Regimul Comunitatii de Bunuri In Sistemul de Drept Romanesc
Cuprins
Introducere 3
Capitolul I. Regimul comunității legale 5
Caracterizare generală. 5
Compoziția patrimoniului fiecărui soț. 8
Funcționarea regimului comunității legale. 37
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei. 43
Comunitatea legală a soților la confluența legilor societăților. 46
Încetarea și lichidarea comunității. 48
Capitolul II. Regimul separației de bunuri 52
Caracterizare generală. 52
Reglementare. Fundament. 52
Separația patrimoniilor. 53
Regimul participării la achiziții. 57
Capitolul III. Regimul comunității convenționale 58
Deosebiri față de regimul comunității legale. 58
Clauze referitoare la compoziția comunității. 59
Clauze de modificare a gestiunii bunurilor. 61
Clauze privind lichidarea și partajul comunității. 62
Concluzii 67
Bibliografie 70
Bibliografie
Tratate, cursuri, comentarii, monografii, culegeri de jurisprudență
Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Alexandresco, Expiicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom II, Ed. Librăriei Alcalay, București, 1907
P. Anca, Încheierea căsătoriei și efectele ei, coordonator I.P. Filipescu, Ed. Academiei, București, 1981
Aronovitz, O. Dubois, A. Gerber, R. Lentz, B. Metraux, A-S-R. Schizas, G. Schneider, M. Sychold, Le droit musulman de la famille et des succesions à l’épreuve des ordres juridiques occidentaux, Schulthess Polygraphischer Verlag, Zurich, 1999
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010
Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Bénabent, Droit civil. La familie, 11eme éd., Litec, Paris, 2003 V. Berger, Jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 3-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2001
V. Berger, Jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. AII Beck, București, 2005
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2010
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2012
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012
V. Bogdănescu, în colaborare, Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Ed. Orizonturi, București, 1993
Bonomi, M. Steiner (coord.), Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé, Ed. Droz, Geneva, 2006
Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Educațional S.A., București, 1998
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, București, 1998
J. Carbonnier, Le régime matrimonial, sa nature juridique sous le rapport des notions de société et d’association, th. Bordeaux, 1932
Căpățână, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1991
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. A92 Acteon, lași, 2002
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2012
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012 Colectiv, Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I, Cartea I și Cartea a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012
G. Cornu, Droit civil. La famille, LGDJ, 2003 G. Cornu, Les régimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1977
C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996
I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Academiei, București, 1966
I.P. Filipescu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000
I.P. Filipescu, A.l. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006
E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006
E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011
J. Flour, J.-L. Aubert, Droit civil, Les obligations, vol. I, L'acte juridique, Paris, 1975
J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Armand Colin, Paris, 2001
G.C. Frențiu, D.L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire. Institutions. Comptes. Opérations. Services, Litec, Paris, 2005
C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. Alcalay, București, 1925
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 1 și 3, Ed. All Beck, București, 1996-1998
lonașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
L.M. Izorche, L'avènement de l'engagement unilatéral en droit privé contemporaine, PUAM, 1995
Lazarus, Les actes juridiques extrapatrimoniaux. Une nouvelle catégorie juridique, PUAM, 2009
I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, vol. III, Ed. Lumina Lex București, 1999
Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ph. Malaurie, L. Aynès, La famille, 2e éd., Defrénois, Paris, 2006 Ph. Malaurie, L. Aynès, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Defrénois, 2007 Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Dalloz, 2000 M.-T. Meulders-Klein, La personne, la famille, le droit. Trois décennies de mutations en occident, Bruylant, Bruxelles, 1999
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986
D.Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul român, Ed. Universul Juridic, București, 2009
M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Najjar, Le doit d'option. Contribution a l'étude du droit potestatif et de l'acte unilatéral, Paris, LGDJ, 1967
Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul Noului Cod civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2012
M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, București, 2010
L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme. Commentaire article par article, 2e éd., Économica, Paris, 1999 St. Piedeliévre, Droit bancaire, PUF, Paris, 2003
T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București, 1960
J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009
Roșu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Roșu, D.A.T. Rădulescu, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2011
J. Rubellin-Devichi (coord.), Droit de la familie, Dalloz, 1996
Săuleanu, S. Rădulețu, Dicționar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2004
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Thuillier, L'autorisation. Étude de droit privé, LGDJ, Paris, 1996
Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, ed. a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2009
M. Voinea, Sociologia familiei, Universitatea București, 1993
Articole și studii
L. Andrei, D. Lupașcu, Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare, în P.R. nr. 10/2010
M. Avram, Considerații în legătură cu reglementarea actuală a acțiunii în tăgăduirea paternității, în Dreptul nr. 2/1999
M. Avram, Independența reciprocă a soților în materia depozitelor bancare, în P.R., Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop
M. Avram, Numele soților în dreptul român și în lumina Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, în C.J. nr. 10/2002
FI.A. Baias, Scurte considerații privind reglementarea simulației în Noul Cod civil, în AUB, seria Drept, în vol. Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și Noul Cod de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, București, 2012
FI.A. Baias, M. Avram, C. Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, în Dreptul nr. 3/2008
T. Bodoașcă, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în Dreptul nr. 1/2007
T. Bodoașcă, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele dispoziții legale privind regimul matrimonial, în Dreptul nr. 9/2004
T. Bodoașcă, Unele consecințe juridice ce decurg din declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Codul familiei, în Dreptul nr. 1/2004
T. Bodoașcă, Unele opinii în legătură cu bunurile comune ale soților dobândite în timpul căsătoriei, în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011
Chirică, Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998
Clamuschi, Unele probleme actuale în legătură cu domiciliul soților, în S.C.J. nr. 3/1977
C. M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului, în P.R. nr. 1/2011
C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Reglementarea clauzei de preciput în Noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în P.R. nr. 8/2011
Diamant, Note în legătură cu Codul civil elvețian, în Dreptul nr. 4/2000
C. Dinu, Aspecte teoretice și practice cu privire la procedura divorțului în Noul Cod de procedură civilă, AUB, seria Drept, în volumul „Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și Noul Cod de procedură civilă”, Ed. C.H. Beck, București, 2012
V. Dobozi, Reproducerea umană asistată medical în viziunea Noului Cod civil, în C.J. nr. 10/2011
C. Dumitrescu, Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soți, în Dreptul nr. 10/2004
T. Enache, Unele considerații' referitoare la continuarea acțiunii de divorț de către moștenitori, în R.R.D.P. nr. 4/2012
I.P. Filipescu, Regimul juridic al bunurilor și datoriilor soților în lumina legii societăților comerciale, în Dreptul nr. 11/1992
R.E. Gâlea, D. Lupașcu, Divorțul prin acordul soților, în P.R. nr. 10/2011
Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soți, în Dreptul nr. 9/1999
G. Lupșan, Căsătorie fictivă. Nulitate absolută. Efecte. Notă la sentința civilă nr. 60 din 3 februarie 2003 a Tribunalului Iași, în Dreptul nr. 7/2004
L. Mihai, Este aplicabilă și actelor dezinteresate prezumția mandatului tacit reciproc între soți?, în R.R.D. nr. 8/1984
L. Mihu, Discuții cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent pronunțării divorțului, în Dreptul nr. 6/2001
I.G. Mihuță, Probleme de drept din practica pe semestrul I a anului 1978 a Tribunalului Suprem în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 2/1979
I.G. Mihuță, Probleme de dreptul familiei din practica Tribunalului Suprem pe anul 1975, în R.R.D. nr. 11/1976
I. Mustață, M.K. Guiu, Dacă bunurile comune ale soților pot constitui aport la capitalul social, în Dreptul nr. 6/1992
Gh. Nedelschi, Cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților, în L.P. nr. 3/1955
C. Nicolescu, Incursiune în evoluția istorică a regimurilor matrimoniale. Privire specială asupra originii și evoluției convenției matrimoniale, în AUB, seria Drept nr. I/2009
C. Nicolescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la titularii și limitele dreptului la căsătorie și la întemeierea unei familii, în Dreptul nr. 4/2009
M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea Noului Cod civil român. Abordare comparativă, în R.R.D.P. nr. 6/2011
M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea Noului Cod civil român – avantaj matrimonial sau instrument de planificare succesorală?, în AUB, seria Drept, în vol. Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și în Noul Cod de procedură civilă, supliment, Ed. C.H. Beck, 2012
Gh. Piperea, M. Tomescu, Dreptul societăților comerciale și regimul matrimonial actual, în R.D.C. nr. 10/1999
I. Popa, Clauza de preciput, în R.R.D.P. nr. 4/2011
Popa, Influența regimului juridic matrimonial asupra raporturilor comerciale între soți, în Dreptul nr. 3/2000
A.M. Popescu, O nouă abordare a dreptului la căsătorie în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 7/2012
A.M. Popescu, Cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunțării divorțului, în Dreptul nr. 1/2001
Popescu, S. Vidu, Este posibil ca soțul donatar să se prevaleze de prezumția instituită de art. 845 C. civ. pentru a dovedi existența unei donații deghizate al cărei beneficiar este și, pe cale de consecință, ca bunul donat să devină bun propriu în condițiile prevăzute de art. 31 lit. b) din Codul familiei?, în Dreptul nr. 9/2002
V. Scherer, Este admisibilă o acțiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorț pronunțate „pe baza acordului ambilor soți”?, în Dreptul nr. 10/2000
M. Soreață, Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006
V. Stoica, M. Ronea, Natura juridică și procedura specială a adopției, în Dreptul nr. 2/1993
Turianu, Validitatea societăților comerciale constituite între soți, în Dreptul nr. 1/2008
=== Regimul_comunitatii_de_bunuri_in_sistemul_de_drept_romanesc ===
Cuprins
Introducere 3
Capitolul I. Regimul comunității legale 5
Caracterizare generală. 5
Compoziția patrimoniului fiecărui soț. 8
Funcționarea regimului comunității legale. 37
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei. 43
Comunitatea legală a soților la confluența legilor societăților. 46
Încetarea și lichidarea comunității. 48
Capitolul II. Regimul separației de bunuri 52
Caracterizare generală. 52
Reglementare. Fundament. 52
Separația patrimoniilor. 53
Regimul participării la achiziții. 57
Capitolul III. Regimul comunității convenționale 58
Deosebiri față de regimul comunității legale. 58
Clauze referitoare la compoziția comunității. 59
Clauze de modificare a gestiunii bunurilor. 61
Clauze privind lichidarea și partajul comunității. 62
Concluzii 67
Bibliografie 70
Introducere
Intrarea României în Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, în rândul democrațiilor moderne, a impus o politică legislativă care să poarte pecetea statului de drept, cu garantarea drepturilor fundamentale, cu un sistem juridic deschis afirmării libertății și proprietății individuale, în acord cu sistemul de valori și drepturi comunitare necesare integrării reale a României în structurile europene.
Armonizarea sistemului nostru juridic cu sistemul juridic european presupune modificări și inovații legislații în diferitele ramuri ale dreptului, printre care se numără, desigur, și dreptul familiei.
Pentru armonizarea cu Constituția noastră, precum și, implicit, cu normele internaționale, s-a impus a fi eliminate din legile noastre organice reglementările anacronice care contravin drepturilor și libertăților individului. În acest context, dispozițiile din Codul familiei de la 1954 privind drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților s-au dovedit a fi depășite de noile relații economice și sociale, în condițiile în care, potrivit art. 134 alin. (1) din Constituție, „economia României este o economie de piață”. A se fi menținut în continuare obligativitatea unui singur regim matrimonial – acela al comunității de bunuri devălmașe – ar fi însemnat impunerea voinței legiuitorului și nesocotirea libertăților individului ca drepturi fundamentale recunoscute și garantate prin Constituție. Exclusivismul extrem al legiuitorului din anul 1954 s-a impus a fi abolit, ceea ce a devenit astăzi posibil în condițiile unui stat de drept întemeiat, așa cum ne place să sperăm, pe largi libertăți ale persoanei.
Renunțând la caracterul obligatoriu al regimului matrimonial legal, legiuitorul noului Cod civil a revenit la ideea convențiilor matrimoniale, prin care permite soțiilor să decidă singuri, cum cred de cuviință, aranjamentele lor patrimoniale, pentru a evita astfel eventuale disensiuni care în viitor ar putea periclita menținerea căsătoriei. Astfel, în Cartea a II-a, intitulată „Despre familie”, din noul Cod civil, în Capitolul VI privitor la „Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților”, Secțiunea 1 destinată regimului matrimonial în general, prin art. 312 alin. (1) se consacră principiul libertății alegerii regimului matrimonial, prevăzându-se că „Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională”.
Noțiunea de regim matrimonial este bine determinată în literatura juridică. De-a lungul vremii, regimul matrimonial a fost definit de mulți autori. Ceea ce este de reținut și ni se impune cu autoritate este sensul clasic, cu care toți autorii sunt de acord, și anume că, în esență, regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soți cu privire la bunurile lor, precum și pe acelea ce se formează în relațiile lor cu terții. Această definiție este valabilă pentru orice tip de regim matrimonial.
Libertatea alegerii regimului matrimonial consacrată de noul cod pune în evidență faptul că reglementarea raporturilor patrimoniale ale soților este, iată, de acum flexibilă și adaptabilă voinței lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite decât de legiuitor, prin norme imperative și care reflectă modul în care statul reglementează căsătoria și efectele ei.
Așadar, noul Cod civil, ținând seama de prevederile convențiilor internaționale în materie la care România este parte și de principiile conținute de recomandările europene în domeniu, a înlocuit reglementarea actuală din Codul familiei cu o reglementare modernă, armonizată cu normele dreptului european.
Se instituie, prin urmare, un regim legal – regimul comunității de bunuri – și două tipuri de regimuri convenționale – regimul separației de bunuri și regimul comunității convenționale (acesta din urmă cuprinzând, de fapt, derogări convenționale de la regimul legal al comunității).
Prin urmare, dacă în ce privește raporturile personale dintre soți libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunându-se prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ce privește libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertății economice a persoanei, a libertății de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voință.
Capitolul I. Regimul comunității legale
Caracterizare generală
Principiile regimului comunității legale
La baza acestui regim, atât în reglementarea cuprinsă în Codul familiei, cât și în reglementarea Codului civil, stau următoarele principii:
Egalitatea dintre soți, consacrată de art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și de art. 1 alin. (4) și art. 25 C. fam., respectiv art. 258 alin. (1) și art. 308 C. civ.
Din principiul egalității rezultă că:
bunurile soților sunt comune sau proprii fără a deosebi după cum au fost dobândite de bărbat sau de femeie;
administrarea, folosința și dispoziția asupra bunurilor comune sunt reglementate astfel încât fiecăruia dintre soți să i se confere practic aceleași puteri asupra acestor bunuri;
la desfacerea căsătoriei prin divorț, în cazul desființării sau la încetarea căsătoriei, când se pune problema lichidării regimului matrimonial și a împărțirii bunurilor comune nu se poate face nicio discriminare bazată pe sex. Aceasta nu înseamnă că bunurile se vor împărți întotdeauna în cote egale, deoarece criteriul în raport cu care se va determina cota de proprietate a fiecărui soț din bunurile comune este contribuția efectivă pe care fiecare a avut-o la dobândirea și conservarea acestor bunuri.
Reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți s-a făcut în ideea că acestea nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt subordonate raporturilor personale dintre soți. Comunitatea legală a fost reglementată ca o masă de bunuri afectată realizării sarcinilor căsătoriei.
Munca femeii, depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor, constituie o contribuție la dobândirea bunurilor comune. Această soluție a fost instituită în practica judecătorească chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub imperiul Constituției din 1948, care a consacrat principiul egalității dintre sexe, când s-a decis că, deși soții erau căsătoriți sub imperiul separației de bunuri instituite de Codul civil din 1864, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau bunuri proprietate comună, chiar dacă erau dobândite doar de bărbat, dată fiind această contribuție „indirectă” a femeii. Principiul s-a menținut și sub imperiul Codului familiei, deși nu a fost prevăzut expres ca atare, fiind înțeles, în lumina egalității în drepturi a soților, în sensul că munca oricăruia dintre soți – și nu numai a femeii – în gospodărie și pentru creșterea copiilor constituie o asemenea contribuție.
Articolul 326 C. civ. consacră expres soluția în sensul că munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei, adică reprezintă o contribuție indirectă la dobândirea bunurilor comune.
Trăsăturile comunității legale
Un regim de comunitate parțială
Din punctul de vedere al structurii, regimul comunității legale a fost și rămâne un regim de comunitate parțială, deoarece:
În ceea ce privește bunurile, soții au două categorii de bunuri: comune și proprii.
Asupra bunurilor comune soții au un drept de proprietate în devălmășie, care se caracterizează prin aceea că nici dreptul nu este divizat pe cote-părți și nici bunul nu este împărțit în materialitatea sa. Potrivit Codului familiei, regula era că bunurile sunt comune [art. 30 alin. (1) C. fam.], iar excepția că anumite categorii de bunuri sunt proprii (art. 31 C. fam.). Era deci un regim precumpănitor de comunitate, în care separația de bunuri avea un caracter limitat, subsidiar. Aceeași structură se menține și în noul Cod civil, prin reglementarea bunurilor comune (art. 339) și a bunurilor proprii (art. 340).
În ceea ce privește datoriile, soții aveau, potrivit Codului familiei, două categorii de datorii: comune (art. 32 C. fam.) și proprii (art. 33 C. fam.). Principiul instituit în Codul familiei era, așadar, invers decât acela aplicabil în cazul bunurilor, pentru că, de regulă, datoriile fiecărui soț sunt proprii, iar comune sunt numai categoriile de datorii expres prevăzute de lege. Codul civil reglementează, după același model, datoriile comune (art. 351), precum și răspunderea soților pentru aceste datorii (art. 352). Datoriile care nu sunt comune sunt proprii (art. 353).
Un regim legal
Regimul comunității legale se aplică, în temeiul legii, ca efect al căsătoriei. Regimul reglementat de Codul familiei era legal, unic, obligatoriu și imutabil, incompatibil cu vreun regim matrimonial convențional și imposibil de modificat sau de înlocuit în timpul căsătoriei. Aceste trăsături rezultau din prevederile art. 30 alin. (2) C. fam. Astfel, după ce alin. (1) al textului prevedea că „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”, alin. (2) stabilea că „orice convenție contrară este nulă”. În schimb, regimul comunității legale reglementat de Codul civil, deși își menține caracterul legal, dobândește un caracter flexibil și mutabil. Caracterul imperativ al comunității legale se menține, în anumite limite, fiind vizibil atenuat de posibilitatea încheierii convențiilor matrimoniale, astfel încât se poate vorbi de temperarea caracterului imperativ al acestui regim.
Un regim alternativ regimurilor convenționale
Sub imperiul Codului familiei, comunitatea legală se caracteriza prin unicitate, în contextul în care nu era permisă încheierea convențiilor matrimoniale.
În reglementarea Codului civil, regimul comunității legale pierde trăsătura unicității, având în vedere faptul că sunt reglementate mai multe tipuri de regimuri matrimoniale, iar regimul comunității legale este aplicabil doar în măsura în care nu s-a optat prin convenție matrimonială pentru un alt regim matrimonial. Se poate considera că el are un caracter flexibil în raport cu celelalte regimuri matrimoniale convenționale, fiind un regim matrimonial alternativ și aplicabil în măsura în care nu s-a încheiat o convenție matrimonială.
Un regim imperativ
Potrivit Codului familiei, regimul comunității legale avea un caracter imperativ, în condițiile în care erau interzise convențiile matrimoniale. Astfel, potrivit art. 30 alin. (2) C. fam., orice convenție contrară era nulă, sfera actelor juridice permise soților fiind extrem de limitată. Practica judecătorească, susținută de doctrină, a atenuat în anumite cazuri concrete rigoarea acestei interdicții, permițând încheierea unor convenții cu privire la bunuri anume determinate, prin care se mărea comunitatea. Pe de altă parte, art. 359 C. civ. consacră și el, într-o anumită măsură, caracterul imperativ al comunității legale stabilind că orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.
De asemenea, din coroborarea art. 312 alin. (1) cu art. 332 alin. (1) C. civ., potrivit căruia prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege, rezultă că o convenție matrimonială prin care s-ar opta pentru un alt regim matrimonial decât cel prevăzut de lege este lovită de nulitate.
Un regim mutabil
Fiind un regim unic și imperativ, comunitatea legală avea, în reglementarea Codului familiei, un caracter imutabil. Codul civil permite modificarea regimului matrimonial, fie pe cale convențională, fie pe cale judiciară, astfel încât regimul comunității legale a dobândit trăsătura modernă a mutabilității.
Compoziția patrimoniului fiecărui soț
Precizări prealabile
Patrimoniul fiecărei persoane cuprinde drepturi (activul patrimonial) și obligații (pasivul patrimonial). Această structură este pe deplin aplicabilă patrimoniului fiecărui soț, în care se regăsesc atât drepturile asupra bunurilor comune și asupra bunurilor proprii, cât și datoriile: comune și proprii.
Pot spune, așadar, că activul matrimonial cuprinde bunurile comune ale soților și bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți, iar pasivul matrimonial cuprinde datoriile comune ale soților, precum și datoriile proprii ale fiecăruia dintre ei.
Bunurile comune ale soților
Calificare. Criteriile generale de determinare a bunurilor comune
Potrivit art. 30 alin. (1) C. fam., „bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților”.
În mod similar, art. 339 C. civ. prevede că bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.
Între cele două texte există două deosebiri:
În primul rând, art. 339 C. civ. are în vedere bunurile dobândite în timpul acestui regim matrimonial, pe când art. 30 alin. (1) C. fam. se referea la bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Aceasta se explică prin faptul că, deși comunitatea legală are vocația de a se aplica pe toată durata căsătoriei, nu întotdeauna existența în timp a acesteia coincide cu durata căsătoriei. Astfel, este posibil ca soții să modifice regimul matrimonial în timpul căsătoriei și să opteze pentru un regim convențional, după cum este posibil ca soții să se căsătorească sub imperiul unui regim convențional pe care să-l înlocuiască în timpul căsătoriei cu regimul comunității legale.
În al doilea rând, un bun este comun dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
este dobândit de oricare dintre soți în regimului comunității legale;
nu face parte dintre categoriile de bunuri proprii prevăzute ca atare de art. 340 C. civ.
Pentru calificarea unui bun ca fiind comun contribuția efectivă a fiecărui soț la dobândirea lui nu este o condiție esențială, deoarece această contribuție este presupusă de lege, prin însuși faptul instituirii comunității legale. Contribuția directă sau indirectă a fiecărui soț interesează în momentul în care se pune problema determinării cotei-părți care se cuvine fiecăruia dintre soți, în cazul împărțirii bunurilor comune.
În al treilea rând, Codul civil prevede în mod expres proprietatea comună a soților ca fiind una în devălmășie, soluție care nu este nouă, deoarece și anterior doctrina și jurisprudența au dat această calificare.
Articolul 339 C. civ., referitor la bunurile comune în devălmășie a soților, se corelează cu dispozițiile art. 667-668 C. civ., care reglementează proprietatea comună în devălmășie, ca modalitate a dreptului de proprietate, care presupune ca acesta aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.
Potrivit art. 667 C. civ., proprietatea în devălmășie se naște fie prin efectul legii, fie în temeiul unui act juridic, clarificându-se astfel discuțiile existente anterior în doctrină cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate devălmașă pe cale convențională. Proprietatea devălmașă a soților are ca izvor legea, care leagă de efectul căsătoriei regimul matrimonial al comunității, ca regim legal.
Noțiunea de bunuri
Această noțiune din cuprinsul art. 339 C. civ. trebuie înțeleasă în sens larg, în condițiile în care legea nu face nicio distincție. Astfel, potrivit art. 535 C. civ., sunt bunuri lucrurile corporale sau necorporale care constituie obiectul unui drept patrimonial, iar art. 536 C. civ. consacră principala diviziune a bunurilor în mobile și imobile, fiind aplicabile în această materie prevederile art. 537-540 privitoare la aceste două categorii (summa divisio) de bunuri. De asemenea, art. 542 extinde normele aplicabile bunurilor și la drepturile purtând asupra bunurilor, stabilind că regulile referitoare la bunurile imobile se aplică și drepturilor reale asupra acestora, iar celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.
Regimul juridic general al acestor bunuri este cel determinat prin Constituție, Codul civil și, după caz, celelalte legi speciale.
Noțiunea de dobândire
A dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanță, prin intermediul unor acte sau fapte juridice. Câteva precizări sunt necesare:
Bunurile devin comune fără a deosebi, în principiu, între modurile de dobândire, cu excepția bunurilor dobândite prin moștenire legală și a bunurilor dobândite prin donație sau testament, care sunt bunuri proprii, în afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că sunt comune. Prin urmare, în ceea ce privește drepturile reale, bunul devine comun, indiferent că a fost dobândit printr-un mod originar (accesiunea, uzucapiunea, dobândirea bunurilor mobile prin posesiunea de bună-credință) sau printr-un mod derivat (contractul, hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi). Tot astfel, în ceea ce privește drepturile de creanță, nu interesează, în principiu, modul lor concret de dobândire (contractul sau actul unilateral, faptul juridic licit sau ilicit).
În ceea ce privește uzucapiunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale, în concepția Codului civil, după modelul reglementării din Decretul-lege nr. 115/1938 (art. 27 și art. 28) se face distincție între:
uzucapiunea extratabulară (art. 930). Aceasta presupune că dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune. Nu se cere condiția bunei-credințe;
uzucapiunea tabulară (art. 931). Astfel, drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă posesia sa a fost neviciată. Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în momentul intrării în posesie. Prin urmare, fie că este vorba de uzucapiunea de 10 ani, fie că este vorba de uzucapiunea de 5 ani, pentru dobândirea dreptului de proprietate este necesară înscrierea dreptului în cartea funciară. Rezultă că, pentru a determina calitatea de bun comun, este necesară raportarea la acest moment, mai exact la momentul înregistrării cererii de înscriere a uzucapiunii în cartea funciară.
În sfârșit, bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de achiziție au fost trecuți ambii soți sau numai unul dintre ei ori dacă a fost dobândit prin munca ambilor soți sau numai prin munca unuia dintre aceștia, deoarece textele se referă la bunul dobândit de oricare dintre soți. Astfel, un imobil devine comun și în cazul în care actul de dobândire este înscris în cartea funciară numai pe numele unuia dintre soți. Pentru opozabilitate față de terți, neconcordanța între cartea funciară și starea de drept urmează a fi înlăturată prin procedura înscrierii și a dreptului celuilalt soț sau prin notarea în care structura căruia intră atât un fapt juridic (posesia), cât și actul juridic unilateral prin care se exprimă opțiunea uzucapantului în sensul dobândirii dreptului real principal.
Din acest punct de vedere, oricare dintre soți este îndreptățit să solicite înscrierea în cartea funciară a calității de bun comun. Într-adevăr, din momentul în care unul dintre soți a dobândit un bun, el devine comun nu în temeiul actului de dobândire, ci în temeiul legii.
Condiția dobândirii bunurilor în timpul comunității legale
Articolul 339 C. civ. instituie condiția dobândirii bunului „în timpul regimului comunității legale”, pentru calificarea acestuia ca bun comun.
În ceea ce privește bunurile dobândite înainte de căsătorie și de regimul comunității legale, acestea sunt, în principiu, proprii soțului care le-a dobândit, nefiind exclusă posibilitatea dobândirii în timpul concubinajului a unor bunuri proprietate comună pe cote-părți și devălmașe.
Cu privire la bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale, dar în perioada separației în fapt a soților, în principiu, se menține soluția consacrată în doctrină și în jurisprudență anterior Codului civil, în sensul că acestea sunt bunuri comune, pentru următoarele argumente:
separația în fapt nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, deci bunurile trebuie considerate ca fiind dobândite în timpul căsătoriei;
legea nu conține nicio derogare în privința acestor bunuri;
dacă nu s-ar da o asemenea soluție, ar însemna că soții ar avea posibilitatea să schimbe regimul matrimonial, separându-se în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri și determinând, pe această cale, un alt regim juridic decât cel prevăzut de lege.
Cu toate acestea, separația în fapt a soților prezintă interes în ceea ce privește contribuția fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune. Astfel, dacă soțul rămas în locuința comună, după despărțirea în fapt, a suportat sarcinile gospodăriei și a dobândit anumite bunuri comune, fără contribuția celuilalt soț, se va putea constata – pe baza probelor administrate – că, astfel, cota lui de contribuție la dobândirea și conservarea bunurilor comune este mai mare decât a celuilalt soț. Tot astfel, în jurisprudență s-a decis că, în cazul bunurilor cumpărate cu plata prețului în rate, valoarea bunului proporțional cu ratele plătite doar de unul dintre soți după separația în fapt nu constituie bun propriu, ci doar mărește contribuția acelui soț la dobândirea bunurilor comune.
Data dobândirii bunurilor
Potrivit art. 339 C. civ., [anterior, art. 30 alin. (1) C. fam.], bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, adică de la data la care oricare dintre soți devine titularul dreptului real sau de creanță. în cazul drepturilor reale, nu interesează data la care unul dintre soți intră în posesia bunului, ci data dobândirii dreptului real. Data dobândirii bunurilor comune ridică anumite dificultăți în practică.
Cazul în care un soț dobândește un drept de creanța care îl îndreptățește să pretindă transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru:
S-a considerat că, într-o asemenea ipoteză, data dobândirii dreptului de proprietate este data dobândirii dreptului de creanță care îndreptățește la transmiterea proprietății. Riguros, în realitate, este vorba de două bunuri care intră succesiv în patrimoniul unuia dintre soți: dreptul de creanță este el însuși un bun și are o anumită dată a dobândirii, iar dreptul de proprietate este un alt bun, care are o altă dată a dobândirii. Faptul că dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul unui drept de creanță care l-a îndreptățit pe titular la dobândirea dreptului real nu are relevanță, deoarece este vorba de drepturi distincte, care se succed în timp. Problema calificării juridice se poate pune, de exemplu, în cazul în care dreptul de creanță este dobândit înainte de căsătorie și aplicarea regimului comunității legale, iar dreptul de proprietate se dobândește în timpul căsătoriei și, deci, dreptul de creanță este bun propriu, dar dreptul de proprietate este bun comun; sau, invers, dreptul de creanță este dobândit în timpul căsătoriei, dar dreptul de proprietate se transmite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, când dreptul de creanță este bun comun, dar dreptul de proprietate este bun propriu.
Cazul bunurilor dobândite cu plata prețului în rate:
Într-o primă soluție, practica judiciară a considerat că natura juridică a bunului se determină în raport cu timpul în care se plătesc ratele (fie că este vorba de ratele prețului sau ale creditului). Astfel, s-a decis că, deși contractul de cumpărare era încheiat înainte de căsătorie, dacă ratele sau cel puțin o parte din rate se achitau în timpul căsătoriei, în aceeași măsură bunul era comun. Ulterior, practica judecătorească a revenit la soluția din dreptul comun: data dobândirii bunului cumpărat este data încheierii contractului, în funcție de care se stabilește dacă bunul este propriu (dacă data dobândirii este înaintea căsătoriei) sau comun (dacă data dobândirii este în timpul căsătoriei). Perioada plății ratelor nu are importanță pentru determinarea naturii bunului. Cu toate acestea, plata ratelor nu este lipsită de orice consecință:
dacă bunul este dobândit înainte de căsătorie, iar o parte din rate sunt plătite în timpul căsătoriei, bunul rămâne propriu, dar plata ratelor de către soțul proprietar poate influența contribuția sa la dobândirea bunurilor comune în ansamblul lor, în sensul diminuării acestei contribuții;
dacă bunul este dobândit în timpul căsătoriei, dar ratele nu au fost integral plătite înainte de desfacerea acesteia, bunul este comun, iar la partaj obligația de plată a restului ratelor va fi inclusă în pasivul masei de împărțit. Rezolvarea problemei este similară și în cazul imobilelor construite cu credit, când predarea construcției – bun viitor – are loc ulterior încheierii contractului de credit. Într-o asemenea ipoteză, interesează data procesului-verbal de predare-primire, dată la care se dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului.
Cazul bunurilor dobândite prin actele juridice afectate de modalități, respectiv termen și condiție.
Astfel, în cazul termenului, bunul dobândit în timpul căsătoriei printr-o convenție afectată de termen este bun comun, deoarece termenul nu afectează însăși existența dreptului; tot astfel, bunul comun înstrăinat de soți printr-o convenție afectată de termen nu mai face parte din comunitate.
În cazul condiției suspensive, bunul nu se consideră dobândit până nu se realizează condiția, dar – odată îndeplinită condiția, chiar după desfacerea sau încetarea căsătoriei bunul va fi comun din momentul încheierii contractului, dat fiind efectul retroactiv al condiției; invers, bunul comun înstrăinat sub condiție suspensivă în timpul căsătoriei nu se va considera că a ieșit din comunitate cât timp nu s-a realizat condiția; dar – odată îndeplinită condiția – bunul se consideră ca ieșit din comunitate retroactiv, de la data încheierii contractului, chiar dacă realizarea condiției a avut loc după desfacerea sau încetarea căsătoriei. În cazul condiției rezolutorii, bunul astfel dobândit este bun comun de la data contractului, însă dacă s-a împlinit condiția rezolutorie, dreptul de proprietate comună a soților este desființat cu efect retroactiv; bunul comun al soților înstrăinat sub condiție rezolutorie nu mai face parte din comunitate, dar dacă se realizează condiția, contractul se desființează cu efect retroactiv și se va considera că bunul nu a ieșit niciodată din comunitatea soților.
Bunurile proprii ale soților
Precizări privind categoriile de bunuri proprii
În contextul regimului matrimonial de comunitate reglementat de Codul familiei, bunurile proprii ale soților aveau o serie de caracteristici, determinate de viziunea legiuitorului din epocă de a institui un regim de favoare pentru bunurile comune și unul restrictiv pentru bunurile proprii. Bunurile proprii reprezentau o excepție de la regula potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt comune, în sensul că anumite categorii de bunuri nu erau bunuri comune, ci bunuri proprii, având în vedere criterii precum: legătura strânsă pe care acestea o au cu soțul care le-a dobândit, afectațiunea bunului sau subrogația reală.
Categoriile de bunuri proprii sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
Între masa bunurilor comune și masa bunurilor proprii ale fiecărui soț există un circuit, în anumite cazuri prevăzute de lege. De exemplu, un bun propriu poate deveni bun comun, dacă este donat celuilalt soț cu clauza intrării în comunitate; invers, bunurile comune pot deveni proprii în cazul în care se împart în timpul căsătoriei cu respectarea condițiilor legale; tot astfel, unele bunuri proprii, precum cele de uz personal sau destinate exercitării profesiei unuia dintre soți pot fi dobândite cu sume de bani care sunt bunuri comune. Toate aceste caracteristici ale bunurilor proprii se mențin și în reglementarea cuprinsă în art. 340 C. civ.
Categoriile de bunuri proprii prevăzute de Codul civil
Potrivit art. 340 C. civ., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:
bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
bunurile de uz personal;
bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitate;
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soți;
bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
fructele bunurilor proprii.
În linii generale, aceleași erau și categoriile de bunuri proprii reglementate de art. 31 C. fam., Codul civil adăugând, ca elemente de noutate, bunurile prevăzute la lit. d) și cele de la lit. h).
Bunurile dobândite în afara regimului comunității legale
Spre deosebire de art. 31 lit. a) C. fam., care prevedea că sunt proprii bunurile dobândite înainte de căsătorie, art. 340 C. civ. nu mai cuprinde o dispoziție asemănătoare, ceea ce nu înseamnă că aceste bunuri nu ar fi proprii.
Eliminarea acestei categorii de bunuri proprii a avut ca rațiune faptul că durata comunității legale nu mai coincide în toate cazurile cu durata căsătoriei, având în vedere mutabilitatea regimului matrimonial. Bunurile dobândite înainte de căsătorie sunt bunuri proprii, în cazul în care regimul comunității legale este adoptat încă de la data încheierii căsătoriei, după cum sunt bunuri proprii și bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dar înainte de adoptarea comunității legale, de exemplu, atunci când regimul separației de bunuri se înlocuiește cu regimul comunității legale. Soluția rezultă din interpretarea per a contrario a art. 339 C. civ., în sensul că nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii, bunurile dobândite în afara regimului comunității legale.
În orice caz, calificarea unui bun ca fiind comun este relativă și se face întotdeauna în contextul unei anumite căsătorii și al unui anumit regim matrimonial. De exemplu, în cazul a două căsătorii succesive încheiate sub regimul comunității legale, fără ca regimul matrimonial din căsătoria precedentă să fi fost lichidat, bunurile dobândite în timpul primei căsătorii de către soțul recăsătorit sunt bunuri comune în raport cu această căsătorie, existând un drept de proprietate devălmașă al foștilor soți, iar aceste bunuri, privite prin prisma căsătoriei subsecvente, sunt bunuri proprii, celălalt soț neavând niciun drept asupra acestora. Evident, nu sunt bunuri comune, ci proprii, cele dobândite după încetarea și lichidarea regimului matrimonial.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, dacă dispunătorul nu a prevăzut expres că ele vor fi comune [art. 340 lit. a) C. civ.]
Aceste bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt proprii, în considerarea caracterului personal al modului de dobândire.
Moștenirea
Textul are în vedere moștenirea legală, care intervine când defunctul nu a lăsat testament ori testamentul nu produce efecte în tot sau în parte, astfel încât transmisiunea patrimoniului succesoral are loc, în puterea legii, între persoanele, în ordinea și în cotele prevăzute de lege. Bunurile dobândite prin moștenire sunt proprii, deoarece moștenirea se bazează pe legături de rudenie sau de căsătorie care au un caracter intuitu personae.
De exemplu, părintele unuia dintre soți decedează și acesta vine la moștenire, în calitate de descendent de gradul I; bunurile astfel dobândite de acest soț sunt proprii, iar celălalt soț nu are niciun drept asupra lor.
Legatul
Textul se referă la moștenirea testamentară, iar bunurile lăsate prin legat sunt proprii, deoarece numai astfel se poate respecta voința testatorului care – dacă nu a dispus altfel – înseamnă că a dorit să gratifice numai pe unul dintre soți.
Evident, este avută în vedere ipoteza în care legatul emană de la un terț, deoarece numai în acest caz se pune problema de a stabili natura juridică a bunului astfel dobândit în timpul căsătoriei de către unul dintre soți. Dacă legatul provine de la un soț care a testat în favoarea celuilalt soț, legatul își produce efecte la moartea soțului testator, când încetează căsătoria și, deci, și regimul matrimonial. Bunul dobândit prin legat este propriu, fără a deosebi după cum legatul este universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.
În practica judecătorească s-a decis că bunurile primite prin legat de unul dintre soți rămân proprii, chiar dacă mobilul testatorului a fost îngrijirea sa și suportarea cheltuielilor de înmormântare și chiar dacă celălalt soț a contribuit și el la întreținerea testatorului și suportarea acestor cheltuieli. Contribuția celuilalt soț, care nu este beneficiar al legatului, nu schimbă natura juridică a bunului, ci va fi luată în considerare la stabilirea cotelor de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune.
Donațiile
Bunurile dobândite prin donații sunt proprii, fără a deosebi după cum este vorba de donații directe, indirecte, deghizate sau daruri manuale, de donații sub condiție sau cu sarcină. În practica judecătorească s-a decis că bunul dobândit de un soț de la tatăl său, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare prin care tatăl își rezervă dreptul de uzufruct este bun propriu, în temeiul prezumției de donație instituită de art. 1091 alin. (4) C. civ. (anterior, art. 845 C. civ. din 1864), potrivit căruia până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație, dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente viagere. Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare. Donațiile între soți sunt permise, fiind însă esențialmente revocabile. Astfel, art. 1031 C. civ. (anterior, art. 937 C. civ. din 1864) prevede că orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei. De asemenea, potrivit art. 1032, nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință. Donațiile între soți pot avea ca obiect doar bunuri proprii, ceea ce înseamnă că un soț nu poate dona singur celuilalt soț un bun comun.
Excepția potrivit căreia dispunătorul poate să prevadă ca bunul să devină comun în legătură cu această excepție, trebuie făcute următoarele precizări:
excepția se referă atât la legate, cât și la donații, însă nu și la moștenirea legală, deoarece în cazul acesteia transmisiunea bunurilor are loc potrivit legii, în afara oricărei manifestări de voință a defunctului;
voința dispunătorului trebuie să fie neîndoielnică. În aplicarea art. 31 lit. b) C. fam., s-a considerat că voința dispunătorului poate fi exprimată expres sau tacit, dar în acest din urmă caz este necesar să rezulte cu claritate din împrejurările de fapt în care a avut loc. Dovada că dispunătorul a voit ca bunul să fie comun se poate face cu orice mijloace de probă. Articolul 340 lit. a) C. civ. prevede însă că voința dispunătorului trebuie să fie exprimată în mod expres;
c) dreptul dispunătorului este îngrădit de prevederile legale din materia liberalităților privind rezerva succesorală.
De exemplu, dacă un părinte face o donație copilului său căsătorit și această donație are o valoare care coincide cu rezerva succesorală a acestui soț, dispunătorul nu ar putea să prevadă ca bunul să devină comun, deoarece ar aduce atingere rezervei succesorale a descendentului său.
Natura juridică a darurilor de nuntă și a donațiilor făcute, cu acest prilej, de părinții unuia dintre soți
În legătură cu darurile de nuntă, se consideră că, indiferent dacă sunt făcute de părinții unuia dintre soți sau de alte persoane, sunt bunuri comune, deoarece, din împrejurările în care sunt făcute, și anume cu ocazia serbării nunții, și având în vedere că scopul lor îl constituie formarea începutului de patrimoniu comun al soților, rezultă intenția dispunătorului de a-i gratifica pe ambii soți. Trebuie menționat faptul că darul de nuntă trebuie înțeles ca dar obișnuit, prin care se respectă un obicei social.
Donațiile făcute cu ocazia nunții, în special de părinții unuia dintre soți, în măsura în care constau în sume mari de bani sau bunuri de valoare, nu devin bunuri comune, ci sunt bunuri proprii ale soțului ai cărui părinți au făcut donația, în afară de cazul în care aceștia ar face precizarea expresă că au înțeles să-i gratifice pe ambii soți.
În toate cazurile, ca natură juridică, darurile de nuntă sau cele făcute cu ocazia nunții pot îmbrăca forma darului manual, pentru care nu este necesar un înscris autentic ad validitatem, fiind suficient acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului. De asemenea, pentru validitatea darului manual, trebuie respectat plafonul valoric prevăzut de art. 1011 alin. (4) C. civ., potrivit căruia pot face obiectul unui dar manual bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei.
Bunurile de uz personal [art. 340 lit. b) C. civ.]
Aceste bunuri sunt proprii pe baza criteriului destinației (afectațiunii) lor. După cum rezultă din textul legal, este vorba de două subcategorii de bunuri proprii, care trebuie analizate separat.
Pentru a fi considerate bunuri proprii în temeiul acestui text, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:
Bunurile să fi fost dobândite de soțul care le folosește. Dacă bunul a fost dobândit de un soț, dar este folosit de celălalt soț, pentru uzul său personal, bunul nu este propriu acestuia din urmă (de exemplu, obiectele de îmbrăcăminte feminină, moștenite de bărbat, dar folosite de soția sa). Într-o asemenea ipoteză, se poate vorbi de un împrumut de folosință între soți; sau, dacă bunurile respective au fost donate de un soț celuilalt, atunci sunt bunuri proprii ale celui din urmă, dar nu în temeiul art. 340 lit. b)., ci al art. 340 lit. a), fiind vorba de o donație între soți.
Nu interesează modul concret de dobândire, în afară de cazul în care bunul devine propriu în temeiul altei dispoziții a art. 340 C. civ., decât lit. b). Asemenea bunuri proprii pot fi dobândite cu bani care sunt bunuri comune. Soțul care contribuie cu bunuri proprii la dobândirea de către celălalt soț a unor bunuri de uz personal are un drept de creanță împotriva soțului său, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, dacă nu a intenționat să facă o donație.
Bunul trebuie să fie afectat uzului exclusiv și personal, fizic sau intelectual al unuia dintre soți (îmbrăcămintea, încălțămintea, cărțile de agrement ale unuia dintre soți etc.). În practica judecătorească s-a pus problema naturii juridice a bunurilor de lux, precum bijuteriile, blănurile și altele asemenea, care sunt utilizate, prin natura lor, doar de unul dintre soți. S-a considerat că aceste bunuri nu sunt proprii, ci comune, chiar și atunci când sunt folosite de un singur soț, dacă au valoare ridicată, în raport cu veniturile soților și nivelul lor de viață și au fost dobândite în scopul investirii economiilor soților. Problema de a ști dacă un bun este sau nu de lux este un element de fapt care se apreciază de la caz la caz.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerț care face parte din comunitatea legală [art. 340 lit. c) C. civ.]
Aceste bunuri sunt proprii tot datorită destinației lor, chiar dacă au fost dobândite cu sume de bani care sunt bunuri comune. Soțul care a contribuit la dobândirea unui asemenea bun de către celălalt soț are un drept de creanță împotriva celui din urmă, fundamentat pe îmbogățirea fără just temei.
Bunul trebuie să fie afectat exercitării unei îndeletniciri cu titlu profesional, iar nu unei activități vremelnice și întâmplătoare și nici uneia care constituie o pasiune, un hobby al unuia dintre soți. Chiar dacă un soț exercită mai multe profesii, bunurile destinate fiecăreia dintre acestea sunt bunuri proprii.
În cazul în care un soț a exercitat succesiv mai multe profesii, bunurile care au servit exercitării oricăreia dintre acestea sunt proprii și atunci când profesia anterioară a fost definitiv părăsită, căci odată ce bunul a devenit propriu nu există niciun temei juridic pentru a considera că, după încetarea sau întreruperea exercitării acelei profesii, bunul devine comun. De aceea, bunurile rămân proprii chiar și după pensionarea soțului care le-a folosit pentru exercitarea profesiei sale.
În sfârșit, când soții au aceeași profesie, bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea profesiei lor nu sunt comune, în sensul art. 339 C. civ., ci soții au asupra lor un drept de proprietate comună pe cote-părți, iar cota-parte ideală și abstractă a fiecăruia din dreptul de proprietate asupra bunurilor respective este bun propriu (spre exemplu, situația soților medici dentiști, care au achiziționat aparatură stomatologică).
Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra propriilor creații și asupra semnelor distinctive înregistrate [art. 340 lit. d) C. civ.]
Precizăm faptul că această categorie de bunuri se distinge de cea prevăzută la lit. e), dar și de bunurile la care se referă art. 341 C. civ., respectiv veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală, acestea din urmă fiind calificate expres de legiuitor drept bunuri comune. Litera d) are în vedere drepturile patrimoniale de autor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, deși aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate din exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații, precum și alte asemenea bunuri [art. 340 lit. e) C. civ.]
Premiile și recompensele
Premiile sunt bunuri proprii ale aceluia dintre soți care a adus o contribuție deosebită în munca pe care a prestat-o, datorită priceperii și calităților sale personale.
În practica judecătorească s-a decis că premiul, în sensul acestui text, nu cuprinde premiile obținute ca formă specială de salarizare (premiile anuale, salariile de merit, stimulente etc.), prevăzute de legislația muncii, ci numai premiile pentru merite deosebite (premiile pentru opere artistice sau științifice, pentru prestații sportive de excepție etc.).
Câștigurile realizate în timpul căsătoriei pe librete de economii C.E.C. și la diferite sisteme de loterie, precum și premiile în cadrul unor jocuri de noroc nu sunt premii în sensul art. 340 lit. e). Din punct de vedere juridic, aceste câștiguri sunt producte, deoarece nu au caracter de periodicitate și câștigul consumă substanța bunului (de exemplu, valoarea biletului de participare). Aceste câștiguri sunt bunuri comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a participat la joc aparțin uneia sau alteia dintre aceste categorii. Chestiunea naturii juridice a acestor sume este o problemă de fapt, care – în caz de litigiu – poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Ca și premiile, recompensele sunt plătite pentru activități deosebite, cu caracter accidental (de exemplu, recompensa pentru găsirea unui bun sau pentru merite deosebite în realizarea unor invenții sau inovații). Nu intră, așadar, în această categorie a bunurilor proprii, recompensele din cadrul sistemului de salarizare.
Manuscrisele științifice, literare, schițele sau proiectele artistice, proiectele de invenții și inovații
Textul nu se referă la drepturile de autor, care pot fi personale sau patrimoniale, nici la operă, în sensul de conținut de idei, de rezultat al efortului de creație, ci la suportul material în care se exteriorizează opera. Autorul are un drept de proprietate asupra acestor lucruri și acest drept este bun propriu.
Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru prejudiciul material sau moral adus unuia dintre soți [art. 340 lit. f) C. civ.]
Indemnizația de asigurare
Încasarea unei sume cu acest titlu presupune existența unui contract de asigurare. Precizez că trebuie să fie vorba despre o asigurare de persoane, în care unul dintre soți este beneficiarul asigurării, și nu de o asigurare de bunuri; în acest din urmă caz, suma primită cu titlu de indemnizație de asigurare va fi bun propriu sau comun, în raport cu natura bunului asigurat, în temeiul subrogației reale cu titlu universal. Pentru calificarea indemnizației de asigurare ca bun propriu în temeiul acestui text, nu are importanță dacă primele de asigurare sunt plătite de o terță persoană, iar nu de către soțul beneficiar.
Despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei
Sunt bunuri proprii atât dreptul de creanță având ca obiect despăgubirea, cât și sumele încasate cu titlu de despăgubiri. De asemenea, sunt bunuri proprii și despăgubirile acordate cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat persoanei. Aceste bunuri sunt proprii, deoarece sunt strâns legate de persoana soțului prejudiciat.
Valoarea care reprezintă și înlocuiește un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare [art. 340 lit. g) C. civ.]
Această prevedere legală face aplicația subrogației reale cu titlu universal – funcție a patrimoniului – în cadrul masei bunurilor proprii aparținând soților. Prin efectul subrogației se menține distincția între masa bunurilor comune și masa bunurilor proprii ale fiecărui soț: bunul care intră în masa bunurilor proprii dobândește regimul general al acestei mase de bunuri, adică devine bun propriu (in iudiciis universalibus res succedit loco pretii et pretium loco rei) în absența acestui mecanism, bunurile dobândite cu valori bunuri proprii ar fi devenit bunuri comune, ceea ce ar fi fost prejudiciabil pentru masa bunurilor proprii din patrimoniul fiecărui soț. Trebuie precizat faptul că subrogația reală cu titlu universal presupune o înlocuire juridică a unui bun propriu cu altul, iar nu o înlocuire economică.
De exemplu, este bun propriu bunul obținut în schimbul altui bun propriu, prețul obținut din vânzarea unui bun propriu, precum și bunul cumpărat cu prețul astfel obținut, indemnizația de asigurare obținută ca urmare a daunelor cauzate unui bun propriu asigurat, precum și despăgubirea obținută pentru paguba cauzată unui bun propriu.
Fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h) C. civ.]
Chiar dacă, anterior, art. 31 C. fam. nu a prevăzut expres această categorie de bunuri proprii, soluția era consacrată în doctrină și în jurisprudență. Principalul argument în sprijinul acestei soluții este că nici nu era necesar să se prevadă expres că acestea sunt proprii, din moment ce art. 31 C. fam. reglementează un drept de proprietate exclusivă, în plenitudinea atributelor sale. Or, dreptul de a dobândi în proprietate fructele este un atribut al proprietății de care soțul titular nu poate fi privat în lipsa unei prevederi contrare exprese; cu toate acestea, în jurisprudență s-a decis și în sensul că, dacă fructele bunurilor proprii sunt rezultatul muncii comune a soților, atunci ele sunt bunuri comune. Articolul 340 lit. h) consacră expres soluția în sensul că acestea sunt bunuri proprii.
Întrucât productele (art. 549 C. civ.) consumă sau diminuează substanța bunului, productele bunurilor proprii sunt bunuri proprii, în temeiul subrogației reale cu titlu universal.
Calificarea anumitor categorii de bunuri
Natura juridică a salariului
În ceea ce privește natura juridică a salariului, în tăcerea legii, sub imperiul Codului familiei, au fost elaborate mai multe teorii:
salariul este bun comun;
salariul este bun comun, dar numai în raporturile dintre soți;
salariul este bun propriu;
salariul este bun propriu de afectațiune;
salariul nu este nici bun comun nici bun propriu, dar odată încasat poate fi bun comun sau bun propriu, în funcție de afectațiunea care i se dă.
Soluția însușită de practica judecătorească pornește de la faptul că salariul prezintă anumite particularități.
Din punctul de vedere al legislației muncii, salariul se prezintă sub două forme: ca drept de creanță (salariul neîncasat) și ca drept real de proprietate (salariul încasat).
Prin urmare, suntem în prezența a două drepturi distincte, cu naturi juridice diferite:
salariul ca drept de creanță este bun propriu, calificare ce asigură concordanța cu legislația muncii;
salariul încasat în timpul căsătoriei și care se prezintă sub forma unei sume de bani este bun comun.
Este concepția mixtă sau dualistă asupra salariului.
Remarc, așadar, că salariul, ca drept de creanță, deși este dobândit în timpul căsătoriei nu este bun comun, ci bun propriu; pe de altă parte, deși este calificat ca bun propriu, suma de bani încasată cu acest titlu nu mai este bun propriu, ci este bun comun;
De asemenea, salariul încasat, ca bun comun, prezintă anumite particularități, și anume:
nu este doar un bun comun, alături de celelalte bunuri comune, ci și un criteriu în raport cu care se stabilește contribuția fiecăruia dintre soți la dobândirea bunurilor comune, alături de munca în gospodărie și pentru educarea copiilor;
de regulă, bunurile dobândite cu sumele de bani provenite din salariu sunt bunuri comune, dar o parte din salariu poate fi utilizată pentru dobândirea unor bunuri proprii, precum bunurile de uz personal și cele destinate exercitării profesiei sau pentru satisfacerea unor interese personale, precum achitarea unei pensii de întreținere datorate copilului dintr-o căsătorie anterioară.
Sumele economisite și depuse la bancă
Depunerea unor sume de bani nu schimbă natura juridică a acestora, ceea ce înseamnă că sunt, după caz, bunuri comune sau proprii, așa cum au fost la data depunerii.
Regimul juridic special privind depunerile la bancă nu înlătură aplicarea dispozițiilor Codului civil privind comunitatea legală. Oricare dintre soți poate face un depozit bancar, respectiv poate deschide un cont bancar.
Construcțiile efectuate de soți sau de unul dintre aceștia
În practică pot fi întâlnite mai multe situații, în funcție de cine este proprietarul terenului, de natura juridică a mijloacelor folosite, de existența sau lipsa consimțământului proprietarului terenului cu privire la edificarea construcției.
Soluțiile practice se desprind din aplicarea prevederilor art. 339 și art. 340 C. civ., coroborate cu dispozițiile în materia accesiunii imobiliare artificiale (art. 577-597 C. civ.). Raporturile juridice dintre autorul lucrării și proprietarul imobilului se configurează distinct după cum este vorba de lucrări autonome (care au caracter de sine-stătător) realizate asupra imobilului și lucrări adăugate (care nu au caracter de sine stătător și care, la rândul lor, pot fi necesare, utile sau voluptuare). Pentru fiecare dintre aceste ipoteze, este important de stabilit dacă a existat sau nu consimțământul proprietarului imobilului, respectiv interesează dacă autorul lucrării a fost sau nu de bună-credință.
Așadar, disting mai multe ipoteze:
Un soț sau, după caz, soții, ridică o lucrare autonomă pe terenul bun propriu al celuilalt soț
A existat consimțământul soțului proprietar al imobilului. În esență, reglementarea accesiunii imobiliare artificiale are la bază principiul consacrat în art. 577 alin. (1) C. civ., potrivit căruia lucrările (construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări) revin proprietarului imobilului, dacă prin lege sau prin act juridic nu se prevede altfel.
În lumina acestui text, consider că rămân valabile, cu unele adaptări, soluțiile pronunțate anterior în jurisprudență și agreate în doctrină, în sensul că, atunci când un soț ridică o lucrare, cu mijloace bunuri comune, pe terenul bun propriu al celuilalt soț, având consimțământul soțului proprietar, precum și atunci când ambii soți ridică o asemenea lucrare, pe terenul bun propriu al unuia dintre ei, construcția este bun comun, iar soțul neproprietar al terenului dobândește un drept de superficie (folosință) asupra imobilului bun propriu al celuilalt soț. Soluția se fundamentează în prezent pe dispozițiile art. 577 alin. (1) teza finală C. civ., ca excepție de la aplicarea regulilor accesiunii imobiliare artificiale, cât timp a existat consimțământul soțului proprietar al terenului și ne plasăm în ipoteza „actului juridic”, ca fundament al dobândirii proprietății de către autorul lucrării.
În aplicarea art. 339 C. civ., lucrarea fiind edificată în timpul regimului comunității legale, are natura juridică de bun comun, neîncadrându-se în niciuna din categoriile de bunuri proprii prevăzute de art. 340 C. civ., din moment ce mijloacele utilizate sunt bunuri comune. Practic, consimțământul soțului proprietar exclusiv al imobilului are valoarea unei renunțări la dreptul de a invoca accesiunea, permițând, astfel, aplicarea regulilor specifice regimului comunității legale în ceea ce privește intrarea în comunitate a lucrării astfel edificate.
În ceea ce privește dreptul de superficie, acesta este definit de art. 693 C. civ. ca fiind dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință, fie în temeiul legii, fie prin act juridic, fie prin alt mod prevăzut de lege, cu aplicarea dispozițiilor în materie de carte funciară. Dat fiind faptul că lucrarea dobândește calitatea de bun comun în temeiul legii, adică al regimului comunității legale, consider că și dreptul de superficie are ca fundament tot legea, adică regulile regimului comunității legale.
În mod similar, ar urma să fie soluționate raporturile dintre soți în cazul în care lucrarea este ridicată cu mijloace proprii ale soțului autor al lucrării, dar cu consimțământul celuilalt soț proprietar al terenului, cu deosebirea că, în acest caz, soțul care a edificat lucrarea dobândește un drept de proprietate, bun propriu, asupra construcției, în temeiul subrogației reale cu titlu universal [art. 340 lit. g)], și un drept de superficie (folosință) asupra terenului, care, de asemenea, este bun propriu.
Nu a existat consimțământul soțului proprietar al terenului. În ipoteza în care un soț efectuează o lucrare pe imobilul proprietatea celuilalt soț, fără consimțământul acestuia din urmă, el are calitatea unui constructor de rea-credință, devenind aplicabile dispozițiile art. 582 C. civ., dacă lucrarea este autonomă.
Soțul proprietar al imobilului are următoarele drepturi prevăzute la art. 582 C. civ.:
să invoce accesiunea, cerând instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării [bun propriu în temeiul art. 340 lit. g) coroborat cu art. 577 alin. (1) teza I], recunoscând soțului constructor un drept de creanță. Potrivit art. 582 C. civ., proprietarul terenului datorează autorului lucrării, într-o asemenea ipoteză, jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului. În condițiile în care au fost utilizate mijloace comune la edificarea lucrării, acest drept de creanță are natura juridică a unui bun comun, ceea ce înseamnă că, în aplicarea prezumției simple de contribuție egală la dobândirea bunurilor comune, soțul constructor va avea dreptul doar la o jumătate din valoarea creanței, adică o pătrime din valoarea materialelor și a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului. În cazul în care au fost utilizate mijloace proprii la edificarea lucrării, dreptul de creanță al soțului constructor este bun propriu în temeiul art. 340 lit. g) C. civ.
să ceară obligarea soțului constructor să desființeze lucrarea. Soluția nu este economică, în condițiile în care au fost utilizate mijloace comune pentru edificarea lucrării, comunitatea înregistrând o pierdere. În acest caz, cu ocazia lichidării regimului matrimonial va opera o desocotire în raporturile dintre soți, iar soțul constructor de rea-credință va putea fi obligat față de celălalt soț să-i plătească jumătate din valoarea bunurilor comune utilizate la edificarea lucrării, astfel încât pierderea finală se va localiza integral în patrimoniul soțului constructor de rea-credință, care, pe de o parte, va fi obligat să achite celuilalt soț partea care îi revine acestuia din bunurile comune astfel utilizate, iar, pe de altă parte, va suporta și pierderea în ceea ce privește partea care îi revine lui din bunurile comune folosite;
să ceară obligarea soțului autor al lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care acesta ar avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Această soluție nu poate fi de plano exclusă, având în vedere faptul că terenul este bun propriu, deci poate fi înstrăinat de soțul proprietar, iar, pe de altă parte, vânzarea între soți nu mai este interzisă de Codul civil.
Un soț efectuează lucrarea autonomă pe terenul bun comun
Calificarea dreptului asupra construcției va depinde de circumstanțele concrete ale cauzei, prin aplicarea în mod corespunzător a soluțiilor deja evocate.
Astfel, dacă lucrarea este realizată cu mijloace care sunt bunuri proprii, distingem, după cum:
celălalt soț a consimțit la edificarea lucrării, atunci aceasta este bun propriu al soțului autor al lucrării. Terenul rămâne bun comun, dar soțul autor al lucrării va avea un drept de superficie. Atunci când se folosesc în parte mijloace comune și în parte mijloace proprii, construcția este, în mod corespunzător, în parte bun comun și în parte bun propriu;
dacă celălalt soț nu a consimțit la efectuarea lucrării, se aplică în mod corespunzător art. 582 C. civ., iar dreptul de creanță al soțului autor de rea-credință al lucrării este bun propriu.
Dacă însă lucrarea este efectuată de un soț, cu mijloace comune, soții dobândesc un drept de proprietate comună asupra lucrării.
Soții efectuează lucrarea autonomă pe terenul unui terț
În cazul construcțiilor efectuate de soți pe terenul proprietatea unui terț, trebuie să se facă distincție între raporturile dintre soți și proprietarul imobilului, pe de o parte, și cele dintre soți, pe de altă parte:
raporturile dintre soți și terțul proprietar al imobilului sunt supuse Codului civil. Deci, vor fi aplicabile dispozițiile din materia accesiunii (art. 581-582 C. civ.), după cum soții au fost de bună sau de rea-credință, proprietarul imobilului având dreptul de opțiune potrivit distincțiilor prevăzute de lege. Dacă a existat o înțelegere cu proprietarul terenului, atunci soții dobândesc chiar dreptul de proprietate asupra lucrării, având un drept de superficie asupra terenului, cu respectarea dispozițiilor legale privind cartea funciară;
în raporturile dintre soți, dreptul astfel dobândit în timpul regimului comunității legale, ca drept de creanță sau, după caz, ca drept real, dacă soții sunt obligați să cumpere terenul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat sau dacă a existat înțelegere cu proprietarul terenului, va fi bun comun, potrivit art. 339 C. civ.
Aceleași sunt soluțiile dacă un singur soț edifică lucrarea autonomă cu mijloace bunuri comune. Dacă însă lucrarea este efectuată de un soț cu mijloace bunuri proprii, atunci dreptul de creanță sau, după caz, dreptul de proprietate este bun propriu, potrivit art. 340 lit. g) C. civ.
Natura juridică a drepturilor soților până la exercitarea opțiunii de către proprietarul terenului
Proprietarul imobilului are, între momentul încorporării materialelor în imobil și momentul exercitării pozitive a dreptului de accesiune, un drept de proprietate sub condiție suspensivă asupra lucrării, iar autorul acesteia are, asupra aceleiași lucrări, un drept de proprietate sub condiție rezolutorie, fiind, așadar, în prezența unei proprietăți rezolubile atipice (pentru că nu produce efectul retroactiv al condiției).
Drepturile soților în cazul lucrărilor adăugate efectuate asupra imobilului unui terț
În cazul lucrărilor adăugate necesare, în lipsa cărora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora [art. 578 alin. (3) lit. a)], potrivit art. 583 C. civ., proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există. În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obținerii acestora. Prin urmare, soții dobândesc un drept de creanță, care este bun comun și care are întinderea variabilă, după cum au fost de bună sau de rea-credință la efectuarea lucrărilor. Dacă lucrările adăugate necesare au fost efectuate doar de unul dintre soți cu mijloace proprii, atunci dreptul de creanță este bun propriu.
În ipoteza lucrărilor adăugate utile [art. 578 alin. (3) lit. b)], care sporesc valoarea economică a imobilului, art. 584 C. civ. distinge o paletă mai largă de opțiuni pe care le are proprietarul imobilului, după cum autorul lucrării utile a fost de bună sau de rea-credință.
Soții ridică o construcție pe terenul primit în concesiune
În cazul construcțiilor ridicate de soți pe terenul primit în concesiune potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, dreptul de concesiune este bun comun sau propriu, după cum locuința este bun comun sau propriu, în funcție de prevederile art. 339 și ale art. 340 C. civ., menținându-se soluția anterioară, pe considerentul că dreptul de concesiune se constituie în vederea edificării construcției, fiind un accesoriu al acesteia.
Sporul valorii imobilului bun propriu al unuia dintre soți
În practica judecătorească, sub imperiul Codului familiei, s-a pus problema naturii juridice a sporului de valoare adus imobilului bun propriu al unuia dintre ei. S-a decis că, atunci când sporul de valoare se realizează cu mijloace care sunt bunuri proprii ale soțului proprietar, el va fi bun propriu. Dacă se realizează cu mijloace care sunt bunuri comune, natura de bun propriu sau de bun comun a sporului de valoare depinde de următoarele împrejurări de fapt:
îmbunătățirile sau reparațiile efectuate în timpul căsătoriei nu au dus la transformarea esențială a imobilului, ci doar la sporirea valorii lui, caz în care imobilul rămâne bun propriu, dar sporul de valoare este bun comun;
îmbunătățirile sau reparațiile au dus la transformarea esențială a imobilului, astfel încât acesta a devenit un bun nou, caz în care acest bun va fi comun.
Consider că, sub imperiul Codului civil, trebuie avute în vedere distincțiile pe care le aduce noua reglementare în materia accesiunii reale imobiliare, care permite calificarea lucrărilor după cum sunt lucrări autonome sau adăugate, respectiv după cum au fost efectuate cu bună sau rea-credință.
Astfel, pentru prima ipoteză expusă mai sus, în realitate, fiind în situația unor lucrări adăugate, dreptul de creanță se poate naște ca bun comun, numai dacă a existat acordul soțului proprietar al imobilului [art. 577 alin. (1) C. civ.]. Dacă nu a existat acest acord și îmbunătățirile au fost făcute doar de unul dintre soți, chiar dacă mijloacele utilizate au fost bunuri comune, soluția depinde de distincțiile prevăzute de art. 583-585. Un drept de creanță se poate naște în ipoteza lucrărilor adăugate necesare și a celor utile, iar, în cazul celor voluptuare, soțul care a efectuat lucrările nu dobândește niciun drept de creanță.
Tot astfel, în cazul în care îmbunătățirile sau reparațiile au dus la transformarea esențială a imobilului, astfel încât a devenit un bun nou, putem fi în ipoteza unor lucrări autonome, astfel încât vor fi aplicabile reglementările cuprinse în art. 582 C. civ.
Dovada bunurilor
Dovada bunurilor comune
Potrivit art. 343 alin. (1) C. civ. [anterior, art. 30 alin. (3) C. fam.], calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
Textul instituie prezumția de comunitate, cu privire la care se impun următoarele precizări:
prezumția de comunitate, fiind un mijloc de probă, nu se confundă cu comunitatea legală. Potrivit acestei prezumții, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți este bun comun, fără a fi nevoie să se facă dovada că bunul a fost dobândit prin contribuția ambilor soți;
prezumția de comunitate este relativă, în sensul că se poate face dovada contrară, și anume că bunul nu este comun, ci este propriu, adică se încadrează în una din categoriile de bunuri prevăzute de art. 340 C. civ.
Dovada bunurilor proprii
Dat fiind că bunurile proprii reprezintă o excepție de la regula comunității, calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii prezintă o importanță practică deosebită. De exemplu, în cazul unei acțiuni de împărțire a bunurilor comune, fiecare soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii și deci nu fac obiectul împărțirii; de asemenea, oricare dintre soți poate cere și obține constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii; în cazul în care creditorul personal al unuia dintre soți a pornit urmărirea silită a bunurilor acestui soț, celălalt soț are interesul să probeze că anumite bunuri sunt proprii și nu pot fi urmărite. Anterior Codului civil, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 prevedea că „dovada că un bun este propriu se va putea face, între soți, prin orice mijloc de probă”.
În doctrină și în practica judecătorească s-a considerat că, în cazurile în care calitatea de bun propriu rezultă dintr-un act juridic încheiat de către un soț cu un terț, dacă soțul dobânditor trebuie să facă dovada calității de bun propriu a bunului astfel dobândit în raporturile sale cu celălalt soț, întrucât se poate folosi de orice mijloc de probă, rezultă că se derogă de la dreptul comun în ceea ce privește forma cerută de lege ad probationem și data certă. Aceasta înseamnă că, deși este vorba de un bun propriu, dobândit de unul dintre soți printr-un act juridic, dovada între soți se poate face cu orice mijloace de probă, chiar dacă, potrivit dreptului comun, este necesar un înscris ad probationem.
Pasivul matrimonial
Datoriile soților
Pasivul patrimoniului fiecăruia dintre soți cuprinde două categorii de datorii: datorii personale și datorii comune. În mod corespunzător, soții au două categorii de creditori: personali și comuni.
Calificarea datoriilor soților
Spre deosebire de bunurile soților, guvernate de regula potrivit căreia bunurile sunt prezumate a fi comune, iar proprii sunt doar bunurile expres și limitativ prevăzute de lege, în materia datoriilor regula care permite calificarea acestora este inversă: datoriile soților sunt prezumate a fi personale, iar comune sunt numai datoriile expres și limitativ prevăzute de lege.
Categoriile de datorii comune potrivit Codului civil
Conform art. 351 C. civ., soții răspund cu bunurile comune pentru:
obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
obligațiile pe care le-au contractat împreună;
obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei;
repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
Ca element de continuitate, se constată că, în linii generale, Codul civil menține categoriile de datorii comune reglementate anterior de Codul familiei.
Cu toate acestea, spre deosebire de art. 32 lit. a) C. fam., art. 351 lit. a) C. civ. a lărgit sfera acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere practic orice cheltuială făcută în legătură cu conservarea, administrarea și dobândirea unui bun comun, în timp ce art. 32 lit. a) C. fam. avea în vedere doar cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune.
Prin aceasta s-a urmărit să se asigure un echilibru între activul și pasivul matrimonial, astfel încât orice obligație care este în legătură cu un bun comun, fie pentru conservarea, administrarea și chiar dobândirea bunului, să aibă natura unei datorii comune.
De asemenea, spre deosebire de art. 32 lit. d) C. fam., care se referea doar la repararea prejudiciului cauzat prin însușirea unor bunuri proprietate publică, art. 351 lit. d) C. civ. a clarificat conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat unui terț, prin însușirea unui bun, indiferent de forma de proprietate, fiind astfel însușite propunerile formulate în literatura juridică, pornind de la premisa că, în această materie, nu se justifică instituirea unui tratament diferit pentru cele două forme de proprietate (publică și privată).
Obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune [art. 351 lit. a) C. civ.]
Datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
obligația să fie asumată de unul dintre soți;
să fie vorba de o obligație în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea unui bun comun (debitum cum re iunctum);
cheltuiala să fie în legătură cu un bun comun.
Obligațiile contractate de soți împreună [art. 351 lit. b) C. civ.]
În temeiul acestui text, datoria este comună, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
obligația să fie asumată de soți, fie prin contract, fie prin act unilateral. Deși textul se referă expres la obligațiile „contractate”, aceeași trebuie să fie soluția și în cazul în care obligația este asumată de soți printr-un act unilateral.
obligația să fie asumată de soți împreună. Formula împreună trebuie înțeleasă în sens larg, astfel:
obligația poate fi asumată concomitent sau succesiv;
obligația poate fi asumată prin același act sau prin acte separate;
obligația poate fi asumată sub modalități diferite (de exemplu, un soț se obligă pur și simplu, iar celălalt sub termen sau condiție);
obligațiile ambilor soți pot fi principale sau accesorii ori obligația unuia dintre ei este principală, iar cealaltă accesorie;
obligația este comună fără a deosebi după cum este divizibilă, solidară sau indivizibilă;
obligațiile pot fi asumate fie direct, fie prin reprezentare. Un soț poate să îl reprezinte pe celălalt soț, în temeiul unui mandat.
Obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei [art. 351 lit. c) C. civ.]
Potrivit acestui text, pentru ca datoria să fie comună, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
să fie vorba de o obligație asumată, în orice mod;
obligația să fie asumată doar de unul dintre soți;
cauza obligației să fie acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei, în raport cu nivelul de viață al soților (de exemplu, este comună în temeiul acestei dispoziții legale obligația contractată de unul dintre soți pentru îngrijirea cu medicamente a celuilalt soț).
Repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților [art. 351 lit. d) C. civ.]
Codul civil a clarificat conținutul acestei categorii de datorii comune, în sensul că are în vedere prejudiciul cauzat unui terț, prin însușirea unui bun, indiferent de forma de proprietate.
Sub incidența acestei prevederi legale, datoria este comună dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
prejudiciul să fie cauzat prin însușirea ilicită a unui bun. Noțiunea de „însușire” acoperă atât fapta penală, cât și delictul civil;
textul are în vedere nu numai bunul ca obiect al dreptului de proprietate, ci și al celorlalte drepturi, precum cele corespunzătoare dreptului de proprietate publică (dreptul de administrare, de concesiune sau de folosință);
faptul însușirii să fie săvârșit de unul dintre soți;
bunurile comune să fi înregistrat o sporire. „Sporul” trebuie înțeles în sens larg, atât ca achiziționare de noi bunuri sau mărirea valorii celor existente, cât și în sensul de evitare a scăderii valorii bunurilor comune;
existența unei legături de cauzalitate între însușirea săvârșită de unul dintre soți și sporirea valorii bunurilor comune. Legătura de cauzalitate poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Spre deosebire de celelalte datorii comune, aceasta prezintă anumite particularități:
obligația de a repara prejudiciul începe prin a fi o datorie personală a soțului care a săvârșit fapta și devine o datorie comună în măsura în care bunurile comune înregistrează un spor de valoare;
cei doi soți răspund din cauze și în limite diferite:
soțul care a săvârșit faptul însușirii ilicite este obligat în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și are obligația reparării integrale a prejudiciului;
celălalt soț răspunde în temeiul îmbogățirii fără justă cauză și numai în măsura sporului de valoare pe care l-a înregistrat partea sa din comunitate.
În limita sporului de valoare, datoria soților este comună, astfel încât creditorul va putea urmări oricare dintre bunurile comune, iar nu numai bunurile comune care au înregistrat un spor de valoare.
Regimul juridic al datoriilor soților
În funcție de natura juridică a datoriei – personală sau comună, legea instituie anumite reguli specifice de urmărire a bunurilor de către creditorii soților. În esență, având în vedere faptul că regimul comunității legale a soților este o modalitate a patrimoniului, ce implică existența unor mase patrimoniale de bunuri, în sensul art. 31 C. civ., regimul juridic al datoriilor soților reflectă principiul specializării gajului general al creditorilor chirografari, pe care Codul civil îl instituie, ca element de noutate, în art. 2324 alin. (3) C. civ., potrivit căruia creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac parte din acea masă patrimonială; numai în măsura în care aceste bunuri sunt insuficiente, ei pot urmări, pentru satisfacerea în întregime a creanței lor, celelalte bunuri ale debitorului.
Regimul juridic al datoriilor personale
Potrivit art. 353 C. civ. (anterior, art. 33 C. fam.), bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanței sale. Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii, astfel încât se respectă regula potrivit căreia creditorii personali nu pot urmări decât bunurile proprii.
În ipoteza în care creditorii personali ai unui soț urmăresc bunurile comune ale soților, celălalt soț poate invoca beneficiul de discuțiune, solicitând urmărirea prealabilă a bunurilor soțului debitor.
Întrucât textul interzice numai urmărirea bunurilor comune, iar nu și indisponibilizarea lor, creditorii personali pot cere luarea unor măsuri asigurătorii (sechestru asigurător, poprire asigurătorie) asupra bunurilor comune.
Regimul juridic al datoriilor comune
Potrivit art. 352 C. civ., în măsura în care datoriile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate, dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei.
Prin urmare, spre deosebire de reglementarea anterioară din art. 34 C. fam., care nu prevedea o asemenea cauză legală de solidaritate, astfel încât, potrivit regulii din dreptul comun răspunderea soților cu bunurile proprii pentru datoriile comune era în principiu divizibilă, art. 352 C. civ. instituie principiul răspunderii solidare a soților pentru datoriile comune. De asemenea, soțul care a plătit datoria comună are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.
În sfârșit, un alt element de noutate în această materie este dat de soluția legislativă consacrată de art. 354 C. civ., potrivit căruia veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția obligațiilor asumate pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei. Textul restrânge, așadar, gajul general al creditorilor comuni ai soților, ceea ce permite menținerea independenței profesionale a soților, precum și conservarea de către comunitate a unui minimum de resurse.
Funcționarea regimului comunității legale
Considerații generale privind gestiunea bunurilor comune
Una dintre cele mai importante probleme ale regimurilor comunitare (cum este și cel prevăzut de Codul civil și, anterior, de Codul familiei) o constituie cea legată de gestiunea bunurilor comune.
Din punct de vedere teoretic pot fi concepute trei sisteme de gestiune a bunurilor comune: gestiunea comună (fiecare soț are dreptul de a participa la gestiunea bunurilor comune, alături de celălalt), gestiunea paralelă (fiecare soț are aceleași puteri asupra bunurilor comune) și gestiunea separată (fiecare soț nu are putere decât asupra bunurilor proprii și asupra bunurilor comune pe care le-a dobândit).
La acestea se poate adăuga, cu titlu excepțional, așa-numita gestiune exclusivă (un soț are o putere exclusivă, ținând seama de natura juridică a actului sau a bunului).
Gestiunea comună (cogestiunea). În cadrul acestui sistem, toate actele asupra bunurilor comune se săvârșesc de cei doi soți împreună, fiind necesar, întotdeauna, consimțământul ambilor. Acest sistem asigură coeziunea patrimonială dintre soți, pentru că, prin ipoteză, toate deciziile se iau în comun de cei doi soți.
Gestiunea paralelă (concurentă). Aceasta presupune că fiecare soț are, în principiu, puterea de a gestiona singur comunitatea, altfel spus fiecare este în egală măsură „șef al comunității”.
Egalitatea dintre soți se traduce, așadar, într-o independență reciprocă a lor în ceea ce privește gestiunea bunurilor comune. Fiecare soț poate săvârși acte asupra bunurilor comune în virtutea propriei sale puteri conferite de lege, iar nu și în calitate de reprezentant al celuilalt soț. Acest mecanism elimină practic dificultățile generate de prezumția de mandat tacit reciproc, dar prezintă riscul săvârșirii unor acte dezordonate, contradictorii, deoarece fiecare soț poate să acționeze pe cont propriu asupra bunurilor comune.
Gestiunea exclusivă – excepție de la principiul egalității. Gestiunea exclusivă reprezintă o excepție de la gestiunea concurentă și de la cogestiune și intervine atunci când actul prezintă un caracter personal. Astfel, se consideră că intră în sfera acestui mecanism: legatul; partajul unei succesiuni care intră în comunitate (și care poate fi cerut doar de soțul moștenitor); actele de gestiune asupra bunurilor comune care au fost afectate exercitării profesiei unuia dintre soți și care nu pot fi făcute decât de soțul care exercită profesia, fără nicio ingerință din partea celuilalt soț, sub condiția să fie vorba de acte curente.
Gestiunea separată. În cadrul acestui mecanism, fiecare soț exercită puteri doar asupra bunurilor proprii, precum și asupra bunurilor comune pe care le-a dobândit.
Acest mecanism nu este consacrat în legislația română.
Gestiunea bunurilor comune potrivit Codului civil
Aspecte generale
În reglementarea Codului familiei, regula era aceea a gestiunii comune, combinată cu mandatul tacit reciproc dintre soți.
Astfel, potrivit art. 35 alin. (1) C. fam., soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. În continuare, alin. (2) prevedea că oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț. Cu toate acestea, niciunul dintre soți nu poate înstrăina și nici nu poate greva un teren sau o construcție ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimțământul expres al celuilalt soț.
În reglementarea Codului civil, pentru majoritatea actelor juridice care au ca obiect bunuri comune ale soților, legiuitorul a consacrat mecanismul gestiunii paralele (concurente), comunitatea fiind dotată astfel cu un „executiv bicefal”. Pentru anumite categorii de acte juridice grave este menținut mecanismul cogestiunii bazat pe consimțământul expres al soților. Codul civil s-a îndepărtat, așadar, de soluția tradițională din Codul familiei, respectiv sistemul cogestiunii, instituit prin dispozițiile art. 35 alin. (1), potrivit cărora soții administrează, folosesc și dispun împreună de bunurile comune. Consecința firească a noii perspective și opțiuni legislative în materia gestiunii bunurilor comune este renunțarea la prezumția mandatului tacit reciproc și consacrarea sistemului gestiunii concurente.
Mecanismul gestiunii paralele
Sub imperiul Codului familiei, singurele acte care intrau în sfera de aplicare a mecanismului gestiunii paralele erau actele de conservare. Soluția era desprinsă din interpretarea art. 35 C. fam., potrivit căruia intrau sub incidența cogestiunii actele de administrare, folosință și dispoziție, în timp ce cu privire la actele de conservare textul nu prevedea că se săvârșesc de soți împreună, de unde soluția posibilității încheierii acestora doar de unul dintre soți. În plus, această soluție era susținută de natura acestor acte juridice, care întotdeauna profită, astfel încât pot fi încheiate doar de unul dintre soți chiar dacă celălalt s-ar opune. Codul civil extinde câmpul de aplicare al mecanismului gestiunii paralele, art. 345 și art. 346 permițând identificarea domeniului de aplicare, atât din punctul de vedere al naturii bunurilor, cât și al actelor juridice asupra acestora.
Astfel, potrivit art. 345 C. civ., fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț. Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul soților. De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.
Pe de altă parte, art. 346 C. civ. prevede că actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți. Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de publicitate. Sunt, de asemenea, exceptate de la condiția acordului ambilor soți darurile obișnuite. Din analiza acestor texte rezultă că sunt supuse regulii gestiunii paralele următoarele categorii de acte având ca obiect bunuri comune:
actele de conservare asupra bunurilor mobile și imobile;
actele de folosință asupra bunurilor mobile și imobile, dacă nu se schimbă destinația bunului comun;
actele de administrare asupra bunurilor mobile și imobile;
actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile care, potrivit legii, nu sunt supuse unor formalități de publicitate;
darurile obișnuite;
actele de dobândire a bunurilor comune.
Mecanismul gestiunii comune (cogestiunii)
În lumina art. 346 C. civ., sunt avute în vedere anumite categorii de acte grave, pentru care este necesar consimțământul expres al ambilor soți, precum:
actele de dispoziție cu titlu oneros asupra imobilelor bunuri comune;
actele de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare este supusă formelor de publicitate;
actele cu titlu gratuit între vii, cu excepția darurilor obișnuite;
schimbarea destinației unui bun comun, mobil sau imobil.
Comparând reglementarea din Codul civil cu soluțiile aplicate sub imperiul Codului familiei, se poate constata că s-a menținut soluția anterioară, potrivit căreia în cazul actelor de dispoziție asupra bunurilor imobile, precum și în cazul actelor cu titlu gratuit între vii asupra bunurilor mobile, cu excepția darurilor obișnuite, este necesar consimțământul expres al ambilor soți. În plus, Codul civil extinde sfera de aplicare a condiției consimțământului expres al ambilor soți și în cazul actelor de dispoziție cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare este suspusă formelor de publicitate, precum și în cazul schimbării destinației unui bun comun, acte care în reglementarea Codului familiei puteau fi săvârșite de un singur soț, în baza mandatului tacit reciproc între soți.
Prin urmare, deși, raportat la întreaga masă de bunuri comune ale soților regula pare să fie gestiunea paralelă, în realitate, în materia actelor de dispoziție asupra imobilelor și mobilelor a căror înstrăinare este supusă anumitor formalități de publicitate, precum și a actelor cu titlu gratuit între vii, regula cogestiunii a triumfat.
Gestiunea exclusivă
Gestiunea exclusivă presupune că actele supuse acestui mecanism nu pot fi îndeplinite decât de unul dintre soți, în virtutea caracterului personal al actului săvârșit. Intră în această categorie:
legatul. Astfel, potrivit art. 350 C. civ., fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri. Soluția se justifică prin caracterul personal al testamentului, pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin efectul mortis causa al actului, care presupune că acesta produce efecte la decesul soțului dispunător, când încetează și comunitatea;
gestiunea sumelor de bani sau a titlurilor aflate în conturile deschise doar pe numele unuia dintre soți, regulă care aparține însă regimului primar imperativ. Soțul titular al contului are gestiunea exclusivă, independent de proveniența sau natura juridică a acestor bunuri [art. 317 alin. (2) C. civ.];
titlurile de valoare – deși sunt bunuri comune, soțul care este asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate [art. 349 alin. (2), teza a II-a C. civ.].
Gestiunea bunurilor proprii
Potrivit art. 342 C. civ., fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii. În absența unor dispoziții speciale privind modalitatea de realizare a gestiunii bunurilor proprii, își vor găsi aplicarea mecanismele din dreptul comun, ținând seama însă, dacă este cazul, de regulile de protecție care configurează regimul primar imperativ, care prevalează asupra oricăror alte dispoziții; spre exemplu, dacă locuința conjugală este bun propriu al unuia dintre soți, acesta nu poate dispune totuși singur și discreționar de imobilul în cauză [art. 322 alin. (1) C. civ.].
Cu aceste excepții, fiecare soț exercită în mod exclusiv, asupra bunurilor proprii, drepturile de administrare, folosință și dispoziție; fiecare soț poate să încheie diferite acte juridice fie cu terții, fie cu celălalt soț. Raporturile dintre soți, precum și cele dintre fiecare soț și terți cu privire la bunurile proprii ale fiecărui soț sunt guvernate de dreptul comun. Un soț poate da un mandat general celuilalt soț pentru administrarea bunurilor sale proprii, după cum, potrivit dreptului comun, poate să-i dea un mandat special pentru înstrăinarea anumitor bunuri proprii. De asemenea, între soți, cu privire la bunurile lor proprii sunt aplicabile dispozițiile privind gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C. civ.).
În ceea ce privește acțiunea în revendicarea bunurilor proprii, aceasta se exercită potrivit dreptului comun. Astfel, în afară de acțiunile introduse împotriva terților, dacă un soț deține fără temei bunuri proprii ale celuilalt soț și refuză să i le restituie, este perfect posibilă și admisibilă acțiunea în revendicare introdusă de soțul proprietar împotriva soțului posesor, dar neproprietar. Mai mult, în jurisprudență s-a decis că este admisibilă formularea unei ordonanțe președințiale, când se solicită restituirea unor bunuri de uz personal sau pentru exercitarea profesiei, în condițiile în care soția a fost izgonită de acasă, iar soțul care se afla în posesia acestor bunuri refuza să i le predea.
Regimul comunității legale a soților – paradigma proprietății devălmașe
Proprietatea devălmașă în concepția Codului civil
Spre deosebire de Codul civil din 1864, noul Cod civil reglementează proprietatea devălmașă în art. 632, stabilind că aceasta este, alături de proprietatea comună pe cote-părți, una dintre formele „proprietății comune”, ca modalitate a dreptului de proprietate. Potrivit art. 667 C. civ., există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.
De asemenea, potrivit art. 668 C. civ., dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale. În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător. Rezultă, așadar, că proprietatea devălmașă este expres reglementată de lege și poate avea ca temei fie legea, fie actul juridic.
Aspectele de noutate pe care le aduce Codul civil constau în aceea că:
proprietatea devălmașă nu mai este limitată la comunitatea legală a soților. Este astfel posibilă existența acesteia și în afara căsătoriei, nu numai în cazurile prevăzute expres de lege, ci poate să ia naștere și prin act juridic;
regimul comunității legale a soților constituie dreptul comun pentru proprietatea devălmașă, inclusiv sub aspectul gestiunii bunurilor comune normele acestui regim matrimonial fiind aplicabile în completarea legii speciale sau, după caz, în lipsa unor prevederi speciale în actul juridic care constituie izvorul concret al proprietății devălmașe.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei
Precizări prealabile. Reglementare
Preocuparea legiuitorului pentru protecția comunității legale a soților a determinat și o viziune extrem de restrictivă cu privire la posibilitatea soților de a pune capăt devălmășiei dintre ei în timpul căsătoriei, datorită temerii că o împărțeală a bunurilor comune ar semnifica, de fapt, încetarea comunității, ceea ce era inadmisibil în concepția redactorilor Codului familiei. Altfel spus, prin derogare de la regula din dreptul comun potrivit căreia nimeni nu poate fi silit să rămână în indiviziune, în viziunea Codului familiei, proprietatea comună devălmașă a soților a fost concepută ca fiind o proprietate comună organizată și forțată, menită să dăinuie cât timp durează și căsătoria.
Spre deosebire de Codul familiei, Codul civil relaxează în mod spectaculos posibilitatea împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, la cererea unuia dintre soți, menținând totodată celelalte cazuri de împărțire a bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soți.
Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unuia dintre soți
Reglementare. Cazuri și condiții
Noul Cod civil menține posibilitatea împărțirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, cu precizarea că, spre deosebire de reglementarea restrictivă din Codul familiei, permite soților să recurgă oricând în timpul căsătoriei la un partaj amiabil. Astfel, potrivit art. 358 C. civ., în timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în caz de neînțelegere. Prin urmare, în timpul căsătoriei se poate face un partaj amiabil al bunurilor comune, prin act notarial, sau, în caz de neînțelegere, pe cale judecătorească, fără însă ca legea să mai condiționeze admisibilitatea acțiunii de partaj de dovada unor motive temeinice. Prin această soluție se consacră practic în materia comunității legale a soților principiul enunțat în art. 669 C. civ. în materia coproprietății, potrivit căruia încetarea acesteia poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească, modalitățile de realizare a partajului fiind cele prevăzute de art. 670 C. civ., adică prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească în condițiile legii.
Efectele partajului în timpul căsătoriei. Menținerea comunității
Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii.
Bunurile comune care nu au fost împărțite își păstrează, firesc, acest caracter, după cum bunurile dobândite după partaj, în timpul căsătoriei, vor fi bunuri comune, dacă nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii. Cu alte cuvinte, comunitatea legală nu încetează, ci rămâne în ființă atât timp cât va dura și căsătoria. Alineatul (4) al art. 358 consacră expres soluția potrivit căreia regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărțite în timpul căsătoriei. Prin urmare, bunurile care vor fi dobândite după partaj sunt supuse regimului comunității legale, devenind, după caz, bunuri comune sau bunuri proprii. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei produce efecte numai pentru viitor, fiind vorba de o comunitate organizată. În plus, sunt aplicabile prevederile art. 680 C. civ. în ceea ce privește efectele pentru viitor ale partajului.
Împărțeala bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea creditorilor unuia dintre soți
Condiții
Reglementând regimul juridic al datoriilor proprii, într-o redactare identică fostului art. 33 C. fam., art. 353 C. civ. prevede că nu pot fi urmărite bunurile comune de către creditorii personali ai unuia dintre soți. Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor și dacă acestea se dovedesc neîndestulătoare, creditorul poate să solicite partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanței sale.
Pentru a fi admisă o astfel de acțiune, este necesară îndeplinirea următoarelor condiții:
creditorul personal al unuia dintre soți să fi urmărit, în prealabil, bunurile proprii ale debitorului său, ceea ce înseamnă că această acțiune are un caracter subsidiar;
bunurile proprii ale soțului debitor să se fi dovedit neîndestulătoare pentru acoperirea creanței sale;
obiectul acțiunii creditorului să îl constituie bunurile comune ale soților, însă numai în măsura acoperirii creanței sale.
Dacă instanța constată că aceste condiții sunt îndeplinite, va admite acțiunea de partaj formulată de către creditor și va dispune împărțeala bunurilor cerută de către acesta. Creditorii exercită acțiunea în împărțirea bunurilor comune în nume propriu, iar nu pe calea acțiunii oblice, în numele soțului debitor, condițiile de exercitare a celor două acțiuni de partaj fiind diferite.
Efectele admiterii acțiunii
Potrivit art. 353 alin. (3) C. civ. (fost art. 33 alin. (3) C. fam.), bunurile comune împărțite la cererea creditorului și atribuite fiecărui soț devin bunuri proprii. Bunurile neîmpărțite, ca și cele dobândite ulterior, vor fi bunuri comune, pentru că regimul matrimonial al comunității legale își continuă existența atât timp cât va dura căsătoria.
Împărțirea bunurilor comune pe cale incidentală
Este posibil ca un creditor personal al unuia dintre soți să pornească executarea silită asupra bunurilor comune. Desigur, celălalt soț are posibilitatea să invoce beneficiul de discuțiune și să ceară ca acel creditor să urmărească mai întâi bunurile proprii ale soțului debitor. Dacă, din diverse motive, nu are interes să ceară acest lucru (spre exemplu, în mod evident, celălalt soț nu are bunuri proprii care să poată fi urmărite), el poate formula contestație la executare potrivit art. 711 alin. (4) NCPC (anterior, art. 4001 C. proc. civ. din 1865), care dispune că împărțirea bunurilor proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie poate fi hotărâtă, la cererea părții interesate, și în cadrul judecării contestației la executare. Aceeași soluție se aplică, mutatis mutandis, în cazul executării silite pornite de organele fiscale asupra bunurilor comune ale soților pentru datoria fiscală a unuia dintre ei, deoarece art. 174 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, prevede că la cererea părții interesate instanța poate decide, în cadrul contestației la executare, asupra împărțirii bunurilor pe care debitorul le deține în proprietate comună cu alte persoane.
Comunitatea legală a soților la confluența legii societăților
Precizări prealabile
La intersecția regimului matrimonial cu legislația societăților comerciale, anterior Codului civil s-au născut mai multe probleme privind: bunurile comune ca aport social, natura juridică a titlurilor de valoare, actele de dispoziție asupra titlurilor de valoare, natura juridică a datoriilor soților ca asociați. Codul familiei nu a oferit soluții pentru niciuna dintre aceste probleme, explicația fiind de ordin istoric.
Articolele 348-349 C. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, conțin soluții legislative exprese vizând problematica aportului în bunuri comune la constituirea unei persoane juridice și natura juridică a titlurilor de valoare. Textele, mai ales după modificarea realizată prin Legea nr. 71/2011, sunt evident binevenite, reglementând aspecte practice deosebit de importante pentru constituirea societăților și natura juridică a titlurilor de valoare.
Bunul comun ca aport social
Reglementare
Potrivit art. 348 C. civ., bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile legii. În primul rând, se remarcă faptul că ipoteza avută în vedere de art. 348 are în vedere orice societate cu personalitate juridică, inclusiv societatea civilă, precum și asociațiile și fundațiile. În al doilea rând, în ceea ce privește soluțiile preconizate, textul instituie regula potrivit căreia bunurile comune pot fi aduse ca aport la constituirea unei societăți sau a unei asociații ori fundații. Aceasta nu reprezintă nicio noutate în raport cu reglementarea anterioară.
Regimul juridic al aportului de bunuri comune în cazul societăților cu personalitate juridică
În primul rând, precizez că, neexistând niciun impediment legal, în condițiile Legii societăților nr. 31/1990, soții pot constitui o societate cu personalitate juridică, după cum pot avea calitatea de asociați sau de acționari într-o societate constituită cu terțe persoane.
În al doilea rând, în ceea ce privește aportul social, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerțului. În schimbul bunului adus ca aport, asociatul dobândește ceea ce generic voi denumi „titluri de valoare”, respectiv: părți de interes, în cazul societății în nume colectiv și al societății în comandită simplă, părți sociale la societatea cu răspundere limitată și acțiuni la societatea în comandită pe acțiuni și la societatea pe acțiuni.
Aportul în societate poate fi în bani sau alte valori (de exemplu, creanțe) sau în natură, în condițiile Legii nr. 31/1990.
Natura juridică a titlurilor de valoare
Calitatea de asociat conferă dreptul de a participa și de a interveni în afacerile societății. Este vorba de drepturi personale nepatrimoniale, precum participarea la procesul decizional în adunările generale, dreptul de a alege și de a fi ales etc. Drepturile patrimoniale ale asociatului sunt, în principal, dreptul la dividende și dreptul la partajarea activului social rămas după lichidarea societății.
Calitatea de asociat este independentă de natura juridică a bunului aportat (comun sau propriu), în sensul că natura comună a bunului care a fost aportat sau cu care au fost achiziționate părțile sociale sau acțiunile într-o societate nu generează de plano calitatea de asociați sau acționari a ambilor soți.
În schimb, natura juridică a bunului aportat determină calificarea corespunzătoare a titlurilor de valoare, de unde rezultă că, atunci când aportul este bun comun, trebuie să se admită că și părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune, iar valoarea lor, precum și dividendele intră în masa bunurilor comune.
Prin urmare, nu este nicio contradicție în faptul că, deși asociat este doar unul dintre soți, aportul fiind bun comun, titlurile de valoare sunt tot bunuri comune. Așadar, problema de a determina cine are calitatea de asociat este distinctă de problema privind natura juridică a părților sociale sau a acțiunilor.
Încetarea și lichidarea comunității
Încetarea regimului comunității legale
Codul familiei nu a reglementat expres aspectele privind încetarea și lichidarea regimului matrimonial. Articolul 36 C. fam. avea în vedere doar împărțirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei, prin învoiala soților sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească. Totuși, chiar sub imperiul regimului unic și imperativ al comunității legale, problematica privind încetarea și lichidarea comunității prezenta aspecte mult mai complexe, care nu se reduceau la mecanismul împărțirii bunurilor comune ale soților. Astfel, este necesar să se stabilească data încetării comunității (a regimului matrimonial), natura juridică a comunității post-matrimoniale, iar în cadrul lichidării propriu-zise, pe lângă împărțirea bunurilor comune, trebuie avute în vedere problemele legate de lichidarea pasivului matrimonial.
Codul civil reglementează expres cauzele de încetare a comunității, precum și aspectele legate de lichidarea acesteia (art. 355-357).
Cauzele încetării regimului comunității legale
Spre deosebire de Codul familiei, Codul civil conține dispoziții explicite în această materie. În ceea ce privește cauzele încetării regimului comunității legale, potrivit art. 319 alin. (1) C. civ., regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei. Acestea sunt cauze generale de încetare a regimului matrimonial și coincid practic cu disoluția căsătoriei, având în vedere principiul potrivit căruia regimul matrimonial nu poate exista decât în limitele temporale ale căsătoriei, ceea ce înseamnă că nu poate supraviețui disoluției căsătoriei.
Regimul comunității legale poate să înceteze și în cazul în care, în timpul căsătoriei, intervine modificarea regimului matrimonial, în condițiile art. 369-372 C. civ., de exemplu, prin înlocuirea acestuia cu regimul separației de bunuri. Prin urmare, se poate afirma, sintetic, că regimul comunității legale încetează fie prin efectul unei cauze de disoluție a căsătoriei, când încetează practic orice regim matrimonial, fie prin înlocuirea acestuia în timpul căsătoriei.
Potrivit art. 259 alin. (4)-(6) C. civ. (anterior, art. 37 C. fam.), desființarea căsătoriei are în vedere nulitatea sau, după caz, anularea căsătoriei, încetarea căsătoriei se produce prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți, iar desfacerea căsătoriei se realizează prin divorț. În ceea ce privește nulitatea căsătoriei, în cazul căsătoriei putative, dacă cel puțin unul dintre soți a fost de bună-credință, înseamnă că a existat comunitatea legală, fiind aplicabile regulile din materia divorțului [art. 304 alin. (2) C. civ.]. Dacă ambii soți au fost de rea-credință la încheierea căsătoriei lovite de nulitate sau, după caz, anulată, atunci nulitatea produce efecte retroactive, considerându-se că nu a existat niciodată nici căsătorie și nici regim matrimonial. În acest caz, nu se pune, așadar, problema lichidării comunității, aplicându-se regulile referitoare la bunurile dobândite în timpul concubinajului.
Referitor la desfacerea căsătoriei, pe lângă divorț, art. 293 alin. (2) C. civ. (anterior, art. 22 C. fam.) reglementează cazul special în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, prima căsătorie fiind considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință. În toate aceste cazuri, regimul matrimonial încetează la data la care s-a produs disoluția căsătoriei, în funcție de cauzele de încetare, desfacere sau desființare a căsătoriei, luând însă în considerare și unele dispoziții speciale.
Încetarea regimului matrimonial este distinctă de problema privind lichidarea comunității legale, lichidare care presupune repartiția activului și a pasivului comunitar între soți, potrivit regulilor care privesc împărțirea bunurilor comune, compensarea reciprocă a creanțelor etc.
Efectele încetării comunității legale
Încetarea regimului comunității legale produce două efecte principale. În primul rând, încetează cu efecte pentru viitor însăși aplicarea regulilor specifice acestui regim, respectiv încetează aplicarea prezumției de comunitate, consacrată de art. 339 C. civ. În al doilea rând, ca efect al încetării comunității legale, aceasta urmează să fie lichidată. Astfel, potrivit art. 355 alin. (1) C. civ., la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.
În cazul încetării regimului matrimonial prin constatarea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei putative, lichidarea se face între soți, după regulile din materia divorțului. În cazul în care comunitatea încetează prin moartea unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat, în sensul că: mai întâi se stabilește cota care revine fiecăruia dintre soți din comunitate; apoi cota din comunitate care revine soțului decedat se include în masa succesorală.
Soluțiile nu prezintă elemente de noutate față de actuala jurisprudență, dar prezintă avantajul incontestabil al unei reglementări explicite.
Lichidarea comunității legale
Potrivit art. 320 C. civ., în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare. Tot astfel, art. 355 alin. (1) C. civ. prevede că la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
În esență, soluția este aceeași ca și cea din Codul familiei, în sensul că lichidarea comunității legale se poate face prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească. Aspectul de noutate pe care îl aduce Codul civil constă în faptul că, în ceea ce privește lichidarea comunității prin învoiala soților, la încetarea comunității, se instituie expres condiția formei autentice notariale. Textul este de natură să suscite unele discuții și interpretări.
Astfel, se pune întrebarea dacă, față de modul în care este textul redactat, în sensul că instituie condiția formei autentice „notariale” în cazul unui divorț prin acordul soților, care urmează să fie pronunțat de instanța de judecată, învoiala soților cu privire la împărțeala bunurilor (lichidarea comunității) trebuie să îmbrace forma notarială sau, dimpotrivă, soții pot prezenta învoiala lor sub forma unui înscris sub semnătură privată, de care instanța să ia act prin hotărâre judecătorească (de expedient), fiind astfel suficientă hotărârea instanței, care oricum are valoarea unui înscris autentic? În ceea ce mă privește, consider că ar fi excesiv să se solicite soților să prezinte un act notarial de partaj, în condițiile în care oricum instanța va lua act de cazul actelor notariale.
Condiția actului notarial poate fi considerată excesivă, având în vedere faptul că, în materia partajului, Codul civil nu impune o asemenea condiție. Astfel, art. 670 prevede doar că partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii. Actul de partaj trebuie să îmbrace forma autentică numai în cazul imobilelor, potrivit art. 680 alin. (2).
Potrivit art. 357 C. civ., în cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune. În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală. Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Textul descrie succint mecanismul lichidării comunității legale, care implică partajul bunurilor comune și lichidarea datoriilor, valorificând soluțiile deja consacrate în doctrină și jurisprudență. Ca și aspect de noutate, prin alin. (2) teza a II-a se instituie o prezumție legală simplă că soții au avut o contribuție egală. Soții se pot însă învoi doar să transforme devălmășia în indiviziune – caz în care nu este vorba de partaj, ci doar de stabilirea contribuției fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și, pe cale de consecință, a cotelor-părți din dreptul de proprietate comună – sau să împartă bunurile în materialitatea lor, realizând un partaj propriu-zis. Aceste dispoziții speciale se completează cu prevederile generale din materia partajului (art. 669-685), care, potrivit art. 686 C. civ., sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul lor, precum și celor aflate în devălmășie. Astfel, potrivit art. 676 C. civ., partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar. Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în unul dintre următoarele moduri:
atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia dintre ei.
Capitolul II. Regimul separației de bunuri
Caracterizare generală
Regimul separației de bunuri se situează la antipodul regimurilor comunitare. Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, acest regim are vocația de a realiza o completă disociere a intereselor soților, oferind acestora cea mai mare independență patrimonială.
Regimul separației de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel: independență si simplitate. Regimul separației conferă soților o independență patrimonială deplină. Un alt avantaj al regimului separației este acela că protejează soții în cazul unui pasiv foarte important. Spre exemplu, dacă unul dintre soți este profesionist lansat într-o activitate ce implică un risc ridicat, se recomandă în acest caz opțiunea pentru regimul separației de bunuri, celălalt soț fiind protejat astfel de efectele unei eventuale insolvabilități.
Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separației nu conduce la formarea unei mase de bunuri comune. Totuși, raporturile patrimoniale dintre soți au o configurație specifică, nefiind identice acelora dintre persoanele care trăiesc în uniuni libere.
Reglementare. Fundament
Regimul separației de bunuri este reglementat de art. 360-365 C. civ.
El este în principal un regim convențional, în sensul că izvorul său este convenția matrimonială, spre deosebire de reglementarea aplicabilă sub imperiul Codului civil din 1864, în lumina căreia regimul separației de bunuri era considerat ca fiind regimul matrimonial legal. Temeiul regimului separației de bunuri îl poate însă constitui și hotărârea judecătorească prin care instanța, la cererea unuia dintre soți, pronunță separația de bunuri, „atunci când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei”, în sensul art. 370 alin. (1). Indiferent de sorgintea convențională sau judiciară, efectele produse sunt aceleași.
Separația patrimoniilor
Separația activului
Potrivit art. 360 C. civ., fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.
Dacă soții sunt căsătoriți sub imperiul separației de bunuri, în cadrul patrimoniului fiecăruia dintre ei nu se mai constituie așadar acea masă de bunuri comune, specifică regimurilor de tip comunitar: orice bun dobândit de unul dintre soți alimentează exclusiv patrimoniul respectivului soț, nici data dobândirii (anterioară sau posterioară încheierii căsătoriei) și nici caracterul oneros sau gratuit neavând vreo relevanță cu privire la determinarea naturii juridice a bunului în cauză. Cu unele excepții, în relațiile patrimoniale dintre soții aflați sub regimul separației de bunuri sunt aplicabile în principiu dispozițiile dreptului comun (regulile privitoare la accesiune, mandat, îmbogățirea fără justă cauză etc.).
În ipoteza în care unul dintre soți dobândește un bun utilizând fonduri/bunuri aparținând celuilalt soț, fără acordul acestuia din urmă, se pune problema determinării naturii juridice a bunului dobândit în asemenea condiții. Soluția este oferită de dispozițiile art. 363 alin. (2) C. civ., potrivit cărora în proporția bunurilor proprii folosite fără acordul său, soțul proprietar al bunurilor/fondurilor utilizate poate alege între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Dar cum această soluție, fără niciun fel de circumstanțiere, ar fi fost de natură să pericliteze securitatea circuitului civil, afectând drepturile/interesele terților de bună-credință, teza a II-a a aceluiași text prevede că proprietatea nu poate fi reclamată decât înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soț.
Dovada bunurilor
Necesitatea delimitării patrimoniilor soților ridică unele probleme de dovadă în două categorii de situații: în raporturile dintre soți (spre exemplu, la momentul partajului cu ocazia lichidării regimului), precum și față de creditorii fiecăruia dintre soți, în scopul delimitării bunurilor pe care aceștia au dreptul să le urmărească.
Dacă în privința bunurilor imobile proprietatea este mai ușor de dovedit, unele dificultăți pot apărea în materie de bunuri mobile corporale, în condițiile în care comunitatea de viață determină adesea o confuziune parțială a elementelor mobiliare din patrimoniile soților, iar de multe ori probele scrise nu sunt păstrate. Soluția legislativă instituită pentru preîntâmpinarea acestor situații delicate și complexe este aceea a întocmirii de către notarul public (chemat să autentifice convenția matrimonială) a unui inventar al bunurilor mobile, indiferent de modul lor de dobândire – art. 361 alin. (1) C. civ.
Pentru opozabilitate față de terți, inventarul va fi anexat convenției matrimoniale, fiind supus acelorași formalități de publicitate ca și aceasta – alin. (3) al art. 361. Astfel, în privința bunurilor mobile existente la momentul adoptării regimului separației confuzia ar putea fi evitată dacă inventarul este riguros întocmit, pe baza declarațiilor soților și mai ales a mijloacelor de probă pe care aceștia le pot furniza. Neîndoielnic, utilitatea acestui inventar este mai pregnantă în cazul soților ale căror patrimonii conțin elemente consistente de natură mobiliară. Dacă inventarul nu se întocmește, lipsind astfel persoana interesată de un mijloc de probă eficient în dovedirea naturii juridice de bun propriu, conform alin. (4) al art. 361, până la proba contrară se prezumă că dreptul de proprietate exclusivă aparține soțului posesor.
Separația pasivului
Independența patrimonială a soților se manifestă și în privința laturii pasive, în principiu neexistând decât datorii personale ale fiecărui soț. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 364 alin. (1), niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.
Așadar, datoriile care grevau patrimoniul fiecărui soț în momentul încheierii căsătoriei, precum și acelea asumate de el în timpul căsătoriei rămân personale ale soțului respectiv (indiferent dacă sunt de natură contractuală sau delictuală) și vor fi guvernate de dreptul comun al obligațiilor. Principiul independenței patrimoniale la nivelul laturii pasive comportă însă anumite limite. După cum se prevede expres în cuprinsul alin. (2) al art. 364, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor. În lipsă de convenție contrară, fiecare din soți este ținut să contribuie la cheltuielile căsătoriei proporțional cu mijloacele de care dispune, fiind posibil ca unul din soți să contracteze datorii pentru care se va angaja răspunderea solidară a soților, cu excepția situațiilor în care soțul interesat face dovada caracterului inutil ori excesiv al cheltuielilor făcute de celălalt. Caracterul solidar al obligației reprezintă, fără îndoială, o formă de protecție a terților de bună-credință care intră în relații patrimoniale cu unul dintre soți.
Răspunderea solidară a soților poate avea și o sursă convențională, nu doar una legală. Astfel, soții pot decide ca pentru anumite obligații asumate împreună sau doar de unul din ei să fie ținuți solidar; întrucât în dreptul comun solidaritatea nu se prezumă, persoana interesată (creditorul, unul din soți etc.) va trebui să facă dovada caracterului solidar al obligației.
Gestiunea bunurilor
Independența soților – trăsătura esențială a regimului separației – se manifestă și în privința gestiunii bunurilor. Astfel, sub rezerva de a-și îndeplini obligația privind contribuția la cheltuielile căsătoriei, fiecare soț administrează, folosește și dispune în mod discreționar de bunurile proprietate exclusivă, fără nicio ingerință din partea celuilalt. Principiul enunțat comportă însă o serie de limitări, dictate în special de imperativul protejării intereselor familiei. Afectarea principiului independenței soților în gestiunea bunurilor proprietate exclusivă se produce în primul rând prin impactul unor norme juridice din structura regimului primar imperativ, prin care se instituie un mecanism de cogestiune a anumitor bunuri, similar celui din materia regimului comunitar pentru actele cele mai grave. Astfel, potrivit art. 322, valabilitatea oricăror acte juridice având ca obiect drepturile asupra locuinței familiei sau bunurile ce mobilează/decorează această locuință este condiționată de exprimarea consimțământului scris al celuilalt soț, chiar și în ipoteza în care locuința este proprietate exclusivă a unuia dintre soți. De asemenea, în condițiile art. 316, dacă unul dintre soți încheie acte juridice care pun în pericol grav interesele familiei, pe cale judiciară se poate limita dreptul soțului titular de a dispune singur de anumite bunuri, principiul independenței patrimoniale fiind astfel limitat. În al doilea rând, limitarea independenței survine în cazul imixtiunii unuia dintre soți în gestiunea bunurilor personale ale celuilalt. În principiu, se aplică dispozițiile dreptului comun, în funcție de calificarea concretă pe care intervenția unuia dintre soți o poate primi: de regulă, mandat expres sau tacit ori gestiune de afaceri.
O dispoziție specială, reglementată de art. 363 alin. (1), vizează situația în care unul dintre soți se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă; obligațiile care se nasc în sarcina soțului beneficiar al folosinței sunt cele ale unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute de art. 723, art. 726 și art. 727 C. civ., vizând inventarierea bunurilor, constituirea garanției pentru îndeplinirea obligațiilor, respectiv numirea administratorului.
În privința fructelor pe care acest soț le datorează titularului, art. 363 alin. (1) teza a II-a statuează în sensul că soțul respectiv este ținut să restituie „numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial”.
Lichidarea regimului
În condițiile în care patrimoniile celor doi soți sunt complet separate, neexistând în principiu decât bunuri proprietate exclusivă, în cazul regimului separației dizolvarea nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă. Cu toate acestea, viața în comun determină o coeziune patrimonială mai mult sau mai puțin pronunțată chiar și în cazul acestui regim individualist, astfel că dizolvarea regimului reclamă cel mai adesea o clarificare a legăturilor patrimoniale care au luat naștere între soți. Neexistând dispoziții speciale în materie, operațiunea de lichidare va fi guvernată de regulile dreptului comun privitoare la partaj, îmbogățire fără justă cauză, compensație etc.
Astfel, în baza acestor prevederi va fi efectuat partajul bunurilor pe care soții le-au dobândit în indiviziune și tot dreptului comun (al obligațiilor) va fi supus regimul juridic al creanțelor existente între soți. Preciz faptul că și în materia separației de bunuri își găsește aplicabilitate clauza de preciput, având în vedere că, potrivit art. 333 alin. (1), aceasta poate avea ca obiect unul sau mai multe dintre bunurile comune deținute în coproprietate.
Pentru a înlătura orice posibilă interpretare echivocă, legiuitorul a prevăzut expres în art. 365 că la încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt. În cazul soților, fizionomia dreptului de retenție pare a fi una specială, cu o sferă de cuprindere mai întinsă față de cea conturată de dispozițiile dreptului comun: nu mai este vorba neapărat de un debitum cum re iunctum, deci de o conexiune a datoriei cu lucrul (condiție esențială pentru invocarea dreptului de retenție), ci de orice datorii pe care soții le au unul față de celălalt, chiar fără legătură cu lucrul reținut.
Regimul participării la achiziții
Regimul participării la achiziții este un regim mixt, dat fiind că îmbină principiul separatist, care se manifestă în timpul căsătoriei, cu un principiu comunitar, aplicabil în cazul lichidării regimului matrimonial. Astfel, în timpul căsătoriei, bunurile dobândite de oricare dintre soți sunt bunuri proprietate exclusivă a soțului dobânditor, după cum datoriile asumate de oricare dintre soți sunt datorii personale. În mod corespunzător, fiecare dintre soți are puteri depline asupra bunurilor dobândite.
În momentul lichidării, pentru a restabili echilibrul patrimonial dintre soți, intră în funcțiune noțiunea de „achiziții”, fiecare dintre soți având vocația de a participa, sub forma unei creanțe la achizițiile realizate de celălalt soț. Spre deosebire de regimurile comunitare, noțiunea de „achiziții” nu are în vedere bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei, în materialitatea lor, nepunându-se problema împărțirii bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, ci reprezintă expresia valorică a sporului pe care l-a înregistrat în timpul căsătoriei patrimoniul fiecăruia dintre soți. În acest sens, operațiunea de lichidare a acestui regim matrimonial este una complexă, deoarece presupune efectuarea mai multor calcule:
se stabilește valoric patrimoniul inițial sau originar al fiecăruia dintre soți. Acesta este compus din bunurile pe care fiecare dintre soți le-a avut la data încheierii căsătoriei, precum și din bunurile proprii dobândite în timpul căsătoriei, determinate după regulile comunității;
se stabilește valoric patrimoniul final al fiecăruia dintre soți. Acesta se compune din bunurile dobândite în timpul căsătoriei, existente la data lichidării regimului matrimonial;
se stabilește valoarea netă, atât a patrimoniului inițial, cât și a patrimoniului final, după scăderea valorii datoriilor;
se scade din patrimoniul final al fiecărui soț patrimoniul inițial, astfel încât se obține o valoare, care reprezintă partea sa de participare la achiziții;
se scade partea cea mai mică de participare din partea cea mai mare, iar diferența se împarte la doi și reprezintă creanța de participare la achiziții. Creditor al acestei creanțe este soțul care a avut o parte mai mică de participare la realizarea achizițiilor. Dacă patrimoniile sunt egale valoric, nu se datorează nimic; la fel dacă patrimoniile finale sunt pasive. Plata creanței se face în bani, potrivit dreptului comun.
Codul civil nu reglementează regimul participării la achiziții, ca regim convențional.
Totuși, pentru a permite adoptarea acestui regim, grefat pe separația de bunuri, alin. (2) al art. 360, introdus prin Legea nr. 71/2011 prevede că, prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură. Rezultă, așadar, că practic, prin această dispoziție legală, Codul civil oferă posibilitatea indirectă a adoptării acestui regim, ca modalitate de lichidare a regimului separației de bunuri.
Capitolul III. Regimul comunității convenționale
Deosebiri față de regimul comunității legale.
În temeiul principiului libertății alegerii regimului matrimonial înscris în at. 312 alin. (1) noul C. civ.,viitorii soți pot opta pentru alegerea regimului matrimonial al comunității convenționale ca una dintre cele trei posibilități pe care le au la îndemână. Art. 329 prevede că, dacă viitorii soți aleg regimul separației de bunuri sau cel al comunității convenționale, ei trebuie să încheie o convenție matrimonială, fie înainte de căsătorie – art. 312 alin. (2), fie în timpul căsătoriei, după cel puțin un an de la încheierea ei – art. 369 alin. (1).
Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin act autentic notarial, cu consimțământul personal al viitorilor soți sau exprimat prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.
În această nouă reglementare, regimul comunității convenționale se va aplica atunci când viitorii soți vor deroga, prin convenție matrimonială, în condițiile și limitele prevăzute de lege, de la dispozițiile privind regimul comunității legale.
În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, derogarea de la regimul comunității legale poate viza, potrivit art. 367 din noul cod:
„includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei”, cu excepția celor de uz personal sau destinate exercitării profesiei;
„restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c”;
obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitatea de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă;
includerea clauzei de preciput; mențiunea că executarea clauzei de preciput se va face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Noul Cod civil prevede prin art. 368 că regimul juridic al comunității convenționale se completează cu dispozițiile privind regimul comunității legale, în măsura în care, prin convenție matrimonială, nu se prevede altfel.
Clauze referitoare la compoziția comunității
În funcție de interesele patrimoniale concrete, de aspirațiile, mentalitățile ori alte circumstanțe particulare, soții pot opta pentru o comunitate mai extinsă sau mai restrânsă decât cea legală.
Comunitatea extinsă
Potrivit art. 367 lit. a) C. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, convenția matrimonială poate viza includerea în comunitate, în tot sau în parte a unor bunuri proprii dobândite sau a datoriilor născute înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepția celor prevăzute la art. 340 lit. b) și c). În ceea ce privește compoziția activului matrimonial, pe lângă bunurile considerate comune (în devălmășie) sub imperiul regimului legal, se vor regăsi acele bunuri dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei care, în regimul comunității legale ar fi bunuri proprii. Extinderea comunității legale se poate realiza parțial sau total, până la o comunitate universală. Cu toate acestea, își vor păstra caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) și c), respectiv bunurile de uz personal, precum și bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți. Conservarea acestor categorii de bunuri proprii se justifică, inclusiv în cadrul unei comunități universale, prin aceea că asigură o minimă independență patrimonială a soților, drept garanție a independenței lor personale.
Prin urmare, soții au deplina libertate de a decide includerea în activul comunitar a unor bunuri care sub imperiul regimului legal sunt calificate bunuri proprii: spre exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală [art. 340 lit. d)], sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)] etc.
În cazul liberalităților nu se vor include în activul comunitar bunurile cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a soțului gratificat. Chiar dacă nu există o dispoziție în acest sens, soluția se impune pentru a respecta astfel voința dispunătorului, fiind îndeobște cunoscut că liberalitățile sunt acte juridice intuitu personae, făcute în considerarea persoanei gratificate.
Comunitatea restrânsă
Articolul 367 lit. b) C. civ. permite soților stipularea unor clauze convenționale vizând restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c).
Comunitatea restrânsă asigură un grad mai pronunțat de coeziune patrimonială decât regimul separației de bunuri, dar și o mai mare libertate prin raportare la regimul comunității legale ori acela al comunității extinse. În cuprinsul convenției matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului comunitar, potrivit voinței soților, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor prezente, prin descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii (spre exemplu, soții pot stipula intrarea în comunitate a unui fond de comerț care nu există la momentul instituirii clauzei).
Un rol important revine notarului care autentifică actul, menirea lui fiind aceea de a surprinde fidel intenția soților și de a configura în mod corespunzător toate aceste clauze. În ceea ce privește pasivul comunitar, soții pot restrânge sfera datoriilor comune, fără însă a putea înlătura caracterul comun al obligațiilor asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei.
Clauze de modificare a gestiunii bunurilor
Potrivit art. 367 lit. c) teza I C. civ., în cuprinsul convenției matrimoniale se poate stipula obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare.
Trebuie menționat că administrarea conjunctă poate avea ca obiect numai bunurile care fac parte din activul comunitar, fiind interzise acele clauze privind administrarea comună a bunurilor proprii ale unuia dintre soți. Articolul 342, plasat în cadrul secțiunii „Regimul comunității legale”, dispune că fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii”; această regulă fiind de ordine publică, nu sunt admise derogări pe cale convențională.
Semnificația textului este aceea de a permite soților ca, prin voința lor, să sustragă din câmpul de aplicare a mecanismului gestiunii paralele o serie de acte juridice, condiționând validitatea acestor acte de existența consimțământului expres al ambilor soți. În opinia mea, pentru a fi valabilă, o asemenea stipulație trebuie să fie concretă, respectiv să se refere la anumite acte juridice și la anumite bunuri. Prin urmare, nu va fi valabilă o clauză generală, prin care soții să înlăture total mecanismul gestiunii paralele instituit de legiuitor în privința actelor de administrare, întrucât o asemenea stipulație ar intra sub incidența art. 366 coroborat cu art. 359 C. civ., fiind o convenție contrară comunității legale, deci lovită de nulitate absolută. Prin noțiunea de „administrare”, textul are în vedere sensul larg al acesteia, iar nu cel tehnic, cu referire atât la actele de administrare propriu-zisă, cât și la actele de dispoziție. De altfel, dacă se permite o derogare convențională referitoare la actele de administrare propriu-zisă, a fortiori soluția ar trebui admisă și în privința actelor de dispoziție, în cazul lor rațiunile putând fi mult mai puternice. În situația în care unul dintre soți nesocotește această exigență de sorginte convențională, sancțiunea care intervine este nulitatea relativă, soluția în acest sens rezultând din coroborarea dispozițiilor art. 368, care trimite în completare la regimul comunității legale, cu cele ale art. 347, care instituie sancțiunea nulității relative în cazul în care actul este încheiat de un soț fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când acesta este necesar.
În sfârșit, potrivit art. 367 lit. c) teza a II-a C. civ., dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă. În ceea ce privește noțiunea de „imposibilitate de a-și exprima voința”, pot fi concepute două tipuri de situații, imposibilitatea putând fi de natură fizică (ipoteza în care voința unuia dintre soți nu se poate forma în mod valabil: spre exemplu, alienație, debilitate mintală, comă etc.) sau de natură socială (absență îndelungată, dispariție – caz în care voința celuilalt soț nu poate fi cunoscută). Nu este necesar ca aceste cauze să fie absolute: important este ca impedimentul să fie constatat la momentul la care consimțământul unuia dintre soți este necesar a fi exprimat.
Această ipoteză se deosebește de aceea reglementată la art. 315 (mandatul judiciar), deoarece, în măsura în care instanța acordă încuviințarea, actul se încheie de soțul care a solicitat încuviințarea singur, iar nu în temeiul unui mandat judiciar, ceea ce înseamnă practic revenirea la regula gestiunii paralele, în condițiile în care gestiunea comună convenită de părți nu poate funcționa din motive obiective (imposibilitatea unuia dintre soți de a-și exprima voința) sau subiective (opunerea abuzivă).
Clauze privind lichidarea și partajul comunității
Preliminarii
Alături de stabilirea compoziției patrimoniului fiecărui soț și de gestiunea bunurilor care intră în structura activului comunitar, o a treia problemă importantă a oricărui regim matrimonial, în special a celor de tip comunitar, vizează lichidarea și partajul comunității (fie ea legală sau convențională). Lichidarea regimului matrimonial are loc după încetarea sa ori, în unele cazuri, odată cu aceasta, și constă în evaluarea și împărțirea bunurilor soților și regularizarea datoriilor. Conform art. 320 teza I C. civ., în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. În ceea ce privește soarta bunurilor comune după dizolvarea regimului matrimonial, soții pot hotărî inserarea în cuprinsul convenției matrimoniale a clauzei de preciput, fiindu-le totodată permis să stabilească în același tipar juridic și o serie de modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Clauza de preciput
Clauza de preciput este reglementată de art. 333 alin. (1) C. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, ca fiind clauza în temeiul căreia soțului supraviețuitor are dreptul de a prelua, fără contrapartidă și înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe din bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate.
În privința bunurilor care pot face obiectul clauzei, clauza de preciput nu poate viza decât bunuri privite ut singuli, iar nu ut universi, ceea ce presupune necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul convenției matrimoniale sau cel puțin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor.
Cel mai frecvent, obiectul clauzei de preciput este reprezentat de: locuința comună a soților, un fond de comerț pe care aceștia îl exploatau împreună în timpul vieții sau diverse alte bunuri care de multe ori au mai mult o valoare sentimentală, decât una materială, în mod evident, în cazul în care poartă asupra locuinței, clauza de preciput oferă o mai mare protecție soțului supraviețuitor decât dreptul de abitatie consacrat de art. 973 C. civ.
În ceea ce privește natura juridică a bunurilor, clauza de preciput poate fi instituită asupra unor bunuri comune sau bunuri proprietate pe cote-părți. Prin urmare, preciputul este compatibil atât cu regimul comunității convenționale, cât și cu regimul separației de bunuri, în condițiile în care, în cadrul acestuia din urmă, pot fi dobândite bunuri proprietate pe cote-părți.
Preciputul prezintă un pronunțat caracter personal, clauza putând fi stipulată numai în favoarea soțului supraviețuitor, fie bilateral (în favoarea fiecăruia dintre soți), fie unilateral (în favoarea unuia dintre ei). Clauza de preciput va fi activată și preciputul va produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soți, eveniment care ope legis conduce la încetarea regimului comunității convenționale. Potrivit art. 333 alin. (1) C. civ., soțul beneficiar (supraviețuitor) preia, fără plată și înainte de partajul moștenirii, bunurile enunțate în cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a comunității între soțul supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat.
Clauza de preciput conferă soțului supraviețuitor un avantaj, prin raportare la situația care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunității legale și a celor ale dreptului succesoral, protejându-l de efectul aleatoriu al partajului, în condițiile în care vine în concurs cu alți moștenitori interesați, la rândul lor, de atribuirea anumitor bunuri din averea soțului decedat. Având în vedere faptul că bunurile care fac obiectul clauzei de preciput vor fi „preluate” de soțul supraviețuitor înainte de orice partaj și fără contrapartidă, ca un beneficiu matrimonial, legiuitorul s-a preocupat ca, astfel, să nu fie lezate totuși interesele moștenitorilor rezervatari (în special în cazul căsătoriilor subsecvente), stabilind expres că această clauză este supusă reducțiunii, în condițiile legii (nu și raportului donațiilor) – art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se depășește cotitatea disponibilă în limita căreia defunctul putea dispune în mod discreționar. Prin urmare, atunci când soțul supraviețuitor vine în concurs cu moștenitori a căror rezervă succesorală ar fi încălcată, clauza de preciput este asimilată parțial unei liberalități.
Calificarea clauzei de preciput ca fiind o liberalitate ar fi inadecvată și nu ar reflecta întocmai mecanismul acestei clauze și voința soților. Numai în raport cu moștenitorii soțului supraviețuitor clauza de preciput are o aparență de gratuitate, dar în raporturile dintre soți ea este justificată de interesele patrimoniale ale acestora legate de căsătorie și de regimul matrimonial aplicabil, care exced dihotomia clasică a actelor juridice în acte cu titlu gratuit și acte cu titlu oneros. În realitate, prin efectul clauzei de preciput soțul supraviețuitor își „întregește” dreptul de proprietate asupra bunurilor comune sau proprietate pe cote-părți ce formează obiectul clauzei, cu excluderea celorlalți moștenitori. Apreciez că noțiunea de „preluare” la care se referă art. 333 alin. (1) C. civ. nu are în vedere vreo operațiune materială propriu-zisă de luare în stăpânire a bunurilor, ci privește transformarea, prin efectul convenției matrimoniale și cu începere de la data decesului unuia dintre soți, a proprietății devălmașe, respectiv a proprietății de cote-părți, în proprietate exclusivă a soțului supraviețuitor asupra bunurilor ce formează obiectul clauzei.
Preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunității, așa cum rezultă și din cuprinsul art. 367 lit. d) C. civ., ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după satisfacerea creanțelor creditorilor comunitari, aceștia conservând dreptul de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei, în conformitate cu art. 333 alin. (3), potrivit căruia clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunității, bunurile care fac obiectul clauzei.
Potrivit art. 333 alin. (5) C. civ., executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, în echivalent. În condițiile în care executarea clauzei de preciput se face în natură, se pune problema dacă dobândirea de către soțul supraviețuitor a dreptului de proprietate asupra unui imobil ce face obiectul clauzei de preciput este condiționată de înscrierea în cartea funciară. Consider că art. 887 alin. (1) C. civ. nu este aplicabil, pentru că, în realitate, nu suntem într-o situație de excepție de la regula intabulării în Cartea funciară.
Modalități privind lichidarea comunității convenționale
Potrivit art. 367 lit. e) C. civ., convenția matrimonială poate să cuprindă modalități privind lichidarea comunității convenționale. Potrivit art. 320 teza I, în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Rezultă, așadar, că normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, așa cum prevede și art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenției matrimoniale a modalității concrete în care soții înțeleg să procedeze la lichidarea comunității convenționale.
Paleta de opțiuni posibile este largă, prin convenție putând fi stipulate clauze privind:
partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuția fiecăruia la dobândirea bunurilor comune și la îndeplinirea obligațiilor comune;
unul dintre soți să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul;
stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (spre exemplu, 1/4 și 3/4); apreciez că stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului egalității soților, din moment ce însuși criteriul legal de determinare a cotei-părți ce revine fiecărui soț, consacrat de art. 357 alin. (2) C. civ., are în vedere contribuția efectivă a fiecăruia dintre ei, care, prin ipoteză, poate să fie diferită. Prin adoptarea acestei clauze de partaj inegal soții pot viza, spre exemplu, restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aporturilor în comunitate. Drept urmare, consider că o asemenea clauză este în principiu valabilă, cu excepția situației în care poate fi dovedită intenția frauduloasă a soților;
clauza de prelevare, la partaj, a unor bunuri, prin derogare de la regulile privind atribuirea bunurilor. Clauza de prelevare nu se confundă cu clauza de preciput, deoarece, spre deosebire de aceasta din urmă, preluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei nu se realizează fără contrapartidă.
Concluzii
Raporturile patrimoniale dintre soți și-au găsit o reglementare și în vechile noastre legiuiri – Codul Calimah și Codul Caragea, iar mai târziu prin dispozițiile Codului civil de la 1864 și prin Codul familiei din 1954.
Codul civil român de la 1864 reglementa, cu titlu de regim matrimonial legal, regimul separației de bunuri (art. 1283). Aceasta însemna că el se aplica în mod obligatoriu ori de câte ori nu adoptaseră, înainte de celebrarea căsătoriei, prin convenție matrimonială, un alt regim matrimonial.
În afara regimului matrimonial legal, Codul civil mai reglementa, cu titlu de regim matrimonial convențional, regimul dotal (art. 1233-1282), pe care viitorii soți îl puteau adopta potrivit voinței lor.
În sistemul instituit de Codul civil, regimurile matrimoniale erau guvernate de principiul libertății convențiilor matrimoniale (art. 1224), în temeiul căruia viitorii soți puteau să adopte orice regim matrimonial sau să convină combinarea de regimuri matrimoniale, cu singura îngrădire de a nu aduce atingere drepturilor bărbatului, în calitate de cap al familiei și al asociațiunii conjugale.
În regimul separației de bunuri, fiecare soț păstra drepturile asupra bunurilor sale, cu obligația de a contribui la suportarea cheltuielilor căsniciei. Bărbatul era considerat capul familiei, iar femeia era supusă „puterii maritale” a bărbatului. Ea era juridicește incapabilă și nu își putea exercita drepturile decât în baza unei „autorizații maritale” prealabile.
În regimul dotal, femeia nu putea face acte de dispoziție cu privire la bunurile dotale decât cu încuviințarea soțului sau, în caz de refuz, cu încuviințarea justiției. Bunurile dotale imobile erau inalienabile. Femeia măritată își păstra dreptul de administrare, de folosință și de dispoziție asupra bunurilor parafernale. În schimbul bunurilor sale constituite în dotă, pe care femeia le transfera în administrarea și folosința bărbatului, acesta trebuia să o întrețină.
Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziții a soților, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soți.
Prin urmare, Codul civil de la 1864 nu a instaurat un regim unic și omogen în privința raporturilor patrimoniale de familie, ci a instituit formal libertatea convențională a soților, limitată însă de puterea maritală a bărbatului, precum și de „ordinea publică și bunele moravuri” (art. 5 C. civ.). Convenția matrimonială trebuia încheiată în mod solemn și public înainte de încheierea căsătoriei și înscrisă într-un registru special ce funcționa la fiecare tribunal, după care ea nu mai putea fi modificată, devenind astfel imuabilă.
Dispozițiile Codului civil cu privire la regimurile matrimoniale aveau un caracter supletiv. Regimul de drept comun sau regimul matrimonial legal – cel al separației de bunuri – devenea aplicabil numai în lipsa unei convenții matrimoniale.
La 1 februarie 1954 prin Decretul nr. 32/1954 a intrat în vigoare Codul familiei. Prin dispozițiile acestui cod, în Capitolul III, Secțiunea a II-a, art. 29-36, s-au consacrat noi reguli patrimoniale între soți, care să promoveze o familie nouă întemeiată pe egalitate, prietenie, afecțiune și ajutor reciproc. Prin art. 30 alin. (1) C. fam. s-a instituit regimul comunității de bunuri, prezumându-se că orice bun dobândit de soți sau numai de către unul dintre ei în timpul căsătoriei este bun comun. Orice convenție contrară este nulă, se prevede prin alin. (2) al aceluiași articol. Prin alin. (3) al art. 30 se instituie prezumția legală a comunității de bunuri devălmașe, pentru apartenența unui bun la comunitate nemaifiind necesară dovada.
Codul familiei a consacrat astfel un regim matrimonial unic, obligatoriu și imuabil. Aceste caracteristici, așa cum s-a arătat în literatura juridică, „dau măsura unei reglementări rigide, constrângătoare, fără nicio alternativă”.
Codul familiei, care a instituit cu caracter imperativ, la vremea adoptării lui, regimul comunității de bunuri a soților ca unic regim matrimonial îngăduit de lege, a consacrat prin acesta o instituție juridică corespunzătoare dreptului socialist al epocii care, în acel moment, răspundea nevoilor de a depăși inegalitatea dintre soți și de a asigura un spirit nou de echitate socială.
Legiuitorul român, prin dispozițiile noului Cod civil, face o reconsiderare a raporturilor de familie prin revenirea la tradiționala lor includere în acest cod, ceea ce tinde să confere din nou căsătoriei un caracter de contract.
În spiritul acestor raporturi apare și interesul unei libertăți contractuale. Este bine de știut că la baza dreptului civil, alături de libertatea persoanei, libertatea proprietății și libertatea de a testa, stă libertatea contractuală. Aceste libertăți sunt prevăzute și în Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România în anul 1994 și definită astfel parte integrantă a dreptului românesc.
Libertatea alegerii regimului matrimonial consacrată de noul cod pune în evidență faptul că reglementarea raporturilor patrimoniale ale soților este, iată, de acum flexibilă și adaptabilă voinței lor, spre deosebire de raporturile lor personale nepatrimoniale, care nu pot fi stabilite decât de legiuitor, prin norme imperative și care reflectă modul în care statul reglementează căsătoria și efectele ei.
În încheiere, remarc faptul că, dacă în ceea ce privește raporturile personale dintre soți libertatea acestora se limitează doar la decizia de a încheia sau nu căsătoria, supunându-se prin aceasta obligatoriu efectelor ei, pe care legea le prevede imperativ, în ce privește libertatea lor patrimonială, aceasta este deschisă, fiind expresia libertății economice a persoanei, a libertății de a dispune de avutul ei, conform autonomiei sale de voință.
Bibliografie
Tratate, cursuri, comentarii, monografii, culegeri de jurisprudență
Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
Alexandresco, Expiicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tom II, Ed. Librăriei Alcalay, București, 1907
P. Anca, Încheierea căsătoriei și efectele ei, coordonator I.P. Filipescu, Ed. Academiei, București, 1981
Aronovitz, O. Dubois, A. Gerber, R. Lentz, B. Metraux, A-S-R. Schizas, G. Schneider, M. Sychold, Le droit musulman de la famille et des succesions à l’épreuve des ordres juridiques occidentaux, Schulthess Polygraphischer Verlag, Zurich, 1999
M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, București, 2006
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, București, 2010
Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 6-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Al. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed. a 7-a, Ed. C.H. Beck, București, 2012
Bénabent, Droit civil. La familie, 11eme éd., Litec, Paris, 2003 V. Berger, Jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 3-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2001
V. Berger, Jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2005
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. AII Beck, București, 2005
C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2010
C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2012
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005
T. Bodoașcă, A. Drăghici, I. Puie, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2012
V. Bogdănescu, în colaborare, Probleme de drept din deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Ed. Orizonturi, București, 1993
Bonomi, M. Steiner (coord.), Les régimes matrimoniaux en droit comparé et en droit international privé, Ed. Droz, Geneva, 2006
Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. All Educațional S.A., București, 1998
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. All, București, 1998
J. Carbonnier, Le régime matrimonial, sa nature juridique sous le rapport des notions de société et d’association, th. Bordeaux, 1932
Căpățână, Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1991
St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed. A92 Acteon, lași, 2002
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină, jurisprudență, Ed. Hamangiu, 2012
Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012 Colectiv, Noul Cod civil. Studii și comentarii, vol. I, Cartea I și Cartea a II-a, Ed. Universul Juridic, București, 2012
G. Cornu, Droit civil. La famille, LGDJ, 2003 G. Cornu, Les régimes matrimoniaux, PUF, Paris, 1977
C.M. Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, București, 2000
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1996
I. Deleanu, Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed. All Beck, București, 2005
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii, Ed. Academiei, București, 1966
I.P. Filipescu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2000
I.P. Filipescu, A.l. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006
E. Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006
E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011
J. Flour, J.-L. Aubert, Droit civil, Les obligations, vol. I, L'acte juridique, Paris, 1975
J. Flour, G. Champenois, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Armand Colin, Paris, 2001
G.C. Frențiu, D.L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008
Ch. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire. Institutions. Comptes. Opérations. Services, Litec, Paris, 2005
C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Ed. Hamangiu, București, 2012
C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. Alcalay, București, 1925
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 1 și 3, Ed. All Beck, București, 1996-1998
lonașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980
L.M. Izorche, L'avènement de l'engagement unilatéral en droit privé contemporaine, PUAM, 1995
Lazarus, Les actes juridiques extrapatrimoniaux. Une nouvelle catégorie juridique, PUAM, 2009
I. Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, vol. III, Ed. Lumina Lex București, 1999
Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ph. Malaurie, L. Aynès, La famille, 2e éd., Defrénois, Paris, 2006 Ph. Malaurie, L. Aynès, Les régimes matrimoniaux, 2e éd., Defrénois, 2007 Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Dalloz, 2000 M.-T. Meulders-Klein, La personne, la famille, le droit. Trois décennies de mutations en occident, Bruylant, Bruxelles, 1999
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975-1980, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1982
I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986
D.Moloman, Căsătoria civilă și religioasă în dreptul român, Ed. Universul Juridic, București, 2009
M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975
Najjar, Le doit d'option. Contribution a l'étude du droit potestatif et de l'acte unilatéral, Paris, LGDJ, 1967
Nicolescu, Regimurile matrimoniale convenționale în sistemul Noului Cod civil român, Ed. Universul Juridic, București, 2012
M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Ed. Hamangiu, București, 2010
L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert (coord.), La Convention européenne des droits de l'homme. Commentaire article par article, 2e éd., Économica, Paris, 1999 St. Piedeliévre, Droit bancaire, PUF, Paris, 2003
T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965
G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Științifică, București, 1960
J.Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Ed. Hamangiu, București, 2009
Roșu, Contractul de mandat în dreptul privat intern, Ed. C.H. Beck, București, 2008
Roșu, D.A.T. Rădulescu, Dreptul familiei. Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2011
J. Rubellin-Devichi (coord.), Droit de la familie, Dalloz, 1996
Săuleanu, S. Rădulețu, Dicționar de expresii juridice latine, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Selejan-Guțan, Protecția europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, București, 2004
V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009
Thuillier, L'autorisation. Étude de droit privé, LGDJ, Paris, 1996
Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2008
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2012
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea generală, ed. a II-a revizuită, Ed. Universul Juridic, București, 2009
M. Voinea, Sociologia familiei, Universitatea București, 1993
Articole și studii
L. Andrei, D. Lupașcu, Prezentare generală a reglementării instituției desfacerii căsătoriei în noile coduri comparativ cu legislația în vigoare, în P.R. nr. 10/2010
M. Avram, Considerații în legătură cu reglementarea actuală a acțiunii în tăgăduirea paternității, în Dreptul nr. 2/1999
M. Avram, Independența reciprocă a soților în materia depozitelor bancare, în P.R., Supliment nr. 2/2006, in honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop
M. Avram, Numele soților în dreptul român și în lumina Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, în C.J. nr. 10/2002
FI.A. Baias, Scurte considerații privind reglementarea simulației în Noul Cod civil, în AUB, seria Drept, în vol. Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și Noul Cod de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, București, 2012
FI.A. Baias, M. Avram, C. Nicolescu, Modificările aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, în Dreptul nr. 3/2008
T. Bodoașcă, Opinii privind regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în Dreptul nr. 1/2007
T. Bodoașcă, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt nesocotite unele dispoziții legale privind regimul matrimonial, în Dreptul nr. 9/2004
T. Bodoașcă, Unele consecințe juridice ce decurg din declararea neconstituțională a dispozițiilor art. 54 alin. (2) din Codul familiei, în Dreptul nr. 1/2004
T. Bodoașcă, Unele opinii în legătură cu bunurile comune ale soților dobândite în timpul căsătoriei, în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2011
Chirică, Posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 11/1998
Clamuschi, Unele probleme actuale în legătură cu domiciliul soților, în S.C.J. nr. 3/1977
C. M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Mica reformă a justiției și marea reformă a divorțului, în P.R. nr. 1/2011
C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Reglementarea clauzei de preciput în Noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în P.R. nr. 8/2011
Diamant, Note în legătură cu Codul civil elvețian, în Dreptul nr. 4/2000
C. Dinu, Aspecte teoretice și practice cu privire la procedura divorțului în Noul Cod de procedură civilă, AUB, seria Drept, în volumul „Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și Noul Cod de procedură civilă”, Ed. C.H. Beck, București, 2012
V. Dobozi, Reproducerea umană asistată medical în viziunea Noului Cod civil, în C.J. nr. 10/2011
C. Dumitrescu, Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soți, în Dreptul nr. 10/2004
T. Enache, Unele considerații' referitoare la continuarea acțiunii de divorț de către moștenitori, în R.R.D.P. nr. 4/2012
I.P. Filipescu, Regimul juridic al bunurilor și datoriilor soților în lumina legii societăților comerciale, în Dreptul nr. 11/1992
R.E. Gâlea, D. Lupașcu, Divorțul prin acordul soților, în P.R. nr. 10/2011
Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soți, în Dreptul nr. 9/1999
G. Lupșan, Căsătorie fictivă. Nulitate absolută. Efecte. Notă la sentința civilă nr. 60 din 3 februarie 2003 a Tribunalului Iași, în Dreptul nr. 7/2004
L. Mihai, Este aplicabilă și actelor dezinteresate prezumția mandatului tacit reciproc între soți?, în R.R.D. nr. 8/1984
L. Mihu, Discuții cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent pronunțării divorțului, în Dreptul nr. 6/2001
I.G. Mihuță, Probleme de drept din practica pe semestrul I a anului 1978 a Tribunalului Suprem în materia dreptului familiei, în R.R.D. nr. 2/1979
I.G. Mihuță, Probleme de dreptul familiei din practica Tribunalului Suprem pe anul 1975, în R.R.D. nr. 11/1976
I. Mustață, M.K. Guiu, Dacă bunurile comune ale soților pot constitui aport la capitalul social, în Dreptul nr. 6/1992
Gh. Nedelschi, Cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților, în L.P. nr. 3/1955
C. Nicolescu, Incursiune în evoluția istorică a regimurilor matrimoniale. Privire specială asupra originii și evoluției convenției matrimoniale, în AUB, seria Drept nr. I/2009
C. Nicolescu, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la titularii și limitele dreptului la căsătorie și la întemeierea unei familii, în Dreptul nr. 4/2009
M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea Noului Cod civil român. Abordare comparativă, în R.R.D.P. nr. 6/2011
M. Nicolescu, Clauza de preciput în reglementarea Noului Cod civil român – avantaj matrimonial sau instrument de planificare succesorală?, în AUB, seria Drept, în vol. Conferința reglementări fundamentale în Noul Cod civil și în Noul Cod de procedură civilă, supliment, Ed. C.H. Beck, 2012
Gh. Piperea, M. Tomescu, Dreptul societăților comerciale și regimul matrimonial actual, în R.D.C. nr. 10/1999
I. Popa, Clauza de preciput, în R.R.D.P. nr. 4/2011
Popa, Influența regimului juridic matrimonial asupra raporturilor comerciale între soți, în Dreptul nr. 3/2000
A.M. Popescu, O nouă abordare a dreptului la căsătorie în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr. 7/2012
A.M. Popescu, Cu privire la admisibilitatea cererii soțului, care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soț, de a reveni la numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, ulterior pronunțării divorțului, în Dreptul nr. 1/2001
Popescu, S. Vidu, Este posibil ca soțul donatar să se prevaleze de prezumția instituită de art. 845 C. civ. pentru a dovedi existența unei donații deghizate al cărei beneficiar este și, pe cale de consecință, ca bunul donat să devină bun propriu în condițiile prevăzute de art. 31 lit. b) din Codul familiei?, în Dreptul nr. 9/2002
V. Scherer, Este admisibilă o acțiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorț pronunțate „pe baza acordului ambilor soți”?, în Dreptul nr. 10/2000
M. Soreață, Regimul matrimonial în sistemul de drept românesc, în Revista de Științe Juridice nr. 1/2006
V. Stoica, M. Ronea, Natura juridică și procedura specială a adopției, în Dreptul nr. 2/1993
Turianu, Validitatea societăților comerciale constituite între soți, în Dreptul nr. 1/2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Comunitatii de Bunuri In Sistemul de Drept Romanesc (ID: 124852)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.