Regimul Concentrationar In Romania In Perioada 1944 1964
Rezumat
Lucrarea de față inițiază cercetarea prin prezentarea contextului intern și internațional în perioada 1944 și 1964, atât din punct de vedere intern, cât și internațional, odată cu impunerea comunismului în estul Europei. Politica sovietică impusă țărilor din sfera de influență a U.R.S.S debutează cu Conferința de la Yalta, prevederile sale influențând ireversibil soarta multor state din estul Europei.
Pe plan intern, este prezentată, țn primul capitol, impunerea regimului totalitar comunist în România, odată cu falsificarea alegerilor din 1946. Urmează o enumerare detaliată a șefilor de stat și de guvern care au condus țara în perioada 1944 – 1964, care au aplelat a diferite metode de anihilare a opozanților pentru a-și consolida puterea.
În al doilea capitol sunt aduse referiri la sistemul legislativ represiv aplicat de regimul comunist în aceeși perioadă, fiind prezentat caracterul general al legislației comuniste privind regimul concentraționar, modificările aduse codului penal privind legislația represivă și subordonarea instanțelor de judecată și elaborarea Constituțiilor din 1948, 1952 și 1964. De asemenea, sunt detaliate fenomenul de naționalizare și cel de colectivizare pe întreg teriotoriul țării. Este punctat scopul formării Tribunalelor poporului în perioada comunistă, culminând cu prezentarea proceselor din anii 1945-1946, procese în cadru cărora generali ai armatei române au suferit o adevărată dramă, comuniștii comițând numeroase abuzuri împotriva generalilor români, unii dintre ei fiind încarcerați sau chiar decedând în închisoare.
Al treilea capitol prezintă regimul de reeducare în închisorile din România, fiind amintite închisorile de exterminare a elitei politice si intelectuale și aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă, cel mai cunoscut fiind experimentul de reeducare din lagărul de la Pitești. Nu sunt uitate nici coloniile și lagărele de muncă, Canalul Dunăre-Marea Neagră și coloniile de muncă din Balta Brăilei.
Tot în ultimul capitol este tratat și subiectul deportărilor din Bărăgan între anii 1951-1954, cauzele deportării, categoriile de persoane deportate și localitățile înfințate de deportați în 1951.
Bibliografia conține lucrări și site-uri de specialitate, iar Anexelecuprind hărți și tabele sugestive care dezvăluie informații și statistici privind subiectul lucrării.
INTRODUCERE
Secolul al XX-lea a ramas în istorie drept cel mai sângeros secol, supremația sa în acest sens datorându-se celor două războaie mondiale care au făcut zeci de milioane de victime. Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a cuprins cea mai mare parte a globului, fiind considerat un război de mari proporții, în istoria omenirii.
După un astfel de conflict, contextul politic internațional existent la jumătatea secolului al XX-lea s-a dovedit prielnic pentru răspândirea și menținerea pentru o lungă perioadă de timp a regimului comunism care s-a impus în țările din centrul și estul continentului european, fapt explicabil poate și datorită faptului că a apărut pentru prima dată în Rusia în urma revoluției din octombrie 1917 și s-a menținut prin teroare, violență și crimă. Deși evoluția sa a fost diferită de la o țară la alta și de la o perioadă la alta ceea ce l-a ajutat să supraviețuiască o lungă perioadă de timp a fost represiunea, acest regim politic instaurând asasinatul fizic, moral și psihic ca instrument al metodelor sale de supraviețuire.
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Romane, termenul “ regim” definește un sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat, o formă de guvernământ a unui stat. În cazul de față, regimul impus de Partidul Comunist, inițial în Rusia și ulterior pe o mare parte din continentul european, inclusiv în România, s-a dovedit eficient, dar în sens negativ. Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată și nici clase sociale, o doctrină socială, politică și economică constituită pe principiul abolirii proprietății private și al instaurării proprietății colective. În comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii acesteia se bucură de același statut social și economic.
Impus prin mijloace brutale specifice unui regim de ocupație, comunismul românesc s-a consolidat și s-a perpetuat pe o bază represivă. Arestările ilegale, torturile, încarcerările au reprezentat adevărate mijloace de distrugere a tot ceea nu era pe placul regimului comunist, dar nu neapărat contra acestuia. Unul dintre subiectele cele mai delicate din istoria comunismului românesc îl reprezintă regimul concentraționar prezent în țara noastră mai bine de două decenii. Componenta esențială a regimului concentraționar a fost închisoarea, locul unde se executa pedeapsa și unde erau disciplinați infractorii, și care a devenit în România comunistă locul în care s-a petrecut eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea poltică, fizică și psihică a tuturor celor care se opuneau, ar fi putut să se opună sau nu puteau accepta noua ordine politică, economică și socială dispusă de autoritățile comuniste.
În lucrarea de față, intenționez să subliniez pricipalele evenimente care s-au petrecut între anii 1944 – 1964, pe plan intern și internațional, privind regimul concentraționar, violențele și ororile sistemului comunist totalitar din România, în primul rând cele din închisorile și lagărele de detenție, în contextul răspândirii și menținerii regimului comunist în fruntea a numeroase state din răsăritul Europei.
Subiectul privind regimul concentraționar, deosebit de important pentru a înțelege istoria comunismului în România, a fost îndelung discutat, din 1990 până astăzi, memorialistica românească despre represiunea comunistă, sub toate formele ei, numărând peste 250 de titluri, lucrări de istorie, politologie și mentalitate despre Gulagul românesc și perioada comunistă.
Lucrarea este structurata pe trei capitole. Primul se referă la contextul intern și internațional care a caracterizat perioada 1944-1964, odată cu impunerea comunismului în estul Europei, după Acordul de la Yalta. Am considerat important să subliniez politica sovieticilor de impunere a comunismului pentru țările din sfera lor de influență, inclusiv România, încă din 1943. Am încercat să demonstrez felul în care modelul sovietic a fost impus în România, urmărind etape esențiale care au marcat viața poporului român: impunerea guvernului Groza, falsificarea alegerilor parlamentare, scoaterea în afara legii a partidelor istorice.
Al doilea capitol descrie regimul concentraționar din România, baza sistemului legislativ represiv, dar și înființarea Tribunalelor poporului și scopul acestora.
Un important punct al capitolului al treilea îl reprezintă regimul din închisori, cu experimentele de reeducare de la închisoarea din Pitești. Trecerea în revistă a coloniilor și lagărelor de muncă întinse pe tot teritoriul țării, condițiile inumane de supraviețuire, deportările care au avut loc, reprezintă, de asemenea, repere importante în formarea unei imagini cât mai complete asupra regimului cooncentraționar din România.
În cercetare au fost utilizate 55 lucrări de specialitate privind acest subiect și 11 site-uri, pentru a caracteriza cât mai bine epoca adusă în discuție.
CAPITOLUL I
CONTEXTUL INTERN ȘI INTERNAȚIONAL ÎN PERIOADA 1944 – 1964
I. 1. Contextul internațional, impunerea comunismului în estul Europei
Până la primul război mondial, Europa era continentul cel mai dezvoltat și centrul civilizației mondiale. În schimb, în preajma celui de al II-lea război mondial, continentul european era foarte divizat economic și politic, cu puternice contradicții între state.
Cel de al II-lea război mondial, prin amploarea sa, prin numărul mare de state și armate implicate, prin pierderile umane și materiale provocate, a avut urmări de lungă durată. La sfârșitul războiului, milioane de refugiați din întreaga Europă nu mai aveau niciun fel de locuință, economia era în criză profundă, iar o bună parte a infrastructurii industriale a continentului era distrusă.
După război s-a accentuat scindarea Europei în state democratice situate în jumătatea de vest a continentului și state cu regim comunist în cea estică. Răsăritul continentului a intrat sub influența sovietică. Ca urmare a amestecului U.R.S.S., amestec susținut de trupele sovietice care au rămas în aceste state după încheierea războiului, s-au instaurat regimuri comuniste în Polonia, Germania de Est, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia, Albania. Au fost regimuri totalitare bazate pe monopolul politic și economic al partidului unic și pe încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești.
I. 1. 1. Situația statelor aflate sub influență sovietică și modelul de conducere impus de regimurile comuniste în aceste țări
După al II-lea război mondial, lumea a fost împărțită în două sfere de influență: capitalistă si, respectiv, comunistă. Principalele puteri ale lumii care reprezentau cel mai bine aceste două ideologii erau la momentul respectiv S.U.A. și U.R.S.S.
Dacă imediat după Revoluția bolșevică din 1917, încercările comuniștilor de a prelua puterea în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia și Bulgaria, au eșuat, la mai bine de un deceniu de la încheierea celui de-al doilea război mondial comuniștii se aflau la conducerea a opt state din Europa: Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, și chiar și, în Asia, în China și Coreea de Nord.
La sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică ocupase cea mai mare parte a Europei Centrale și Răsăritene și a Balcanilor. În țările ocupate de sovetici, U.R.S.S.-ul a acordat un ajutor activ regimurilor de stânga procomuniste, venite la putere cu ajutorul Armatei Roșii. Un alt aspect important s-a dovedit și faptul că, la sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică a reocupat și încorporat statele baltice.
În Albania se hotărăște la 23-24 octombrie 1944 instaurarea unui guvern condus de comuniști. La 1 decembrie 1944 au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, și, fără adversari, Partidul comunist obține 93,88% din totalul sufragiilor. Noul guvern proclamă Albania, la 11 februarie 1946, republică populară cu o constituție împrumutată de la Iugoslavia. Regimul aplicat de U.R.S.S. în această țară a fost unul totalitarist în care toate domeniile erau conduse de un grup de oameni deseori membrii ai Partidului Comunist. Măsurile aplicate, în general, de ruși în Europa de Est diferă de la o țară la alta, rezultatul fiind în fiecare dintre ele instalarea unui regim comunist totalitarist dominat de Uniunea Sovietică.
În ceea ce privește Germania, decizia Comisiei Consultative Europene din 1944 în definirea zonelor de ocupație, a plasat Berlinul în zona de est sovietică. Deși în primăvara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea de a ajunge la Berlin înainte de sosirea rușilor, acest lucru nu s-a întâmplat. Churchill intenționa să asedieze și să captureze Berlinul înaintea rușilor, dar președintele american Eisenhower a refuzat datorită înțelegerilor dintre aliați privind viitoarele zone de ocupație pentru Berlin, încălcarea lor putând avea ca rezultat accidente politice. Ca urmare, Berlin, Praga și Viena au căzut în mâinile sovieticilor. Imediat după înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început să izoleze zona estică și s-o transforme într-o regiune satelit din punct de vedere economic.pentru avantaje rapide si maxime, inițiind controlul asupra Germaniei de est înaintea conferinței de la Potsdam. Un partid communist a fost înființat în Berlin, sovieticii plasându-i rapid pe comuniștii germani în poziții cheie. Partidul Comunist German a fost nevoit să opereze o fuziune între germani și social-democrați, întrucât germanii îi detestau pe ruși privindu-i ca ocupanți.
În Bulgaria a avut loc o insurecție cu un caracter comunissfere de influență: capitalistă si, respectiv, comunistă. Principalele puteri ale lumii care reprezentau cel mai bine aceste două ideologii erau la momentul respectiv S.U.A. și U.R.S.S.
Dacă imediat după Revoluția bolșevică din 1917, încercările comuniștilor de a prelua puterea în Finlanda, Germania, Ungaria, Slovacia și Bulgaria, au eșuat, la mai bine de un deceniu de la încheierea celui de-al doilea război mondial comuniștii se aflau la conducerea a opt state din Europa: Albania, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Iugoslavia, și chiar și, în Asia, în China și Coreea de Nord.
La sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică ocupase cea mai mare parte a Europei Centrale și Răsăritene și a Balcanilor. În țările ocupate de sovetici, U.R.S.S.-ul a acordat un ajutor activ regimurilor de stânga procomuniste, venite la putere cu ajutorul Armatei Roșii. Un alt aspect important s-a dovedit și faptul că, la sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică a reocupat și încorporat statele baltice.
În Albania se hotărăște la 23-24 octombrie 1944 instaurarea unui guvern condus de comuniști. La 1 decembrie 1944 au loc alegeri pentru Adunarea Constituantă, și, fără adversari, Partidul comunist obține 93,88% din totalul sufragiilor. Noul guvern proclamă Albania, la 11 februarie 1946, republică populară cu o constituție împrumutată de la Iugoslavia. Regimul aplicat de U.R.S.S. în această țară a fost unul totalitarist în care toate domeniile erau conduse de un grup de oameni deseori membrii ai Partidului Comunist. Măsurile aplicate, în general, de ruși în Europa de Est diferă de la o țară la alta, rezultatul fiind în fiecare dintre ele instalarea unui regim comunist totalitarist dominat de Uniunea Sovietică.
În ceea ce privește Germania, decizia Comisiei Consultative Europene din 1944 în definirea zonelor de ocupație, a plasat Berlinul în zona de est sovietică. Deși în primăvara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea de a ajunge la Berlin înainte de sosirea rușilor, acest lucru nu s-a întâmplat. Churchill intenționa să asedieze și să captureze Berlinul înaintea rușilor, dar președintele american Eisenhower a refuzat datorită înțelegerilor dintre aliați privind viitoarele zone de ocupație pentru Berlin, încălcarea lor putând avea ca rezultat accidente politice. Ca urmare, Berlin, Praga și Viena au căzut în mâinile sovieticilor. Imediat după înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început să izoleze zona estică și s-o transforme într-o regiune satelit din punct de vedere economic.pentru avantaje rapide si maxime, inițiind controlul asupra Germaniei de est înaintea conferinței de la Potsdam. Un partid communist a fost înființat în Berlin, sovieticii plasându-i rapid pe comuniștii germani în poziții cheie. Partidul Comunist German a fost nevoit să opereze o fuziune între germani și social-democrați, întrucât germanii îi detestau pe ruși privindu-i ca ocupanți.
În Bulgaria a avut loc o insurecție cu un caracter comunist, în perioada imediat următoare pătrunderii Armatei Roșii. În urma acestor evenimente s-a format un cabinet în care alături de comuniști au intrat și membrii ai altor formațiuni politice. Comuniștii s-au grăbit să organizeze alegeri, pentru a-și consolida pozițiile în vederea instaurării unui regim totalitarist stalinist, alegeri pe care le-au și câstigat. În urma unui referendum, a fost abolită monarhia și Bulgaria a fost proclamată Republică Populară. Ulterior, după alte alegeri se formează un nou cabinet, fiind adoptată și o constituție care a legiferat instituirea regimului dictaturii proletariatului.
În Ungaria s-a constituit, în decembrie 1944 Frontul Național de Independență alcătuit din național-țărăniști, socialiști și comuniști, care desemna un guvern provizoriu aflat sub controlul unei comisii militare conduse ruși. Două luni mai târziu, Ungaria a fost proclamată republică. La alegerile generale din august 1947, prin falsuri și înșelăciuni, comuniștii au obținut majoritatea parlamentară. S-a constituit astfel un guvern de coaliție în care comuniștii erau predominanți.
În ceea ce privește Polonia, interesul sovieticilor s-a concentrat asupra asigurării victoriei comuniștilor și asupra punerii în practică a unui tip de politică internă care să corespundă intereselor U.R.S.S. Guvernul comunist instaurat în țară uzurpa guvernul aflat în exil la Londra, printr-un manifest dat publicității și adresat poporului polonez în care guvernul din exil era declarat ilegal. În anul 1947 au avut loc alegeri câștigate de comuniști. Se propunea și un program de renaștere națională de inspirație socialistă, în care se prevedea reforma agrară, iar baza politicii externe poloneze era prietenia și colaborarea cu țările coaliției antihitleriste, în special cu U.R.S.S.
În Cehoslovacia rezultatele alegerilor desfășurate pe data de 26 mai 1946 au dat câștig de cauză comuniștilor. Conștienți de influența lor relativ scăzută în societatea cehoslovacă în toamna anului 1947, pe fondul unor tensiuni sociale și politice, comuniștii au declanșat un atac asupra tuturor celor suspectați de a nu fi de acord cu calea comunistă de evoluție. Și astfel au hotărât organizarea de noi alegeri care urmau să se desfășoare în luna mai 1948, comuniștii bazându-se pe ajutor de la Moscova. La 30 mai au avut loc alegerile, comuniștii cehoslovaci având câștig de cauză, dovedind ulterior că reprezintă partidul cel mai stalinist din regiune.
Regimul comunist din Iugoslavia beneficia de cea mai bună poziție dintre toate guvernele socialiste din Europa de Est. Forțele partizanilor, care numărau 800000 de oameni, dețineau controlul militar total, fără a se pune problema vreunui amestec străin. Fusese instituită încă din timpul războiului o structură administrativă eficientă care acoperea tot teritoriul țării. După numeroase negocieri, între liderii comuniști și cei aflați în exil, s-a căzut de acord, ca o măsură de precauție, ca membrii familiei regale, în frunte cu regele Petru al II-lea să nu mai revină în țară.
În România, coaliția forțelor politice care au răsturnat regimul mareșalului Ion Antonescu n-a putut să supraviețuiască mai mult de câteva luni de zile. S-a creat Frontul Național Democrat, comuniștii având intenția să preia puterea cu ajutorul Moscovei. După modelul aplicat și în alte state de sub tutela Moscovei, comuniștii au trecut la asaltul asupra puterii organizând manifestari violente de stradă. Lovitura împotriva guvernului N. Rădescu a fost dirijată de A. J. Vîșinski, trimis al sovieticilor la București. Acesta l-a obligat pe regele Mihai I să accepte formarea unui guvern condus de Petru Groza.
Constituirea guvernului Groza a adus dupa sine totala subordonare a forțelor de ordine față de comuniști fapt ce-a ușurat acțiunea de eliminare a opozanților din viața politică mai ales după ce acesta a fost recunoscut și de occidentali. Alegerile desfășurate la 19 noiembrie 1946 prin fraudă au fost câștigate de comuniști. La 30 decembrie 1947 prin abolirea monarhiei a fost înlăturat și ultimul obstacol în calea desfășurării dominației sovietice în România.
I. 1. 2. Conferința de la Yalta și urmările sale
În luna ianuarie a anului 1945, prezența sovietică devenise amenințătoare în Europa. Forțele aliaților se găseau față în față. Unii veneau din Răsărit, alții din Apus, având același obiectiv: ocuparea Berlinului.
Pentru o mai bună înțelegere a ultimelor 50 de ani a istoriei țării noastre, trebuie să aruncăm o privire asupra situației internaționale. Războiul se sfârșește în august 1945, odată cu lansarea bombei atomice la Hiroshima și Nagasaki. În 1945, Germania, cumplet distrusă după trei ani de bombardamente ale aviației aliate, este ocupată în jumătatea de Răsărit de ruși, iar in jumătatea de Apus de aliații americani, englezi și francezi. Dar, alături de Germania de est, e ocupată de rusi și toată Europa de est: Polonia, Ungaria, România și Bulgaria.
Astfel că, era nevoie de stabilitate după o lungă perioadă de conflicte. Conferința de la Ialta a fost cea care a trasat noile granițe pe continent. Numită și Conferința din Crimeea, întâlnirea din 4-11 februarie 1945 a avut loc între liderii națiunilor aliate cheie S.U.A., Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori pe durata celui de-al Doilea Război Mondial, dar, atunci când au făcut-o, deciziile lor au schimbat cursul istoriei. Cei trei, angajați în luptă până la victoria finală, își puseseră în gând să stabilească o nouă ordine europeană. Conferința s-a desfășurat la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, din Uniunea Sovietică, aflat acum în Ucraina. Printre membrii delegațiilor s-au numărat Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și reputatul Viaceslav Molotov. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summit-ul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.
Cei trei lideri s-au pus de acord privind divizarea Germaniei. Astfel că urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație.
Semnând „Declarația asupra Europei eliberate", cele trei puteri mondiale se angajau să ajute țările eliberate de sub influența nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice, după propria alegere. De asemenea trebuia asigurată restabilirea drepturilor suverane și administrarea proprie pentru acele popoare care au fost lipsite prin forță de aceste drepturi de către națiunile agresive.
„Pentru îmbunătățirea condițiilor în care popoarele eliberate și-ar putea realiza aceste drepturi, cele trei guverne vor ajuta în comun popoarele din oricare stat european eliberat sau fost stat satelit al Axei în Europa, unde, după aprecierea lor, va fi necesar: a se crea condiții pentru pacea internă, a se lua măsuri urgente pentru ajutorarea popoarelor în mizerie, a crea organe provizorii de guvernare, care să reprezinte în mod larg toate elementele democratice ale populației și care să fie obligate să instaureze cât mai grabnic, pe calea unor alegeri libere, guverne care să corespundă voinței poporului și a contribui, acolo unde va fi necesar, la realizarea unor astfel de alegeri."
Această declarație semnată de cei trei lideri n-a fost însă aplicată. Anglo-americanii, datorită eforturilor făcute pentru câștigarea războiului, și-au pierdut puterea. Roosevelt și Churchill au fost acuzați, după puțin timp de la semnarea acordului, că i-au făcut prea multe concesii lui Stalin, că au trădat popoarele din răsăritul Europei. În viziunea lor nu mai erau decât două soluții: războiul sau compromisul. Și l-au ales pe acesta din urmă.
La noi, în momentul când au sosit rușii, Partidul Comunist n-avea decât aproape 1000 de membri, dar partidul se afla in ilegalitate, guvernele interbelice nepermițând existența unui partid care depindea de ruși. Asta explică de ce, fiind în clandestinitate, numărul membrilor partidului era atât de mic. Însă de îndată ce s-a instalat puterea sovietică la noi în țară, numărul membrilor a crescut. Mare parte dintre ei au devenit comuniști numai pentru a fi de partea învingătorului, de partea celui care deține puterea. S-au inventat mișcări populare, s-a ieșit în strada, s-a cerut demisia guvernului. Se întrevedea o revenire la situația existentă înainte de război, la o viață socială și politică normală.
În martie 1945, regele Mihai a fost silit să schimbe guvernul. Prim-ministru era generalul Nicolae Rădescu. Trimisul Moscovei, ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vîșinski l-a silit pe rege să accepte un nou prim-ministru, cel pe cel pe care rușii îl desemnaseră, în persoana lui Petru Groza. Acesta din urmă era un burghez, un bancher transilvănean, simpatizant al comuniștilor. În aproape trei ani, încercările regelui, de a rezista presiunilor sovietice au fost dificile. Guvernul se afla din ce în ce mai mult în puterea comuniștilor.
În democrațiile apusene exista, în 1945, parlament și opinie publică, dar ideea de a începe un război împotriva fostului aliat, chiar și atunci când acesta comitea abuzuri în Europa, nici nu putea fi adusă în discuție, după cinci ani de război în Europa, Africa și Extremul Orient. Pe de altă parte, occidentalii semnaseră la Yalta un acord pentru organizarea de alegeri libere. Chiar dacă aceste alegeri libere, au fost falsificate.
Clasa politică, în frunte cu Iuliu Maniu, alături de rege, au fost inițial surprinși, apoi consternați de slăbiciunea reacțiilor Aliaților față de încălcările din ce în ce mai grave ale ocupanților sovietici în raport cu angajamentele lor internaționale: încă din timpul războiului, s-au efectuat zeci de mii de deportări ale românilor din Basarabia și Bucovina, ale sașilor și șvabilor din Transilvania și Banat.
I. 1. 3. Politica sovietică impusă țărilor din sfera de influență a U.R.S.S.
Uniunea Sovietică a exercitat o influență politică și socială puternică asupra unui mare număr de națiuni. R.S.F.S. Rusă, R.S.S. Ucrainiană, R.S.S. Bielorusă, R.S.S. Uzbekă, R.S.S. Kazahă, R.S.S. Georgiană, R.S.S. Azerbaidjană, R.S.S. Lituaniană, R.S.S. Moldovenească, R.S.S. Letonă, R.S.S. Kirghiză, R.S.S. Tadjikă, R.S.S. Armenească, R.S.S. Turkmenă, R.S.S. Estonă.
În terminologia politică sovietică, existau state care avansau pe drumul socialist de dezvoltare, spre deosebire de țările mai sus menționate care aparțineau socialismului dezvoltat. U.R.S.S. a creat în 1949 o organizație economică a statelor comuniste europene, CAER-ul, pentru a constitui un echivalent al Comunității Economice Europene, specific statelor europene apusene. Țările membre ale CAER-ului erau aliate ale Uniunii Sovietice.
CAER era o comunitate economică a cărui baze s-au pus în 1949 și care era condusă de sovietici. Țările membre ale CAER-ului erau numite și blocul răsăritean și erau considerate state satelit ale U.R.S.S.: Bulgaria, Cehoslovacia, Germania Răsăriteană, Ungaria, Polonia, România, Albania, în Europa; Cuba în America Centrală; Mongolia și Vietnam, în Asia. Cele mai multe dintre aceste state primeau ajutor militar sau economic din partea Uniunii Sovietice și erau inflențate de aceasta din urmă în diferite proporții. În unele cazuri, sprijinul pentru sovietici a fost de scută durată, fie pentru că guvernele prosovietice au pierdut puterea, fie că guvernele respective au schimbat dintr-un motiv oarecare orientarea politică a țării.
I. 1. 4. Impunerea unui regim de teroare în statele intrate sub influență sovietică
Vina fundamentală a regimului comunist din România a constat în deposedarea unui întreg popor de un drept esențial, și anume, libertatea, timp de aproape o jumătate de secol. Negarea acestui drept s-a impus prin anihilarea tuturor celorlalte drepturi specifice ale omului, derivate din cel menționat mai sus. Negarea libertății, urmărită cu mijloacele puterii deținute de către partidul unic, s-a diversificat, în tot atâtea negări ale drepturilor multiple ale omului, derivate din complexitatea vieții sociale: drepturi politice, sociale, profesionale, intelectuale, spirituale. Pentru a-și atinge scopul, regimul comunist a creat instituții organizate ierarhic prin intermediul cărora și-a exercitat puterea totală și care purtau răspunderea pentru crima colectivă și permanentă săvârșită împotriva întregii națiuni, condamnată la dependența nelimitată față de pătura socială dominantă.
Partidul unic încredința guvernului, misiunea de a-i pune în aplicare hotărârile. Funcția represivă, esențială pentru conservarea puterii, a fost încredințată Ministerului de Interne, Securității, Miliției și, atunci când era cazul, Armatei. Un rol important în legitimarea represiunii a revenit justiției, instrument al puterii totalitare. Consolidarea regimului s-a înfăptuit inițial cu mijloacele terorii extinse la nivelul întregii populații. Încarcerarea în masă a populației, cu prioritate a elitelor politice, intelectuale, economice, ecleziastice, militare și țărănești a devenit, la scurt timp după acapararea totală a puterii, la sfârșitul anului 1947, un mijloc de terorizare a populației și de anihilare a rezistenței împotriva noii guvernări. Numărul victimelor represiunii concentraționare nu a putut fi cunoscut niciodată la dimensiunile sale. Celor exterminați în închisorile și în "coloniile de reeducare", denumire eufemistică pentru lagărele de exterminare, li se adaugă cei "eliberați" din unitățile sistemului concentraționar, care schimbau celula mică a închisorii cu una mult mai extinsă, cea a întregii țări, suferind de infirmități ireversibile fizice, dar mai ales psihice.
România nu a făcut notă discordantă. Cadrele de conducere ale Partidului Comunist Român, prin organele sale de execuție, între care, cel mai eficient s-a dovedit a fi aparatul de represiune fizică, reprezintă factorii care își împart vina colectivă a deposedării întregului popor român de dreptul fundamental la libertate, crima esențială a regimului comunist din România.
Au fost introduse pedepsele administrative și lagărele de muncă forțată, care au scutit autoritățile de a mai înscena procese, deoarece, astfel, aveau posibilitatea să priveze de libertate pe orice presupus adversar politic suspectat de a desfășura activități împotriva regimului și să-l concentreze în condiții precare de existență în lagăre de muncă obligatorie. Până în aprilie 1962, folosindu-se de întregul arsenal de metode de convingere, de la presiuni morale la amenințări și chiar la crimă, comuniștii au reușit să realizeze deposedarea țăranilor de proprietăți prin colectivizare.
O mare parte a liderilor politici ai României interbelice, a elitelor intelectualității și societății civile, tot ce fusese mai reprezentativ în clasa conducătoare a fost exterminată sau redusă la tăcere. Genocidul început prin lichidarea elitelor politice și sociale a fost extins asupra intelectualilor. Statul comunist a instituit discriminarea dreptului la învățătura. Au fost eliminați din învățământul superior zeci de mii de studenți. Obligați la condiții de existență inferioare, descendenții intelectualității și ai celor înstăriți prin muncă cinstită au fost aruncați, în cea mai mare parte, la periferia societății. Aceasta a fost prima etapă a căii spre comunism: răsturnarea valorilor umane, controlul prin teamă și ignoranță a oamenilor.
Rezistența împotriva regimului comunist din România a însemnat reacția de apărare a demnității naționale împotriva jafurilor, arestărilor și crimelor comise de ocupanții sovietici. O componentă importantă a acestei rezistențe a constituit-o lupta armată desfășurată de anticomuniștii retrași în munți și susținuți de localnici, luptă care a durat peste un deceniu. În această mișcare au fost implicați mii de oameni care au rezistat eroic atacurilor trupelor de securitate. În timp, aproape toți aceștia fie au murit, fie au fost capturați, condamnați la moarte și executați.
Din deceniul al cincilea al secolului trecut, situația în Europa s-a definit prin împărțirea politico-militară în două blocuri: Pactul Nord-Atlantic, condus de S.U.A., și Tratatul de la Varșovia, care se afla sub influența Moscovei.
I. 2. Contextul intern, impunerea regimului totalitar comunist în România
Comunismul a fost cu siguranță, cea mai neagră perioadă din întreaga noastră istorie, națională și internațională.
La 23 august 1944, armata sovietică se afla deja pe teritoriul României, în nordul Moldovei încă din luna martie, mareșalul Antonescu urmând să fie înlăturat prin forță dacă refuza semnarea armistițiului cu Națiunile Unite. În urma refuzului lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaților. Armistițiul semnat a scos România din alianța cu Germania nazistă împotriva căreia a întors armele, devenind astfel aliată a Uniunii Sovietice, aceasta fiind, de fapt, intenția regelui Mihai și a conducătorilor politici ai vremii. Pentru ruși însă, România nu era decât o altă țară care se urmarea a fi ocupată și unde Stalin dorea să impună sistemul social deja existent la ruși, în marșul triumfal spre Berlin.
I. 2. 1. Planurile sovietice de impunere a comunismului în România
Primul scop al rușilor era instaurarea unui guvern comunist, iar când acest fapt urma să devina realitate, comuniștii români, având în spate întreaga putere a armatei sovietice, urmau să militeze pentru distrugerea democrației în România. Astfel, Partidul Comunist începe seria manifestărilor de stradă zgomotoase pentru atragerea de aderenți, folosindu-se de cenzura impusă tuturor mijloacelor de informare care interzicea partidelor tradiționale, cel liberal și cel țărănesc, să se manifeste pe motiv că sunt nedemocratice și se opun prin acțiunile lor deciziilor luate prin Armistițiu. După o perioadă de mai mulți ani de război, de sacrificiu de vieți omenești și de lipsuri, masele orășenești, o pradă ușoară în astfel de clipe, sunt amăgite cu iluzia de viață materială și spirituală mai bună, fără a cunoaște regimul politic stalinist. În număr de zeci de mii, oamenii, de teama pierderii slujbelor sau pur și simplu din inerție, scandau ceea ce li se cerea de către niște agitatori necunoscuți și purtau portretele unor oameni despre care nu știau mare lucru, pentru că așa era linia trasată de undeva de sus. Rolul partidului comunist era acela de a menține regimul instaurat în România după 23 august și să stabilească ordinea în termenii doriți de sovietici.
La 8 noiembrie sosea la București Andrei I. Vîșinski, locțiitor al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al U.R.S.S., celebrul procuror din timpul marilor procese staliniste din anii 1936-38, în urma cărora milioane de ruși au fost exterminați. Trei zile mai târziu, din ordinul Comandamentului Sovietic, autoritățile locale românești au fost obligate să se retragă din Ardealul de Nord. Deși în Convenția de Armistițiu semnată la Moscova se stipula ca Transilvania va fi restituită în întregime României, iată că la nici două luni sovieticii se răzgândesc și vor să foloseacă acest teritoriu drept capital politic pentru comuniști. La sfârșitul aceleiași luni autoritățile sovietice cereau guvernului român să reducă poliția Capitalei la câteva sute de oameni și a jandarmeriei întregului teritoriu la 14.000. Dreptul la proprietate a cetățeanului român nu mai este sigur. Locuințele sunt ocupate abuziv pentru încărtiruirea ostașilor sovietici care, comit numeroase abuzuri.
Dacă de la Washington, Roosevelt, și de la Londra, Churchill, plecaseră spre Yalta, de la Moscova sosiseră la București Ana Pauker și Gheorghiu-Dej. Manifestațiile conduse de comuniști la a căror comandă se strigau lozinci, se țineau lanț. Masele strigau „Jos guvernul Rădescu!", „ Vrem guvern F.N.D.!", „ Vrem pământ pentru țărani!".
Amestecul tot mai accentuat al sovieticilor în treburile interne ale României era de fapt răsplata pe care o primeau sovieticii pentru neamestecul lor în Grecia unde trupele engleze luptau împotriva comuniștilor pentru reinstaurarea monarhiei. Fără ajutorul lui Stalin, comuniștii nu ar fi putut obține puterea în Grecia. Așa că Churchill s-a revanșat prin refuzul implicării în situația României, apreciind ajutorul rușilor în problema Greciei.
Primul-ministru, generalul Nicolae Rădescu, încerca să ia măsuri împotriva manifestanților controlați de comuniști care provocau incidente peste tot. În urma acestor acțiuni era chemat frecvent la comandamentul sovietic și acuzat că nu permite poporului să se manifeste liber. De asemenea, primul ministru a avut întrevedere și cu A.I. Vișinski în cursul cărora i se reamintea respectarea tuturor angajamentelor luate de sovietici în mod loial, deși autoritățile sovietice își măreau în fiecare zi cerințele și copleșeau România cu noi obligații care nu aveau nici o bază în Tratatul de armistițiu.
Generalul Rădescu și-a exprimat clar dorința de a organiza alegeri libere, însă comuniștii se opuneau fiindcă probabil nu le puteau controla încă, și astfel au declarat război guvernului și au obținut printr-un ordin al autorităților sovietice suprimarea ultimului ziar de opoziție. În reuniunile publice îi atacau pe cei aflați în guvern, pe țărăniști și liberali, numindu-i „reacționari" și „fasciști". Nicolae Rădescu a intenționat să convoace o adunare publică în care să prezinte situația țării, deoarece prin radio sau presă, în întregime a comuniștilor, nu putea să se adreseze țării, în fața anarhiei ce se propaga pe întreg teritoriul României. Dar autoritățile sovietice s-au opus ținerii acestei adunări și pentru a încerca să conducă țara într-o atmosferă de liniște și pace, Rădescu a declarat:
„În contradicție cu afirmațiile publice făcute de purtătorii de cuvânt autorizați ai guvernului sovietic, am fost acuzat de sabotaj în executarea clauzelor armistițiului. Subsecretarii de stat comuniști îi atacau pe funcționarii necomuniști din departamentele lor. Când erau rugați să renunțe la funcțiile lor, refuzau. Preferau să rămână în cadrul cabinetului și să creeze prin activitatea lor o situație anarhică, exploatată apoi ca pretext pentru intervenția sovietică. Atunci când, cu scopul de a pune capăt acestor mașinațiuni, am obținut un decret care înlătura mai mulți subsecretari de stat, cei îndepărtați au continuat, de la cartierul general al partidului comunist, să trimită ordine autorităților locale, incitându-le la acte de rebeliune contra guvernului. Așa a fost spre exemplu cazul lui Teohari Georgescu."
La mai puțin de 3 ani de la ocupația sovietică a teritoriului României, în 1947, regele Mihai I este forțat să abdice și e proclamată Republica Populară Română, stat al democrației populare. Regimul instaurat era condus de Partidul Muncitoresc Român care își întărește poziția printr-o politică stalinistă de descurajare a oricărei opoziții politice și de distrugere a structurilor economico-sociale ale vechiului regim. Aceasta situație a început să se schimbe abia în anii 1960, atunci când guvernul român a început să-și afirme o anumită independență față de Uniunea Sovietică. În 1965 s-a stins din viață principalul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România a intrat într-o perioadă de schimbări și, după o așteptată luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit, în mod neașteptat, Nicolae Ceaușescu, devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965.
I. 2. 2. Falsificarea alegerilor din 1946
La începutul anului 1946, România se pregătea de alegeri. Partidele istorice încercau să supraviețuiască unei campanii electorale sub presiunea forțelor sovietice si a comuniștilor români, iar guvernele Statelor Unite și Marii Britanii adresau note guvernului român, condus de Petru Groza, prin care protestau față de încălcarea flagrantă a democrației. Documentul atrăgea atenția asupra abuzurilor, a încălcării libertăților și frecvenței violențelor, exprimând nemulțumirea față de interzicerea libertății de exprimare a populației.
Alegerile parlamentare din România anului 1946 au fost organizate pe 19 noiembrie 1946. Rezultatele oficiale îi dădeau câștigători pe comuniștii români și pe aliații lor din Blocul Partidelor Democrate creditat cu 84% din voturi: Uniunea Populară Maghiară, facțiunea țărănistă a lui Nicolae Lupu și Comitetul Democrat Evreiesc. Aceste alegeri au marcat un pas decisiv în destabilizarea monarhiei constituționale române și instaurarea regimului comunist în țară un an mai târziu.
Urmările asupra viitorului politic, social, economic, cultural al României au fost copleșitoare. Regele Mihai I a validat alegerile din 1946, primele din perioada postbelică, cu toate că avea cunoștință că au fost falsificate și că s-au desfășurat în condiții cu totul speciale cu țara ocupată și amestecul autorităților comuniste în procesul electoral. Rezultatele oficiale, comunicate abia la 23 noiembrie, arătau că Blocul Partidelor Democrate obținuse 4.773.689 voturi, transformate în 347 locuri parlamentare; P.N.Ț. doar 881.304 voturi și 33 de mandate, Uniunea Populară Maghiară deținea 538.862 voturi și 29 mandate, iar P.N.L.- ul lui Brătianu, 259.068 voturi, respectiv 3 mandate. Alte două mandate au fost acordate facțiunii țărăniste a lui Nicolae Lupu. Deși nu se cunosc și poate nu se vor cunoaște niciodată cifrele exacte, alegerile au fost falsificate, inversându-se practic câștigătorii.
Partidul Comunist Român și-a început manevrele de slăbire a coaliției, odată cu publicarea Platformei P.C.R. la 26 septembrie 1944 și crearea Frontul Național Democrat. Astfel comuniștii au reușit să atragă Partidul Social-Democrat și Partidul Socialist-Țărănesc, în F.N.D., alături de fostele sale organizații: Frontul Plugarilor, Sindicatele Unite, U.T.C. Presa comunistă lua cu asalt instituțiile locale cu ajutorul maselor manipulate cu promisiuni și diversiune. Drept urmare, în ciuda eforturilor ce le-a depus pentru susținerea războiului antihitlerist și a străduințelor de a menține o stabilitate economică-socială, guvernul Rădescu a devenit ținta unor atacuri și presiuni din ce în ce mai virulente până când, cu ajutorul direct al autorităților sovietice a fost răsturnat.
Conferința de la Yalta le-a dat mână liberă comuniștilor români, așa că după această dată a fost numai o chestiune de timp până când au preluat puterea totală. Primul guvern comunist în frunte cu Petru Groza a fost rodul colaborării dintre comuniști și alte partide. F.N.D. deținea președinția și 12 ministere, din totalul de 17, comuniștii fiind reprezentați de Gheorghiu-Dej, Lucrețiu Pătrășcanu și Teohari Georgescu. PSD-ul îi desemnase pe Lotar Răducanu, Ștefan Voitec și Tudor Ionescu, iar Frontul Plugarilor pe Petru Groza, Mihail Ralea, fost țărănist, și Romulus Zăvoni. Uniunea Patrioților era reprezentată de Petre Constantinescu-Iași si Dumitru Bagdazar, iar disidența țărănistă prin Anton Alexandrescu.
Surprinzătoare în această guvernare s-a dovedit a fi dizidența liberală condusă de Gheorghe Tătărescu pentru Ministerul Finanțelor, cel al Industriei și Comerțului, dar și pentru cel al Afacerilor Străine. Explicația era simplă, gruparea acceptând colaborarea pentru a salva țara, aflată într-un greu impas, deși aceasta a cunoscut falsificarea alegerilor și nu a făcut nimic să o combată. În cele din urmă, gruparea Tătărescu a împărtășit aceeași soarta cu cei care incomodau comuniștii, și anume înlăturarea din guvern și represiunea.
Pentru a-și asigura o victorie sigură, comuniștii au elaborat legea electorală în iulie 1946, care prevedea desființarea Senatului și pe cea privind organizarea Adunării Deputaților care a introdus faimosul articol 7 prin care se interzicea „dușmanilor poporului” dreptul de a alege și de a fi aleși sau de a participa în propaganda electorală. Printre cei care intrau în categoria acestora se numărau cei cu funcții de răspundere în aparatul de stat din timpul dictaturii antonesciene, legionarii, voluntarii de pe frontul din răsărit, cei epurați din aparatul de stat și din armată, după data de 23 august 1944. Prin articolul cu pricina au fost eliminați cetățeni cu drept de vot, în condițiile în care astfel de hotărâri s-au luat arbitrar și abuziv, având ca fundal politic desfășurarea procesului intentat partidelor istorice și personalităților vremii, în frunte cu Ion Antonescu, puse la stâlpul infamiei printr-o propagandă calomnioasă. Procesul a purtat denumirea de procesul Marii Trădări Naționale.
I. 2. 3. Șefii de stat și guvernele care au condus țara în perioada 1944 – 1964
România a fost condusă de regele Mihai I de Hohenzollern în perioada celui de-al doilea război mondial, încă de la intrarea țării noastre în conflict și până la 30 decembrie 1947. La data de 9 ianuarie 1948 a intrat în vigoare un decret privind fixarea atribuțiunilor Prezidiumului Republicii Populare Române, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 7 din 9 ianuarie 1948. Potrivit articolului 3, cel mai în vârstă dintre membrii Prezidiumului exercita de drept și în fapt funcția de Președinte al Prezidiumului Republicii Populare Române. Articolul 5 îl confirma în această calitate pe prof. Constantin I. Parhon care a condus România până la 12 iunie 1952. Încă din 13 aprilie 1948 când a fost promulgată Constituția Republicii Populare Române, se prevedea că șefia statului va exercitată de un prezidiu al Marii Adunării Naționale Lui Parhon i-a urmat în funcție Petru Groza, până la 7 ianuarie 1958, când, în fruntea Prezidiului M.A.N. a R.P.R. a fost numit Ion Gheorghe Maurer. Acesta și-a exercitat mandatul până la 21 martie 1961. Tot atunci, prin modificarea legii nr. 1 din 25 martie 1961 din Constituția Republicii Populare Române publicată pe 27 septembrie 1952, s-a prevăzut că șefia statului va fi exercitată de un Consiliu de Stat, iar prezidiul M.A.N. este desființat. Din acel moment, la conducerea României, ca președinte al Consiliului de Stat, s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej până în martie 1965.
Revenind la perioada celui de-al doilea război mondial și a celor două decenii care i-au urmat, la conducerea statului au fost numite cabinete guvernamentale de diferită orientare politică, până când au ajuns să fie dominate și deținute de comuniști.
Mareșalul Ion Antonescu a fost acela care a fost numit prim ministru, în fruntea unui guvern de uniune națională, fiind învestit cu puteri depline la 4 septembrie 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea. Apoi, prin Acordul de la Craiova România a cedat Cadrilaterul Bulgariei și a fost declarată la 14 septembrie 1940 stat național-legionar până la 27 ianuarie 1941, sub regele Mihai I. Mișcarea Legionară a înființat instituții proprii care funcționau în paralel cu cele oficiale. La sfârșitul lui ianuarie 1941, legionarii sunt înlăturați de la guvernare. Între 27 ianuarie 1941 – 23 august 1944, tot Antonescu este cel care conduce Consiliul de Miniștri al României și antrenează țara în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Prin Actul de la 23 august 1944, mareșalul Antonescu este demis de regele Mihai I și arestat.
Urmează cabinetele ministeriale conduse de Guvernul Constantin Sănătescu, între 23 august 1944 – 4 noiembrie 1944 și respectiv 4 noiembrie 1944 – 6 decembrie 1944. România adoptă Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 prin care ieșea din războiul antisovietic și se angaja în lupta împotriva Germaniei. De asemenea se angaja să plătească 300 milioane dolari despăgubiri de război. Dictatul de la Viena era anulat și era stabilită o nouă graniță româno-sovietică. Are loc, de asemenea, o confruntare între partidele politice și coaliția girată de comuniști.
Mandatul cabinetului Nicolae Rădescu a fost marcat de o profundă criză politică, între 6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945, criză determinată de campaniile FND organizate în tentativa de a prelua puterea. Desfășurarea Conferinței de la Ialta pe plan internațional, a manifestațiilor antiguvernamentale din 24 februarie 1945, pe plan intern, și vizita lui A. I. Vîșinski la București, l-au preset pe regele Mihai I să destituie guvernul.
Guvernul Petru Groza conduce România, inițial din 6 martie 1945 până la 30 noiembrie 1946, instituind Reforma agrară din 1945 și Legea electorală din 1946, fiind format din membrii FND. În această perioadă are loc procesul împotriva mareșalului Ion Antonescu și au loc alegerile din 19 noiembrie 1946. Ulterior, comuniștii demarează procesul de acaparare a întregii puteri în stat și lichidare a oricăror forme de opoziție. Are loc etatizarea BNR și instituirea controlului de stat în industrie, regele Mihai I abdică și este proclamată Republica, toate acestea în timpul celui de-al doilea cabinet Groza între 1 decembrie 1946 – 30 decembrie 1947. După 30 decembrie 1947 și până la 2 iunie 1952, tot guvernul lui Petru Groza, în timpul altor două cabinete, este cel care a elaborat Constituția din 13 aprilie 1948 și a inițiat naționalizarea industriei. În aceeași perioadă, România devine membru fondator CAER în 1949, este demararat procesului de colectivizare, au loc deportările în Bărăgan, și sunt înființate pe plan administrativ intern regiunile și raioanele.
Gheorghe Gheorghiu-Dej este cel care, timp de trei ani, din 2 iunie 1952 până la 4 octombrie 1955 s-a aflat în fruntea guvernului. În această perioadă, România devine membru fondator al Tratatului de la Varșovia la 17 mai 1955 și este adoptată Constituția din 27 septembrie 1952.
Tot sub aripa Partidului Muncitoresc Român, la fel ca și predecesorul său, Chivu Stoica este care va conduce guvernul între 4 octombrie 1955 – 19 martie 1957 și, respectiv, 19 martie 1957 – 21 martie 1961. Începe procesul de destalinizare, România devine membru ONU la 14 decembrie 1955 și are loc retragerea trupelor sovietice în 1958.
Din 21 martie 1961 și până la 18 martie 1965, își va desfășura activitatea primul cabinet condus de Ion Gheorghe Maurer. Perioada este caracterizată de încheierea procesului de colectivizare în 1962 și elaborarea Constituției intrată in vigoare la 21 august 1965.
I. 2. 4. Metode de anihilare a opozantilor
Regimul comunist și-a dovedit prezența nefastă atât în viața culturală dar și în toate celelalte domenii de activitate, metodele brutale folosite, de multe ori foarte eficiente, dovedind că pe termen mediu și lung ele nu dau rezultatele scontate, însă urmările se resimt până în zilele noastre.
Partidul a acționat pentru a transforma România după modelul sovietic, folosind normele și practicile staliniste. Treptat, teroarea a cuprins întreaga țară, susținută, în principal, de câinele de pază al partidului, Securitatea. Rolul său, potrivit decretului de înființare era de a apăra cuceririle democratice și a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva complotului dușmanilor externi și interni. Această organizare defensivă reprezenta dorința comuniștilor de a se menține la putere. Astfel România comunistă s-a autocertificat, în mod oficial, drept un stat polițienesc. În primii ani de după război, conducerea superioară a Securității era alcătuită, aproape în totalitate, din agenții serviciilor secrete sovietice.
Brutalitatea era trăsătura comună definitorie, caracteristică oamenilor numiți de Moscova pentru a conduce Securitatea din România. Aceștia și-au câștigat reputația de anchetatori duri, fără scrupule, reputația acestora transformându-i în primii ofițeri de notorietate cunoscuți chiar și în afara României.
În acest context de terorizare a societății românești, în plan cultural este promovat spiritul luptei de clasă: mutilarea tradițiilor culturale naționale, la toate nivelurile. Nimic nu ilustrează mai pregnant natura politicii centralizate urmărite de regimul comunist, decât folosirea de către represiune a tuturor acelora care nu se conformau reeducării în spiritul revoluției muncitorești sovietice. Potrivit Codului Penal, este introdusă munca forțată începând cu data de 30 mai 1950. Ministerul de Interne din România a fost efectiv însărcinat cu administrarea unei părți din economia națională. Din acest motiv sunt căutați cât mai mulți vinovați de fascism și subminarea orânduirii socialiste.
Este creată chiar o Direcție specială, ce avea drept scop reeducarea prin muncă a elementelor ostile. Ascunsă sub masca unui Serviciu temporar de muncă, pe care Consiliul de Miniștri 1-a format, avea dreptul să ceară cetățenilor să participe necondiționat. Unitățile de muncă au fost rebotezate, eufemistic, “colonii de muncă” și au intrat în subordinea Ministerului de Interne.
Numărul deținuților a sporit odată cu victimele deportărilor. Aceste deportări în masă erau efectuate de către organele de Miliție, din principalele orașe, pentru a face loc muncitorilor recrutați în vederea asigurării mâinii de lucru necesare noilor fabrici înființate. Din capitală, dar și din alte localități ale țării, sunt strămutate mai multe categorii de persoane: familiile criminalilor de război și ale persoanelor închise din motive politice, rudele celor care au fugit peste hotare sau care au fost deportate, ofițerii scoși din armată.
Dintre toate crimele comise în perioada regimului comunist de către autoritățile din penitenciare, programul de reeducare a fost mult timp învăluit în secret. Motivul principal era acela că victimele reeducării au fost forțate să devină la rândul lor torționari. Cu toate acestea, informații discrete și neoficiale circulau în mai toate închisorile din România despre evenimentele din lagărul Pitești.
Niciuna din relatările ulterioare nu identifică cui aparținea inițiativa programului de reeducare, deși natura sa sugerează o inspirație sovietică. Abia în 1952 experimentul este stopat. Este posibil ca încheierea să fie legată de înlăturarea din partid a Anei Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu și să facă parte din strategia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretențiilor sale de a pune capăt regimului de teroare inițiat de predecesorii săi.
Sfârșitul tratamentelor de reeducare nu a însemnat și sfârșitul suferințelor pentru victimele sale. Literatura memorialistică de închisoare relevă clar abuzurile folosite ca metodă de pedeapsă. Frecvența folosirii lor și numărul de ani în care această practică a continuat este greu de stabilit, dată fiind penuria mărturiilor disponibile. Nu se știe, de asemenea, scara la care s-au folosit, în mod abuziv, metodele acestea și după încheierea experimentelor de la Pitești.
După anii 1964-1965, regimul comunist și-a schimbat tactica. Încrezător în reușita propriilor acțiuni, presupus încheiată, de control asupra indivizilor, la care participase din plin, Nicolae Ceaușescu, după ce a ocupat, în mod neașteptat, primul loc în ierarhia Partidului Comunist Român, în 1965, a încercat o politică de liberalizare „de tip comunist”. Astfel, a început o nouă etapă a tragediei poporului român sub teroarea comunistă, de această dată sub un puternic current naționalist.
Regimul dispunea de o Securitate numeroasă și puternică, cu ramificații bine puse la punct în toate straturile societății, pentru a-și permite această modificare tactică. Afișarea unui naționalism cu orientare moderată antirusă și antisovietică a fost de natură să abată atenția opiniei publice interne, dar mai ales să atragă simpatia lumii libere și să atenueze, prin aceasta, rezistența anticomunistă din țară.
Sub dictatura comunistă, membri și simpatizanți partidelor istorice, supraviețuitori ai terorii din anii ‘50-60 au încercat să revigoreze vechile formațiuni politice, în condiții de clandestinitate. Ei au organizat întâlniri urmate de cele mai multe ori de interogatorii și declarații la Securitate. Sporadic, au apărut și unele manifeste semnate de organizații ale partidului dizolvat oficial, dar nu desființat în fapt.
După decretul de grațiere al deținuților politici din 1964, o parte din membrii fostei clase politice, întemnițați între 1946-1964, au fost eliberați. în primul rând, datorită noii direcționări a politicii externe de îndepărtare de linia impusă de la Kremlin și orientarea spre strângerea relațiilor, îndeosebi economice, cu Occidentul. Și în al doilea rând, deoarece conducerea Partidului Comunist era convinsă de ireversibilitatea evoluției socialismului de tip comunist, atât în România, cât și pe plan mondial.
Speranța democratizării regimului comunist a fost întărită de atitudinea pe care noul lider, Nicolae Ceaușescu, a afișat-o cu prilejul invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, în august 1968. În timpul unui mare miting organizat la București de către Secția de propagandă a C.C. al P.C.R., Ceaușescu a condamnat acțiunile Moscovei de a pune capăt, cu forța, tendințelor reformatoare ale comuniștilor din Cehoslovacia. Această atitudine a fost interpretată de către Occident, ca o încercare a lui Ceaușescu de a se desprinde de sub influența Moscovei și de a iniția o nouă linie a politicii interne care tindea spre democratizare.
CAPITOLUL AL II-LEA
SISTEMUL LEGISLATIV REPRESIV AL REGIMULUI COMUNIST ÎN PERIOADA 1944 – 1964
II. 1. Caracterul general al legislației comuniste privind regimul concentraționar
În doctrina regimului comunist, dușmanul de clasă reprezintă un concept care acoperă zone de referință întinse. Locul rezervat acestuia este esențial.. El este identificat în interiorul statului, ascunzându-se sub aparențe pașnice și inofensive. Împotriva sa, se poartă un adevărat război de exterminare. Astfel el trebuie depistat și anihilat. În realizarea acestui scop, în regimul totalitar comunist sistemul represiv este cel mai eficient și mai bine organizat. Securiștii, procurorii, judecătorii, milițienii, tribunalele, gardienii, închisorile, lagărele perpetuează puterea sistemului în timp. Legile și regulile utilizate de sistemul represiv în controlul exercitat asupra societății au la bază cultivarea unei concepții semnificative: victima și călăul nu sunt singurii actori ai dramei. La această desfășurare de forțe participă întreaga societate.
Teroarea ca politică de stat este una din învățăturile leniniste. Dictatura proletariatului reprezintă puterea neîngrădită de lege sau regulamente și bazată direct pe folosirea forței, după cum spunea însăși Lenin. Poporul revoluționar își crea astfel propriul tribunal și instituia pedepse și noi legi revoluționare. Doctrina leninistă și Codul Penal sovietic au stat la baza legiferărilor democrațiilor populare din Europa de est.
II. 1. 1. Modificările aduse codului penal privind legislația represivă și subordonarea instanțelor de judecată
Modificările aduse Codului Penal după cel de-al doilea război mondial au constituit baza legislativă prin care puterea judecătorească din România, substituită intereselor de clasă ale noului regim, a pus la îndemâna Securității Poporului mijloace eficace de acțiune împotriva opozanților politici. Astfel că la 27 februarie 1948 era republicat Codul Penal.
Ulterior, s-au făcut modificări ale acestei prime variante, care contraveneau unor principii fundamentale de drept. În momentele premergătoare arestării demnitarilor fostului regim, de la personalități politice și fruntași legionari la foști polițiști, jandarmi sau ofițeri de informații, s-au schimbat și dispoziții generale ale Codului Penal. Noile prevederi au dat Securității posibilitatea să efectueze numeroase arestări. Dacă, în articolul 1 din Dispozițiile generale ale Codului Penal, în varianta sa din 1948, prevedeau la alineatul 1 că "nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă care în timpul când a fost săvârșită nu era prevăzută de lege și nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranță". Prin Decretul nr. 187 din 30 aprilie 1949 , acest alineat era reformulat. Nu se mai menționa principiul neaplicării retroactive a prevederilor penale. În urma modificării, Codul Penal stipula doar că "Legea penală are drept scop apărarea R.P.R. și a ordinii sale de drept împotriva faptelor periculoase pentru societate, prin aplicarea măsurilor de apărare socială față de persoanele care săvârșesc asemenea fapte."
În Codul Penal din 1948, aplicarea retroactivă era dispusă în cazul unor măsuri de siguranță, care însoțeau sau înlocuiau pedepse penale, de la stabilirea domiciliului obligatoriu la interdicția de a locui într-o anume localitate sau a o părăsi. Aastfel s-a dispus, în articolul 4 al codului, că legile care prevăd măsuri de siguranță se aplică și infracțiunilor comise anterior punerii lor în vigoare. Paragraful în discuție a dus la încălcarea unor norme fundamentale de drept. Imediat după, s-au emis decrete și hotărâri prin care s-a constituit cadrul legal necesar instituțiilor cu atribuții represive de adeclanșa valuri de deportări, înființarea de colonii de muncă și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsuri la care au fost supuși aproximativ 150000 de indezirabili ai regimului.
Principalele prevederi penale cu caracter represiv între 1948-1964 au fost cuprinse la Titlul I, Crime și delicte în contra statului, din Cartea a II-a, Crime și delicte în special, din Codul Penal al R.P.R., înregistrând modificări care țineau de cuantumul unor pedepse sau de lărgirea spectrului incriminărilor. Acestea au rămas în general cu același conținut în primele două decenii de regim comunist. Totuși prin Decretul 318 din 1958, se poate sesiza o înăsprire a pedepselor, dar și a posibilităților de acuzare aflate la îndemâna organelor de cercetare penală ale Securității. În același an cu retragerea trupelor sovietice din țară, au fost prevăzute pedepse exemplare, chiar și condamnarea la moarte, care incriminau trădarea de patrie, colaborare cu dușmanul pe timp de pace sau de război sau divulgarea de secrete privind capacitatea de apărare a țării. Erau de asemenea prevăzute pedepse cu moartea pentru spionii străini prinși pe teritoriul României, fiind incriminată "transmiterea de secrete statelor străine, organizațiilor contrarevoluționare sau persoanelor particulare, când acestea sunt în serviciul unor puteri străine". Acest text a fost introdus în Codul Penal prin Decretul nr. 202 din 1953 la acea dată pedeapsa maximă prevăzută fiind de 25 de ani. Ulterior ea a fost majorată la muncă silnică pe viață. Foarte des utilizate în condamnarea opozanților politici ai regimului în anii de maximă represiune (între 1948-1952 și 1957-1959) au fost articolele privind crime și delicte contra siguranței interioare a statului, subminarea economiei naționale și sabotajul contrarevoluționar. Evoluția în timpa prevederilor penale care incriminează acțiunile îndreptate împotriva siguranței interioare a statului este
sugestivă. Astfel acela care comitea acte violente sau instigări având ca scop schimbarea formulei constituționale a statului se făcea vinovat de crimă împotriva ordinii constituționale, această infracțiune presupunând pedepse cu închisoarea între 5-10 ani și degradare civică de la 3 la 5 ani. Actele violente devin acte de teroare, fiind pedepsite cu moartea și confiscarea averii. Se adaugă două noi alineate, care prevăd sancționarea cu muncă silnică de la 5 la 25 de ani și degradare civică vreme de 10 ani pentru "amenințarea cu săvârșirea unor acte de teroare împotriva vieții, integrității corporale ori a sănătății membrilor organelor de stat sau a persoanelor care desfășoară o activitate cu caracter obștesc, comisă în legătură cu activitatea acestora", respectiv cu închisoare corecțională între 3 și 12 ani și interdicție corecțională de la 1 la 5 ani pentru "orice altă amenințare sau defăimare a persoanelor arătate la alineatul precedent, comisă prin orice mijloace".
O armă semnificativă împotriva opozanților regimului sau a celor care, fără să se opună comunismului, nu apreciau sistemul, s-a dovedit a fi complexul de incriminări prevăzute în noul cod. Articolul a cărui prevederi se îndreptau împotriva unor astfel de personae a suferit cele mai numeroase modificări, ajungând în anii de intensificare a represiunii un instrument penal des folosit în formularea "concluziilor de învinuire" de către anchetatori. În primul Cod Penal al RPR din 1948, uneltirea sau conspirația nu a fost considerată o crimă, ci un delict, deci se modifica regimul pedepsei: se putea administra o formă de detenție mult mai ușoară. Pentru răspândirea prin viu grai a schimbării formei de guvernământ se fixa pedeapsa cu închisoare de la 6 luni la 3 ani și interdicție corecțională de la 1 la 3 ani, iar pentru propaganda pentru răsturnarea violentă a ordinii în stat, se prevedea închisoare corecțională de la 3 la 7 ani și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani. Erau, de asemenea, incriminate inițierea și participarea la organizații de tip fascist, politice, militare și paramilitare. Propaganda în favoarea acestora era pedepsită cu închisoare de la 3 la 10 ani sau muncă silnică între 15 și 25 de ani pentru inițiere sau participare. Ulterior s-a renunțat la calificarea conspirației drept delict, ea fiind socotită mai nou infracțiune, iar pedepsele au fost substanțial majorate. Textul modificat prevedea ca inițierea, constituirea sau participarea la organizații sau asociații care urmăresc "schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernământ democratice" să fie sancționate cu muncă silnică de la 15 la 25 de ani și degradare civică pe o durată de 5 până la 10 ani.
Cea mai substanțială adăugire a prevederilor penale s-a făcut prin Decretul 202
din 1953, când s-a introdus Secțiunea 1bis, care prevedea condamnarea subminarii economiei naționale și a sabotajului contrarevoluționar. Actele, săvârșite în instituții sau întreprinderi de stat "în scop contrarevoluționar, în folosul foștilor proprietari sau organizațiilor capitaliste interesate" se pedepseau cu muncă silnică între 5 și 25 de ani și confiscarea totală ori parțială a averii. În unele cazuri se putea dispune pedeapsa maximă: condamnarea la moarte a persoanelor incriminate. Pe lângă aceste infracțiuni de subminare a economiei sau sabotaj, anchetatorii mai dispuneau și de încadrările penale care priveau unele infracțiuni contra sistemului economic al statului. În astfel de cazuri se prevedeau pedepse cu închisoarea până la 5 ani, amenzi semnificative și confiscări de bunuri chiar pentru infracțiuni mărunte.
Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancționate drastic. Severitatea cu care era pedepsită opoziția față de regimul aflat la putere se referea și la asocierea în vederea comiterii unor crime sau delicte de drept comun prin pedeapsa cu închisoare corecțională de la 2 la 6 ani.
De asemenea, existau mari diferențe în modul de pedepsire a furturilor. În cazul în care un furt se producea în dauna avutului statului, pedeapsa ajungea la 12 ani și pe lângă pedeapsa cu închisoarea, se producea confiscarea totală a averii, în vreme ce un individ învinuit de furt calificat în dauna avutului privat putea fi condamnat la maxim 5 ani de închisoare corecțională.
Formulările tuturor incriminărilor ofereau Securității posibilitatea de a acționa împotriva oricărei forme de disidență, fie ea și pasivă, omisiunea denunțului, fiind și ea pedepsită, după model sovietic, cu închisoare corecțională de la 1 la 2 ani. Denunțarea faptelor înainte de a fi descoperite și în timp util, ducea la absolvirea de vină.
Astfel se poate concluziona că, diversele decrete și prevederile cu caracter public cuprinse în Codul Penal, care se refereau la pedepsele asupra actelor de teroare care amenințau să răstoarne ordinea socială a statului roman, au oferit organelor represive ale statului posibilități nemăsurate de acțiune împotriva celor pe care regimul comunist i-a identificat drept dușmani ai stabilității și perpetuării sale. Autoritățile comuniste au detaliat, în timp, baza legislativă penală a represiunii, prevăzând măsuri drastice împotriva oricărei forme de disidență. Ca instituție abilitată să exercite reprimarea, Securitatea, avea astfel la îndemână toate mijoacele de a pedepsi pe cei pe care îi socotea pasibili de a fi complotat împotriva regimului. Pedepsele erau supradimensionate în raport cu faptele, deoarece prin administrarea lor se urmărea încarcerarea sau uciderea presupușilor vinovați, dar și intimidarea celor rămași liberi, câtă vreme se dovedeau supuși.
Măsurile cu caracter penal împotriva opoziției anticomuniste trebuiau cauționate de instanțe de judecată. Au existat numeroase divergențe între magistrați datorită măsurilor radicale de transformare a instanțelor în Tribunale ale poporului, deoarece unii dintre ei țineau totuși cont de apărarea legalității și respectau dreptul la apărare al inculpaților, aplicând sentințe mai mici decât cele dorite de aparatul Ministerului Afacerilor Interne.
În timp, procesele au devenit mult mai riguroase și altul era răsunetul în opinia publică, odată cu înlocuirea din funcție a lui Lucrețiu Pătrășcanu cu Teoharie Georgescu la conducerea Ministerului de Interne, cumulate cu cel de Justiție. Noul ministru își impunea punctul de vedere și obliga pe magistrați să rezolve problemele așa cum cereau interesele masei populare. Trecând peste statute și legi, a adoptat o linie revoluționară și a înregistrat rezultate positive în concordanță cu politica regimului Deci, pentru a ocoli procedura penală clasică și a completa pleiada de acțiuni ale poliției politice împotriva dușmanilor regimului de democrație populară, Ministerul de Interne a adoptat, începând din 1949, un complex de măsuri care au permis lărgirea acțiunilor represive independent de deciziile justiției.
II. 1. 2. Elaborarea Constituțiilor din 1948, 1952 și 1964
În perioada comunistă. În România s-au succedat farǎ întrerupere trei constitutii: Constituția din 13 aprilie 1948, Constituția din 27 septembrie 1952 și Constituția din 21 august 1965. Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis și direct regimul constituțional, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice, chiar cele mai democratice. În consecință au și Constituții.
Constituția de la 1948 reprezintă un exemplu tipic al aplicării în viața politică românească a doctrinei ți ideologiei comuniste, după modelul sovietic prin adoptarea documentelor constituționale ale statului sovietic, începând cu decretele din octombrie și până la Constitutia U.R.S.S. din 1936. Constituția de la 1948 cuprindea 105 articole și introducea, pentru prima data în evoluția vieții constituționale românești, o serie de principii revoluționare, care întrerupeau tradițiile constituționale existente până atunci la noi în țară. Cele mai importante făceau referire la suveranitatea populară, la supremația puterilor în stat, la reprezentarea poporului printr-un singur organ ales, responsabil și revocabil în fața poporului, la rolul conducător al clasei muncitoare în frunte cu Partidul Muncitoresc, devenit ulterior comunist, la legalitatea și garantarea drepturilor fundamentale cetățenești, fiind punctuate și detaliate principiile de organizare a statului democrat popular. Acesta din urmă era considerat rezultatul luptei duse de popor în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului, reactiunii si imperialismului. Se nega astfel orice fel de continuitate istorică și națională a societății și statului român. Instituind forma de guvernare republicană, Constituția de la 1948 a omis, faptul că, statul nu mai era considerat indivizibil, cu un teritoriu inalienabil, asa cum era prevazut în constituțiile anterioare din 1866, 1923 si 1938, deși specifica caracterul unitar și independent al acestuia. Omisiunea intenționată era dictată de considerentele politice ale momentului, deschizând posibilitatea unor posibile modificări teritoriale. Constituția din 1948 prevedea exercitarea puterii în stat de către organele reprezentative alese de către popor și ai cărui reprezentanți erau răspunzători în fața poporului, putând fi revocați prin voința alegătorilor, în condițiile stabilite de lege. De asemenea, decretele noii constituții proclamau solemn că puterea de stat emană de la popor și aparține acestuia din urmă, și nu națiunii, așa cum era precizat în constituțiile anterioare. Principiul rămânea pe hârtie, nefiind niciodată aplicat în practica vieții parlamentare din perioada comunistă. Din acest punct de vedere, actul constituțional din 1948 recunoștea existența a trei categorii de proprietate, cea de stat, cea cooperatistă și cea particulară, proclamând principiul supremației primelor două în fața celei de-a treia. Noua constituție a reprezentat, de asemenea, chiar politica Partidului Comunist ridicată la rangul de lege fundamentală de organizare a statului, în întregimea sa, și de conducere a societății, prin monopolizarea puterii politice si instaurarea ordinii democratice a clasei muncitoare. În momentul elaborării Constituției, o parte din bunurile trecute ulterior în posesia statului, se aflau în proprietate particular. Astfel că s-au propus legi ca bunurile să fie trecute în proprietatea statului, ceea ce va constitui temeiul juridic al legilor de naționalizare abuzivă, care s-a desfășurat la nivelul marii majorități a întreprinderilor industriale, bancare, miniere, de transport și asigurări. Așa s-au pus bazele economiei și industriei socialiste. Deși recunoștea și garanta formal proprietatea particulară și dreptul de moștenire, actul constituțional de la 1948 se pronunța distinc în privința drepturilor reale și patrimoniale. Pământul era considerat ca aparținând celor cel muncesc. Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare românești, prin Constituția din 1948 este înlăturat principiul separării puterilor în stat și înlocuit cu cel al unității depline a puterii de stat, organul suprem devenind Marea Adunare Națională căreia se subordonau toate celelalte organe ale statului. Aceasta era o instituție unicamerală, spre deosebire de tradiționalul Senat, devenind singurul organ legislative. Avea o serie de competențe privind formarea guvernului,votarea bugetului. Printre atribuții se mai numărau înființarea și desființarea unor ministere, adoptarea deciziilor în timp de pace și război sau acordarea amnistiei.
În realitate, rolul Marii Adunări Naționale era formal, pentru că majoritatea actelor administrative și legislative erau elaborate și aplicate ulterior de către guvern, organ suprem executiv și administrativ, desemnat să planifice și să coordoneze economia națională, să realizeze bugetul statului și să asigure ordinea publică și securitatea statului. În același timp, guvernul era abilitat să stabilească politica statului în relațiile internaționale. Cu timpul, puterea executivă va deveni, treptat singura putere reală față de cea legislativă și cea judecătorească, în urma dublării instituțiilor statului de către cele politice, dar și prin cumularea funcțiilor de stat cu cele de partid. Și deși, drepturile și libertățile fundamentale ale indivizilor erau recunoscute și garantate prin Constituția de la 1948, erau de fapt introduse numeroase restricții și interdicții privind exercitarea lor. Se crea astfel o discrepanță între principiile și realitățile politice și juridice existente. Actul consituțional cu pricina a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal, spre o economie centralizată, dirijată din punct de vedere politic și care avea ca finalitate practică limitarea și eliminarea formelor capitaliste din economia românească. „Prima constituție democratică, de tip socialist, care a dat posibilitatea maselor populare , sub conducerea Partidului Muncitoresc Român să realizeze un program de reconstrucție economică și socială” era apreciată în epocă. Pe termen lung, a deschis calea totalitarismului politic și a centralismului economic și administrativ dovedindu-se un preambul la abuzurile și nedreptățile comise de regimul comunist în perioada 1950-1960.
Constituția din 27 septembrie 1952 consacra rolul conducător al Partidului comunist în orânduirea socială și de stat a României, prin regimul democrației populare,care susținea că puterea era a oamenilor muncii. Partidul Muncitoresc Român era forța motrice a organelor și instituțiilor de stat, a tuturor organizațiilor celor ce munceau în Republica Populară Română. Istoricii considera această constituție, actul totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică, specificată încă de a început. „Alianța cu marea Uniune Sovietică, sprijinul și ajutorul său dezinteresat și frățesc asigură independența , suveranitatea de stat dezvoltarea și înflorirea Republicii Populare Române”. Astfel se menționează că prietenia cu sovieticii constituie baza politicii externe a statului român.
Conținând 102 articole , actul de la 1952 reproducea aceleași principii ca și cel din 1948: suveranitatea populară, unitatea puterii de stat și exercitarea ei prin organe reprezentative, centralismul democratic, planificarea natională, activismul social și politic al cetățenilor. Din punct de vedere istoric, se promovau o serie de inexactități istorice evidente, România fiind declarată un stat care „ s-a născut și s-a întărit ca rezultat al eliberării țării de către forțele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului și de sub dominația imperialistă,ca rezultat al doborârii puterii moțierilor și capitaliștilor de către masele populare de la orașe și sate”. O noutate este faptul că se vorbește pentru prima dată de Consiliul de Miniștri, ca organ suprem executiv și de dispoziție. Constituit de către forul legislativ, era direct răspunzător în fața acestuia, iar președintele lui era și șeful guvernului. De asemenea, cumula o serie de atribuții pe plan economic, financiar și al coordonării relațiilor externe și asigurării ordinii publice. Un alt punct important era omiterea includerii răspunderii ministeriale, conferind astfel membrilor guvernului imunitate guvernamentală. Deciziile guvernului erau transpuse la nivel local de comitete executive ale sfaturilor populare, organe executive și de dispoziție subordonate total puterii centrale. Tot prin Constituția din 1952 s-a legalizat și noua împărțire administrativ teritorială a României începută din 1950, prin care regiunea, raionul,orașul și comuna deveneau principalele unități teritoriale.
Drepturile și libertățile erau denumite ,,drepturi și datorii fundamentale, și prevedeau egalitatea cetățenilor în fața legii, egalitatea sexelor, dreptul la muncă, odihnă, pensie și asigurări sociale, învățătură și cultură, libertatea conștiintei. De asemenea, erau garantate libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor, mitingurilor și demonstrațiiilor de stradă cu condiția ca acestea să fie exercitate în conformitate cu interesele regimului. Constituția consacra și dreptul de proprietate personală a cetățenilor asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra bunurilor personale, precum și dreptul de moștenire asupra acestora. Munca era decretată ca o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean, urmărind principiul ”de la fiecare după capacități, fiecăruia după muncă”. Actul constituțional din 1952 a devenit cu timpul instrumentul de aplicare diferențiată și preferențială a sancțiunilor, în funcție de statutul politic și ideologic al cetățenilor. Asfel apăreau discriminări sociale și morale.
Între anii 1952-1965 proprietatea de stat și cooperatistă s-a extins considerabil, prietatea privată a fost desființată, conducerea politică în stat fiind deținută de către un singur partid politic, Partidul Comunist, care deținea monopolul puterii în stat. Marea Adunare Națională aleasă în martie 1965 a delegat o comisie pentru redactarea unui nou proiect de constituție, inițiat încă din1961. În iunie 1965 proiectul este publicat și supus discuției publice. După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul conducător comunist al statului, în anul 1965, în fruntea partidului a ajuns Nicolae Ceaușescu, devenit ulterior și președintele țării. În același an a intrat în vigoare, la data de 21 august 1965, o nouă constituție, care a durat pâna la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989, și care înlocuia denumirea oficială a țării, Republica Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România. În cele peste 100 de articole, noul act constituțional reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii și de eliominare a proprietății private în economie. Partidul Comunist Român reprezenta forța politică conducătoare a întregii societăți. Dispozițiile constituționale au consacrat forma republicană a statului, suveranitatea și independența, indivizibilitatea și inalienabilitatea teritoriului. Era menținut principiul partidului unic, ca partid de guvernământ și erau prevăzute puncte referitoare la formele de proprietate, funcțiile statului, cetățenie, organizarea administrativă a statului, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. Organele de stat erau structurate în 4 categorii: organele puterii de stat, cele ale administrației de stat, cele judecătorești și organele procuraturii.
Legislația constituțională comunistă nu a ignora, la prima vedere, protecția unor drepturi fundamentale ale persoanei, însă acestea existau doar la nivel formal, în textul Constituției, fără să existe norme care să garanteze o protecție reală a drepturilor consacrate. În plus, existau anumite drepturi fundamentale care nu primeau nici un fel de protecție constituțională, exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului la un proces echitabil, despre care constituțiile române din perioada comunistă nici măcar nu amintesc. Alte drepturi fundamentale beneficiau, însă, de o oarecare protecție prin textele constituționale, însă reglementarea lor se dovedea formală datorită unei formulări incomplete și lipsei unor mijloace concrete de garantare a respectării acestor drepturi.
Multe din actele care edificau legislația privind deportările sau pe cea privind naționalizările, nu permiteau controlul aplicării lor de către justiție, lăsând loc oricărei forme de abuz în aplicare. Mai mult, justiția era controlată în întregime de către Partid. În schimbul asigurării cadrului material de viață, în condiții de planificare, comunitatea de cetățeni renunța la exercitarea critic a libertăților individuale. Represiunea era destinată să-i sancționeze pe cei ce nu subscriau la regulile noii societăți totalitare. În timp, toate pârghiile puterii de stat erau transformate și subordonate partidului unic. Administrația public alături de magistratură, armată și presă fuseseră epurate de elementele care se opuneau puterii politice a comuniștilor.
II. 1. 3. Fenomenul de naționalizare
Drepturile de proprietate privată, împreună cu deținătorii lor, reprezentau nu doar sursa teoretică a tuturor neajunsurilor sociale în doctrina comunistă, ci și inamicul principal al primelor „lupte” purtate, în acțiunea politică practică, pentru construirea unei societăți comuniste. Această viziune a fost formulată mai mult decât explicit de către părinții fondatori ai teoriei politice comuniste, teoria comuniștilor putând fi sintetizată printr-o singură expresie: abolirea proprietății private.
Transferul proprietății private în proprietatea statului s-a realizat prin fenomenul de naționalizare, o măsură politică prin care s-a înlocuit proprietatea privată cu proprietatea publică. Această măsură politică, cunoscută încă din Antichitate, a dat naștere domeniului public. Semantic, termenul de naționalizare a fost folosit voit în mod impropriu de autoritățile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acțiunii de trecere în proprietatea statului. În realitate, s-a operat o confiscare, întrucât nicio compensație bănească sau morală nu le-a fost acordată celor cărora li s-au naționalizat bunurile.
Naționalizarea cunoaște apogeul în Europa între 1945 și 1973, în contextul favorabil naționalizării sectoarelor strategice din servicii și industrie. O naționalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic, în perioadă comunistă, printre care România (prin Legea naționalizării din 1948). .Începând cu 1945 și până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forțată a Regelui Mihai, proclamarea Republicii Populare Române și înfăptuirea unor reforme, printer care cea agrară și cea monetară, în anul 1948 a venit rândul naționalizării. Dacă până atunci toate lucrurile făcute de comuniști aveau un precedent, naționalizarea era primul act concret către o altă epocă, însemnând acțiunea de a lua bunuri private și a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părți din societatea urbană care ar fi putut reacționa la măsurile luate de noii guvernanți. Ulterior, procesul a continuat și în domeniul agrar prin colectivizare, dar din lumea rurală. Despre naționalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu au existat mențiuni. Singurele care apar în noua Constituție a Republicii Populare Române, sunt prevăzute în articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condițiunile prevăzute de lege".
Trecerea la efectuarea naționalizării avea deci cale liberă, din toate punctele de vedere. Înfăptuirea propriu-zisă a naționalizării s-a făcut după un plan general de acțiune. Partidul comunist a organizat comisii județene pentru naționalizare și colective pentru fiecare întreprindere ce urma să fie naționalizată care aveau ca principal obiectiv al activității supravegherea patronilor. Modul în care a fost efectuat actul în sine a reunit acțiunea partidului comunist cu celelalte pârghii ale puterii de stat. Prin votul Marii Adunări Naționale din iunie 1948 era deschisă calea pentru impunerea modelului sovietic de dezvoltare economică.
În literatura de specialitate se apreciază că la sfârșitul anului 1950 s-a încheiat refacerea economică, atunci când volumul producției industriale l-a depășit pe cel din perioada interbelică și s-a atins nivelul antebelic la produsul social și lavenitul național din același an. După 1950, timp de patru decenii, viața economico-socială s-a desfășurat pe baza planurilor cincinale. Datele statistice privind evoluția economiei românești în perioada 1950-1989, cuprinse în anuare sunt relative incerte, ele având, un caracter propagandistic.
Naționalizarea a reprezentat un act de expropriere. Cu toate acestea, în România procesul de naționalizare a avut loc prin încălcarea clauzei constituționale în vigoare, în orice interpretare juridico-morală rezonabilă a acesteia. Prin urmare, imediat după naționalizare, proprietarii care au suferit abuzul erau îndreptățiți la restituție sau compensație.
II. 1. 4. Fenomenul de colectivizare
În România, Partidul Comunist Român a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare. Acesta a constat în confiscarea proprietăților agricole private și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. În România, colectivizarea a fost asemănătoare cu cea din U.R.R.S., înglobând toate terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Deși a stagnat între 1953 și 1956, procesul a fost reluat și dus la bun sfârșit în 1962, lovindu-se de numeroase opoziții, împotriva cărora guvernul comunist a instituit represiuni violente, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi. Prin rezolutia Plenarei Comitetului Central al P.C.R. din martie 1949 se consacra oficial începutul colectivizării agriculturii. Inițial a fost dusă o politică de înșelare a țărănimii, apoi au fost aplicate instrucțiunile sovieticilor privind distrugerea micilor gospodării țărănești, aplicându-se măsuri de tip stalinist, precum strămutările forțate:
"Prin Decretul 83, în noaptea de 2/3 martie 1949, la orele 3, în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii, 2972 de familii de mari proprietari, 7804 persoane, au fost evacuate, cu brutalitate, în câteva minute, din locuințele de la țară și deportate în alte localități (…) O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc la 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia, pe o lățime de 25 de km, au fost duși în Bărăgan".
Liberul consimțământ nu exista. Nimeni nu ar fi renunțat de bună voie la avut, renunțând la proprietatea asupra bunurilor. deposedarea realizându-se prin constrângere și amenințări. Între 1945 și 1949, guvernul condus de Petru Groza, sub oblăduirea ocupantului sovietic, a parcurs primii pași pe calea colectivizării agriculturii.
Fenomenul de colectivizare a cunoscut trei perioade în aplicarea și înrădăcinarea sa. Prima perioadă, considerată și cea mai violentă , între anii 1949 – 1951, s-a dovedit plină de privațiuni economice, fiscale, administrative și penale pentru cei care refuzau să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective, transformate mai târziu în I.A.S.-uri, întreprinderi agricole de stat.
A doua perioadă, din 1951 până în 1959, a fost mai îndelungată și a doptat o nouă atitudine. Miliția și Securitatea sunt înocuite de activiștii de partid, care alături de primari și învățători, încearcă să-i convingă pe țărani să accepte condițiile regimului. Această etapă, mult mai pașnică, a dat rezultate mult mai pozitive, încurajând conducerea statului să meargă până la capăt.
A treia perioadă, din 1959 și până în 1962 s-a axat pe lichidarea ultimelor elemente potrivnice sistemului, pe distrugerea proprietății private și proletarizarea chiaburului. Acesta din urmă era de fapt țăranul cu familie și gospodărie stabilă, cu mijloace de lucru și cu mai mult pământ decât îl putea lucra, însă foarte atent cu calitatea muncii sale. Chiaburii reprezentau în opinia comuniștilor miezul rezistenței la colectivizare.
Pe parcusul celor 13 ani de colectivizare zeci de mii de țărani au suferit pedepse cu închisoarea și alte o sută de mii de persoane, în majoritate șvabi și sârbi, au fost dislocate din Banat în Bărăgan, pentru a fi deposedate de proprietăți.
Colectivizarea agriculturii a fost un experiment social care a consumat averi, bunuri, a risipit vieți omenești, a distrus destine și a produs ineficiență economică. În plus a distrus o clasă socială, cea a țăranului așezat la locul său, gospodar cu avut, transformat într-un țăran proletarizat, fără rădăcini, cu o mentalitate ce poate fi recunoscută până în zilele noastre.
II. 2. Tribunalele poporului în perioada comunistă
Tribunalul Poporului a început să judece și să condamne participarea la războiul dus împotriva Uniunii Sovietice, comportarea față de populația civilă și partizanii din zonele de operații sau colaborarea cu Germania pâna la 23 august 1944 și participarea unor generali la activitatea de guvernare a regimului Antonescu, fără a se lua în calcul participarea la cel de-al doilea război mondial și implicațiile sale. Corpul de comandă al armatei române, care a contribuit decisiv la situarea României, în momentul marii victorii de la 9 mai 1945, alături de Națiunile Unite, a fost amplificată de chinurile fizice și morale la care au fost supuși cei care își îndepliniseră jurământul. Îndeplinirea datoriei față de țară în cei 4 ani de război, executând ordinele primite, nu a contat în fața noului regim, foarte mulți dintre ei fiind privați de libertate și închiși alături de infractori de rând, fără a cunoaște poate acuzațiile care li se aduceau. Erau numiți criminali de război, făcându-se vinovați de dezastrul țării și al armatei, în lipsa unor dovezi concrete.
II. 2. 1. Procesele din anii 1945-1946
Abuzurile prezente încă din timpul războiului, au continuat și după încheierea Tratatului de pace. Prin Legea nr. 291 votată de Adunarea Deputaților, în august 1947, erau puși sub urmărire și sancționare cei care se făceau vinovați de crime de război sau împotriva păcii și umanității. Legea mai prevedea ca judecarea faptelor să se facă de către comisiile cu competență criminală ale Curții de Apel București sau ale Curții de Apel Cluj, mandatele de arestare urmând să fie emise de procurorul general al Curții de Apel. În 1948, această lege a fost modificată printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Astfel că s-au stabilit noi reglementări în ceea ce privește judecarea și condamnarea celor care se opuneau clasei muncitoare și mișcării revoluționare, care primejduiau sau îngreunau construirea socialismului sau defăimau puterea de stat sau organele sale sau care puteau deveni eventuali opozanți ai noii ordini.
Membri ai principalelor partide de opoziție, P.N.Ț. și P.N.L., dar și social-democrații, alături de foști ofițeri, trecuți forțat în rezervă, au fost implicați în procesele "Tinerimea Română" și "T", din septembrie 1945 sau "Sumanele Negre" și "Mișcarea Națională de Rezistență", din noiembrie 1946. Nu trebuie uitat scopul tuturor acestor acțiuni: compromiterea ți distrugerea partidelor istorice. Tendința de discreditare a fruntașilor partidelor de opoziție fiind urmată de arestarea liderilor, Ion Mihalache și luliu Maniu, aceștia fiind condamnați la închisoare pe viață. Procesul lor din septembrie-noiembrie 1947 a marcat începutul unui șir dintr-o serie care a continuat, atingînd apogeul cu arestările sistematice din august 1949, în rândurile fruntașilor național-țărăniști rămași încă în libertate. Celelalte partide de opoziție, P.N.L. și Partidul Social-Democrat Independent (P.S.D.I.), condus de C. Titel Petrescu, și-au încetat, practic, activitatea. În primavara lui 1948, s-au operat arestări și în rândul acestor formațiuni politice. Liberalii au fost retinuți fără proces, iar liderii P.S.D.I. au fost condamnați la ani grei de închisoare, sub acuzația de înaltă tradare.
Pentru comuniști, evenimentele de la 6 martie 1945 au însemnat intrarea țării într-o nouă epocă a istoriei. Un argument în plus îl constituia Convenția de Armistițiu, care cerea democratizarea satului, sinonimă în viziunea comunistă cu fenomenul epurației, și presupunea eliminarea elementelor criminale din aparatul de stat, din cadrul instituțiilor publice, armatei, întregului organism politic și din întrega țară. Toate obstacole trebuiau îndepărtate, oponenții fiind reprezentați de toate forțele reacționare din trecut și prezent. Scopul intenționat era de fapt lichidarea opoziției. Epurarea aparatului de stat a fost formula prin care comuniștii au eliminat toți adversarii, indiferent de afilierea lor politică. Răzbunarea era o caracteristică a comuniștilor.
În viziunea comunistă, pacea și implicit construirea noii epoci de prosperitate putea fi realizată doar după ce democrația ar fi învins hitlerismul și adepții acestuia. De fapt, scopul era să se încheie cât mai repede acest proces, dușmanul fiind urmărit și nimicit complet, fără compătimire.
Pe lângă motivele interne, au existat și unele externe, reprezentate de presiunile Moscovei, care prin A. I. Vîșinski, comandantul trupelor Armatei Roșii în România, declarase că va oferi comuniștilor tot suprtul necesar pentru eliminarea elementelor fasciste, impulsionându-i pe comuniști la noi asalturi asupra societății.
În fața unei astfel de situații, opoziția a ripostat cu toate resursele existente, ți totuși limitate. Cu toate protestele opoziției, epurările au continuat pe tot parcursul regimului comunist din țara noastră, perioadele de teroare alternând cu cele de relativă destindere. După unele estimări din surse anticomuniste, în perioada 1945-1964 ar fi trecut prin închisorile politice din România aproape un milion de persoane.
II. 3. Drama generalilor armatei române după 1944
Drama generalilor armatei române, în perioada 1944-1964, a reprezentat o parte componentă a dramei elitei naționale, în special a intelectualilor, fiind declanșată la scurt timp dupa trecerea României de partea Națiunilor Unite, la 23 august 1944, după înlăturarea unui regim considerat a fi dictatorial, cel al lui Ion Antonescu, și înlocuirea lui cu unul impus prin forță, în ciuda voinței poporului român.
II. 3. 1. Abuzurile comuniștilor împotriva generalilor români
Numeroși generali și ofițeri ai armatei române au fost eliminați învocându-se prevederi ale „Statutului Corpului Ofițerilor Forțelor Armate ale Republicii Populare Române”, care, printre altele se referea și la scoaterea din rându cadrelor active pe motive politice și morale, stipulându-se ca ofițerii îndepărtați pentru astfel de motive și care făceau imposibilă folosirea lor ca ofițeri pe timp de război se scoteau din evidența ofițerilor și se treceau la trupă. În baza unor astfel de legi și decrete, mulți generali și ofițeri români au fost judecați sau rejudecați și condamnați la ani grei de închisoare, mai ales cei care nu agreau noua orientare politică impusă.
Drept motive invocate și relevate în numeroase documente din epocă, au fost enunțate și participarea la operațiile militare desfășurate în perioada 1941-1944 pe teritoriul Uniunii Sovietice sau comportarea necorespunzătoare față de prizonieri, partizani si populația civilă. Efectuarea de studii și misiuni în Germania și în alte țări ale Axei în timpul războiului, simpatiile față de mișcarea legionară și regimul antonescian sau manifestările ostile față de regimul comunist sau față de partid intrau în rândul motivelor invocate de regim.
De asemenea, acțiuni ostile erau considerate legăturile cu elementele reacționare, în special cu Partidul Național-Țărănesc și cu Partidul Național Liberal, atitudinea antisovietică și simpatiile față de țările democratice occidentale, originea socială burgheză, convingerile sau manifestările religioase, refuzul de colaborare cu organele politice și de securitate.
Acțiunea de epurare pe criterii neprofesionale a continuat cu prilejul reducerilor de efective din anii 1955, 1958 și 1961. Între motivele invocate pentru trecerea în rezervă s-au numărat studiile militare în școli din Germania, prizonieratul în țările capitaliste, efectuarea de studii și participarea la misiuni în țările din vestul Europei, rude avute în statele occidentale, originea sociala burgheză și chiabură, activitatea în organizații considerate fasciste, manifestari anticomuniste.
După anul 1957, trecerea în rezervă a cadrelor militare s-a făcut în baza art. 52 al noului Statut al corpului ofițerilor și generalilor, care, nu mai făcea referiri la criteriile politice sau morale, invocate anterior. Trecerile succesivele în rezervă au avut la bază și numeroase date social-politice, cu caracter negativ, sau dosare aflate la serviciul de contrainformații. Au existat și cazuri în care s-a ordonat Direcției cadre să semnaleze comisiilor de plasare în câmpul muncii ofițerii trecuți în rezervă, care au avut manifestări ostile, pentru a se ține seama la stabilirea funcțiilor în care vor fi repartizați. Deși legislația care a stat la baza acțiunii de epurare a prevăzut și unele compensații materiale, acestea au fost acordate prin sume infime și nu au compensat nedreptatea și abuzurile făcute.
În 1955, Prezidiul Marii Adunări Naționale a emis un decret prin care au fost grațiați cei care care fuseseră condamnați la pedepse privative de libertate pâna la 10 ani și cei condamnați la pedepse mai mari de 10 ani dacă după 23 august 1944 au participat la războiul antihitlerist în zona de operație. Nu au beneficiat de grațiere sau de reduceri de pedepse cei care au fost membri ai guvernelor fasciste în perioada 6 septembrie – 23 august 1944.
Generalul Gheorghe Stavrescu, solicita ministrului Apărării Naționale, la 22 martie 1948, să fie pus în libertate până la judecare, precizând:
„Gradul, faptele de arme și înaltele distincțiuni căpătate în lupta contra hitlerismului cred că ar fi o suficientă dovadă asupra dreptului pe care-l am, dacă nu de a fi imediat absolvit, cel puțin a nu mi se prelungi umilința. Sunt prea legat de familie și pamântul pentru care am luptat pentru a dispare în țară sau în afară”.
Petru Groza i-a acceptat inițial cererea, acesta declarând că dacă nu se constata precis vinovația unui acuzat, acesta trebuia să fie pus în libertate, deși lupta împotriva fascismului și hitlerismului trebuia să continue prin aplicarea de măsuri cât mai aspre. În final, cu toată intervenția dr. Petru Groza, generalul Gheorghe Stavrescu a rămas în închisoare, fiind condamnat, în final la muncă silnică pe viață.
Și alți generali români au îndurat aceeși soartă. În februarie 1957, amiralul Horia Măcellariu, făcea cunoscut Tribunalului Militar București, din Penitenciarul Aiud, nu avea nici o legătură cu lumea exterioară și nici o posibilitate de a se apăra:
„N-am fost un trădător, un necredincios, răzvrătit sau complotist împotriva Patriei și Neamului meu. M-am bătut pentru întregirea neamului românesc, m-am bătut pentru granițele lui sfărâmate. Am dorit ca în țara mea, în care m-am născut liber, fiecare locuitor, indiferent de origine etnică, de credință religioasă, de starea socială și de ideile sale politice să fie liber și egal a se manifesta prin grai și scris, fără teamă, supunându-se fără constrângere voinței majoritatii poporului, exprimată liber, iar neamul meu să fie independent și stăpân pe destinele lui, respectând coexistența și drepturile celorlalte neamuri”.
Semnificativ este și memoriul trimis din închisoare de către generalul Constantin Voiculescu, fost guvernator al Basarabiei, prin care informa că în 12 octombrie 1944 fusese arestat din ordinul Consiliului de Miniștri și încarcerat la închisoarea militară a Comandamentului Militar al Capitalei fără a I se da explicații. Acesta declara:
„Prin arestarea mea mi s-au adus prejudicii fizice și morale extraordinare. Arestat și deținut alături de militari și certați cu justiția, astăzi sunt considerat ca reprezentant al fostului regim de dictatură și tras la răspundere alături de poate de cei ce cu adevărat sunt marii vinovați. Aceasta poate constitui o mândrie pentru cineva, dar când ai la spate 34 de ani de activitate, când în cariera ți-ai servit cinstit instituția căreia i-ai dedicat cei mai frumoși ani ai vieții, astăzi sunt ținut sub stare de arest, iar numele meu este supus oprobiului public. Cer hotărât să se facă dreptate! Insist să se revină cât mai grabnic asupra detențiunii mele! Sunt general de divizie, crescut în cultul Onoarei și al Demnității și afirm că voi sta la dispoziția oricui și oricât pentru cercetări, dar să mi se redea libertatea”.
Dramatică a fost și soarta generalului Nicolae Dragomir, arestat de către sovietici în martie 1945, împreuna cu generalul Gheorghe Avramescu, finnd dus la Moscova, unde a fost condamnat la 10 ani închisoare. Repatriat în 1955 urma să fie arestat din nou, de această dată de către autoritățile române, în 1957, și închis până în 1964.
În închisoare, mulți generali și ofiteri s-au îmbolnăvit grav și au decedat. Generalul Aurel Aldea aprecia regimul din închisoare ca fiind sălbatic și criminal:
„Timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga și mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfârșitul. Numai în primele 4 luni am pierdut prin inanitțe și suferință 30 kg din greutate. Nu înțeleg de ce atâta pornire și prigoană împotriva mea. Celui mai mare dușman nu i se poate refuza asistența medicală. Este o obligație umană, nu numai o datorie creștină. Se uită că am depășit vârsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat așa de repede? N-am făcut rău nici unei ființe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorât pe nimeni, sunt doar un cetățean cinstit și conștient, care, ca foarte puțini alții, și-a afirmat dragostea de Neam, Țară și Coroană cu credință și spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite dar nu am primit nici o recompensă”.
La 30 ianuarie 1955, la patru ani dupa ce fusese arestat, generalul Emanoil Leoveanu se adresa astfel, din închisoare, procurorului general al României:
„Prefer să fiu condamnat la moarte, să scap de chinurile acestea îngrozitoare, ce nu mai au sfârșit. Cu ce v-am greșit? Ce fapte criminale am comis? De ce mă țineți în această situație ce cred că depășeste orice pedeapsă ce se aplică unui pușcariaș vinovat? Interveniți, domnule procuror general pentru sancționarea mea cu pedeapsa capitală, socotind-o a fi o favoare pentru mine”.
Cei 15 ani de detenție riguroasă s-au dovedit a fi însă prea mulți pentru un om de peste 70 de ani, cu sănătatea puternic zdruncinată. Grav bolnav, Emanoil Leoveanu avea să moară la 26 mai 1959, în penitenciarul Făgăraș.
Arestat la 19 aprilie 1948, contraamiralul Leonard Mociulschi a fost încarcerat, în noiembrie 1948, în închisoarea Aiud, unde a stat pâna la 2 aprilie 1958, în condiții foarte grele. După 10 ani de închisoare, a fost transferat la Penitenciarul Râmnicul-Sărat. Cu o sănătate precară, el s-a adresat astfel directorului general al penitenciarelor:
„Sunt batrân (64 de ani) și bolnav (distrofic cu o debilitate generală, astenie și frecvente lipotimii, cardio-miocardită, afecțiuni pulmonare, afecțiuni digestive, tulburări de vedere. În această stare a sănătății și a vârstei sunt pus într-un regim de execuție înăsprit, cu slabele mele puteri rămase îmi văd sfârșitul vieții grăbit, fără ca să am vreo vină care să justifice înasprirea tratamentului impus. Ar părea paradoxal acest apel la viața omenească din partea unui condamnat politic să moară în temniță, când normal ar fi să dorească cu un minut mai devreme să se curme această agonie. Sunt însă comandamente care îmi ordonă să fac acest apel, religia mea îmi interzice sinuciderea și dimpotrivă îmi impune nu numai să-mi păstrez corpul, dar și să mi-l apăr; meseria mea de marinar și militar m-a învățat să nu abandonez în furtună și mai presus de orice este credința mea nezdruncinatpă a nevinovației mele și nedreptății ce mi s-a făcut.
Și generalul Nicolae Macici care a fost închis la Jilava, la Dumbrăveni și la Aiud, unde i s-a impus regim celular până în mai 1948, a făcut apel la 15 noiembrie 1948, la directorul penitenciarului:
„Vă rog să mă scuzați dacă sunt nevoit să vă inoportunez cu această plângere-cerere, care este urmare la celelalte două rapoarte ce mi-am permis să vă adresez săptamâna aceasta. Am solicitat și solicit din nou să fiu primit de dvs. în audiență. De 4 nopți nu pot închide ochii căci nu pot dormi pe scânduri goale, cu mari intervale între ele, fără saltea, fără pernă. Îmi este frig, căci o singură pătură cu care mă acopăr nu-mi ține de cald. Vă rog a dispune să mi se redea jumătatea de saltea, care nu-i umplută cu lână, ci cu păr de cal. Rog să mi se dea pătura făcută din cojoc. Cu acestea voi putea face față nevoilor patului. La vârsta mea e imposibil să mai îndur situația aceasta. Sunt răcit și am căpătăt un lumbago (…) Rog a se verifica spusele mele, convingându-vă personal, în chiar celula mea (217) de realitatea celor afirmate. Dacă dvs., domnule director, aprobați, eu pot fi condus cu paza în magazia în care ni s-au depozitat legăturile noastre, unde ușor recunosc balotul meu, ca din el să mi se scoată lucrurile solicitate mai sus, odată cu medicamentele mele (…) Cred că nimeni nu are interes să mă pedepsească, căci nu-i nici un motiv. Aștept binevoitoarea dvs. hotărâre, care, dacă nu vine, voi trece la autopedeapsă, declarând greva foamei”.
În astfel de condiții, supraviețuiau și aveau să moară și alții asemenea lui.
II. 3. 2. Generali români decedați în închisorile comuniste
Prin decretele de amnistie din 1955 și din 1964, o parte a elitei armatei a supraviețuit și după concentrarea de la Jilava, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sarat. Printre acestia s-au numărat generalii Nicolae Dăscălescu, Ion Dumitrache, Petre Dumitrescu, Gheorghe Jienescu, Horia Măcelariu, Nicolae Sova, Ilie Steflea și multi alții, care probaseră pe front competența, demnitatea și rezistența față de comandamentele aliate germane și sovietice atunci când acestea încercau să-și impună punctele de vedere în defavoarea armatei române, la Stalingrad, în Caucaz, Kuban, Crimeea, Moldova, Szolnok si la Budapesta, în munții Javorina sau Tatra.
Deși s-au aflat, în închisoare, într-o situație dramatică generalii români și-au păstrat demnitatea, ca de fapt în întrega lor carieră militară. Tot ceea ce își doreau era o Românie liberă și independentă, sub un regim cu adevărat democratic, în care libertățile garantate de legi să poata fi exercitate fără niciun obstacol. În ciuda situației fără ieșire în care se aflau, generalii români și-au păstrat speranța în viitorul poporului român, în dreptatea istoriei.
După calcule incomplete, în închisori au decedat peste 50 de generali români, între care:
Aurel Aldea – mort la 17 octombrie 1949 în închisoarea Aiud;
Ioan Arbore – 25 decembrie 1954, Vacaresti;
Radu Baldescu – 2 decembrie 1953, Jilava;
Henri Cihoski – 18 mai 1950, Sighet;
Nicolae Ciuperca – 25 mai 1950, Vacaresti;
Constantin S. Constantin – 29 februarie 1949;
Grigore Cornicioiu – 16 septembrie 1952, Vacaresti;
Gheorghe Dobre – 26 martie 1959, Râmnicu Sarat;
Constantin Eftimiu – 19 septembrie 1950, Aiud;
Constantin Ilasievici – 6 octombrie 1955, Vacaresti;
Constantin Iordachescu – 18 noiembrie 1950, Jilava;
Mihail Kiriacescu – 8 martie 1960, Pitesti;
Radu Korne – 28 aprilie 1949, Vacaresti;
Gheorghe Koslinski – 30 aprilie 1950, Aiud;
Emanoil Leoveanu – 25 mai 1959, Fagaras;
Gheorghe Liteanu – 17 februarie 1959, Fagaras;
Nicolae Macici – 15 iunie 1950, Aiud;
Vasile Mainescu – 13 mai 1953, Vacaresti;
Ion Mihaescu – 22 octombrie 1957, Vacaresti;
Ion Negulescu – 1 aprilie 1949, Jilava;
Constantin Pantazi – 23 ianuarie 1958, Râmnicu Sarat;
Vasile Pascu – 6 august 1960, Gherla;
Nicolae Pais – 16 septembrie 1952, Sighet;
Emil Palangeanu – 23 ianuarie 1953, Capul Midia – Navodari;
Constantin Petrovicescu – 8 septembrie 1949, Aiud;
Mihail Racovita – 29 iunie 1954, Sighet;
Radu R. Rosetti – 16 ianuarie 1961, Vacaresti;
Gheorghe Rozin – 16 ianuairie 1961, Vacaresti ;
Nicolae Samsonovici – 15 octombrie 1950, Sighet;
Ioan Sichitiu – 29 aprilie 1952, Aiud;
Nicolae Stoenescu – 2 martie 1959, Culmea;
Petre Vasilescu – 4 noiembrie 1959, Galati;
Mihail Voicu – m. 17 septembrie 1955, Gherla.
În timpul războiului s-au făcut numeroase greșeli și abuzuri regretabile, determinate sau nu de starea de război, existent, care ar fi putut fi evitate, regretate de cei din spatele gratiilor, condamnați la ani grei de închisoare, dar și de familiile acestora, știut fiind faptul că cea mai mare parte dintre ei nu se făceau vinovați de cele întâmplate. Statutul politico-juridic impus satului roman la sfârțitul războiului a făcut ca majoritatea generalilor români, participanți la cel de-al doilea război mondial, să îndure un regim extreme de dur, în primele decenii postbelice.
CAPITOLUL AL III-LEA
REGIMUL DE REEDUCARE ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE DIN ROMÂNIA
III. 1. Regimul din închisori
Perioada anilor 1945-1989 va rămâne, pentru totdeauna, o pagina neagră în istoria poporului român. Partidul Comunist a implementat, încă din primii ani când s-a aflat la conducere în România, un sistem de organizare al penitenciarelor după model sovietic, acest sistem fiind caracterizat prin teroare sistematică, de factură fizică și psihică, îndreptată împotriva opozanților politici.
Supraviețuirea din închisorile comuniste numită adeseri experiment avea drept scop pedepsirea și îndreptarea opozanților, în timp, închisoarea ajungând un instrument de dominație politică. Toți cei care s-au împotrivit, fizic sau verbal, comuniștilor aflați la conducere, de la clasa politică interbelică până la oameni de cultură din elita intelectuală și clerici, au îngroșat rândurile celor întemnițați și reeducați.
Direcția Generală a Penitenciarelor era instituția însărcinată, în principal, cu organizarea acestui domeniu social. Dar hotărârile privind viața din închisoare, condițiile de trai și pedepsele aplicate, erau luate de comandanții din instituția respectivă, fie închisoare, fie colonie de muncă silnică, care erau asistați de ofițeri politici, ce îndeplineau directivele Partidului Comunist.
În termeni generali, cu mult timp înainte de a fi fost adaptat de comuniști, fenomenul de reeducare ținea de o pedepsire necorporală, de sentimentul de corijare dorit de justiție care își impunea, după un lung război atroce împotriva corpului, abstinența și recuperarea etică. Reeducarea se năștea inițial dintr-o penalitate pur platonică. Deci, nu corpul trebuia pedepsit, ci sufletul, singura materie demnă de recuperat. Un astfel de model de reeducare va avea loc în aproape toate închisorile din România, până la mijlocul deceniului șase al secolului trecut, odată cu marea amnistie din 1963-1964.
III. 1. 1. Penitenciarele reeducării
Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, în România, în timpul regimului comunist, au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici în care au pătimit peste 3 milioane de români dintre care 800.000 au murit. Închisorile comuniste erau de mai multe feluri, una mai înfiorătoare și mai inumană decât alta, pentru o teroare eficientă, deținuții politici fiind mutați adesea, dintr-o închisoare, în alta.
Experimentul temnițelor și al muncii forțate din lagărele și coloniile comuniste a însemnat distrugerea clasei politice interbelice, eliminarea elitei intelectuale, exterminarea unui număr mare de clerici și, în general, represiunea împotriva tuturor persoanelor care s-au împotrivit instaurării ,,democrației populare". Începând cu martie 1945, Partidul Comunist a declanșat o teroare sistematică împotriva opozanților politici, reproducând pe teritoriul României modelul Gulagului sovietic. Transformarea spațiului penitenciar, în acord cu exigențele ideologice și experiența sovietică în materie, într-unul de tip gulag, a dus la transferul închisorilor, lagărelor și coloniilor în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.
Potrivit vieții din interior, metodelor de pedeapsă folosite închisorile comuniste erau împărțite pe mai multe categorii: de ancheta, de tranzit, pentru femei, pentru minori, pentru bolnavi, de muncă silnică, de reeducare, de exterminare. Astfel, locurile de detenție din perioada comunistă ar putea fi clasificate în mai multe categorii, deși majoritatea deținuților a trecut prin cel puțin două dintre ele.
Penitenciarele reeducării erau caracterizate prin aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă. Acestea au fost la Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice și intelectuale funcționau la Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea, Pitești. Lagăre de muncă fuseseră instituite pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, la Peninsula, Poarta Alba, Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă, celebre fiind și coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj și tranzit erau considerate Jilava și Văcărești. Închisori de anchetă existau la Rahova, Malmaison, Uranus, închisorile pentru femei la Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc și Dumbrăveni, penitenciare pentru minori la Târgșor, Mărgineni, Cluj iar penitenciarele Spital la Târgu Ocna și Văcărești. (Fig. 1)
III. 1. 2. Aplicarea metodelor de tortură în vederea convertirii la ideologia comunistă
Abuzurile și încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile si lagarele comuniste din România.
În închisorile comuniste, condițiile de trai au fost inimaginabile, totul fiind gândit pentru ca individul încarcerat nici să nu moară, dar nici să poată trăi normal, aflându-se tot timpul la limita dintre viață și moarte. În anul 1950, în lagărele de muncă silnică erau chinuiți și munciți în jur de 80.000 de deținuți, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, lagăre de muncă forțată și centre de deportare au existat în întreaga țară, dar cele mai multe se aflau în partea sud-estică a Câmpiei Române și sudul Dobrogei. Deținuții erau obligați să muncească până la epuizare, alimentația necesară supraviețuirii lipsind adesea. De asemenea, erau supuși celor mai inumane condiții de detenție: erau înfometați, nu aveau voie să stea jos, erau obligați să meargă încontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scânduri, în celule reci și, uneori, lipsite de lumină, fără a beneficia de asistență medicală. Deținutii politici erau mai rar și mai greu vizitați de medic. Internarea în staționarul penitenciarului și repartizarea medicamentelor erau supuse unor restricții speciale. În unele cazuri, pentru a se obține o asistență medicală mai bună, se recurgea la greva foamei. În multe cazuri de acest fel, detinuții au fost alimentați artificial și abuziv, împotriva voinței lor.
Printre cele mai întâlnite modalități de tortură, aplicate mai ales deținuților politici, dar nu și deținuților de drept comun se numărau loviturile în părțile vulnerabile ale trupului, lovituri repetate aplicate tălpilor, loviri cu lopata și cu alte obiecte dure, pironirea în cuie, strivirea degetelor și scoaterea unghiilor, smulgerea părului din cap, arderea cu foc a anumitor părți ale trupului, adâncirea rănilor și presărarea lor cu sare, obligația de a mânca lucruri cât mai murdare. Bãtaia fãcea parte din programul zilnic. Gardienii și personalul penitenciarului gãseau motive la tot pasul pentru a izbi.O metodă folosită împotriva deținuților a fost munca forțată. Condițiile de muncă din lagărele și coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. În lagărele de muncă silnică era folosită și exploatarea deținuților prin muncă până la leșin, însoțită de pedepse suplimentare, condițiile de aici fiind printre cele mai inumane, alături de cele din închisorile de reeducare și exterminare. Deținuții erau puși să muncească până la epuizare, în condițiile în care normele erau mărite de la o zi la alta, iar hrana era un fel terci, lipsit de proteine. Neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea prin bătaie, atârnarea cu capul în jos sau aruncarea la carceră.
Din când în când, aveau loc percheziții în celulã care nu depãșeau intervale mai mari de o lunã. Uneori, la intervale și mai scurte. Perchezițiile se organizau numai noaptea. Comandantul era însoțit de gardieni. Deținuții erau dezbrãcați și erau puși sã stea în poziție de drepți, cu fața la perete, pânã când operațiunea se termina. Totul era pipãit și controlat, de la hainele deținuților până la hainele de pat, saltele, camere.
O altă metodă de maltratare psihică și fizică, des întâlnită în închisorile comuniste era suprapopularea celulelor. Astfel, condamnații politici erau înghesuiți în celule, în așa măsură încât adesea se ajungea la imposibilitatea de a sta așezat. Aerul din cameră devenea imediat insuficient și insuportabil, motiv pentru care deținuții veneau, pe rând, în dreptul ușii, spre a inspira pe sub toc.
Foamea era însă cea mai puternică metodă de tortură aplicată deținutilor politici, parcă mai dureroasă decât orice bătaie și umilire. Doar atunci când deținutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea rației zilnice de mâncare, acesta primea o masă în valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite în închisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacaș, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi. Carnea nu exista în regimul alimentar din închisorile politice, iar când aceasta era prezentă, ea consta mai ales din rămășițe luate de la măcelării.
Conform dispozițiilor din Codul penal comunist din 1948 (art. 28-44), era interzisă separațiunea individuală, fiind admisă numai pentru condamnații de drept comun și numai pentru o perioadă de maximum 2 ani de la începerea executării pedepsei. În realitate, condamnații din secțiile speciale erau trecuți la izolatoare. Astfel de izolatoare se aflau la zarca de la Aiud, neagra de la Sighet și Jilava, cazinca de la Suceava. În astfel de încăperi, detinuții executau pedepse într-o totală izolare, în condiții de mizerie și înfometare.
În perioada celor aproape 45 de ani de teroare comunistă (1945-1989), România a devenit o țară a crimei organizate, a camerelor de tortură, a temnițelor și lagărelor de exterminare. În tot acest timp, un popor întreg a trăit în spaimă, în umilință, minciună și delațiune.
Pentru a ascunde și a șterge urmele, securitatea, miliția și justiția comunistă au început încă din 1969, o vastă operațiune de selectare și distrugere a arhivelor proprii, precum și de falsificare a unor date și documente importante. Din numărul de deținuți politici, circa 15-20% au fost uciși prin împușcare sau exterminați în închisori ori lagăre de muncă forțată.
Alte mii de cetățeni români provenind din lumea intelectualilor, a militanților partidelor istorice sau a păturii sociale înstărite a societății, au au fost ridicati în miez de noapte de la casele lor și uciși prin împușcare pe sau au dispărut fără urmă. Numele și numărul exact al acestora nu se vor ști niciodată. În memoria și spre cinstirea lor, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR), a început încă din 1991 să ridice monumente ridicate în apropierea unor groaznice închisori sau lagăre ale morții, care vor rămâne peste timp drept mărturie a ceea ce a însemnat comunismul.
III. 1. 3. Închisorile de exterminare a elitei politice si intelectuale
În anii 1949-1951, distrugerea elitelor societății era pe cale de a se înfăptui. De la intelectuali, diplomați, preoți, militari, la magistrați, politiști, oameni politici ai vechiului regim burghezo-moșieresc, cu toții se aflau în închisori sau erau deportați în coloniile de muncă forțată. Tuturor li se aplica eticheta de dușman al poporului. Tineretul, considerat o forță socială imprevizibilă, trebuia anihilat. Pentru cei tineri a fost inventat experimentul de la Pitești, denumit de Securitate reeducare. Metode barbare de tortură psihică au fost aplicate asupra tinerilor deținuți, scopul fiind reeducarea prin distrugerea fizică și psihică și transformarea tinerilor în atei, în delatori ai prietenilor lor.
Spațiu de tortură și de reeducare a celor care se opuneau regimului comunist, închisoarea de la Aiud, din județul Alba, a rămas în memoria colectivă românească ca un reper al răului, un spațiu geografic bine definit, dar și un spațiu mental infernal. Intelectuali, fruntași politici, preoți și alți membri ai elitelor românești și-au găsit sfârșitul acolo.
Penitenciarul din Aiud a fost de-a lungul perioadei comuniste situat în epicentrul sistemului represiv din România comunistă, fiind, alături de cele de la Jilava și Gherla, prin numărul și calitatea celor deținuți, închisoare de categoria I.
Tortura prin bătăi, înfometare și frig, mai ales în anii stalinismului, era metoda principală de înăbușire a ultimelor rămășite ale opoziției față de sistem. Încă din 1944 aici au fost depuși arestații considerați a fi periculoși din punct de vedere politic, alături de cei vinovați de crime de război, spionii și trădătorii. Dacă la sfârșitul anului 1944, în inchisoare se mai aflau 851 de condamnați politic, un an mai târziu numărul lor scăzuse la 163. La sfârșitul anului 1946, în Penitenciarul Aiud se găseau 345 de condamnați politic. Numărul lor a crescut în timp, pentru ca anul 1948 să se încheie cu un bilanț de peste 2000 de condamnați.
Spre deosebire de celelalte unități de detenție, cea din Aiud și-a păstrat caracterul de spațiu de pedepsire, reeducare și izolare de-a lungul întregii epoci comuniste, cei încarcerați la Aiud între anii 1945-1989 fiind considerați de regim ca fiind cei mai periculoși dintre detinuții politici, printre ei regăsindu-se foști demnitari, reprezentanți ai elitelor politice, sociale, culturale, economice, toți cei care fuseseră considerați anterior ca parte din elita statului român.
Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autoritățile austro-ungare. După 1918 a funcționat ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foștilor prizonieri și foștilor deportați din U.R.S.S. Penitenciarul era considerat o unitate de muncă specială, cunoscută sub numele de colonia Dunărea, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele țării și în același timp un loc sigur, fără posibilitate de evadare, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puțin de doi kilometri. Fiecare gardian rãspundea de câteva celule la care deschideau vizetele la intervale scurte, pentru ca nu cumva deținuții sã se abatã de la regulile impuse. O caracteristicã a terorii practicate aici era tãcerea. Închisoarea era complet izolatã. Nu se primea și nu se expedia corespondențã.
În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară de la foști miniștri, academicieni, economiști, la militari, istorici, ziariști, politicieni, unii dintre ei fiind condamnați la pedepse grele, alții nefiind nici măcar judecați. Majoritatea aveau peste 60 de ani. Alături de aceștia la Sighet vor fi aduși și episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici.
Printre primii care au pornit spre nordul suferinței românești s-au numãrat: Gheorghe Tãtãrãscu, Gheorghe Vântu, Gheorghe Brãtianu, Bebe Brãtianu, Petre Bejan, Constantin C. Giurãscu, Dumitru Alimãnișteanu, Nicolae Crețu, Radu Portocalã, Pantelimon Halippa, Ion Manolescu-Strunga. Odatã ajunși, deținuții erau repartizați în celule pe baza unor tabele cu numere întocmite de Direcția Generalã a Penitenciarelor din București.
Deținuții supraviețuiau în condiții insalubre, lipsindu-le hrana, căldura și odihna. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. Aici și-au găsit sfârșitul printre alții Iuliu Maniu, Mihail Manoilescu, Gheorghe Bratianu. Și chiar și după moarte aceștia erau considerați datori a ispăși ani grei de închisoare. Maniu a fost condamnat la mai mult de 150 de ani de muncă silnică, dar nu a rezistat decât 5 la Sighet, având 70 de ani atunci când a fost întemnițat. Manoilescu a primit mai multe citații chiar și după ce i s-a constatat decesul, fiind condamnat la 15 ani de închisoare după moarte. Pentru Gheorghe Brãtianu s-au emis patru acte de deces. Motivul morții era în fiecare altul. Miniștrilor, generalilor, savanților de marcă ai țării le-a fost grabit sfârșitul de mâna unor gardieni și comandanți de închisoare fără studii sau chiar analfabeți.
În închisoarea Râmnicu Sărat, una din închisorile de exterminare ale României comuniste, după 1945, au fost închiși membri ai guvernului Ion Antonescu, generali ai armatei, fruntași P.N.Ț., care au suferit din cauza prigoanei comuniste, printre care s-au aflat gen. Constantin Pantazi, contraamiralul Horia Macellariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.
Penitenciarul Jilava este așezat în apropierea drumului național București-Giurgiu, la 10 km sud de București și la 3 km nord-est de comuna Jilava, pe raza administrativă a comunei cu același nume. Între 23 august 1944 și 1 aprilie 1948, Jilava a funcționat ca închisoare militară, iar după 1 aprilie 1948 a fost trecută în subordinea Ministerului de Interne, Direcția Generală a Penitenciarelor, ca penitenciar civil. Din 1944 și până în 1964, la Jilava și-au executat pedeapsa deținuți de drept comun, aflați în curs de judecare sau condamnați, deținuți cercetați sau condamnați, membri ai partidelor istorice, P.N.Ț., P.N.L., P.S.D., legionari, spioni, criminali de război, trădători de patrie. În mai 1946, la Jilava au fost închiși, pentru a fi judecați de Tribunalul Poporului, mareșalul Ion Antonescu, ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ministrul Apărării, generalul Constantin Pantazi, șeful Serviciului Special de Informații, Eugen Cristescu, și ministrul Radu Lecca.
În perioada 1948-1964, Jilava a fost un penitenciar de tranzit și de triere a deținuților politici. Aceștia erau depuși pentru perioade de câteva luni în așteptarea procesului, pentru transferul în alte închisori și lagăre de muncă sau erau aduși din alte locuri de detenție pentru anchete ale Securității. Afluxul mare de deținuți a transformat penitenciarul într-un centru al lumii concentraționare, o sursă de știri despre lumea liberă și cea din închisori.
În 1955, România comunistă a fost admisă în O.N.U. și a adoptat Convenția de la Geneva. Cu acest prilej, au avut loc grațieri. O parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, alții au fost transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deținuți, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind în cele din urmă o ruină părăsită.
III. 1. 4. Experimente de reeducare. Fenomenul Pitești
Între 1949-1952, în România comunistă, a avut loc în închisoarea de la Pitești un fenomen abominabil cunoscut sub numele de reeducare studentească. NKVD-ul și autoritățile comuniste au aplicat pe deținuții politici închiși la Pitești un experiment de reeducare prin tortură, unic în lume prin principiul lui de transformare a victimelor în călăi. Metoda fusese testată pe deținuții minori de drept comun ai unei închisori din Moscova. Mulțumit de rezultat, NKVD-ul, poliția secretă stalinistă, a propus exportarea ei în spațiul de influență nou câștigat după Al Doilea Război Mondial. De aplicat, s-a aplicat doar la Pitești. Bazată pe cele mai atroce torturi, reeducarea concepută de doctorul psihiatru rus Anton Makarenko viza opozanții politici, dușmanii de clasă, categorii ce nu se puteau integra în societatea comunistă sănătoasă, dacă nu erau aduse pe calea cea bună de cei care își corectaseră deja gândirea, misiunea celor deja reeducați fiind să-i tortureze pe ceilalți, pentru a dobândi convingerile politice necesare.
Proaspăt intrată în zona de influență a Rusiei, România era supusă unui proces concentrat de sovietizare. Era astfel necesară distrugerea oricărui element reacționar. La închisoarea din Pitești au fost trimiși numai studenți, fără proces, toți acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale. Decretul nr. 187 adoptat în aprilie 1949 permitea arestul fără justificare: „Faptele considerate ca periculoase pentru Stat pot fi pedepsite și atunci când nu sunt anume prevăzute de lege ca infracțiuni”.
În decembrie 1949, trimisul special NKVD Alexandru Nicolski a decis începerea experimentului în temnița de la Pitești. A sosit personal pentru a supraveghea, alături de comandantul închisorii, desfășurarea evenimentelor. Îl însărcinase pe Eugen Țurcanu, un torționar feroce, să pună în practică metodele de reeducare. I-a promis la schimb accesul cu grade în cadrul Securității. El însuși deținut politic, închis pentru implicare legionară, Țurcanu avea toate motivele să se asigure că experimentul nu va da greș, pentru a se elibera și reabilita.Deși, inițial, el a primit sarcina de a ancheta subtil deținuții, pentru a descopri fapte nedeclarate la anchetele oficiale, în decursul a câteva luni, Țurcanu și-a format o echipă de discipoli torționari din rândul deținuților care se convinseseră că trecerea de partea comuniștilor e singura scăpare, pentru ai convinge pe cei ce nu se lăsau reeducați
Experimentul a început în camera patru, „Spital”, la semnalul lui Nicolski, Țurcanu și acoliții lui lovindu-i pe ceilalți deținuți cu ascunse în prealabil de gardieni în timpul ieșirii de dimineață la toaletă:
“Au început bătaia. Loveau la coaste, în fluierele picioarelor, în cap. Pușcăria se cutremura de urlete. Una câte una, victimele se prăbușeau, iar bătaia continua cu lovituri sălbatice, în trupuri inerte.”
În cadrul reeducării de la Pitești, pedeapsa devine un spectacol. Tortura crudă și rigidă, dar aplicată cu o anumită măsură, lent, avea ca țel agonia corporală și o presupusă încercare de salvare a sufletului penitentului. În reeducare, scopul era de fapt mutilarea sufletului, după o schingiuire trupească atroce, supliciul reeducării urmând să schimbe total mentalitatea deținutului, mult mai dechis noii epoci după un astfel de tratament.
Fenomenul Pitești diferă însă de alte metode de reeducare, victimele fiind alese cu precădere dintre studenți, care împărțeau celula cu propriul torționar, de obicei, cel mai bun camarad al victimei, după reeducare, fosta victima fiind silită să devină călăul propriului torționar, pentru a supraviețui.
Inițial, reeducarea a fost susținută din două puncte de vedere opuse, cel al lui Eugen Țurcanu, adeptul reeducării prin violență și cel al lui Alexandru Bogdanovici, adeptul non-violenței și propagandei, metodei sale i se mai spunea și “autoreeducare”. A doua metodă a eșuat. În schimb prima a fost aplicată la Pitești pe studenții prin a căror reeducare lor să fie slabită rezistența anticomunistă. Aceștia au fost triați în funcție de virulență și de gradul de periculozitate pe care îl reprezentau.
Victima unui astfel de supliciu îndurat la Pitești, și nu numai, avea de ales între a fi în infern, situație de care aveau parte toți deținutii politici, și de a face parte din infern, situație specifică doar pentru reeducați.
Reeducarea avea patru etape. Prima, și anume demascarea externă, consta în obligativitatea victimei de a deconspira ceea ce tăinuise la ancheta oficială. Torționarul fiind martotul unei întregi declarații asupra unor culpe politice apte să satisfacă auditoriul. Cea de-a doua etapă, demascarea internă, consta în denunțarea complicilor care-i facilitaseră victimei traiul în detenție. A treia etapă, considerată cea mai atroce, desăvârșind decăderea umană, era demascarea morală publică. victimele fiind obligate să blasfemieze propriile valori sociale, religioase, precum familia sau divinitatea, într-un mod disperat, masochist, autoflagelator. Scopul final era desacralizarea și vulgarizarea oricărei valori morale, umane, religioase, cei mai chinuiți fiind studenții teologi și fiii de preoți, căci “inversându-se modelul sacru, la capătul confesiunii urma angajamentul de a nu mai repeta greșeala și de a făptui conform indicațiilor, întocmai ca în cazul energumenului pregătindu-se să-și împlinească un canon ce să-l curățească”. Cea de-a patra etapă, era de fapt, trecerea de la condiția de victimă la cea de călău, cel reeducat fiind astfel apt să conducă demonstrativ procesul de reeducare al celui mai bun camarad din celulă, pe care urma să îl supună la o tortură exemplară. Demascarea exterioară era dublată de cea interioară, utilă pentru statuarea noului om, reeducații fiind supuși unor teste fizico-morale și folosiți drept cobai. Și totuși, mulți dintre ei aveau să depășească momentul reeducării, dacă nu se identificau într-adevăr cu agresorul, ci doar mimau acest lucru, trecerea de la stadiul de victimă la cel de călău făcându-se prin ritualizarea credinței, reeducații dedublându-se, scindarea fiind descrisă ca o decorporalizare în care sufletul era spectator, iar trupul, actor:
“Parcă eram dedublat. Aveam impresia că duhul meu stătea departe și asculta cum strigă trupul meu… Aveam senzația că mă văd pe mine însumi de la o distanță oarecare, apoi încet-încet cele două ființe s-au apropiat una de alta contopindu-se. Începeam să preiau controlul asupra mea însumi.”
Tortura putea fi aplicată în oricare din cele patru etape, ea nu avea limite temporale sau medicale și era obligatorie. Întreg substratul reeducării era tortura, existând trei soluții posibile în fața reeducării: refularea, moartea și nebunia, însă doar cea dintâi depindea de voința celui torturat. Sinuciderea era o utopie, reeducarea neputând fi evitată, victimele fiind silite să supraviețuiască doar ca să devină călăi.
Dilema fenomenului Pitești consta în judecarea condiției confuze de victimă-călău, inocența preschimbându-se prin dresaj concret în culpă.Și, deși, nu exista o vinovăție originară, exista una dobândită pe parcurs, deoarece scopul ardent al reeducării era negația existenței lui Dumnezeu și autonegația umană. În ultima instanță, esența fenomenului Pitești a fost obținerea unui om invers celui inițial, omul pe dos, prin instaurarea autodemolării:
“Omul, în loc să-l urască pe dușmanul care l-a adus în starea aceasta de distrugere fizică și morală, ajunge să lupte împotriva propriei persoane. Împotriva propriei lui existențe. Se pune total în slujba adversarului…”
Victima era deci silită să devină călău efemer, afundându-se într-o mlaștină a disperării, lovindu-l tocmai pe cel pe care-l considera a-i fi mentor, fără a-i putea cere iertare, simțind că se lovește, rănindu-se pe sine:
“Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importanță, ci faptul că am lovit omul care-mi era cel mai drag și de la care am învățat atâtea și atâtea lucruri… Am lovit omul pentru care eram capabil să merg la moarte.”
Încercarea de a prelungi experimentul de la Pitești și în alte închisori a eșuat, în cele din urmă, deși fenomenul a fost testat la Gherla, la Târgu-Ocna, și la Canal în așa numitele nopți ale Sfântului Bartolomeu. În 1952, reeducarea prin sânge este stopată, datorită scurgerilor de informații, lotului inițial de torționari înscenându-i-se un process, fiind în cele din urmă executați. în frunte cu Eugen Țurcanu.
Din documentele privitoare la ancheta lui Țurcanu și a acoliților săi a reieșit că torturile au fost indicate și aprobate de autoritățile comuniste, care au îngăduit reeducarea, dar nu au și ordonat-o. De altfel, în timpul procesului și înaintea lui, câteva din fostele victime de la Pitești joacă un rol bine stabilit în vederea acuzării lui Turcanu. După executarea lui, va fi inițiată a doua reeducare, cu precădere la Aiud, o reeducare strict mentală, spre deosebire de cea de la Pitești, urmărind compromiterea și desolidarizarea deținutilor, în special a legionarilor, în ședinte publice, numite și cluburi de reeeducare, după modelul propus de Alexandru Bogdanovici la Suceava.
Însă, problema fenomenului Pitești rămâne în continuare ambiguă și deschisă interpretărilor. În final, majoritatea celor reeducați ajungeau să recunoască faptul că meritau orice înjosire și că nu se puteau reabilita decât parțial, devenind ei înșiși torționarii noilor veniți. La cea mai mică ezitare, erau din nou supuși torturilor. Această modalitate de depersonalizare și de asasinat moral a fost și este considerată un unicat în numeroasele mijloacelor de distrugere în masă a personalității umane.
III. 2. Coloniile și lagărele de muncă
La 25 mai 1949, Consiliul de Miniștri a hotărât demararea lucrărilor pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, începând cu a doua jumătate a anului. Motivele declarate erau asigurarea unui transport mai ieftin și mai rapid pe apă, spre Marea Neagră, industrializarea și dezvoltarea economică a regiunii de sud-est a țării, crearea unei rețele de irigații, combaterea secetei și asanarea Văii Carasu. Forța de muncă folosită pentru construirea Canalului era împărțită în trei categorii: lucrători liberi, militari și deținuți politici, administrativi și de drept comun. Activitatea coloniilor de muncă de la Canal era gestionată de Serviciul de Coordonare Constanța, în funcție de ordinele și instrucțiunile primite din partea Direcției Generale a Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă.(Fig. 2)
III. 2. 1. Canalul Dunăre-Marea Neagră
Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost început în martie 1950 și a fost întrerupt în 1953. Decizia construirii Canalului i-a fost sugerată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de însuși Stalin, cu prilejul unei vizite de lucru făcute în 1948 la Kremlin.
Scopul Canalului era să lege Marea Neagră, prin Dunăre, cu Canalul Oder-Rin, pentru transportul minereului de fier. Însă, în același timp, ar fi urmat să permită trimiterea unor nave sovietice, în amonte de Dunăre, în eventualitatea unui conflict armat cu Iugoslavia. Mâna de lucru era asigurată de deținuți, încarcerați, fără proces, pe termene variind între 12 și 60 de luni. Canalul era denumit, în termenii regimului Gheorghiu-Dej, un mormânt al burgheziei românești. După unele estimări, în lagărele lui au fost concentrați, numai în 1950, peste 4.000 de deținuți. Alți 20.000 erau așa-numiții lucrători voluntari. Forța de muncă era asigurată, deci, și prin recrutări de muncitori și specialiști. Totuși militarii în termen, dar mai ales deținuții politici, cei administrativi și de drept comun au reprezentat masa muncitoare.
Poarta Albă, sediul unui lagăr de muncă, a existat între anii 1949-1964 și a fost considerat primul și cel mai mare lagăr de muncă pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, înființat în vara anului 1949. Acesta adăpostea și singurul spital de la Canal. Puncte de lucru se aflau la grădina Basarabi și la calea ferată. Conform unor surse memorialistice, în 1952 se aflau în lagăr zeci de mii de deținuți de drept comun și politici. Oficial, efectivele M.A.I. în 1952 erau de 4200 deținuți, din care 2500 lucrau la Sectorul '23 August' și 1700 la Sectorul 7-8 Nazarcea. Deținuții politici și drept comun erau organizați în brigăzi de 100 oameni, fiecare brigadă dispunând de o baracă. Existau în total peste 80 barăci, mai multe barăci cu același tip de condamnați alcătuind secțiile, marcate cu litere de la A la Z, de ex: A (militari, foști membri de partid), I (condamnați militar), G (liberali, țărăniști). Deținuții au construit și orașul nou Poarta Albă. Ulterior aici s-a înființat un penitenciar, existent și azi .
Noua Culme, colonie existentă între 1951-1966, încadra 2800 deținuți în 1952. În documente și bibliografii apare cu mai multe denumiri: Culmea, Sector IX, Colonia 5 Culme. În aceeași zonă se afla și colonia Galeșu, numită și Coasta Galeș, lagăr la aproximativ 3 km Est de Poarta Albă. Nu este însă clar dacă cele două denumiri, Culme și Galeșu, aparțineau aceluiași lagăr sau desemnau sub-lagăre ori sectoare diferite aparținând unui singur lagăr.
Capul Midia sau Tașaul un lagăr de muncă existent doar între 1950-1953, era divizat din 1952 în două sub-lagăre, noul lagăr fiind înființat la fostul punct de lucru Năvodari, înglobând o parte din deținuții de la Midia. Efectivele în întregime numărau 1350 deținuți. Punctele de lucru erau la După Piatră, unde se afla cariera de piatră, și Năvodari.
Cernavodă era un lagăr de muncă localizat la km.0 al Canalului, în nordul localității Cernavodă, existent între anii 1951-1954 și 1959-1963. Aici se aflau 1750 deținuți.
În sfârșit, Km 31 sau Castelu era un lagăr de muncă cu 700 deținuți în 1952, iar Saligny unul cu 2000 foști funcționari ai poliției române. De fapt lagărul Saligny avea două sub-lagăre: Km. 4, unde lucrările efectuate erau la o carieră de piatră și ecluza Cernavodă-Saligny.
Procentul deținuților în numărul total al lucrătorilor de la Canal a crescut de la 19,2 %, inițial, la 82,5 %, peste 20.000 de oameni în noiembrie 1952. Aici au fost aduși deținuți cu condamnări între 1 și 10 ani, cei cu peste 10 ani ajungând la minele de plumb de la Cavnic, Vadul Nistrului și Baia Sprie. Începând din luna mai 1950, de-a lungul celor 65 km dintre Constanța și Cernavodă au fost create 14 lagăre de exterminare prin muncă forțată. Colonia cea mai mare a Canalului era la Poarta Albă, acolo aflându-se constant aproximativ 12.000 de deținuți, spre deosebire de celelalte colonii peniteniciare, tot de pe Canal, care aveau efective de 5.000-7.000 de oameni.
În februarie 1953 a murit I.V.Stalin. Cu acest prilej, s-a întrerupt munca, au sunat sirenele și s-au tras clopotele timp de aproximativ cinci minute în toată țara, însă nu a reprezentat și sfârșitul supliciului deținuților. Abia în 1955 lucrările au fost întrerupte, conducătorii lucrărilor au fost acuzați de sabotaj și condamnați la moarte sau la ani grei de închisoare.
Lucrările au fost reluate abia în 1975, canalul fiind inaugurat la 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat aproximativ 300 de milioane metri cubi, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez și cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama. Cu o lungime de 64 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 110-140 m, canalul are o capacitate anuală maximă de transport de 785 de milioane de tone de marfă. Este parte componentă a căii navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului, prin canalul Rin-Main-Dunăre, fără a se aminti, de cele, mai multe ori, de tragicele condiții indurate de cei care l-au construit.
III. 2. 2. Trecere în revistă a coloniilor de muncă din Balta Brăilei
La Salcia s-a aflat un lagăr de concentrare, celebru pentru regimul de exterminare. Crimele de la Salcia, au fost anchetate de Procuratura Militară între 1953-1955. În 1954 lagărul avea 1435 deținuți, folosiți la munci agricole. Ulterior a primit deținuți politici, având o capacitate de 1000 deținuți în 1963, utilizați la munci la dig și la ferma agricolă pentru culturi de orz și o crescătorie cu 4000 porci. La Salcia exista și un spital de 35 paturi, care deservea toate lagărele din Balta Brăilei.
Una dintre închisorile comuniste ale anilor '60 din Insula Mare a Brăilei a fost colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau încarcerați deținuți contrarevoluționari care aveau un regim de muncă forțată, fiind păziți de câini dresați gata să-i atace dacă se prăbușeau la pământ sau dacă încercau să se odihnească. Alimentația era precară și insuficientă, cei închiși fiind nevoiți să bea apă din Dunăre sau din bălțile de pe teren. Prezenta șobolanilor în depozitele de alimente a contribuit la declanșarea unor epidemii de febră tifoidă și leptospiroză. Una dintre cele mai grele activități era considerată munca la orezărie, unde deținuții erau obligați să stea tot timpul în apă, încovoiați, pentru a plivi orezul. La Giurgeni au fost încarcerați numai deținuți politici între anii 1960-1962.
În Dobrogea, colonia de muncă Periprava a fost înființată ca unitate independentă în 1 iulie 1957. Formațiunea Periprava avea două secții exterioare: Grind și Saivane. Deținuții din această colonie de muncă au fost folosiți la construirea digului, defrișarea stufului, desțelenirea terenului din zonă, creșterea animalelor într-o fermă zootehnică, aflată în subordinea unității, dar și la construcția unei șosele cu o lungime de 2,5 km care urma să reducă izolarea coloniei. La Periprava au fost încarcerați între 1957 – 1964 deținuți de drept comun cu pedepse de până la 25 de ani, condamnați politici și internați administrativ. Numărul deținuților închiși în această formațiune variază în funcție de an și de transferurile de la o colonie la alta.
III. 3. Deportările în Bărăgan (1951-1954)
Deportările în Bărăgan au fost inițiate începând cu anul 1951 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forțat populația de pe o rază de aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia. Această acțiune de persecuție politică s-a desfășurat în județele Timiș, Caraș-Severin, Mehedinți, dar și în Câmpia Bărăganului. Abia în 1956, deportații au făcut cale întoarsă spre locurile lor natale.
Cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României s-a pus în miscare, la 18 iunie 1951. Deși în ianuarie 1945 s-a acționat asemănător și împotriva etnicilor germani din țară, când peste 70.000 de persoane, au fost deportate în Uniunea Sovietică, de această dată au fost ridicate peste 45.000 de persoane din propriile case și deportate în Bărăgan. Printre ei s-au numărat români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei și aromâni. În acest scop au fost mobilizați peste 10.000 de soldați care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren și 6.211 autocamioane. Cei deportați nu au putut lua cu ei decât strictul necesar. Bunurile pe care le-au lăsat în urma au fost formal răscumparate, la un preț modic. Spre deosebire de prima deportare, de această dată s-a ales ca destinație câmpia Bărăganului. Aceasta era o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată. Din acest punct de vedere operațiunea coincidea cu o acțiune de colonizare a regiunii.
Lagărele de muncă înființate de autorități se aflau în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiței dar și în zona Galați. Nu toți cei deportați beneficiau de adăpost, cei mai mulți fiind coborâți din tren și lăsați în câmp deschis, interzicându-li-se să se îndepărteze de un anumit areal.
III. 3. 1. Cauzele deportării
În contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în anul 1948 din Comintern, granița dintre cele două state a devenit o zonă sensibilă pentru comuniștii români. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate ca fiind elemente cu un factor ridicat de risc. Pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat, urmând modelul sovieticilor, un decret prin care se dispunea mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și puteau justifica prezența în zonă, precum și cei care prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populara Română, domiciliul celor în cauză putând fi stabilit în orice localitate.
Se urmărea astfel îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști fiind vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriașii, refugiați basarabeni sau macedoneni, foști membri în forțele armate germane, cetățeni străini, rude ale refugiaților, simpatizanți ai regimului lui Tito, colaborașioniști în războiul cu inamicul, cadre militare, oficialități demise, rude ale contra-revoluționarilor și toți cei care i-au sprijinit, activiștii politici, oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani. Se dorea de fapt epurarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor.
III. 3. 2. Categoriile de persoane deportate
Conform studiului lui Silviu Sarafolean, publicat la Editura timișoreană Mirton, în 2001, Deportații în Bărăgan 1951-1956, au fost vizate peste 40.000 de persoane, clasificate de regimul comunist în mai multe categorii.
Peste 19.000 de deportați erau chiaburi și cârciumari, moșieri și industriași, 2.344 persoane erau considerate colaboraționiști cu armata germană în timpul celui de-al doilea război mondial, 1.218 persoane aveau rude care fugiseră în străinatate și 1.054 erau simpatizanți ai regimului lui Tito.1.330 cetățeni străini își aveau domiciliul în zona Banatului, iar 590 persoane trăiau în afara zonei de frontieră. 731 de deprtați erau considerați dușmani ai regimului socialist, 341 criminali deținuți, iar 367 persoane ajutaseră rezistența anticomunistă. 8.447 erau basarabeni, 3.557 macedonieni și 257 germani. (Fig. 3)
III. 3. 3. Localitățile înfințate de deportați în 1951
Deportații au înființat în 1951 mai multe localități, 7 în regiunea București: Viișoara, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican, Ezeru, 5 în regiunea Constanța: Răchitoasa, Salcâmi, Movila Gâldului, Valea Viilor, Lătești, și 6 în regiunea Galați: Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumușița și Valea Călmățuiului. (Fig. 4)
CONCLUZII
La sfârșitul războiului, Uniunea Sovietică ocupase cea mai mare parte a Europei Centrale și Răsăritene și a Balcanilor. După al II-lea război mondial, lumea a fost împărțită în două sfere de influență: capitalistă si, respectiv, comunistă. Principalele puteri ale lumii care reprezentau cel mai bine aceste două ideologii erau la momentul respectiv S.U.A. și U.R.S.S.
În țările ocupate de sovetici, U.R.S.S.-ul a acordat un ajutor activ regimurilor de stânga procomuniste, venite la putere cu ajutorul Armatei Roșii.
România nu a făcut notă discordantă. Cadrele de conducere ale Partidului Comunist Român, prin organele sale de execuție, între care, cel mai eficient s-a dovedit a fi aparatul de represiune fizică, reprezintă factorii care își împart vina colectivă a deposedării întregului popor român de dreptul fundamental la libertate, crima esențială a regimului comunist din România.
Au fost introduse pedepsele administrative și lagărele de muncă forțată, care au scutit autoritățile de a mai înscena procese, deoarece, astfel, aveau posibilitatea să priveze de libertate pe orice presupus adversar politic suspectat de a desfășura activități împotriva regimului și să-l concentreze în condiții precare de existență în lagăre de muncă obligatorie.
Ocuparea țării de către Armata Roșie a însemnat un val de crime în rândul populației civile, crime de proporții, încă necunoscute. Colectivizarea forțată a țărănimii, începând din 1949, a afectat 12.000.000 de țărani. Sate întregi au fost nimicite cu tunurile, provocând 30.000 de victime. Deportările masive din perioada 1949 – 1960 s-au soldat cu încă 200.000 de țărani morți în lagărele de muncă sau închisori. Rezistența armata din munți dintre anii 1946 și 1958, unică în lagărul comunist, a mai adăugat un număr de victime. În cele 120 de închisori și lagăre de muncă, au murit între 150.000- 200.000 oameni. Cifrele globale ale holocaustului roșu în România sunt diferite. Numărul total al morților în regimul comunist este greu de stabilit între actualele granițe ale României.
Între 28 iunie 1940 si 22 iunie 1941 au fost deportați în lagărele din Nordul Înghețat un număr de 300.000 de români basarabeni și bucovineni. Între 1945 și 1954, 500.000 de români basarabeni și bucovineni au fost deportați în lagăre. Între 1946 și 1947, între 200.000 și 350.000 de români au murit în urma foametei provocată de Stalin. În cartea sa, Masacrul inocenților, apărută în 1993, Victor Bârsan deosebește mai multe valuri de deportări. Între 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941, 300.000 de români au fost deportati, iar între 1944 si 1948, 250.000 de români. La 6 iulie 1949 a început a treia deportare masivă fiind deportate 11.324 familii. Între 1954 și 1964, 300.000 de români au fost deportați în Rusia și Kazahstan. În ceea ce privește România, conform lui Florin Matrescu, în cartea Holocaustul roșu sau crimele în cifre ale comunismului internațional, în urma capitulării fără condiții de la 23 august 1944, a avut loc deportarea a 180.000 de soldați și ofițeri în lagărele gulagului sovietic, din care doar câteva mii s-au mai întors.
În închisorile comuniste, condițiile de trai au fost inimaginabile, totul fiind gândit pentru ca individul încarcerat nici să nu moară, dar nici să poată trăi normal, aflându-se tot timpul la limita dintre viață și moarte. Abuzurile și încălcările grave ale drepturilor omului au fost sistematic administrate în toate închisorile si lagarele comuniste din România.
Mulți dintre torționarii care au supraviețuit regimului, s-au încadrat perfect în societatea de după revoluția din 1989 care a inițiat prabușirea comunismului în România, fără a fi trași la răspundere pentru actele comise și pentru genocidul al căror părtinitori au fost. Devotamentul lor nu i-a împiedicat să declare în interviuri acordate în presa de după 1989 că și-au făcut doar datoria pentru care au fost însărcinați, aplicând regimul la maximum, fără a trece nimic cu vederea și că foștii deținuți politici și-au meritat soarta. În schimbul prestării muncii, au fost recompensați după ieșirea la pensie, cu retribuții de zeci de milioane de lei vechi, fără a fi trași la răspundere pentru faptele lor.
ANEXE
Fig. 1
Fig. 2
Fig. 3
Fig. 4
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Concentrationar In Romania In Perioada 1944 1964 (ID: 145785)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.