Regimul Constitutional din Romania Postdecembrista

Planul Lucrării

I – ABSTRACT

II OBIECTIVE

Prin prezenta lucrare am încercat să analizez conexiunea dintre contractul social și Constituție. Studiul a fost pe de o parte istoric, analizând aspectele contractului social din formele sale primitive, și până în prezent, pe de altă parte a fost unul comparativ, urmărind evoluția contractului social și comparând diferitele metode de conduită a societății.

Obiectivul general al prezentei lucrări științifice este un studiu evolutiv al Constituțiilor precum și relațiile dintre Constituție și contractul social.

Ca un prim obiectiv specific al prezentei lucrări am încercat să analizez schimbările și transformările Constituțiilor din România de la începuturi și până în zilele noastre.

De asemenea am urmărit modiicările ce au intervenit și au influențat problematica contractului social, respectiv a Constituției în funcție de situatia geopolitică a României.

Ultimul obiectiv specific al lucrării este reprezentat de o analiză atentă asupra modului în care influențele politice au modificat de-a lungul timpului contractul social.

Datorită bogăției istoriografiei și surselor juridice, precum și istorice, Constituția României s-a bucurat de o atenție mărită, fiind tratate în amănunt aspecte precum istoria Constituției, valorile ce au dus la apariția Constituției, formele de organizare în perioadele antică, evul mediu, epoca modernă și prezent. Proprietatea s-a bucurat de asemenea de un amplu studiu, fiind un aspect important al vieții cotidiene.

III – METODE DE CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ

Metodologia este analiza sistematică și teoretică a totalității metodelor folosite într-o știință. Cuvântul metodă are origini grecești, ”methodos” având semnificația de cale, drum, mod de expunere. Metodologia este formată din același methodos ( metodă ) și logos (știință ).

Din punct de vedere juridic, metodologia juridică a evoluat, conturat și elaborat o serie de categorii fundamentale ale dreptului. Astfel, Confucius (554-479 î.e.n.), a explicat puterea împăratului printr-o legendă religioasă, care spunea că „împăratul este fiul cerului”. În lucrările „Republica” și „Legile”, Platon (427-347 î.e.n.) a explicat toate problemele ce priveau statul și dreptul. În Roma antică s-au elaborat lucrări ce au stat la baza Codului lui Iustinian.

Schimbările metodei le întâlnim la Montesquieu și la J.J. Rousseau, care prin lucrările lor au dat frâu liber unei noi interpretări în problematica dreptului.

Principiului egalității și al dreptei reprezentări i se aduc contribuții remarcabile în lucrarea „Suplex Libellus Valachorum”, publicată în 1791.

La elaborarea prezentei lucrări am folosit următoarele metode de cercetare:

1. Metoda logică

Cu ajutorul acestei metode am studiat modificările aduse Constituției de-a lungul timpului, precum și unele incompatibilități, articole ce se aflau în conflict cu anumite instituții sau categorii de persoane. Modificările de urgență impuse de situația momentului respectiv fac obiectul cercetării logice, deoarece se poate urmări un fir logic în elaborarea, dezvoltarea, adaptarea, modificarea, eradicarea Constituțiilor de-a lungul istoriei.

2. Metoda istorică

Cu ajutorul acestei metode am cercetat formarea tipului de drept, a esenței dreptului, a formei dreptului, precum și a funcțiilor dreptului, aceste aspecte fiind parte a dezvoltării și a cercetării istorice a normelor de drept.

Astfel, din prisma Constituției României, am observat o voluptuoasă evoluție istorică. Începând de la primele forme de organizare statală, în perioada antică, bazate doar pe un set de reguli, am putut observa o evoluție în forma de conducere, organizare și funcționare a statului, începând cu perioada cuceririi Daciei de către romani. Izvorul cutumelor juridice românești este dreptul roman, aflat într-o continuă evoluție, în special în partea Imperiului Bizantin.

Primele privilegii și libertăți au apărut abia in evul mediu, in perioada feudalismului francez. Cutumele juridice au fost codificate în acea perioadă. În Principatele Române, evoluția organizării statului a ajuns în punctul în care Domnitorul era organul suprem.

Abia în perioada modernă, după Convenția de la Paris, putem vorbi de o formă de Constituție instituită de puterile europene pe teritoriul Principatelor Române. Prima Constituție a apărut în 1866, aceasta fiind o traducere a Constituției belgiene. De la Constituția din 1866 și până în zilele noastre, Statul Român a trecut printr-o continuă dezvoltare din punct de vedere juridic, social și economic, Constituțiile fiind modificate, elaborate și adaptate perioadei istorice specifice fiecărei Constituții în parte.

3. Metoda cantitativă și informatică de cercetare

Cantitatea tot mai mare de informații din actele juridice a impus utilizarea sistemelor de calcul, pentru o mai bună organizare, gestionare și administrare a informațiilor. Astfel au apărut două metode de cercetare: statistica judiciară și informatica judiciară.

Metodele cantitative au fost introduse în cercetarea juridică datorită nevoii de a descoperi aplicații și soluții noi în practica judiciară. Astfel, sistemele de calcul au ajuns să fie prezente în toate instituțiile, ușurând munca zilnică. Secțiile de poliție, laboratoarele de cercetare (din toate domeniile), unitățile școlare, medicale, de apărare, financiare, serviciile de informații, instanțele, etc., toate acestea beneficiază de modernizarea cercetării, fiind dotate cu sisteme de calcul.

Dacă inițial a fost conceput pentru apărare și cercetare, sistemul de calcul a ajuns să fie prezent, începând cu mijlocul anilor ’80, aproape în fiecare instituție și cămin, ajutând astfel la modernizarea și cultivarea persoanelor. Cu expansiunea sistemelor de calcul s-a mărit proporțional și cantitatea de informații. Observăm astfel că, prin metodele vechi de cercetare nu se putea atinge scopul inițial (cercetare criminalistică, supravegherea populației în spații publice, evidența populației, etc.) decât foarte lent și anevoios.

Divizarea metodelor de cantitative în funcție de domeniul de aplicare a dus la formarea unor noi domenii, de exemplu informatică judiciară, medicală, de cercetare. Statisticile aferente fiecărui domeniu în parte sunt indispensabile cercetării cantitative.

În elaborarea prezentei lucrări am folosit cu preponderență această metodă pentru: documentare, aprofundare, analiză, comparare,studiu de cercetare al evoluțiilor și relațiilor dintre contractul social și Constituție.

IV – CONȚINUTUL TEORETIC

CAPITOLUL 1 – NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUȚIE

INTRODUCERE

Constituția este legea fundamentală a unui stat, formată din norme juridice, ce au caracter juridic suprem. Rolul Constituției este reglementarea relațiilor sociale indispensabile instaurarării, menținerii si exercitarării puterii.

Adoptarea constituției este proces juridic complex, ce scoate în evidență trei elemente: inițiativa adoptării constituției , organul competent (constituțional sau puterea constituantă), precum și modurile de adoptare.

Inițiativa constituțională aparține organului suprem în stat, acesta fiind în măsură de a cunoaște perspectiva și evoluția societății.Inițiativa populară are și ea un rol important . Unele constituții prevăd cine poate avea inițiativa adoptării constituției. Altele nu prevăd un asemea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind elaborarea legilor. Uneori știința si practica constitutională (trecute si actuale) subordonează inițiativa si adoptarea constituției regulilor privitoare la puterea constituantă.

Aceasta reprezintă organul care adoptă Constituția, în urma autorității politice pe care o are .Puterea constituantă are două forme: puterea constituantă originară care intervine atunci când nu există sau nu mai există constituție în vigoare (state noi, revoluții) si puterea constituantă instituită care este prevazută de constituția în vigoare (sau anterioară), atât în ce privește competența cât și organizarea ei.

Modul de adoptare a constituției este specific fiecărei țări și este determinat de stadiul de dezvoltare economică, socială si politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării constituției, de relațiile sociale. Unele dintre modurile de adoptare au fost criticate și abandonate ca fiind total nedemocratice (constituția de tip acordat), altele sunt cnsiderate ca fiind reyerve, iar altele acced spre o aplicare mai constantă și largă, în această categorie intrând constituțiiile adoptate de parlament, prin diferite proceduri democratice sau prin forma referendumului. Adoptarea constituției a cunoscut urmatoarele moduri: constituția acordată, statutul (constituția plebiscitară), pactul, constituția convenție( cu varianta constituția referendară) si constituția parlamentară.

EVOLUȚIA ISTORICĂ

Noțiunea de “constituție” este foarte veche, forma pentru accepțiunea sa actuală s-a conturat .La origine cuvântul constituție provine din substantivul latin constitutio, care are sensul de „așezarea cu temei” respectiv „starea de lucru”.

Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit. Reprezintă definiția constituției în sistemul de drept roman.

Unul din cei 7 înțelepți ai Greciei antice ,atenianul Solon (secolul VII î. Hr. ) faimos om de stat legislator și poet, desemnat ca magistrat suprem al republicii a creat reforma statului, și a elaborate prima Constituție democratică a Atenei. Aristotel, întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare a fost un partizan declarat al legilor pozitive. În lucrarea Athenaion Politeia sau Constituția Ateniană afirma că legile au autoritate, dat fiind faptul ca la baza lor este știința dreptului natural și tocmai de aceea legea trebuia să fie suverană. El a susținut primatul Constituției, ca lege fundamentală.

O distincție clară dintre o lege cu un conținut sacru și o lege obișnuită era făcută în cadrul orașelor cetate ale Greciei antice, orașe numite polisuri. Thesmoi erau legile cu conținut sacru care reglementau raporturi sociale de importanță deosebită pentru polis, încălcarea lor era pedepsită cu moartea și puteau fi modificate doar printr-o procedură specială. Nomoi erau reguli, norme care puteau fi revizuite cu ușurință.

Pe baza acestei distincții, și astăzi parlamentele pot fi împărțite în parlamente cu putere constituantă respectiv parlamente care exercită doar o putere legislativă obișnuită.

Funcția de Imperator și titulatura sacrală de Augustus a fost atribuită în anul 27 î.Hr. lui Octavianus. Cu el va începe epoca Principatului în istoria Romei, Această epocă va fi de fapt o formă constituțională “deghizată” a monarhiei. De-a lungul timpul, împăratul va cumula toate formele puterii: administrativă militară, religioasă precum și cea juridică. Prima culegere de constituții imperiale numită Codex Iustinianus a fost publicată în anul 529 de către o comisie de reputați juriști, coordonați de Triboniu marele jurisconsult al (Constitutionis principis) sau Constituțiile imperiale, exprimau hotărârile împăratului, ele au primit putere de lege în timpul Principatului și, mai ales, al Dominatului. Constituțiile imperial se clasificau în edicte – dispoziții care aveau un caracter general (un celebru exemplu a fost Edictul lui Caracalla, prin care se acorda cetățenie peregrinilor din imperiu) – și decrete – adică hotărâri judecătorești stabilite de către împărat.

Timp de cinci ani, juriști consulții au muncit la prelucrarea celor 3 codice anterioare de la Hadrian la Iustinian. Cele 3 codice au cuprins 4650 de constituții care trebuiau revizuite pentru a eliminarea dispozițiile uzate și învechite și precum și la sistematizarea celorlalte. Rezultatul muncii a fost o nouă ediție complete a primului Cod.

Digestele sau Pandectele au apărut în momentul revizuirii operelor jurisconsulților din necesitatea de a elimina contradicțiile existente în lucrările lor.

A treia lucrare a fost Institutiones – un valoros manual juridic pentru uzul studenților secolustudenților secolului al VI-lea, având la bază modelul operei cu același nume a juristconsulutului Gaius. Inclusiv Constituțiile imperiale ( ca de exemplu Novellae, o culegere de constituții imperiale) au fost elaborate pe baza codurilor lui Gaius, Papinian, Ulpian. Conceptele cheie de cum sunt: justiție, diviziunile dreptului, jurisprudență au fos prima data tratate în codurile lui Gaius, papain și Ulpian.

De la începutul mileniului II se prefigurează ideea de act cu valoare juridică superioară cutumelor deja existente în diferite state.

Cuvântul constituție este folosit în terminologia ecleziastică pentru a desemna regulile și principiile fundamentale de organizare monahală și ale Bisericii creștine Un principiu valabil și în zilele noastre a fost instituit în timpul pontificatului papei Symmachus (498-514) potrivit căruia papa nu poate fi judecat de niciun tribunal civil

În Evul Mediu în lucrările politice respectiv juridice care au la bază principiile dreptului natural termenul folosit pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forță juridică superioară era cel de „lege fundamentală” în detrimentul termenului de constituție.

Puține state feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind raporturile între guvernanți și guvernați, care urmăreau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică și juridică, față de cutumele existente, precum și față de comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora. Exemple în acest sens sunt: Magna Charta engleză din 1215, Bula de Aur emisă în 1222 de regele Andrei al II-lea al Ungariei și Bill of Rights din 1629.

Întocmirea și emiterea unor astfel de documente cu valoare constituțională numai în unele state feudale pot fi explicate prin faptul că în statele respective s-au produs schimbări profunde în procesul lor de guvernare datorită faptului că au fost cucerite de alte regate. Acest lucru a determinat schimbarea vechii dinastii cu o alta nouă. Unele privilegii au fost menținute de către pătura conducătoare autohtonă și după cucerire. De asemenea, în situația formării unor state noi (cazul Ungariei), regalitatea a intenționat încă de la început să instituie anumite reguli de guvernare într-o formă scrisă. În Franța, la începutul mileniului doi nu au fost cuceriri statale de către populații cu trăsături etnice diferite de cele ale autohtonilor și unde există o cutumă constituțională formată dintr-un proces istoric îndelungat, nu s-a simțit nevoia elaborării unor charte de genul celei emise în Anglia. Aici în anul 1215 populația saxonă a fost cucerită de către normanzi. Așadar în Anglia în acea perioadă a mileniului doi se puneau bazele unui nou regim constituțional, in timp ce în Franța, Spania, Portugalia, precum și în alte state cu monarhii consolidate, cutuma constituțională era bine cunoscută în anumite limite. Aceeași situație se poate constata și în Imperiul Bizantin, ale cărui practici (cutume) de guvernare evoluaseră într-un proces ascendent timp de mai multe secole fără a se resimți nevoia unei modificări a obiceiurilor constituționale.

În diferite state în aceeași epocă însă apare necesitatea unor modificări ale vechii cutume constituționale deoarece încep să se să se producă schimbări la nivelul vieții economice, să se formeze noi relații sociale. Apare astfel ideea de act cu valoare politica și juridică superioară cutumelor existente în diferite state. Pot fi menționate, în acest sens, Așezămintele de la Ierusalim („Assies de Jerusalem”) întocmite de cruciați în jurul anului 1099 și depuse în Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim. În 1204 ele sunt menționate în capitala Imperiului Bizantin. Considerate premergătoare ale prescripțiilor cuprinse în Magna Charta engleză, Așezămintele de la Ierusalim erau de fapt legi scrise, care asigurau împotriva unor abuzuri în mult mai mare măsură decât actul englez prin întindere, prin formă și prin armonia elementelor pe care le cuprinde „Magna Charta” emisă in anul 1215.

În Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii sunt siliți să-și limiteze puterea în favoarea nobililor, le recunosc privilegii. Nobilii sunt reuniți în Adunări de stări. De exemplu, prin Bula de Aur din 1356, au fost stabilite regulile pentru alegerea împăratului Sacrului Imperiu Roman de Națiune Germană de către șapte electori. Cei 7 au fost arhiepiscopii de Mainz, Köln, Trier, regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, ducele de Saxonia și contele palatin de Rihn. Bula de Aur a fost în vigoare până în anul 1806. În Evul Mediu se făcea distincția între pactum societatis, prin care se forma comunitatea socială, și pactum subjectionis, adică pactul de guvernământ prin care era limitată puterea absolută a monarhului și erau extinse puterile Adunărilor de Stări.

Cuvântul „constituție” a fost folosit pentru delimitarea actelor politice respectiv juridice de simple legi sau statute. Un exemplu cunoscut ca înscris fundamental îl reprezintă Statua constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithavanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittis Vifliciale care a fost adoptat de Adunarea generală a Seimului Coroanei Poloniei în anul 1347. În Polonia termenul de constituție a fost folosit de la sfârșitul secolului al XV-lea pentru a exprima hotărâri adoptate de Seim.

Începând cu secolul al XVIII-lea, constituția s-a impus ca lege fundamentală a oricărui stat împreună cu alte mari instituții de bază care au fost create în scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice,. Adoptarea constituției a devenit un eveniment capital în cadrul societății omenești, ea de fapt reprezentând împlinirea unor dorințe și trăiri sociale și morale.

În secolul al XVI-lea ca urmare a unor mișcări sociale extinse, burghezia și-a însușit doctrina contractualistă a modulului de organizare a societății. A fost clamată limitarea puterii monarhiei la procesul de guvernământ. Indirect puterea monarhului la procesul de guvernare prin metoda cumpărării funcțiilor publice a fost de asemenea limitată.

În țările occidentale, mai cu seamă în Anglia prin mișcări revoluționare burghezia, atingând un înalt statut în viața social economică s-a afirmat și politic. Mișcările revoluționare au avut ca rezultat constituții în fază incipientă prin care puterea monarhiei era limitată iar indivizilor li se confereau anumite libertăți și drepturi.

Încă de la început, burghezia a absorbit toate categoriile sociale nemulțumite de nobilime. Aristocrația în schimb se caracteriza prin faptul că reprezenta o clasă socială izolată neadmițând imixtiuni sociale sau politice cu alte pături sociale. În cadrul burgheziei se regăseau meșteșugari, negustori, bancheri, etc., constituind o clasă socială foarte diversificată totodată care pretindea că reprezintă întregul popor, luptând în numele lui pentru a accede la puterea politică. În același timp burghezia se caracteriza prin unitatea criteriilor ideologice și politice putând fi definită ca o forță socială omogenă.

În America de Nord coloniștii englezi au pactizat (Plantation Convenants) să constituie autorități cu rol de guvernare. Guvernarea nu va fi despotică iar coloniștii se supuneau autorităților.

Se remarcă două aspecte privitor la conceptul de constituție:

– chiar dacă din punct de vedere juridic constituția este considerată o lege adică un act normativ, constituția și legea nu sunt similare sau egale

– apărută într-o anumită etapă a dezvoltării societății, constituția poate fi privită ca o categorie istorică.

Odată cu transformările economico-sociale din secolul al XVIII-lea a fost necesară apariția constituției pentru a înlesni noile abordări juridice și politice.

Până în secolul XVIII-lea când constituția primește statut de lege fundamentală era considerată ca și lege.

În prezent toate statele, inclusiv unele statute ale organismelor internaționale au adoptat accepțiunea de constituție evidențiindu-se în acest fel importanța acestora.

Interesele economico-sociale ale guvernanților, prin pârghiile pe care le dețin pot influența dinamica fenomenului constituție având ca finalitate noi reguli constituționale. În acest fel în permanență conceptul de constituție poate suferi adăugiri care împreună cu elementele tradiționale evidențiază tendințe, ideologii respectiv perspective.

Odată cu intrarea în mileniul trei pe considerentul că „ că limitarea puterii guvernanților și garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elemente indispensabile ale oricărei constituții, ci, într-un sens material, se desemnează prin această noțiune orice lege care reglementează organizarea politică a statului. „ se renunță la concepția inițială de constituție.

CONSTITUȚIA – DEFINIȚII

Constantin Dissescu, pionierul disciplinei Drept Constituțional la Facultatea de Drept din București definea constituția ca fiind „organizarea exercițiului suveranității” adăugând „Și fiindcă exercițiul suveranității se numește guvern, luat acest cuvânt în sensul cel mai generic, putem zice că, Constituția e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și-o dă. Obiectul dreptului constituțional e crearea și reglarea atribuțiunilor puterilor publice, precum și stabilirea garanțiilor individuale și drepturilor recunoscute cetățenilor pentru conservarea libertății lor”.

Paul Negulescu a definit Constituția ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului si la raporturile de echilibru intre diferitele puteri ale statului”.

André Hauriou afirmă „prin constituție se înțelege ansamblul regulilor care administrează organizarea si funcționarea statului”, „orice stat, prin faptul ca exista, are o constituție, un număr de dispoziții care reglementează organizarea si raporturile dintre puterile publice si fixează, printre altele, relațiile de principiu între stat si cetățean”.

Tudor Drăganu, precum si Ioan Deleanu definesc Constituția ca fiind acea lege care, având forța juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurării social-economice, cat și cele ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetățenești și stabilește datoriile corespunzătoare acestor drepturi.

Constituția are la origini două forme:

– constituția cutumiară

– constituția scrisă

Constituția cutumiară conține acele tradiții, obiceiuri respectiv practici, transmise pe cale orală de-a lungul istoriei, reglementând felul de a se organiza și a funcționa al organelor de guvernare precum și raporturile dintre ele.

Pentru a deveni cutumă o normă trebuie să întrunească cumulativ două elemente: elementul material ( conținutul cutumei) și elementul psihologic care presupune cunoașterea conținutului acesteia de către destinatari.

O caracteristică a cutumei este faptul că ea trebuie să se repete de-a lungul istoriei în mod constant, clar și să fie consimțită de către destinatari.

Constituția scrisă oferă o stabilitate și securitate sporită a instituțiilor politice. Regulile scrise sunt clare și precise.

În zilele noastre un eveniment capital din existența unui stat îl reprezintă adoptarea Constituției bazată pe principiile fundamentale conținute în aceasta privitoare la ansamblul vieții, politice, sociale , juridice și economice.

1.4 ANALIZA NOȚIUNII DE CONSTITUȚIE DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC, POLITOLOGIC ȘI SOCIOLOGIC

Analiza noțiunii de constituție se poate face din trei perspective:

– juridică

– politologică

– sociologică

1.4.1 Analiza juridică

Din punct de vedere juridic, fiecare stat are o Constituție, indiferent de forma sa de guvernământ. Fără Constituție, statul nu ar putea exista. Din acest punct de vedere, Constituția reprezintă fundamentul statului, fără de care acesta din urmă nu ar exista. Dacă în trecut România a existat și a funcționat cu anumite contracte sociale, elaborate de alte popoare, în ziua de azi temelia funcționării și existenței statului român este stipulată în articolele 1,2,3 și 4 din Constituția României.

1.4.2 Analiza politologică

Din punct de vedere politologic Constituția precizează mecanismele principale ale guvernării constituind un ansamblu de norme politice și legale fundamentale care stabilesc regulile de guvernare.

Potrivit lui James Madison , unul din cei care au pus bazele constituționalismului american „scopul oricărei constituții politice este, ori trebuie sa fie, în primul rând, sa obțină pentru guvernanții care posedă cea mai mare înțelepciune de a discerne și cea mai înaltă însușire de a conduce, binele comun al societății, iar în al doilea rând, sa ia cele mai eficiente masuri de prevedere pentru a-i păstra pe aceștia virtuoși cat timp exercită conducerea”.

1.4.3 Analiza Sociologică

Din punct de vedere sociologic Constituția reglementează raporturile sociale utilizând norme și principii juridice. De asemenea putem considera constituția ca fiind un pact social între guvernanți și guvernați, prin intermediul instituțiilor sau autorităților și având la bază principiul separării puterilor și al verificării lor reciproce. Prin constituție guvernaților li se garantează un număr de drepturi cu condiția ca aceștia să accepte puterea de guvernare.

Pactul social poate să îmbrace 2 aspecte: unul care reprezintă guvernarea de tip democratic așa cum o descrie (J. J Rousseau in Contractul social), celălalt fiind reprezentat de o guvernare de tip absolutist descrisă de Thomas Hobbes in Leviathan.

Teoria marxistă referitoare la raporturile de putere definește constituția ca fiind „expresie a raporturilor de forță între clasele sociale” (Ferdinand Lassalle).

CAPITOLUL 2 – ASPECTE ALE CONTRACTULUI SOCIAL

2.1 INTRODUCERE

Comunitățile de oameni organizate intr-o formă de stat, sunt obligate să-și formeze o serie de norme ce reglementează factorii economici, politici, sociali, precum și raporturile juridice și de altă natură. Ideile, alături de principiile normative sunt astfel sistematizate într-o lege fundamentală, identificată ca fiind Constituția statului.

Constituția a apărut în diferite perioade de timp și forme diversificate pentru fiecare stat în parte, conținutul actului fiind determinat de o serie de factori. Factorii principali ce determină conținutul actului legislativ sunt tradițiile multiseculare ale principiilor juridice și politice.

Putem afirma că „Istoria constituțională a unui stat începe o dată cu nașterea statului, cu încheierea procesului de constituționalizare, cu finalizarea primului regim politic obiectiv”. Montesquieu, în viziunea sa, spunea că unele legi pozitive trebuie să fie derivate din „natura lucrurilor”, nu din arbitrajul unui legislator. Tot Montesquieu a elaborat teoria celebră, în care explică în mod clar, cum clima caldă, temperată sau rece are o influență hotărâtoare asupra gândirii și comportamentului oamenilor, asupra principiilor care stau la baza diferitelor tipuri de societăți, implicit și asupra conținutului actului juridic cu valoare constituțională.

În concluzie, putem spune că actele legislative cu caracter constituțional au la origine o serie de factori generali, care sunt de fapt rădăcinile politice și istorice ale Constituției. Constituția reprezintă o moștenire culturală multinațională, originea și dezvoltarea ei fiind determinată de ordinea de drept în democrația antică, concepția dreptului natural, ideea suveranității poporului, valorile religioase, precum și declarațiile politice ale secolului XVIII, urmate de cele din perioadele ulterioare.

2.2 FACTORII DE CONFIGURARE A DREPTULUI

Potrivit autorului Alexandru Vălimărescu, dreptul este configurat de următorii factori: factorul material, factorul moral, oamenii superiori și hazardul. Factorul material este reprezentat de rasa, mediul, densitatea populației, starea economică. Factorul moral este format din credințele, religia, morala și marele curente de idei.

Acestor factori de configurare a dreptului li se mai adaugă, conform profesorului Edmond Picard, factori precum rasa (aceleași legi nu pot fi aplicate și popoarelor ariene și celor mongole), mediul (clima, teritoriul, morala, starea economică, starea socială), intruziunea străină, imitația (Turcia, care a adoptat Codul Civil al Elveției), marii jurisconsulți (inteligența omului) , atavismul juridic (obiectul implantat adânc, exemplu concret fiind Marea Britanie), progenismul (germenii dreptului viitor), tehnica juridică, densitatea populației, acțiunea solidară a marilor forțe sociale, unde putem enumera elementele religioase, elementele artistice, economice și literare.

Toma de Aquino a considerat că toate legile, „de orice fel ar fi ele” au derivat din legea eternă, aceasta din urmă fiind „planul înțelepciunii divine, care direcționează toate acțiunile și mișcările creaturilor”.

Russo, în viziunea sa, afirma că instituirea unei societăți cere oamenilor ceea ce numai cei mai înzestrați posedă, și anume o facultate de raționare foarte dezvoltată, iar pentru a face legi drepte, „oamenii trebuie să fie deja așa cum vor deveni abia ca rezultat al acestor legi”. Astfel, putem raporta afirmația lui Russo la factorii de configurare a constituției, se constată că, într-adevăr, adoptarea Constituției se fundamentează pe o serie de principii de raționament foarte dezvoltate.

2.3 DREPTUL ÎN DEMOCRAȚIA ANTICĂ

Ordinea de drept reprezintă o ordine socială ce reglează într-un mod pozitiv comportamentul unui om. Prima contribuție a statelor antice în sfera încetățenirii constituționalismului consta în „înălțarea” pe Olimp a legii scrise. În Roma antică a fost adoptat principiul Non exemplis sed legibus juricandum est (Veridctul nu se pronunță în temeiul exemplelor, ci al legilor).

În democrațiile antice, rolul cel mai important îl aveau nuvelele raționale și juste, acele legi derogatorii suplimentare, care erau în strânsă corelație cu voința poporului. Voința poporului este de fapt categoria cetățenilor liberi, în mare parte bărbați proprietari.

Constituțiile contemporane au moștenit din lumea antică instituția democrației directe și a celei reprezentative. Pentru democrațiile antice, poporul era considerat ca fiind a priori, iar în teoria constituționalismului, poporul este unica sursă a puterii de stat. Democrația directă a avut rădăcinile în perioada homeriană, mai exact între secolele XI-IX î. Hr., când în polisurile grecești pentru soluționarea problemelor se convocau adunările thilelor și fratriilor.

Ca organe ale puterii de stat a cetățenilor liberi, adunările populare au existat și în Roma antică, în perioada republicii. Acestea erau reprezentate de adunările curiilor, centuriilor și triburilor.

Statele antice au fost primele care au introdus mecanismul juridic de ocupare a funcțiilor de către persoanele cu putere de decizie. Procedeele de ocupare a funcțiilor erau alegerea deschisă liberă, alegerea secretă, alegerea cu mai multe trepte, alegerea strictă dintr-un anumit grup social sau dintr-un grup de funcționari, numirea în funcție, ocuparea funcției prin tragere la sorți, alegerea în funcție după puterea „strigătului”.

Ocuparea funcției prin tragerea la sorți avea scopul de a elimina corupția, luarea de mită și cumpărarea voturilor.

2.4 SUVERANITATEA POPORULUI

2.4.1 Introducere

Suveranitatea, ca termen singular, se traduce ca fiind dreptul de a exercita autoritatea supremă politică, din punct de vedere legislativ, juridic și executiv, asupra unei regiuni geografice, unui grup de oameni sau asupra lor înșiși. Suveranitatea poporului este un principiu al democrației care constă în capacitatea poporului de a-și dispune singur soarta. Conform ”Enciclopediei Blackwell a Instituțiilor Politice”, suveranitatea este definită ca „situația în care nici o autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat”.

Dreptul internațional, prin doctrina sa, a conturat ideea potrivit căreia instituția suveranității apare în momentul apariției statelor.

Deși exista deja, conceptul suveranității a fost recunoscut prin Tratatele de la Westfalia, în anul 1648.

2.4.2 Ideea suveranității poporului

După încheierea Păcii de la Westfalia și până în zilele noastre, suveranitatea a fost subiectul multor dezbateri științifice. În 1930, Harold J. Laski afirma următoarele: „Nimic nu este mai necesar decât clarificarea noțiunilor antice. Suveranitate, libertate, autoritate, personalitate ” . Conform spuselor lui, ideea de suveranitate nu se regăsește în societăți în care nu există un stat.

Hegel a spus că pentru a înțelege suveranitatea, „trebuie să posedăm în genere conceptul a ceea ce constituie substanța și adevărata subiectivitate a conceptului”.

Constituția, ca fenomen al dreptului și politicii din epoca modernă, a dat un răspuns problemei apartenenței puterii supreme în stat. În perioada feudală, Europa avea un sprijin în relațiile dintre rege și feudali. Atunci nu exista o putere de stat unitară, ci mai multe centre de putere. De asemenea, nu existau drepturi și obligații unice, nici ordine unică. Toți acești factori au condus la declanșarea unor războaie între feudali.

Dezvoltarea termenului „suveranitate” s-a petrecut în secolele XVI-XVIII, unde a parcurs trei etape de dezvoltare. Prima etapă a fost dezvoltarea suveranității de stat, a doua etapă a constat în dezvoltarea suveranității poporului, iar etapa finală a fost dezvoltarea suveranității naționale.

Odată cu filozofia dreptului, s-a maturat ideea conform căreia organul suprem în stat este poporul, suveranitatea aparținând acestuia. Primii care au avut ca fundament această idee a constituționalismului au fost J. Locke și J. J. Rousseau.

Hegel a scris despre suveranitate următoarele: ”Despre suveranitatea poporului se poate vorbi în sensul că poporul este în genere independent în raportul cu lumea exterioară și formează propriul său stat”.

În evoluția suveranității, au apărut noi teorii care au pus într-o nouă lumină conceptul de suveranitate, din punct de vedere al integrării europene. Astfel se pune problema titularului suveranității, teoriile susținând faptul că puterea politică de fenomen și formă instituționalizată trebuie să se raporteze la titular căruia îi sunt recunoscute anumite prerogative.

Exprimarea puterii prin suveranitate este justificată prin dispozițiile constituționale, care reflectă relația dintre popor, națiune, putere de stat și suveranitate.

2.5 VALORILE RELIGIOASE

2.5.1 Introducere

Începuturile vieții juridice ale societății sunt asociate cu fenomenul religios, motiv pentru care dreptul a început să fie considerat un fenomen divin. Acest lucru este firesc și natural, deoarece este cunoscut faptul că până la apariția statului, organizarea socială a avut ca temei principal divinitatea.

2.5.2 Valorile religioase și influența lor asupra dezvoltării constituționalismului

În civilizația sumeriană, preoții erau administratori ai eforturilor maselor umane. Erau singurii care erau capabili să calculeze sosirea anotimpurilor, să țină evidența unor date indispensabile societății din acea vreme. Aceste atribuții le ofereau posibilitatea de dezvoltare a capacității de organizare, atât în sfera religioasă, cât și în sfera practică, ridicând astfel societatea sumeriană la rang de civilizație.

Aceste lucruri au contribuit la apariția unei teorii politice, care are la bază un principiu fundamental al religiei mesopotamiene antice, conform căruia capacitatea de a conduce venea de la zei.

Izvoarele literale ale secolului XIII î. Hr. Demonstrează faptul că regii acelei perioade erau „prizonieri ai preoților, care, în calitatea lor de apărători ai vechiului ritual și interpreți ai oracolelor, controlau minuțios toate acțiunile zilnice ale monarhilor”.

Momentul apariției creștinismului a fost considerat unul din cele mai importante momente ale istorii lumii, care a și influențat apariția constituției. Astfel, în Imperiul Roman, creștinismul a dus la separarea „împărăției propovăduirii” de „împărățiile pământești”.

În perioada Revoluției Franceze, Biserica a opus rezistență uzurpărilor la care s-a dedat guvernul revoluționar, dar a scăzut rolul ei în materie de drept. Biserica nu a fost transformată într-o ramură a birocrației guvernamentale, deoarece preoții și episcopii își dobândeau autoritatea prin succesiunile apostolice, nu din suveranitatea populară, nici din cea de stat.

Evoluția societății și a fenomenului juridic a dus la apariția jusnaturalismului, prin urmare dreptul a fost extras din transcendentalismul religios și plasat în zona rațiunii. De mai bine de un secol autoritățile politice s-au separat de cele religioase, doar comunicarea dintre politic și religie rămânând intensă.

Unele constituții în vigoare cuprind în conținutul lor normativ anumite formulări religioase. De exemplu, Constituția României, în articolul 82 include în textul jurământului depus de Președintele țării și de membrii Guvernului expresia „Așa să-mi ajute Dumnezeu!”, rostită doar pentru a legitima acțiunile politice ca fiind în voia divinității. Majoritatea constituțiilor au consacrat ca un drept fundamental libertatea conștiinței și a cultelor religioase. Constituția României, în articolul 29 consacră libertatea religioasă și a conștiinței, acestea fiind garantate și, mai presus de orice, ele „nu pot fi îngrădite sub nici o formă”.

2.6 SEPARAREA PUTERILOR ÎN STAT

2.6.1 Introducere

Separarea puterilor în stat este un termen politic ce a fost creat și gândit pentru prima oară de iluministul Charles de Secondat, Baron de Montesquieu, constituind un model de guvernare a statelor democratice din prezent. Acest model de guvernare introduce teoria divizării puterii statului în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și independente.

Majoritatea statelor moderne au adoptat modelul separării tripartite, unde este vorba despre puterile legislativă, judiciară și executivă. Este de menționat faptul că aceste puteri nu au voie să se afle în aceeași mână. Acest principiu a fost enunțat de John Locke în „Two treatises on government” (1690), dar mai ales de către Charles de Montesquieu în „De l’esprit des lois” (1748), ca un mod de a lupta împotriva statului absolutist. În final, acest principiu a devenit baza statului constituțional modern.

Prin separarea transmiterii funcțiilor către parlament, guvern, administrație, judecători independenți, puterea statului este ținută în echilibru prin controalele reciproce, astfel cetățenii fiind apărați de acțiunile despotice ale statului.

2.6.2 Sistemul tripartit al lui Montesquieu

Montesquieu a descris sistemul separării puterii politice în trei entități, denumindu-le executiv, legislativ și juridic. În elaborarea modelul său, Montesquieu s-a inspirat din modelul constituțional britanic, unde monarhul corespundea executivului, parlamentul țării corespundea legislativului, iar curțile de justiție corespundeau juridicului.

Modelul lui Montesquieu a fost criticat din prisma neclarității ideii sale de separare a puterilor în stat, deoarece în Marea Britanie exista o legătură prea strânsă între executiv, legislativ și juridic. Dar totuși, să nu uităm că Montesquieu a propus un model care era viabil în timpul său, legăturile politice invocate fiind mult mai slabe decât sunt astăzi.

2.6.2.1 Puterea legislativă

Puterea legislativă este una dintre cele trei puteri fundamentale independente, însărcinată să dezbată și să aprobe legile, în sensul conținutului și formei acestora. De asemenea, Legislativul controlează executivul și judiciarul.

2.6.2.2 Puterea juridică

Puterea juridică are rolul de a interpreta și de a aplica legile în numele statului. Legislativul este concretizat printr-o ierarhie de curți de justiție. În România, curtea supremă este Înalta Curte de Casație și Justiție.

Organizarea ierarhică a curților de justiție în România începe cu judecătoriile, instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București. Următoarea curte în rang este tribunalul, instanță cu personalitate juridică, cu sediul în fiecare reședință de județ, și în municipiul București. În circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ. În cadrul tribunalelor funcționează secții pentru cauze civile și penale. Tribunalul specializat este instanță fără personalitate juridică, el funcționând la nivel de județ. Există tribunale specializate pentru minori și familie, pentru muncă și asigurări sociale, tribunale comerciale, tribunale administrativ-fiscale. Următoarea curte de justiție în rang este Curtea de Apel. Curțile de Apel au sediul stabilit de lege în orașele reședință a unui județ, cuprind mai multe tribunale. Cea mai înaltă curte de justiție este Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta fiind instanța supremă în ierarhia instanțelor judecătorești. Are competența de a judeca recursul în casație și de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești.

2.6.2.3 Puterea executivă

Executivul, reprezentat de instituția Guvernului, se ocupă cu implementarea legilor în practică și cu administrarea birocrației de stat. În fruntea guvernului se află primul-ministru. Rolul puterii executive nu este emiterea legilor, acest lucru fiind atribuția legislativului, nici interpretarea lor, acest lucru fiind atribuția juridicului. Însă, guvernul poate să propună legi spre aprobare de către legislativ.

2.6.3 Concluzii

Montesquieu a precizat că „independența juridicului trebuie să fie reală și nu doar aparentă”. „Puterea juridică a” fost percepută în general ca cea mai importantă dintre puteri, independentă și de neverificat”, dar și cea mai periculoasă.

Există unii politicieni care consideră exercitarea puterii judecătorești asupra lor înșiși ca o criminalizare, dar de fapt, ceea ce ei numesc criminalizare este un răspuns al juridicului la actele de corupție sau de abuz de putere ale acelorași politicieni.

2.7 DREPTUL LA PROPRIETATE

2.7.1 Introducere

Termenul „proprietate” vine din termenul latin „proprietas, proprietatis”, având semnificația unui concept propriu, de neîmpărțit. Analizând conceptul de drept de proprietate, vom constata faptul că el este rezultatul evoluției gândirii și vieții juridice. Dreptul de proprietate apare odată cu înființarea statului și dispare odată cu dispariția acestuia.

Proprietatea pe teritoriul statului român a existat odată cu înființarea statului, dar dreptul de proprietate nu era cunoscut încă.

2.7.2 Considerații generale, definițiile termenului de proprietate

Doctrina ne pune la dispoziție o multitudine de definiții ale proprietății. Profesorul S.G. Longinescu a dat următoarea definiție proprietății: „îndrituirea cea mai deplină pe care dreptul pozitiv ne-o recunoaște asupra unui lucru corporal determinat și având existență individuală”.

Karl Marx a dat și el o definiție a proprietății: ”însușirea naturii de către individ în cadrul și prin mijloacele unei forme sociale determinate”.

În Codul civil francez, în articolul 544, A. Colin și H. Capitant au definit proprietatea astfel: „Proprietatea poate fi definită ca dreptul de a folosi un lucru și de a scoate din el toată utilitatea de care el este susceptibil s-o procure în chip exclusiv și perpetuu”.

Codul civil român din 1865, în articolul 480, a preluat definiția proprietății prevăzută în articolul 544 din Codul civil francez, definind dreptul de proprietate după cum urmează: Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Astfel, putem spune că dreptul de proprietate este un drept de însușire și apreciere a unor bunuri materiale, cu un caracter de clasă, și care posedă trei prerogative ce aparțin exclusiv titularului, și anume posesia, folosința și dispoziția.

2.7.3 Dreptul de proprietate în perioada antică

Dreptul de proprietate a fost atestat juridic pentru prima oară în era celor XII Table, în momentul în care pământul a ajuns la partajare. Astfel s-a făcut trecerea din proprietatea colectivă la cea individuală. Conform celor XII Table, proprietatea era de un singur fel, completă și perfectă, denumită „dominium ex Jure Quiritium”. O perioadă de timp mai târziu, a apărut un nou tip de proprietate tipică ginților, incompletă și imperfectă, denumită „rem in bonis habere” .

Dreptul de proprietate, în acea perioadă, a fost cunoscut sub numele de mancipum, dominium, respectiv proprietas. Aceste denumiri sunt specifice epocilor în care s-a dezvoltat civilizația și legislația română.

Prima expresie, mancipum, a aparținut perioadei romane primitive. Termenul este derivat din „Manu Capere” (a lua pe sub mână, a lua sub putere). Din punct de vedere juridic însă, mancipum reprezintă actul juridic al Mancipațiunii, în limbajul liber fiind numit ca dreptul de proprietate ce se producea prin acel act.

A doua expresie, dominium, se traduce ca stăpânire, proprietate. Termenul are dublu înțeles, el făcând referință nu numai la proprietatea în sensul ei propriu-zis, ci și la dreptul real, un exemplu concret fiind dreptul de uzufruct (dominium uzufructus).

2.7.3.1 Dreptul de proprietate al popoarelor nomade

Proprietatea popoarelor nomade consta în obiectele și ființele necesare traiului rătăcitor. Carul, calul, armele de atac și apărare, familia. Cu timpul proprietatea nomazilor a evoluat, apărând sclavii. În perioada primitivă, nomazii trăiau din vânat și din creșterea vitelor. Pământul pe care se așezau pentru o scurtă perioadă de timp nu putea fi considerat proprietate individuală, ci era considerat proprietatea tribului.

2.7.3.2 Proprietatea în Dacia

Prin trecerea de la gintă la organizare statală s-a determinat un raport între proprietatea comună și cea privată, în interiorul societății dacice. Deși la începuturi proprietatea privată includea doar bunurile mobile, dar din momentul în care proprietatea comună a pierdut teren în fața celei private, aceasta din urmă a început să includă și bunuri imobile. Terenurile arabile erau împărțite în loturi și repartizat în urma unor trageri la sorți sau prin deciziile obștii, dar recolta intra în proprietatea privată a celor ce cultivau pământul.

2.7.3.3 Regimul juridic al dreptului la proprietate în Imperiul Roman

Legile celor XII Table au consacrat legislația romană, poporul roman ridicând proprietatea la rangul unei instituții sacre. Încălcarea dreptului proprietății era pedepsită mai aspru decât încălcarea dreptului persoanei. De asemenea, romanii nu aveau dreptul de a transmite dreptul de proprietate străinilor.

Proprietatea privată, quiritară, avea nevoie de trei factori pentru a lua ființă. Primul factor era proprietarul roman, al doilea era proprietatea romane, iar al treilea era modul roman de transmitere a proprietății. Lipsa unuia din acești factori împiedica formarea proprietății quiritare.

Proprietatea bonitară, denumită și proprietate provincială, nu a fost reglementată de normele jus civile, ci de normele jus gentium (dreptul ginților). Acest tip de proprietate era specifică locuitorilor provinciilor asupra terenurilor provinciale pe care le aveau în stăpânire.

Proprietatea pretoriană a fost proprietatea creată și ocrotită de pretor. Se opunea proprietății quiritare, sancționată de dreptul civil. Proprietatea pretoriană a apărut în condițiile unei dezvoltări a comerțului roman.

Proprietatea quiritară, alături de cea pretoriană, au existat până în epoca lui Iustinian, când cele două s-au contopit, apărând astfel proprietatea unică.

2.7.4 Regimul juridic al dreptului la proprietate în Evul Mediu

După căderea Imperiului Roman, proprietatea își pierde posesia și folosința, apărând astfel cesionarii. Odată cu invaziile barbare se schimbă dreptul de proprietate, apărând colectivismul de sat, colectivismul agrar și colectivismul familial.

Revoluția franceză a schimbat modul în care proprietatea a fost privită. Proprietatea a devenit liberă, temporară, proprietarul dobândind drept exclusiv asupra imobilului. Proprietatea mobilă a păstrat caracterele din dreptul roman.

Pentru a contura mai clar aspectul proprietății individuale, Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789, în articolul 17 specifică: „nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru necesitate publică, constatată legal, evident necesară și sub condiția unei juste și prealabile despăgubiri”.

Astfel, proprietatea a devenit un drept natural, suveran, exclusiv, individual și perpetuu.

2.7.5 Regimul juridic al proprietății în dreptul românesc

În perioada obștilor sătești, a apărut legea țării, o formă a dreptului agrar. În Țările Române, proprietatea feudală era dobândită prin moștenire legală, în Țara Românească prin danie domnească, iar în Transilvania era dobândită prin danie regală.

Dreptul de proprietate aparținea boierilor, moșierilor și răzeșilor, indiferent dacă era vorba de proprietate individuală sau în codevălmășie.

Regulamentele Organice au menționat „drepturile sfinte ale proprietății”, specificând faptul că boierii erau proprietari, iar țăranii erau muncitori. Astfel era limitat dreptul de proprietate absolut al moșierului asupra pământului său.

Reforma agrară din 1864 a lui Alexandru Ioan Cuza, a dus la împroprietărirea țăranilor, clăcașii fiind proprietari pe terenurile cultivate.

Codul civil din 1865 a tratat proprietatea după modelul napoleonian din 1804, și anume ca fiind o instituție centrală. Articolul 480 din codul civil a definit proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura și de a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele legii.

Constituția din 1923 a garantat dreptul de proprietate de orice natură și creanțele asupra statului, prevăzând că nimeni nu putea fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică, și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecătorească.

Constituția din 1948, precum și cea din 1952, au reglementat renunțarea la domeniul public.

Constituția din 1965 a specificat faptul că mijloacele de producție sunt în proprietatea socialismului.

Constituția din 1991 a prevăzut următoarele: „Proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice”, „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. Astfel proprietatea a devenit inalienabilă, imprescriptibilă și insesizabilă.

Constituția din 2003, în articolul 41 alineatul 2 prevede că „proprietatea privată garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate de aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală”. Astfel se completează și se conturează caracterele și atributele proprietății.

CAPITOLUL 3 CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA

3.1 ISTORIC

De-a lungul istoriei, societatea s-a dezvoltat pe baza unor reguli indispensabile relațiilor inter-umane. Societatea, definită ca o bază de indivizi, este grupată în clase sociale și categorii sociale, influențată de factori ideologici, economici, istorici. Pentru societatea umană, statul reprezintă forma organizată a poporului, condusă după un set de reguli între stat si popor.

Morala, formă a conștiinței sociale, implică un ansamblu de norme și exigențe valorice. Modul de a gândi și de a percepe realitatea de către grupurile sociale guvernează și influențează conștiința colectivă. Religia, un alt factor important, a avut un rol important în apariția și evoluția statului și de ce nu, a dreptului, putând fi considerată un izvor juridic. Religiile sunt o norma de clasificare între statele religioase și laice.

Încă de la apariția statului Dac, am avut parte de o formă de conducere bazată pe un set de reguli. Putem vorbi despre o monarhie federală, condusă de un șef militar. Nu putem vorbi aici de noțiunea de stat în sensul grec, roman sau actual al cuvântului. Funcțiile de coordonare, guvernare și administrare a teritoriului îi reveneau exclusiv fiecărui șef de trib în parte. După cucerirea Daciei de către romani, putem vorbi de o formă avansată de guvernare a statului. Dacia a devenit o provincie imperială, subordonată direct imperatorului, acesta exercitându-și atribuțiile prin delegați. Dacia Superioară era condusă de un Legatus Augusti pro praetor, pe când Dacia Inferioară era condusă de un guvernator ce purta titlul de procurator presidial. În chestiunile deosebite intervenite în conducerea provinciei, pe lângă guvernator funcționa un consiliu consultativ. Consiliul provinciei era prezidat de către preotul Daciei, care supraveghea Cultul Imperial. Cultul Imperial era un ordin religios cu scopul de a determina locuitorii să se atașeze de persoana imperatorului roman, un simbol al unității Imperiului Roman. Izvorul cutumelor juridice românești este dreptul roman, în continuă evoluție, mai ales în partea Imperiului Bizantin.

În evul mediu, perioada dintre antichitate și epoca modernă, societatea s-a dezvoltat și a evoluat în așezări de tipul orașelor și satelor. Forma principală de organizare și conducere a acestor așezări era feudalismul. Centrele orașelor erau mănăstirile sau castele feudale, ce asigurau protecție. Cetățenii orașelor s-au unit în comune, răzvrătindu-se împotriva seniorilor locali, fiind sprijiniți de regalitatea din Franța. Cetățenii astfel căpătau titlul de “carte privilegiate”, un set de privilegii și libertăți. Pe teritoriul nostru putem vorbi despre cnezate și voievodate. Raporturile de suzeranitate instaurate indică instituirea feudalismului timpuriu. Cnezatele și voievodatele au avut o funcție externă, pentru a relaționa cu celelalte cnezate și voievodate. În Transilvania, organul suprem administrativ era Voievodul.

După fondarea statului medieval, cutumele juridice nu au fost codificate. A existat o codificare, în Transilvania, acel Tripartitum, care a avut ca scop întărirea influenței maghiare pe teritoriul țării. În Țările Române, normele juridice scrise au apărut in secolul XVII, odată cu instituirea funcției de domnie.

În perioada Principatelor Române, Domnia devine o instituție electivă, cu caracter viager. Domnul era ales de marii boieri, investit de Imperiul Otoman și comunicat Imperiului Țarist. În această perioadă, legea devine un acord de voință dintre Adunare și Domnitor, acesta din urmă ieșind din funcția de legiferator. Domnitorul era considerat puterea executivă, având ca funcții învestirea și revocarea dregătorilor, șase la număr, aleși dintre boierii țării. Sfatul Administrativ este un cabinet restrâns, principala funcție fiind rezolvarea chestiunilor urgente. Dregătorii întruniți sub președinția domnitorului sunt o formă primitivă a Guvernului. În această perioadă funcționau Regulamentele Organice, veritabile Constituții ale Principatelor.

Trecând mai departe, ajungem la Convenția de la Paris, ce a reprezentat o Constituție stabilită de puterile europene Principatelor Române. Principatele au fost organizate pe baza separării puterilor în stat. Puterea legislativă și executivă erau încredințate domnitorului, puterea judecătorească era exercitată de judecători. În statul lui Cuza, avem instituția parlamentului. Acesta era organizat în Corpul ponderator sau Senat, condus de mitropolit, și de adunarea electivă.

La data de 30 iunie / 12 iulie 1866 apare prima Constituție, aceasta fiind o traducere a Constituției belgiene din 1831. Aceasta avea 8 titluri, și consacra principiile suveranității naționale, monarhiei ereditare, separației puterilor în stat, responsabilității ministeriale. Sub această Constituție, România a dobândit prin recunoaștere internațională independența de stat.

După Unirea din 1918, statul Român avea nevoie de o nouă Constituție, care să se conformeze cu realitatea socială din acea perioadă. Astfel se adoptă Constituția din 28 martie 1923, Constituție ce a consacrat aspectul unitar și național al statului român.

Constituția lui Carol al II-lea, adoptată și sancționată la 27 februarie 1938 a păstrat structura Constituției anterioare, dar a dat prioritate normelor ce reglementează monarhia în raport cu puterea legiuitoare. Articolul 30 ne arată că Regele este capul Statului.

În perioada 1944 – 1947, al șaselea val al constituționalismului românesc, România a avut mai multe acte cu valoare constituțională.

Socialismul s-a făcut simțit prin constituțiile din 1948,1952 și 1965. Aceste Constituții prezintă o serie de caracteristici proprii sistemului totalitar de guvernare de origine marxist-leninistă. Principalele caracteristici sunt abolirea principiului separării puterilor în stat, instituirea monopolului politic al partidului marxist, subordonarea organelor etatice către partidul unic, restrângerea drepturilor și libertăților cetățenești, un control riguros și ierarhic al statului asupra activităților economice și a vieții sociale, toate acestea fiind subordonate partidului unic.

După căderea regimului comunist, România s-a aflat într-o fază de tranziție timp de 3 ani, fiind adoptate mai multe decrete. Principalul decret este cel din 27 decembrie 1989, privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, urmat de decretul din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice din România. Anul 1990 începe cu decretul din 9 februarie, privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, urmat de decretul din 14 martie, privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României.

Prima Constituție adoptată după 1989 este cea din 8 decembrie 1991, Constituție ce definește statul român ca un stat de drept, democratic și social, în care suveranitatea națională aparține poporului. Drepturile și libertățile fundamentale sunt consacrate, la fel și drepturile și libertățile social-economice și culturale. Președintele României este ales prin vot direct, universal, secret, Parlamentul are o structură bicamerală, Curtea Constituțională reglementează controlul constituționalității. Constituția din 1991 a avut parte în cei doisprezece ani de numeroase dificultăți în aplicarea sa, drept urmare s-a pus problema revizuirii acesteia în anul 2002. Noua Constituție a fost înaintată Curții Constituționale în aprilie 2003, în vederea verificării acesteia. Legea de revizuire a fost adoptată în Parlament în data de 18 septembrie 2003, și supusă referendumului în 18 – 19 noiembrie 2003. Constituția României a fost republicată în Monitorul Oficial numărul 767/31.10.2003.

3.2 CONSTITUȚIA CĂRVUNARILOR

Primul act ce poate fi privit ca o adevărată Constituție în adevăratul sens al cuvântului, a fost cea a Cărvunarilor. În perioada Principatelor Române, a fost introdus un proiect constituțional ce introducea un sistem modern de guvernare, care punea accent pe principul domniei legilor, precum și cel al separării puterilor în stat. Originea numelui acestui proiect face aluzie la carbonarii italieni ( Carboneria ), care în 1814 au început organizarea unor activități revoluționare.

În 1812 spaniolii și-au creat propria constituție, urmând ca, în 1820 aceștia să se revolte cu succes în cadrul disputelor asupra constituției, italienii fiind influențați direct de aceste mișcări, prima revoluție a Carbonarilor fiind în 1814.

Deși face aluzie la carbonarii italieni, Constituția Cărvunarilor are la origini principii inspirate din Revoluția Franceză, precum respectul pentru proprietate, egalitatea în fața legilor, libertatea persoanei. Fiind acceptată de Ioan Sandu Sturdza, elaborată și supusă dezbaterii pe 13 septembrie 1822, aceasta nu a trecut de stadiul de proiect, din cauza opoziției Imperiului Otoman și al celui Țarist. Boierii au combătut acest proiect de constituție, motivul principal fiind acela că, nu se putea ajunge la un compromis de formulare, prin care boierii sa aibă control asupra organului reprezentativ, respectiv Sfatul Domnesc.

Alexandru D. Xenopol se referă la Constituția Cărvunarilor ca fiind “cea dintâi întruchipare a unei gândiri constituționale în Țările Române”, și “cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae Iorga consideră că, ideile cuprinse în Constituția Cărvunarilor au contribuit la “regenerarea noastră națională”.

Formulată fără aluzii la dependența față de Imperiul Otoman, Constituția Cărvunarilor propunea înființarea Adunării Reprezentative, adunare din care puteau să facă parte și boieri de rang mic, care până atunci erau înlăturați din funcțiile importante. Constituția Cărvunarilor a tins spre limitarea puterilor domnești, dreptul de conducere revenind Sfatului Obștesc. Acesta, alături de Domnitor, exercita puterea supremă în conducerea țării. Tot Sfatul Obștesc controla și finanțele țării, alături de vistiernic. Se preciza că, oștile țării nu puteau fi recrutate dintre străini, obiectivul fiind crearea unei armate pământene.

3.3 CONSTITUȚIA DIN 1866

În perioada următoare a fost adoptată Convenția de la Paris, ce a dus la apariția Constituției din 1866. În baza Convenției, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat o serie de legi, cu scopul de a realiza o serie de reforme importante în țară. Drept urmare, a fost adoptată legea agrară din 14 august 1864, aceasta fiind urmată de reforma agrară. Tot în această perioadă se adoptă codul penal, codul civil, codul comercial, și se reorganizează armata.

Evenimentele cuprinse în perioada 1865-1866 au dus la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la data de 10 – 11 februarie 1866. Imediat după abdicare, se instituie o locotenență domnească, pe tronul țării fiind adus un principe străin. Principala urmare a acestor evenimente, a fost adoptarea Constituției adoptată la data de 29 iunie 1866, o copie a Constituției Belgiei. Deși a fost adoptată după modelul Constituției Belgiei, Constituția din 1866 a fost considerată în acea perioadă ca fiind cea mai modernă și liberală Constituție.

Având un cuprins de 133 articole, Constituția din 1866 reglementează cele mai importante relații sociale. Normele au fost sistematizate pe opt titluri, și anume: Despre teritoriul României ( titlul I ),Despre drepturile românilor (titlul II ), Despre puterile Statului (titlul III ), Despre finanțe ( titlul IV ), Despre puterea armată ( titlul V), Dispozițiuni generale (titlul VI), Despre revizuirea constituției ( titlul VII ), Dispoziții tranzitorii și suplimentare (titlul VIII ).

Încă din primul articol se precizează că “Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”. Proprietatea este tratată cu deosebită atenție, aceasta fiind declarată “sacră și inviolabilă” ( articolul 19 ), garanția acestui lucru fiind articolul 17, în care se stabilește că “nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor”. De asemenea, sunt reglementate și drepturile fundamentale ale cetățenilor.

În ceea ce privește reglementarea puterilor statului, Constituția spune că toate puterile emană de la națiune. Puterea legiuitoare este exercitată în mod exclusiv de către rege și reprezentanța națională. Reprezentanța națională era formată din două camere, senatul și adunarea deputaților. Adunarea deputaților era aleasă pe principiul sistemului colegiilor pe avere. Alegătorii din colegiul patru, cel mai numeros colegiu, alegeau indirect, alegeau de asemenea și cel mai mic număr de deputați. În colegiul patru intrau toți care plăteau o dare către stat, oricât de mică. În privința senatului, acesta era împărțit pe două colegii, tot după criteriul averii. Pentru a fi ales în senat se cereau două condiții, și anume vârsta minimă de 40 de ani, precum și „un venit de orice natură de 800 galbeni”.

Puterea executivă îi revenea în mod exclusiv domnitorului, Constituția stabilind regula monarhiei străine.

Ca fapt de interes istoric, articolul 128 interzicea posibilitatea suspendării Constituției. Revizuirea Constituției, dispozițiile tranzitorii și suplimentare ce stabileau un anumit program legislativ erau reglementate de articolul 129. De asemenea, articolele 101 și 102 stabileau faptul că, o lege va preciza responsabilitatea și pedepsele aplicabile miniștrilor, pentru delicte și crime. Deși această lege a fost adoptată abia după 13 ani, s-au dat atribuții legislative organelor judecătorești. Articolul 102 stabilea că, până la adoptarea legii cerute de articolul 101, “Înalta Curte de Casațiune și Justiție are puterea de a caracteriza delictul și de a determina pedeapsa”.

În concluzie, Constituția de la 1866, deși a suferit o serie de modificări cu privire la drepturile politice, în 1879, cu privire la domn, presă, sistemul electoral și pământurile rurale în 1884, cu privire la garantarea dreptului de proprietate și vot în 1917, iar în 1918 probabil cea mai importantă modificare, cea cu privire la desăvârșirea statului național unitar român, a fost considerată un adevărat pas înainte, în ceea ce privește evoluția statului român.

3.4 CONSTITUȚIA DIN 1923

Anul 1918 a adus o serie de evenimente pentru țara noastră, cel mai important eveniment fiind fără îndoială Marea Unire. Țara noastră, prin urmarea implicării în Primul Război Mondial, a avut parte de o autodeterminare a românilor în ceea ce privește unirea teritoriilor cu Vechiul Regat. Primul teritoriu ce s-a unit cu România a fost Basarabia. Basarabia a fost încorporată de către Imperiul Țarist în luna mai 1812, în urma încheierii unui acord de pace între Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, semnat la București.

După ce a fost încorporat, teritoriul Basarabiei a avut statutul de oblăștie, apoi de gubernie țaristă. Cu familiile boierești și populația deznaționalizată de către autorități, prăbușirea țarismului a impus adoptarea de către Sfatul Țării, la data de 28 noiembrie – 11 decembrie 1917 a Proiectului organizării și ocârmuirii Basarabiei, ulterior fiind proclamată Republica Democratică Moldovenească, recunoscându-i-se și independența, în 6 februarie 1918.

Sfatul Țării a votat, la data de 9 aprilie 1918, rezoluția de unire a Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României. Astfel, congresul general al Bucovinei a votat în 27 octombrie 1918 unirea necondiționată a Bucovinei cu România. Românii din Transilvania se manifestau activ în favoarea întregirii naționale. Aceștia au adresat un Manifest în care își exprimau dorința de unire cu România.

După Marea Unire din 1918, Constituția din 1866, care a fost în vigoare mai mult de o jumătate de veac, nu a fost abrogată, dimpotrivă, autoritatea ei a fost extinsă prin adoptarea decretelor asupra noilor provincii. Teritoriile proaspăt unite cu Vechiul Regat au beneficiat de autonomie, având organe proprii de conducere, organe desființate în aprilie 1920.

În Basarabia, organele locale de conducere erau numite Directorate, la conducerea provinciei aflându-se doi miniștri fără portofoliu în Guvernul de la București.

Bucovina era condusă de organe autonome denumite Secretariate, conduse tot de doi miniștri fără portofoliu la București.

Transilvania beneficia de un organ de conducere sub forma unui Consiliu Diriginte, la fel, condusă de doi miniștri fără portofoliu.

În provinciile Vechiului Regat, pe perioada acestor organe de conducere autonome, Guvernul României a exercitat atribuții de importanță națională, cum ar fi armata, transporturile, afacerile externe. Dar, odată cu Marea Unire, România a avut un nou avânt în scopul consolidării statului național unitar român. Acest lucru a dus la adoptarea unei noi Constituții, care trebuia să asigure o nouă fundație pentru proaspăta Românie.

Noua Constituție, a fost proiectul Partidului Liberal. A fost votată de Camera Deputaților în 26 martie 1923, și de Senat în 27 martie 1923. Promulgarea avut loc în data de 28 martie 1923, iar publicarea în Monitorul Oficial a avut loc în data de 29 martie 1923, în numărul 282.

A fost considerată nelegală adoptarea noii Constituții, deoarece nu se respectau în totalitate regulile de revizuire ale Constituției, reguli stabilite în articolul 12 din Constituția din 1866.

La fel ca și Constituția din 1866, noua Constituție a României cuprinde 8 titluri, cu privire la teritoriul României, drepturile cetățenilor, puterile statului, finanțe, armată, dispoziții generale, revizuirea Constituției, și, nu în ultimul rând, dispoziții tranzitorii și suplimentare.

Deși noua Constituție proclamă egalitatea în drepturi, precum și libertatea tuturor cetățenilor, egalitatea în drepturi ale femeilor cu bărbații era determinată de un set de legi speciale ”vor avea determina condițiile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice”, conform articolului 6.

Rămân neschimbate garanțiile proprietății private, conform articolului 17, și interzicerea confiscării averilor, conform articolul 15, o parte a legilor agrare devin parte integrată a noii Constituții, conform articolului 131.

Se interzice, in schimb, suspendarea Constituției, în baza articolului 128.

Toate puterile emană de la națiune, afirmație care stă la baza separării puterilor in stat. Astfel, conform noii Constituții, puterea legislativă se exercita colectiv de către rege și reprezentanța națională. Reprezentanța națională era formată din două camere, adunarea deputaților și senatul. De această dată însă, camerele erau alese pentru prima oară prin vot universal, egal, direct, obligator și secret, acest sistem electoral fiind introdus în Constituția din 1923. Trebuie precizat că acest nou sistem electoral este un pas înainte față de sistemul colegiilor pe avere. Se păstrează în schimb, cerința ca pentru a fi ales ca senator, se cerea vârsta de 40 de ani împliniți.

Regele avea puterea executivă, și o exercita prin instituția Guvernului. În baza Constituției din 1923 se înființează Consiliul Legislativ.

Puterea judecătorească nu are dreptul să înființeze tribunale extraordinare, conform articolului 101. Controlul constituționalității legilor îi revenea în nod exclusiv Curții de Casație, conform articolului 103.

Noua Constituție din 1923 se aseamănă în mod izbitor cu cea din 1886, în ceea ce privește conținutul, cât și din punct de vedere al formulării textelor. Dar, greutatea procedurii de revizuire, aproape identică cu Constituția din 1886 îi oferă noii Constituții un caracter rigid. Doar un număr de 20 de articole au fost modificate sau înlocuite, și doar 7 noi articole au apărut în textul noii Constituții. În schimb, au fost modificate 25 de articole ale Constituției din 1866, iar 76 de articole ale Constituției din 1866 au fost păstrate în întregime în textul noii Constituții, astfel noua Constituție fiind considerată doar o modificare a Constituției din 1866, dar, evident, cu aspecte mai democratice.

Spre deosebire de Constituția din 1886, noua Constituție din 1923 asigură drepturi și libertăți mai largi, înlocuiește sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic, lucru foarte important pentru dezvoltarea noii țări.

3.5 CONSTITUȚIA DIN 1938

După scurgerea a 15 ani de la adoptarea Constituției precedente, schimbările din sfera social-economică și politică a țării, au dus la inaugurarea celui de-al cincilea val al constituționalismului românesc. Concret. Din punct de vedere istoric, regele Carol al II-lea instaurează, la data de 10 februarie 1938, un regim de dictatură personală, dictatura regală fiind realizată printr-o nouă Constituție, denumită și Constituția Regelui Carol al II-lea al României. Proiectul constituțional este promulgat în data de 27 februarie, urmând ca, în data de 28 februarie 1938, noua Constituție să fie publicată.

Din păcate, noua turnură în valul constituțional, a reprezentat un pas înapoi pentru dezvoltarea constituțională a României, acest lucru fiind evidențiat de învestirea monarhului cu niște prerogative foarte lărgite în conducerea administrativă și politică. În perioada ce urmează, monarhul a fost urmat de către Conducătorul de Stat, acesta având aceleași prerogative extrem de largi.

Astfel, noua Constituție, ”menită să așeze temelii mai solide și mai drepte Statului nostru”, a fost votată cu o majoritate de voturi, mai exact 4.297,581 de voturi pentru, si doar 5,483 de voturi împotrivă. Noua Constituție a păstrat structura Constituției anterioare, dar au fost introduse câteva modificări semnificative.

Noua Constituție din 1938 avea 100 de articole, sistematizate în 8 titluri, enumerate astfel: Despre teritoriul României ( Titlul I ), Despre datoriile și drepturile românilor ( Titlul II ), Despre puterile statului ( Titlul III ), Despre finanțe ( Titlul IV ), Despre oștire ( Titlul V ), Dispoziții generale ( Titlul VI ), Revizuirea Constituției ( Titlul VII ), Dispoziții tranzitorii și finale ( Titlul VIII ).

În Titlul III – Despre puterile statului, normele ce reglementează Instituția Monarhică aveau prioritate, deoarece Monarhul constituia organul reprezentativ al națiunii. Articolul 30 spune că ”Regele este capul Statului”. Această afirmație arată faptul că regele este șeful executivului, dar are și alte atribuții. Articolul 31 spune că ”este titular al puterii legislative exercitate prin Reprezentanța Națională”, iar articolul 32 specifică faptul ca regele ”este titular al puterii executive exercitată prin guvern”. Regele, mai are de asemenea puterea de a sancționa judecătorii, prin decret legal, până la adoptarea legii ce le oferea acestora inamovibilitate, conform articolului 76.

Reprezentanța Națională ( Parlamentul României ), era împărțită în 2 camere, și a fost privită ca un purtător de cuvânt al unor categorii sociale. Astfel, Camera Deputaților, care era constituită din cetățeni cu vârsta de 30 de ani, ce se ocupau cu agricultură, comerț, industrie, activități intelectuale ( articolul 61). Senatul avea membri de drept, sau numiți de rege, ori aleși prin vot obligatoriu (articolul 63 ). Guvernul, mai exact miniștrii care îl formau, aveau răspunderea politică exclusiv în raport cu regele. Astfel, miniștrii au devenit niște simpli funcționari, numiți și revocați de șeful statului.

Noile dispoziții ale Constituției consacră dictatura regală, și exprimă tendința restrângerii drepturilor și libertăților democratice.

Articolul 7 îngrădea total libertatea de exprimare și libertatea de opinie. Conform acestuia, ” nu este îngăduit niciunui Român a propovădui prin viu grai sau în scris schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărțirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă”.

Deși pe plan extern relațiile internaționale se încordează începând cu anul 1938, în România asistăm la un val de avânt industrial, iar Regele desființează partidele politice, astfel urmând valul de prăbușiri.

Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea s-a prăbușit în urma izolării României în relațiile internaționale, determinând astfel pierderile teritoriale ce au afectat țara noastră în vara anului 1940. Destabilizarea a început cu cedarea către U.R.S.S., fără luptă, a Basarabiei și a părții de nord a Bucovinei, cedarea Transilvaniei de nord către Ungaria, ca urmare a unui ”arbitraj” al puterilor Axei, și încetând cu cedarea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei, ca urmare a Tratatului de la Craiova.

Suveranul, prin regimul politic, a impus formarea organizației politice numită Frontul Renașterii Naționale, cu scopul ” propășirii Patriei și de consolidare a Statului ”. Astfel, articolul 7 precizează faptul că ” orice altă activitate politică decât aceea a Frontului Renașterii Naționale va fi socotită clandestină, iar autorii ei pedepsiți cu degradarea civica, pe termen de 2 până la 5 ani ”.

În pragul unui colaps al regimului autoritar, si a dezmembrării României, a fost publicat un decret lege în data de 22 iunie 1940, care transforma Frontul Renașterii Naționale în Partidul Națiunii. Astfel, Partidul Națiunii era definit ca fiind un ”partid unic și totalitar”. Tot în data de 22 iunie 1940, a fost publicat decretul lege pentru apărarea ordinii politice unice și totalitare a Statului Român.

3.6 DECRETE – LEGI DIN PERIOADA 1944 – 1948

Perioada de 4 ani ce a urmat pentru Statul România, între 1944 și 1948 a avut parte de o serie de acte cu valoare constituțională.

În anul 1944, din cauza condițiilor concrete, a fost imposibilă elaborarea unei noi Constituții, s-a ajuns la repunerea în vigoare a Constituției din 1923, cu anumite modificări, precum și a unor acte cu valoare constituțională. Aceste acte au cuprins reglementări fundamentale ale unor relații privitoare la instaurarea, menținerea și exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat o serie de principii ce vor fi regăsite în Constituțiile adoptate în 1948, 1952, 1965.

Decretul 1626 din 1944 pentru ” Fixarea drepturilor Românilor în cadrele Constituțiunii din 1866 și cu modificările Constituțiunii din 29 martie 1923 ” a fost primul act constituțional, elaborat după ieșirea României din alianța cu Puterile Axei și încetarea luptei cu Națiunile Unite. Elaborarea lui a fost necesară înlăturării dictaturii militare începând cu anul 1940, și de a restaura reguli democratice de guvernare la baza activității statului. Sunt repuse în vigoare dispozițiile constituționale cu privire la drepturile și îndatoririle fundamentale. Puterile statului vor fi exercitate conform prevederilor cuprinse în Constituția din 1923, excepție făcând puterile legislative, și, parțial, a celei judecătorești. Articolul 3 al acestui decret precizează că, ”până la organizarea reprezentanței naționale, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniștri”.

Cu toate că decretul menține monarhia, prin acea dispoziție a transformat Consiliul de Miniștri într-un organ suprem de stat, care avea concentrată asupra sa întreaga putere de stat.

Decretul 1849 din 1944 pentru ” Adăugire de alineat nou la finele articolului IV din Înaltul Decret Regal nr. 1626 din 31 august 1944”, adăuga, așa cum reiese din titlu, unele dispoziții la Decretul 1626. Aceste dispoziții precizau faptul că ” Legi speciale vor prevedea condițiile în care vor putea fi urmăriți și sancționați toți acei care în orice calitate și sub orice formă au contribuit la dezastrul țării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Națiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea și măsuri pentru urmărirea averilor lor.” Decretul 1849 a trebuit să răspundă cerințelor de judecare și pedepsire a celor vinovați, pentru aceasta trebuind înlăturate articolele din Constituția din 1923 ce interziceau înființarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri decât cele prevăzute de Codul Penal Militar în timp de război.

Legea numărul 86 din februarie 1945, pentru Statutul Naționalităților Minoritare, a avut menirea de a proclama și asigura egalitatea cetățenilor țării, indiferent de rasă, naționalitate, limbă, religie. Din primul articol reiese că, toți cetățenii se bucură de aceleași drepturi și libertăți când este vorba de egalitate în fața legii. Legea 86 interzicea cercetarea originii etnice în vederea stabilirii situației juridice, acordă drepturi egale, permite accesul egal la funcțiile publice, precum și în exercitarea oricărei profesiuni, și egalitate de tratament juridic.

Pentru a face posibile aceste libertăți și egalități, Legea 86 admite folosirea liberă a limbii materne, publicații în limba maternă, învățământ în limba maternă, libertatea cultelor.

Legea 187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare. Această lege a ridicat reforma agrară la rangul de necesitate națională, economică, socială. Legea a prevăzut exproprierea și trecerea asupra statului ” pentru a fi împărțite plugarilor îndreptățiți la împroprietărire ” a bunurilor agricole, cu inventarul viu sau mort afectat lor. Pe baza acestei legi treceau în proprietatea statului, în mod imediat și fără nici o despăgubire, bunurile agricole ale colaboratorilor cu Puterile Axei, criminalilor de război, celor vinovați de dezastrul țării, celor fugiți din țară, precum și terenurile ce depășeau 50 de hectare. Articolul 20 din această lege interzicea cu desăvârșire împărțirea, vinderea, darea în arendă, ipotecarea totală sau parțială a proprietăților create în baza acestei legi. Drept urmare, legea 187 formulează principiul constituțional conform căruia ”pământul aparține clor ce-l muncesc”.

Decretul 2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative. Reprezentanța națională trebuia să fie reorganizată, urmând a fi puse în practică dispozițiile articolului 3 al Decretului 1626 din 1944. Astfel, prin decretul 2218, Reprezentanța Națională se organizează într-un singur corp, denumit Adunarea Deputaților. Drept urmare, se modifică Constituția din 1923, fiind stabilit un principiu constituțional, acela al unicameralității organului suprem legislativ, respectiv renunțarea la sistemul bicameral prin desființarea Senatului. Al doilea principiu constituțional este cel al egalității, care preciza faptul că ”femeile au drept de vot și pot fi alese în Adunarea Deputaților în aceleași condițiuni ca și bărbații”. Al treilea principiu constituțional este cel al votului universal, egal, direct și secret.

Decretul 2218 a fost urmat de Legea 560, cu privire la alegerile pentru Adunarea Deputaților, aceste 2 acte fiind considerate baza juridică pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1946.

Legea 363 din 30 decembrie 1947, pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română.

Abolirea monarhiei li proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate legislativ prin Legea numărul 363.

Dispozițiile legii au fost împărțite în mai multe categorii. Prima categorie a fost formată din dispozițiile privitoare la forma de stat, dispoziții cuprinse în articolele 1 și 3. Se desființează monarhia ca formă de guvernământ, și se instituie ca formă de stat republica populară. Statul este denumit Republica Populară România. A doua categorie de dispoziții este axată pe Constituție. Astfel, articolul 2 stipulează faptul că ”Constituția din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 și acelea din 2 septembrie 1944 și următoarele se abrogă”. Categoria a treia se referă la puterea legislativă. Odată desființată monarhia, și abrogată Constituția, Legea 363 precizează prin articolul 4 că puterea legiuitoare va fi exercitată de Adunarea Deputaților ”până la dizolvarea ei și până la constituirea unei adunări legislative constituante care se va face la data ce se va fixa de Adunarea Deputaților”. Categoria a patra de dispoziții face referire la exercitarea puterii executive. Legea 363 creează un nou organ de stat, Prezidiul Republicii Populare Române, un organ colegial format din cinci membri aleși de Adunarea Deputaților, membri aleși dintre personalităților vieții publice, științifice și culturale. A cincea categorie cuprindea formulele de jurământ ale membrilor prezidiului, funcționarilor publici, armatei, generalilor, jandarmilor.

La 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaților a votat Legea 364, prin care a numit membrii Prezidiului Republicii Populare Române. Pentru a stabili atribuțiile, organizarea și funcționarea Prezidiului, a fost adoptat Decretul numărul 3 din 8 ianuarie 1948. De asemenea, Decretul 3 stabilește stema, steagul și capitala noii Republici.

3.7 CONSTITUȚIA DIN 1948

Evenimentele ce au urmat perioadei 1944 – 1948, au avut ca efect abdicarea monarhiei, abrogarea Constituției, instituirea Republicii Populare Române. Deja vorbim despre instaurarea regimului socialist. După derularea acestor evenimente, Adunarea Deputaților se autodizolvă, ca efect a Legii 32 din 24 februarie 1948. Tot ca efect a Legii 32, puterea legislativă îi revine Guvernului, până la convocarea Marii Adunări Naționale.

Alegerile pentru Marea Adunare Națională, Adunare Constituantă au avut loc la data de 28 martie 1948. Odată aleasă, Marea Adunare Națională se întrunește în data de 6 aprilie 1948, pentru a discuta proiectul de Constituție întocmit de Consiliul Frontului Democrației Populare. Noua Constituție este adoptată la data de 13 aprilie 1948.

Noua Constituție cuprindea 105 articole, organizate în zece titluri, și anume Republica Populară Română ( Titlul I ), Structura social-economică ( Titlul II ), Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor ( Titlul III ), Organul suprem al puterii în stat ( Titlul IV ), Organele administrației de stat, Consiliul de Miniștri și ministerele ( Titlul V ), Organele locale ale puterii de stat ( Titlul VI ), Organele judecătorești și parchetul ( Titlul VII ), Stema, sigilul, drapelul și capitala ( Titlul VIII ), Modificarea Constituției ( Titlul IX ), Dispozițiuni tranzitorii ( Titlul X ).

De asemenea, noua Constituție a consacrat existența statului român ca stat popular, unitar, independent și suveran, stat ce a luat ființă prin lupta poporului împotriva fascismului, reacțiunii și imperialismului.

Pentru prima oară în istorie, Constituția consacră o formă de guvernământ republicană.

Articolele 103 și 104 caracterizează această Constituție ca fiind o lege fundamentală suplă.

Articolul 3 din Constituție preciza faptul că întreaga putere emană de la popor și aparține poporului, mijloacele de producție aparțin ori statului ca bunuri ale întregului popor, ori organizațiilor cooperative, ori particularilor, persoane fizice sau juridice. Articolul 6 enumera bunurile ce făceau numai obiectul proprietății de stat, și anume bunurile de orice natură a subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și pe mare, poșta, telegraful, telefonul și radioul. Conform Constituției, aceste bunuri formau temelia materială a propășirii economice și a independenței naționale a țării, fiecare cetățean având obligația de a le apăra și dezvolta. Tot articolul 6 enumera ”modalitățile de trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate” care la data adoptării Constituției ”se aflau în mâini particulare”.

Cadrul juridic al viitoarelor naționalizări a fost reglementat de articolul 11 din Constituție, care stabilea că, în condițiile prevăzute de lege, ”când interesul general o cere, mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, por deveni proprietatea statului, adică bunul comun al poporului”.

Pământul, conform Constituției din 1948, aparținea celor ce îl muncesc, statul protejând proprietatea țărănească, încurajând și sprijinind cooperația sătească. Constituția ține cont și de proprietatea privată, ba mai mult, o recunoaște și o garantează prin acordarea unei protecții speciale proprietății agonisite prin muncă și economisire.

În Titlul III este înscris principiul egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură.

Articolul 105 stabilește obligația revizuirii tuturor codurilor și legilor existente pentru a fi puse de acord cu Constituția. Este de precizat faptul că de la intrarea în vigoare a noii Constituții, ”se desființează toate dispozitivele de legi, decrete, regulamente și orice alte dispoziții contrare prevederii Constituției”.

Referitor la organele statului, Constituția din 1948 a fost punctul de plecare pentru consacrarea a patru mari categorii de atribuții și competențe ce revin în mod efectiv unor autorități de stat, constituite în mod distinct. Vorbim așadar despre atribuția exercitării puterii de stat, în autoritatea executivă, în domeniul judecătoresc, precum și în domeniul ”supravegherii respectării legilor penale”, cunoscut mai târziu ca Parchetul.

Aceste patru autorități au fost organizate pe principul marxist al centralismului democratic.

3.8 CONSTITUȚIA DIN 1952

Adoptarea Constituției din 1948 a dus la accelerarea construcției societății socialiste în țara noastră. Dezvoltarea a fost una rapidă, fiind forțată de o serie de parametri impuși prin ocupația militară străină, un rezultat nesatisfăcător al celui de-al doilea război mondial și al unei politici dictate de statele coaliției antihitleriste, state ce au neglijat în mod total interesele și contribuția militară a României.

O dată importantă pentru istoria autohtonă va rămâne 11 iunie 1948, când au fost naționalizate principalele mijloace de producție aflate în proprietate privată. De asemenea, a început și colectivizarea locală, desființarea structurilor puterilor judecătorești, reorganizarea parțială a unităților administrativ-teritoriale, sub influența U.R.S.S., astfel apărând raioanele și regiunile, ca unități cu un caracter intermediar.

A doua Constituție socialistă, adoptată la data de 24 septembrie 1952, a fost o lege fundamentală bazată pe deplin pe ideologia marxistă, dar fiind și impregnată de conceptele staliniste, concepte ce dăunau vieții intelectuale și spirituale a poporului român.

Constituția din 1952 a avut un capitol introductiv, și 115 articole organizate în zece capitole, enumerate în rândurile ce urmează. Orânduirea socială ( Capitolul I ), Orânduirea de stat ( Capitolul II ), Organul suprem al puterii de stat ( Capitolul III ), Organele administrației de stat ( Capitolul IV ), Organele locale ale puterii de stat ( Capitolul V ), Instanțele judecătorești și procuratura ( Capitolul VI ), Drepturile și datoriile fundamentale ale cetățenilor (Capitolul VII ), Sistemul electoral ( Capitolul VIII ),Stema, drapelul și capitala (Capitolul IX ), Procedura de modificare a Constituției ( Capitolul X ).

Dedicându-se realităților economice, sociale și politice ale adoptării sale, Constituția din 1952 nu doar că menține, ci și dezvoltă principiile constituționale afirmate în Constituția din 1948. Reglementările specifice privesc în special puterea de stat și economia națională, împreună cu formațiunile social-economice aferente, și anume socialiste, micile producții de mărfuri, precum și cea particular-capitalistă.

Republica Populară Română a fost dependentă în totalitate de Uniunea Sovietică, trecându-se la o îndoctrinare agresivă. Unii lingviști au încercat să slavizeze limba națională, alături de unii istorici, cum ar fi Mihail Roller, care încercau să dovedească originea slavă a poporului român, rolul civilizator și protector al popoarelor slave exercitat asupra protoromânilor, precum și prietenia și colaborarea Imperiului Țarist cu poporul român în cursul ocupațiilor Țărilor Române. De asemenea, subjugarea populației moldovenești a Basarabiei de burghezia si moșierimea română între 1918 – 1940, acordul româno-sovietic din 28 iunie 1940 privind liberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de sub dominația română, și alipirea acestora la U.R.S.S., cu asentimentul localnicilor, precum și precizarea că provinciile ar fi fost populate de ucraineni.

Asemenea exagerări și minciuni cu un caracter insultător la adresa poporului român au fost făcute în urma unei constrângeri morale, exercitate de noua stea roșie din Răsărit. Starea de dependență a Republicii Populare Române față de Uniunea Sovietică a fost întărită și de prezența trupelor militare sovietice pe teritoriul român.

Partidul Comunist Român a avut parte de un conflict intern pe două părți, facțiunile fiind conduse de Ana Pauker, respectiv Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acest conflict a necesitat intervenția lui I.V. Stalin, ce a optat pentru o conducere alcătuită din foști ilegaliști români, excluzându-i pe comuniștii moscoviți.

Demascarea crimelor staliniste de către N. Hrușciov în Raportul Secret a făcut ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să se angajeze pe o linie ”națională” de dezvoltare a socialismului în România.

Astfel, conform articolului 86 și articolului 11, organizarea puterii de stat pe baza subordonării din treaptă în treaptă până la Marea Adunare Națională, consacrarea rolului conducător al P.M.R., îngrădirea și eliminarea proprietății privat – capitaliste au constitui principii de forță ale acestei Constituții.

Legea fundamentală recunoștea patru mari autorități naționale, și anume Organele puterii de stat, Organele administrației de stat, Organele judecătorești, Organele procuraturii Din Organele puterii de stat făceau parte Marea Adunare Națională și prezidiul acesteia. Organele administrației de stat, incluzând Consiliul de Miniștri, erau subordonate Marii Adunări Naționale.

De remarcat este faptul că toate instanțele judecătorești trebuiau să apere ”dictatura proletariatului”. Instanțele judecătorești, în frunte cu Tribunalul Suprem erau subordonate Marii Adunări Naționale. Conform articolului 70, ”judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”.

Procuratura Republicii Populare Române era organizată într-un mod centralizat și subordonat Marii Adunări Naționale.

Constituția din 1952, prin articolele 19, 20 și 21 înființează Regiunea Autonomă Maghiară. Astfel, conform articolului 18, țara era împărțită în regiuni nominalizate efectiv în text.

Deși articolul 5 consacra ”trei formațiuni socialist – economice: formațiunea socialistă, mica producție de mărfuri, și formațiunea particular – capitalistă”, a fost afirmată voința politică a statului de lichidare ”a formațiunii particular – capitaliste”, adică interzicerea proprietății private în Republica Populară Română.

Articolul 80 reglementează dreptul la asociere, consacră desființarea pluralismului politic și întărește rolul de forță politică conducătoare a unui singur partid.

3.9 CONSTITUȚIA DIN 1965

Încetarea din viață a primului secretar al P.M.R., președinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, Gheorghe Gheorghiu-Dej, la data de 19 martie 1965, a dus treptat la adoptarea unei noi Constituții, într-un cadru în care socialismul a pus stăpânire pe toate aspectele țării. Înainte de decesul liderului comunist, economia țării a devenit în totalitate socialistă. Cooperativizarea forțată a agriculturii a fost finalizată în 1962, proprietatea privată fiind lichidată. Drept urmare, Constituția din 1965 era o Constituție a socialismului victorios.

Încă din anul 1961, în campania electorală, a fost propusă inițiativa elaborării unei noi constituții. Marea Adunare Națională a ales o comisie pentru redactarea noii Constituții în martie 1965. Publicarea proiectului constituțional a avut loc la data de 29 iunie 1965, fiind supus discuției publice. Adoptarea a avut loc la data de 21 august 1965.

Probabil cel mai important aspect al Constituției îl reprezintă schimbarea denumirii Statului Român, din Republica Populară Română în Republica Socialistă Română.

Noua Constituție a avut 121 de articole, sistematizate în 9 titluri, după cum urmează: Republica Socialistă România ( Titlul I ), Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor ( Titlul II ), Organele supreme ale puterii de stat ( Titlul III ), Organele centrale ale administrației de stat ( Titlul IV ), Organele locale ale puterii și administrației de stat ( Titlul V), Organele judecătorești ( Titlul VI ), Organele procuraturii ( Titlul VII ), Însemnele României ( Titlul VIII ), Dispoziții finale ( Titlul IX ).

Aceste dispoziții constituționale au consacrat forma republicană a statului, suveranitatea și independența, indivizibilitatea și inalienabilitatea teritoriului. Titularul puterii era poporul. Constituția din 1965 menține principiul partidului unic, ca partid de guvernământ.

Structura organelor de stat este reglementată în Titlurile III-VIII, și împărțită în patru categorii, și anume: organele puterii de stat ( Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Președintele Republicii, Consiliile Populare ), organele administrației de stat ( Consiliul de Miniștri, ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat, comitetele și birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administrației de stat ), organele judecătorești ( Tribunalul Suprem, tribunalele județene, judecătoriile și tribunalele militare ), organele procuraturii ( Procurorul General, Procuratura Generală, procuraturile județene, organele locale de procuratură, procuraturile militare ).

Titlul VIII, numit ”Însemnele Republicii Socialiste România”, stabilea stema, sigiliul și drapelul țării.

În baza Constituției din 1965 a fost adoptată Legea 2 din 1968 privind organizarea teritorial – administrativă în comune, orașe, municipii, municipii reședință de județ și județe.

În anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat, și anume Președintele Republicii Socialiste România.

Funcția supremă în partid se contopea cu funcția supremă în stat, astfel, în unitățile administrativ – teritoriale au apărut organe cu dubla natură, de partid și de stat. Au fost create trei niveluri structurale: de partid, de stat, de partid și de stat, aceste niveluri ocolind sfera organelor precizate în Constituția din 1965.

În toate statele socialiste se punea problema raporturilor dintre Stat și Partid. În România, conform articolului 3, ”forța politică conducătoare a întregii societăți este P.C.R.”. Acest atribut oferea statului un caracter dinamic, partidul definind obiectivele în domeniile de interes pentru societate, Statul legiferându-le. Statul Socialist era reprezentantul Partidului Comunist în raporturile cu statele terțe ale lumii, deoarece Statul deținea în mod exclusiv calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și de obligații corelative în relațiile internaționale, calitate pe care o deține și în momentul de față.

Organele judecătorești și organele procuraturii nu au avut parte de schimbări substanțiale în raport cu prevederile Constituției din 1952.

În perioada 1965 – 1971, o perioadă de relaxare economică și socială, perioadă de continuare a politicii de independență promovată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a revenit la metodele staliniste dar mai lejere de control asupra societății civile. După anul 1980 s-a accentuat lipsa de materii finite și a produselor alimentate, a fost intensificat cultul personalității în ceea ce îi privește pe șefii de stat.

Prestigiul câștigat pe plan internațional, în urma invadării Cehoslovaciei în 1968, relațiilor cu R.F.G., stabilirea relațiilor diplomatice cu Statul Israel, medierea conflictului israeliano – egiptean, a fost pierdut de președintele Nicolae Ceaușescu în anii ’80 datorită politicilor interne și externe, Ceaușescu pierzând credibilitatea, fapt ce a contribuit la izolarea treptată a României pe planul relațiilor internaționale.

Caracterizarea președintelui Ceaușescu ca fiind cel mai stalinist conducător comunist din Europa de Est, a fost determinată după conflictul deschis avut cu Mihail Sergheevici Gorbaciov. Nemulțumirea poporului român față de regimul dictatorial, alături de iritarea puterilor occidentale dar și a Uniunii Sovietice, au determinat răsturnarea de la putere a președintelui Nicolae Ceaușescu, la data de 22 decembrie 1989.

Întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale, urmând ca pe 25 decembrie 1989, fostul șef al statului să fie executat prin împușcare, după un proces organizat în pripă și regizat de noua putere constituită la București.

După aceste evenimente, urmează un nou val de acte cu caracter constituțional și tranzitoriu, similar celor din perioada 1944 – 1948, când statul român se afla, ca și la acest moment, într-o stare de instabilitate națională.

CAPITOLUL 4 – REGIMUL CONSTITUȚIONAL DIN ROMÂNIA POSTDECEMBRISTĂ

4.1 PREAMBUL

După înlăturarea structurilor de putere ale regimului lui Nicolae Ceaușescu, prin Revoluția din 1989, au fost înlăturate și dispozițiile constituționale corespondente. Noua putere a elaborat o serie de documente cu caracter constituțional. Astfel, Constituția României, după 1989, a fost formată dintr-o serie de acte cu caracter constituțional. Adițional au rămas în vigoare dispozițiile Constituției din 1965, ce nu au fost abrogate.

Au rămas în vigoare dispozițiile Constituției din 1965 ce priveau drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, organele judecătorești, organele procuraturii, organizarea administrativă a teritoriului.

Noile principii formate prin adoptarea actelor după decembrie 1989 au fost preluate în Constituția din 1991. Unele acte au formulat noi principii constituționale. Principiile cele mai importante sunt republica, ca formă de guvernământ, separația puterilor, statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerală a Parlamentului, democrația și libertatea, asigurarea demnității umane, inviolabilității și inalienabilității drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului, eligibilitatea pentru funcțiile de conducere, răspunderea și revocabilitatea celor care ocupă funcții de guvernare, consultarea poporului prin referendum în legătură cu legile ți măsurile de importanță deosebită.

4.2 ACTE CU VALOARE CONSTITUȚIONALĂ

4.2.1 Decretul-lege numărul 2 din 27 decembrie 1989

Decretul-lege numărul 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării naționale și a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naționale a fost primul act normativ emis de guvernul instaurat după Revoluția din decembrie, act prin care s-a dat o organizare tranzitorie structurilor de putere din România.

Decretul-lege a fost emis pentru realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării Naționale. Decretul-lege a prevăzut abandonarea rolului conducător al unui singur partid, statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea alegerilor libere, separarea în stat a puterilor legislativă, executivă, judecătorească, alegerea tuturor conducătorilor politici pentru cel mult două mandate, restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată, promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor economice, restructurarea agriculturii, sprijinirea micilor producții țărănești, oprirea distrugerii satelor, reorganizarea învățământului pe baze democratice și umaniste, promovarea unei ideologii umaniste și democratice a adevăratelor valori ale umanității, eliminarea minciunii și a imposturii, statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate, așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale, libertatea presei, radioului și televiziunii, trecerea acestora în mâinile poporului, respectarea drepturilor și libertăților minorităților și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii, libertatea cultelor, garantarea liberei manifestări a credinței religioase, organizarea întregului comerț al țării pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României, salvarea echilibrului ecologic și promovarea unor tehnologii moderne nepoluante, realizarea unei politici externe de promovare a bunei vecinătăți, prieteniei și a păcii în lume, de integrare în procesul de constituire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului.

Prin acest Decret-lege a luat ființă Consiliul Frontului Salvării Naționale, ca organ suprem al puterii în stat. Acest Decret-lege a stabilit că numele țării este România, forma de guvernământ este republica, drapelul este tricolorul tradițional, culorile fiind așezate vertical, albastrul fiind lângă lance. Articolul 9 dizolva toate structurile fostului regim dictatorial.

4.2.2 Decretul-lege numărul 8 din 31 decembrie 1989

Decretul-lege numărul 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea și funcționarea partidelor politice și organizațiilor obștești în România. Acest decret este afirmată libertatea constituirii partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motive de rasă, naționalitate, religie, grad de cultură, sex sau convingeri politice.

Partidele politice se putea organiza pe bază teritorială, trebuiau să aibă un minim de 251 de membri, să își prezinte statutele, programele politice, precum și mijloacele financiare de care dispun.

Nu puteau face parte din partidele politice cadrele militare și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne, judecătorii, diplomații, personalul operativ al Radioteleviziunii Române Libere.

4.2.3 Decretul-lege numărul 81 din 9 februarie 1990

Decretul-lege numărul 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a exprimat în mod legislativ realitatea politică din România, realitate determinată de apariția partidelor politice, și nevoia acestora de a participa la guvernarea țării.

Astfel, Frontul Salvării Naționale se transformă în formațiune politică cu structură și platformă de sine stătătoare. A participat pe poziții egale cu celelalte forțe politice la alegeri.

Cele patru articole ale Decretului-lege nr.81 stabileau modificarea alcătuirii Consiliului Frontului Salvării Naționale, acesta fiind organizat pe baza parității astfel: jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanții partidelor, formațiunilor politice. Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a avut rolul unui parlament veritabil, adoptând mai multe decrete-legi de interes major pentru țară.

4.2.4 Decretul-lege numărul 92 din 14 martie 1990

Decretul-lege numărul 92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului și a Președintelui României a fost unul din cele mai importante acte cu caracter constituțional, acesta organizând trecerea de la structurile provizorii de putere la structurile clar definite prin legi. Decretul stabilea că Parlamentul României va avea o structură bicamerală, format din Adunarea Deputaților și Senat. Deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat. A fost introdus scrutinul de listă, astfel județele fiind declarate ca fiind circumscripții electorale.

Cele două camere reunite vor forma Adunarea Constituantă, rolul acesteia fiind elaborarea Constituției într-un termen de 9 luni. În același timp cu elaborarea Constituției, Parlamentul a desfășurat și o activitate legislativă.

Alegerea Președintelui României se face prin vot universal, egal, direct și liber exprimat, în două tururi de scrutin. Deoarece a avut un caracter tranzitoriu, acest Decret-lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului și Președintelui României.

Toate dispozițiile privitoare la organizarea și desfășurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea și validarea rezultatelor votării au fost cuprinse în acest Decret-lege. Alegerile din 20 mai 1990 au fost efectuate în baza acestuia.

4.3 CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DIN 8 DECEMBRIE 1991

Constituția din 1991 a fost elaborată în urma necesității realizării unui cadru juridic de a se realiza evoluția statului de drept, într-un cadru democratic și social. După abolirea vechilor structuri de putere, guvernul instituit în decembrie 1989 nu a elaborat Constituția, deși era legitimat ca fiind o putere constituantă. În schimb, a ales Adunarea Constituantă, cu rolul de a elabora Constituția.

Constituită în cadru legal în urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituantă a înființat Comisia de redactare a proiectului Constituției României, proiect elaborat după propriul regulament. Comisia a fost alcătuită din 12 deputați, 11 senatori, și 5 specialiști.

Comisia de redactare a proiectului Constituției României a fost o comisie parlamentară specială, subordonată Adunării Constituante. Subordonarea a fost procedurală și organizatorică, tocmai din lipsa unor coordonate venite din partea Adunării Constituante, cu privire la conținutul documentului ce urma să fie elaborat și prezentat. Articolul 9 din Regulamentul Adunării Constituante prevedea că această comisie de redactare urma să elaboreze și să prezinte „într-o primă etapă, principiile și structurile pe capitole ale viitorului proiect de Constituție. După aprobarea acestora, comisia va redacta textul integral al fiecărui capitol, care va fi supus spre dezbatere și aprobare Adunării Constituante.”

Astfel, regimul juridic a permis comisiei o libertate totală în identificarea, alegerea și motivarea soluțiilor constituționale, stabilirea contactelor cu personalități ale vieții politice, culturale, juridice, contacte aflate atât în țară, cât și în străinătate.

În prima etapă, conform articolului 9 al Regulamentului Adunării Constituante, comisia a lucrat sub regula strictă a discreției, până în momentul predării către Comitetul Adunării Constituante a principiilor și structurii proiectului de Constituție, în decembrie 1990. Regula discreției este o regulă clasică, cele mai importante exemple fiind redactarea Constituției Statelor Unite, unde delegații statelor la Philadelphia au fost ajutați în discuțiile lor de regula secretului, iar al doilea exemplu fiind Decretul 92 – 1247 din 2 decembrie 1992 din Franța, care a instituit un comitet consultativ pentru revizuirea Constituției franceze, comitet care ținea membrii săi sub secretul deliberării.

Principiile și structura Constituției au fost discutate în detaliu și votate în Adunarea Constituantă în perioada 13 februarie – 21 iunie 1991. De notat este faptul că, s-a propus un amendament prin care „Președintele României va fi ales de către Parlament”, prin metoda votului cu bile. Amendamentul a fost respins. Dezbaterea proiectului de Constituție a început în 10 septembrie 1991, acesta fiind aprobat și adoptat de 414 parlamentari. Constituția a fost supusă referendumului în data de 8 decembrie 1991, fiind aprobată ți intrând în vigoare. Rezultatul referendumului național a fost următorul: numărul total de voturi a fost în număr de 10,948,468, din care 77,3% au votat cu răspunsul DA ( 8,464,324 ), iar 20,4% au votat cu răspunsul NU ( 2,235,085 ). Răspunsurile nule au fost în proporție de 2,3% ( 248,759 ), conform Monitorului Oficial, Partea I, numărul 250 din 14 decembrie 1991. La aceeași dată, conform articolului 149, ulterior devenit 153, Constituția din 1965 este și va rămâne în întregime abrogată.

Conținutul Constituției era structurat în 152 articole, organizate în 7 titluri, unele fiind organizate în capitole și secțiuni.

Primul titlu era denumit Principii generale, cuprindea norme referitoare la structura unitară a statului, la forma republicană de guvernământ. Astfel, statul român a fost caracterizat ca fiind un stat de drept, democratic și social, un stat în care suveranitatea națională aparține poporului, care o exercită prin organele reprezentative, sau prin referendum. Teritoriul este organizat în comune, orașe și județe. Se reglementează, de asemenea, și dispozițiile care garantează și recunoaște dreptul minorităților naționale, religioase și lingvistice. Statul român se angaja să sprijine legăturile cu românii din afara teritoriului, precum și de a păstra și dezvolta identitatea lor etnica, culturală, religioasă, cu respectare legislației statului ai cărui cetățeni sunt. Partidele politice, sindicatele și cetățenia română sunt reglementate de acest titlu. De notat este faptul că, cetățenia română nu poate fi retrasă celui ce a dobândit-o prin naștere.

Al doilea titlu, denumit Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale a fost structurat în patru capitole. Capitolul 1, denumit Dispoziții comune, stabilea principiile constituționale aplicabile în domeniul drepturilor și libertăților. Capitolul 2, denumit Drepturile și libertățile fundamentale, au fost consacrate inviolabilitățile, drepturile și libertățile social-economice și culturale, drepturile politice, drepturile și libertățile social-politice, drepturile-garanții. Capitolul 3, denumit Îndatoririle fundamentale, stabilea îndatoririle cetățenilor de a respecta Constituția și legile, fidelitatea față de țară, satisfacerea serviciului militar, contribuirea la cheltuielile publice. În fine, Capitolul 4 reglementează Avocatul Poporului, ca garant al drepturilor și libertăților cetățenești.

Titlul al treilea, denumit Autoritățile Publice este structurat pe capitole, unele conținând și secțiuni. Capitolul 1 nota faptul că Parlamentul este o structură bicamerală ( Camera Deputaților și Senatul ), ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de patru ani. Totodată sunt reglementate și drepturile și obligațiile deputaților și senatorilor, procesul de legiferare, domeniul rezervat legii organice. În Capitolul 2 sunt cuprinse reglementările privind instituția Președintelui României, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. De asemenea, sunt reglementate atribuțiile, incompatibilitățile, imunitatea și răspunderea șefului de stat. Capitolul 3 reglementează Guvernul, cu norme referitoare la compoziția, învestitura, incompatibilitatea și actele acestuia. Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt reglementate în Capitolul 4. Capitolul 5 este denumit Administrația Publică, și reglementează administrația publică locală și centrală. Capitolul 6 reglementează Autoritatea judecătorească.

Titlul IV este un titlu distinct, denumit Economia și finanțele, acesta cuprinde o serie de norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public național, impozitele și taxele, precum și Curtea de Conturi.

Titlul V, denumit Curtea Constituțională, reglementează controlul constituționalității.

Titlul VI, denumit Revizuirea Constituției, reglementează inițiativa, procedurile și limitele revizuirii Constituției, astfel conturând caracterul rigid al acesteia.

Titlul VII poartă denumirea Dispoziții finale și tranzitorii. Acesta cuprinde regulile ce fac referire la intrarea în vigoare a Constituției, conflictele temporale de legi, instituțiile existente precum și cele viitoare.

Constituția din 1991 a fost de o importanță semnificativă pentru România, ea fiind în vigoare timp de 12 ani, fiind un pas important în dezvoltarea democratică a statului român.

4.4 CONSTITUȚIA ROMÂNIEI DIN 1991 REVIZUITĂ ÎN ANUL 2003

Constituția din 1991 a avut parte în cei 12 ani de aplicare, de unele dificultăți în aplicarea sa, dificultăți puse pe baza unei interpretări eronate a unora din textele constituționale, sau pe baza neadaptării soluțiilor legislative ce fac referință la contextul social și politic. S-a discutat încă de la sfârșitul anilor ’90 despre o necesitatea unei revizuiri a Constituției, însă fără nici un rezultat. Ideea revizuirii Constituției a intrat în dezbatere publică, poporul participând la acest proces prin Forumul constituțional, organizat în vara anului 2002.

Revizuirea Constituției a început cu formarea Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției prin Hotărârea Parlamentului numărul 23 din 25 iunie 2002, comisie ce avea sarcina de a redacta proiectul viitoarei Constituții modificate. Comisia a redactat o primă versiune a proiectului, pe baza unor propuneri venite de la Guvern, de la partidele politice, precum și de la societatea civilă. Această primă versiune a proiectului a fost supusă unei verificări din partea Curții Constituționale în aprilie 2003, Curtea Constituțională fiind sesizată din oficiu în ceea ce privea proiectul legii de revizuire.

Problemele de redactare a proiectului legii constituționale au fost identificate și corectate prin avizul consultativ al Curții Constituționale, mai exact Decizia numărul 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial numărul 317/ 12 mai 2003. În urma acestuia, Curtea a considerat că procedura inițierii modificării Constituției României respectă prevederile în vigoare. În ceea ce privește textul proiectului de revizuire, redactat de Comisia Constituțională, Curtea Constituțională a considerat că alineatul 7 al articolului 141 din proiectul de revizuire, care prevedea suprimarea unei garanții a dreptului de proprietate prin înlăturarea prezumției dobândirii ilicite a proprietății pentru bunurile obținute ca urmare a valorificării veniturilor rezultate din infracțiuni este neconstituțional. La fel a considerat și pentru textul ce prevedea limitarea dreptului de acces la justiție în raport cu hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii. În afară de cele două texte menționate, celelalte propuneri de modificare au primit undă verde, fiind considerate în conformitate cu actualele prevederi ale legii fundamentale referitoare la limitele revizuirii Constituției.

Cele două camere ale Parlamentului au dezbătut și apoi au adoptat proiectul legii de revizuire, Camera Deputaților începând dezbaterile în 17 marie 2003, finalizându-le prin adoptarea legii în cadrul sesiunii extraordinare din 30 iunie 2003. Senatul a început dezbaterile în sesiunea extraordinară din 25 august 2003, finalizându-le prin adoptarea legii la data de 1 septembrie 2003.

Între versiunile adoptate de către cele două camere au existat diferențe de redactare, legea astfel fiind supusă unei proceduri de mediere, procedură inițiată la data de 2 septembrie 2003, finalizată într-un text comun la data de 8 septembrie 2003. Legea de revizuire a Constituției a fost adoptată în 18 septembrie 2003 în ședința comună a celor două camere ale Parlamentului, cu votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.

Conform Legii numărul 375/2003 privind organizarea și desfășurarea referendumului național privind revizuirea Constituției, publicată în Monitorul Oficial numărul 171 din 22 septembrie 2003, legea de revizuire a fost supusă referendumului în zilele de 18 și 19 octombrie 2003.

Astfel, Constituția României a fost republicată în Monitorul Oficial numărul 767 din 31 octombrie 2003, textele având o nouă numerotare. Noua formă revizuită a Constituției cuprinde 8 titluri, noul titlu fiind intitulat „Integrarea euroatlantică”, și 156 de articole.

Procesul de revizuire a cuprins trei mari categorii, ce prevăd sporirea garanțiilor instituționale și constituționale ale drepturilor și libertăților fundamentale, îndeplinirea condițiilor pentru integrarea României în Uniunea Europeană și aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, precum și rezolvarea unor disfuncționalități remarcate în cadrul procesului decizional al autorităților publice.

Regimul juridic al drepturilor și libertăților fundamentale a avut parte de o serie de modificări ce se referă la egalitatea dintre cetățeni, indiferent de sex, posibilitatea cetățenilor români cu dublă cetățenie de a avea acces la funcțiile și demnitățile publice, dreptul la un proces echitabil, desfășurat într-un termen rezonabil, emiterea mandatului de arestare și de percheziție domiciliară numai de către judecător, consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum dreptul de acces liber la cultură, dreptul la un mediu înconjurător sănătos, libertatea economică, garantarea proprietății private, asigurarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele civile și penale, posibilitatea folosirii limbii materne în justiție și administrare publică de către persoanele aparținând minorităților naționale.

În ceea ce privește integrarea României în structurile euro-atlantice, principalele prevederi ce au fost incluse în textul constituțional vizează ratificarea tratatelor internaționale care ar fi incompatibile cu Constituția numai după revizuirea corespunzătoare a acesteia, extrădarea și expulzarea cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene numai după momentul integrării și numai în conformitate cu legislația internă și regulile specifice Uniunii Europene, drepturile cetățenilor Uniunii Europene rezidenți pe teritoriul României de a vota în alegerile organizate pentru alegerea Parlamentului European și de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale, drepturile exclusiv politice ale cetățenilor români care pot alege și pot fi aleși în Parlamentul European, dreptul de proprietate pentru străini și apatrizi cu privire la terenuri în România, numai după integrarea în Uniunea Europeană, în condițiile specifice Uniunii Europene, participarea Armatei Române la operațiuni de menținere a păcii, în cadrul și limitele stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectivă încheiate de România, exercitarea în comun cu alte state a competențelor precizate în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene, care este posibilă doar în urma aprobării exprese a Parlamentului, dată în ședință comună cu o majoritate de două treimi, precum și moneda unică europeană.

Îmbunătățirile aduse reglementărilor ce fac referire la funcționarea autorităților statului se referă în mare parte la menționarea expresă a principiului separației puterilor în stat, menționarea expresă a solidarității poporului român, restrângerea imunității parlamentare, diferențierea atribuțiilor celor două camere ale Parlamentului, intrarea în vigoare a legilor la 3 zile de la data publicării, prelungirea mandatului prezidențial, procedura punerii sub acuzare a Președintelui României, procedura ce trebuie urmată în cazul schimbării structurii Guvernului, angajarea răspunderii Guvernului, regimul juridic al ordonanțelor de urgență, precizarea rolului prefectului, creșterea independenței justiției, precum și îmbunătățirea funcționării acesteia, transformarea Curții Supreme de Justiție în Înalta Curte de Casație și Justiție, statutul Ministerului Public și al Consiliului Superior al Magistraturii, eliminarea atribuțiilor jurisdicționale ale Curții de Conturi, sporirea atribuțiilor Curții Constituționale.

Astfel, forma republicată a Constituției României din 1991, revizuită prin Legea numărul 429 din 2003, aprobată prin Referendumul Național din 18 – 19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curții Constituționale numărul 3 din 22 octombrie 2003, cu actualizarea denumirilor și renumerotarea articolelor, are o serie de modificări ce aduc îmbunătățiri vieții sociale, juridice, dar și o serie de noi adăugiri ce contribuie la integrarea euro – atlantică a României, țara noastră fiind membră NATO din data de 29 martie 2004, iar membră a Uniunii Europene de la data de 1 ianuarie 2007.

V – BIBLIOGRAFIE

Augustin-Vasile Fărcaș , Nicoleta Făcaș, 2010 , Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Dimitrie Cantemir Târgu Mureș,

Ioan. Muraru, 2006, Despre constituție și constituționalism, Editura Hamangiu, București

Tudor Drăganu, 1972, Drept constituțional, EDP, București

Aurel Popescu 1982, Instituțiile lui Gaius- traducere, Editura Academiei RSR, București

George Șerban,1996,Introducere în teoria contractului social, Editura Europolis, Constanța,

Cristian Ionescu,2012,Drept constituțional și instituții publice, Editura Hamangiu

Cristian. Ionescu, 2008, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C. H. Beck, București

Ion. Deleanu, 1995, Drept constituțional și instituții politice, vol. 1, Ed. Europa Nova, București,

Vasile-Sorin Curpan,2006, Momente in Dezvoltarea Politico-Juridica a României,Editura Grafit,Bacău,

Vasile – Sorin Curpăn,Vasile Curpăn, Emilia Mitrofan, 2013, Iași,Dezvoltarea constituțională a României, Editura StudIs

Ioan Murariu, Elena Simina Tănăsescu,2009,Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13, Editura CH BecK

Constitutia   din 1 iulie 1866

Constituția din 1938

Constituția din 1948

Constituția din 1952

Constituția României

Ioan Guceac, Revista Akademos, nr 2(29, iunie2013), Rădăcinile istorice ale constituției

Văllimărescu A.,1999, Tratat de enciplodedia dreptului, București

Boucher D., P. Kelly, 2008, Mari gânditori politici: de la Socrate până astăzi, Editura All, p 104

Vida Ioan, 2012, Legistica formală, Ediția V, Editura Universul Juridic,

Amititeloiaie A. 2009,Puterea politică din România contemporană și tendințele ei discreționare, Iași, Junimea,

VI – CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Augustin-Vasile Fărcaș , Nicoleta Făcaș, 2010 , Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Dimitrie Cantemir Târgu Mureș,

Ioan. Muraru, 2006, Despre constituție și constituționalism, Editura Hamangiu, București

Tudor Drăganu, 1972, Drept constituțional, EDP, București

Aurel Popescu 1982, Instituțiile lui Gaius- traducere, Editura Academiei RSR, București

George Șerban,1996,Introducere în teoria contractului social, Editura Europolis, Constanța,

Cristian Ionescu,2012,Drept constituțional și instituții publice, Editura Hamangiu

Cristian. Ionescu, 2008, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C. H. Beck, București

Ion. Deleanu, 1995, Drept constituțional și instituții politice, vol. 1, Ed. Europa Nova, București,

Vasile-Sorin Curpan,2006, Momente in Dezvoltarea Politico-Juridica a României,Editura Grafit,Bacău,

Vasile – Sorin Curpăn,Vasile Curpăn, Emilia Mitrofan, 2013, Iași,Dezvoltarea constituțională a României, Editura StudIs

Ioan Murariu, Elena Simina Tănăsescu,2009,Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13, Editura CH BecK

Constitutia   din 1 iulie 1866

Constituția din 1938

Constituția din 1948

Constituția din 1952

Constituția României

Ioan Guceac, Revista Akademos, nr 2(29, iunie2013), Rădăcinile istorice ale constituției

Văllimărescu A.,1999, Tratat de enciplodedia dreptului, București

Boucher D., P. Kelly, 2008, Mari gânditori politici: de la Socrate până astăzi, Editura All, p 104

Vida Ioan, 2012, Legistica formală, Ediția V, Editura Universul Juridic,

Amititeloiaie A. 2009,Puterea politică din România contemporană și tendințele ei discreționare, Iași, Junimea,