesiune de lucrări publice și a contractului de concesiune de servicii.
Ordonanța achizițiilor publice mai stabilește că autoritatea contractantă are obligația de a impune prin contractul de finanțare aplicarea prevederilor legale pentru atribuirea contractelor de achiziție publica respective.
O autoritate contractantă din domeniul apărării țării și securității naționale are obligația de a aplica prevederile menționate mai sus sub rezerva cazurilor care:
a) pot conduce la furnizarea unor informații a căror divulgare ar fi contrară intereselor esențiale de securitate ale tarii; sau
b) implica protecția unor interese esențiale de securitate ale tarii în legatura cu producția sau comercializarea de arme, muniții și material de război.
Guvernul are dreptul de a stabili prin hotărâre circumstanțele și procedurile specifice pentru atribuirea contractelor de achiziție publică prevăzute mai sus, iar aplicarea prevederilor art. 11 nu trebuie sa conducă la alterarea concurentei pe piata produselor care nu sunt destinate unor scopuri specific militare.
Excepțiile de la principiul supunerii achizițiilor publice regimului juridic conferit de OUG nr. 34/2006, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 51/2014 sunt prevăzute expres în cuprinsul acesteia, astfel:
1. Ordonanța nu se aplică pentru atribuirea contractului de achiziție publică în cazul în care se îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:
a) contractul este inclus în categoria informațiilor secrete de stat, în conformitate cu legislația în vigoare privind protecția informațiilor clasificate;
b) îndeplinirea contractului necesita impunerea unor măsuri speciale de siguranță, pentru protejarea unor interese naționale, potrivit prevederilor legale în vigoare;
2. Ordonanta de urgență nu se aplica pentru atribuirea contractului de servicii care:
a) are ca obiect cumpărarea sau închirierea, prin orice mijloace financiare, de terenuri, clădiri existente, alte bunuri imobile sau a drepturilor asupra acestora. Atribuirea contractelor de servicii financiare care se încheie, indiferent de forma, în legatura cu contractul de cumpărare sau de închiriere respectiv, se supune prevederilor prezentei ordonante de urgenta;
b) se referă la cumpărarea, dezvoltarea, producția sau coproducția de programe destinate difuzării, de către instituții de radiodifuziune și televiziune;
c) se referă la prestarea de servicii de arbitraj și conciliere;
d) se referă la prestarea de servicii financiare în legătură cu emiterea, cumpărarea, vânzarea sau transferul valorilor mobiliare ori al altor instrumente financiare, în special operații ale autorității contractante efectuate în scopul atragerii de resurse financiare și/sau de capital, precum și la prestarea de servicii specifice unei bănci centrale;
e) se referă la angajarea de forta de munca, respectiv încheierea de contracte de munca;
f) se referă la prestarea de servicii de cercetare-dezvoltare remunerate în totalitate de către autoritatea contractantă și ale căror rezultate nu sunt destinate, în mod exclusiv, autorității contractante pentru propriul beneficiu.
Ordonanța nu se aplică atunci când contractul de achiziție publica este atribuit ca urmare a:
a) unui acord internațional încheiat în conformitate cu prevederile Tratatului cu unul sau mai multe state care nu sunt membre ale Uniunii Europene și care vizează furnizarea de produse sau execuția de lucrări, destinate implementarii ori exploatării unui proiect în comun cu statele semnatare, și numai dacă prin acordul respectiv a fost menționată o procedura specifica pentru atribuirea contractului respectiv;
b) unui acord internațional referitor la stationarea de trupe și numai dacă prin acordul respectiv a fost prevăzută o procedura specifica pentru atribuirea contractului respectiv;
c) aplicării unei proceduri specifice unor organisme și instituții internaționale.
d) aplicării unei proceduri specifice prevăzute de legislația comunitara, în contextul programelor și proiectelor de cooperare teritorială.
Trebuie precizat că autoritățile contractante au obligația de a informa Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice acordurile existente în domeniul lor de activitate, iar Autoritatea Naționala pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice are obligația de a comunica Comisiei Europene informațiile primite.
Ordonanța nu se aplică pentru atribuirea contractului de servicii unei alte autorități contractante sau unei asocieri de autorități contractante, în cazul în care acestea beneficiază de un drept exclusiv pentru prestarea serviciilor respective, în virtutea legii sau a altor acte cu caracter normativ care sunt publicate, în măsura în care acestea sunt compatibile cu prevederile Tratatului.
Autoritatea contractantă care, în baza competențelor legale pe care le deține, acordă unui subiect de drept, care nu este definit ca autoritate contractantă, drepturi speciale sau exclusive de a presta un serviciu public, are obligația de a impune, prin autorizația pe care o emite în acest scop, respectarea principiului nediscriminarii de către cel care beneficiază de drepturile speciale sau exclusive, atunci când acesta atribuie contracte de furnizare către terți.
În cazul în care autoritatea contractantă atribuie un contract de achiziție publică ce are ca obiect prestarea de servicii din categoria serviciilor hoteliere și restaurante, serviciilor de transport feroviar, serviciilor de transport pe apă, serviciilor anexe și auxiliare transportului, serviciilor juridice, serviciilor de selecție și plasare a forței de muncă, serviciilor de investigație și protecție-cu excepția serviciilor de transport cu vehicule blindate, serviciilor de învățământ, serviciilor de sănătate și asistență socială, serviciilor recreative, culturale și sportive etc., atunci obligația de a aplica ordonanta se impune numai pentru contracte a căror valoare este mai mare decât cea prevăzută la art. 57 alin. (2) din OUG nr. 34/2006, adică echivalentul în lei al sumei de 130.000 euro.
În cazul în care contractul de achiziție publică prevăzut mai sus are ca obiect, alături de prestarea de servicii din categoria celor incluse din exemplele de mai sus, și prestarea de servicii din categoria serviciilor de telecomunicații, serviciilor financiare și serviciilor informatice, serviciilor de cercetare-dezvoltare etc., atunci obligația de a aplica regula anterioară se impune numai dacă valoarea estimată a serviciilor incluse în anexa nr. 2B din prezenta ordonanță este mai mare decât valoarea estimată a serviciilor incluse în anexa nr. 2A.
De asemenea, trebuie precizat că Secțiunea a 2-a a Cap. VIII din OUG nr. 34/2006 stabilește o serie de excepții specifice contractelor sectoriale, astfel:
OUG nr. 34/2006 modificată nu se aplica pentru contractele sectoriale care sunt atribuite cu scopul de a se achiziționa: produse care urmează sa fie revândute sau închiriate unor terțe părți, în condițiile în care autoritatea contractantă nu beneficiază de un drept special sau exclusiv în acest sens, iar alte persoane au și ele dreptul de a vinde sau de a închiria produse similare în aceleași condiții ca și autoritatea contractantă; produse, servicii sau lucrări destinate efectuării unor activități relevante într-un stat terț Uniunii Europene, în condițiile în care în efectuarea respectivelor activități nu intervine utilizarea fizica a unei rețele sau a unui areal geografic din Comunitatea Europeană
Prezenta ordonanță nu se aplică pentru contractele atribuite de către autoritatea contractantă care se încadrează în una dintre categoriile prevăzute la art. 8 lit. d) sau e) și care au ca obiect achiziția de produse, servicii sau lucrări destinate desfășurării altor activități decât activitățile relevante.
OUG nr. 34/2006 nu se aplica pentru contractul care are ca obiect cumpărarea de apa, dacă acesta este atribuit de o autoritate contractantă care efectuează activități relevante de natura celor prevăzute la art. 232 din OUG nr. 34/2006 (art. 232 -punerea la dispoziție sau exploatarea de rețele fixe destinate să asigure, în beneficiul publicului, servicii de producție, transport sau distribuție de apa potabilă; furnizarea de apa potabilă unor astfel de rețele).
OUG nr. 34/2006 nu se aplică pentru contractul care are ca obiect cumpărarea de energie, de produse energetice ale industriei extractive sau de alți combustibili, dacă acesta este atribuit de o autoritate contractantă care efectuează activități de natura celor prevăzute la art. 235 din OUG nr. 34/2006 (punerea la dispoziție sau exploatarea de rețele fixe destinate sa asigure, în beneficiul publicului, servicii de producție, transport sau distribuție de combustibili gazosi, energie termica sau energie electrica; livrarea de combustibili gazosi, energie termica sau energie electrica prin rețele de natura celor prevăzute anterior) și art. 241 lit. a (prospectare sau extractie de petrol brut, gaze naturale, cărbuni sau alți combustibili solizi).
OUG nr. 34/2006 nu se aplica pentru atribuirea contractului sectorial: de către o autoritate contractantă unei întreprinderi afiliate acesteia; de către o asociere de mai multe autorități contractante, formată exclusiv cu scopul de a derula o activitate relevanta, unei întreprinderi afiliate la una dintre autoritățile contractante respective.
Prevederile de mai sus sunt aplicabile: în cazul unui contract de furnizare, numai dacă cel puțin 80% din cifra medie de afaceri din ultimii 3 ani a întreprinderii afiliate provine din furnizarea de produse pentru autoritatea contractantă la care este afiliată; în cazul unui contract de servicii, numai dacă cel puțin 80% din cifra medie de afaceri din ultimii 3 ani a întreprinderii afiliate provine din prestarea de servicii pentru autoritatea contractantă la care este afiliată; în cazul unui contract de lucrări, numai dacă cel puțin 80% din cifra medie de afaceri din ultimii 3 ani a întreprinderii afiliate provine din execuția de lucrări pentru autoritatea contractantă la care este afiliată.
Intreprinderea afiliată reprezintă orice persoana care desfășoară activități economice și care intra, în conformitate cu prevederile legale referitoare la consolidarea conturilor, în perimetrul de consolidare al autorității contractante sau orice persoana care desfășoară activități economice și care se afla în oricare din următoarele situații: autoritatea contractantă exercita, direct sau indirect, o influenta dominanta asupra sa; exercita, direct sau indirect, o influenta dominanta asupra unei autorități contractante; împreună cu autoritatea contractantă, se afla, direct sau indirect, sub influenta dominanta a unei alte persoane care desfășoară activități economice.
OUG nr. 34/2006 nu se aplica pentru atribuirea contractului sectorial: de către o asociere de mai multe autorități contractante, formată exclusiv cu scopul de a derula o activitate relevantă, uneia dintre autoritățile contractante respective; de către o autoritate contractantă unei asocieri de autorități contractante din care ea însăși face parte și care a fost formată exclusiv cu scopul de a derula o activitate relevanta
Prevederile de mai sus sunt aplicabile numai dacă asocierea a fost înființată pentru efectuarea activității relevante pe o perioada de cel puțin 3 ani, iar instrumentul juridic prin care s-a înființat asocierea prevede ca autoritățile contractante în cauza vor face parte din asocierea respectiva pentru o perioada cel puțin egala cu cea menționată.
OUG nr. 34/2006 nu se aplica pentru atribuirea contractelor sectoriale în cazul în care activitatea relevanta pentru care sunt destinate este expusă direct concurenței pe o piata la care accesul nu este restricționat.
Constatarea faptului ca o anumită activitate relevanta este sau nu expusă direct concurentei se stabilește de către Comisia Europeană pe baza unei notificări/cereri formulate în acest sens de autoritatea contractantă interesată, care va cuprinde toate informațiile necesare pentru adoptarea unei decizii pertinente în legatura cu situația existenta. Procedura specifica pentru elaborarea și transmiterea notificării/cererii se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
Obiectul acțiunii contractului de achiziție publică poate fi: unul sau mai multe produse; una sau mai multe lucrări de construcții și unul sau mai multe servicii.
Conceptul de achiziție publică desemnează întregul proces de cumpărare de la terți (inclusiv aspectele de ordin logistic) și acoperă contracte de furnizare de bunuri, prestare de servicii și executare de lucrări. Acest proces se întinde pe tot ciclul de viață, de la conceptul și definirea inițială a nevoilor și necesităților de achiziții, până la sfârșitul duratei de viață a unui bun sau a unei lucrări (și la dezafectarea lui/ei) sau până la finalizarea uanui contract de servicii.
Reglementarea legală a achizițiilor publice este dată de O.U.G. nr 34/2006 modificata si completata prin Legea nr.193 din 26 iunie 2013 modificată și completată prin O.U.G. nr. 51/2014 care consacră principiul conform căruia atribuirea oricărui contract de achiziție publică trebuie să se realizeze conform prevederilor acestui act normativ, excepțiile de la această regulă fiind stipulate în mod expres în cuprinsul acestuia.
Procesul de achiziții publice reprezintă ansamblul activităților ce se întreprind pentru: atribuirea, încheierea, îndeplinirea unui contract de achiziție publică și prin care se dobândesc, definitiv sau temporar, produse, lucrări sau servicii.
Planificarea achizițiilor nu se limitează doar la alegerea procedurii de achiziție publică și stabilirea calendarului activităților, aceste faze reprezentând de fapt doar finalul acestei etape.
Inițierea și lansarea procedurii se referă la activitățile desfășurate de autoritatea contractantă pentru a face cunoscută tuturor procedura sau pentru a solicita, în mod direct, oferte de la potențiali furnizori, executanți sau prestatori.
Finalizarea procedurii are loc prin succesiunea următoarelor activități: a) comisia de evaluare înaintează raportul de evaluare autorității contractante; b) autoritatea contractantă comunică de îndată tuturor celor implicați rezultatul aplicării procedurii; c) încheierea contractului.
Procedura de dialog competitiv se desfasoara in trei etape: a) etapa de preselecție a candidaților; b) etapa de dialog cu candidatii admisi in urma preselectiei, pentru identificarea solutiei/solutiilor apte sa raspunda necesitatilor autoritatii Contractante si in baza careia/carora candidatii vor elabora si vor depune oferta finala; c) etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.
Dialogul competitiv se initiază prin transmiterea spre publicare, in conformitate cu prevederile art. 55 din OUG 34/2006, a unui anunt de participare prin care se solicita operatorilor economici interesați depunerea de candidaturi.
CAPITOLUL III
REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE DREPT ADMINISTRATIV
3.1. Legalitatea și oportunitatea actelor administrative
Regimul juridic al actelor administrative îl reprezintă ansamblul regulilor de fond si de formă care determină existența actelor administrative. Elementul central al regimului juridic îl constituie legalitatea actelor administrative.
Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării legii si de executare în concret a acesteia, astfel că între actul administrativ si lege se stabileste un raport de subordonare, fiind necesar ca actul administrativ să fie adoptat sau emis în baza legii.
Condițiile de legalitate ale actelor administrative sunt extreme de numeroase și variate, fiind de multe ori prevăzute expres pentru actul administrativ în cauză sau pentru categoria din care acesta face parte.
Se distinge între condiții generale de legalitate și condiții specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate.
În sfera condițiilor generale de legalitate se reține:
a) actul administrativ să fie emis în conformitate cu dispozițiile constituționale, cu legile adoptate de Parlament, cu toate actele normative cu forță juridică superioară;
b) actul administrativ să fie emis de autoritatea competentă și în limitele competenței sale;
c) actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege.
Din această enumerare, se constată că, în timp ce prima condiție reprezintă o condiție de fond, de conținut, ultimele două sunt condiții externe sau formale ale actelor administrative.
În ce privește sfera condițiilor specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate, se ințelege interesul public ocrotit de lege, fără a pune semnul egalității intre scopul legii și spiritul acesteia.
Într-o formulare generică, prin legalitatea actelor administrative se înțelege obligativitatea conformării acestora dispozițiilor constituționale, legilor adoptate de Parlament, tuturor actelor normative având o forță juridică superioară.
Oportunitatea se regăsește potrivit unei teze fundamentate în doctrina administrativă occidentală, chiar în puterea discreționară de care dispune administrația, înțeleasă ca acea marjă de libertate, de apreciere lăsată la latitudinea funcționarului public de a alege între mai multe căi posibil de urmat pentru a ajunge la scopul stabilit de legiuitor.
Dacă în ceea ce privește legalitatea actelor administrative, aprecierea acestei calități se face prin raportarea actului în cauză la actul juridic având o forță juridică superioară, inclusiv legea, în ceea ce privește aprecierea caracterului oportun, un asemenea criteriu precis de referință lipsește.
În doctrina postbelică, noțiunea de oportunitate a fost considerată de unii autori, ca fiind acea caracteristică a actului juridic care definește o trăsătură specifică a acestuia numită și actualitate. Actualitatea unui act juridic exprimă deplina concordanță a actului, în cadrul și în limitele legii, cu sarcinile care revin organelor administrative.
Potrivit unei poziții formulate în doctrina românească actuală, litera și spiritual Constituției, necesitatea asimilării instituțiilor europene democratice și în practica instanțelor de contencios administrativ din țara noastră duc la concluzia că, indiferent cum privim oportunitatea în raport cu legalitatea, judecătorul în contencios administrativ are dreptul să verifice dacă administrația publică nu a acționat abuziv, contrar interesului public, așa cum rezultă acesta din legea pe care se întemeiază actul administrativ atacat.
Prin urmare, dintr-o asemenea perspectivă, condiția oportunității va apare ca un subsistem al condițiilor de legalitate, în sensul larg al termenului iar excesul de oportunitate va fi stabilit de judecător tocmai prin raportare la scopul legii.
În esență, oportunitatea vizează: momentul în care se adoptă actul administrativ, locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice un act administrativ, conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieții și interesul public.
În ce privește prima condiție generală de legalitate, conformitatea actului administrativ cu Constituția, legile și celelalte acte normative cu forță juridică superioară este vorba de un principiu tradițional, unanim recunoscut, aplicabil administrației publice. Importanța acordată principiului legalității și, în primul rând, supremației Constituției, este demonstrată și de plasarea acestui principiu, cu ocazia revizuirii din octombrie 2003, la finalul art.1 din Constituția republicată.
Avantajul consacrării chiar din primul articol al Constituției, constă în faptul că, pe lângă o obligație fundamentală a cetățenilor, principiul supremației Constituției se întemeiază pe poziția sa supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic, generând supra-legalitatea constituțională, aplicabilă întregului sistem, astfel încât legea însăși exprimă voința generală numai cu respectarea normei constituționale.
În principal, se pune problema conformității actului administrativ cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea normei juridice cuprinse în lege sau celelalte acte normative în vigoare pe care urmează să le aplice.
În plus, se mai precizează, în stabilirea conformității conținutului actelor administrative cu legea și alte acte normative trebuie avută în vedere și forța juridică diferită de care se bucură categoriile de acte normative, aceasta fiind determinată, în principiu, de locul pe care autoritatea emitentă îl ocupă în sistemul organelor administrației publice.
Condiția emiterii actului administrativ de autoritatea competentă și în limitele competenței sale este indisolubil legată de problema competenței autorităților administrației publice, privită ca ansamblul atribuțiilor stabilite de Constituție sau de lege ce conferă drepturi și obligații pentru a desfășura, în nume propriu și în realizarea puterii publice, o anumită activitate de către autoritatea respectivă.
Depășirea limitelor competenței, în emiterea unui act administrativ are drept consecințe, excesul de putere, înțeles ca depășirea limitelor dreptului de apreciere aparținând autorităților administrației publice, autorităților publice în general, în realizarea scopului propus de legiuitor.
Astfel, potrivit art.2 alin.(1) litera m) din Legea nr.554/2004, excesul de putere este definit ca „exercitarea dreptului de apreciere, aparținând autorităților administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de Constituție sau de lege”.
3.2. Relația legalitate –oportunitate în doctrina românească interbelică
În prezent, raportul dintre legalitatea si oportunitatea actului administrativ a devenit o problema controversata in doctrina românească,conturându-se doua curente de gândire distincte.
Cele două opinii (Școala de la Cluj, Școala de la București) nu s-au formulat pe un teren gol, ele reprezintă o continuare a preocupărilor Școlii de drept public din perioada interbelică, însă, într-o altă terminologie și într-un alt sistem politico-constituțional. Școala interbelică trata problema «puterii discreționare», adică a actelor administrative de autoritate discreționare, ca o problemă firească a puterii executive.
În esență, oportunitatea vizează momentul în care se adoptă actul administrativ, locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice un act administrativ,conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieții și interesul public.
Plecându-se de la cele două activități distincte ale puterii executive, activitatea de guvernare și activitatea administrativă, s-a conturat teza după care prima activitate se realizează prin acte de guvernământ, iar cea de-a doua prin acte administrative de autoritate, care pot fi și acte administrative de autoritate discreționare.
In pofida formulărilor din Constituția din 1923, art. 107 alin. final, dar mai ales a celor din Legea privind contenciosul administrativ din 23 decembrie 1925 (art. 2), autorii din perioada interbelică au făcut distincție între actele de guvernământ și actele administrative de autoritate discreționare, deși ambele categorii erau evocate prin expresia „puterea discreționară a executivului" sau prin expresia „puterea de apreciere a executivului”.
În esență, atunci când se analiza puterea discreționară se făcea distincție între:,,chestiunile de oportunitate și chestiunile de legalitate”; în cazul activității administrative executivul" avea puterea discreționară de a exprima oportunitatea (care era mai mare sau mai mică, după natura actului), și legalitatea actelor sale, pe când în cazul actelor de guvernământ „puterea executivă" avea căderea de a aprecia nu numai chestiunile de oportunitate, dar și chestiunile de legalitate.
Mai exact, se susținea că numai puterea de apreciere a organului de decizie se manifestă liber, atunci când era vorba de un act administrativ de autoritate discreționar, adică puterea de a cântări și evalua utilitatea măsurilor ce trebuie luate, momentul (de a le lua acum sau mai târziu) etc., toate aceste acte, însă, erau «supuse ordinii legale».
În cazul actului administrativ discreționar (spre deosebire de actul de guvernământ), „instanța judecătorească este competentă să examineze dacă condițiile și formalitățile cerute de lege sunt îndeplinite, dacă faptele constatate de administrație sunt exacte sau bine apreciate, căci ceea ce este discreționar este numai libertatea de decizie a administrației, care poate să facă sau să nu facă actul”.
Nemaiputându-se vorbi despre acte de guvernământ, în doctrina elaborată pe baza
«constituțiilor socialiste», autorii s-au văzut nevoiți sa concentreze și «chestiunile de legali
tate» și «chestiunile de oportunitate» în sfera teoriei uneia și aceleiași categorii de acte
administrative, așa se explica și soluțiile diferite care s-au dat.
Această problemă nu este specifică numai literaturii din țara noastră, este o problemă care frământă doctrina administrativă și jurisprudența de pretutindeni de peste 100 de ani. S-a văzut că soluțiile în dreptul comparat cunosc diferențieri de la o țară la alta și chiar în aceeași țară și în aceeași perioadă de la un autor la altul, efect firesc al orientărilor teoretice diferite cu privire la conținutul administrației publice, prin comparație cu activitatea de guvernare, implicit cu privire Ia raportul dintre executiv (în sensul larg al termenului) și legislativ.
Cu toate acestea, în linii mari, putem delimita un curent de idei promovat de autorii germani și, respectiv, un altul promovat de autorii francezi.
3.3. Concluzii cu privire la jurisprudența româneasca actuală
Litera si spiritul Constitutiei noastre, necesitatea penetrarii institutiilor europene democratice si in practica instantelor de contencios administrativ din tara noastra ne indreptatesc sa sustinem ca, indiferent cum privim oportunitatea in raport cu legalitatea, judecatorul de contencios administrativ are dreptul sa verifice daca administratia publica nu a actionat abuziv, contrar interesului public, asa cum rezulta aceasta din legea pe care se intemeiaza actul administrativ.
3.4. Elaborarea și adoptarea actelor autorităților publice locale
3.4.1. Acte ale autorității publice locale
Cadrul legal în ceea ce priveste activitatea legislativa a autoritatilor publice locale, este asigurat prin prevederile Constitutiei României, a Legii nr.215/2001 modificata si completata prin Legea nr.286/2006 privind administrația publică locală modificată prin O.U.G. nr. 44/2012 si a capitolului IX din Legea nr.24/2000 modificata si completata prin Legea nr.190/2004, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Actele normative ale autoritatilor publice locale, se emit si se adopta pentru reglementarea unor probleme de interes local, în limitele stabilite prin Constitutie, prin Legea administratiei publice locale si prin alte legi specifice ale domeniilor de activitate vizate prin actul normativ initiat.
Actele administratiei publice locale, și anume a Consiliilor locale, judetene, și Consiliul general al municipiului București se numesc potrivit Legii nr.215/2001 modificată si completata prin Legea nr.286/2006 si prin O.U.G. nr. 44/2012, « Hotărâri », cele ale primarilor « Dispoziții », iar cele emise de prefectii judetelor « Ordine ».
Față de această determinare dată de legiuitor, actele administratiei publice locale vor trata, în mod distinct, norme tehnice de legiferare.
Hotărârea. Este actul juridic prin care autoritatea deliberativă a unității teritorial-administrative (Consiliile locale, Consiliile judetene si Consiliul general al municipiului Bucuresti) se exprimă ca manifestare a voinței deliberative si pentru îndeplinirea atribuțiilor stabilite prin lege.
Adoptarea unui asemenea act este rezultatul unui proces rațional, impus de prevederile unui act normativ, urmare a obligativității aplicării unor dispoziții exprese a unei legi, dată și în competența materială ți teritorială a consiliilor locale, dar și din oficiu, din propria inițiativă ori la sesizarea altor organe.
În toate cazurile, organul administratiei publice desfasoară o activitate de pregătire a actului decizional, realizând o documentare și o prelucrare a datelor necesare temeinică, pe baza căreia se fundamentează actul administrativ numit de legiuitor "Hotărâri".
Pentru asigurarea unei fundamentari tehnice și legale a inițiativei conducătorului unității administrative, materializată printr-un proiect de horărâre în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 modificată si completată prin Legea nr.286/2006, aceasta va fi însoțită de un raport de specialitate al compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului. În completarea dispozițiilor imperative cerute de normele tehnice de legiferare, se impune ca pentru dezbaterea inițiativei de pe ordinea de zi să existe avizul comisiei de specialitate al consiliului local sau județean.
Pentru ca procesul de adoptare să aibă eficiență este nevoie a se asigura informarea din timp a membrilor consiliului local sau județean, în concret, ai celor din comisiile de specialitate cu problemele ce se vor dezbate, punându-le la dispoziție întreaga documentație pe care se fundamentează inițiativa legislativă a primarului pentru a se putea asigura, astfel, participarea propriuzisa la dezbateri și nu doar o aderare la opinia inițiatorului (primar sau consilier).
Este necesar a se asigura la dezbateri o atmosferă democratică, care implica libertatea exprimării opiniei cu privire la problemele asupra cărora urmează a se hotărî și nu doar o adeziune necondiționată la parerea conducătorului unității administrativ-teritoriale.
Tehnica emiterii actelor normative, întrevede și alte cerinte, cum ar fi: corelarea diferitelor prevederi ale hotărârii inițiate între ele și pe de altă parte corelarea acestora cu alte hotărâri adoptate anterior. Pentru a evita inadvertențele între prevederile diferitelor acte normative de acest gen, este necesar a se prevedea abrogarea sau modificarea celor care nu mai corespund noilor realități.
De asemenea, inițiativa legislativă materializată prin proiectul de hotarâre trebuie sa fie realizabilă, ceea ce presupune că trebuie să fie asigurate, prin datele cuprinse în raportul compartimentului de specialitate, condițiile materiale necesare punerii în aplicare.
Sub aspectul procedural, pentru adoptarea efectivă a actului normativ, serviciul de specialitate competent din cadrul administratiei publice, pe baza materialului documentar asigurat de către compartimentul de specialitate, întocmeste Nota de fundamentare iar în cazul hotarârilor adoptate de către consiliile judetene, delegația permanenta asigură întocmirea tuturor documentelor ce stau la baza notei de fundamentare a proiectului de hotarâre.
În nota de fundamentare care sta la baza emiterii actului normativ se sintetizează întreaga activitate care precede emiterea actului administrativ respectiv, temeiurile de fapt si de drept, care impun necesitatea emiterii lui.
În ceea ce priveste proiectul de act normativ trebuie să fie clar, precis și corect redactat, pentru a nu produce confuzii si interpretări diferite. Prin modul de exprimare, actul normativ trebuie să asigure dispozițiilor sale un caracter obligatoriu. Pentru respectarea prevederilor legale a proiectului de hotărâre, secretarul orașului sau al județului îsi asumă răspunderea avizând aceste proiecte, în dreapta paginii partea de jos.
Normele tehnice privind adoptarea unei hotarâri, impun conform Legii nr. 215/2001 modificata si completata prin Legea nr.286/2006 si prin O.U.G. nr. 44/2012, întrunirea majorității simple (jumătate plus unu din numarul consilierilor prezenți). În cazul hotărârilor privind administrarea domeniului public sau privat al unitatii administrativ-teritoriale, organizarea și dezvoltarea urbanistică, amenajarea teritoriului, asocierea cu alte institutii publice sau agenți economici din țară și din străinătate, acestea se adopta cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție, iar în cazul hotărârilor care privesc bugetul precum și cele prin care se stabilesc impozitele și taxele locale, acestea se adoptă cu votul majorității consilierilor locali în funcție.
Consiliul poate stabili ca unele hotărâri să fie adoptate prin vot secret, iar cele privitoare la persoane, vor fi luate întotdeauna prin vot secret.
Proiectul de hotărâre, denumit în literatura juridică "act administrativ" trebuie sa aibă un antet, care cuprinde denumirea organului emitent, în speță, consiliul local sau consiliul județean, un număr de ordine și un titlu scurt, dar la subiect, un preambul în care se arată scopul actului administrativ și temeiul juridic pe baza căruia este emis, din Legea nr.215/2001 modificată și completată prin Legea nr. 286/2006 si prin O.U.G. nr. 44/2012, sau după caz din alt act normativ pe care se bazează inițiativa legislativă.
Cuprinsul actului poate fi, după amploarea inițiativei, redactat cu un articol sau mai multe articole.
Jos, în stânga se menționează data și localitatea emiterii actului normativ.
Actul administrativ supus dezbaterii Consiliului local și care în condițiile legii, întrunește quorumul necesar adoptării, este investit ca hotărâre a consiliului local și se semnează de persoana desemnată în conditiile legii și anume, președintele de sedință, purtând de asemenea sigiliul consiliului local al orasului.
În cazul hotărârilor adoptate de consiliul județean, acestea vor fi semnate de către președintele consiliului județean sau de vicepreședintele care a condus sedința și se contrasemnează de către secretar.
Aceste operații formează normele de tehnică legislativă, importanța respectării lor fiind deosebit de mare deoarece de ele depinde uneori nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligații.
În cazul hotărârilor adoptate de Consiliul general al municipiului București, se urmează aceiași procedură legală, ca și în cazul hotărârilor adoptate de către Consiliile locale, acestea fiind obligatorii pentru toate sectoarele municipiului Bucuresti.
Dispoziția. În exercitarea atributiilor sale ,primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce au fost aduse la cunostința publică sau dupa ce au fost comunicate persoanelor interesate.
Activitatea executivă a administrației publice locale este încredintată, potrivit prevederilor Legii nr.215/2001 modificată și completată prin Legea nr.286/ 2006 și prin O.U.G. nr. 44/2012, autorității executive a primarului și ea se desfașoară și se exercită numai în domeniul administrativ.
Calitatea conferită primarului, de Legea administrației publice locale, de reprezentant al localității, atât în relațiile cu persoanele fizice sau juridice, cât și în justiție, atrage obligația acestei autorități executive, de a satisface interesele generale ale colectivității locale, dar și pe cele individuale, operativ, eficient, drept urmare, legiuitorul l-a abilitat să emită dispoziții.
Dispozițiile emise de primar, sunt acte juridice ce exprimă o voință manifestata unilateral, și produc în mod direct efecte juridice, au caracter de actualitate și sunt obligatorii pe întreg teritoriu administrativ al localității pe care o reprezintă.
Din punct de vedere al normelor tehnice legislative, dispoziția, ca și celelalte acte administrative, trebuie să îndeplineasca condițiile de formă și fond, deci să fie emise în cadrul competenței sale materiale și teritoriale, în baza și în conditiile legii, corespunzător scopurilor acesteia.
De asemenea, acestea trebuie să aiba un conținut clar, măsuri concrete, cu o redactare simplă și neechivocă.
În activitatea organelor administratiei publice de executare a legii, în concret, necesitatea manifestării voinței unilaterale, decurge din prevederile legii, dar și din proprie inițiativă, sau chiar la sesizarea altor organe.
În toate cazurile, aparatul propriu al autorității adminiatrativ-teritoriale, desfasoară o activitate de pregătire a actului decizional, realizând în acest scop, activități, operațiuni de documentare și de prelucrare a datelor și informațiilor, pe baza cărora, se fundamentează actul administrativ.
Referatul este actul scris, utilizat în pregătirea actului decizional al autorității executive, și reflectă operațiunea administrativă prezentată mai sus.
Referatul este întocmit pe probleme, de către compartimentul de resort din cadrul aparatului propriu de specialitate, în scopul informării primarului, cuprinzând date concrete, temeiul de drept al acțiunii vizate și propuneri.
Referatul elaborat se supune aprobării autorității executive, care în situația însușirii opiniilor din acesta, îl aprobă, si se va emite actul numit dispoziție.
Aceasta trebuie să aibă un antet, care cuprinde denumirea organului emitent, în speță, primarul localității, un număr de ordine și un titlu scurt, dar la subiect, un preambul, în care se arată scopul actului administrativ și temeiul juridic pe baza căruia este emis, din Legea nr.215/2001 modificată și completată prin Legea nr.286/2006 și prin O.U.G. nr. 44/2012 privind administrația publică locală, și după caz alt act normativ pe care se bazează inițiativa legislativă.
Cuprinsul actului emis de primar poate fi redactat cu un articol sau mai multe articole, menționându-se jos, în stânga paginii, data și localitatea emiterii actului normativ, semnătura primarului, purtând de asemenea sigiliul primăriei orasului.
Aceste operațiuni formează normele de tehnică legislativă, importanța respectării lor fiind deosebit de mare, deoarece de ele depinde uneori nașterea, modificarea sau stingerea unor drepturi sau obligații.
Ordinul. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual, în condițiile legii.
Ordinele emise de prefect sunt acte juridice ce exprimă o voință manifestată unilateral, și produc în mod direct efectele juridice, au un caracter de actualitate și sunt obligatorii pe întreg teritoriul administarativ al județului.
Din punct de vedere al normelor tehnice legislative, ordinul ca și celelalte acte administrative, trebuie să îndeplinească condițiile de forma și fond, deci să fie emise în cadrul competenței sale materiale și teritoriale, în baza și în condițiile legii, corespunzător scopurilor acesteia.
De asemenea, acestea trebuie să aibă un conținut clar, măsuri concrete, cu o redactare simplă si neechivocă.
În activitatea organelor administratiei publice de executare a legii, în concret, necesitatea manifestării voinței unilaterale, decurge din prevederile legii, dar și din proprie inițiativă, la sesizarea altor organe, la propunerea serviciilor de specialitate din cadrul Prefecturii, sau a propunerilor consiliilor locale de pe raza administrativ-teritorială a județului.
În toate cazurile, aparatul propriu al autorității administrativ-teritoriale, desfășoară o activitate de pregătire a actului decizional, realizând în acest scop, activități, operațiuni de documentare și de prelucrare a datelor și informațiilor, pe baza cărora, se fundamentează actul administrativ.
Ordinele care stabilesc măsuri cu caracter tehnic și de specialitate sunt contrasemnate de către conducatorii serviciilor de specialitate care au fost consultați în prealabil.
Din punct de vedere al redactării, un ordin trebuie să conțină antetul care cuprinde denumirea organului emitent, un titlu scurt, un preambul în care se arată scopul actului administrativ și temeiul juridic pe baza căruia este emis, poate să cuprindă unul sau mai multe articole, trebuie să conțină data și localitatea emiterii, numărul actului, semnătura prefectului și sigiliul prefecturii județului.
Conform prevederilor Legii nr.215/2001 modificată și completată prin Legea nr. 286/2006 și prin O.U.G. nr. 44/2012, toate actele normative emise sau adoptate de către autoritățile administrației publice locale devin executorii odata cu aducerea la cunoștință publică prin afișare sau publicare (în cazul actelor cu dispoziții normative) sau de la data comunicării
Reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale și ale consiliilor județene, precum și cele cuprinse în ordinele prefecților sau în dispozițiile primarilor nu pot contraveni unor prevederi din acte normative de nivel superior.
CAPITOLUL IV
CONTROLUL ACTELOR ADMINISTRATIVE
4.1. Particularitățile controlului
Controlul judecătoresc asupra legalității actelor administrative constituie o garanție suplimentară a exercitării depline de către cetățeni și drepturilor lor, o protecție juridică împotriva eventualelor încălcări ale acestor drepturi.
Necesitatea unui control jurisdicțional asupra activității organelor administrației publice este astăzi recunoscută în toate statele și de către specialiștii în probleme de drept.
Controlul jurisdicțional asupra activității organelor administrației publice se impune nu numai pentru protecția drepturilor cetățenilor, a drepturilor omului, în general, ci și pentru îmbunătățirea activității organelor administrației de stat, a sarcinilor generale ale statului.
Controlul instanțelor judecătorești asupra actelor administrative prezintă anumite particularități, care sunt o consecință a însăși naturii justiției, ca formă fundamentală de activitate a stalului, activitate desfășurată de instanțele judecătorești.
Soluționând litigiile juridice, instanțele judecătorești adoptă hotărâri care beneficiază de autoritate de lucru judecat, având ca scop restabilirea legalității atunci când aceasta a fost încălcată, precum și aplicarea sancțiunilor prevăzute de lege persoanelor ce s-au făcut vinovate de producerea încălcărilor.
Litigii juridice pot să apară și în cadrul activității desfășurate de organele administrației publice, în cazul în care, în această activitate, sunt încălcate drepturile pe care legea le acordă persoanelor fizice și juridice.
Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, de pana la 5 miliarde lei, se soluționeaza, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale si accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se solutioneaza, in fond, de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege speciala nu se prevede altfel.
Cei vătămați în drepturile lor, conferite de lege, se pot plânge instanțelor judecătorești, cerând să fie restabilită legalitatea ce a fost încălcată, iar în situația în care, prin acea încălcare, le-au fost provocate prejudicii, să li se acorde și despăgubiri pentru repararea prejudiciilor.
Exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative este stabilită de lege, care reglementează competența instanțelor judecătorești în acest domeniu, condițiile de exercitare a controlului, modul de înfăptuire a controlului.
Potrivit legii, instanțele judecătorești au o competență generală în ceea ce privește exercitarea controlului asupra actelor administrative, în timp ce alte organe cu atribuții jurisdicționale pot exercita controlul numai în cazurile și în condițiile strict prevăzute de lege.
Controlul instanțelor judecătorești asupra activității organelor administrației publice se desfășoară potrivit unor reglementări juridice diferite.
Astfel, în primul rând, acest control se exercită în condițiile stabilite de legea-cadru, care este Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ.
Dar, controlul instanțelor judecătorești asupra activității organelor administrației de stat se desfășoară și în condițiile reglementate de legi speciale.
Se poate da ca exemplu O.U.G. 44/2008, privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale.
În vechea legislație, autorizația pentru constituirea de asociații familiale sau pentru desfășurarea de către persoane fizice a unor activități independente se emitea de către Consiliile județene sau, după caz, de Consiliul Local al Municipiului București, în prezent acest lucru s-a simplificat în sensul ca procesul de autorizare si înregistrare a celor care doresc să desfăsoare o activitate economică în una dintre cele mai simple forme ale acesteia, fiind stabilite criterii care nu lasă loc interpretării arbitrare si fiind mutată procedura de autorizare si înregistrare în întregime la registrul comerțului, ceea ce scurtează etapele pe care trebuie să le parcurgă un solicitant si vine în întâmpinarea acestuia cu personal calificat si cu o procedură care deja si-a dovedit eficienta în cazul societătilor comerciale.
Cererea de înregistrare în registrul comerțului si de autorizare a funcționării se depune la registrul comertului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul îsi stabileste sediul profesional .
Înregistrarea în registrul comerțului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale și a întreprinderii familiale se face în baza rezolutiei motivate a directorului oficiului registrului comertului de pe lângă tribunal.
Litigiile legate de refuzul de autorizare sau de retragere a acesteia sunt de competența tribunalelor județene și cel al Municipiului București.
Împotriva rezoluției directorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal se poate formula plângere în termen de 15 zile de la pronunțare sau de la comunicare, după caz. Plângerea se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului și se judecă în condițiile dreptului comun.
O altă particularitate privind controlul judecătoresc asupra actelor administrative constă în aceea că atunci când exercită controlul asupra activității organelor administrației publice, instanțele judecătorești trebuie să aprecieze dacă această activitate este sau nu este legală, dar nu au dreptul să se pronunțe dacă aceasta este sau nu este și oportună.
Aprecierea oportunității activității organelor administrației publice este de competența altor organe, în primul rând a înseși organelor administrației de stat.
Dacă instanțele judecătorești ar aprecia și oportunitatea activității organelor administrației publice, ar însemna ca ele să se substituie organelor administrației de stat, ceea ce nu se poate admite în condițiile separației puterilor în stat, când fiecare categorie de organe de stat desfășoară o activitate proprie, specifică, precis determinată.
Legea-cadru în ceea ce privește exercitarea controlului instanțelor judecătorești asupra actelor administrative este Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ, care conține reglementări privind modalitățile de control, calitatea reclamantului, a pârâtului, procedura de judecată, conținutul hotărârii, căile de atac etc.
Astfel, pentru a se putea adresa instanțelor judecătorești pentru obținerea anulării unui act administrativ, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
1) reclamantul să fie o persoană fizică sau juridică;
2) pârâtul trebuie să fie un organ al administrației publice;
3) actul atacat trebuie să fie un act administrativ;
4) actul administrativ atacat trebuie să fie ilegal;
5) actul atacat trebuie să vatăme un drept subiectiv;
6) acțiunea la instanța judecătorească trebuie să fie precedată de procedura administrativă prealabilă;
7) acțiunea în justiție trebuie să fie introdusă în termenul stabilit de lege;
8) actul atacat să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc potrivit Legii nr. 554/2004 (Legea contenciosului administrativ).
În afara actelor administrative, pot fi atacate în justiție, potrivit Legii nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept recunoscut de lege, precum și nerezolvare unei asemenea cereri în termenul stabilit de lege.
4.2. Modalități de exercitare a controlului judecătoresc
O primă modalitate de exercitare a controlului judecătoresc asupra activității organelor administrației publice o constituie acțiunea directă în justiție împotriva actelor administrative.
În afară de aceasta, mai există și o altă modalitate, anume controlul exercitat pe calea excepției de ilegalitate ridicată în fața instanței judecătorești cu ocazia desfășurării unui proces civil, penal etc. Excepția de ilegalitate trebuie să se refere la un act administrativ, având legătură cu cauza pe care instanța judecătorească trebuie s-o soluționeze.
Spre deosebire de controlul exercitat de către organele administrației de stat sau de către procurori, care se pot sesiza și din oficiu, instanțele judecătorești nu pot exercita controlul asupra legalității actelor administrative decât numai dacă au fost sesizate în acest scop.
Instanțele judecătorești pot exercita controlul asupra legalității oricărui act administrativ, în afară de cazurile când legea dispune în mod expres exceptarea de la acest control a unor anumite categorii de acte administrative.
Contenciosul administrativ în sens formal-procesual se definește ca fiind activitatea instanței de judecata, întemeiată pe prevederi speciale,de a soluționa un conflict determinat de încalcarea legii sau, după caz, și vătămarea unui drept legal ori interes legitim printr-o măsură sau atitudine administrativă provenită de la o autoritate publică și prin care se urmărește anularea respectivei măsuri sau obligarea la o măsură executivă solicitată ori înlăturarea unei apărări procesuale întemeiate pe un comportament administrativ vătămător, acordându-se, după caz, daune materiale sau/și morale.
În sens organic-funcțional contenciosul administrativ reprezintă totalitatea sistemului instantelor judiciare investite special cu soluționarea încălcările de lege săvârsite de autorități publice prin măsuri și atitudini administrative vătămătoare.
În contenciosul român actual se disting următoarele trăsături:
– existența litigiului soluționat de instanțe judecătorești de drept comun în temeiul unor prevederi speciale;
– cauza litigiului constă în încalcarea legii sau/și vătămarea dreptului subiectiv sau de interes legitim printr-un act administrativ sau o atitudine executivă de nesoluționare în termen a unei cereri privind un drept sau refuzul nejustificat de a da curs unei astfel de solicitări;
– obiectul litigiului îl reprezintă anularea măsurii administrative contestate sau obligarea la o măsură executivă, după caz, acordarea de despăgubiri sau/și de daune morale;
– una din părțile în litigiu este autoarea măsurii contestate având calitatea de autoritate publică ce exercită, în principal sau în secundar, atribuții de putere executivă.
Controlul judecătoresc se desfășoară asupra celor mai diferite aspecte ale complexei activități executive a statului. El vizează formele concrete ale acestei activități cum sunt actele juridice, operațiunile tehnico-materiale și fapte material-juridice. Fiecare din aceste forme beneficiază de norme juridice specifice care reglementează într-un anumit mod soluționarea litigiului respectiv dedus judecății. Astfel litigiile de natură civilă și comercială se soluționează după regulile dreptului civil sau comercial, iar litigiile de muncă dupa normele dreptului muncii etc.
Litigiile de natura administrativă, deși distincte de litigiile având o alta natură juridică, intră, sub aspect procesual, în categoria litigiilor civile, în sensul larg al noțiunii, prin opoziție cu cauzele penale, ceea ce nu înseamnă că ele nu se diferențiază de litigiile civile propriu-zise.
1. O primă caracteristică a controlului judecătoresc de contencios este aceea că se exercită numai asupra actelor administrative și a faptelor asimilate acestora cu excluderea operațiunilor tehnico-materiale, a altor acte și fapte juridice deoarece vizează cenzurarea acelor manifestări de voință prin care organul apare numai ca subiect de drept special investit cu atribuții de realizare a puterii de stat si nu ca persoană juridică de drept privat.
2. Controlul judecătoresc se desfășoară asupra tuturor autorităților administrative centrale, teritoriale și locale.
3. Controlul judecătoresc vizează verificarea legalității actelor și faptelor administrative, nefiind un control de oportunitate.
4. Controlul judecătoresc nu are un caracter exclusiv, nefiind singura formă de control asupra administrației, ci el face parte din cadrul, mai general, al controlului de stat, fiind o componentă de bază a controlului jurisdictional exercitat asupra administrației si de alte organe jurisdicționale administrative, precum Curtea de Conturi.
5. Controlul judecătoresc este ulterior adoptării sau executării actului administrativ, întrucât verifică legalitatea unor măsuri viitoare, putând fi și anterior sau concomitent față de momentul executării măsurii pe care, după caz, o suspendă sau o desființează.
6. Controlul judecătoresc al actelor administrative nu este un control de plină jurisdicție în sensul că instanța de judecată, deși poate suspenda sau anula actul administrativ ori, după caz, poate dispune înlăturarea vătămării sau repararea prejudiciului, ea nu va putea totuși emite actul legal sau măsura necesară, neputându-se substitui în atribuțiile organului administrativ, drepturile ei incluzând doar posibilitatea de anulare a actului administrativ, de obligare la măsuri administrative și de reparare a prejudiciului.
7. Controlul judiciar asupra actelor administrative este un control în baza competentei generale de verificare a legalității oricărui act administrativ, cu excepțiile legale și a competenței speciale privind verificarea anumitor acte administrative și fapte determinate.
8. Controlul judecătoresc se desfățoară în baza unei proceduri specifice, cu caracter jurisdicțional, bazata pe contradictorialitatea dezbaterilor și independența judecătorilor, declanșată de sesizarea instanței de judecată de către partea vătămată în drepturile sau interesele sale printr-un act sau fapt administrativ.
9. Controlul judecătoresc asupra actelor și faptelor administrative are un caracter susidiar, ceea ce indică posibilitatea ca în prealabil alte autorități de stat, ale puterii legislative sau ale administrației, să poată verifica legalitatea măsurii contestate, controlul judiciar ramânând ultima soluție posibilă la care se recurge dupa utilizarea fără succes a procedurii administrative prealabile.
Controlul judecătoresc direct al actelor administrative se face în temeiul Legii contenciosului administrativ, care reprezintă noul cadru juridic general în temeiul căruia instanțele judecatoresti sunt competente să cenzureze activitatea acelor organe ale puterii executive, care prin actele și faptele lor vatămă drepturi recunoscute de lege persoanelor fizice și juridice.
4.3. Obiectul controlului judecătoresc
Controlul judecătoresc vizează doar legalitatea actelor administrative supuse controlului si are ca obiect soluționarea litigiilor care se nasc între administrație și particulari, persoane fizice sau juridice, în legătură cu organizarea executării legii si executarea în concret a acesteia, prin actele administrative emise sau adoptate de organele administrației publice.
Controlul judecătoresc asupra activității de organizare a executării legii si de executare în concret a acesteia se deosebeste de controlul administrativ sau parlamentar, care vizează toate aspectele activității organelor administrației publice, în timp ce controlul judecătoresc vizează doar legalitatea actelor administrative supuse controlului.
Deci, controlul judecătoresc are ca obiect soluționarea litigiilor care se nasc între administrație si particulari, persoane fizice sau juridice, în legătură cu organizarea executării legii si executarea în concret a acesteia, prin actele administrative emise sau adoptate de organele administrației publice.
In cadrul acestei forme de control, instanțele judecătoresti nu vor putea verifica aspecte legate de oportunitatea emiterii actului administrativ atacat, dar vor putea cerceta dacă dreptul de apreciere a fost exercitat de către organul emitent cu respectarea legii. Astfel, instanțele de contencios administrativ vor condamna organul administrativ care si-a exercitat dreptul de apreciere cu abuz de putere sau dacă dreptul de apreciere s-a materializat într-un refuz nejustificat.
4.4. Trăsăturile controlului judecătoresc
Controlul judecătoresc se exercită numai asupra actelor administrative și asupra celor asimilate acestora, iar nu și asupra celorlalte activități ale organelor administrației publice. Controlul judecătoresc se exercită asupra tuturor autorităților administrative: guvernamentale, autonome, locale si asupra instituțiilor de interes public, în ceea ce priveste legalitatea actelor administrative emise sau adoptate.
Mai mult, controlul judecătoresc vizează actele administrative emise si de autorități aparținând puterii legislative si puterii judecătoresti, supuse regimului de drept administrativ.
Controlul judecătoresc vizează exclusiv legalitatea actelor administrative supuse controlului, nu si oportunitatea sau eficiența acestora.
Controlul judecătoresc este exercitat ulterior adoptării sau emiterii actului administrativ si se desfăsoară pe baza unei proceduri speciale.
Controlul judecătoresc are un caracter subsidiar, în sensul că este precedat de o procedură prealabilă în fața organelor administrației publice: recursul grațios, recursul ierarhic sau o jurisdicție administrativă specială, în cadrul căreia actul administrativ poate fi retras sau desființat de către organul emitent sau organul competent al administrației publice.
Concluzii
Ca o concluzie desprinsă la cele prezentate mai sus, se evidențiază că actul administrativ este considerat ca fiind principala forma de realizare a activității executive, ca principalul mijloc prin care se procedează la organizarea executării și executarea în concret a actelor normative.
Actul administrativ reprezintă principalul act juridic care intervine în activitatea autorităților administrației publice. Fiind un act juridic, actul administrativ, este o manifestare de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice proprii, adică de a da naștere, a modifica sau a stinge raporturi juridice.
Este de remarcat că actele administrative sunt acte juridice unilaterale ce provin de la autoritățile publice, sunt emise în cadrul și pentru realizarea activității executive și dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice de drept administrativ.
Actele normative se elaboreaza în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.
Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituție și prin celelalte legi.
Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotarârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordona.
Actul administrativ, îndeosebi cel cu caracter normativ, este rezultatul unui proces rațional care porneste de la sesizarea necesitatii adoptarii sau emiterii lui și continuă colectarea informațiilor necesare, prelucrarea acestora, alegerea variantei optime, adoptarea (emiterea) actului și aplicarea acestuia.
Actul administrativ prezintă mai multe trăsături, astfel el este o manifestare unilaterală de voință. Prin această caracteristică, el se deosebește de actele contractuale ale administrației, fie ele guvernate de regimul juridic de drept public sau de regimul juridic privat.
Actul administrativ își păstrează caracterul unilateral și în cazul în care este emis în urma unei cereri a particularilor (de exemplu, autorizația de construcție), când este adoptat de două sau mai multe autorități administrative împreună (un ordin comun al mai multor miniștri, spre exemplu), sau cu participarea mai multor persoane fizice (actele organelor colegiale, cum ar fi Consiliul local, Consiliul județean, Guvernul).
Actul administrativ concretizează voința autorității publice ca subiect de drept special, învestit cu putere publică, și, în consecință, produce efecte juridice care vor fi guvernate de regimul juridic de drept public.
Actul administrativ este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidența sa, pentru autoritatea publică emitentă sau inferioară, precum și pentru autoritatea publică superioară. Afirmația necesită însă anumite precizări:
– obligativitatea actului administrativ încetează în primul caz prin revocare sau anulare;
– în cel de-al doilea caz, de asemenea, autoritatea publică poate revoca actul, sau el poate fi abrogat sau anulat de autoritatea publică superioară, respectiv anulat de instanța judecătorească;
– în fine, sub aspectul obligativității pentru autoritatea publică superioară, există mai multe ipoteze: a) autoritatea superioară este ținută la respectarea actelor normative ale autorităților inferioare până când emite un act normativ cu conținut contrar, care abrogă total sau parțial actul autorității inferioare; b) autoritatea superioară va respecta actul individual al autorității inferioare, până când îl anulează, emițând în locul lui un act propriu, sau, atunci când legea nu-i dă această posibilitate, obligând autoritatea inferioară să emită un act legal.
Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoștința persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, așadar din momentul din care produce efecte juridice, fără a mai fi nevoie de intervenția unui alt act în acest sens. Din această perspectivă, actele administrative se deosebesc de hotărârile judecătorești, care au nevoie de o procedură posterioară, de învestire cu formulă executorie, pentru a putea fi puse în executare.
Din altă perspectivă, actul administrativ are forță executorie și impune unilateral fără ca, de regulă, contestarea sa să aibă efect suspensiv de executare. Prin excepție, unele legi pot prevedea efectul suspensiv de executare al recursului administrativ sau al acțiunii în contencios administrativ, însă o astfel de soluție nu este îmbrățișată ca un principiu de drept administrativ în sistemul nostru de drept.
Forța executorie nu trebuie confundată cu executarea forțată (din oficiu) a actului administrativ, ce poate apărea doar în anumite condiții, și anume când legea o autorizează (ex.: expulzarea unui cetățean străin, confiscarea anumitor bunuri de către agentul constatator al contravenției, etc.) sau când există anumite circumstanțe excepționale. În restul cazurilor, executarea silită sau forțată se face numai cu ajutorul justiției.
Actele administrative sunt emise pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor și a celorlalte acte normative emise de autoritățile superioare.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această trăsătură este consecința ierarhiei în care se constituie normele juridice: în frunte se află Constituția (legea fundamentală a statului), urmează legile organice, legile ordinare, actele administrative normative ale Guvernului cu putere de lege (ordonanțe), alte acte normative ale Guvernului (hotărâri de Guvern) actele administrative normative ale altor autorități centrale (ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, spre exemplu), actele administrative individuale ale autorităților centrale, actele normative ale autorităților locale, și, în final, actele administrative individuale ale acestora.
Piramida ierarhică a normelor juridice guvernează eficiența și aplicabilitatea actelor administrative, astfel încât fiecare act administrativ de la un nivel inferior se conformează actelor administrative cu forță superioară, legilor și Constituției țării.
Bibliografie
I. Tratate, cursuri, monografii
Albu Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, partea II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.
Albu Emanuel, Drept administrativ și știința administrației, partea I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2005.
Brezoianu Dumitru, Drept administrativ român, Ed. All Beck, București, 2004.
Bălan Emil, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Mașter, București, 2008.
Chiriac Lucian, Drept administrativ. Activitatea autoritatilor administratiei publice, Editura Hamangiu, București, 2011.
Ciobotaru Sorin-Alexandru, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Coman Kund Florin, Alexandru-Sorin Ciobanu, Drept administrativ. Sinteze teoretice și exerciții practice pentru activitatea de seminar. Partea I, ed. a II-a, revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, Vol. I, ed. 4, Ed. AII Beck, București, 2005.
Ioan Alexandru, Drept administrativ european – Editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Universul Juridic, București, 2010.
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăușan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2005.
Giurgiu Liviu, Aurel Segărceanu, Cristian Giusepe Zaharie, Drept administrativ, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Sylvi, București, 2002.
Lazăr Rozalia Ana, Legalitatea actului administrativ, Ed. All Beck, București, 2004.
Manda Corneliu, Drept administrativ.Tratat elementar, ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2007.
Muraru Ioan, Simina Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
Negruț Vasilica, Dreptul administrativ, Editura Fundația Academiei “Danubius” Galați, 2006.
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, ediția a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2006.
Petrescu Rodica Narcisa, Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2004.
Prisăcaru Valentin, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a III-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București, 2002.
Prisăcaru V.I., Actele și faptele de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
Santai Ioan, Drept administrativ si stiinta administratiei, Vol.II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.
Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, Editia a II-a, Vol.I, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Trăilescu Anton, Drept administrativ, editia a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.
Trăilescu Anton, Drept administrativ, ed. 2, Ed. All Beck, Colecția Curs universitar, București, 2005.
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
Verginia Vedinaș, Drept administrativ, ed. a VII-a revăzută și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
II. Studii, articole
Ionescu Maria, Contencios administrativ. Legea contenciosului administrativ. Legea nr. 554/2004 – Practica judiciara 2010-2011, Editura Morosan, București, 2012.
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. AII Beck, colecția Legi comentate, București, 2004.
III. Legislație
Constituția României, modificată și completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758/29.10.2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156).
Legea nr. 251/2001 publicata in M. Of. nr. 204/2001 republicata in M. Of. nr. 123/2007 modificata prin O.U.G. nr. 44/2012 publicata in M. Of. nr. 606/2012.
Legea cetățeniei nr.21/1991 publicata in M. Of. nr. 44/1991 modificată prin Legea nr. 112/2010 pentru infiintarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Cetățenie publicata in M. Of. nr. 576/2010.
Legea contenciosului administrative nr.554/2004 publicata in M. Of. nr. 1154/ 7 dec. 2004 modificata prin O.U.G. nr. 44/23 aug. 2012 publicata in M. Of. nr. 606/23 aug. 2012.
H.G. nr.461/2001 pentru aprobarea normelor de aplicare a O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice, publicată în „Monitorul Oficial al României", Partea I, nr. 268 din 24 mai 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic al Actelor Administrative (ID: 123483)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.