Regimul Comunitatii Legale
Regimul comunității legale
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1.Noțiuni și caractere
Secțiunea 1.Regimul comun in codul familiei
Secțiunea 2.Regimul comun în Noul Cod Civil
Capitolul 2.Compunerea comunității legale
Secțiunea 1.Bunurile comune
Secțiunea 2.Bunurile proprii
Secțiunea 3.Datoriile soților:comune și proprii
Capitolul 3.Gestionarea comunității de bunuri(Regimul juridic al actelor pe care le pot încheia soții
Capitolul 4.Lichidarea comunițății legale
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Familia, ca formă specifică de comunitate umană, constituie obiectul de cercetare a numeroase științe, fiind o realitate socială prin care se realizează o comunitate de viață între cei ce o compun.
Familia este întemeiată pe căsătoria liber consimțită la baza căreia se află încrederea și dragostea reciprocă dintre soți, deplina egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie și unitatea dintre interesele personale și cele sociale. Constituind o uniune liber consimțită între bărbat și o femeie, căsătoria are ca scop întemeierea unei familii.
Nașterea, dezvoltarea și consolidarea raporturilor de familie constituie conținutul căsătoriei, motivul determinant și necesar încheierii acesteia.
Familia dă naștere la o serie de relații patrimoniale între membrii ei, care constituie bază materială a existenței și consolidării familiei, consecința raporturilor personale dintre ei.
Regimul matrimonial, regulile ce conduc raporturile patrimoniale dintre soți, precum și relațiile dintre ei și terțele persoane, reflectă noile principii ce stau la baza familiei și anume egalitatea bărbatului și a femeii precum și creșterea și educarea copiilor minori în bune condiții.
Astfel, Constituția României în articolul 4 și articolul 16 consacră egalitatea în drepturi dintre femeie și bărbat în toate relațiile sociale înlăturând, în acest mod, supremația bărbatului și poziția sa juridică de veritabil „pater familias”.
Munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea și educarea copiilor a fost ridicată la nivelul oricărei alte prestații considerându-se a fi o contribuție importantă în aportul adus la consolidarea familiei.
Întrucât familia stă la baza societății, statul trebuie să participe în mod activ la legalizarea, normalizarea și controlul efectiv al aspectelor umane, sociale și patrimoniale prin determinarea de principii care, traduse în legi, să asigure buna dezvoltare a relațiilor de familie. Apărarea drepturilor personale și respectarea lor face ca și în cadrul căsătoriei, principalul drept, cel de proprietate, să fie acordată o atenție deosebită, susținută normativ. Deoarece forma de proprietate specifică căsătoriei este proprietatea în devălmășie, stingerea drepturilor în cauză se face prin procesul de partaj, doar prin câteva căi și nu în orice moment, acesta fiind determinat de situația matrimonială a soților: în timpul căsătoriei și numai pentru motive temeinice.
Capitolul 1. Noțiune și caractere
Noțiunea de familie, reprezintă nucleul care are capacitatea unică de a influența multe domenii ale vieții noaste. Definirea exactă a noțiunii ridică unele dificultăți, generate de faptul că familia constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, precum psihologia, sociologia, medicina, științe juridice. Sociologic, familia reprezintă o ramură a sociologiei care studiază familia ca o structură dinamică, în raport cu mediul social global. Din punct de vedere sociologic, familia constă într-un ansamblu de relații afective și de comunicare formate prin căsătorie, origine sau adopție.
Din perspectivă sociologică, familia cunoaște mai multe dimensiuni: biologică (în cadrul ei se realizează pro- creația); psihologică afectivă și interacțională; socială (se realizează o comunitate de viață între soți, părinți și copii); moral-educativă (creează un mediu cu valențe educative oferite copiilor). Literatura sociologică tradițională analizează două tipuri de familie: de origine, adică acea familie în care ne naștem, și de procreare, adică acea familie pe care o creăm prin căsătorie. Din punct de vedere etimologic, termenul de „familie” provine din latinescul familia(e) care desemna totalitatea membrilor dintr-o casă sau dintr-o gintă. În vechiul drept roman, prin familie se înțelegea un grup larg de persoane libere și sclave, care locuiau în același domus și care se aflau sub puterea aceluiași pater fami- lias. Din această familie făceau parte: soția căsătorită cum manu; fiii cu soțiile lor; fiicele și nepoatele până la căsătoria cum manu. Ulterior, familia patriarhală s-a extins, incluzând și persoanele adoptate și copiii legitimați (adoptați sau adrogați).
Dreptul familiei recunoaște familia agnatică din dreptul roman, bazată pe rudenia de sânge. În doctrină, în lipsa unei definiții legale, au fost formulate o serie de definiții: familia este principala formă de organizare a vieții în comun a oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie; familia este o realitate juridică generată de reglementările legale privitoare la familie; familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate celor de familie.
În art. 16 din Declarația universală a drepturilor omului, familia este definită ca „elementul natural și fundamental al societății”. Potrivit art. 8 și art. 12 din Convenția europeană a drepturilor omului, dreptul la viața privată și de familie constituie un drept fundamental al omului. Dreptul de a întemeia o familie include în conținutul său dreptul de a procrea și dreptul de a adopta. Legiuitorul nu definește familia în mod expres.
În acest context, literatura juridică face distincție între noțiunea de familie în sens extins și în sens restrâns. În sens larg, prin familie înțelegem totalitatea persoanelor care descind dintr-un autor comun, în linie dreaptă sau colaterală, precum și soții acestora. În sens restrâns, familia cuprinde soții și copiii lor minori.
Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată, familia cuprinde pe părinți și copiii acestora [lit. b)], iar familia extinsă este alcătuită din rudele copilului până la gradul IV inclusiv [lit. c)]. Totodată, familia poate fi monoparentală, când este formată din persoana singură (părinte, tutore, persoana căreia i-a fost încredințat sau i s-a dat în plasament copilul) și copiii aflați în întreținerea ei și care locuiesc împreună cu aceasta.
În literatura juridică au fost identificate mai multe funcții ale familiei:
Funcția biologică sau de perpetuare a speciei umane este una fundamentală, întrucât asigură perpetuarea speciei umane. Astfel, familia joacă un rol important în dinamica populației și este puternic influențată de cadrul socio-economic. Pentru realizarea acestei funcții, familia are la bază căsătoria liber consimțită între soți; aceștia trebuie să fie apți să procreeze. În accepțiune demografică, fertilitatea este un indice calculat pe baza numărului de copii născuți vii și a numărului de femei din populația respectivă. Funcția economică a familiei este expresia raporturilor patrimoniale dintre soți, dintre părinți și copii, a obligației legale de întreținere între membrii familiei. Familia are și o funcție educativă, deoarece creează un mediu cu puternice valențe educative oferite copiilor. Potrivit art. 258 alin. (1) C. civ., familia se întemeiază pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
Prevederile art. 261 C. civ. statornicesc rolul primordial al părinților în creșterea și educarea copiilor lor minori. Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea i le recunoaște acestuia (art. 487 C. civ.). Scopul educației nu este numai acela de a-și însuși elementele de bază în învățate (noțiuni legate de alfabetizare, exprimare, aritmetică), dar și acela de a dezvolta, în ansamblu, întregul potențial al copilului, inclusiv cultivarea respectului pentru drepturile omului, creșterea simțului de identitate și apartenență, precum și socializarea și interacțiunea copilului cu mediu.
Dreptul familiei poate fi definit ca acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale și personal nepatrimoniale care decurg din căsătorie, rudenie și din alte raporturi asimilate de lege raporturilor de familie. În evoluția lor, relațiile de familie au cunoscut diverse reglementări.
În vechiul Cod civil de la 1864, normele juridice care se aplicau raporturilor de familie erau cuprinse în Cartea I, intitulată „Despre persoane”. Ulterior, odată cu intrarea în vigoare a Codului familiei la 1 februarie 1954, normele juridice care reglementau relațiile de familie s-au desprins din Codul civil. Acest demers legislativ a fost aspru criticat în literatura juridică, motivat de faptul că dreptul familiei face corp comun cu dreptul civil.
Abrogarea Codului familiei și revenirea la reglementarea tradițională, prin includerea principalelor dispoziții privind relațiile de familie în Codul civil, au fost salutate de doctrină, întrucât această viziune corespunde realităților sociale și tendințelor legislative la nivel internațional și european.
Secțiunea 1. Regimul comun în codul familiei
Regimul comunității legale Instituit de Codul familiei, care a înlocuit reglementarea din art. 1223-1293 C. civ. din 1864 referitoare la „contractul de căsătorie și drepturile respective ale soților”, regimul comunității legale a reprezentat sub imperiul Codului familiei (art. 29-36) unicul regim matrimonial, conservându-și statutul de regim legal și în contextul Codului civil. Comunitatea legală constituie cea mai puternică punte de legătură și de continuitate între reglementarea din Codul familiei și reglementarea regimurilor matrimoniale din Codul civil. În acest context, numeroase soluții consacrate în doctrină și în jurisprudență își păstrează actualitatea și pot fi valorificate în practica judecătorească și notarială.
Codul civil aduce însă și semnificative soluții noi, mult mai flexibile în raport cu reglementarea anterioară, ceea ce sporește atractivitatea acestui regim, devenind mult mai adaptat dinamicii pe care actualele condiții economice și sociale o imprimă raporturile patrimoniale dintre soți.
Principiile regimului comunității legale.
La baza acestui regim, atât în reglementarea cuprinsă în Codul familiei, cât și în reglementarea Codului civil, stau următoarele principii:
a). Egalitatea dintre soți, consacrată de art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și de art. 1 alin. (4) și art. 25 C. fam., respectiv art. 258 alin. (1) și art. 308 C. civ. Din principiul egalității rezultă că: a) bunurile soților sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;
b) administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere practic aceleași puteri asupra acestor bunuri;
c) la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și a împărțirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex.
Aceasta nu înseamnă că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.
Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți. Comunitatea legală anu înseamnă că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.
Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți. Comunitatea legală a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei.
Munca femeii, depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor, constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune. Această soluție a fost instituită în practica judecătorească chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constituției din 1948, care a consacrat principiul egalității dintre sexe, când s-a decis că, deși soții erau căsătoriți sub imperiul separației de bunuri instituite de Codul civil din 1864, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau bunuri proprietate comună, chiar dacă erau dobândite doar de bărbat, dată fiind această contribuție „indirectă” a femeii.
Principiul s-a menținut și sub imperiul Codului familiei, deși nu a fost prevăzut expres ca atare, fiind înțeles, în lumina egalității în drepturi a soților, în sensul că munca oricăruia dintre soți – și nu numai a femeii – în gospodărie și pentru creșterea copiilor constituie o asemenea contribuție.
Articolul 326 C. civ. consacră expres soluția în sensul că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei, adică reprezintă o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune.
Trăsăturile comunității legale. Un regim de comunitate partial.
Din punctul de vedere al structurii, regimul comunității legale a fost și rămâne un regim de comunitate parțială, deoarece:
A. În ceea ce privește bunurile, soții au două categorii de bunuri: comune și proprii. Asupra bunurilor comune soții au un drept de proprietate în devălmășie („de-a valma”), care se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote- părți și nici bunul nu este împărțit în materialitatea sa.
Potrivit Codului familiei, regula era că bunurile sunt comune [art. 30 alin. (1) C. fam.], iar excepția că anumite categorii de bunuri sunt proprii (art. 31 C. fam.). Era deci un regim precumpănitor de comunitate, în care separația de bunuri avea un caracter limitat, subsidiar. Aceeași structură se menține și în Codul civil, prin reglementarea bunurilor comune (art. 339) și a bunurilor proprii (art. 340).
B. În ceea ce privește datoriile, soții aveau, potrivit Codului familiei, două categorii de datorii: comune (art. 32 C. fam.) și proprii (art. 33 C. fam.). Principiul instituit în Codul familiei era, așadar, invers decât acela aplicabil în cazul bunurilor, pentru că, de regulă, datoriile fiecărui soț sunt proprii, iar comune sunt numai categoriile de datorii expres prevăzute de lege. Codul civil reglementează, după același model, datoriile comune (art. 351), precum și răspunderea soților pentru aceste datorii (art. 352). Datoriile care nu sunt comune sunt proprii (art.353).
Regimul comunității legale se aplică, în temeiul legii, ca efect al căsătoriei. Regimul reglementat de Codul familiei era legal, unic, obligatoriu și imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convențional și imposibil de modificat sau de înlocuit în timpul căsătoriei. Aceste trăsături rezultau din prevederile art. 30 alin. (2) C. fam. Astfel, după ce alin. (1) al textului prevedea că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”, alin. (2) stabilea că „orice convenție contrară este nulă”. În schimb, regimul comunității legale reglementat de Codul civil, deși își menține caracterul legal, dobândește un caracter flexibil și mutabil.
Caracterul imperativ al comunității legale se menține, în anumite limite, fiind vizibil atenuat de posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, astfel încât se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim. În reglementarea Codului familiei comunitatea legală era un regim matrimonial (unicul) instituit de lege, fără ca viitorii soți sau soții în timpul căsătoriei să aibă vreo contribuție în ceea ce privește reglementarea raporturilor patrimoniale dintre ei.
Potrivit Codului civil, caracterul legal al comunității legale trebuie înțeles în contextul în care viitorii soți sau soții în timpul căsătoriei au posibilitatea de a opta pentru un anumit regim matrimonial. Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) C. civ., viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională.
De asemenea, art. 329 C. civ. prevede că alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei convenții matrimoniale. Prin urmare, regimul comunității legale devine aplicabil, dacă viitorii soți nu au încheiat o convenție matrimonială.
Aplicarea regimului legal nu este, din punct de vedere juridic, un efect al opțiunii viitorilor soți (un fel de convenție matrimonială tacită), astfel cum lasă să se creadă art. 312 alin. (1) C. civ., ci este o consecință legală a căsătoriei, în lipsa unei convenții matrimoniale. Reducând la absurd, dacă s-ar considera că temeiul juridic al aplicării regimului comunității legale l-ar constitui opțiunea viitorilor soți, ne-am putea întreba ce regim matrimonial li s-ar aplica dacă aceștia s-au căsătorit fără să cunoască posibilitatea conferită de lege de a încheia o convenție matrimonială sau dacă au crezut, din eroare, că regimul care li se va aplica este cel al separației de bunuri.
Tot astfel, în cazul în care convenția matrimonială este lovită de o cauză de nulitate, devine aplicabil regimul comunității legale, fără însă ca, într-o asemenea ipoteză, temeiul să-l mai constituie opțiunea soților. În sfârșit, în cazul în care nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate, în raporturile cu terții se aplică regimul comunității legale ca efect al legii, iar nu pentru că soții ar fi ales acest regim matrimonial. Este neîndoielnic faptul că, indiferent de poziția subiectivă a viitorilor soți, dacă aceștia nu au încheiat o convenție matrimonială sau, deși s-a încheiat o asemenea convenție, aceasta nu produce efecte, se aplică regimul comunității legale.
Cu toate acestea, instituirea regimului comunității legale poate să fie și rezultatul unei opțiuni exprese a soților, în cazul în care aceștia înlocuiesc regimul matrimonial ales înainte de căsătorie printr-o convenție matrimonială cu regimul comunității legale, în condițiile art. 359 C. civ.
Prin urmare, opțiunea viitorilor soți pentru regimul comunității legale nu presupune încheierea unei convenții matrimoniale, în schimb înlocuirea în timpul căsătoriei a altui regim matrimonial cu regimul comunității legale se realizează prin încheierea unei asemenea convenții.
Un regim alternative regimurilor convenționale Sub imperiul Codului familiei, comunitatea legală se caracteriza prin unicitate, în contextul în care nu era permisă încheierea convențiilor matrimoniale.
În reglementarea Codului civil, regimul comunității legale pierde trăsătura unicității, având în vedere faptul că sunt reglementate mai multe tipuri de regimuri matrimoniale, iar regimul comunității legale este aplicabil doar în măsura în care nu s-a optat prin convenție matrimonială pentru un alt regim matrimonial. Se poate considera că el are un caracter flexibil în raport cu celelalte regimuri matrimoniale con- venționale, fiind un regim matrimonial alternativ și aplicabil în măsura în care nu s-a încheiat o convenție matrimonial.
Un regim imperativ Potrivit Codului familiei, regimul comunității legale avea un caracter imperativ, în condițiile în care erau interzise convențiile matrimoniale. Astfel, potrivit art. 30 alin. (2) C. fam., orice convenție contrară era nulă, sfera actelor juridice permise soților fiind extrem de limitată. Practica judecătorească, susținută de doctrină, a atenuat în anumite cazuri concrete rigoarea acestei interdicții, permițând încheierea unor convenții cu privire la bunuri anume determinate, prin care se mărea comunitatea.
Pe de altă parte, art. 359 C. civ. consacră și el, într-o anumită măsură, caracterul imperativ al comunității legale stabilind că orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.
De asemenea, din coroborarea art. 312 alin. (1) cu art. 332 alin. (1) C. civ., potrivit căruia prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege, rezultă că o convenție matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de nulitate.
La rândul lui, art. 359 C. civ. trebuie privit în corelație cu dispozițiile art. 366-368 C. civ., care permit să se deroge de la regimul comunității legale în anumite condiții și în anumite limite.
Altfel spus, atunci când viitorii soți sau soții optează pentru regimul comunității convenționale, ei nu pot reglementa prin convenția lor matrimonială decât anumite aspecte, pentru toate celelalte aspecte urmând a se aplica regimul comunității legale.
Astfel, ei pot lărgi sau restrânge comunitatea legală, pot institui obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, pot să convină includerea unei clauze de preciput sau să stabilească modalitatea de lichidare a comunității convenționale. Orice altă clauză care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale, astfel cum este acesta permis potrivit art. 367 este, așadar, lovită de nulitate.
Prin urmare, în contextul noului Cod civil, caracterul imperativ al regimului comunității legale, deși subzistă, este sensibil atenuat în raport cu reglementarea din Codul familiei, în condițiile în care viitorii soți sau, după caz, soții au posibilitatea de a reglementa, prin convenție matrimonială, anumite aspecte derogatorii de la dispozițiile regimului comunității legale.
Un regim mutabil, fiind un regim unic și imperativ, comunitatea legală avea,în reglementarea Codului familiei, un caracter imutabil.
Secțiunea 2. Regimul comun în Noul Cod Civil
La baza relațiilor patrimoniale dintre soți rămâne ca regim matrimonial regimul comunității legale, care cuprinde bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute de lege, ce constituie bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți.
Acestui regim i s-au adus o serie de îmbunătățiri. De exemplu, s-a prevăzut expres că soții, împreună sau asociați cu alte persoane, pot constitui societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii, aducând ca aport bunuri comune, dar cu acordul ambilor soți.
Principiile regimului comunității legale. La baza regimului comunității legale stau următoarele principii:
principiul egalității dintre soți, consacrat de art. 308 NCC și care presupune:
– bunurile soților sunt comune sau proprii, fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;
– administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere practic aceleași puteri asupra bunurilor comune;
– la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și împărțirii bunurilor comune, nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă însă că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri;
b) principiul subordonării raporturilor patrimoniale dintre soți raporturilor personale dintre soți. Astfel, comunitatea de bunuri a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei;
c) principiul recunoașterii muncii oricăruia dintre soți în gospodărie.
Potrivitacestui principiu, așa cum reiese din dispozițiile art. 326 NCC, munca oricăruia dintre soți în gospodărie constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune;
d) principiul exercitării drepturilor și al îndeplinirii obligațiilor părintești față de copiii lor.
Drepturile și îndatoririle părintești sunt recunoscute privitor la persoana copilului, precum și privitor la patrimoniul acestuia. Distincția între cele două categorii de drepturi este utilă mai cu seamă în cazul scindării ocrotirii părintești, când are loc o repartizare a drepturilor și îndatoririlor specifice între cei doi părinți ori între aceștia (sau unul dintre ei) și o terță persoană care asigură protecția alternativă a copilului.
Potrivit acestui principiu, se poate stabili contribuția financiară a fiecărui soț la creșterea și educarea copiilor.
Trăsăturile regimului comunității legale. Regimul comunității legale prezintă următoarele trăsături juridice:
este un regim de comunitate parțială, deoarece:
– în ceea ce privește bunurile, soții au, potrivit noului Cod civil, două categorii de bunuri: bunuri comune (art. 339) și bunuri proprii (art. 340).
Regula este că bunurile sunt co- mune, iar excepția că anumite categorii de bunuri sunt proprii. Este deci un regim precumpănitor de comunitate, în care separația de bunuri are un caracter limitat, subsidiar; – soții au două categorii de datorii: datorii comune și datorii proprii; b) este un regim legal.
Caracterul legal al regimului comunității legale trebuie înțeles în contextul în care viitorii soți sau soții, în timpul căsătoriei, au posibilitatea de a opta pentru un anumit regim matrimonial.
Astfel, potrivit art. 312 alin. (1) NCC, „Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”.
Cu toate acestea, aplicarea regimului legal nu este, din punct de vedere juridic, un efect al opțiunii viitorilor soți (un fel de convenție matrimonială tacită), astfel cum lasă să se creadă art. 312 alin. (1), ci este o consecință legală a căsătoriei în lipsa unei convenții matrimoniale; c) este un regim mutabil și flexibil. Regimul comunității legale poate fi schimbat în timpul căsătoriei, prin convenție matrimonială, cu un alt regim matrimonial, în anumite condiții și anumite limite.
Potrivit art. 359 NCC, orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni (este vorba de regimul comunității legale) este lovită de nulitate absolută.
Acest articol trebuie privit în corelație cu art. 366-368 NCC, care permit să se deroge de la regimul comunității legale în anumite condiții și în anumite limite;
d) este un regim imperativ limitat. Din coroborarea art. 312 alin. (1) cu art. 332 alin. (1) NCC, potrivit căruia „Prin convenție matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege”, rezultă că o convenție matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de nulitate.
De exemplu, viitorii soți sau soții nu ar putea opta pentru regimul participării la achiziții. Totuși, prin convenție matrimonială, soții pot lărgi sau restrânge comunitatea legală de bunuri, pot institui obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare, pot să convină includerea unei clauze de preciput sau să stabilească modalitatea de lichidare a comunității convenționale.
Deci, caracterul imperativ al regimului comunității legale este limitat de faptul că viitorii soți sau soții au posibilitatea de a reglementa, prin convenție matrimonială, anumite aspect derogatorii de la dispozițiile regimului comunității legale.
Capitolul 2. Compunerea comunității legale
Secțiunea 1. Bunurile comune.
Potrivit art. 30 alin. (7) C.fam, „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.”
În mod similar, potrivit art. 339 din Noul Cod ClVll, „Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăsie ale soților."
După cum se poate lesne observa, deosebirea principală dintre cele două texte constă în faptul că textul din Noul Cod civil califică în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmăsie'. Art. 667-668 din Noul Cod civil reglementează proprietatea comună în devălmășie. Astfel, potrivit art. 667, „Există proprietate în devălmăsie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune".
Evident, proprietatea devălmașă a soților are ca izvor legea care leagă de efectul căsătoriei regimul matrimonial al comunității de bunuri, ca regim legal. De asemenea, art. 668 prevede că: „ Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător."
În timpul căsătoriei, proprietatea devălmașă a soților este supusă regulilor specifice regimului matrimonial al comunității de bunuri. Prin urmare, regimul comunității legale de bunuri a soților a fost considerat de legiuitor regimul de drept comun în materia proprietății devălmașe.
Sub imperiul Codului familiei, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
este dobândit de oricare dintre soți în timpul căsătoriei și
nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii prevăzute ca atare de art. 31 C. fam.
Pentru calificarea unui bun ca fiind comun contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea lui nu este o condiție esențială, deoarece aceastã contribuție este presupusã de lege, prin însusi faptul instituirii comunității legale de bunuri.
Contribuția directă sau indirectă a fiecărui soț interesează însă în momentul în care se pune problema determinării cotelor-părți care se cuvin fiecărui soț, în cazul împărțirii bunurilor comune.
Aceste condiții pentru calificarea unui bun ca fiind comun se mențin si sub imperiul Noului Cod civil, cu precizarea că art. 339, spre deosebire de art. 30 alin. (1) C. fam., nu mai are în vedere dobândirea bunului în timpul căsătoriei, ci „în timpul regimului comunității legale".
Aceasta se explică prin faptul că, desi comunitatea legală de bunuri are vocația de a se aplica pe toată durata căsătoriei, este posibil ca existența în timp a acesteia să nu coincidă întotdeauna cu durata căsătoriei. Astfel, este posibil ca soții să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei și să opteze pentru un regim convențional, după cum este posibil ca soții să se căsătorească sub imperiul unui regim convențional pe care să-l înlocuiască în timpul căsătoriei cu regimul comunității legale
Noțiunea de bunuri:
Această noțiune din textul legal este interpretată în sens larg:bunuri corporale (lucrurile), dar și incorporate (drepturile reale și de creanță, precum și acțiunile cu caracter patrimonial); de asemenea, sunt avute în vedere atât bunurile mobile, cât și bunurile immobile. Regimul juridic general al acestor bunuri este cel determinat prin Constituție,după caz, celelalte legi.
De exemplu, nu pot fi bunuri comune, bunurile care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale și care nu sunt susceptibile și ale Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
De asemenea, în ceea ce privește terenurile, circulația juridical a acestora este reglementată de Titlul X din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Precizăm că noțiunea de bunuri comune este mai cuprinzătoare decât aceea de proprietate comună a soților, deoarce bunurile comune nu se referă doar la dreptul de proprietate comună a soților, ci și la celelalte drepturi reale, precum și la drepturile de creanță.
Mai mult, se consideră că în sfera bunurilor comune trebuie cuprinsă nu numai dobândirea unui drept, ci și dobândirea posesiunii asupra unui bun, cu titlul unei așa-zise “comunități de fapt”.
Noțiunea de dobândire
A dobândi înseamnă a devein titularul unui drept real sau de creanță, prin intermediul unor acte sau fapte juridice. Câteva precizări sunt necesare:
A. Bunurile devin comune fără a deosebi, în principiu, între modurile de dobândire, cu excepția bunurilor dobândite prin moștenire legală și a bunurilor dobândite prin donație sau testament, care sunt bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că sunt comune. Prin urmare, în ceea ce privește drepturile reale, bunul devine comun fie că a fost dobândit printr-un mod originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea bunurilor mobile prin posesiunea de bună-credință), fie printr-un mod derivate (contractual, hotărârea judecătorească constitutive de drepturi). Tot astfel, în ceea ce privește drepturile de creanță, nu interesează, în principiu, modul lor concret de dobândire (contractual sau actul unilateral, faptul juridic licit sau ilicit).
Cu toate acestea, în ceea ce privește uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, în literature juridical există o controversă.
Sub imperiul Codului civil 1864, se consideră că, în cazul uzucapiunii de 30 de ani, bunul este comun, dacă data când a început să curgă termenul de uzucapiune se situează în timpul căsătoriei, deoarece uzucapiunea retroactivează și, deci, uzucapantul când a făcut primul act de posesiune. Tot astfel, în cazul uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, având în vedere efectul retroactiv al uzucapiunii, bunurile astfel dobândite vor fi comune, dacă data justului titlu se situează în timpul căsătoriei. Pe de altă parte, se consideră că între soți nu se aplică efectul retroactive al uzucapiunii și, deci, interesează doar ca termenul de uzucapiune de scurtă durată, bunul este bun comun fără nici o distincție; dar aceste afirmații nu se întemeiază pe o anumită dispoziție legală care să justifice o soluție derogatorie de la dreptul comun.
În concepția Noului Cod civil, după modelul reglementării din Decretul-Lege nr. 115/1938 (art. 27 și 28) se face dinsctincție între:
– uzucapiunea extratabulară (art. 930). Aceasta presupune că dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existent;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nici o carte funciară.
În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o tetra persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cause legitime,în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune;
uzucapiunea tabulară (art. 931). Astfel, drepturile celui care a fost încris,
fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie.
Prin urmare, sub imperiul Noului civil, fie că este vorba de uzucapiunea de 10 ani, fie că este vorba de uzucapiunea de 5 ani, pentru dobândire dreptului de proprietate este necesară înscrierea dreptului în Cartea funciară. Rezultă că, fie că este vorba de uzucapiune de 10 ani, fie că este vorba de uzucapiune de 5 ani, pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesară înscrierea dreptului în Cartea funciară.
Rezultă că, pentru a determina calitatea de bun comun, este necesară raportarea la acest moment, mai exact la momentul înregistrării cererii de înscriere a uzucapiunii în Cartea funciară, care se realizează la împlinirea termenului de 10 ani, în cazul prevăzut la art. 930, când uzucapiunea produce efectul achizitiv și, respectiv, efectul extinctiv numai pentru viitor, adică de la momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului în Cartea funciară; în schimb, în cazul prevăzut la art. 931, când uzucapiunea nu mai are practic nici efect achizitiv, nici effect extinctiv ci doar consolidează dreptul dobândit “fără cauză legitimă”, în sens că “nu mai poate fi contestat”, momentul dobândirii dreptului de proprietate este acela al înregistrării cererii de înscriere a titlului astfel consolidate. Rezultă că, pentru ca bunul să fie considerat a fi bun comun, aceste momente trebuie să se situeze în timpul căsătoriei.
B. Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei ori dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia, deoarece textele se referă la bunul dobândit de oricare dintre soti. Un imobil devine comun și în cazul în care actul de dobândire este înscris în cartea funciară numai pe numele unuia dintre soți; pentru opozabilitate față de terți, neconcordanța între cartea funciară ,si starea de drept urmează a fi înlăturată prin procedura înscrierii ,si a dreptului celuilalt soț sau prin notarea în cartea funciară a calității de bun comun, potrivit procedurilor prevăzute de Legea nr. 7/1996 privind Cadastrul ,si publicitatea imobiliarăz.
Din acest punct de vedere, oricare dintre soți este îndreptățit să solicite înscrierea în cartea funciară a calității de bun comun. Într-adevăr, din momentul în care unul dintre soți a dobândit un bun, el devine comun nu în temeiul actului de dobândire, ci în temeiul legii.
În concepția Noului Cod civil, înscrierea în cartea funciară a constituirii ,si strămutării drepturilor reale asupra imobilelor are efect constitutiv, consacrându-se astfel sistemul Decretului-lege nr. 115/1938 care a funcționat în Transilvania, Banat și nordul Moldovei înainte de punerea în aplicare a Legii nr. 7/1996. În acest sens, Noul Cod civil distinge între drepturile tabulare, adică drepturile înscrise în cartea funciară ,si care se dobândesc, se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară (art. 887) ,si drepturile extratabulare.
Astfel, potrivit art. 885 alin. (1), „Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât ,si față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.” Prin urmare, efectul constitutiv sau translativ de drepturi reale imobiliare este condiționat de înscrierea în cartea funciară a titlului de dobândire a drepturilor reale imobliare. Până la înscriere, actul produce însă efecte juridice între părți în materia obligațiilor. În ceea ce privește excepțiile, art. 887 alin. (7) prevede că „Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moștenire, accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum si în alte cazuri expres prevăzute de lege."
In aceste cazuri, titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut Înscrierea. De asemenea, pentru opozabilitate față de terți, art. 902 din Noul Cod civil prevede că sunt supuse notării în cartea funciară, printre altele, calitatea de bun comun a unui imobil, convenția matrimonială, precum ,si modificarea sau, după caz, înlocuirea ei, destinația unui imobil de locuință a famiIiei.
Sintagma „în timpul căsătoriei” Pentru a califica un bun ca fiind comun, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soț.
Expresia „în timpul căsătoriei” utilizată de art. 30 alin. (2) C. fam., desemnează intervalul de timp cuprins între momentul încheierii căsătoriei și data încetării, a desfacerii prin divorț ori a desființării căsătoriei putative. Unele precizări sunt, de asemenea, necesare, ținând seama și de aspectele de noutate pe care le aduce Noul Cod civil:
A.Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofițerul de stare civilă constată existența consimțământului viitorilor soți și îi declară căsătoriți. Deci sunt bunuri comune numai bunurile dobândite după momentul încheierii căsătoriei, iar bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt proprii ale soțului care le-a dobândit.
Codul familiei nu prevede expres care este momentul încheierii căsătoriei. Potrivit art. 289 din Noul Cod civil, „Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți", fiind astfel menținută soluția consacrată în doctrină, si jurisprudență.
B. Încetarea căsătoriei are loc prin moartea sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Așadar, sunt bunuri comune numai bunurile dobândite până la data morții fizic constatate sau până la data morții stabilită prin hotărârea judecătorească. În legătură cu hotărârea declarativă de moarte se pot pune două probleme:
a) dacă se rectifică data morții (art. 18 alin. final din Decretul nr. 31/1954 ,si art. 42 și 43 din Decretul nr. 32/1954), bunul este comun sau propriu în funcție de noua dată a morții, care poate fi anterioară sau ulterioară față de prima;
b) dacă se anulează hotărârea declarativă de moarte (art. 20 din Decretul nr. 31/1954 ,si art. 42 din Decretul nr. 32/1954), pentru că cel declarat mort este încă în viață, aceasta înseamnă că niciodată nu a încetat căsătoria și, deci, bunurile astfel dobândite sunt bunuri comune, deși, aparent, cât timp hotărârea ,si-a produs efectele, bunurile dobândite de soțul celui declarat mort au fost considerate bunuri proprii.
Dacă însă soțul celui declarat mort s-a recăsătorit, având în vedere că, potrivit art. 22 C. fam., după anularea hotărârii declarative de moarte prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, atunci comunitatea de bunuri a primei căsătorii a existat până în momentul încheierii celei de a doua căsătorii.
Precizăm că această soluție presupune că soțul din cea de a doua căsătorie a fost de bună-credință la încheierea ei, adică n-a cunoscut că soțul din prima căsătorie, declarat mort prin hotărâre judecătorească, este încă în viață. Dacă acest soț a fost de rea-credință, atunci art. 22 C. fam. nu se aplică, deoarece înseamnă că a doua căsătorie a fost încheiată prin fraudarea legii ,si deci este lovită de nulitate absolută (art. 19 raportat la art. 5 C. fam.), soțul recăsătorit fiind în situația de bigamie; rezultă că, în acest caz, nu a încetat niciodată să existe comunitatea de bunuri din prima căsătorie, iar pentru cea de a doua căsătorie o asemenea comunitate de bunuri nu există, cu excepția ipotezei în care, dată fiind buna-credință a celuilalt soț din căsătoria subsecventă, cea de-a doua căsătorie este una putativă.
În concepția Noului Cod civil, soluțiile existente de lege Iata se mențin, cu precizarea că declararea judecătorească a morții nu mai presupune în prealabil declararea judecătorească a dispariției.
Potrivit art. 52 alin. (1), „Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată ,si ora morții, se socotețste că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții”, iar potrivit alin. (3), instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită, dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
De asemenea, art. 54 permite anularea hotărârii de declarare a morții, dacă cel declarat mort este în viață. În sfârșit, art. 293 alin. (2) conservă soluția consacrată de actualul art. 22 din C. fam, în sensul că: „În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință.
Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii." Art. 293 alin. (2) din Noul Cod civil prevede expres condiția bunei-credințe a soțului celui declarat mort prin hotărâre judecătorească, spre deosebire de art. 22 C. fam., sub imperiul căruia această condiție era dedusă pe cale de interpretare.
C.În ceea ce privește desfacerea căsătoriei prin divorț, potrivit art. 39 C.fam. căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă; față de terți, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.
Rezultă că, sub imperiul Codului familiei sunt bunuri comune, bunurile dobândite până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț; terții însă sunt îndreptățiți să considere drept bunuri comune și pe acelea care au fost dobândite după această dată, dar până la efectuarea mențiunii despre divorț pe actul de căsătorie sau, deși nu s-a făcut mențiunea, până la data la care ei au luat cunoștință, pe altă cale despre divorț. În schimb, Noul Cod civil conferă o reglementare diferită în ceea ce privește efectele desfacerii căsătoriei prin divorț.
Astfel, potrivit art. 382 alin. (7), „Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas definitivă”. Prin excepție, dacă în condițiile art. 380 acțiunea de divorț este continuată de mostenitorii soțului reclamant (care decedează în timpul procesului) și căsătoria este desfăcută, în sensul că se constată culpa exclusivă a soțului pârât, potrivit art. 382 alin. (2), căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.
În cazul prevăzut la art. 375, adică atunci când divorțul se constată pe cale administrativă sau notarială, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț, conform art. 382 alin. (3). Efectele divorțului cu privire la regimul matrimonial sunt însă în mod distinct reglementate de art. 385-387 din Noul Cod civil.
Astfel, potrivit art. 385, în raporturile dintre soți, în cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț. Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației în fapt.
Aceste dispoziții sunt aplicabile si în cazul divorțului prin acordul soților / constatat pe cale administrativă sau notarială.
Legislație comparată. Soluția privind efectul retroactiv al încetării regimului matrimonial este inspirată din art. 262-1 C. Civ. fr., potrivit căruia la cererea unuia dintre soți, judecătorul poate să stabilească efectele divorțului de la data la care soții au încetat conviețuirea.
În ceea ce privește opozabilitatea față de terți, potrivit art. 387 alin. (l), hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii, iar alin. (2) prevede că dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut la art. 375.
Aceasta înseamnă că se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 99 alin. (3) din Noul Cod civil potrivit cărora hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp nu s-a stabilit contrariul, precum și cele ale art. 101 privind publicitatea pe marginea actului de căsătorie despre desfacerea căsătoriei și încetarea regimului matrimonial.
Totodată, vor trebui îndeplinite formalitățile privind publicitatea în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale prevăzut de art. 334, prin aplicarea corespunzătoare a art. 291. În lumina art. 335, divorțul nu va putea fi opus terților cu privire la actele încheiate de aceștia cu unul dintre soți decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terții I-au cunoscut pe altă cale.
D. În ceea ce privește desființarea căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă, în principiu, întrucât nulitatea căsătoriei produce efecte retroactive se consideră că nu a existat niciodată comunitatea de bunuri. Excepția de la acest principiu o constituie căsătoria putativă, adică acea căsătorie lovită de nulitate absolută sau relativă, la încheierea căreia cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință (art. 23 ,si 24 C. fam.). În acest context, interesează faptul că soțul de bună-credință la Încheierea unei căsătorii lovite de nulitate păstrează, până la data desființării căsătoriei de către instanța judecătorească, calitatea de soț dintr-o căsătorie valabilă; or, aceasta înseamnă că, în cazul căsătoriei putative, bunurile dobândite până la data desființării căsătoriei sunt bunuri comune. Soluția în materia căsătoriei putative se menține ,si în Noul Cod civil (art. 304-306).
Astfel, art. 304 alin. (2) prevede expres că în cazul în care cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei nule sau anulate, raporturile patrimoniale dintre fostii soți sunt supuse, prin asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.
De asemenea, potrivit art. 306 alin. (7), hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terțelor persoane, în condițiile legii, fiind aplicabile în mod corespunzător prevederile codului referitoare la publicitatea încetării regimului matrimonial prin mențiune pe marginea actului de căsătorie, precum și cele privind publicitatea în Registrul național al regimurilor matrimoniale. Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soți, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în nulitate ori anulabilitate sau terțul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei [aln. (2) al art. 306]
E. Referitor la bunurile dobândite de soți în timpul separației lor în fapt, se menține soluția consacrată în doctrină și în jurisprudență, în sensul că acestea sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente:
a) separația în fapt nu atrage după sine Încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul căsătoriei;
b) legea nu conține nicio derogare în privința acestor bunuri;
c) dacă nu s-ar da o asemenea soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separându-se în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri și determinând, pe această cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decât cel prevăzut de legel.
Cu toate acestea, separația în fapt a soților prezintă interes în ceea ce privește contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune.
Astfel, dacă soțul rămas în locuința comună, după despărțirea în fapt, a suportat sarcinile gospodăriei și a dobândit anumite bunuri comune, fără contribuția celuilalt soț, se va putea constata – pe baza probelor administrate – că, astfel, cota lui de contribuție la dobândirea și conservarea bunurilor comune este mai mare decât a celuilalt soț. Tot astfel, în jurisprudență s-a decis că, în cazul bunurilor cumpărate cu plata prețului în rate, valoarea bunului proporțional cu ratele plătite doar de unul dintre soți după separația în fapt nu constituie bun propriu, ci doar mărește contribuția acelui soț la dobândirea bunurilor comune.
F. În sfârșit, dacă sunt bunuri comune numai bunurile dobândite în timpul căsătoriei, rezultă – per a contrar/o – că bunurile dobândite de cãtre concubini3, deci „în afara căsătoriei" nu sunt bunuri comune.
Într-adevăr, regimul comunității de bunuri nu se aplică concubinilor, care sunt supuși dreptului comun în ceea ce privește raporturile juridice patrimoniale dintre ei.
Dacă un concubin dobândește un bun cu contribuția celuilalt concubin, atunci bunul este proprietatea aceluia care l-a dobândit, iar celălalt nu are decât un drept de creannță.
De asemenea, se poate constata și existența unui drept de proprietate pe cote-părți asupra bunurilor dobândite în timpul concubinajului, dacă se face dovada că părțile s-au înțeles în acest sens. Mai mult, având în vedere soluțiile din practica judecătorească, concubinii pot conveni ca un bun dobândit de unul dintre ei, cu contribuția substanțială a celuilalt, să fie considerat bun comun de la data încheierii căsătoriei, dacă ei se vor căsători. De exemplu, s-a decis că, în raport cu împrejurările cauzei, faptul că două persoane au trăit în concubinaj și că au construit împreună o casă, contribuind fiecare după posibilități, poate fi de natură să justifice concluzia că părțile au înțeles să devină coproprietari asupra construcției, și nu ca unul să aibă doar un drept de creanță.
De asemenea, având în vedere faptul că, în timpul concubinajului de lungă durată concubinii pot dobândi împreună bunuri având o cantitate însemnată ,si o valoare ridicată, s-a decis că, pentru împărțirea acestor bunuri proprietate pe cote-părți, se poate recurge – prin analogie – la regulile aplicabile Iichidării regimului comunității legale, pentru a se determina proporția în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea bunurilor, la fel ca în cazul soților.
Astfel, bunurile devin proprietate comună pe cote-părți în funcție de contribuția la dobândirea bunurilor, indiferent pe numele căruia dintre ei s-a făcut actul de cumpărare, iar dovada cu martori este admisibilă pentru a face dovada contribuției. S-a vorbit, astfel, de o tendință de penetrare a unor dispoziții aplicabile comunității de bunuri a soților spre proprietatea pe cote-părți a concubinilor, mai ales din rațiuni de ordin practic, cu ocazia partajului. În principiu, însă, dificultățile rămân, deoarece în cazul concubinilor dovada coproprietății ,si a cotei fiecărui concubin trebuie făcută în raport cu fiecare bun ,si nu în raport cu ansamblul bunurilor comune, ca în cazul soților.
În cazul concubinajului urmat de căsătorie, pot exista atât bunuri proprii, cât și bunuri proprietate comună pe cote-părți, precum și bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei. Precizăm faptul că, în cazul bunurilor dobândite în timpul concubinajului, cota- parte a fiecărui concubin este bun propriu, dobândit înainte de căsătorie, deci aceste bunuri proprietate comună pe cote-părți urmează regimul de drept comun, iar nu regimul bunurilor comune proprietate devălmașă a soților.
Data dobândirii bunurilor Potrivit art. 30 alin. C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, adică de la data la care oricare dintre soți devine titularul dreptului real sau de creanță.
În cazul drepturilor reale, nu interesează data la care unul dintre soți intră în posesia bunului, ci data dobândirii dreptului real.
Data dobândirii bunurilor comune ridică anumite dificultăți în practică, în anumite situații, dintre care pot fi menționate următoarele:
A.Cazul în care un soț dobândește un drept de creanță care îl indreptateste să pretindă transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru. S-a considerat, într-o asemenea ipoteză, că data dobândirii dreptului de proprietate este data dobândirii dreptului de creanță care Îndreptățește la transmiterea proprietății. Riguros exact, însă, este vorba de douã bunuri care intră succesiv în patrimoniul unuia dintre soți: dreptul de creanță este el însuși un bun ,si are o anumită dată a dobândirii, iar dreptul de proprietate este un alt bun care are o altă dată a dobândirii.
Faptul că dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul unui drept de creanță care l-a îndreptățit pe titular la dobândirea dreptului real nu are relevanță, deoarece este vorba de drepturi distincte, care se succed în timp. Problema calificării juridice se poate pune, de exemplu, în cazul în care dreptul de creanță este dobândit înainte de căsătorie, iar dreptul de proprietate în timpul căsătoriei și, deci, dreptul de creanță este bun propriu, dar dreptul de proprietate este bun comun; sau, invers, dreptul de creanță este dobândit în timpul căsătoriei, dar dreptul de proprietate se transmite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, când dreptul de creanță este bun comun, dar dreptul de proprietate este bun propriu.
Practic, problema s-a pus în cazul contractului de construire a unei locuințe cu credit, încheiat în condițiile legii. Dreptul de proprietate asupra construcției nu se dobândește pe data încheierii contractului de construire, deoarece, fiind vorba de un bun viitor, construcția nu există încă. În temeiul contractului de construire se dobândește un drept de creanță care îndreptățește la transmiterea proprietății asupra construcției; dreptul de proprietate se dobândește ulterior, pe data procesului-verbal de predare-primire a construcției. Prin urmare, dacă se încheie contractul de construire înainte de căsătorie, dar predarea-primirea locuinței are loc în timpul căsătoriei, dreptul de creanță este bun propriu, dar dreptul de proprietate asupra construcției este bun comun, afară de cazul în care prețul a fost achitat integral înainte de căsătorie, când dreptul de proprietate va fi bun propriu, chiar dacă predarea-primirea se face în timpul căsătoriei, având în vedere și principiul subrogației reale cu titlu universal, consacrat de art. 31 lit. f). Aceasta este ,si soluția dată în practica judecătoreascăl. Un alt exemplu este acela în care, înainte de căsătorie se încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, urmat de încheierea în timpul căsătoriei a contractului de vânzare cumpărare. În temeiul antecontrac- tului de vânzare-cumpărare se dobândește un drept de creanță care îndreptățeste la transmiterea dreptului de proprietate.
Dreptul de creanță este bun propriu, dar, Întrucât transmiterea proprietății se realizează în timpul căsătoriei, bunul va fi considerat comun. Aceste soluții doctrinare si jurisprudențiale îsi mențin actualitatea și în contextul Noului Cod civil care nu cuprinde prevederi contrare.
B. Cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate. Într-o primă soluție, practica judiciară a considerat că natura juridică a bunului se determină în raport cu timpul în care se plătesc ratele (fie că este vorba de ratele prețului sau ale creditului).
Astfel, s-a decis că, deși contractul de cumpărare era încheiat înainte de căsătorie, dacă ratele sau cel puțin o parte din rate se achitau în timpul căsătoriei, în aceeași măsură bunul era comun. Ulterior, practica judecătorească a revenit la soluția din dreptul comun: data dobândirii bunului cumpărat este data încheierii contractului, în funcție de care se stabilește dacă bunul este propriu (dacă data dobândirii este înaintea căsătoriei) sau comun (dacă data dobândirii este în timpul căsătoriei) Perioada plății ratelor nu are deci importanță pentru determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata ratelor nu este lipsită de orice consecință:
a) dacă bunul este dobândit înainte de căsătorie, iar o parte din rate sunt plătite în timpul căsătoriei, bunul rămâne propriu, dar plata ratelor de către soțul proprietar poate influența contribuția sa la dobândirea bunurilor comune în ansamblul lor, în sensul diminuării acestei contribuții;
b) dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, dar ratele nu au fost integral plătite înainte de desfacerea acesteia, bunul este comun, iar la partaj obligația de plată a restului ratelor va fi inclusă în pasivul masei de împărțit. Rezolvarea problemei este similară și în cazul imobilelor construite cu credit, când predarea construcției – bun viitor – are loc ulterior încheierii contractului de credit. Într-o asemenea ipoteză, interesează data procesului-verbal de predare-primire, dată la care se dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului.
C. Cazul bunurilor dobândite prin actele juridice afectate de modalități, respectiv termen ,si condiție. Astfel, în cazul termenului, bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen este bun comun, deoarece termenul nu afectează însăși existența dreptului; tot astfel, bunul comun înstrăinat de soți printr-o convenție afectată de termen nu mai face parte din comunitatea de bunuri. În cazul conditiei suspensive, bunul nu se consideră dobândit până nu se realizează condiția, dar dată îndeplinită condiția, chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei bunul va fi comun din momentul încheierii contractului, dat fiind efectul retroactiv al condiției; invers, bunul comun înstrãinat sub condiție suspensivă în timpul căsătorie nu se va considera că a ieșit din comunitatea de bunuri cât timp nu s-a realizat condiția; dar o dată îndeplinită condiția bunul se consideră ieșit din comunitatea de bunuri retroactiv, de la data încheierii contractului, chiar dacă realizarea condiției a avut loc după desfacerea sau încetarea căsătoriei. În cazul conditiei rezolutorii, bunul astfel dobândit este bun comun de la data contractului, însă dacă s-a împlinit condiția rezolutorie, dreptul de proprietate comună a soților este desființat cu efect retroactiv; bunul comun al soților înstrãinat sub condiție rezolutorie nu mai face parte din comunitatea de bunuri, însă dacă se realizează condiția, contractul se desființează cu efect retroactiv ,si se va considera că bunul nu a ieșit niciodată din comunitatea de bunuri a soților.
Dovada bunurilor comune Potrivit art. 30 alin. (3) C. fam., „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită". Textul instituie, astfel, prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:
a) prezumtia de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu se confundă cu comunitatea de bunuri. Potrivit acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți este bun comun, fără a fi nevoie să se facă dovada că bunul a fost dobândit prin contribuția ambilor soți;
b.prezumția de comunitate este relativă, în sensul că se poate face dovada contrară, și anume că bunul nu este comun, ci este propriu, adică se încadrează în una din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C. fam. Soluția a fost conservată în Noul Cod civil. Potrivit art. 343 alin. (1), „Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.”. Bunurile proprii ale soților.
Precizări privind categoriile de bunuri proprii În contextul regimului matrimonial de comunitate parțială, reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale soților au o serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din 1954, care a prevăzut un regim de favoare pentru bunurile comune și unul restrictiv pentru bunurile proprii. Bunurile proprii reprezintă o excepție de la comunitatea de bunuri, în sensul că anumite categorii de bunuri, deși sunt dobândite în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri Comune, ci legiuitorul le-a considerat bunuri proprii, având în vedere câteva criterii: legătura strânsă pe care acestea o au cu soțul care le-a dobândit, afectațiunea bunului sau subrogația reală.
Categoriile de bunuri proprii sunt expres ,si Iimitativ prevăzute de lege. Între masa bunurilor comune „si masa bunurilor proprii ale fiecărui soț există un circuit, în anumite cazuri prevăzute de lege. De exemplu, un bun propriu poate deveni bun comun, dacă este donat celuilalt soț cu clauza intrării în comunitatea de bunuri; invers, bunurile comune pot deveni proprii în cazul în care se împart în timpul căsătoriei cu respectarea condițiilor legale; tot astfel, unele bunuri proprii, precum cele de uz personal sau destinate exercitării profesiei unuia dintre soți pot fi dobândite cu sume de bani care sunt bunuri comune. Aceste caracteristici ale bunurilor proprii se mențin și în reglementarea cuprinsă în Noul Cod civil.
Categoriile de bunuri proprii prevăzute de Codul familiei
Potrivit art. 37 C. fam., sunt bunuri proprii:
„a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soți;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri;
e) indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei; â
f) valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare”.
Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei [art. 31 lit. a) C. fam.]. Criteriul care stă la baza determinării acestei categorii de bunuri proprii este data dobândirii bunului. Aceasta înseamnă că fiecare soț este ,si rămâne proprietarul bunurilor pe care le-a dobândit Înainte de căsătorie. Deci căsătoria nu schimbă natura juridică a acestor bunuri, indiferent de durata ei. Tot astfel, nu sunt bunuri comune, cele dobândite dupã desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune [art 31 Iit. b) C. fam.]. Aceste bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt proprii în considerarea caracterului personal a/ modului de dobandire.
Mostenirea. Textul are în vedere moștenirea legală, care intervine când defunctul nu a lăsat testament ori testamentul nu produce efecte în tot sau în parte, astfel încât transmisiunea patrimoniului succe- sora/ are loc, în puterea legii, între persoanele, în ordinea ,si în cotele prevăzute de lege. Bunurile dobândite prin moștenire sunt proprii, deoarece moștenirea se bazează pe legături de rudenie sau de căsătorie care au un caracter intuitu personae. De exemplu, părintele unuia dintre soți decedează și acesta vine la moștenire, în calitate de descendent de gradul I; bunurile astfel dobândite de acest soț sunt proprii, iar celălalt soț nu are niciun drept asupra lor.
Legatul. Textul se referă la moștenirea testamentară, iar bunurile lăsate prin legat sunt proprii, deoarece numai astfel se poate respecta voința testatorului care – dacă nu a dispus altfel -înseamnă că a dorit să gratifice numai pe unul dintre soți. Evident, este avută în vedere ipoteza în care legatul emanã de la un terț, deoarece numai în acest caz se pune problema de a stabili natura juridică a bunului astfel dobândit în timpul căsătoriei de către unul dintre soți. Dacă legatul provine de la un soț care a testat în favoarea celuilalt soț, legatul își produce efecte la moartea soțului testator, când încetează căsătoria și, deci, și regimul matrimonial. Bunul dobândit prin legat este propriu, fãrã a deosebi dupã cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular. În practica judecătorească s-a decis că bunurile primite prin legat de unul dintre soți rămân proprii, chiar dacă mobilul testatorului a fost îngrijirea sa și suportarea cheltuielilor de înmormântare și chiar dacă celălalt soț a contribuit ,si el la întreținerea testatorului ,si suportarea cheltuielilor de înmormântare. Această contribuție a celuilalt soț, care nu este beneficiar al legatului, nu schimbă natura juridică a bunului, ci va fi luată în considerare la stabilirea cotelor de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune.
Donațiile. Bunurile dobândite prin donații sunt proprii fără a deosebi după cum este vorba de donații directe, indirecte, deghizate sau daruri manuale, de donații sub condiție sau cu sarcină. Astfel, în practica judecătorească s-a decis că bunul dobândit de un soț de la tatăl său, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare prin care tatăl îsi rezervă dreptul de uzufruct este bun propriu, în temeiul prezumției de donație instituită de art. 845 C. civ.Donațiile între soți sunt permise, fiind însă esențialmente revocabile (art. 937 C. civ.) ,si pot avea ca obiect doar bunuri proprii, ceea ce înseamnă că un soț nu poate dona celuilalt soț un bun comun, pentru a deveni propriu, deoarece s-ar restrânge în acest fel comunitatea de bunuri.
Soluțiile se mențin și în Noul Cod civil. Astfel, art. 1031 prevede că orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei. De asemenea, potrivit art. 1032, nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință.
Totodată, potrivit an. 1097 alin. (4) „Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați ,si a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare.”
Exceptia potrivit căreia dispunătorul poate să prevadă ca bunul să devină comun. În legătură cu această excepție, trebuie făcute următoarele precizări:
a) Excepția se referă atât la legate, cât ,si la donații, însă nu ,si la moștenirea legală, deoarece în cazul acesteia transmisiunea bunurilor are loc potrivit legii, în afara oricărei manifestări de voință a defunctului;
b) Voința dispunătorului trebuie să fie neîndoielnică; ea poate fi exprimată expres sau tacit, dar în acest din urmă caz este necesar să rezulte cu claritate din împrejurările de fapt în care a avut loc. Dovada că dispunătorul a voit ca bunul să fie comun se poate face cu orice mijloace de probă.
c) Dreptul dispunătorului este îngrădit de prevederile legale din materia liberalităților privind rezerva succesorală. De exemplu, dacă un părinte face o donație copilului său căsătorit și această donație are o valoare care coincide cu rezerva succesorală a acestui soț, dispunătorul nu ar putea să prevadă ca bunul să devină comun, deoarece ar aduce atingere rezervei succesorale a descendentului său.
Natura juridică a darurilor de nuntă ,si a donațiilor făcute, cu acest prilej, de părinții unuia dintre soți. In legătură cu darurile de nuntă, se consideră că indiferent dacă sunt făcute de părinții unuia dintre soți sau de alte persoane sunt bunuri comune, deoarece, din împrejurările în care sunt făcute, ,si anume cu ocazia serbării nunții, și având în vedere că scopul lor îl constituie formarea începutului de patrimoniu comun al soților, se poate prezuma intenția dispunătorului de a-i gratifica pe ambii soți. Trebuie însă menționat faptul că darul de nuntă trebuie înțeles ca dar obișnuit, prin care se respectă un obicei social. De aceea, se consideră că donațiile făcute cu ocazia nunții, în special de părinții unuia dintre soți, în măsura în care constau în sume mari de bani sau bunuri de valoare nu devin bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale soțului ai cărui părinți au făcut donația, afară de cazul în care aceștia ar face precizarea expresă că au înțeles să-i gratifice pe ambii soți.
Bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soți [art. 31. Iit. c) C. fam.] 2. Aceste bunuri sunt proprii pe baza criteriului destinației (afectațiunii) lor. După cum rezultă din textul legal, este vorba de două subcategorii de bunuri proprii, care trebuie analizate separat.
Bunurile de uz personal. Pentru a fi considerate bunuri proprii în temeiul acestui text, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
a) Bunurile să fi fost dobândite de soțul care Ie folosește. Dacă însă bunul a fost dobândit de un soț, dar este folosit de celălalt soț, pentru uzul său personal, bunul nu este propriu acestuia din urmă (de exemplu, obiectele de îmbrăcăminte feminină, mostenite de bărbat, dar folosite de soția sa). Într-o asemenea ipoteză, se poate vorbi de un împrumut de folosință între soți; sau, dacă bunurile respective au fost donate de un soț celuilalt, atunci sunt bunuri proprii ale celui din urmă, dar nu în temeiul art. 31 lit. c) C. fam., ci al art. 31 lit. b) C. fam., fiind vorba de o donație între soți.
b) Nu interesează modul concret de dobândire, afară de cazul în care bunul devine propriu în temeiul altei dispoziții a art. 31 C. fam., decât lit. c). Asemenea bunuri proprii pot fi dobândite cu bani care sunt bunuri comune. Soțul care contribuie cu bunuri proprii la dobândirea de către celălalt soț a unor bunuri de uz personal are un drept de creanță împotriva soțului său, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, dacă nu a intenționat să facă o donație.
c) Bunul trebuie să fie afectat uzului exclusiv și personal, fizic sau intelectual al unuia dintre soți (îmbrăcămintea, încălțămintea, cărțile de agrement ale unuia dintre soți etc.). În practica judecătorească s-a pus problema naturii juridice a bunurilor de lux, precum bijuteriile, blănurile ,si altele asemenea, care sunt utilizate, prin natura lor, doar de unul dintre soți. S-a considerat că aceste bunuri nu sunt proprii, ci comune, chiar ,si atunci când sunt folosite de un singur soț, dacă au valoare ridicată, în raport cu veniturile soților și nivelul lor de viață și au fost dobândite în scopul investirii economiilor soților. Problema de a ști dacă un bun este sau nu de lux este un element de fapt care se apreciază de la caz la caz.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți. Aceste bunuri sunt proprii tot datorită destinației lor, chiar dacă au fost dobândite cu sume de bani care sunt bunuri comune. Soțul care a contribuit la dobândirea unui asemenea bun de către celălalt soț are un drept de creanță împotriva celui din urmă, fundamentat pe îmbogățirea fără just temei.
Bunul trebuie să fie afectat exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, iar nu unei activități vremelnice și întâmplătoare și nici uneia care constituie o pasiune, un hobby al unuia dintre soți. Chiar dacă un soț exercită mai multe profesii, bunurile destinate fiecăreia dintre acestea sunt bunuri proprii. În cazul în care un soț a exercitat succesiv mai multe profesii, bunurile care au servit exercitării oricăreia dintre acestea sunt proprii și atunci când profesia anterioară a fost definitiv părăsită, căci odată ce bunul a devenit propriu nu există niciun temei juridic pentru a considera că, după încetarea sau întreruperea exercitării acelei profesii, bunul devine comun.
De aceea, bunurile rămân proprii chiar și după pensionarea soțului care le-a folosit pentru exercitarea profesiei sale. În sfârșit, când soții au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea profesiei lor nu sunt comune în sensul art. 30 alin. (1) C. fam., ci soții au asupra lor un drept de proprietate comună pe cote- părți, iar cota-parte ideală și abstractă a fiecăruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor respective este bun propriu în temeiul art. 31 lit. C) C. fam. (spre exemplu, situația soților medici dentiști, care au achiziționat aparatură stomatologică).
Secțiunea 2. Bunurile proprii
Bunurile proprii ale soți/or potrivit Noului Cod civil Noul Cod civil nu aduce în această materie noutăți spectaculoase, fiind menținute în esență, aceleasi categorii. Astfel, potrivit art. 340, „Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soți:
a) bunurile dobândite prin mostenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale ,si asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții ,si alte asemenea bunuri;
f) indemnizația de asigurare ,si despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum ,si bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii." Comparând cele două texte se remarcă următoarele deosebiri:
– nu s-a mai prevăzut expres categoria de bunuri dobândite înainte de căsătorie; după cum s-a arătat în literatura de specialitate, această categorie de bunuri „nu constituie o excepție veritabilă de la regula statornicită prin art. 30 alin. (l) C. fam”.
Sub imperiul Noului Cod civil, natura juridică a acestora de bunuri proprii rezultă indubitabil din interpretarea per a contrar/o a art. 339 care prevede că sunt bunuri comune în devălmășie ale soților bunurile dobândite în timpul comunității legae.
De altfel, în condițiile consacrării principiului mutabilității regimului matrimonial (art. 369 din Noul Cod civil), reperul temporal oricum nu ar mai putea fi data încheierii căsătoriei, ci momentul în care regimul comunității legale de bunuri va începe să producă efecte, fiind evident că durata de funcționare a regimului comunității legale de bunuri nu se suprapune în toate cazurile cu durata căsătoriei.
– la lit. a), spre deosebire de reglementarea din Codul familiei, s-a instituit condiția ca dispunătorul să fi prevăzut „în mod expres” că bunurile vor fi comune, ceea ce înseamnă o schimbare în ceea ce privește soluțiile prin care în prezent se accepta că voința dispunătorului poate fi și implicită, rezultând în mod neechivoc din anumite împrejurări de fapt.
– la lit, C), cu privire la bunurile destinate exercitării unei profesii, s-au exceptat bunurile comune care sunt elemente ale unui fond de comerț. Aceasta înseamnă că elementele unui fond de comerț, care sunt dobândite în timpul căsătoriei, cu bunuri comune sunt tot bunuri comune, chiar dacă sunt destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, spre deosebire de alte bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, care sunt bunuri proprii, chiar dacă au fost dobândite cu bunuri comune.
În ceea ce privește gestiunea acestor bunuri comune, dată fiind destinația lor specială, considerăm că se poate pune în discuție aplicarea sistemului gestiunii exclusive, cu excepția actelor de o anumită gravitate, prevăzute de lege ca fiind supuse gestiunii comune (de exemplu, actele de dispoziție asupra imobilelor). Soluția gestiunii exclusive este firească, având în vedere necesitatea asigurării independenței profesionale a soților (art. 327), astfel încât, practic, ar trebui să se admită că numai soțul care exercită profesia respectivă poate să facă actele de gestiune curentă. Dacă s-ar aplica sistemul gestiunii paralele, ar însemna că aceste acte ar putea fi îndeplinite de oricare dintre soți singur, deci chiar de către soțul care nu exercită profesia respectivă, ceea ce ar însemna o imixtiune în exercițiul profesiei, contrară destinației pe care soții au dat-o bunului respectiv.
Din păcate, Noul Cod civil nu a reglementat expres această soluție, ceea ce permite ,si interpretarea contrară, în sensul că, din moment ce acest bun are regimul juridic al bunului comun, gestiunea se realizează, fără nicio excepție, potrivit regulilor expres prevăzute pentru bunurile comune. – la lit. d) s-a precizat expres că sunt bunuri proprii ,si drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale ,si asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat.
Precizăm faptul că această categorie de bunuri se distinge de cea prevăzută la lit. e), dar ,si de bunurile la care se referă art. 341, respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea din urmă fiind calificate expres de legiuitor drept bunuri comune. Lit. d) are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor ,si drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, deși aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului. Legislație comparată. Textul a avut ca sursă de inspirație art. 458 C. Civ. Q., care consacră caracterul de bun propriu al drepturilor de proprietate intelectuală și industrială, cu excepția fructelor ,si veniturilor percepute sau scadente în timpul căsătoriei.
Secțiunea 3.Datoriile soților
Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soți cuprinde două categorii de datorii: datorii personale și datorii comune. In mod corespunzător, soții au două categorii de creditori: personali și comuni. Calificarea datoriilor soților. Spre deosebire de bunurile soților, guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres și limitativ prevăzute de lege, în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora este inversă: datoriile soților sunt prezumate că sunt personale, ale fiecăruia dintre ei, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.
Categoriile de datorii comune potrivit Codului familiei. Conform art. 32 C. fam., „soții răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligațiile ce au contractat împreună;
c) obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea de către unul dintre soți a unor bunuri proprietate „Socialistă”, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soților."
Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune [art. 32 lit. a) C.fam.]. Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) Cheltuiala să fie făcută, adică realizată efectiv, cu administrarea bunurilor comune. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca o datorie să fi fost doar asumată în acest scop.
b) Să fie vorba de o cheltuială de administrare, înțeleasă în sens larg, adică de obligații asumate în legătură cu bunurile comune (debitum cum re iunctum), precum: plata impozitelor și a taxelor, cheltuieli pentru conservarea bunurilor (întreruperea unei prescripții sau înscrierea unei ipoteci), plata primelor de asigurare a bunului etc.
c) Cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun.
d) Cheltuiala să fie asumată printr-un act juridic de către un singur soț, în temeiul mandatului tacit reciproc, reglementat de art. 35 C. fam.; dacă ea este contractată de soți împreună, datoria va fi tot comună, dar în temeiul art. 32 lit. b) C. fam.
Obligațiile contractate de soți împreună [art. 32 Iit. b) C. fam.]. În temeiul acestui text, datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a).obligația să fie asumată de soți, fie prin contract, fie prin act unilateral. Deși textul se referă expres la obligațiile „contractate", aceeași trebuie să fie soluția si în cazul în care obligația este asumată de soți printr-un act unilateral.
b) obligația să fie asumată de soți împreunã. Formula împreunã trebuie înțeleasă în sens larg, astfel: – obligația poate fi asumată concomitent sau succesiv;
– obligația poate fi asumată prin același act sau prin acte separate;
– obligația poate fi asumată sub modalități diferite (de exemplu, un soț se obligă pur și simplu, iar celălalt sub termen sau condiție);
– obligațiile ambilor soți pot fi principale sau accesorii ori obligația unuia dintre ei este principală, iar cealaltă accesorie;
– obligația este comună fără a deosebi după cum este divizibilă, solidară sau indivizibilă. – obligațiile pot fi asumate fie direct, fie prin reprezentare. Un soț poate să îl reprezinte pe celălalt soț, în temeiul unui mandat. Însă mandatul nu se prezumă, nefiind aplicabile prevederile art. 35 C. fam.
Obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei [art. 32 Iit. c) C. fam.]. Potrivit acestui text, pentru ca datoria să fie comună, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
a) Să fie vorba de obligații asumate, chiar dacă textul se referă expres doar la contract, întrucât ,si actul unilateral poate fi izvor de obligații.
b) Obligația să fie asumată doar de unul dintre soți, în temeiul mandatului tacit reciproc prevăzut de art. 35 C. fam., altfel obligația ar deveni comună în temeiul art. 32 lit. b) C. fam.
c) Cauza obligației să fie îndeplinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei, în raport cu nivelul de viață al soților (de exemplu, este comună în temeiul acestei dispoziții legale obligația contractată de unul dintre soți pentru îngrijirea cu medicamente a celuilalt soț).
Obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea ilicită a unor bunuri proprietate „Socialistă" [art. 32 Iit. d) C.fam.]. Sub incidența acestei prevederi legale, datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) Prejudiciul să fie cauzat prin însușirea ilicită a unui bun. Noțiunea de „însușire ilicită" acoperă atât fapta penală, cât și delictul civil.
b) Chiar dacă textul se referă expres la „proprietate", se are în vedere nu numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate, ci și al celorlalte drepturi, precum cele corespunzătoare dreptului de proprietate publică [dreptul de administrare, de concesiune sau de folosință, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituția, republicată și dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul jurdic al acesteial.
c) Faptul însușirii să fie săvârșit de unul dintre soți.
d) Bunurile comune să fi înregistrat o sporire. „Sporul" trebuie înțeles în sens larg, atât ca achiziționare de noi bunuri sau mărirea valorii celor existente, cât și în sensul de evitare a scăderii valorii bunurilor comune.
e) Existența unei legături de cauzalitate între însușirea săvârșită de unul dintre soți și sporirea valorii bunurilor comune. Legătura de cauzalitate poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Spre deosebire de celelalte datorii comune, aceasta prezintă anumite particularități:
f) obligația de a repara prejudiciul cauzat prin însușirea unor bunuri proprietate publică începe prin a fi o datorie personală a soțului care a săvârșit fapta și devine o datorie comună în măsura în care bunurile comune înregistrează un spor de valoare;
ii) cei doi soți răspund din cauze și în limite diferite: – astfel, soțul care a săvârșit faptul însușirii ilicite răspunde în temeiul art. 998 și 999 C. civ. (răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie) și are obligația reparării integrale a prejudiciului; – celălalt soț răspunde în temeiul îmbogățirii fără justă cauză și numai în măsura sporului de valoare pe care l-a înregistrat partea sa din comunitatea de bunuri. În limita sporului de valoare, datoria soților este comună, ceea ce înseamnă că, în această limită, creditorul va putea urmări oricare dintre bunurile comune, iar nu numai bunurile comune care au înregistrat un spor de valoare.
Datoriile comune ale soților potrivit Noului Cod civil. Conform art. 357 din Noul Cod civil
Soții răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b) obligațiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților." Se remarcă faptul că, spre deosebire de art. 32 lit. a) din Codul familiei, art. 351 lit. a) din Noul Cod civil a lărgit sfera acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere practic orice cheltuială făcută în legătură cu conservarea, administrarea ,si dobândirea unui bun comun. Prin aceasta s-a urmărit să se asigure un echilibru între activul și pasivul matrimonial, astfel încât orice obligație care este în legătură cu un bun comun, fie pentru conservarea, administrarea ,si chiar dobândirea bunului, să aibă natura unei datorii comune.
De asemenea, art. 351 lit. d) din Noul Cod civil a clarificat conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat unui terț, prin însușirea unui bun, indiferent de forma de proprietate, fiind astfel însușite propunerile formulate în literatura juridică, pornind de la premiza că în această materie nu se justifică instituirea unui tratament diferit pentru cele două forme de proprietate (publică și privată).
Regimul juridic al datoriilor soților. Reguli specifice. În funcție de natura juridică a datoriei:
– personală sau comună
– legea instituie anumite reguli specifice de urmărire a bunurilor de către creditorii soților.
Regimul juridic al datoriilor personale. În prezent, potrivit art. 33 C. fam., creditorii personali ai fiecărui soț pot urmări numai bunurile proprii ale soțului debitor. În ipoteza în care creditorii personali ai unui soț urmăresc bunurile comune ale soților, celălalt soț poate invoca beneficiul de discuțiune, solicitând urmărirea prealabilă a bunurilor soțului debitor. Dacă bunurile proprii ale acestuia nu sunt îndestulătoare, creditorii săi personali pot cere împărțirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară satisfacerii creanței lor [art.33 alin. (2) C. fam.]. Bunurile comune împărțite devin proprii, astfel încât se respectă regula potrivit căreia creditorii personali nu pot urmări decât bunurile proprii. Întrucât art. 33 interzice numai urmărirea bunurilor comune, iar nu ,si indisponibilizarea lor, creditorii personali pot cere luarea unor măsuri asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asigurătorie) asupra bunurilor comune.
În mod corespunzător, art. 353 din Noul Cod civil prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.
Regimul juridic al datoriilor comune.
Creditorii comuni pot urmări bunurile comune ale soților. După urmărirea bunurilor comune, dacă acestea au fost insuficiente pentru a acoperi integral creanța, pot fi urmărite și bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți (art. 34 C. fam.). Asadar, urmărirea bunurilor proprii de către creditorii comuni are un caracter subsidiar, fiecare soț putând opune beneficiul de discuțiune în ipoteza în care creditorii comuni execută mai întâi bunurile lor proprii.
La urmărirea bunurilor proprii, creditorul trebuie să țină seama după cum obligația soților este divizibilă, solidară sau indivizibilă. Faptul că datoria este comună nu înseamnă că obligația soților este de drept și solidară. Pentru a stabili dacă obligația este divizibilă sau solidară (indivizibilă) sunt aplicabile regulile dreptului comun. Astfel, de regulă datoria este divizibilă, iar solidaritatea (indivizibilitatea) rezultă din lege, din contract sau din natura obiectului obligației.
Prin urmare, dacă legea sau contractul nu prevede solidaritatea (indivizibilitatea), obligația este divizibilă. Aceasta înseamnă că un creditor comun, atunci când trece la urmărirea bunurilor proprii ale soților trebuie să-,si dividă creanța între cei doi soți. Întrucât încă nu se cunoaște cota care revine fiecăruia dintre soți din bunurile comune, va opera o prezumție simplă că cei doi soți au cote egale, astfel încât fiecare soț va putea fi urmărit pentru jumătate din valoarea creanței.
Ulterior, la împărțeala bunurilor comune se va restabili, dacă va fi cazul, echilibrul patrimonial dintre soți, având în vedere principiul potrivit căruia fiecare soț trebuie să contribuie la plata datoriilor comune proporțional cu partea din comunitate ce i se cuvine. Astfel, dacă unul dintre soți a fost urmărit de creditorul comun mai mult decât cota sa de contribuție la bunurile comune, pentru diferență, soțul care a plătit mai mult va avea un drept de creanță împotriva celuilalt soț.
Dacă obligația este solidară (indivizibilă), creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soți pentru întreaga valoare a creanței rămasă neachitată după urmărirea bunurilor comune. Tot astfel, soțul care a plătit mai mult decât cota sa de contribuție la bunurile comune, va avea, pentru diferență, un drept de creanță împotriva celuilalt soț. În ceea ce privește regimul datoriilor comune, Noul Cod civil aduce unele modificări în raport cu reglementarea actuală cuprinsă în Codul familiei.
Astfel, potrivit art. 352 din Noul Cod civil, în măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei.
Soțul care a plătit datoria Comună are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.
Prin urmare, se instituie principiul răspunderii solidare a soților pentru datoriile comune, precum ,si un drept de retențiel, ca o garanție în beneficiul soțului care a plătit integral datoria Comună. În sfârsit, un alt element de noutate în această materie este dat de soluția legislativă consacrată de art. 354 din Noul Cod civil, potrivit căruia veniturile din muncă ale unui soț, precum ,si cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351 lit. c)]. Textul restrânge, așadar, gajul general al creditorilor comuni ai soților, ceea ce permite menținerea independenței profesionale a soților, precum ,si conservarea de către comunitate a unui minimum de resurse.
Capitolul 3. Gestionarea comunității de bunuri(Regimul juridic al actelor pe care le pot încheia soții)
Gestiunea bunurilor comune potrivit Codul familiei. Reglementare.
Potrivit art. 35 alin. (7) C. fam., soții administrează ,si folosesc Împreună bunurile Comune ,si dispun tot astfel de ele. În Continuare, alin. (2) prevede „Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are ,si consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, niciunul dintre soți nu poate înstrăina ,si nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț." Sistemul consacrat de art. 35 alin. (1) C. fam. – potrivit căruia soții administrează, folosesc ,si dispun împreună de bunurile comune – este, în principiu, un sistem al gestiunii comune.
Pentru a tempera efectele inhibitoare asupra circuitului civil ale unui atare sistem, art. 35 alin. (2) C. fam. instituie prezumția de mandat tacit reciproc între soți, precum și două limite ale acesteia, și anume în cazul actelor de dispoziție asupra imobilelor, precum și în cazul actelor cu titlu gratuit între vii. Prin excepție, în cazul actelor de conservare se aplică mecanismul gestiunii paralele, în sensul că aceste acte pot fi săvârșite de un singur soț, fără consimțământul celuilalt și chiar dacă acesta din urmă s-ar opune, regulă justificată de faptul că aceste acte profită întotdeauna comunității de bunuri.
Gestiunea exclusivă poate fi regăsită în cazul testamentului, fiind general admis că un soț poate dispune singur, prin testament, de partea sa din bunurile comune, ținând cont de caracterul strict personal al actului, precum și de faptul că testamentul produce efecte la data morții soțului testator, când încetează și comunitatea de bunuri. De asemenea, se poate discuta de o gestiune exclusivă a bunurilor în cazul sumelor de bani (bunuri comune), depuse de unul dintre soți la o bancă, având în vedere caracterul personal al raporturilor dintre bancă ,si client
Conținutul principiu/ui gestiunii comune Legiuitorul a consacrat asa-numitul principiu al „gestiunii comune", în concordanță cu principiul egalității în drepturi a soților. Conținutul acestui principiu este dat de următoarele reguli:
Soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune cât timp durează căsătoria. Aceasta regulă prezintă câteva caracteristici importante:
a) se aplică ,si în cazul separației în fapt a soților;
b) în cazul în care un soț este dispărut în fapt sau declarat ca atare prin hotărâre judecătorească, principiul gestiunii comune se aplică, dar soțul dispărut Îsi exercită drepturile prin curatorul său. Împreună, în sensul art. 35 alin. (l), Înseamnă, în cazul în care un soț este dispărut, că actele de folosință, administrare ,si dispoziție se fac de către celălalt soț și de curatorul soțului dispărut;
c) în cazul în care unul dintre soți este pus sub interdicție, drepturile sale cu privire la bunurile comune se exercită prin tutorele său.
Împreună, în sensul art. 35 alin. (l), înseamnă, în cazul în care un soț este pus sub tutelă, că actele de folosință, administrare și dispoziție se fac de către celălalt soț împreună cu tutorele soțului pus sub interdicție. Într-adevăr, spre deosebire de materia exercitării drepturilor părin- tești, unde legiuitorul a prevăzut, în art. 98 C. fam., că acestea se exercită de un singur părinte când celălalt este pus sub interdicție sau din orice împrejurare se află în imposibilitate de a-și exprima voința, în materia comunității legale de bunuri nu există un asemenea text, ceea ce înseamnă că, în asemenea situații, drepturile asupra bunurilor comune se vor exercita de către celălalt soț, dar nu singur, ci împreună cu tutorele sau curatorul soțului pus sub interdicție sau dispărut.
Regula gestiunii comune se aplică actelor de folosință, administrare și dispoziție, cu excepția actelor de conservare care pot fi făcute de un singur soț.
Prin acte de folosință se înțeleg atât actele care implică utilizarea materială a bunurilor (usus), cât și pe cele de însusire a fructelor, adică folosința propriu-zisă (fructus).
Actele de administrare, în sens larg, cuprind actele de administrare propriu-zise (prin natura lor) ,si actele de administrare prin scopul lor, privite din punctul de vedere al patrimoniului în ansamblul său, acestea din urmă fiind, în realitate, acte de dispoziție, precum înstrăinarea bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii.
Actele de dispoziție sunt cele de înstrăinare, cele privind ipote- carea/gajarea bunurilor, renunțarea la drepturile patrimoniale și orice alte acte care depășesc dreptul de a administra în sens larg. Se remarcă faptul că principiul gestiunii comune nu se referă și la actele de conservare. Sunt acte de conservare actele necesare dobândirii sau păstrării unui drept, ca de exemplu, înscrierea unui drept real imobiliar în cartea funciară, întreruperea unei prescripții, notificarea unei cesiuni de creanță, acțiunea posesorie.
Întrucât actele de conservare profită întotdeauna comunității de bunuri și deoarece art. 35 alin. (l) nu se referă și la acestea, rezultă că pot fi îndeplinite de oricare dintre soți, singur, fără a avea nevoie de consimțământul celuilalt soț și chiar dacă celălalt soț s-ar opune. Spunem, astfel, că actele de conservare sunt supuse regulii „gestiunii paralele" consacrată și de practica judecătorească.
Prezumția de mandat tacit reciproc între soți
Teza | a alin. (2) al art. 35 C. fam. reglementează prezumtia de mandat tacit reciproc între soti: „Oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț.
Rațiunea reglementării. Într-adevăr, regula potrivit căreia soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune poate stânjeni circuitul civil dacă s-ar cere întotdeauna consimțământul expres al ambilor soți. De aceea, pentru a asigura fluiditatea circuitului civil și pentru a ocroti interesele terților de bună-credință, s-a prevăzut că atunci când un soț face singur acte de administrare, folosință si dispoziție asupra bunurilor comune este considerat cã are ,si consimțământul celuilalt sot.
Înțelesul prezumției de mandat tacit reciproc între soți.
Legea presupune că soțul care încheie singur un act de administrare, folosință sau dispoziție asupra unui bun comun acționează atât în nume propriu, cât ,si ca reprezentant, ca mandatar, al celuilalt soț, astfel încât, în virtutea prezumției de mandat tacit reciproc, deși actul este încheiat doar de unul dintre soți, se va considera că ambii soți sunt părți în actul respectiv.
De aici rezultă următoarele consecințe:
oricare dintre soți care încheie actul singur îl reprezintă pe celălalt soț în temeiul unui mandat tacit. Deci dreptul de reprezentare reciprocă a soților nu izvorăște din lege, ci este convențional.De aceea, în ceea ce privește mandatul tacit, se vor aplica regulile dreptului comun din materia mandatului, prevăzute în Codul civil, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile Codului familiei;
b) existența mandatului tacit reciproc nu trebuie dovedită, deoarece este presupusă de legiuitor;
c) nu se confundă mandatul tacit reciproc între soți – care este un act juridic – cu prezumția de mandat tacit reciproc – care este un mijloc de probă ,si dispensează pe soțul care a încheiat actul singur să facă dovada, potrivit dreptului comun, că a încheiat actul în temeiul unui mandat tacit pe care îl are din partea celuilalt soț.
De altfel, în aceasta constă ,si specificitatea reglementării față de dreptul comun: faptul că mandatul tacit reciproc dintre soți – coproprietari devălmași – nu trebuie dovedit, în timp ce -între coproprietarii pe cote-părți – cel care invocă un asemenea mandat tacit trebuie să îl dovedească.
Domeniul de aplicare a prezumției de mandat tacit reciproc. Domeniul de aplicare trebuie determinat din două perspective: cea a raporturilor dintre soți ,si cea a actelor pe care pot să le încheie soții.
A. În primul rând, prezumția de mandat tacit reciproc între soți se aplică atâta timp cât durează căsătoria, indiferent de raporturile dintre soți, atât în cazul separației în fapt a soților, cât și al dispariției sau al interdicției unuia dintre soți. După cum am afirmat, prezumția ar urma să-și găsească aplicarea și în timpul separației în fapt a soților. Cu toate acestea, în practica judecătorească s-a decis că, atunci când soții sunt despărțiți în fapt, consimțământul celuilalt soț nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit. Practica pornește, astfel, de la realitatea că prezumtia de mandat tacit reciproc se întemeiază pe încrederea reciprocă a soților, ceea ce presupune relații normale de familie. Or, când soții sunt despărțiți în fapt, prezumția de mandat tacit reciproc ar fi lipsită de acest temei. În cazul în care unul dintre soti este dispărut sau pus sub interdicție, mandatul tacit reciproc între soți operează între curatorul sau tutorele soțului dispărut sau, după caz, pus sub interdicție ,si celălalt soț. Prin urmare, pot fi întâlnite două situații:
a) curatorul sau tutorele soțului dispărut sau, după caz, pus sub interdicție poate face singur acte de administrare ,si de folosință asupra bunurilor comune, fiind prezumat că are ,si consimțământul celuilalt soț; actele de dispoziție nu le va putea însă încheia decât cu încuviințarea prealabilă si specială a autorității tutelare (art. 129 alin. (2) ,si 130 C. fam.), presupunându-se că are si consimțământul tacit al celuilalt soț;
b) soțul celui dispărut sau, după caz, pus sub interdicție va putea face singur acte de administrare, folosință ,si dispoziție, prezumându-se că are ,si consimțământul tacit al curatorului sau al tutorelui soțului dispărut sau, după caz, pus sub interdicție. Actele de dispoziție pot fi încheiate fără a fi necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
B. În al doilea rând, prezumtia de mandat tacit reciproc se aplică numai în ceea ce privește actele de administrare, folosință ,si dispoziție, pe care soții trebuie să le îndeplinească împreună. Prin urmare, această prezumție nu se aplică actelor de conservare, pe care – astfel cum am arătat- un soț le poate face singur, numai în nume propriu.
Gestiunea bunurilor comune potrivit Noului Cod civil. Aspecte generale
În sistemul Noului Cod civil, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soților, legiuitorul a consacrat mecanismul gestiunii paralele (concurente comunitatea fiind dotată astfel cu un „executiv bicefal".
Noul Cod s-a îndepărtat așadar de soluția tradițională din cuprinsul Codului familiei, respectiv sistemul cogestiunii, instituit prin dispozițiile art. 35 alin. (1), potrivit cărora soții administrează, folosesc ,si dispun împreună de bunurile comune. Consecința firească a noii perspective și opțiuni legislative în materia gestiunii bunurilor comune este renunțarea la prezumția mandatului tacit reciproc a cărei rațiune nu mai subzistă, odată cu consacrarea sistemului gestiunii concurente. Nu putem fi de acord cu punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate în sensul că „reglementarea nouă conferă posibilități mult prea largi unui singur soț cu privire la actele juridice pe care le poate săvârsi raportat la comunitatea de bunuri, ceea ce nu asigură stabilitate ,si securitate patrimoniului comun, putând conduce la apariția unor situații extrem de complicate.
Este adevărat că la nivel teoretic sistemul gestiunii paralele prezintă riscul săvârșirii unor acte contradictorii, însă, din punct de vedere practic, s-a constatat că acest risc este relativ scăzut în legislațiile care îl consacră (Franța, Belgia etc.), iar soluționarea acestor potențiale cazuri nu presupune crearea unor noi mecanisme, fiind suficiente cele din dreptul comun.
Noul Cod civil abandonează, așadar, regula gestiunii comune pentru anumite categorii de bunuri „si, implicit, renunță la mecanismul mandatului tacit reciproc, în favoarea gestiunii paralele.
Astfel, potrivit art. 345: „Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum ,si acte de dobândire a bunurilor comune. Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință." De asemenea, art. 346 prevede că: „Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Dispozițiile art. 345 alin. rămân aplicabile. Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (l) darurile obișnuite." Din analiza acestor texte rezultă că sunt supuse regulii gestiunii paralele următoarele categorii de acte având ca obiect bunuri comune:
– actele de conservare; – actele de folosință; – actele de administrare;
– actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse unor formalități de publicitate, precum și darurile obișnuite;
– actele de dobândire a bunurilor comune.
Deși legiuitorul se referă doar la „acte", intră în sfera de aplicare a acestei reguli și acțiunile în justiție corespunzătoare, formulate de oricare dintre soți sau introduse împotriva oricăruia dintre soți. Prin urmare, fiecare soț are calitate procesuală activă de a sta singur în proces, putând formula acțiuni mobiliare sau imobiliare, posesorii sau petitorii, după cum fiecare soț are calitate procesuală pasivă de a sta singur în proces și de a apăra comunitatea de bunuri. În ceea ce priveste acțiunea în revendicarea bunurilor proprietate comună, art. 643 din Noul Cod civil consacră soluția potrivit căreia „Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.
Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.
Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul ,si condițiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.” Prin acest text, problema legată de vechea regulă a unanimității este rezolvată în spiritul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Lupaș contra României).
Capitolul 4. Lichidarea comunității legale
Cazurile de incetare a regimului matrimonial.
Spre deosebire de Codul familiei, Noul Cod civil conține dispoziții explicite în această materie. Potrivit art. 379 alin. (7) din Noul Cod civil, regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
De asemenea, potrivit art. 355 alin. (7) „La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, iar conform alin. (3) al aceluiași articol „Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor si mostenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din mostenire."
În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei, lichidarea se face între soți. În cazul în care comunitatea încetează prin moartea unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor si mostenitorii soțului decedat, în sensul că: mai întâi se stabileste cota care revine fiecăruia dintre soți din comunitatea de bunuri; apoi cota din comunitate care revine soțului decedat se include în masa succesorală. Soluțiile nu prezintă elemente de noutate față de actuala jurisprudență, dar prezintă avantajul incontestabil al unei reglementări explicite.
Data încetării regimului comunității legale. Pornind de la soluția conferită în doctrină sub imperiul Codului familiei, art. 356 din Noul Cod civil prevede că „Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, fostii soți rămân coproprietari în devălmăsie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia."
De asemenea, potrivit art. 355 alin. (2) „Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât si în privința obligațiilor”. Prin urmare, ținând seama de soluțiile preconizate în doctrină si jurisprudența sub imperiul Codului familiei, se face distincție între încetarea regimului matrimonial si încetarea comunității de bunuri.
Deși textul se referă doar la desfacerea căsătoriei, el este aplicabil și în cazul desființării căsătoriei putative, când se aplică prin asemănare dispozițiile de la divorț, potrivit art. 304 alin. (2). Aceeași este soluția ,si în cazul în care se realizează modificarea regimului comunității legale prin înlocuirea lui cu un regim de separație de bunuri (art. 369-370), deoarece ,si în acest caz comunitatea legală de bunuri încetează.
Totodată, desi art 356 este plasat în secțiunea referitoare la regimul comunității legale, el se aplică si comunității convenționale, în lumina art. 368.
Dacă soții nu au procedat la împărțirea bunurilor comune odată cu încetarea comunității de bunuri (prin desfacerea căsătoriei, desființarea căsătoriei putative sau înlocuirea comunității de bunuri cu separația de bunuri), comunitatea de bunuri supraviețuieste, iar proprietatea comună a soților va avea în continuare natura juridică a unei proprietăți devălmașe.
Potrivit art. 668 din Noul Cod civil, „(1) Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. (2) În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător."
Regimul comunității legale a soților este, așadar, considerat ca fiind regimul de drept comun în materia proprietății devălmașe.
Aceasta înseamnă că, practic, în ipoteza în care nu s-a făcut lichidarea la divorț, proprietatea devălmașă a soților supraviețuiește, iar regulile privind gestiunea bunurilor comune sunt tot cele aplicabile în timpul căsătoriei, respectiv cele ale comunității legale de bunuri.
Legiuitorul a optat, prin această soluție, pentru o supraviețuire a regulilor aplicabile regimului matrimonial al comunității de bunuri, punând astfel capăt controverselor doctrinare generate de absența unui text clarificator în Codul familiei. Precizăm că, atunci când comunitatea de bunuri încetează odată cu încetarea regimului matrimonial (divorț, desființarea căsătoriei putative), vor continua să se aplice doar prevederile legale din materia comunității legale de bunuri care reflectă regimul proprietății devălmașe (cum sunt cele referitoare la gestiunea bunurilor), iar nu și celelalte dispoziții legale specifice regimurilor matrimoniale (de exemplu, cele care țin de regimul primar imperativ).
Evident, după încetarea comunității, regulile specifice acesteia sunt aplicabile numai bunurilor comune dobândite în timpul acesteia. Bunurile dobândite după divorț sau, în cazul căsătoriei putative, după desființarea acesteia, sunt proprietate exclusivă a fiecăruia dintre foștii soți ,si nu mai alimentează comunitatea de bunuri. Tot astfel, nu mai sunt comune bunurile dobândite după înlocuirea comunității cu separația de bunuri.
Lichidarea comunității de bunuri.
Modalitățile de lichidare. Potrivit art. 320 din Noul Cod civil, „În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare".
Tot astfel, art. 355 alin. (7) din Noul Cod civil prevede că „La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial." În esență, soluția este aceeași ca și cea din Codul familiei, în sensul că lichidarea comunității de bunuri se poate face prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească.
Aspectul de noutate pe care îl aduce Noul Cod civil constă în faptul că, în ceea ce privește lichidarea comunității de bunuri prin învoiala soților, la încetarea comunității, se instituie expres condiția formei autentice notariale. Textul este de natură să suscite unele discuții și interpretări. Astfel, se pune întrebarea dacă, față de modul în care este textul redactat, în sensul că instituie condiția formei autentice „notariale” în cazul unui divorț prin acordul soților, care urmează să fie pronunțat de instanța de judecată, învoiala soților cu privire la împărțeala bunurilor (lichidarea comunității) trebuie să îmbrace forma notarială sau, dimpotrivă, soții pot prezenta învoiala lor sub forma unui înscris sub semnătură privată, de care instanța să ia act prin hotărâre judecătorească (de expedient), fiind astfel suficientă hotărârea instanței, care oricum are valoarea unui înscris authentic. În ceea ce ne privește, considerăm că ar fi excesiv să se solicite soților să prezinte un act notarial de partaj, în condițiile în care oricum instanța va lua act de acordul lor, fiind asigurate aceleași garanții pentru . A exprimarea consimțământului, ca și In cazul actelor notariale.
Condiția actului notarial poate fi considerată excesivă, având în vedere faptul că, în materia partajului, Noul Cod civil nu impune 0 asemenea condiție. Astfel, art. 670 prevede doar că partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii. Actul de partaj trebuie să îmbrace forma autentică numai în cazul imobilelor, potrivit art. 680 alin. (2).
Lichidarea comunității. Efectele partajului Potrivit art. 357
În cadrul Iichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune. (2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât ,si la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. (3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Textul descrie succint mecanismul Iichidării comunității legale, care implică partajul bunurilor comune și lichidarea datoriilorz, valorificând soluțiile deja consacrate în doctrină și jurisprudență. Ca și aspect de noutate, prin alin. (2) teza a II-a se instituie o prezumție legală simplă că soții au avut o contribuție egală.
Aceste dispoziții speciale se completează cu prevederile generale din materia partajului (art. 669-685), care, potrivit art. 686 sunt apli cabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul lor, precum ,si celor aflate în devălmă/sie. Se mențin regulile referitoare la împărțire, aplicabile și „de lege Iata”. Astfel, potrivit art. 676, partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
În ceea ce priveste efectele partajului, în concepția Noului Cod civil împărțeala bunurilor aflate în coproprietate produce efect constitutivz, adică numai pentru viitor, ținând totodată cont de efectul constitutiv al cărții funciare. Astfel, potrivit art. 680, fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împărțelii voluntare, sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară." Textul ridică problema corelării lui cu prevederile art. 385 care instituie efectul retroactiv al încetării regimului matrimonial în cazul divorțului, care urcă până la data introducerii cererii de divorț sau, după caz, chiar până la data separației în fapt. S-ar putea, astfel, discuta un eventual efect retroactiv al partajului, prin excepție de la regula de drept comun instituită de art. 680. În orice caz, în materie imobiliară, date fiind regulile de carte funciară, efectele juridice ale partajului se produc numai prin înscriere în cartea funciară.
Concluzii
În acesta lucrare, intitulată „Regimul comunității legale”,am abordat aspecte juridice referitoare la familie în general, ca formă specifică de comunitate umană, care constituie obiectul de cercetare a numeroase științe, fiind o realitate socială prin care se realizează o comunitate de viață între cei ce o compun.
Lucrarea cuprinde 4 capitole, asupra cărora m-am concentrat pe problemele referitoare asupra noțiunilor și caracterelor juridice ale regimului comunității legale.
În capitolul 1, intitulat „Noțiuni și caractere”, am abordat noțiuni șu caractere juridice referitoare la:
a) regimul comun în codul familiei;
b) regimul comun în Noul Cod Civil;
În capitolul 2, având ca titlu „Compunerea comunității legale”, în acest capitol am avut în vedere urmatoarele aspecte:
a)bunurile comune;
b)bunurile proprii;
c)datoriile soților.
În cel de-al 3-lea capitol, pe care l-am numit „Gestionarea comunității de bunuri(regimul juridic al actelor pe care le pot încheia soții)”, am urmărit gestionarea bunurilor aupra soților din punct de vedere juridic.
Capitolul 4,numit „Lichidarea comunității legale”,am urmărit lichidarea regimului matrimonial care se lichidează prin două modalități:
-prin bună învoială,prin înscris autentic notarial;
-pe cale judecătorească, hotărârea judecătorească fiind definitivă constituind actul de lichidare.
Bibliografie
1. Nadia Cerasela Aniței, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil, Studii și monografi ( Hamangiu 2012);
2. Avram Marieta, Drept civil. Familia;
3. Irinescu Lucia, Curs de dreptul familiei;
4.Legea 287/2009;
5.Codul familiei;
6. M. Soreață, Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006;
7. C. Roșu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 208;
8. J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, , 2° éd., Armand Colin, Paris, 2001;
9. C.A. Timișoara, Secția civilă, decizia nr. 498 din 12 mai 2009, http://portal.just.ro/Jurisprudentaaspx.
10. T. Bodoașcã, Contribuții la critica unor opinii referitoare la regimul juridic al datoriilor comune ale soților, în Dreptul nr. 5/2009.
Bibliografie
1. Nadia Cerasela Aniței, Regimurile matrimoniale potrivit noului Cod civil, Studii și monografi ( Hamangiu 2012);
2. Avram Marieta, Drept civil. Familia;
3. Irinescu Lucia, Curs de dreptul familiei;
4.Legea 287/2009;
5.Codul familiei;
6. M. Soreață, Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006;
7. C. Roșu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 208;
8. J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, , 2° éd., Armand Colin, Paris, 2001;
9. C.A. Timișoara, Secția civilă, decizia nr. 498 din 12 mai 2009, http://portal.just.ro/Jurisprudentaaspx.
10. T. Bodoașcã, Contribuții la critica unor opinii referitoare la regimul juridic al datoriilor comune ale soților, în Dreptul nr. 5/2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Comunitatii Legale (ID: 129496)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.