Regimul Comunist Roman

Cuprins

Introducere

I. Cadre generale ale evoluției României postdecembriste

1. Semnificația evenimentelor din decembrie 1989

1.1.Prăbușirea regimului comunist din România

1.2. Istorie și mituri în comunism. Aspectul demitizări

1.3. Istoriografia română postdecembristă din perspectiva unor istorici

2. Preocupările instituțiilor de resort pentru studierea comunismului

2.1. Organizarea instituțională

2.2. Principalele instituții

II. Tendințe în istoriografia recentă

1. Masificarea fenomenului istoriografic

2. Tendințe în istoriografia generală

3. Aspecte ale istoriei române ce vizează regimul comunist

4. Profilul ideologiei anticomuniste

5. Memoria socială

III. Analiza critică asupra ,,Raportului Final”

1. Introducere

2. Erori de abordare

3. Erori efective

4. Reacțiile provocate de raport

Concluzii

Bibliografia

Introducere.

Prin lucrarea ,,Unele aspecte privind evoluția istoriografiei române după 1989. (Regimul comunist din România)”, imi exprim intenția de a releva cât mai multe repere istoriografice pentru a oferi o imagine de ansamblu a istoriei recente a României. Probabil că o abordare ideală a oricărei cercetări ar porni de la dorința ,,sine era et studio”, însă observând studiile asupra comunismului din România, această premisă lipsește cu desăvârșire în anumite cazuri și, intr-o oarecare măsură, acest fapt este explicabil pentru că teza conform căreia, prin ,,obiectivitatea știintifică” a știintelor sociale și umane, aceastea sunt capabile să producă cunoaștere științifică, în același sens ca în cazul științelor exacte, este una greu de acceptat. Așadar cercetarea istoriei comunismului poate deveni una problematică.

Dificultățiile întâmpinate pe parcursul acestei cercetări au constant în: a) lipsa surselor, atenția istoriciilor românii fiind indreptată mai degrabă către interpretarea trecului și mai puțin spre modalitatea științifică în care analiza ce se presupune că survine în urma cercetării riguroase, se transpune în discurs; b) starea conflictuală generată de istorici, contextul politic și economic în care textul a fost creat; totuși asemenea articole, a căror mijloace metodice sunt adecvate, pot fi accesate în cadrul unor publicații periodice: ,,Xenopoliana”, Buletinul Fundației Academice ,,A.D. Xenopol”; revista academică ,,Arhivele Totalitarismului” publicată de Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului; Anuarele Universitățiilor.

În această conjunctură, trăsăturile și, în final, modalitățiile de abordarea a trecutului conceput de istorici, variază chiar și prin simpla manieră în care se face scrierea propriu-zisă a istoriei recente, ce în final este produsă de o mulțime de autori care au fost martori tocmai a evenimentelor pe care le proiectează. Unul dintre motivele interesului pentru această temă de licență este marcat de către acest aspect.

În acest sens, primul capitol tratează semnificația evenimentelor din decembrie 1989. Apoi este urmărită modalitatea în care s-a creat istoria, la care se adaugă condiția istoricului în epoca comunistă și apariția demitizări, odată cu prăbușirea regimului socialist totalitar, evident, au fost îndepărtate și directivele impuse de acesta alături de cenzură, iar primele teme propii ale istoricilor nu au întârziat să apară. Totodată, în această prima parte a lucrării este prezentată și activitatea instituțiilor de resort, începând cu Arhivele Naționale, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar și alte instituții precum Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Sighet. Deși nu se poate încadra în categoria institutelor, emisiunea de televiziune Memorialul Durerii este menționată în acest context datorită mărturiilor ce au avut loc în cadrul emisiunii, aceste mărturisiri se pot încadra în modalitatea de istorie orală.

În capitolul al II-lea este realizată o imagine de ansamblu a istoriografiei recente, în care sunt menționate: masificarea lucrărilor, aspect sesizat vizualizând Bibliografia Istorică a României și chiar apariția scrierilor diletante; o scurtă prezentare a tendințelor în istoriografia generală, atenția fiind mai degrabă orientată către modul în care s-a produs istoria asupra comunismului, din care se evidențiază metoda istoriei orale și metodologia ce poate îi oferii un cadru științific acestui tip de istorie, dar și limitele sale; și așa numita ideologie anticomunistă, aceste două aspecte sunt analizate scrupulos, iar în finalul capitolul este surprinsă și o componentă legată de memoria socială și discrepanțele dintre istoria promovată de o mare parte dintre cercetătorii români și impresiile cetățeniilor.

În stilul consacrat, Lucian Boia afirma că ,,trebuie înțeles că nu există o istorie obiectivă și nu numai că nu există, dar nici nu poate exista” . În studiul de față această sintagmă este acceptată, dar este accentuată lipsa clarității conceptuale și metodologia folosită în cadrul unor cărți menționate, sau chiar a unor documente ce se propun a fi un standard în materie de profilare a trecutului. Aici poate fi menționată și referința lui Phillipes Aries ce spunea că, inevitabil, viziunea istoricului asupra trecutului rămâne legată de prezentul său, ,,un prezent care nu este doar o referință ce ține de metodă. De acum încolo, istoria nu mai este o știință senină și indiferentă. Ea devine permeabilă la preocupările contemporane a căror expresie este. Nu mai este doar o tehnică de specialist, devenind pentru omul modern, un mod de a trăi în timp”.

În capitolul al III-lea și cel final, este efectuată o analiză critică asupra Raportului final, document produs de către Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în urma căruia regimul comunist din România a fost declarat criminal și nelegitim. Pe parcursul acestui capitol interesul este acordat către textul acestui raport, ce este propus ca un studiu de caz, al modului actual de interpretare a trecutului, din care se pot extrage o serie de erori semnificative, alături de consecințele și reacțiile ce au urmat în urma publicării acestui volum.

În lucrarea de față, accentul este pus pe diversitatea opiniilor și a analizelor efectuate de istorici, un alt motiv de interes pentru subiectul abordat în această lucrare este exprimat tocmai de această variație a discursurilor istorice. De-a lungul celor trei capitole se regăsesc mai multe tipuri de cuvântări, începând cu academicienii Alexandru Zub, Șerban Papacostea sau Răzvan Theodorescu, a căror specializare, deși nu se încadrează în aria istoriei contemporane, sunt adesea mult mai pertinente decât alocuțiunile contemporanilor autentici, cum ar fi Vladimir Tismăneanu, dar sunt prezente și alte modalități de cercetare propuse de autori precum Daniel Barbu și Florin Abraham.

Michel Foucault dezbatea chestiunea modurilor de interpretare a lumii (în acest caz, a trecutului) și operațiuniile de putere, din care reiese o faptul că există o continuitate și o coerență, practic puterea și cunoașterea devin reciproc constituitive. Iar, din acest punct de vedere, a produce cunoaștere despre trecut nu este doar o simplă operațiune cognitivă care ține de raționalitatea abstractă, ci este un demers normativ și politic. În cazul de față, istoricul este, el însuși, întotdeauna situat social și politic, fiind constrâns să opereze cu anumite concepte.

Scopul acestei cercetări este determinat de propiile întrebări: ,,Cum ar trebui să fie scrisă istoria comunismului ?” și ,,Care este rolul istoricului ?”. Prin aflarea răspunsurilor a acestor nelămuriri, poate fi stabilită și o metodologii de cercetare alături de un anumit tip de discurs ce ar trebui să devină uzuale, astfel încât istoriografia română să poată deveni în concordanță cu normele impuse de metodele occidentale de abordare a temelor istorice, modelul fiind propus de o serie de istorici francezi în apelul demarat în revista ,,Liberté pour l'histoire”, în care menționau că istoria nu este tot una cu morala, iar rolul istoricului nu este acela de a condamna, istoricul explică.

Capitolul I

Cadre generale ale evoluției României postdecembriste.

1. Semnificația evenimentelor din decembrie 1989.

1.1 Prăbușirea regimului comunist din România.

Spre deosebire de restul revoluțiilor din Europa Centrală și de Est, revoluția românească din decembrie 1989 a fost extrem de violentă, ea a avut ca rezultat nu numai înlocuirea unei ,,disprețuite familii conducătoare, ci și disoluția tuturor structurilor de partid și guvernământ” , iar finalul regimului comunist nu a adus cu sine, în mod evident, apariția peste noapte a unei noi generații de istorici.

Prăbușirea regimului socialist totalitar și instaurarea noului regim democratic alături de libertățile aferente acesteia este stipulată și în noua legea fundamentală care prevedea că ,,România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.

Odată cu schimbarea formei de guvernământ istoricii și nu numai ei, au avut posibilitatea de a scrie fără obstacolele impuse de cenzura unui stat totalitar, astfel după înlăturarea regimului comunist, cercetătorii din România au avut șansa de a analiza istoria fără a întâmpina directivele și dificultățiile impuse în mod direct prin controlul politic și au putut să își desfășoare activitatea urmărind temele și abordările propii. În acest nou context chiar comunismul a devenit un subiect pasionant al cercetării istorice. Trecutul, mai ales cel recent, în condițiile caracterului său traumatic, a determinat în rândul istoricilor o abordare angajată a istoriei recente.

În opinia lui Alexandru Zub, dobîndirea libertătii de expresie, odată cu Revoluția din Decembrie, i-a găsit pe mulți istorici într-o stare de confuzie și de timiditate profesională. Schimbările de direcție, de viziune și de metodă s-au făcut anevoie, inerții de tot felul persitând, insă fenomenul istoriografic din perioada postdecembristă s-a aratăt extrem de complex si a produs deja o cantitate enormă de informații, analize, restituiri. Totuși condiția obedientă a istoriografiei sub regimul comunist a făcut ca preocupările serioase, competente, cu privire la epoca recentă să fie ocolite anume sau distorsionate programatic.

În România ,,trecutul s-a insinuat în prezent, iar viitorul a fost privit ca o reflecție răsturnată a trecutului”. Istoriografia românească referitoare la comunism a înglobat de-a lungul ultimelor două decenii multiplele tensiuni politice și culturale provocate de o realitate contradictorie, confuză și inerent conflictuală. Istoricii și-au asumat, vrând-nevrând, intermedierea relației taumaturgice dintre societate și trecutul acesteia prin misiunea de a scoate la lumină „Adevărul” și de a-l face deopotrivă inteligibil și acceptabil.

Totodată în rândul breslei istoricilor din România a avut loc la începutul anilor ’90 ai secolului trecut un proces de „reconversie ideologică și conceptuală”. În anumite cazuri intrarea într-o epocă a libertății de expresie a însemnat doar eliminarea din opera istoriografică a balastului obligatoriu impus de regimul comunist, majoritatea constând în citarea obligatorie a operelor lui Nicolae Ceaușescu sau a unor documente ideologice ale Partidului Comunist Român. În alte situații, fiind în principal cazul celor care au activat în cadrul Institutul de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă Comitetul Central al P.C.R., în Academia de Științe Sociale și Politice sau chiar în facultățile de Istorie, transformarea activiștilor-istorici, potrivit sintagmei utilizate de Vlad Georgescu, în istorici profesioniști a fost un proces presărat cu numeroase obstacole, În 24 decembritul acesteia prin misiunea de a scoate la lumină „Adevărul” și de a-l face deopotrivă inteligibil și acceptabil.

Totodată în rândul breslei istoricilor din România a avut loc la începutul anilor ’90 ai secolului trecut un proces de „reconversie ideologică și conceptuală”. În anumite cazuri intrarea într-o epocă a libertății de expresie a însemnat doar eliminarea din opera istoriografică a balastului obligatoriu impus de regimul comunist, majoritatea constând în citarea obligatorie a operelor lui Nicolae Ceaușescu sau a unor documente ideologice ale Partidului Comunist Român. În alte situații, fiind în principal cazul celor care au activat în cadrul Institutul de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă Comitetul Central al P.C.R., în Academia de Științe Sociale și Politice sau chiar în facultățile de Istorie, transformarea activiștilor-istorici, potrivit sintagmei utilizate de Vlad Georgescu, în istorici profesioniști a fost un proces presărat cu numeroase obstacole, În 24 decembrie 1989 a fost redactată Declarația Comitetului Istoricilor Români Liberi prin care, în ton cu idealurile revoluționar-democratice și emancipatoare ale momentului, era condamnat trecutul comunist, cerându-se revenirea la tradiția istoriei critice și deschiderea imediată a arhivelor. Acest prim moment „revoluționar” în rândul comunității istoricilor a rămas și unicul semnificativ.

Declarația istoricilor din decembrie 1989 survine în condițiile în care istoria era privită de către autoritățiile comuniste drep un mijloc de propagandă, iar controlul asupra textelor difuzabile prin presă sau edituri devenise riguros la modul paranoic, mai ales după anii 1968-1970 când au apărut ziarele județene, astfel încât se opera în detaliu asupra vocabularului: „Era interzisă publicarea indicatorilor economici ce relevau starea precară a economiei naționale. În timp ce economia suferea sistări periodice, din uzul intern al limbii erau eliminate și cuvinte de genul banană, portocală, cafea etc. Erau eliminați termenii aluzivi descrierilor populare ale cuplului dictatorial. Cuvintele precum foame, frig, întuneric, babă, moș, cruce, preot etc. dispar din repertoriul vocabularului”.

Unii istorici consideră că intervenția Partidului Comunist Român în istoriografia română devine oficială în decembrie 1974, atunci când în cadrul unei sedințe a Comitetului Central al P.C.R. este adoptată forma inițială a ceea ce avea să devină ,,Programului Partidului Comunist de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și de înaintare a României spre comunism” în cadrul celui de-al XI-lea congres al partidului. În primul capitol al acestui ,,program” este prezentată istoria poporului român începând cu tracii și continunând pană la Ceaușescu, textul fiind redactat sub aupiciile secretarului general, prin intermediul unei comisii speciale coordonate de acesta, ceea ce reprezintă o premieră a istoriei comunismului românesc. Pentru prima dată este exprimată o versiune completă a istoriei naționale în cuprinsul unui document de partid, pe care istoricul Florin Constantiniu o considera o veritabilă ,,Summa historica”, iar un alt istoric, Gabriel Moisa o remarcă drept o scriere produsă de istoricii ,,de casă” ai partidului aflați în proximitatea lui Nicolae Ceaușescu.

Astăzi acel moment poate fi privit ca începutul direcției prin care condiția istoricul și a scrisului istoric este asimilată cu aceea a activistului de partid, a propagandei și a ideologiei comuniste, practic istoricul trebuia să devină activist iar istoria propagandă politică: „Trebuie să lichidăm cu desăvârșire mentalitatea anarhică, mic-burgheză, că problemele istoriei sînt doar probleme de strictă specialitate. Acestea sînt probleme ale teoriei și ideologiei comuniste și de ele nu se pot ocupa decît aceia care își însușesc și aplică ideologia și concepția comunistă despre lume”.

1.2 Istorie și mituri în comunism. Aspectul demitizări.

Scrisul istoric din perioada comunistã poate fi clasificat folosind metoda lui Vlad Georgescu. Astfel, autorul identificã patru etape ale istoriografiei comuniste care în mare urmeazã etapele politice ale comunismului românesc: 1944-1960 ( frontul istoric, stabilirea adevãrului), 1960-1965 (începutul reintrepretãrii adevãrurilor istorice abia reinterpretate), 1965-1971 (relaxarea ideologicã), 1971-1977, (culturnicii și noile mituri).

Distincția între istoricii-activiști și activiștii istorici propusă de istoricul disident Vlad Georgescu în primăvara anului 1977 este desigur pertinentă și utilă, dar necesită câteva nuanțări. În 1974 ultimii dintre profesioniștii afirmați în perioada interbelică sunt pensionați forțat, ei nemaiputând astfel să exercite absolut nicio influență în institutele de cercetare și în Universități. Locul lor este luat atât de activiștii-istorici cât și de istoricii-activiști. Conform lui Vlad Georgescu, categoria activiștilor-istorici a fost reprezentată de istoricii a căror condiție se apropia mai mult de cea a activistului politic decât de cea a istoricului propriu-zis: ei își desfășurau activitatea cu precădere în structurile de cercetare controlate direct de partid, în Comitetul Central, dar mai ales în cadrul Institutului de Istorie a Partidului și, pentru a obține beneficii materiale ori simbolice, au pus în practică toate excesele pe care le-a cerut propaganda politică. Valoarea lor profesională a fost în cele mai multe cazuri îndoielnică, fapt sugerat și de demontarea miturilor ce a avut loc după prăbușirea regimului socialist-totalitar, prezentate în decursul acestui subcapitol.

Distrugând autonomia societății civile, regimul național comunist din România a atins paroxismul în cultul primitiv al personalității lui Ceaușescu și a pregătit ieșirea dramatică din scenă în decembrie 1989. Sentimentul național a fost practic pervertit, abrutizat și redus la manifestări și convingeri rudimentare. Acest fapt a făcut ca autonomia societății civile să fie o himeră, în condițiile în care mândria națională nu a fost susținută și de aspirații democratice. În acest peisaj dezolant, reflecția intelectuală cu privire la problematica genezei totalitarismului și a căilor salvării, lipsește aproape cu desăvârșire în România comunistă a sfârșitului de ciclu. Naționalismul personalizat a veștejit totul în jur.

La sfârșitul anilor '80, România se prezenta lumii, ca probabil ,,cea mai antimodernă țară europeană, anexată practic de un regim brutal și primitiv”. În spatele societății formale, dirijată de stat prin intermediul nomenklaturii, a discursului oficial și a planificării a început, plăpând, să prindă corp o societate informală, rezultând din afirmarea particularismelor, a diferențelor etnice ori a culturii zvonului. Deși doar aproximativ cercetată, această societate va intra în scenă cu prilejul evenimentelor din decembrie 1989 și se va manifesta în perioada de tranziție. Cu toate imperfecțiunile ei, această societate a făcut posibilă ruptura de trecutul comunist, prelungind însă și inerentele tribulații ce rezultă din precaritatea condiției sale.

În istoriografia comunistă miturile sunt ideologizate. Mitul este adaptat și disimulat în ideologie atunci când explică nașterea puterii, originile instituțiile și ale legilor, iar doctrina se bazează, de regulă, pe un mit fondar care să garanteze coeziunea socială și conștiința colectivă menită să legitimizeze ordinea socială. Miturile politice pot fi manipulate în scopuri politice, fiind folosite ca factori de coeziune colectivă în fața pericolului din partea celuilalt, partidul comunist este continuatorul celor mai nobile tradiții de luptă, unitate și neatărnare. Sunt arhicunoscute miturile ,,unității de nezdruncinat în jurul partidului și conducătorului”, cel al ,,făuririi poporului unic muncitor” sau cel al ,,visului de aur al omenirii-comunismul”, marile momente mitologice corespund fenomenelor de criză, de mutație sau de ruptură, cele mai cunoscute amsambluri mitologice sunt: conspirația, salvatorul, vârsta de aur și unitatea. Toate au rolul să mențină și să alimenteze frica, să inducă în mentalul colectiv ideea nevoii stângerii rândurilor în jurul partidului și al conducătorului.

Un aspect interesant pe care l-au sesizat autorii care au cercetat naționalismul ceaușist l-a constituit analiza așa numitelor mituri oficiale ale regimului, idei de tip naționalist menite să aducă popularitate regimului, promovate excesiv prin diferite metode. Spectrul lor tematic a fost foarte complex: ele sunt descoperite în cadrul elementelor specifice cultului personalității, în plan cultural, social, economic și mai ales în ceea ce privește raportarea regimului la istoria națională. Unele dintre cele mai mari mituri care au dominat epoca au fost preluate și din istoriografia secolului XIX: unitatea, neatârnarea, lupta de clasă, democrația idilică, teama de străin. Ceea ce s-a adaugat se situa pe aceași linie, evocând tradiția paternalistă, spiritul mesianic, figurile providențiale, iar regimul comunist s-a arătat destul de abil în folosirea lor. Istoricul Ionel Bușe considera că aceste mituri nu au fost specifice doar cazului românesc, afirmând că instaurarea comunismului în Europa de Est a reprezentat reînoirea imaginarului politic naționalist și totalitar. Pe lângă miturile ,,vârstei de aur”, ,,revoluției salvatoare”, ,,complotului” etc., totalitarismul comunist a folosit puternic și alte mituri: ,,unitatea”, ,,cetatea asediată”, ,,salvatorul”, ,,eroul”, ,,originile dacice” etc. Autorul amintit analizează modul în care regimul Ceaușescu a selectat dintre elementele imaginarului politic pe cele cu cea mai puternică aderența la mentalul colectiv, astfel mitul originilor a fost intens exploatat, se vorbea despre România trimilenară, una dintre cele mai vechi civilizații ale Europei care ajunsese la apogeul său în perioada comunistă a societății socialiste multilateral dezvoltate, sub conducerea salvatorului său: Nicolae Ceaușescu. Ionel Bușe constată, de asemenea, că accentul pus pe mitul dacic, pe arheologie și pe cercetarea folclorului s-a regăsit și în manifestări care se doreau a fi de ordin cultural, oferind exemplul festivalului Cântarea României. Problema legăturii dintre istoria națională și miturile oficiale ale regimului a fost analizată și de Lucian Boia, care se oprește asupra altor două mituri: unitatea și continuitatea. Astăzi majoritatea istoricilor consideră că nu se poate pune în discuție, de exemplu, continuitatea daco-romană în spațiul fostei Dacii după retragerea aureliană. Modul în care regimul Ceaușescu a folosit această chestiune, ca parte a propagandei oficale de tip naționalist, a alterat seriozitatea acestei probleme de ordin istoric. L. Boia analizează îndeosebi modalitatea în care istoriografia oficială ceaușistă a promovat unitatea și continuitatea drept principii directoare ale istoriografiei românești. Unitatea, consideră autorul citat, privea în același timp atât unitatea spațiului românesc de-a lungul vremurilor (în pofida istoriei sale mai degrabă fragmentate), cât și unitatea poporului român în jurul marilor săi conducători: regii daci, domnitorii din Evul Mediu, în sfârșit Ceaușescu, continuatorul acestora, dar și creatorul unei noi Românii. Continuitatea desemna o problemă specifică, dar exprima și o interpretare generală a istoriei românești: persistența daco-romanilor și apoi a româniilor la nordul Dunării, pe teritoriul actual al României.

Pe de altă parte, afirmă Boia, pentru mitologia istorică a comunismului, continuitatea reprezinta o identitate între daci și români. Dacii, preferați romanilor potrivit unei logici naționaliste ce-i considera pe romani ,,occidentali” drept ,,ivadatori’’, apoi daco-romanii și în sfârșit românii ar fi reprezentat o singură entitate, la fel ca si Dacia antică și România lui Ceaușescu. Era vorba de o continuitate atât etnică, cât și politică, chiar și ,,statală’’, iar în aceste condiții Ceaușescu putea fi prezentat (în cadrul elementelor specifice cultului personalității) drept un urmaș al lui Burebista, de exemplu. Într-un alt volum, Lucian Boia amintește și modalitatea în care tot în sens naționalist, istoricii regimului au încercat să insereze istoria națională în istoria lumii potrivit următoarei concepții: românii nu s-au aflat în afara cursului istoriei, au influențat puternic istoria Europei și chiar a lumii.

În acest sens, autorul consideră că au fost alese câteva personalități din istoria națională drept simboluri. Între aceste simboluri istorico-politice, Mircea cel Bătrân a ocupat un loc privilegiat, imaginea sa idealizată părea mai potrivită decât orice alt chip de domnitor pentru a servi ca o ,,oglindă” îndepartată pentru Ceaușescu. Mircea (devenit cel ,,Mare”) oferea imaginea unei măreții egale pe tot parcursul domniei sale, care aduna toate liniile de forță ale istoriei românești: unitatea (Mircea alipește Dobrogea la Țara Românească), excelența pe câmpul de luptă (aplicând principiul luptei întregului popor), excelenta diplomatică (pune bazele unor relații diplomatice noi ale Țării Românești).

Simona Nicoară reprezintă un alt istoric ce analizează legăturiile dintre cultul personalității, mituri și istoria națională. Autoarea consideră că Ceaușescu a impus această conexiune cu intenția de a acaparai cât mai multe pârghii de putere, oferind și un exemplu de discurs ceaușist, foarte populist, referitor la istoria națională: ,,Oare cum s-ar simți un popor care nu-și cunoaște istoria, nu ar prețui și nu ar cinsti această istorie ? Nu ar fi ca un copil care nu-și cunoaște părinții și se simte uneori străin în lume ?”. Autoarea studiului prezintă și modul în care descrierea anumitor etape din istoria națională s-a bazat pe mituri și oferă exemplul mitului al originilor care îi prezenta pe strămoșii autohtoni daci drept un ,,popor harnic și viteaz”, iar cuceritorii romani erau niște ,,viteji”. Pe de altă parte, manualele de istorie, în speță cele folosite în învățământul primar, conțineau tot felul de legende despre întemeierea statelor feudale românești, punându-se accentul pe elementele de unitate între cele trei state feudale, unitatea însemnând existanța poporului omogenizat prin termenul de român.

De asemenea lupta împotriva ,,cotropitorilor” avea dimensiuni eroice. Dușmanii aveau o dimensiune opusă: pe de o parte erau numeroși (,,câtă frunză și iarbă”), iar pe de altă parte aveau tot felul de atribute negative (,,cruzi”, ,,vicleni”, uneori ,,lași” etc. ), indiferent de originea etnică (turci, tătari, unguri ș.a.). Pe lângă aceste mituri, consideră autoarea, cultul personalității s-a bazat pe un mit specific: cel al ,,tehnocratului șef”, acest mit a fost ,,întrupat” în formule tip ca ,,geniul Carpațiilor”, ,,Dunăre a gândirii” ș.a., ideologia comunistă exaltând forța intelectulă de-a dreptul demiugică a ,,conducătorului iubit”, care avea soluție pentru orice probleme ale țării.

Ion Rațiu consideră că toată această manipulare a istoriei în sens național se poate constanta încă de la începutul ,,epocii de aur”, iau unul dintre primele semne ale acestei orientări l-a constituit apariția a unei noi hărți a României, în anul 1966, în care localitățiile din Basarabia și Bucovina anexate de U.R.S.S. în 1940 apăreau cu nume românești, iar apoi în ianuarie 1967, la o emisiune radio s-a difuzat imnul ,,Deșteaptă-te române!“, care de la instaurarea regimului comunist la putere nu mai fusese cântat sau difuzat în public datorită izului său național. Toate acesteau dovedesc, în opinia lui Ion Rațiu, că regimul se implica într-o campanie de legitimizare a carecterului său național. În condițiile în care nici o altă țară comunistă nu se remarca prin înclinația spre originile proprii, ca în cazul României, Adrian Drăgușanu remarca că acestă manipulare a istoriei în sens naționalist a atins chiar și domeniul filatelic, iar exemplul oferit de Drăgușanu este acela al stabilirii vechimii în mod arbritar, in general în jurul a 2000 ani, a unor orașe precum Alba Iulia, Arad, Piatra Neamț, ș.a., iar aceste evenimente erau celebrate prin apariția unor mărci poștale speciale, iar judecând istoria în urma apariției cronologice a acestor mărci poștale speciale, autorul consideră că s-ar putea crede că istoria românilor a început odată cu vestita campanie a lui Traian împotriva dacilor, iar preferința autoritățiilor pentru aceaste simboluri se poate realiza și prin analiza cantivativă, în măsura în care timbrele dedicate antichității reprezentau 48 % din mărcile cu tematică istorică, cele dedicate evului mediu reprezentau 28 %, iar în cazul istoriei moderne și contemporane procentul este unul nesemnificativ. Chiar și istoria P.C.R.-ului a fost modificată în sens naționalist, iar Katherine Verdery analizează acest aspect oferind ca exemplu modul în care Ceaușescu în anul 1966 a explicat adoptarea de către P.C.R. în perioada interbelică, a liniei Cominternului care suștinea dezmembrarea României, Ceaușescu a criticat ostilitatea Cominternului fața de interesele României și a menționat că partidul fusese divizat între cei ce acceptau linia cominternistă și cei ce luptau pentru interesele țării. Katherine Verdery arată de asemenea că în scrierea istorie într-un cadru naționalist, un rol important l-a avut și prezentarea evenimentelor ca făcând parte din ,,istoria întregului popor”, însă autoarea constată că acest popor la care se facea referire era unul pur, excluzându-i pe minoritari, ajungându-se până la dispoziții date istoricilor de a nu folosi denumiri neromânești, indiferent de problema și perioada cercetară. Autoarea, o foarte bună cunoscătoare a Transilvaniei, a publicat această carte ca urmare a unor complexe analize efectuate în această provincie istorică românească încă în vremea regimului comunist.

Dintr-un complex de problem se distinge minuțioasa analiză istoriografică efectuată asupra discuției iscate în istoriografia română în jurul răscoalei lui Horea. Katherine Verdery investighează acest moment cu distanțare, discutând critic bătălia stârnită de protocronism în jurul „răscoalei” sau „revoluției” lui Horea, bătălie care a împărțit comunitatea istorică în două tabere, a oportuniștilor, în frunte, potrivit autoarei, cu Ștefan Pascu, și a profesioniștilor adevărați, patronați de David Prodan. În esență, Katherine Verdery se ocupă, pornind de la un studiu de caz, de modul în care a fost restituit trecutul în România lui Ceaușescu, în care această restituire se împletea cu ideologia națională, dar și asupra acestui lucru, autoarea atenționează pregnant, apreciind că acest subiect este unul mărunt prin comparație cu altele, precum dacomania anilor ‘70, care nu a angajat energii intelectuale cum au fost cele în cazul semnalat.

Un alt mod, prin care istoriografia românească din timpul regimul comunist a fost afectată direct prin politica oficială naționalistă, îl reprezintă limbajul istoric, iar Leonard Drulă consideră că scrisul istoric, începând cu perioada anilor ’70, a fost tot mai influențat de ideea de a prezenta o istorie națională măreața sau uimitoare astfel, abordările legate de lupta de clasă și succesiunea modului în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societale devin subordonate discursului istoric de tip naționalist care atinge cote aberante, iar neamul, țara, istoria națională, și-au pierdut conturul real, totul devenind uriaș. Acest aspect al istoriei mărețe a fost analizat și de Lucian Boia, care oferă și unele exemple referitatoare la modul în care istoriografia comunismului național al epocii Ceaușescu a influențat problema etnogenezi românești, iar în această perioada apar doua noi teze, prima dintre ele era legată de influența minima a romanilor, iar a doua era legată de poporul român care era deja format în secolul VI, înainte de venirea slavilor, prin acest mod se încerca și scoaterea acestei populații din etnogeneza românească. Dacă până în anii ’70 în lucrările de istoria Transilvania avusese o pondere mai mică în raport cu Țara Românească și Moldova, din anii ’70 a devenit obligatorie o pondere aproximativ egală, iar conflictele dintre provincii trebuiau estompate, se constată și dispariția denumirilor specifice zonelor în cauza, iar titlul lucrărilor se modifica, de exemplu din Românii din Banat în Românii din sud-vestul țării.

Dacă până în deceniul opt a secolului trecut, în lucrările de istorie referitoare la Mihai Viteazul, se afirmase că Mihai nu manifestase un interes foarte mare pentru soarta românilor din Transilvania, odată cu faza naționalistă a istoriografiei această idee este modificată, astfel încât se lasă impresia că Mihai Viteazul s-ar fi preocupat de soarta ,,fraților de peste munți”, iar acum se interzice și să se mai vorbească despre cucerirea Transilvaniei și a Moldovei de către Mihai, varianta oficială devine aceea conform căreia Mihai Viteazul unise cele două provincii cu Țara Românească, deoarece aceste provincii aspirau spre unire. Un alt exemplu de revizuire a istoriografiei, este acela al atitudini istoricilor față de A.I. Cuza și Nicolae Titulescu, Cuza fiind considerat atunci drept ultimul mare părinte al patriei înainte de Ceaușescu, iar Nicolae Titulescu aparea ca un diplomat desăvârșit, promăvând o politică mondială ca reprezentant al unei puteri mari, mai degrabă decât reprezentând interesele unei puteri regionale sau ale unei țări mici. Lucian Boia consideră că Ceaușescu dorea să fie considerat un urmaș a lui Titulescu, care avusese o politica antifascistă și moderat în privința relațiilor cu U.R.S.S. în opinia regimul. Dennis Deletant consideră ca politizarea istoriografiei a atins cote ridicate din momentul în care generalul-locotentent Ilie Ceaușescu, fratele conducătorului, a ajuns să fie un fel de ,,istoric oficial al regimului”, iar sub patronajul acestuia au apărut lucrări care prezentau negativ cucerira Daciei de către romani, iar pentru Ilie Ceaușescu prezentarea elemuntului dac drept primordial în cadrul etnogenezei românești avea un rol inclusiv politic și propagandistic, în formularea doctrinei militare românești, analizată și de Lucian Boia care considera că Ceaușescu dorea să facă din România o putere militară, folosindu-se de de o mitologie militară printr-o mobilizarea a întregului popor care era văzută ca o trăsătură specifică istoriei naționale, așa explicându-se victoriile obținute de români în Evul Mediu în fața turcilor, iar Boia îl citează pe Ilie Ceaușescu care afirma că în fața unui potențial inamic s-ar fi aflat ,,cetățenii de toate vârstele, bărbați și femei, tineri, bătrâni și copii”, iar ,,în caz de primejdie, toți aceștia trebuie să se ridice ca un singur om la lupta de rezistență impotriva invadatorilor”.

Așadar acest discursul istoric este în ansamblul său sincron cu cel politic, o autonomie relativă, mai ales în cazul regimurilor dictatoriale, întâlnindu-se doar ca o excepție care confirmă regula. Conform lui Al. Zub, cele două sunt ,,realități consubstanțiale”. La fel ca în Antichitate sau perioada medievală, și în timpul comunismului ceaușist istoria a devenit un instrumentum regni. Pe scurt, discursul istoric oficial produs în România anilor ’70-’80 a fost unul puternic amprentat de intruziunea politicului, iar acel mod de a scrie istoria, marcat de ceea ce Katheryne Verdery a numit ,,etatizarea timpului”, s-a conservat oarecum și după 1990, fiind încă, în anumite cazuri, marcat de rezultatele întâlnirilor lui N. Ceaușescu cu oamenii muncii din domeniul istoriei.

În această epocă, conform lui Adrian Marino, posibilitățile unui om de cultură (nu neapărat istoric) de a activa, care a avut neșansa de a trăi comunismul ceaușist au fost următoarele:

a) un conformism integral, total și voluntar servil în raport cu puterea;

b) un refuz al oricărui compromis, refuz care s-a manifestat extrem de rar întrucât conducea aproape sigur la marginalizarea socială și profesională, excludere sau ratare;

c) un conformism parțial ce se plasează între cedarea totală și eroismul implicat de refuz, concretizat printr-o adaptare și o supraviețuire activă resemnată la „a face ceea ce se poate în condițiile date” însă pe cont propriu, în mod independent de instituții.

În această privința opinia istoricului Șerban Papacostea este mult mai radicală, academicianul considera, mai simplu, că istoricii doritori să-și păstreze demnitatea și rigoarea meseriei, au fost nevoiți fie să părăsească țara, fie să se refugieze în tehnicism și contribuții cu caracter documentar.

1.3 Istoriografia română postdecembristă din perspectiva unor istorici.

Istoricul român s-a trezit într-o libertate absolută în ceea ce privește dreptul la opinie, la interpretare a fenomenului istoric, fără constrângeri sau canoane ideologice. O libertate însoțită de o ,,foame” absolută după tot ce era document sau carte interzisă. În contextul unei acerbe lupte pentru putere, după 22 decembrie 1989, a transformărilor complexe prin care trecea societatea românească, a acuzelor de tot felul și a faptului că discursul istoric fusese pervertit de către PCR, istoricul a rămas în tranșee, într-o defensivă continuă, în speranța unor vremuri mai bune, iar ,,respectul față de profesie și față de istoric/istorici a scăzut considerabil, în ochii opiniei publice și al elitei politice aflate în curs de constituire”.

Astfel producția literaturii dedicate comunismului a reprezentat una dintre cele mai urmărite teme din noua istoriografie și totodată este urmarea muncii a unor personalități din domeniile științelor umane, culturii, vieții politice, practic alături de istorici, se adaugă acum și politologi, sociologi, jurnaliști, etc. care își aduc contribuțiile la analizarea istoriei comunismului întru-un mod diferit, în funcție de aptitudinile și domeniul profesional al fiecăruia. Odată cu această deschidere și libertate au apărut și lucrări de o calitate îndoielnică sau unele considerate chiar diletante, faptul că libertatea de expresie s-a tradus în plan istoriografic prin dreptul fiecăruia de a scrie aproape orice și mai ales oricum, fără discernămînt, bună credință și rigoare profesională, calități totuși atît de importante în profesiunea de istoric, a avut repercursiuni grave. Efortul de cercetare nu a vizat insă în mod egal toate aspectele istoriei comunismului. Noua istoriografia care privește perioada comunistă s-a axat în special pe studiul procesului de comunizare a Românie, a luptei pentru putere în Partidul Comunist Român, pe istoria regimului Ceaușescu, în special a politicii sale interne în anii ’80, a cultului personalității, a politicii externe și a statutului minorităților naționale. Prin urmare, există încă puține lucrări calitative de sinteză privind istoria regimului comunist din România, în ansamblul său. Printre cele mai complete și substanțiale incursiuni din anii ’90 în istoria istoriografiei românești în regimul comunist, a fost cea făcută de Șerban Papacostea. Istoricul Papacostea investighează întreaga perioadă a regimului comunist făcând o evaluare cât se poate de obiectivă a plusurilor și minusurilor istoriografiei române, apreciind realizările (și au fost destule în opinia sa) acolo unde a fost cazul, dar și criticând aspru aceeași intruziune a politicului în scrierea istoriei când după modelul partidului unic nu putea exista decât un adevăr unic. Adept al ideii cedării istoriografiei în fața politicului, Papacostea consideră, asemeni lui Al. Zub, că în această realitate concretă trebuiesc evidențiate anumite nuanțe legate de existența profesioniștilor adevărați ai istoriei a căror compromitere s-a făcut mai greu sau deloc, în ciuda tentațiilor existente, iar adevărata opera istoricului se realizează în două faze: cea a erudiției, a acumularii faptelor istorice și a verificării autenticitătii și credibilitații lor; cea a interpretării, care integrează materialul de date furnizat de erudiție în lanțurile de interdependențe cărora le aparțin.

Într-un editorial din luna aprilie a anului 2007, Șerban Papacostea, unul dintre cei mai prestigioși istorici români în viață, a afirmat că ,,spiritul istoriografiei totalitare bântuie încă astăzi în activitatea propagandiștilor-istorici recuperați de regimul postdecembrist și proiectați în funcții de decizie pentru a salva cât mai mult din moștenirea totalitară”, însă viziunea această poate fi categorisită în zona extremelor, Ș. Papacostea fiind recunoscut ca un critic al noi istoriografii, inclusive a noilor institute.

Un alt critic al Academiei Române este profesorul Toader Nicoară, un istoric reprezentativ pentru noua generație consacrată după 1990 care a avut și șansa unei formări în câteva dintre marile universități Occidentale, totodată un fin observator al fenomenului istoriografic contemporan român și francez, a afirmat că ,,prăfuita Academie Română ar trebui mai bine dărâmată (la figurat) și reconstruită, decât să fie reformată”, a constatat că ,,istoriografia română și cercetarea românească nu au ieșit din comunism și în cea mai mare parte nu s-au decomunizat” , și a realizat că ,,o asemenea judecată ar putea să pară aspră celor care spun că în România a biruit deplin și definitiv capitalismul la orașe și sate” . Printre cei care deplâng starea istoriografiei și a cercetării se numeră și renumitul istoric Dinu C. Giurescu, care într-un articol remarca că ștergerea treptată a identității, a conștiinței apartenenței la națiunea română se operează, de mai mulți ani, direct asupra tinerilor prin învățământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba și literatura și istoria românilor. Operațiunea se efectuează prin stabilirea curriculei și a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăși alcătuirea lor, îndepărtează încet și sigur tineretul de la disciplinele respective.

Împotriva discreditului care a lovit puternic cercetarea istorică pe parcursul anilor de dictatură comunistă și simultan conștienți fiind de forța lui, un grup de istorici au lansat chiar în ultimele zile ale Revoluției din Decembrie o declarație, autodeclarându-se Comitet al Istoricilor Liberi din România. Apelul, unul extrem de lucid de altminteri, care condamna regimul, condiția la care a fost redusă istoriografia, naționalismul demagogic ceaușist ,,retorica nerușinată și găunoasă” a fost prima și ultima manifestare publică a acestui Comitet, ulterior el nu s-a metamorfozat într-o instituție. Textul însă, alături de accentele critice la adresa istoriografiei oficiale produse până în acel moment, avea și o certă dimensiune programatică întrucât sublinia o serie de necesitatăți imediate: solidaritatea între istorici în scopul reluării și continuării legăturii cu tradiția istoriografică românească critică și constructivă, refacerea învățământului istoric la toate nivelele, restructurarea corpurilor de cercetare, deschiderea urgentă a arhivelor și renovarea monumentelor istorice. Spiritul idealist în care a fost conceput textul se afla, bineînțeles, în acord cu principiile schițate de Frontul Salvării Naționale – pluralism, democrație, alegeri libere, etc. Aproximativ în aceeași perioadă, pe unul din zidurile Universității din București a apărut inscripția ,,de acum înainte în această clădire se va spune numai adevărul”, un imperativ cu mult mai greu de împlinit însă decât de enunțat. Curând, cei mai mulți dintre semnatarii apelului din 24 decembrie au început să simtă ceea ce simțit Alexandru Zub: ,,vechile structuri de putere și spiritul paternalist au revenit, drapate în aparențe democratice și liberale; un fenomen de restaurație are loc, mai mult sau mai puțin discret, pretutindeni”. Una peste alta, istoricii au jucat și ei un rol în legitimarea regimului comunist în forma sui-generis dată de Ceaușescu, și tocmai din această cauză ieșirea lor din rol nu s-ar fi putut produce mai ușor și mai repede decât s-a produs. Declarația a rămas, în foarte multe privințe – organizarea cercetării, celelalte demersuri preconizate atunci cu o fervoare ce nu s-a mai regăsit în inițiativele consumate după acel moment – un pium desiderium. Istoricii români nu s-au întâlnit niciodată, precum au făcut-o cei Est-germani la Kiel în 1996, pentru a discuta despre cariera și experiențele lor din timpul comunismului. Autoritatea în domeniul ideologic, indiferent de numele pe care l-au purtat instituțiile ce au propagat-o între 1948 și 1989, a fost creată, a iradiat, s-a răspândit, a fost instrumentală, persuasivă, a stabilit canoanele valorice, a calificat și a descalificat autori, opere, teme și discursuri, a construit percepții și judecăți de valoare pe care le-a transmis, le-a susținut, reprodus și aplicat. In oponia multora, cel mai notoriu, Ș. Papacostea, fiind ancilar în raport cu discursul politic, cel istoric avea un rol bine determinat în societate, împreună cu cei care au fost designați să-l producă. După 1989, formal, autoritatea deținătoare a monopolului asupra adevărului, rigorii și obiectivității a dispărut.

Referitor la factorul politic și poziția adoptată de istorici, Bogdan Murgescu considera ,într-un mod ușor utopic, că istoricii doresc ca sfera politică să le permită să-și desfășoare activitatea în conformitate cu principiile profesiei lor și doresc ca această activitate profesională să se bucure de o recunoaștere socială adecvată, recunoaștere reflectată și în nivelul recompenselor materiale pentru exercitarea profesiei lor, iar istoricii trebui să fie în mod special apți să-și asume rolul de factori coagulanți în reacția intelectualității umaniste față de perspectiva declinului statutului său social. În dialogul lor cu politicul istoricii sau intelectualii dispun de două căi de acțiune principale, una dintre ele ar fi o implicare directă în politcă, acceptând regurile acesteia fiind atenți la nevoile societății. Iar odată intrați în politică, intelectualii, au posibilitatea să-și alcătuiască o organizație politică proprie, sau să se afilieze uneia sau alteia dintre forțele politice deja existente, de regulă spre formațiunile politice de mici dimensiuni, chiar dacă posibilitățile de acțiune ale unui asemenea mic partid sunt restrânse, B. Murgescu consideră că maximumul pe care il poate realiza o astfel de formațiune alcătuită din intelectuali, ar putea fi o instalare pe o poziție centrală în spectrul politic și specularea rivalitățiilor dintre partidele mari în vederea obținerii unor avantaje, iar exemplul oferit este acela al Partidului Liber-Democrat din Germania (FDP).

Totuși autorul este realist și prezintă și ,,handicapurile” intelectualilor într-un astfel de demers, care nu dispun de o experiență administrativă de conducere și o sărăcie a capitalului economic, atât la nivel individual cât și la nivel colectiv, iar această penurie îl obligă pe intelectual la compromisuri, existând riscul ca aceste compromisuri să conducă la abandonarea intereselor de ansamblu al intelectualității umaniste. Atenția ar trebui să fie orientată spre definirea și aplicarea unei strategii de dezvolatare pe termen mediu (chiar și cu posibilitatea pentru o perspectivă mai îndelungată), spre o colaborare cu factorii de decizie și de execuție din cadrul mijloacelor de comunicare în masă.

2. Preocupările instițuții de resort pentru studierea comunismului.

2.1 Organizarea instituțională a cercetării istorice, din perspectiva reorganizărilor instituționale care au urmat ieșirii din avatarurile comunismului ceaușist, schimbările sunt ușor detectabile. Monolitismul centralizant a fost înlăturat împreună cu cupola sa ideologică și cu așa numitul front al istoricilor. Schimbările, în sensul de înnoiri, înregistrate însă în producția de cunoaștere din acest domeniu, s-au realizat cu destul de multă dificultate, în legătură cu acest fapt existând aproape un consens al analiștilor care s-au ocupat de problemă.

În tot cazul, realitățile organizatorice au evoluat într-un ritm destul de alert, în direcția multiplicării și democratizării, cercetarea nemaifiind apanajul unei singure instituții și a unei ideologii unice. Desființarea în 1990 a Academiei de Științe Sociale și Politice a C.C. al P.C.R. a determinat trecerea celei mai mari părți a rețelei sale de cercetare și a personalului în subordinea unei Academii Române care, cooptând noi membri aleși pe baza excepționalității operei lor, a început să aibă un rol din ce în ce mai activ. În rețeaua coordonată de această instituție funcționează în clipa de față Institutele de Istorie „Nicolae Iorga”, „Vasile Pârvan”, și cel de Studii Sud-Est Europene în București, Institutul „A.D. Xenopol” și Centrul de Istorie și Civilizație Europeană în Iași, Institutele „George Bariț” și cel de Arheologie și Istoria Artei în Cluj-Napoca. Tot sub egida Academiei Române funcționează începând din 1993 în București Institutul Național de Studiu al Totalitarismului, inaugurat ca o necesitate de a studia comunismul românesc. Un al doilea grup semnificativ de producere a istoriei în postcomunism este reprezentat de centrele și institutele de cercetare care funcționează în mediile universitare și a căror simplă trecere în revistă dă măsura complexității și a anvergurii acestei rețele instituționale. Practic, fiecare dintre centrele universitare tradiționale au inaugurat după 1989 institute, cercuri sau seminarii care cercetează o gamă extrem de vastă de problematici, de la protoistorie până la imaginar, istoria orală sau studiile zonale ori culturale. Numărul instituțiilor care participă la realizarea unei istoriografii a perioadei 1945-1989 a crescut treptat. În primii ani după 1989 principalele instituții care au realizat lucrări de analiză a trecutului comunist au fost facultățile de istorie din cele mai importante organizații de învățământ superior (Universitatea din București, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași), împreună cu istoricii din institutele de specialitate ale Academiei Române: Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (București); Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, devenit din anul 2001 Institutul de Istorie „George Barițiu”; Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași. Aceste instituții au jucat inițial un rol formator esențial, fiind dezvoltate de-a lungul anilor direcții și programe de cercetare asupra trecutului comunist al României.

Cercetătorilor din cele trei importante facultăți de istorie menționate anterior li s-au adăugat, rând pe rând, istorici din alte universități de stat (Universitatea „1 Decembrie” din Alba Iulia, Universitatea din Craiova, Universitatea „Ovidius” din Constanța, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, Universitatea din Oradea, Universitatea „Valahia” din Târgoviște, Universitatea de Vest din Timișoara ș.a.) sau universități private (Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, Universitatea „Spiru Haret”). În aceste universități studierea perioadei regimului comunist a avut, în principal, un caracter individual, în funcție de preferințele cercetătorilor, fiind dezvoltate puține programe de cercetare multianuale. Acestor instituții, cu rol preponderent educațional și, în secundar, de cercetare academică, li s-au adăugat, rând pe rând, alte structuri instituționale, având ca misiune fondatoare studierea trecutului recent al României. Acestor instituții, cu rol preponderent educațional și, în secundar, de cercetare academică, li s-au adăugat, rând pe rând, alte structuri instituționale, având ca misiune fondatoare studierea trecutului recent al României. Din această enumerare a instituțiilor generatoare de operă istoriografice cea mai importantă, pentru activitatea unui istoric, o reprezintă Arhivele Naționale. Desigur, activitatea de cercetare directă în cadrul Arhivelor Naționale este una secundară, însă rolul acestora este fundamental pentru oferirea accesului la una dintre sursele principale ale istoricului, documentele de arhivă. Interesului cercetătorilor pentru accesarea resurselor aflate la Arhivele Naționale este în creștere continuă: în 1990 au fost 1 714 cercetători înregistrați, 5 724 în anul 2004, 8 127 în anul 2007, pentru a se ajunge în anul 2010 la aproape 13 000, ultima estimare fiind de peste 13 500 de cercetători înregistrați. Ca mai toate instutele din România, Arhivele Naționale ale României (ANR) se află într-un plin și continuu proces de transformare instituțională, iar conform conducerii ANR, este în curs de elaborare o nouă Lege a Arhivelor, prin se urmărește modernizarea în timp cât mai scurt posibil a infrastructurii, inclusiv informatizarea prin care se dorește aducerea în termeni reali a Arhivelor în ,,secolul al XXI-lea atât din punct de vedere al ethos-ului instituțional, cât și sub aspectul practicilor arhivistice și al dotărilor. Toate acestea pentru a fi o instituție publică în adevăratul sens al termenului” . Probabil că în această categorie de modernizare ar putea intra și organizarea Premiilor Arhivelor Naționale ale României, unde în ultima ediție, marele premiu oferit pentru cercetătorii consta în accordarea a ,,7 publicații elaborate de Arhivele Naționale și dreptul de a obține gratuit documente cercetate, la alegere între 500 de file xeroxate sau 20 de zile lucrătoare de fotocopiere cu mijloacele cercetătorului”.

2.2 Principalele instituții/organizații pentru cercetarea comunismului. Prima inițiativă a aparținut Alianței Civice prin președinta de la acea dată, Ana Blandiana, care a fost și îndeplinită în următorul deceniu împreună cu Romulus Rusan și o prestigioasă echipă de istorici, arhitecți, constructori și designeri, aceasta asumându-și încă din 1992 ideea construirii unui Memorial al Victimelor Comunismului și al Rezistenței, format dintr-un Muzeu – situat în fosta închisoare politică din Sighet – și un Centru internațional de studii asupra comunismului – cu sediul în București. În ianuarie 1993, Ana Blandiana a predat proiectul Memorialului la Consiliul Europei. După ce două delegații de experți au vizitat Sighetul, Consiliul Europei a întocmit, în 1995, un studiu-raport și a luat Memorialul sub egida sa. După 1993 la Sighet au fost organizate anual importante conferințe internaționale, lucrările acestora fiind publicate în colecția celor zece volume din Analele Sighet. Legitimitatea internațională a acestei inițiative, asociată politic cu partidele istorice, în principal PNȚCD, a fost oferită de Consiliul Europei, care în 1998 accepta ca Memorialul de la Sighet să intre în rândul locurilor de păstrare a memoriei continentului european, din care mai fac parte și prestigiosul Memorial de la Auschwitz și Memorialul Păcii din Normandia. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței este o formă de contracarare a acestei victorii, un mijloc de resuscitare a memoriei colective. Memorialul este o instituție a Memoriei, unică în felul ei prin faptul că este în același timp institut de cercetare, de muzeografie și de învățământ. În 1997 Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost declarat de către statul român "ansamblu de interes național". Conform legii 95/1997 Memorialul primește o subvenție minimă din bugetul de stat. Intrată în vigoare odată cu finalizarea construcției și inaugurarea Muzeului de la Sighet, legea a permis, prin alocația bugetară variabilă de la un an la altul, acoperirea unei părți din cheltuielile de funcționare, precum și a lucrărilor de amenajare muzeistică și din celulele fostei închisori din Cimitirul Săracilor (acesta fiind o parte componentă a Muzeului). În cadrul Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului își desfășoară activitatea patru departamente și o activitate dedicată arhivelor, care cuprinde miii de pagini de documente și fotografii provenind din arhive private sau publice. Jurnale, acte legate de detenție, scrisori, fotografii de familie. Cele patru departamente din cadrul centrului sunt: a)Departamentul de cercetare, unde sunt întreprinse cercetări legate de subiecte din istoria comunismului românesc, privind rezistența anticomunistă, sistemul concentraționar românesc, dar și privind celelalte țări est-europene. b) Departamentul pentru istorie orală, inființat încă din 1993, de Romulus Rusan, după o consultanță oferită de National Sound Archive din Londra, prin directorul Robert Perks, departamentul de istorie orală și-a propus conservarea memoriei recente prin realizarea anchetelor cu foștii deținuți politici și cu cei care au trăit experiențe semnificative în timpul regimului comunist. Arhiva de istorie orală cuprinde peste 5000 de ore de înregistrări, iar principalele teme de cercetare cuprind: Gulagul românesc, Fenomenul Pitești, Colectivizarea agriculturiii, Mișcările studențești, Rezistența anticomunistă din munți, Familia în comunism, Demolările din timpul regimului Ceaușescu, Disidenți și oponenți ai regimului Ceaușescu, Familia în comunism și Exilul românesc. c) Departamentul editioral ce editează buletine informative, ghiduri și caiete de sală, precum și șapte importante colecții de istorie contemporana. d) Departamentul pentru expoziții unde este realizată, pregătirea, realizarea și organizarea expozițiilor permanente și temporare de la Muzeul Memorial din Sighet.

Consiliul științific al centrului de studii este format din prestigioși istorici și cercetători, care și-au întrumat activitatea pentru cercetarea comunismului, printre aceștia se remarcă: Vladimir Bukovski, Stephane Courtois, Helmet Muller-Enbergs și academicieni români Șerban Papacostea și Alexandru Zub.

A doua instituție nou creată cu rol în descifrarea istoriei secolului al XX-lea este Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului(INST), înființat în 13 aprilie 1993. Institutul a intrat în rețeaua Academiei Române, propunându-și să aducă o perspectivă profesionistă asupra cercetării trecutului recent, prin studii, cărți și manifestări științifice. Din punct de vedere editorial INST a publicat, de-a lungul anilor, zeci de volume, în mai multe colecții (Studii, Dicționare, Documente, Memorii), precum și revista trimestrială Arhivele totalitarismului. Obiectul de activitate al acestei instituți îl reprezintă culegerea, arhivarea, cercetarea si publicarea documentelor referitoare la formele totalitarismului în România, al căror zone de interes sunt aspectele vieții sub regimul comunist, 1945-1989: structuri economice, probleme sociale, instițutii, legislație, cultura, mentalitați, limbaj, tehnici de represiune, forme de rezistența, viața cotidiana. Forme de totalitarism în timpul guvernării regelui Carol al II-lea (1930-1940), regimului legionar (1940-1941) și al mareșalului Ion Antonescu (1941-1944). Partide, mișcari politice sau curente ideologice care au contestat regimul parlamentar în România în perioada interbelică. Raportari la fenomene similare din Europa: influente, analogii, comportamente specifice. Cel mai cunoscut produs al acestui institut îl reprezintă publicația periodică Arhivele totalitarismului cu o frecvența a apariției de patru numere anual, revistă academică publică lucrări originale, studii, documente, mărturii, biografii, glosare de termeni și recenzii în limbile română, franceză și engleză. Totodată, revista Arhivele Totalitarismului publică traduceri în limba română ale contribuțiilor științifice ale cercetătorilor din Cehia, Ungaria, Polonia, Slovacia și Federația Rusă. Dezvoltarea pluralistă și diversificarea istoriografică s-a realizat și prin apariția unor noi centre de cercetare, având inclusiv un sprijin financiar extern. Mai întâi, în iunie 1997, s-a creat la Cluj-Napoca un Institut de Istorie Orală, în cadrul Departamentului de Istorie al Facultății de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai.” Institutul de Istorie Orală se dorea a se poziționa ca un centru de nișă în ansamblul investigației istorice românești, având inițial și sprijinul Universității Bloomington (Indiana) din Statele Unite. Ulterior, s-a individualizat ca un centru de cercetare sprijinit de universitatea clujeană, care editează Anuarul Institutului de Istorie Orală, precum și alte publicații tematice ale căror obiective sunt: înregistrarea, arhivarea și gestionarea mărturiilor orale despre perioada comunistă și istoria recentă românească, Consacrarea la standarde academice în istoriografia contemporană românească a cercetării de istorie orală ca nouă disciplină și promovarea unor teme inedite, care nu s-au aflat până acum în atenția cercetătorilor, Organizarea de conferințe și seminarii deschise pe teme de istorie orală. Institutul Român de Istorie Recentă (IRIR) s-a creat în anul 2000, la inițiativa lui Coen Stork, fost ambasador al Olandei în România (1987-1993), având sprijinul financiar temporar al Guvernului Olandei. IRIR se dorea a fi o alternativă la toate celelalte centre de cercetare a istoriei secolului XX din România, propunându-și, ritos, ieșirea din „parohialism”, după formula primului său director, istoricul medievist Andrei Pippidi. IRIR s-a dedicat ideii de a obține rezultate științifice propunînd noi teme de cercetare și perspective inovatoare asupra trecutului recent al României. Rezultatele obținute de institut au fost făcute cunoscute prin conferințe internaționale, cărți și articole, inclusiv publicarea mai multor colecții de documente și interviuri din categoria istoriei orale. Obiective propuse de acest institut erau mărețe și aveau ca scop democratizarea societății românești prin facilitarea, prin cercetarea, intruire și publicare depășind starea de spirit a istoriografiei post-revoluționare care să definească un cadru instituțional menit să promoveze profesionalismul și specializarea în rândurile comunității de istorici prin conferințe, acces liber la librăria, arhivele și facilitățiile institutului , precum și o prezență puternică în mass-media și pe internet, însă rivalitățile dintre membrii IRIR au determinat însă intrarea acestuia într-un con de umbră, situație accentuată de încetarea finanțărilor externe din partea Guvernului Olandei, astfel rămânând la statutul de organizațieprivată, IRIR nu a mai dispus de finanțări sistematice și generoase, situație reflectată și în numărul relative redus de publicații și evenimente științifice organizate. Probabil că cea mai importantă acțiune pentru analizarea comunismul, demarată de autoritățiile române, este aceea a constituiri în baza Legii 187/1999 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), al cărui rol principal era acela de a pune la dispoziția societății dosarele, documentele și toate materialele întocmite de Securitate până la data de 22 decembrie 1989. O modificare legislativă importantă s-a realizat prin OUG nr. 16/2006, în urma căreia s-a întărit componenta de cercetare, în contextul în care un număr important de dosare ale Securității au intrat în posesia CNSAS. Instituția ce are misiunea de a releva activitatea Securității „ca poliție politică” și-a creat propriile periodice (Arhivele Securității și Caietele CNSAS), prin care cercetătorii să-și valorifice rezultatele științifice. După diminuarea competențelor CNSAS, în urma unei Decizii a Curții Constituționale din 31 ianuarie 2008, activitatea instituției s-a orientat tot mai mult spre zona de cercetare și dezvoltarea unor programme educaționale și expoziționale. Prin urmare daca în prima faza activitatea Consiliului s-a axat în principal pe următoarele activități de specialitate: a) verificări din oficiu, constând în verificarea calității de colaborator al securității ca poliție politică în cazul candidaților la alegerile locale sau generale, precum și a persoanelor care ocupă demnități sau funcții publice, b) accesul la propiu dosar, c) eliberarea de adeverințe sau comunicări privind statutul colaborării/ apartenenței cu organele de securitate, d) eliberarea de copii de pe înscrisurile aflate în dosare sau alte materiale întocmite de securitate, e) deconspirări, constând în identificarea agenților și colaboratorilor securității care au contribuit cu informații la completarea dosarelor, f) cercetare, constând în identificarea și preluarea materialelor de interes științific și redactarea materialelor de informare a opiniei publice cu privire la stuctura, metodele și activitățile organelor de securitate.

În urma deciziei din 2008, atribuțiile CNSAS au urmărit trei dimensiuni principale: a) accesul persoanelor îndreptățite la propiul dosar, deconspirarea informatorilor și cea a foștilor lucrători ai Securități, b) sprijinirea activității de cercetarea și dezvolatare de programe educaționale adresate elevilor și studențiilor, administrarea celor 24 de kilometri liniari de arhivă documentară c) cooporarea internațională pe dimensiunea cercetării și informării publicului la acțiunile represive ale fostelor poliți secrete comuniste. În cadrul CNSAS s-a dezvoltat și o componentă de cercetare, angajații instituției beneficiind de avantajul accesibilității mai facile la dosarele fostei Securități, aceste cercetări s-au concretizat sub forma unor volume denumite Caietele CNSAS, unde sunt prezentate valoare studii în domeniul cercetat, însă activitatea acestor caiete nu a fost una îndelungată primul număr fiind lanstat în anul 2008, iar ultimul numărul 7-8 în anul 2011. Arhivele CNSAS au oferit istoricilor posibilități nemărginite prin accesibilitatea la ,,documente inedite din arhivele secrete”, astfel apare primul volum ,,Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1948-1967” coordonat de Florica Dobre, împreună cu autorii: Florin Banu, Theodor Bărbulescu, Camelia Duică, Liviu Țăranu, și-au propus oferirea unei imagini ample, cât mai clare și fãră echivoc, a principalei instituții represive a regimului comunist și, ca urmare, selectarea documentelor s-a făcut astfel încât sã acopere întreaga perioadã de existență a Securității. Cercetările autorilor au vizat fondurile documentare ale Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ale Arhivelor Ministerului de Interne, ale Arhivelor Naționale Istorice Centrale și ale Arhivelor Militare Române. Iar imaginea a fost cu siguranța amplă, în acest volum fiind cuprins o colecție de documente desfășurate pe parcursul întregului volum ce cuprinde 762 de pagini. Al doilea volum coordonat de Florica Dobre, autorii Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, intitulat ,,Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1967-1989.” continuă cercetarea sistematică în 798 de pagini, pe baza documentelor de arhivă, a perioadei 1967-1989, unde este urmărită întreaga activitate a Securității ce rămane și în această epocă principalul instrument represiv prin intermediul căruia partidul și cei ce se aflau în fruntea acestuia au transpus în practică subordonarea întregii societăți. În iunie 2003 a fost creat Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc (INMER). Instituția a fost concepută ca un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și sub coordonarea ministrului Culturii și Cultelor. Institutul avea ca obiect de activitate culegerea, arhivarea și publicarea documentelor referitoare la exilul românesc din perioada 1940-1989, precum și rezolvarea unor probleme ale fostului exil. INMER a fost supus în luna februarie 2010 unui proces de reorganizare, fiind integrat în Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, rezultând astfel Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Anterior acestui proces de unificare instituțională, a avut loc crearea în anul 2005 a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), iar conform actului normativ aprobat de guvern, Institutul va evidenția „natura relațiilor dintre activul de partid al P.C.R. și fosta Securitate, precum și dintre aceasta și celelalte verigi ale sistemului represiv din România”, va descrie modul de organizare și de funcționare ale acestor instituții în administrarea actului de poliție politică, va centraliza date, documente și mărturii privind acțiunile care au lezat drepturile și libertățile omului în perioada regimului comunist, urmând ca, pe baza acestora, să sesizeze organele de cercetare penală, indiferent de timpul și circumstanțele în care s-au înregistrat faptele organizație ce a luat naștere în contextul rivalităților politice. În baza Legii nr. 556 din 7 decembrie 2004 a fost creat Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 (IRRD), înființat la inițiativa lui Ion Iliescu, chiar într-una din ultimele sale zile ca președinte al României, lege votată Parlament în aceeași perioadă.Institutul se află din punct de vedere administrativ în subordinea senatului României iar Consiliul Științific este desemnat prin consultarea Academiei Române și a Ministerului Educației și Cercetării. Unul dintre argumentele aduse pentru înființarea acestui nou instut a fost argumentat de către vicepreședintele său Cladiu Iordache, care declara într-un interviu că ,,Înființarea IRRD era necesară, pentru că în Revoluția română au murit 1.104 oameni. Timp de 15 ani, nici o instituție abilitată nu a reusit, nu a fost interesată, nu a vrut sa scrie o istorie a celor 7 zile din decembrie 1989”.Ca urmare institutul publică revista „Clio 1989” (începând cu anul 2005, activitatea încheiată în 2010), precum și multiple studii și colecții de documente sau memorialistică, cum ar fi Caietele Revoluției.

Constituirea acestei rețele instituționale, având ca obiect de studiu mai ales istoria recentă a României, este fără îndoială un aspect pozitiv și încurajator pentru cercetarea istorică, cu atât mai mult cu cât în primul deceniu contribuțiile în acest domeniu au avut la bază fie inițiative individuale, fie interesul unor specialiști străini (D. Deletant, K. Verdery, etc) pe fondul accesului limitat la arhivele de documente referitoare la epoca comunista. Crearea lor la inițiativa și sub patronajul unor oameni politici, deloc dezinteresați de rezultatele activității lor, precum și finanțarea extrem de inegală de care au parte, în funcție de diferite partide sau alianțe aflate la guvernare, pot conduce la concluzia că în anii post revoluționari puterea politică a manifestat un interes din ce în ce mai sporit pentru problemele trecutului. Iar puține din aceste institute au izbutit să aibe un impact în societatea românească precum a facut-o emisiunea de televiziune Memorialul Durerii, difuzată încă din 1991 la Televiziunea Română și realizată de Lucia Hossu Longin. Memorialul Durerii își incepe activitatea printr-o conjunctură, în vara anului 1991 când o echipă a televiziunii elvețiene a fost invitată de către Senatului României să realizeze un reportaj de circa 30 de minute în care să se arate înfățișarea fostele închisori politice ale României, în cadrul acestui demers a fost ,,chemată” și o echipă a televiziunii române publice, care să urmărească activitatea, să filmeze și să producă o singură emisiune. De atunci și până în 2014 emisiunea a reușit să strângă peste 150.000 de minute de imagini document și nenumărate confesiuni din partea unor personalități care au trecut prin chinurile comunismului sau care au fost chiar părtași la crimele regimului, iar deviza emisiunii devine: Memorialul Durerii prezintă „istoria care nu se învață la școală”, aducînd în prim plan poveștile oamenilor care au trecut prin „moara de suflete” a regimului comunist.

Formatul emisiunii a devenit consacrat astfel fiecare episod este construit într-un mod diferit, mărturiile victimelor sunt completate cu date istorice, imagini din arhivele televiziunii sau cu file din jurnalele personale ale intervievaților. Sunt episoade dedicate unor mișcări, cum ar fi cel al rezistenței din munți, proceselor elitei politice și culturale, colectivizării din Vrancea; apoi episoade – portret dedicate unor personalități precum Doina Cornea, Corneliu Coposu, Anita Nandriș, Richard Wurmbrand și mulți alții. Realizatoarea emsiunii iși amintea că în primii ani de activitate ai emisiuni ,,a fost o luptă contra cronometru, pentru că bătrînii luptători dispăreau, închisorile se renovau suspect de repede, unele au fost și demolate, celulele condamnaților la moarte deveneau încăperi cochete, vopsite în culori pastel”.

Capitolul II

Tendințe în istoriografia recentă.

1.Masificarea fenomenului istoriografic și apariția lucrărilor neștiițifice.

Fenomenul istoriografic românesc, ce privește perioada 1945-1989, poate fi studiat și prin analizarea și cercetarea structurilor tematice, a ariilor de interes pentru cercetătorii istoriei recente a României, iar masificarea istoriografiei este evidentă, instrumentul necesar pentru această evaluare îl reprezintă Bibliografia Istorică a României (BIR), prin volumele VIII-XIII, ce acoperă lucrările publicate în România în perioada 1990-2010, aceste volume au fost publicate între anii 1996-2011. Bibliografia Istorică a României cuprinde descrierea bibliografică a următoarelor tipuri de documente: studii și articole din periodice, cărții, studii și articole apărute în volume colective, BIR urmărește stuctura și organizarea materialului istoric pe capitole și subcapitole, urmând criteriul cronologiei istorice. Studierea BIR indică o creștere a numărului de lucrări istorice indexate, astfel în periada 1989-1994 au fost incluse 10.367 lucrări; în perioada 1994-1998 au fost incluse 18.500 lucrări; în perioada 1999-2004 creșterea este semnificativă, iar numărul operelor (cărții, studii și articole) este de 30.698; pentru perioada 2004-2006 sunt incluse 10.540 de lucrări; în perioada 2007-2008 sunt prezente 15.819 lucrări, iar pentru anii 2009-2010 sunt indexate 14.727 lucrări, întregul rezultat din unirea părților fiind de 100.651 lucrări ce cuprind toate componentele de periodizare a istorie (veche, ev mediu, epoca modernă și contemporană). Pentru o analiză profundă referitoare la istoriografia română ce privește epoca 1945-1989, constituite în noul regim post revoluționar (1990-2010, pe baza infomațiilor oferite de BIR), voi prezenta ariile tematice, folosindu-mă de referințele bibliografice din cadrul Bibliografiei Istorice a României, studiate de cercetătorii români în perioada menționată (umărind îndeosebi situația social-econonimcă, disidența, viața politică, colectivizarea, politica externă, prăbușirea totalitarismului, ș.a.), scopul fiind inventarierea subdomeniilor istoriei comunismului românesc. Ponderea totală a procentajului lucrărilor referitoare la perioada 1945-1989 în ansamblul istoriografiei române în perioada 1990-2010 este una redusă sub pragul de 6%, în aceste procente fiind incluse atât istoria Romaniei cât și istoria universală. Inventarierea subdomeniilor istoriei comunismului indică o ierarhizarea a temelor, majoritatea cercetătorilor au ales să exploreze subiectele încadrabile vieții sociale și politice în perioada 1948-1989, urmate de analiza perioadei de început a instaurării regimului comunist, apoi fenomenele de rezistență anticomunistă și disidență (autorii BIR nu folosesc termenul de ,,represiune”, cercetările ce se circumscriu acestui subiect sunt incluse în categoria rezistența anticomunistă sau în categoria ce vizează viața socială și politică), politica externă ocupă ca pondere a treia preocupare în acest repertoriu, una dintre cele mai puține studiate aspecte ale istoriei comunismului o reprezinta tematica economică și prăbușirea regimului socialist totalitar. Preocupările istoricilor din România privind istoria universală din perioada 1945-1990, sub toate aspectele ei politice, economice, sociale, ale relațiilor internaționale, etc., se cuantifică în puțin peste 1000 de lucrări, ce reprezintă 1% din bibliografia generală prezentă în BIR. Explicațiile pentru numărul relativ redus ( în comparație cu studiul altor epoci) și caracterul predominant al ariei tematice, țin de restricțiile impuse accesului la arhivele perioadei comuniste, aplicate de Arhivele Naționale conform legii în vigoare ce stipulează un termen de 30 de ani pentru accesul la documentele produse de Partidul Comunist, iar studierea arhivelor Securității a fost permisă unui număr foarte mic de cercetători până în anul 2000. Prin aceste măsuri istoricii au fost obligați să își orienteze interesul spre acele teme ce puteau fi mai ușor acoperite prin informații relevante. O altă explicație pentru structura tematică a istoriografiei românești poate fi indentificată în rațiuni de natura umană, istoricii din cadrul universitățiilor au avut o mai mare libertate de opțiune tematică alegând să studieze subiecte considerate a fi mai atractive, spre deosebire de cercetătorii din restul instituțiilor (în special instituțiile indicate în capitolul anterior), aceași tendință fiind prezentă și într-o altă sursă importantă pentru istoriografie, studiile doctorale în istorie. Caracterul proeminent al lucrărilor din această perioadă este marcat de influența idelologiei anticomuniste, numărul studiile ce privesc perioada 1944-1947 este aproximativ egal cu cel referitor la viața socială și politică din perioada 1948-1989, practic temele favorite ale istoricilor s-au concentrat în jurul modalității de instauare a regimului comunist și disputele despre căderea comunismului în dilema ,,revoluție” sau ,,lovitură de stat”, Florin Abraham consideră că până și interesul pentru rezistență sau represiune poate fi explicat prin influența ideologiei anticomuniste, în care istoricii au fost preocupați să releve cât mai multe fapte în măsură a demonstra natura represivă a sistemului totalitar.

În opinia istoricului Toader Nicoară, există totuși un număr semnificativ de opere din istoriografia română a ultimelor decenii în care sunt evidențiate tendințele inovative și încercările de a propune abordări metodologice noi, care să aducă istoriografia română în tendințele istoriografiei contemporane, T. Nicoară consideră că ,,orice s-ar spune, scrisul istoric românesc a făcut eforturi de înnoire, iar faptul că nu întotdeauna acestea n-au fost încununate de succes sau de recunoastere, nu înseamnă că ele nu sunt de apreciat”. Odată cu fenemonul de masificare a istoriografiei, semnalat de către BIR în ultimele două decenii, au apărut și noi cărți, dar în special articole în mediul online, al căror conțin este îndoielnic, sau chiar uluitor și diletant, un asemenea exemplu poate fi oferit de către Grigore Cartianu jurnalist, analist politic, scriitor și analist sportiv printre altele, care publică o carte, despre ,,crimele revoluției”. Publicația ce poartă emblema bestseller pe copertă are un conținut de o calitate îndoielnică, însă evenimentele prezentate în conținut se recomandă a fi autentice, mai mult autorul oferă presupuse stenograme din cadrul întâlnirilor membrilor marcanți ai revoluției, fără a prezenta sursa stenogramelor sau dovedi autenticitatea lor. Asemenea fenomene sunt întalnite mai ales în spațiul online, unde apar des articolele cu un conținut halucinant, cele mai întâlnite teme sunt legate de perioadă comunistă din România sau de istoria veche a acestor ținuturi ce prezintă fapte iesite din comun, care intra în categoria docomamiei sau a tracomaniei, în opinia istoricilor autentici. O inițiativă pentru stoparea răspândiri unor asemenea texte diletante ale amatorilor, dar îndeosebi de o calitate îndoielnică produsă de un istoric, i-a aparținut istoricului Bogdan Murgescu, care propunea în lucrarea A fi istoric în anul 2000, instituirea unei componente care să constea în ,,controlul de calitate” al productelor istoriografice, în care să fie stabilite și urmărite rigorile ce permit omologarea volorii ștințifice a unei lucrări, iar această componentă ar trebui sa funcționeze în cadrul Academiei Române. Eventuale sancțiuni ar trebui să aibe un caracter precumpănitor moral în opinia istoricului, iar sancțiunile propiu-zise ar trebui sa fie date în funcție de caracterul textului și ar consta în retragerea unor calități dobândite (diplome sau titluri, dobândite prin fraudă) dar mai ales prin refuzul unor avantaje viitoare. Un alt aspect invocat de autor ar consta în crearea unei ,,liste de paria ai meseriei”, în care să fie menționați cei încalcă normele de etică profesională, autorul este însă realist aduce în discuție si problema stabilirii vinovățiilor și a edificării, ce este una deosebit de delicată, și precizează nevoia stabilirii vinovăției numai după examinarea riguroasă și idubitabilă a faptelor. Concluzionând B. Murgescu aduce în discuție diversitatea opiniilor ce este esențială pentru dezvolatarea istoriografiei, iar această componentă de control nu ar trebui să devină o arenă de manifestare a luptelor pentru putere sau prestigiu din rândurile corpului profesional al istoricilor. Din punctul meu de vedere, o asemenea inițiativă produsă de B. Murgescu, ar putea creea polemitici intense și ar oferi posibilitatea unor eventuale abuzuri, iar exemplul cel mai convingător este unul asemănător și anume o inițiativă mult mai dură în cadrul istoriografiei rusești, unde în 2009, Președintele Federației Ruse, la acel moment, Dmitri Medvedev a dispus institutirea unei comisii prezidențiale care ,,să combată încercările de falsificare a problemelor referitoare la istoria Rusiei”, scopul comisiei a fost de a preîntâmpina posibilele reinterpretări ale istoriei celui de-al doilea război mondial, iar în aceeași lună un grup de deputați au inițiat în Duma de stat un proiect de amendare a Codului Penal al Federației Ruse, pe care ulterior l-au înaintat Președintelui Medvedev. Proiectul propunea includerea în Codul Penal a unui nou articol, care să prevadă o amendă de 300.000 de ruble sau trei ani de închisoare pentru oricine ar fi emis „acuzații la adresa oricăror acțiuni întreprinse de statele membre ale coaliției anti-Hitler ca fiind criminale”. În cele din urmă articolul nu a fost ratificat, iar comisia prezidențială a fost desființată în luna februarie 2012.

2. Tendițe în istoriografia generală.

Înoirile și inovațiile s-au manifestat în materie de dezbateri cu privire la la noile probleme ale istoriei, noilor metode și teritorii de explorat sau de revizuit, cu ajutorul intrumentelor conceptuale noi și adecvate, dar în principal pe marginea statutului istoriei. Primele tendințe în istoriografia românescă a fost acelea de a prezenta antologii de texte reprezentative, apoi au apărut, cu o oarecare dificultate în opinia unor istorici, inițiativele istoricilor autohtoni. Astfel în opinia criticilor ai istoriei se evidențiază primele cărți și autori ce au încercat să pregătească și să provoace un fenomen legat de dezbateri teoretice și metodologice cu privire la nevoia modernizării conceptuale și metodologice. Cei mai reprezentativi autorii ce și-au propus să aducă această chestiune în vederile istoricilor sunt considerați următorii: Alexandru Duțu, Lucian Boia, Simona și Toader Nicoară, Bogdan Murgescu, Alexandru Zub, Mihaela Grancea. Într-o clasificare, T. Nicoară, considera că imagologia, după 1990, a fost un teritoriu sofisticat și diversificat pentru istoricii, debordând spre problemele legate construirea identitățiilor, etnice, naționale, de gen, confesionale, ș.a., iar în această privință studiile despre prezența turcilor sau a maghiarilor în imaginarul românesc, au limpezit foarte multe aspecte legate de mecanismele constituirii identităților și solidarităților moderne, iar dinspre discursul imagologiei lucrurile s-au dezvoltat înspre mai multe direcții, una dintre ele a continuat în linie dreaptă studiile de imatologiei comparată, dedicată imaginii celuilalt, o altă direcție s-a dedicat imaginii de sine și a constituirii identităților, în timp ce o a treia direcție s-a deschis spre imaginarul politic și social, spre studiul miturilor și mitologiilor politice. Acelasi istoric T. Nicoară consideră că problematica imaginarului a provocat adevărate spaime adepților unui tradiționalism istoriografic, care au intrat în delir în fața unei false probleme, precum cea a ,,demitizării” istoriei naționale. Una dintre cele mai interesante și dezbatute tendințe ale istoriografiei postdecembriste a fost aceea legată de zona miturilor, în special legate de miturile din perioada comunistă, menționate în primul capitol, în această nouă perioadă istoriografică apar un număr important de curajoși autori ce produc un număr important de cercetări, care se controlează și se validează reciproc și totodată demonstrează capacitățiile istoricilor români de a se raporta la producțiile istoriografice contemporane, subiectele alese de cercetători abordează fără nici un complex teme precum constituirea identitățiilor naționale moderne, formarea națiunilor, relațiile externe, mitologiile revoluționare și mai ales mitologia comunismului românesc, expusă în primul capitol. Cel mai cunosct autor de ,,demitizare” este Lucian Boia autor al unor numeroase volume, printre care se remarcă: Istorie și mit în conștiința românească. Tendințele ce au urmat in noua istoriografie au dezvoluit o nouă față a istoriei, asadar ,,începem să avem o istorie a marginilor, o istorie a sărăciei sau a bogăției, a modurilor sau stilurilor de viată, (exemplu mahalaua ca stil de viață), sau a strategiilor de promovare socială. Printr-o istorie a carității, a modei, a modurilor sau stilurilor de viață, aceasta debordează spre loisir, spre sensibilități și mentalități”. Apar noi orientări ale istoricilor spre teme ignorate în trecut, cum ar fi problematica legată de o istorie a familiei, a sexualității, a cuplului, urmată de mentalitățiile rurale, violența domestică și socială. Se mai manifestă apoi o tendință spre antropologia istorică, pură și dură, care pătrunde în noi cercetări legate de relațiile omului cu mediul natural, istoria epidemiilor și a calamitățiilor, istoria corpului uman, istoria habitatului și a alimentației. În istoria cultelor apar noi lecturi cu o abordare modernă, legată de sentimentul religios, relația sacrului cu profanul dar și la chestiuni mai concrete precum creștinizarea, descreștinizarea, secularizarea ș.a. Cu toate că aceste inițiative, ale unor istorice, de a apropia istoriografia română de cea ,,modern occidentală”, în istoriografia română sunt ignorate încă, iar T. Nicoară face referire la experimentele istoriografice occidentale (exemplu o nouă istorie culturală, o istorie a reprezentărilor) care propun teme și probleme însă neatinse de cercetătorii români, concluzionând, autorul consideră că odată cu schimbarea generațiilor, va exista și o schimbare de paradigmă istoriografică majoră și constistentă.

3. Aspecte ale istoriei române ce vizează regimul comunist. (Metoda istoriei orale și ideologia anticomunistă).

Odată cu prăbușirea regimului totalitar, istoriografia română a trebuit să facă fața provăcării descoperirii, interpretării și asumării trecutului imediat, iar istorici au fost invitați voit sau nu, să răspundă unor întrebări fundamentale de genul: ,,Cum a fost posibil ? Cine sunt responsabili pentru ororile produse de sistemul comunist?”, o situație asemănătoare s-a petrecut pe întregul teritoriu al fostei Cortine de Fier în același interval temporal, dar și la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când istoricii germani sau italieni au fost nevoiți să încerce să răspundă unor asemenea întrebări fundamentale.

Conform lui Abraham Florin, cea mai simplă definire a anticomunismului este aceea de ideologie a opoziției manifestată față de organizațiile, guvernele și ideologiile comuniste, însă simpla opoziție în raport cu ideologia comunistă nu lămurește natura anticomunismului, cazul românesc de istoriografie are o traiectorie difertă față de restul anticomunismelor din spațiul Europei Centrale, unde în Cehoslovacia, Polonia și Ungaria au afirmate astfel de manifestări, grupuri de dizidenți la adresa regimului comunist încă din anii 80’, în timp ce în România dizidența a fost un sentiment izolat, iar în opinia autorului anticomunismul a existat doar sub forma unui sentiment, adesea difuz, mai degrabă a unei conștiințe și mai puțin a unei contraideologii. Daniel Barbu observă și aduce în discuție autoritatea morală a criticilor postcomuniști ai comunismului în cazul României, unde curentul anticomunist s-a născut când obiectul opoziției sale dispăruse deja și când practicarea anticomunismului nu mai prezenta nici un risc de repercusiune.

În România totalitară au existat și manifestări de prostest împotriva regimului prin reprezentanții muncitorimii industriale (cele mai notabile având loc în 1977 la Lupenii când minerii s-au unit pentru a protesta și la uzina de autocamioane de la Brașov din 1987). Totuși spre deosebire de cazul Poloniei aceste manifestări nu au fost suștinute de intelectuali români, așa cum s-a întâmplat cu sindicatul Solidaritatea în Polonia, iar după prăbușirea regimurilor comuniste din pe teritoriul Europei Centrale și de Sud-Est, în Cehoslovacia și Polonia au existat personalități precum Václav Havel și Lech Wałęsa a căror prezența a fost remarcată încă din anii regimurilor totalitare și care au oferit legimitate anticomunismului, spre deosebire de România unde criticii comunismului au fost mai puțini numeric, mai slab organizați, iar acțiunile de protest fiind adesea individuale. Alexandru Gussi consideră că eșecul mesajului anticomunist radical s-a făcut simțit si în rezultatul primelor alegeri libere din 20 mai 1990, atunci când intelectualitatea se vedea în pericol de a nu avea acces la putere în noua societate, iar noua strategie a rolului intelectualului în noua societate a fost următoarea: urmărirea sentimentelor anticomuniste în scopul creării unei noi legimității, iar transformarea sentimentelor anticomuniste într-o ideologie fondatoare a noii societății a fost influențată decisiv de următorii factori: atitudinea elitelor politice față de regimul comunist și modul în care s-a realizat îndepărtatea sistemului de putere, a familiei Ceaușescu. Mecanismul prin care prin care s-a realizat procesul de transformare către noua ideologie anticomunistă, este prezentat de F.Abraham stabilîndu-se patru premise principale:

a) opțiunile diverse ce nu erau bine definite, existente în societatea românească încă de dinaintea îndepărtării lui Nicolae Ceaușescu au fost supuse unei proces de antagonizare, format din două compomente, anticomunisti și neocomuniști, instrumentele folosite pentru această operațiune au fost controvestale teme ale ,,revoluției confiscate; a revoluției fără vinovați” și a ,,loviturii de stat; restaurația neocomunistă”, teme aduse în discuție frecvent prin mijloacele media.

b) în această luptă dintre anticomuniști și neocomuniști proiectul de societate nu a fost căutat în viitor sau în prezentul european, decât în mod secundar, principală țintă a fost regăsită în perioada interbelică, ce fusese descrisă în termeni negativi de intelectualii implicați mai profund în stucturile vechiului regim, iar acum era contrapusă perioadei comuniste, mai ales de membrii partidelor au avut suferit ororile sistemului totalitar în perioada postbelică, prin discursul acestora, anticomunismul a fost credibilizat.

c) crearea unor alianțe formate din intelectuali și reprezentanții partidelor tradiționale, (în opinia autorului, atitudinea intelectualilor fusese una cel puțin pasivă față de regimul comunist) exemplul oferit este cel al Grupului pentru Dialog Social și Alianța Civică.

d) activitatea intelectualilor care militează împotriva neocomuniștilor, autorul consideră că acest rol a fost asumat si de către istorici, ei fiind supuși presiunii de a descrie trecutul în termeni ideologici: ,,bine absolut” (anticomunismul) versus ,,răul absolut” (comunismul, în forma lui clasică sau ,,cripo-”, după 1989).

Unul dintre curentele prezente în societatea românească, dar mai ales în sfera politicii după 1990 este tocmai aceasta atitudine de împărțire a lumii între ,,bine și rău”, iar ,,datoria de opoziție” a fost una ,,dintre primele lecții de democrație pe care românii le-au primit prin intermediul presei. În esență, mesajul acestei lecții era acela că democrația e cu atât mai solidă cu cât opoziția este mai puternică” , această trăsătură devine utilizată frecvent în presa postcomunistă pentru a promova o atitudine politică intolerantă față de adversari, în virtutea operării unor judecăți tranșante în alb-negru.s Însă această atitudine poate fi considerată drept un cult al distrugerii, ce se maschează sub imperative morale absolute, urmărind cu o hotărâre inverșunată și perseverența exterminarea răului în numele binelui și totodată căpătând aparența unei profunde și nobile angajări etice, ,,dar totul e numai aparența!”.

Un astfel de tip de relație între intelectualitatea legitimată prin anticomunism și politicieni, poate constitui, din perspectivă functională, un mod prin care categoria socială formată din intelectuali și-a construit un statut și un rol, poate și de aceea ,,anticomunismul postcomunist nu trebuie analizat din perspectiva valorii sale de adevăr (științific), ci a celei de a genera putere)”, acesta reprezintă un punct interesant de vedere, mai ales urmărind evoluția intelectualilor cu retorică anticomunistă ce s-au plasat sistematic în favoarea unor grupări politice sau a unor oameni politici, iar istoriografia a jucat un rol reparator sub aspect moral și pshilogic.

Pentru a depeși aceste chestiuni, Richard J. Bernstein adoptă o soluție prin care se înceracă a se abandona stilul de argumentație adversarial sau confruntațional și percepe schimbul academic ca o întalnire dialogală, pentru adaptarea la transformările rapide suferite mai ales de societățiile fostcomuniste.

Totuși în cadrul istoriografiei române referitoare la perioada comunistă s-au manifestat și încă sunt prezente mai multe curente, distinse din studierea articolelor, studiilor și cărțiilor. Există suficente cercetări fără un orizont metodologic definit, aici fiind încadrate volumele de documente fără aparat critic sau în colecțile de documente, unde există convingerea că documentele vorbesc prin ele însăși, deși până și simpla selecția a documentelor ce se încadrează într-un astfel de volum poate fi constituită într-o manieră subiectivă, precum și acele publicații realizate într-o manieră de tip narațiune neproblematizantă, explicațiile oferite de F. Abraham sunt multiple: după 1989 numărul istoriciilor s-a mărit semnificativ față de perioada comunistă, însă nivelul de profesionalizare nu a crescut la același nivel cu numărul autoriilor; în perioada vechiului regim istoriografia română era ideologizată, astfel încât odată cu noul regim, istoricii au considerat că se ,,purifică” ideologic prin abandonarea oricăror referințe filosofico-metodologice; în cele din urmă convingerea că simpla relevarea unor ,,locuri ale memoriei” este suficientă pentru îndeplinirea cu succes a meseriei de istoric.

Istoria orală devine o componentă utilizată frecvent de tinerii istorici români, adesea alături de microistorie. Cele mai semnificative difențe între istoriografia română și istoriografiile occidentale sunt determinate de metodele folosite, astfel la nivelul pregătirii universitare în istorie, studierea unor autori precum Michael Foucalt nu face parte din preocupările semnificative, iar abordarea factualist-evenimențială este încă des întâlnită în rândul breslei istoricilor. Cercetarea narativă a devenit una dintre cele mai agreate astăzi, chiar dacă adesea, metodele și tehnicile de investigare sunt imperfecte, o posibilă explicație pentru acest tip de abordare ar putea consta în faptul că oamenii sunt mai dispuși să povestească, să-și împărtășească experiența și crezul de viață decât să descrie la modul impersonal, neagajat, evenimentele trăite, pe scurt să devină din observator un personaj sau chiar protagonist.

Istoria orală poate fi divizată în două variante: una este reprezentată de tradiția orală, ce adună reprezentări și amintiri transmise din generație în generație, această se află la baza reconstituirii istoriei comunitățiilor zise cândva fără istorie, fiindcă nu dispuneau de arhive scrise; iar o a doua variantă, ce reprezintă subiectul dezbătut în această lucrare, este reprezentată de istoria orală propriu-zisă, ce constă în înregistrarea și preluarea amintirilor celor care au trăit o anumite situație istorică, este o istorie contemporană, care nu poate depăși cu mult, adâncimea unei jumătăți de secol.

Principalele caracterisici ale istorie orale constau în faptul că acest tip de istorie înregistrează amintirile de viață și sentimentele acelor tipuri de oameni ascunși de istorie și oferă publicului o imaginie mai vie a trecutului, totodată îi ajută pe cei ascunși de istorie să se facă auziți, iar pe cei interesați de trecutul lor, să înregistreze experințe personale hotărâtoare la un moment dat pentru familiile și comunitățiile lor, adepți acestui gen de istorie susțin că este un tip de istorie trăită prin experințe unice, ce devin pot să devină fascinante prin natura interactivă, căci este un prilej rar de a vorbi cu istoria cu adevărat, față în față.

Nu orice cercetare narativă poate fi inclusă în categoria demersurilor de istorie orală, pentru a putea fi inclusă în această categorie din urmă o cercetare trebuie să îndeplinească două condiții esențiale. Întâi de toate ea trebuie să fie orientată preponderent către un eveniment sau o perioadă istorică de importanță marcantă (conflagrațiile mondiale, epocile totalitare) iar firul individual al vieții să constituie mijlocul prin care să se reconstruiască o imagine mai vie a trecutului. Este esențial ca ancheta să fie generată și orientată în jurul istoriei sociale și nu al celei individuale, unul dintre scopuri fiind acela de a înțelege mai bine evenimentele relativ îndepărtate în timp prin apel la opiniile, judecățiile, evaluările, și sentimentul celor care au participat sau au fost martori la ele, de asemenea este necesar ca metodele orale să beneficieze de suportul unor martori documentari scriptuali și vizuali, care să verifice și să ateste veridicitatea faptelor relatate doar așa mărturiile evenimentelor istorice trăite pot sta alături de consemnările oficiale.

Punctul de plecare al oricărui demers de tip istorie orală ar trebui să fie constituit din:

a) Etapa documentării, prin fundamentarea ei consultând arhivele instituțiilor specializate cum ar fi Institutul Român de Istorie Recentă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului, dar și pe cele ale administrației locale și regionale sau pe cele a unor asociații cum ar fi filialele județene ale Asociației Naționale a Veteranilor de Război și cele ale revoluționarilor din 1989 sau Asociația Foștilor Deținuți Politici. Un aport informațional prețios îl poate constitui consultarea selectivă a arhivelor media: presa epocii, înregistrările audio și video, fototecile. Acestea vor fi completate în etapa următoare de surse documentare similare păstrate în mediile familiale și care dețin, la rândul lor, o valoare istorică (de la acte de danie domnească, certificate de proprietate și moștenire, la hotărâri judecătorești și acte de expropriere, documente de stare civilă și militare, diplome și distincții etc.). Informațiile pe care cercetătorul le poate acumula îi conferă două competențe deloc neglijabile: pe de o parte, se va înfățișa celui intervievat documentat solid, pe de alta, îi va deschide orizonturile către o mai bună înțelegere a mărturisirilor și, fapt extrem de important, îi va permite să confrunte adevărurile subiective cu cele consemnate și consfințite de documente unanim recunoscute. Această operație nu ar fi un semn de neîncredere din partea cercetătorului, ci o operație necesară din punct de vedere deontologic și, de ce nu, o împlinire a unui deziderat desuet astăzi: obiectivitatea. Nu în ultimul rând, o documentare solidă și complexă având multiple surse constituie baza alcătuirii instrumentelor de anchetă (cadrele de interviu și direcțiile de orientare a convorbirilor și conversațiilor).

b) Alegerea subiecților/informatorilor, selectarea persoanelor avizate în tema centrală a anchetei separă net cercetarea de istorie orală de cea antropologică (etnologică), întrucât cercetătorul nu va face apel la comunitățile de tip tradițional, ci la alte tipuri de structuri (organizații, asociații și grupuri formal constituite) al căror statut este, de regulă, consfințit prin lege (deținuții politici, victimele totalitarismului, expropriații, eroii Revoluției din Decembrie 1989).

c) Elaborarea intrumentelor de lucru, în cercetările de tip antropologic/ etnologic, cercetătorul urmărește înregistrarea unor fapte și acte culturale de interes comunitar practicate în virtutea tradiției, a păstrării și transmiterii unui patrimoniu cultural caracteristic unui grup uman relativ omogen, „exersat” de-a lungul mai multor generații, în cazul culegerii de informații privind experiențele de viață el cere permisiunea unor subiecți de a pătrunde în intimitatea lor, de a le răscoli amintirile, de a-i face să le retrăiască și să le împărtășească. Acest lucru presupune o schimbare de atitudine și de perspectivă nu numai în cursul anchetei, ci pe durata întregii cercetări și, prin urmare, o rigoare deosebită în respectarea normelor deontologice. Metoda de înregistrare consacrată este cea a interviului semidirectiv și nondirectiv, încă din faza de pregătire a anchetei, cercetătorul trebuie să aibă în vedere toate aceste aspecte ale comunicării pentru a nu risca un blocaj datorat nerespectării „regulilor jocului” ori nesincerității, iar cercetătorul procedează la înscriere și transcriere, pentru ca apoi, după „confruntarea directă” cu persoana intervievată, să realizeze și descrierea . Cum interviurile de istorie orală sunt foarte ample sau/ și multiplicate, cel intervievat nu poate fi oprit la fiecare replică, ci, așa cum procedează etnografiiși folcloriștii, cercetătorul își notează aspectele insuficient clarificate sau detaliate, revine asupra lor, află răspunsul și apoi îl atașează comentariului anchetei utilizându-l totodată și la interpretarea textului.

d) Înregistrarea narațiunilor, înregistrarea propiu-zisă este un demers complex ce implică prezența activă a cercetătorului ce „nu este și nu vrea să fie un om invizibil și absent” pentru a nu deveni un simplu mânuitor al aparatelor de înregistrare. Păstrarea memoriei se face prin „relicve ale timpului”: fotografii, diplome, brevete, trofee, suveniruri, dar și prin prezența activă, adesea provocatoare a unor persoane apropiate, cărora naratorul le-a împărtășit în timp experiențele de excepție, de aici decurg alte două metode de investigare: consultarea martorilor vizuali și inițierea experimentelor. În ultimă instanță lucrarea de istorie orală devine un meta-discurs care pornește de la nucleul povestirii vieții și reflectă interacțiunea cu cercetătorul. În România, practica istoriei orale se află intr-o fază similară cu cea a începutului istoriei orale in S.U.A. acum 40 de ani.  Istoricii sunt mult mai preocupați cu punerea pe bandă a cât mai multe mărturii, pentru a rupe tăcerea despre trecutul unor grupuri neprivilegiate, si sunt preocupati mai mult de relația istoriei orale față de fosta Putere, decât de relatia lor însăși cu martorii intervievați. Această speranță de a îndrepta trecutul arată că premisele pe care se bazează o parte din aceste eforturi sunt aceleași pe care s-au sprijinit până acum și istoricii care lucrează cu materiale scrise sau alte obiecte, precum ar fi fotografiile.  Din aceasta cauză, se poate considera că istoria orală este înca în curs de a reconstitui o analiză hegemonică a trecutului, deși în acelasi timp incearcă sa critice o altă linie de istoriografie rigida. 

Sursele orale, ca și alte surse pot crea probleme cercetătorilor în condițiile în care nu sunt interpretate în mod corespunzător, istoricii oraliști au observat că memoria în fond este o chestiune de interpretare personală prin care individiul își reconstruiește experiențele, iar memoria sa devine un act de recitire și de asamblare, din care rezultă o ,,memorie organizată”. De asemenea memoria individuală este considerată departe de a fi infailibilă, odată cu trecerea timpului ,,uităm multe detalii ale evenimentelor sau chiar evenimentele la care am participat, existând posibilitatea de a integra informații false în amintirile noastre și să le relatăm cu convingerea că sunt autentice”. Aceste probleme intervin datorită faptului că memoria este un proces reconstructivist, iar amintirile nu reprezintă o ,,aducere la suprafață” a detalilor din cadrul evenimentului original, ci mai degrabă reprezintă o reinterpretare a unor anumite și diferite detalii din care a rezultat această reconstituire a ,,imaginii” evenimentului original. Odată cu trecerea anilor în conștiința personală sau în starea socio-economică a naratorului s-au petrecut diverse schimbări ce pot afecta repovestirea principalelor evenimente sau măcar evaluarea poveștii, există tendința de aparție a unei reticiență cand personalele în cauză sunt nevoite să descrie desfășurarea unor evenimente din care au făcut parte, dacă între timp a avut loc o schimbare de opinii despre acel eveniment, practic acele fapte ce la momentul producerii lor erau considerate normale, perfect legitime și chiar necesare au devenit odată cu trecerea timpului considerate inacceptabile.

Utilitatea istoriei orale în cadrul studieri comunismului poate fi considerabilă pentru a studia anumite fenomene, un asemenea exemplu oferit poate fi considerat prin analiza aspectelor legate de colectivizarea agriculturii ale căror elemente caracteristice sunt rezistența populației și eforturile statului comunist.

Cosmin Budeancă un reprezentant al istoriei orale, spune că dacă ipotetic un cercetător își propune să realizeze o cercetare despre colectivizarea agriculturii în România expluzând sursele orale, iar singurele surse pe care le-ar avea la dispoziție ar fi documentele vremii (în care există totuși și referiri la presiunile exercitate de autoritățiile comuniste și opoziția populației) și presa timpului respectiv și lucrările despre acest subiect reiese altceva, prin articolele de propagandă care menționau bucuria populației oferită de avantajele muncii în comun. Acest punct de vedere poate fi considerat unul neadecvad, în opinia mea un cercetător avizat v-a descoperi, cu o oarecare ușurința, adevăratul caracter al acelor ziare și lucrări din epoca respectivă, iar utilitatea istoriei orale pentru istoria comunismului, în cazul de față colectivizarea, este necesară, însă numai în rol secundar, pentru a construi o cât mai largă percepere a acestui fenomen.

Deconstructivismul este prezent în istoriografia română prin încercarea de analiză a ideologiei comuniste, folosindu-se de conceptul de mit, această abordarea a fost tratată în cadrul primului capitol.

Chiar și după mai bine de 20 de ani de la prăbușirea comunismului, cercetătorul român ce vizează istoria recentă este supus unor capcane ce trebuie pe cât posibile evitate într-o cercetare onestă, aceste capcane constau în primul rând în sursele utilizate și modul în care sunt utilizate, conceptul și trăsătura stilistică pentru care cercetătorul optează pentru a prezenta rezultatele cercetării; și felul în care cercetătorul se privește pe sine și rolul său în societate, în viziunea sa asupra impactului pe care cunoașterea produsă de el îl poate avea în viitor, implicit relația dintre cunoașterea științifică și puterea politică.

Sursele au reprezentat una din principalele dificultăți întâlnite de cercetătorul comunismului, lipsa surselor în anumite domenii i-au împiedicat pe istoricii români să dezvolte noi teme, iar în același timp sursele accesibile ascund un alt aspect legat de faptul că sursele nu reproduc faptele, ci doar le prezintă, în sensul că tocmai sursele sunt o interpretare a faptelor, din acest punct de vedere D. Barbu considera că recursul la arhive este metoda crucială pentru cunoașterea trecutului, cu o singură condiție, cel ce coboară în arhive să fie conștient că ,,izvorul nu conține o fotografie a unui moment dat din trecut, ci este el însuși produsul unei lecturi critice a celui moment care , atunci când era redactat documentul, era deja trecut”. Un aspect specific cercetătorului comunismului este tocmai descifrarea unor texte din perioada analizată ce adesea suprapun peste realitate, iar sarcina cercetătorului devine aceea de a dezvălui realitatea din spatele acestor texte, analizând Constituția românească din 1965, această se prezintă sub forma uneia dintre cele mai democratice din acea vreme, iar legile perioadei nu au nici o fisură care să lase să se întrevadă ce se ascunde în spatele lor. Prin urmare cercetătorul comunismului nu trebuie doar să interpreteze textul, ci să intuiască ce se ascunde în spatele acestuia.

4. Profilul ideologiei anticomuniste.

Pentru realizarea unui profil amănunțit al ideologiei anticomuniste voi prezenta o parte din componentele acestei ideologi identificate de F. Abraham, unul dintre cei mai interesați cercetători pentru studierea acestui fenomen și la care voi adăuga noi componente, scopul fiind înțelegerea modului în care această ideologie anticomunistă influențează istoriografia română și de a intentifica particularitățiile autoriilor de acest gen.

Prima componentă ar putea fi analizată în urma opțiunilor metodologice, istoricii care cercetează comunismul se află în situația confortabilă de a cunoaște deja trecut imediat și are posibilitatea studierii unor numeroase abordări istoriografice rezultate din dezvoltarea științelor istorice în decursul celei de-a doua jumatăți a secolului XIX și pe parcursul intregului secol XX: pozitivismul rankian, Școala Annalelor, materialismul istoric, metaistoria, micro-istoria, istoria socială, istoria stucturală, istoria orală, istoria feministă, istoria cantitativă.

Anticomunismul a avut un puternic efect asupra studiului elitelor perioadei comuniste, indiferent de perspectiva ce a fost analizată, sociologică, psiho-politică sau biografică și a fost legat și de temele cercetate, harta tematică indică acest fapt, iar unele dintre explicații pentru acest fapt le-am oferit pe parcusul acestui capitol.

O altă explicație pentru structura tematică a istoriografiei românești ar putea fi identificată în rațiuni de natură istituțională, centrele de cercetare aflate sub coordonarea Academiei Române ( Institutul ,,Nicolae Iorga”, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, filialele Academiei de la Cluj-Napoca și Iași), instituțiile publice având și o componentă de cercetare (C.N.S.A.S. , Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Memorialul Sighet) sau private ( Institutul Român de Istorie Recentă) au dezvoltat programe de cercetare menite a întări identitatea fiecăruia. Influența anticomunislui asupra istoriografiei române poate fi mai bine înțeleasă dacă sunt analizate și temele ce au fost mai puțin cercetare de istoricii români, așadar istoria transformărilor economice și sociale din perioada comunistă, studiul mentalitățiilor, a ceea ce poate fi denumită ,,viața privată” sunt încă marginale în preocupările istoricilor români. În opinia autorului Abraham, istoriografia română mai degrabă a jucat un rol reparator sub aspect moral și pshihologic, iar atenția acordată studiilor în direcția înțelegerilor transformărilor economico-sociale era inutilă pentru ideologia anticomunistă, continuând cu mențiunea că istoria ca știință a fost concepută drept ,,acel aparat ideatic menit să ofere compensații morale victimelor și să-i damneze pe cei considerați a fi vinovați de ororile petrecute în trecut”.

O altă explicație pentru ponderea redusă a unor aspecte legate de subiectele ce privesc societatea și majoritatea covârșitoare a temelor ce țin de partid sau stat, poate fi găsită în faptul că dezbaterea publică a fost orientată mai mult înspre dezvăluirea și condamanarea trecutului, decât spre a pătrunde în dimensiunile sale, adesea neclare și contradictorii, ale societății aflate în interacțiune cu statul comunist și instutuțiile sale.

Unul dintre primii istorici ce analizează acest aspect al cercetării comunismului este Daniel Barbu, care încă din anul 1997 lansează ipoteza conform căreia cercetarea asupra comunismului românesc este ea însăși mitologizată, această afirmație poate fi considerată îndrăzneața având vedere perioada în care a fost dezvăluită, analizată deja în subcapitolul precedent și care împărțea lumea istoriografică între ,,bine sau rău”, practic singura poziție social, cultural și politic acceptabilă asupra comunismului era condamnarea. Autorul dezvăluie trei mituri ce îl afectează pe cercetătorul comunismului fără ca acesta să fie întotdeauna conștient de acestea. În primul rând, este vorba de mitul destinului colectiv, de a crede într-un demers de plasare a colectivității deasupra individului, oferind explicația următoare ,,colectivist și internaționalist prin definiție și din ambiție, totalitarismul a fost cel mai eficient producător de individualism și naționalism”. Această incapacitate de solidarizare alimentată de comunism este vizibilă în societatea civilă (în sensul larg al termenului), iar spațiul public este privit ca un domeniu de compentență exclusivă a Statului.

Același autor atrage atenția asupra unei prejudecăți care va marca chiar și cercetarea mai recentă asupra comunismului și chiar condamnarea lui de către instituțiile statului, astfel se definește ,,mitul sirvituții involuntare”, cel de-al treilea mit și probabil cel mai îndrăzneț este denumit de autor ,,mitul nefericirii totalitare” în care este dezbătută chestiunea legată de studiile asupra comunismului ce au avut loc după prăbușirea acestuia, care au insistat pe represiune, închisori și Securitate, autorul consideră că în realitate cei ce au beneficiat de pe urma regimului comunist sunt mai numeroși decât cei ce au suferit, iar acestă afirmație se poate proba prin indici economici și sociali, reprezentați prin accesul la protecție socială, educație, gradul de alfabetizare. Nu sunt de acord cu autorul, în opinia mea, deși cei ce au ,,avut de câștigat” (termenul autorului) probabil că sunt numeroși decât cei ce au înfruntat erorile regimului, acest fapt nu are nicio relevanța în efectuarea cercetărilor asupra comunismului în forma sa represivă, ci mai degrabă are legătură cu lipsa unor cercetări referitoare la anumite domenii, deja enumerate pe parcursul acestui capitol.

Recomandarea lui D. Barbu pentru istoricii comunismului este de a nu se lăsa tentați de o viziune globală și totalizatoare, ci de a căuta micile istorii care se întrețes ale oamenilor reali.

Profilul ideologiei anticomuniste poate fi identificat foarte ușor urmărind trăsăturile stilistice principale, este evident că fiecare autor are anumite particularități ce țin de de temperamentul și talentul fiecăruia dar și de profunzimea cunoștințelor, însă în acest cadrul F. Abraham identifică două mari tendințe în cadrul discursului despre istoria recentă a României, una dintre ele aparține istoricilor care caută să reprime notele emoționale în cadrul discursului istoric pentru a evita empatia cititorului, atenția acestui gen de istoric se îndreaptă către cercetarea propriu-zisă, către felul de a scrie, de a explica istoria. Poate că această tendința este mai puțin atractivă pentru un public non-academic, pentru că un astfel de discurs nu este presărat cu diverse expresii, însă odată cu trecerea timpului are avantajul de a fi mai puțin perisabil, tocmai pentru că un astfel de discurs echilibrat a reușit să evite capcana unei puternice contextualizări politice și culturale.

Al doilea tip de discurs istoric le aparține istoricilor aflați sub influența ideologiei anticomuniste, aceștia își concep narațiunea istorică prin aglomerarea epitetelor și a metaferelor, cititorul simte că istoricul anticomunist are un adversar, căruia trebuie să-i aplice, printr-un limbaj militant, o pedeapsă adesea simbolică. Acest stil al istoricului român anticomunist este paradoxal (din punctul de vedere tratat deja pe parcursul acestei lucrări ce împarte lumea între bine și rău, în care oponenți se află întotdeauna de partea întunecată), pentru că în istoriografia română postdecembristă lipește un contradiscurs procomunist, care să aibă aceleași trăsături. Deși cercetătorul Abraham împarte lumea istoriografică între cei ce promovează un discurs academic, prezentat într-o formă cât mai neutră posibilă, bazat pe o structură argumentativă complexă, în care nuanțele sunt multiple, iar acest această formă stilistică îi reduce gradul de accesibilitate pentru publicul larg, în timp ce mesajul radical promovat de anticomuniști este simplu și are o mare forță de atracție socială, în urmă studiile ce privesc comunismul din România efectuate de istoricii români, consider că în cadrul discursului anticomunist se pot distinge diferite aspectele legate de cum cercetătorul a ales să trateze un anumit fenomen și cum a ales să îl descrie.

Marius Oprea, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători ai perioadei comuniste din România, se poate înscrie în categoria istoricilor ce promovează acest gen de ideologie anticomunistă, conform lui Abraham, totuși se poate aprecia faptul că Marius Oprea este unul dintre puțini istorici români, care deși a fost implicat activ în lumea politică, este considerat un intelectual respectabil ce, mai presus de toate, este orientat către cercetarea erorilor petrecute în decursului aniilor prin studierea arhivelor Securității, care au avut ca scop relevarea acțiunilor criminale îndreptate împotriva unor cetățeni.

Pornind de la premisa prezentată încă din introducerea acestei lucrări, conform căreia nu poate exista un discurs complet dezideologizat, apreciez eforturile depuse de acest istoric, deși se poate observa în cadrul lucrărilor sale o formă de empatie: ,,Majoritatea populației, terorizată de omniprezența și violențele acestui aparat, a redreprins modul de viața sub un regim de ocupație, din nefericire îndelung exersat istoric de români”. Având în vedere subiectul tratat de istoric și dezvăluirile rezultate în urma cercetării documentelor de arhivă și a memoriilor celor ce au fost nevoiți să înfrunte acest ,,aparat” (denumirea autorului pentru Securitate), se poate considera că acest aspect empatic este firesc într-o oarecare măsură să invervină în cadrul discursului elaborat de autor, iar perspectiva eroizantă a victimelor, promovată de M. Oprea este normală, în general M. Oprea rămâne unul dintre puțini cercetători asupra comunismului ce promovează o cercetare amănunțită, atenția sa fiind îndreptată către studiul arhivelor.

Unul dintre istoricii ce au avut un discurs anticomunist, a fost academicianul Florin Constantiniu, cunoscut ca autor al cărții ,,O istorie sinceră a poporului român”, dar și în calitate de colaborator al lucrării lui Ilie Ceaușescu ,,200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial”. F. Constantiniu a fost unul dintre istoricii români ce s-a folosit de expresia ,,paranteză a istoriei” pentru a caracteriza regimul comunist român: ,,la 22 decembrie 1989, se închide paranteza comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, și se reintră pe făgașul dezvoltării firești a societații românesti” . Această tendința de a trata istoria comunismului fie ca pe o regretabilă paranteză a istoriei, fie ca pe o deviație a sa de la traiectoria firească în care cursul normal al istoriei a fost intrerupt brutal în imprejurări dramatice, reprezintă una dintre cele mai răspândite ideei legate de perioada istoriei recente, însă nu aduce în dezbatere situația României în ultimele lunii de dictatură ale lui Carol al II-lea, nici situația din cadrul celui de-al doilea război mondial și nici ce a urmat după 1990.

,,Despre morți numai de bine, spune un vechi proverb. Eu cred că despre morți, ca și despre vii, trebuie spus numai adevărul”, este una dintre sintagmele favorite ale lui Vladimir Tismăneanu, devenit cel mai vocal anticomunist în cadrul istoriografiei române după căderea comunismului. V. Tismăneanu este autor al unor multiple cărți ce tratează comunismul, mai ales comunismul românesc, în care discursul folosit este presărat de conceptul ,,bine/ rău”, unde caracterul comunismului românesc capătă nuanțe mai degrabă extreme, considerând că în România comunismul a fost de la bun început și fără întrerupere, o întreprindere malefică, comunismul a servit unor scopuri malefice și a facut-o cu metode barbare. Dacă aceste aspecte ce țin de stilistica unei cărți, pot creea o reacție de stupoare sau de aprobare a cititorului, ceea ce în mod categorit poate fi criticat la numeroși anticomuniști ,a postcomuninsmul din România, nu este viziunea și adversitatea față de ideologia și sistemul politic comunist, ci mai curând faptul că retorica lor vizează constituirea anticomunismului ,,ca o nouă religie, iar din postura de predicători ai acestei ideologii adoptă o atitudine de superioritate moralizantă în raport cu restul societății.”

Pe lângă această observație, în cadrul acestui grup există o tendință de a crea conflite cu restul societății ce nu aprobă acest gen de discurs (din natură obiectivă și științifică nu voi prezenta asemenea conflicte, desfășurate în mass media sau în mediul online în revistele de profil și pe blogurile personale). ,,Astăzi, la aproape un sfert de secol de la prăbușirea comunismului, pentru cine nu vrea să fie o oaie neagră a lumii intelectuale, anticomunismul este un discurs obligatoriu. Nu sunt admise judecățiile de măsură, atitudinile dilematice, căldicele, nu e admisă nici măcar indiferența față de tema cu pricina”, acesta reprezintă doar un anumit punct de vedere, legat de practicile folosite de anticomuniști actuali și starea conflictuală din rândul intelectualității.

Așa cum se prezintă adesea, anticomunismul ideologizant nu are nevoie de o cunoaștere sofisticată a trecutului, nici de problematizarea sa, ci de cât mai multe așa zise dovezi pentru susținerea notorietății și menținerea credibilității sale, iar a analiza fenomene ca stalinismul și comunismul folosind termenul de malefic, înseamna a renunța la analiză, a declara inexplicabile aceste fenomene. ,,A declara comunismul inexplicabil înseamnă a-l dezumaniza”. O trăsătură stilistică a istoriografiei influențată de ideologia anticomunistă este logica binară, al cărui principal efect este eliminarea dibiului și a nuanțelor, prin lecturarea istoriografiei românești ce vizează comunismul pot fi desprinse perechi de itemi în jurul cărora este organiza discursul: bine/rău, deschis/închis, nobil/imoral, superior/inferior, non-ideologic/ideologic, inovator/conservator, civil/militar, erou/torționar, simetric/asimetric. Prin utilizarea acestor structuri binare, interpretarea trecului prin discursul de tip științific se transformă în unul ideologic, ce prezintă doar certitudini, în timp ce istoricul care își impune să fie cât mai echiblibrat și posibil netru are numeroase întrebări de genul ,,dar dacă nu a fost așa ?.”

Daniel Barbu consideră că anticomunștii, aparent, au toate motivele să considere că descrierea trecutului comunist i se potrivește cel mai bine un ton tragic, iar singurul sentiment ce se cuvine să-l mai trezească totalitarismul este repulsia, în prezent ,,atitudinea normală față de ceea ce a însemnat totalitarismul comunist s-ar situa astăzi între gravitate și dezgust. Curiozitatea, sistemică și critică, față de actorii comunismului ori interesul pentru comunism ca fenomen de societate constituie o excepție suspectă de la această regulă a normalității postcomuniste”.

Chiar și genul de discurs ce se opune curentul anticomunist se poate încadra în zonele extremelor, așadar D. Barbu un istoric citat adesea în această lucrare și care a avut o atitudine corectă din puctul meu de vedere față de unii istorici români, promovează o teorie conform căreia Partidul Comunist Român ar fi venit la putere pe cale legală, convingând populația printr-un program concret de guvernare, cea ce le-a lipsit partidelor istorice care propuneau doar principii generale; și încearcă să demonstreze acestă teorie susținând că în perioada 1939-1947 efectivele PCR au crescut de 710 ori, iar mai târziu, procentul de înregimentarea a populației în Partid este de aproape 15% mai ridicat decât în oricare țară din Europa Centrală și de Est. Consider că și acest gen de discurs este la fel de păgubos ca și cel promovat de anticomunști, în care anumite aspecte ale epocii devin țintele principale pentru studiu, iar în afara acestora, nu mai există și alte posibilități sau nuanțe.

În opinia lui Florin Banu, istoriografia română a ramas încă tributară politicului și ideologiilor într-o măsură îngrijorătoare, fapt ce a condus la dispariția ,,discursulul median, de natură să permită analize mai nuanțate” și la răspândirea ,,noului dogmatism, structurat pe valorile socotite, astăzi, a fi corecte politic”. Convingerea cercetătorului F. Banu este că orice aspect al trecutului trebuie supus unei analize riguroase care să permită reconstituirea evenimentelor și explicarea lor cât mai logică, scopul final al studiului nefiind, sub nici o formă, acela de a furniza ,,argumente pentru condamnari, indignări post-factum, tirade moralizatoare ținute din poziția confortabilă oferită de calitatea de cetățean al secolului XXI, rezident întru-un stat cu regim democratic”.

Un demers al istoricilor francezi, publicat în decembrie 2005, cuprindea următoarele mențiuni: „Istoria nu este tot una cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului”. În cadrul unei simple analize textuală, se poate obseva că între demersul istoricilor francezi și abordarea unor istorici români există discrepanțe majore, iar explicația pentru care lucrările istoricilor români ce tratează istoria comunismului nu se regăsesc în bibliografia internațională, ar putea fi găsită chiar în contextul acestor diferențe de proiectare a trecutului.

Alexandru Gussi vorbește despre două dimensiuni ale anticomunismul, forma civică și forma partizană ce este legată de partidele politice. Dimensiunea civică este explicit antipolitică, și oferă exemplul cea fost inițiat de Ana Blandiana prin Memorialului de la Sighet, considerând acest proiect reprezintă o ,,reușită tocmai pentru că pleacă de la constatarea eșecului coabitării anticomunismului civic cu cel politic. Primul are în mod fundamental un scop educativ, inclusiv moral. Celălalt instrumentalizează discursul despre trecut pentru a câștiga respectabilitate și voturi”. În opinia autorului anticomunismul civic este mai mult decât un simplu discurs abstract, și răspunde unei nevoi sociale, dar totuși este o formă multiformă ce are maximalismele și excesele sale, marcate de încercările de utilizare politică și conflicte personale. Cu siguranță că există diferite tipuri de anticomunism însă cel mai prezent în societate românească a fost deja descris pe parcursul acestui subcapitol.

5. Memoria socială.

Istoricii au demonstrat, cu certitudine, că responsabilitatea unor crime împotriva umanității poate fi atribuită unor persoane clar identificabile cum ar fi Adolf Hitler sau Iosef Stalin, însă problema devine complicată și impune numeroase dileme morale și de natură a cunoașterii științifice atunci când se discută despre vinovăția colectivă, adițional ,,ne putem întreba dacă invocarea vinovăției colective poate fi și un prextext pentru exonerarea unor vinovății individuale sau de grup, resposabilități care sunt mai puțin vizibile la nivelul analizei istorice sau pentru care nu există voința politică de a fi pedepsite. Iată de ce istoricii, în ciuda eforturilor, nu au putut oferi răspunsuri consensuale în această privință”. În opinia lui Florin Abraham în sens moral, din perspective valorilor democratice, se poate considera că regimul comunist de esență totalitară nu este legitim, ca urmare a încălcării drepturilor fundamentale ale omului, însă din persepectivă istorică și antropologică este foarte greu de explicat funcționarea unui regim totalitar, vreme de patru decenii, în absența oricărei legitimități.

Aceste chestiuni, problema vinovăției și a legimități, deși au fost lămurite în cadrul Raportul final al Comisiei Prezidențiale, unde regimul comunist este declarat criminal și ilegitim, creează încă o discrepanță în memoria socială a cetățenilor români, conform relatărilor de ordin cantitativ, anume sondajele de opinie.

Cel mai recent sondaj de opinie publicat în decembrie 2013 relevă faptul că jumătate din corespondenți îl consideră pe Nicolae Ceaușescu un personaj politic cu rol pozitiv în istoria României, 47,5% dintre intervievați consideră că N. Ceausescu a jucat un rol ,,mai degrabă pozitiv" în istoria României, în timp ce aproape 47% dintre cei chestionați sunt de părere că Ceausescu a jucat un rol ,,mai degraba negativ". Datele unor astfel de sondaje pot fi ușor manipulate chiar și prin simplul mod de adresare a întrebării respective, însă există suficiente alte sondaje de opinie cu rezultate asemănătoare, dar adesea autorii unor astfel de sondaje nu menționează pregătirea academică și nivelul de trai al eșantionului.

Totuși în cazul sondajului din 2013, este indicat faptul că Segmentul 18-34 de ani este ceva mai precaut decât celelalte în aprecierea lui Nicolae Ceaușescu drept un personaj pozitiv, fiind singurul tronson de vârstă în care percepția majoritară este aceea a unui Ceaușescu cu rol mai degrabă negativ, în cadrul sondajului existând o delimitarea clară bazată pe considerente de vârstă, studii, ocupație, venit, rezidență si regiunea în care locuiesc. De asemenea, persoanele cu studii medii și primare îl văd pe fostul dictator semnificativ mai pozitiv, decât îl văd cele cu studii superioare.

Explicația oferită de autorii studiului este legată de evaluarea nivelului de trai: 44,4% din intervievați cred că înainte de 1989 se trăia mai bine decât azi, 33,6% apreciază că se trăia mai rău și 15,6% sunt de părere că se trăia la fel (non-răspunsuri, 6,4%). ,,Opinia că se trăia mai bine în Epoca de Aur e mai prezentă pe intervalul de la 50 de ani în sus, deci la segmentele demografice la care statutul asociat vârstei nu este probabil congruent cu cel socio-economic”.

Rezultatele unor astfel de sondaje sunt asemănătoare și în Europa Centrală sau de Sud-Est, explicațiile oferite pentru astfel sunt regăsite în studii de specialitate. În cadrul unui articol ce tratează această temă, autorii ajung la conluzia că nostalgia după comunism nu reprezintă atracția pentru valori și principii nedemocratice, ci nemulțumirea generală fată de un ,,prezent continuu”, practic prin nostalgia epocii apuse se întelege reevaluarea selectivă a trecutului. Alte explicație, sunt legate de modul de transmitere a unui mesaj de la o persoană la alta, semnificația fiind modificată și încărcată de valorile și conotațiile mediatorilor.

Explicațiile istoricilor sunt legate de deficitul de informație istorică pentru întreg publicul cauzat de tirajul scăzul și costul relativ ridicat al publicațiilor, dar și mesajul istoriografic transmis, ce a fost analizat pe parcursul acestui capitol. F. Abraham oferă o ipoteză interesantă: ,,fie istoricii sunt în urma societății, iar aceasta și-a reevaluat mai rapid propriul trecut, fie societatea este atașată unor imagini parțiale sau de-a dreptul false despre trecutul comunist, iar istoricii nu au reușit să convingă cetățenii asupra adevărului despre trecutul recent al României”.

Nostalgia față de trecutul recent este o reacție de autoapărare psihologică în fața insatisfacțiilor prezentului nu doar a celor care și-au trăit întreaga maturitate în comunism sau a celor care dispun de un capital social mai redus, ci este un fenomen răspândit în întreaga societate românească, chiar dacă există diferențieri în funcție de vârstă, educație, venituri sau regiunea istorică în care trăiesc.

În cadrul aceluiași studiu, al dezvoltării istoriografiei române după 1989, Florin Abraham sesiza necesitățiile fenomenului: a) diversificarea tematicii de studiu, astfel încât și alte sfere ale realului să fie supuse atenției publicului; b) trecerea de la narativul evenimențial la reflexivul conceptualizat; c) abandonarea unor aspecte stilistice (acestea au fost evocate în această lucrare de licență); d) multiplicarea perspectivelor comparative regionale, inclusiv dorința de a scrie o istorie motivată de valori democratice, acceptând diversitatea viziunilor asupra trecutului.

Capitolul III

Analiza critică asupra Raportului final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

1.Introducere*.

Acestă analiză critică a fost intocmită ca urmare a raportului elaborat în intervalul iulie-octombrie 2006 și prezentat în plenul Parlamentului României de către președintele țării la data de 18 decembrie 2006, se propune a fi un studiu de caz al evoluției istoriografiei române ce vizează regimul comunist. Raportul Final așa cum este numit, a fost intocmit de către Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România derogarea fiind acordată de președintele Traian Băsescu, nu se cunosc considerentele pentru care au fost aleși membrii comisiei, insă componența a fost urmatoarea : președintele comisiei Vladimir Tismăneanu; membri: Sorin Alexandrescu, Mihnea Berindei, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu,Virgil Ierunca, Sorin Ilieșiu, Gail Kligman, Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu, Marius Oprea, H.-R. Patapievici, Dragoș Petrescu, Andrei Pippidi, Romulus Rusan, Levente Salat,Stelian Tănase, Cristian Vasile, Alexandru Zub.

Din componența președintelui si a membrilor ai comisiei, profesorul universitar Ioan Scurtu observa în cadrul dezbaterii ce a avut loc la Universitatea Ovidius in 2007, ,,[…]doar Marius Oprea, Dragoș Petrescu și Cristian Vasile sunt specialiști în istorie contemporană. Ceilalți sunt specialiști în alte domenii, iar opinia mea este că dacă era vorba de istorici, în primul rând trebuia să se apeleze la membrii Academiei Române”. Critici inverșunate au fost legate și de numirea în funcția de președinte și coordonator al raportului, a politologului stabilit în Statele Unite ale Americii, Vladimir Tismăneanu, ai cărui părinți au avut un rol activ în epoca comunistă: Leonte Tismăneanu membru activist al partidului comunist care printre altele a ocupat funcția de șef al catedrei de socialism științific de la Universitatea din București și director adjunct al Editurii Politice și Hermina Tismăneanu, de asemenea membru activ al partidului.

Scopul acestui studiu de caz este de a analiza științific documentul produs de comisia prezidențială, fără a face trimiteri către scopurile politice sau conflictele din cadrul societății, însă cred că se impune măcăr o menționare a faptului că unul dintre cei ce l-au criticat pe președintele comisiei prezidențiale V. Tismăneanu a fost Gabriel Liiceanu, care în cadrul unei emisiune tv din septembrie 2006 spunea că este ,,strigător la cer”, afirmând că i se pare revoltător ,,ca un om ca Vladimir Tismăneanu, care în anii ‘70 ridica în slavi comunismul și scria elogios despre Ceaușescu, să fie tocmai persoana care conduce astăzi comisia însărcinată cu investigarea crimelor comunismului”. Prin remarcarea opiniei lui G. Liiceanu din septembrie 2006 am dorit să urmăresc felul în care acesta îl privea pe politologul V. Tismăneanu și pe comisia pentru investigarea crimelor comunismului și nu neaparăt aspectele remarcate de Liiceanu, această opinie devine însă, mult mai interesantă, odată cu finalizarea și prezentarea raportului în decembrie 2006 în Parlamentul României, când impresiile domnului Liiceanu se vor schimba radical.

Deoarce condamnarea comunismului în România a fost făcută în urma acestui raport, îl voi trata ca atare, drept unul dintre cele mai importante documente din istoria recentă a istoriografiei românești, al căror norme de cercetare, norme de caligrafie și de percepere a trecutului ar trebui să corespundă celor mai înalte așteptări științifice indentificate pe parcursul acestei lucrări (apelul istoricilor francezi Liberté pour l'histoire), sau măcar celor mai jos menționate.

,,Condamnarea comunismului este astăzi, mai mult ca oricând, o obligație morală,

intelectuală, politică și socială. Statul român democratic și pluralist poate și trebuie să o facă. Tot astfel, cunoașterea acestor pagini întunecate și triste de istorie românească a secolului douăzeci este indispensabilă pentru noile generații care au dreptul să știe în ce lume au trăit părinții lor. Viitorul României depinde de asumarea trecutului ei, deci de condamnarea regimului comunist ca inamic al speciei umane. A nu o face, astăzi, aici și acum, ne va împovăra pe veci cu vina complicității, fie și prin tăcere, cu Răul totalitar. Nu se pune nicicum problema culpabilizării colective. Ceea ce contează este să învățăm din acest atroce trecut, să înțelegem cum a fost posibil acest experiment și să ne despărțim de el cu compasiune pentru victime și cu durere”.

Lecturarea Raportului final, arată faptul că acesta conține numeroase prezentări incorecte, inclusiv aprecieri despre numărul celor care au trecut prin sistemul concentraționar din România comunistă, prezentate ca dovezi certe, și care, în mod legitim, pot fi considerate doar afirmații sau opinii și care trebuie privite drept erori (în sens filozofic de abordare și științific). În următoarele rânduri le voi rezuma pe cele mai evidente.

2. Erori de abordare.

Inconsecvența conceptuală, pe parcursul raportului autorii alternează termenii de ,,totalitarism”, ,,dictatură”, ,,regim autocratic” pentru a descrie forma de guvernământ din perioada cercetată, în timp ce Comisia Prezidențială este denumită pentru analiza ,,dictaturii comuniste”. Aceste concepte sunt deja arhicunoscute, ele au fost definite de către Carl Friedrich si Z.K. Brzezinskiși astăzi sunt acceptate ca formule clasice, așadar regimurile totalitare sunt autocrații moderne caracterizate de șase trăsături esențiale:

1. O ideologie oficială la care toți cetățenii sunt obligați să adere.

2. Un partid unic, organizat ierarhic și care înregimentează o proporție însemnată a populației.

3.Monopolul total asupra tehnologiei militare și a mijloacelor de coerciție și luptă armată.

4. Monopolul total asupra mijloacelor de comunicare.

5. Un sistem de teroare și represiune politică bazat pe aparatul polițienesc.

6. Un sistem economic centralizat.

Pe scurt, sistemul totalitar cuprinde întreaga societate și aceasta este transformată potrivit proiectului prescris de ideologia care îl fundamentează (comunism, nazism sau fascism), iar dictatura este un regim în care puterea este preluată, exercitată și personalizată de o persoană sau un grup, în cazul regimurilor dictatoriale clasice aceastea nu își propun să transforme societatea conform unei proiect ideologic, ci doar să folosească funcțiile statului în interesul persoanei sau grupului care deține puterea.

Deși raportul este asumat de comisie ca întreg și de persoanele componente în mod individual, în cadrul documentului nu sunt indicate contribuțiile individuale ale autorilor. Dacă fiecărui membru al comisiei i-ar fi fost indicată contribuția scrisă la document ar fi creat o dovadă de transparență care ar fi clarificat orice speculații în legătură cu contribuția fiecărei persoane la realizarea raportului, această regulă nu se aplică și în cazul ,,Centrului Internațional de Studii asupra Comunismului, Memorialul Sighet”, care își asumă în nume instituțional fragmente din raport.

Accesul și folosirea surselor, ponderea informațiilor de arhivă în ansamblul studiului este restrânsă, sursele de arhivă dețin un loc marginal în analiza perioadei Ceaușescu, pentru epoca Gheorghiu-Dej accesul fiind permis de legislația în vigoare în România în anul 2006. Arhiva de cadre a P.C.R., esențială pentru înțelegerea funcționării sistemului totalitar, nu a fost utilizată în document, comisia recunoaște faptul că nu a avut acces la documentele privind ,,vânzarea evreilor” de către regimul comunist deși la prima întâlnire a Comisiei Prezidențiale pentru dictatura comunistă din România, din 20 aprilie 2006, președintele Traian Băsescu i-a asigurat pe membrii Comisiei de sprijinul său pentru accesul la ,,arhivele instituțiilor care dețin documente necesare în elaborarea raportului final”.

În diferite părți ale Raportului, mai ales în capitolul introductiv dedicat bibliografiei sunt citate anumite surse, care însă nu mai sunt apoi folosite în secțiunea care analizează tematica respectivă, explicația poate fi găsită în faptul că raportul a fost produs pe părți, care au fost alipite mecanic, fără a exista o aducere la zi a bibiografiei. Datorită acestei structuri raportul a surprins prin lexicul, stilul formulărilor și stilul analizei sale, redactarea textelor redau nesiguranța metodologică, fluctuații de limbaj, lipsa unei suficiente corelări a punctelor de vedere.

Un alt aspect ce poate fi încadrat în zona erorilor legate de abordare este însăși denumirea acestui document ,,Raport final”, ce în esență, ar putea duce la concluzia că întreaga perioadă a fost analiză într-o asemenea manieră încât nu mai pot fi aduse și alte completări sau chiar acele nuanțe, dezbătute în al doilea capitolul din această lucrare de licență.

3.Erori efective.

Introducerea este dominată brutal de opiniile autorilor, care nu se rezumă doar la regimul comunist și vizează și primul guvern postdecembrist : ,,În atari condiții, nu este câtuși de puțin surprinzător ca un regim venit la putere prin violență, care și-a menținut puterea prin violență, avea să piară tot violent în decembrie 1989. La fel de adevărat este faptul că succesorii acestui regim, grupați în Frontul Salvării Naționale, conduși inițial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comuniști: demonizarea societății civile și a partidelor democratice, manipularea simbolică, propaganda deșănțată și chiar utilizarea fasciilor minerești pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o consecință directă a menținerii structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declarațiilor de ruptură cu vechiul sistem”.

La fel de vehementă este și opinia legată de contribuția culturală din cea de-a doua jumatate a secolului trecut: ,,Se poate spune că, în ansamblu, regimul comunist din România a fost ostil valorilor spirituale veritabile, pe care le-a atacat și a urmărit să le distrugă. Evident că nu a reușit complet. În anumite momente, au apărut și opere culturale incontestabile. Acest lucru însă nu s-a petrecut datorită, ci în pofida regimului”.

Introducerea se incheie cu o evaluare a gradului de cercetare și a istoriografiei românești în cauză : ,,În concluzie, studiul regimului comunist se află încă într-un stadiu incipient. Vreme îndelungată, cercetarea științifică a fost stânjenită nu doar de obstacolele explicit ideologice, ci și de regimul extrem de restrictiv al accesului la surse”.

Prin parcurgerea introducerii, consider că premisele acestui studiu sunt stabilite încă de dinaintea inceperi cercetării, iar acestea nu par a avea nimic în comun cu știința numită istorie si fenomenul de cercetare istorică. Autorii desconsideră contextul în care s-au realizat operele literare, cinematografice, muzicale, artistice, etc din perioada menționată. De asemenea aprecierea despre stadiul incipient al studierii regimului comunist este dezagreabilă, istoriografia românească fiind marcată de numeroase studii și lucrări de specialitate intocmite de valoroși istorici fără a fi remunerați de către statul român, practic condamnarea comunismului se produce încă din introducere.

Capitolul I: Partidul Comunist Român, reprezintă prima componentă majoră a raportului cu o întindere de peste o sută de pagini, dar cu numeroase erori de exprimare și cu o lipsă a unui orizont metodologic, sunt prezentate povești aleatorii din viața membriilor importanți sau mai puțin importanți de partid, iar preocuparea pentru istoria partidului comunist român, cu toate componentele sale specifice unui regim socialist totalitar, este deturnată în dauna detaliilor de culise insignifiante, astfel acest prim fragment nu pare a aavea vreun sens rațional, sunt ignorate modul de organizare și funcționare a partidului, rolul dublu al partidului prin numirea miniștrilor și organizarea unei comisii care stabilea directivele ministrului numit formal , măsurile legislative, hotărârile consiilor de miniștri care servesc și oferă temeiul legal ca mijloc de reprimare.

Atenția autoriilor este îndreptată spre victimizarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, căruia îi sunt dedicate două subcapitole și al cărui proces de epurare reprezintă ,,unul dintre cele mai dezgustătoare episoade din istoria comunismului românesc”, la capătul opus se află Operațiunea Tămădau, menționată tardiv apoi în text, însă fară a exista o documentație necesară. Majoritatea surselor folosite pentru acest capitol este oferită de lucrările publicate anterior raportului care au tratat această chestiune, iar cel mai adesea informațiile au fost oferite de Vladimir Tismăneanu, folosindu-se lucrarea Stalinism pentru eternitate în mod predominant. Întrucât acestă partea a raportului nu aduce informații inedite și este formată din conspectarea altor lucrări, istoricul Ioan Scurtu observa ,,avem de-a face cu un raport încropit, absolut încropit; am găsit zeci de pagini luate din cărți publicate, discutabile și acelea”.

Capitolul II : Represiunea, paradoxal în introducerea acestui fragment este exprimat vădit punctul de vedere al autoriilor cu privire la partidul comunist român, cu toate că așa numitele ,,obiective socio-economice” au fost ignorate în primul capitol: ,,În ceea ce ne privește, considerăm că acele căpetenii comuniste care au gândit și aplicat aceste măsuri erau perfect conștiente de efectele lor catastrofale, dar le disimulau machiavelic, sub paravanul unor „obiective socio-economice importante pentru țară”.

Probabil că cel elocvent exemplu de eroare iremisibilă este regăsit în acest fragment al represiunii la pagina 161 și incalcă toate normele de cercetare științifică : autorii estimează în urma unor calcule rudimentare că ,,prin închisorile, lagărele și alte locuri de detenție și deportare, au trecut 2 000 000 de oameni!”, cu mențiunea că Andrei Pippidi (membru al comisiei) consideră că ,,în absența unor date complete și sigure, este de părere că aceste estimãri depășesc cifra reală”. Autorii aleg să concluzioneze culculele mentionate mai sus, cu următoarea afirmație ,,În calculele noastre nu am ținut seama de cetățenii asasinați în luptele din munți, fără judecată, sau fără a trece prin închisori. Că au existat asemenea crime o atestă gropile commune găsite în diferite locuri din țară; numai la Căciulați au fost numărate într-o groapă comună peste 300 schelete. Un adevărat Katyn românesc!”.

Consider că această comparație Căciulați-Katyn este una realmente nefirească, în condițiile în care evenimentele ce au avut loc în pădurea Katyn sunt arhicunoscute și bine documentate, numărul victimelor este de ordinul miilor sau zeciilor de mii iar guvernul rus a admis că acest genocid a fost comis la ordinile lui Stalin, iar in lipsa unor date exacte cu privire la numărul deținuților politici din România, cifra de 2 milioane de oameni avantată în acestă bucată de text reprezintă o amplificare peste masură facută cu bună știința, care în final acționează în dauna victimelor care au infruntat regimul în forma sa aspra (acest aspect care privește modul în care au fost supuși este descris deseori în lucrările de memorialistică ca un comportament brutal sau animalic, iar analizănd ansamblul de acțiuni care au oprimat deținutul politic, aceste caracterizări descriu perfect imaginea universului concentraționar din România). În privința acestui numărul de deținuți politici apar chiar și contradicții interne, astfel la pagina 215 ,,cifra de cca. 600.000 pare, astfel, cea mai plauzibilă pentru actualul stadiu al cercetărilor”, apoi în concluziile raportului se face trimitere din nou la numărul imens de deținuți politici și persoane discriminate din punct de vedere politic (între 500 000 și 2 000 000).

Un alt aspect bizar al acestui capitol este legat de faptul că, deși în istoriografia romănească există numeroase publicați ale istoricilor sau a acelor care au trecut prin sistemul concentraționar, fragmentul despre reeducarea prin tortură ocupă ca pondere doar o pagină în care sunt prezentate chestiuni generale iar colectivizarea agriculturii este mentionată în cateva rânduri, tema fiind reluată în capitolul III, aceași situație regăsindu-se la persecuțiile religioase, iar intreaga desfășurare a represiunii este redată în numai 9 paginii (158-167). Mentionarea celor care au avut de suferit este ignorată ,,Lista marilor personalități culturale sau științifice, lovite de persecuții sau chiar de represiune în anii comunismului, este din păcate foarte lungă”, fiind menționate căteva personalității ale epocii, în schimb este întocmită o listă mai numeroasă a celor mai ,,cunoscuți și mai odioși torționari” alcătuită strict din lucrările de memorialistă.

Probabil că cea mai reușită componentă a acestui raport este cea legată de studiile de caz: Închisoarea din Sighet (1950-1955), Penitenciuarul Aiud, Canalul Dunăre-Marea Neagră (1949-1953), unde sunt folosite surse primare, documente oficiale de arhivă care vizează direct preocuparea regimului pentru modul de organizare și funcționare a sistemelor concentrațonare de pe teritoriul României, alte surse folosite sunt lucrările de specialitate a unor diferiți istorici care abordează acestă chestiune și mărturiilor celor implicati în eforturile de conducere a penitenciarelor dar și a foștilor deținuți politici. Diferentă de abordare prin folosirea surselor menționate și de tratare a subiectului, inclusiv a modului propiu-zis în care este scris și ordonat, este considerabil diferită spre deosebire de restul acestui raport, singurul pasaj, care se aseamană în această privință, fiind acela legat de deportarea în Bărăgan unde sunt folosite exclusiv surse primare iar abordarea este ireproșabilă.

Acest capitol legat de represiune se incheie cu ultimile însemnările legate de fenomenul de dizidență, rezistența prin cultură, dizidența religioasă, securitatea și metodele de recrutare a informatoriilor. Toate aceste subiecte susceptibile pentru societatea românească actuală au creat diverse controverse și diferite reacții. Subiectul legat de dizidență și rezistență prin cultură nu aduce nimic nou în orizonturile istoriografice accentuând lipsa mișcări disidente organizate provenite din cadrul societății și reluând teoria rezistenței prin cultură, care îi include pe cei care nici nu au criticat regimul, dar nici nu l-au susținut deschis și nu au fost persecutați de Securitate precum disidenții și nu se pot încadra în categoria victimelor comunismului, practic este reluată teorie caracterestică dezbaterilor stereotipice, la care participanți de regulă nu au avut nici un fel de implicare în fenomenul de dizidența și în care se deplânge lipsa fenomenului de dizidență din ,,România comunistă” fară a-i menționa chiar și pe cei considerați prea puțini, care s-au opus regimului și au suportat consecințele acestui fapt.

Dizidența religioasă este marcată în opinia autoriilor de către membrii unor comunități creștine neoprotestante, mai exact evanghelice. Tema metodelor de recrutare a informatoriilor Securității alimentează tumultul cotidian legat de acuzele împotriva personalitățiilor din diferite medii sociale (de regulă politice), totuși aici sunt dezvoltate două metode fundamentale aplicate în mod sistematic de către Securitate: recrutarea prin constrângere sau pe bază de material compromițător (metodă specifică organelor represive) sau recrutarea informatorilor pe bază de sentimente patriotice desemnată drept metoda preferată, recomandată si ,,folosită constant ca etalon al muncii de Securitate, ca indicator al spiritului civic și, în egală măsură, al priceperii ofițerului”. În urma prezentării acestor două metode, autorii afirmă : ,,putem spune că informatori autentici, recrutați din convingere și nu prin presiuni sau înscenări, sunt doar cei care s-au oferit voluntar să furnizeze informații (fiind totuși verificați la fel de riguros ca și ceilalți)”.

Capitolul II se incheie cu o serie de concluzii raționale din care remarc ,,Categoriile de surse, normele interne și metodele de lucru în rețeaua informativă a Securității descriu o instituție care în patru decenii de existență a funcționat cu un singur scop: controlul total asupra populației, pentru garantarea stabilității regimului comunist”. Legat de această chestiune se afirmă că pentru Securitate lucrau sute de mii salariați și alte sute de mii ,,voluntari”, iar costul pentru acest ,,diabolic mecanism” nu se va afla niciodată, însă aproximativ 10% din venitul național se cheltuia pentru complexul securist, toate aceste afirmații nu sunt susține de vreun document de arhivă sau cercetare în cauză, iar în lipsa unor date exacte este curios modul în care se ajunge la acest procent de circa 10% din venitul național.

Capitolul III Societate, Economie, Cultură, marchează, cea mai vastă parte a acestui raport, în care se tratează o multitudine de evemeninte desfășurate în decursul întregii ,,perioade comuniste” și nu numai. Debutul acestui capitol îl constituie caracterul ideologic al legislației comuniste și în general instituțiile juridice, aici sunt regăsite diferite ordine, decrete și hotărări ale consiliului de miniștri care au oferit un demers legal și au deschis calea către abuzuri. Această parte de început de capitol(pag.397-406),in care sunt prezentate și constituțiile epocii, este una bine elaborată și coerentă respecând normele de cercetare ștințifică, folosindu-se surse primare.

Tema Sovromurilor și a economiei centralizate este expusă pe parcursul acestui capitol, cu toate că se încearcă să se stabilească cadrul legal pentru înființarea și desfășararea activităților societățiilor mixte romano-sovietice folosindu-se de ,,Monitorul oficial”, extrăgând din acesta articolele care vizează aceste societăți, însă autorii nu punctează efectele produse de societățiile în cauză, această chestiune fiind una dintre cele mai dezbătute teme din istoriografia post-decembriste, al cărui deznodămant este, cel mai adesea unanim și anume, exploatarea neînduplecată a bogățiilor naturale ale țării și, în general, a economiei românești, cât despre activitatea lor, Onisifor Ghibu, care nu este menționat pe parcursul acestei teme, considera că ,,sub acest nume benign, se duc în Rusia cele mai de seamă bogății de tot felul ale țării noastre, cu prețuri derizorii, în timp ce pe piețele noastre lipsesc cele mai necesare articole sau suntem nevoiți să le plătim înzecit mai mult decât plătesc pe ele sovietele”. Prin urmare una dintre cele mai importante probleme ale epocii analizate, este în mare măsură ignorată.

Colectivizarea agriculturii reprezintă una dintre cele mai notorii acțiuni intreprinse de regimul socialist-totalitar și este bine fundamentată în raport urmărindu-se decizia politică și contextul istoric, etapele colectivizării, rezistența, represiunea, toate aceste componente fiind bine documentate și redactate într-un mod concis, urmate de o serie de concluzii plauzibile în care sunt surprinse ,,efectele profunde și de durată pentru societatea românească”. Totuși subiectele colectivizării și al naționalizării sunt specifice sistemului pecerist, iar ponderea acestora este una secundară, în cazul naționalizării fiind chiar obscură, iar raportul nu aduce informații neștiute în această privintă, existând deja numeroase opere care s-au preocupat de această tema în care au fost analizate amănunțit etapele, metodele de sustragerea de sub colectare, la nivel național sau regional.

Secțiunea despre economie este completată de criza economică a anilor 1980 și chestiunea penuriei, în care autorii abordează lipsa acută a bunurilor necesare, specifică deceniului 1981-1990, într-un mod aproximativ narativ în care este retrăită străduința cetățeniilor, care se foloseau de ,,pile sau relații” pentru obținerea unor diferite bunuri, de la alimente pană la deodorantele Fa și tigările Kent. Cu toate că metoda folosită pentru expunerea acestei perioade este atipică, spre deosebire de modul în care întregul segmentul economic a fost tratat în document, reprezintă un succes deoarece redă imaginea autentică caracteristică a anilor 1980.

În multitudinea de subiecte derulate în parcursul capitolul III se răgăsește și tema ,,Regimul comunist și cultele religioase” în care este combătută atitudinea autoritățiilor față de diferitele confesiuni din România, iar aici sunt punctate și ,,mecanismele de opresiune și control”, dar atenția autoriilor este orientată și spre gradul de colaborare a conducerii cultelor cu regimul comunist. Având în vedere natura regimului care a intervenit grosolan în viața tuturor cultelor din România, această poziție este una defectuoasă: ,,sunt informații despre atitudini brutale ale împuterniciților față de unii deservenți, mai ales neoprotestanți, despre o poziție deferentă față de ortodocși și protestanții vechi și una de control reciproc față de romano-catolici”. Este evident că interesul autorilor s-a îndreptat către Justian Marina, privit în istoriografia occidentală drept patriarhul care a acceptat colaborarea dintre Biserica Ortodoxă și autoritățile comuniste, este menționat evenimentul când patriarhul intervine în favoarea preoților arestați și care în acel moment conform documentelor prezentate era considerat suspect de autorității (în special Direcției Generale a Securității) în legătură cu ,,dreptul de a se amesteca în bunul mers al treburilor statului”. Surprinzător, nu îi este reproșat patriarhului nici unul din aspectele ale unei presupuse colaborări cu autoritățile comuniste, în schimb este criticat pentru modul în care a gestionat măsurile aspre împotriva monahismului impuse de autorități (vezi cazul Vladimirești).

În cele din urmă guvernanții comuniști au emis Decretul nr. 410/28 octombrie 1959, care urmărea desființarea mai multor mănăstiri și scoaterea din monahism a numeroși călugări ,,chiar și patriarhul și-a manifestat ezitările în privința aplicării lor”. Un studiu publicat ulterior,alcătuit strict din documente de arhivă arata că atitudinea patriarhului a fost una prin care a incercat să susțină monahismului, iar ,,Justian va profita de fiecare ocazie ivită ca să aducă înapoi în mănăstiri cât mai mult din monahii alungați”.

În subcapitolul ,,Ideologie și teroare. Monopolul asupra vieții cultural” caracterul subiectiv al documentului este devoalat, aici sunt povestite transformările suferite de viața culturală română pe parcursul celor patru decade de regim autoritar, iar Adrian Păunescu (senator și președintele Comisiei pentru cultură, artă, și mijloace de informare în masă, la momentul elaborării și prezentării Raportului final) este catalogat în următorul mod ,,Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu. Acest scriitor, prin acțiunile lui, prin personalitatea lui care fascina și descumpănea, a prelungit existența comunismului naționalist-ceaușist, precizându-i, cristalizându-i și întrupându-i doctrina”. Dacă această teorie este una subiectivă și posibil sau nu acceptabilă, este determinată de judecata cititorului, însă este impardănabilă lipsa de informații privind rolul și preocuparea pentru reeducarea culturii românești, din acest fragment lipsesc cel putin două mari teme: evenimentul din 9 iunie 1948 când o mare parte din vechii academicieni au fost excluși (îndeosebi membrii marcanți ai fostelor partide istorice, dar și persoane care se manifestaseră critic la adresa P.C.R.) și înlocuirea acestora cu oameni fideli noii puteri, așadar lipesc informații importante în această privință, iar dacă acuzele aduse lui Adrian Păunescu țin de subiectivism, lipsa analizării eforturilor depuse de Mihail Roller lasă de dorit („micul dictator al istoriei” sau „dirijorul noii istoriografii”, sunt doar câteva expresii utizilate de Lucian Boia pentru a-l descrie).

Roller, care nici este menționat în acest subcapitol, îsi va duce existența în anii războiului la Moscova, iar in toamna anului 1944 se întorce la București unde era cooptat în aparatul de propagandă al partidului. În scurt timp, devine responsabil al cercului de studii și documentare din Direcția Generală a Propagandei și Agitației a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, sub directivele sale este redactat manualul de Istorie a României, despre care el însuși afirma că este, mai degrabă un tratat, era prima sinteză marxistă de istorie a României și în același timp prima încercare de a prezenta evoluția istoriei românilor pe temeiul „învățăturii marxist-leniniste”: periodizarea urma succesiunea formațiunilor social-economice – comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism; iar lupta de clasă era considerată ca „forța motrice” a dezvoltării societății, aceste colecții nu sunt complete și nici pe deplin potrivite unor scopuri cărturești în opinia lui Frederick Kellogg.

În anul 1949, Mihail Roller avea să fie unul dintre laureații „Premiului de Stat”, clasa I, însă în 1955, în urma coordonării unei serii de interviuri al cărui scop era de a ,,recupera” istoria partidulul, unul dintre participanți, Constantin Doncea – vechi ilegalist, participant la grevele din 1933 de la Atelierele „Grivița” din București, condamnat și închis alături de Gheorghiu-Dej va minimaliza rolul pe care Dej îl avusese în toată „afacerea”. În 1956, Roller este acuzat în termeni gravi de o „orientare antinațională” pe care o imprimase istoriografiei românești, dar și de plagiat și de asumare tuturor meritelor pentru anumite lucrări pe care el doar le coordonase, după moartea lui Roller începe să apară, sub îndrumarea lui Andrei Oțetea un nou set de documente care să completeze și să înlocuiască o mare parte a antologiilor create de Roller. Așadar lipsa acestor infomații care priveau cu precădere ideologizarea învățământului superior și controlarea de către partid a universităților, este de nepermis.

Concluziile raportului: Principalele acțiunii aduse ca ,,argument suprem” pentru condamnarea comunismului sunt regăsite aici, iar propunerea membrilor comisiei către șefului statului măsuri legată de: 1. Condamnare; 2. Memorializare; 3. Legislație și justiție; 4. Cercetare și arhive; 5. Educație, a ramas în mare măsură la gradul de tentativă, care nu au avut urmări reale. Acțiunile de condamnare și propunerile comisiei sunt precedate de un text introductiv ușor haotic, în care este menționată o înșiruire a numelor celor care ,,au impus un sistem întemeiat pe teroare și represiune universalizată’’, nu lipsesc nici poeți de curte Adrian Păunescu și Tudor Vadim, abia apoi urmată de amintirea unor disidenți, oponenți și critici ai regimului. Presupunerea că trei din directorii ,,Europei Libere”, (Noel Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu) ar fi fost iradiați este doar o ipoteză, nexistând vreo dovadă în acest sens, iar această teoria ar putea mai fii încadrată în zona poveștilor. Un alt aspect sesizabil în concluziile Raportului final este legat de Ion Iliescu, ce este menționat de șase ori, în contexul în care numele lui Alexandru Drăghici este regăsit doar de două ori. A. Drăghici cel ce a ocupat funcțiile de ministru de Interne și de conducător al Securității și este privit în general de istorici, drept un promotor al unor acțiuni extrem de represive asupra populației, chiar V. Tismăneanu în cartea sa, ,,Arheologia terorii”, îl caracteriza ‚,,drept un criminal și călău, o ființă care s-a făcut vinovată de comiterea celor mai abominabile abuzuri ale stalinismului în România”.

În concluzie este accentuată ideea importanței realizării acestui raport, iar verdictul este că regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal, condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român și Securitatea, precum și persoanele responsabile pentru neligitimitatea și criminalitatea comunismului. ,,Nu este vorba de marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-și achite cotizația și să participle lunar la ședințe formale, golite de orice conținut, ci de instituția partidului, deci de aparatul birocratic, nomenclatura acestuia, care a făcut posibilă dictatura”.

4. Reacțiile provocate de raportul final.

Având în vedere modul în care membrii comisiei au ales să trateze acest subiect delicat, manifestările ca răspuns la condamnarea comunismului în urma acestui raport au fost variate, lui Vladimir Tismăneneanu îi este accordat premiul GDS pe anul 2007 (Grupul pentru Dialog Social) în calitate de Președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România și de coordonator al Raportului Final. În cadrul discursului de elogiere Gabriel Liiceanu (în noiembrie 2007 editura patronată de Liiceanu, Humanitas, a publicat ,,Raportul Final") arata că : ,,Vladimir Tismăneanu, pe lângă faptul că a cunoscut din interiorul unei țări comuniste ce înseamnă comunismul în diferite feluri, de la diferite paliere, a avut apoi experiența ideală pe care a luat-o în mediul academic american pentru a putea privi acest fenomen, simultan, cu familiaritate și distanță. Este, pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în clipa de față pentru a vorbi despre comunismul românesc. Volumul lui Stalinism pentru eternitate este cartea clasică a domeniului”. Tismăneanu care obține și funcția de președintele IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc) este invitat în cadrul unor diferite conferințe susținute de universitățile din România, în care ține prelegeri care privesc relatia dintre memoria si istoria comunismului, precum si modul in care aceasta relatie este gestionata de metodologiile actuale din științele politice și sociale, în Romania și țările cu experiența similara din Europa de Est. Totodată Vladimir Tismăneanu devine în vizunea unora ,,nu doar un conferențiar substanțial și expresiv, ci însăși autoritatea academică, în România, ca și în mediile internaționale, în materia evazivă și încă nu îndeajuns explorată a comunismului românesc”.

Considerentele critice care privesc acest raport sunt categorice și des întâlnite, încă de la discursul de prezentare a raportului în parlament, au existat manifestări de protest, exprimate într-un mod impetuos de către Vadim Tudor, senator la aceea dată(18.12.2006) și calificat în raport drept autorul unor vehemente pamflete anti-semite și un poet de curte. O alte parte menționată în raport, care s-a considerat neîndreptățită a fost Biserica Ortodoxă Română, poziția Patriarhiei Române a fost promptă, iar la două zile după prezentarea raportului a fost eliberat un comunicat de presă in care se arata: ,,Din păcate, în capitolul Regimul comunist și cultele religoase, constatăm cu surprindere o abordare neștiințifică (renunțându-se la principiul fără ură și părtinire, fundamentul pentru o cercetare istorică) și tendențioasă, formularea unor concluzii distorsionate și aprecieri care depășesc contextul temei studiate privind situația Bisericii Ortodoxe Române”.

O acțiune de prostest a venit din partea fundației Luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă, prin reprezentanți săi : Zoea Radulescu (Fundatia Luptatorii din Rezistența Armată Anticomunistă), Vasile Paraschiv (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România), Nicolae Purcarea, Paul Goma, Teofil Mija si Constantin Dobre (liderul minerilor greviști ai anului 1977) au catalogat raportul drept unul care ,,are un evident caracter ideologic de sorginte internationalista prezentând numeroase omisiuni, interpretări eronate ale faptelor si mistificări crase ale adevarului istoric”. Protestatarii au susținut că este nevoie de intocmirea unui alt raport realizat fără cheltuieli din bani publici de către o comisie aflată sub ,,autoritatea morală si profesională” a lui Paul Goma.

Apoi au urmat reacțiile societății civile, o serie de dezbateri televizate, a căror analiză a fost adesea indoielnică, una dintre puținele dezbateri publice cu privire la acest subiect, în care participanți la discuție au avut calificarea și calitatea necesare pentru a analiza munca comisiei prezidențiale, a avut loc în cadrul Universității Ovidius din Constanța în martie 2007. Aici moderatorii, profesorii universitari Marian Cojoc și Daniel Barbu împreună cu invitații acestora: academician Șerban Papacostea, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, profesorul universitar Gheorghe Buzatu, profesorul universitar dr. Constantin Hlihor, prof.univ.dr. Ana Bazac, Adrian Petcu, membru C.N.S.A.S; George Enache, membru C.N.S.A.S, Paul Andreescu, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, filiala Constanța; Mircea Suciu, director „Dosarele Istoriei”; Dorin Matei, redactor-șef „Magazin istoric”; Cosmin Popa, director Agenția „NEWSIN”; Dan Manolache, „Radio România Actualități”, au discutat pe seama raportului.

Ioan Scurtu obseva că o mare parte din cadrul primului capitol al Raportului final intră în categoria lucrurilor ce țin de cancan, iar acest raport nu oferă o imagine a societății românești din aceea perioadă, scopul raportului fiind de a scoate în evidentă doar acele elemente ce țin de condamnarea comunismmului, în contextul în care existau publicate suficiente volume de documente ce ar fi permis o abordare echilibrată și constistentă a acelei perioade. Istoricul I. Scurtu amintește și o listă de personalități ,,care au trăit și au creat în această perioadă, au fost Maria Tănase, Ioana Radu, Gică Petrescu. A fost academicianul Moisil, matematician, academicianul Teodorescu, a fost Caius Iacob, a fost Constantin C. Giurescu, a fost Gheorghe Platon, a fost Aurică Simion, apoi au fost atâția scriitori, atâția artiști, atâția oameni de mare valoare, care nu sunt menționați”. Opinia profesorului Scurtu este că meritul raportului este acela de a arăta necesitatea, absolută pentru istorici, de a se apleca cu mai multă intensitate asupra acestei perioade și de a acționa ca adevărați profesioniști, de a pune la dispoziție lucrări fundamentate științific, documentate și, care, într-adevăr, să prezinte o valoare științifică autentică.

În cadrul dezbaterii Daniel Barbu se folosește de argumentația lui Max Webber, prin care datoria celor care se ocupă de științe sociale, a savanților în științe sociale, este să înțeleagă, nu să laude sau să condamne, să aprecieze sau să deprecieze, ,,Cei care pot condamna, cei care pot califica, cei care ne pot da o judecată politică asupra unui regim, unui partid, unui stat, unei personalități sunt politicienii sau suntem noi toți, dar nu în calitatea noastră de istorici, ci în calitatea noastră de cetățeni”. D. Barbu aduce în discuție și ceea ce îi lipsește volumului, cel mai grav în opinia sa, o riguare conceptuală, profesorul consideră că:

,,Regimul totalitar este un regim care mobilizează, care integrează, care reprimă, dar în care se fac cariere, în care oamenii participă la autogestiunea sistemului într-un mod care a fost, fără îndoială, studiat și a dat naștere unei literaturi științifice extrem de bogate și de rafinate”. În timp ce ,,O dictatură oferă imaginea unui regim de tip clasic, tradițional, în care ai o societate de supuși care, în general, nu au niciun cuvânt de spus și o elită, o clică, folosesc termenul de clică în sens descriptiv, în sensul din teoria elitelor, care conduce cu ajutorul unui aparat polițienesc”. În încheierea alocuțiunii D. Barbu mai face o trimitere către lipsa unei clărității conceptuale, la modul în care regimul a fost declarat criminal și ilegitim, ,,în sensul că nu întelegem cine este condamnat”.

Constantin Hlihor amintește că regimul comunist a avut trăsături și manifestări diferite, iar în acest cadru nu se poate oferi o imagine corectă și coerentă prin exprimări totalizatoare, ce impun imagini aproximative și adesea deformate. Profesorul spune că ,,a discuta despre regimul comunist numai din perspectiva politicului și, după aceea, a impune istoricului o atitudine, mi se pare că, în fapt, se ocultează rolul și locul istoricului și al istoriei în societatea contemporană”. De asemenea consideră că rolul unui istoric nu este acela al unui angajat politic.

Președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, filiara Constanța, Paul Andreescu oferă un punct interesant de vedere, în opinia dânsului: ,,A apărut un document, care, departe de noi de a fi numit un eșec. El a fost un document pe baza căruia, pentru prima dată în țara asta, comunismul a fost catalogat așa cum trebuia: sistem criminal și ilegitim. Criminal pentru că de la instalare până la înlăturare s-a bazat pe crimă și ilegitim pentru că a fost adus în țara românească, și nu produsul românilor”.

Un alt invitat activ din cadrul dezbaterii a fost Florin Abraham din partea Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului din București, ce face referire și la aspecte importante din cadrul documentului. Primul aspect este legat de transmiterea mesajului în Raportul final, conform căreia ,,dacă în 1957-1965 a fost perioada de maxim control asupra societății, comunitatea maghiară a contribuit din plin la instaurarea comunismului într-o manieră supra-dimensionată”. A doua chestiune se referă la existența capitolul privind represiunea din Republica Moldova în cadrul Raportului Final și la lipsa unor asemenea aspecte și din alte foste teritorii românești, oferind exemplul regiunii Bucovina, ce nu este menționat în raport.

Academicianul Șerban Papacostea analizează modul în care care condamnarea comunismului poate fi efectuată și proiectează două feluri: o condamnare morală, la care pot lucra și istorici, filozofii și juriști din alte domenii sau o condamnare legală ce necesită un cadru legal, care poate fi făcut și post-loc, oferind exemplul procesului de la Nürnberg, care a constatat crimele în masă ale unui regim prăbușit, în ciuda obiecțiilor riguroase de ordin juridic aduse acestei instanțe. ,,Atunci, însă, nu este o operă de istorici, este o operă de juriști, care creează mai întâi cadrul legal și, după aceea, se instituie instanțe care fixează crime și cei care s-au făcut vinovațide aceste crime”.

Gheorghe Buzatu face referire la modul în care raportul a fost alcătuit, la lipsa documentației de arhiva, considerând că din punct de vedere al reflectării cu material documentar, trimiterile sunt extrem de sărace, lipsa unui studiu comparativ cu restul țărilor din Sud-Estul și Centrul Europei, iar ulterior într-un editorial acesta concluziond faptul că raportul este superfical și că din toate punctele de vedere, este un produs expirat.

Notabilă a fost lipsa unui punct de vedere al Academiei Române, ale căror manifestări științifice se desfășura intr-un anonimat aproape deplin, așa cum nota Bogdan Murgescu în lucrarea A fi istoric în anul 2000 și cum această procedură a ramăs valabilă în decursul aniilor până în prezent. Lipsa unei dezbateri oficiale din partea membriilor academiei a continuat să amâne rezolvarea acestei chestiunii referioare la Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, modul în care membrii comisiei au ales să cerceteze și să expună acea presupusă cercetare, în final veridicitatea Raportului Final, până când sub egida Academiei Române a fost lansat ,,adevăratul Raport asupra comunismului din România” de către Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) sub denumirea de ,,Enciclopedia regimului comunist din România (1945-1989)”, proiectul a fost stucturat în mai mult serii ce tratează represiunea, rezistența și instituții de partid, de stat obstești și cooperatiste.

Prima dimesiune din cadrul acestui proiect demarat de INST este legată de Represiune: forme de rezistență antitotalitară, începând de la grupurile de rezistență din munți la formele de rezistență individuale, prezente în România mai ales după 1977, din momentul în care Paul Goma pornește „mișcarea Goma“, aderînd la Charta 77; deși s-a numit „mișcare“, acțiunea inițiată de Paul Goma n-a avut suficienți aderenți ca să provoace o acțiune unită, solidară, împotriva regimului; conform autorilor: „Explicațiile privind incapacitatea asocierii mai multor persoane pentru a susține un demers de factură disidentă se regăsesc deopotrivă în caracterul represiv al regimului de la București, în rivalitățile existente la nivelul grupurilor de intelectuali, dar și în apatia manifestată la nivelul societății românești”.

A doua direcție tematică a fost denumită Instituții, mecanisme și forme de represiune. Enciclopedia prezintă analiza cadrului legislativ sub tutela căruia acțiunile represive și evoluția instituțiilor care au pus în aplicare deciziile sistemului, în acest cadru sunt descrise ministerele principale, direcțiile Securității, penitenciare, colonii și lagăre de muncă, iar articolele despre Direcția Contrainformații Militare, Direcția Generală a Miliției, Direcția Generală a Penitenciarelor, Direcția Generală a Securității Statului, Direcția de Informații Externe, Direcția Pază și Protecție Demnitari sunt foarte riguros documentate. Articolele despre funcționării Justiției în comunism, sunt consistente, începând de la cum se instrumentau procesele prin Codul Justiției Militare, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, pînă la explicarea terminologiei: „activitatea contra clasei muncitoare“, „complot“, „crimă de uneltire contra ordinii sociale“, ș.a.

Dacă în Raportul final al Comisiei Prezidențiale se avansează ipoteza conform căreia cei trei directori de la Europa Liberă – Noel Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu ar fi fost iradiați, în Enciclopedia Regimului Comunist autorii afirmă că „urmele lăsate în arhive, coroborate cu analiza mărturiilor directe, ar putea elimina varianta coincidenței”. În cadrul acestei demeniuni ce priveste mecanismele și formele de represiune este introdus termenul de ,,acțiuni umede“ prin care „în lumea serviciilor de informații, se înțeleg acele acțiuni speciale care vizează lichidarea fizică a unor persoane devenite, prin activitatea, prestigiul și influența lor, total incomode pentru un regim politic”, persoanele vizate aflându-se mai ales în exil, se face referire la redactori de la Europa Liberă, Emil Georgescu și Monica Lovinescu ce au fost bătuți bestial de mercenari angajați de Securitatea română, scopul fiind ,,reducerea la tăcere”. Alte persoane vizate prin „acțiunile umede“ au fost Paul Goma, Cornel Dumitrescu și Ion Rațiu.

Fragmentul dedicat „Casei Regale“ reprezintă un alt articol interesant, care are următoarea încheiere: „Împotriva reprezentanților Dinastiei de Hohenzollern s-a aplicat sistematic damnatio memoriae. Au fost distruse monumentele istorice reprezentînd membri ai Casei Regale (statui ai regilor Carol I și Ferdinand), s-a schimbat denumirea străzilor și bulevardelor (Piața Regele Carol I a devenit Piața Republicii, bulevardul Regina Elisabeta a devenit 6 martie, iar strada Carol – strada 30 decembrie), a comunelor, satelor, a instituțiilor (Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj a devenit Universitatea Victor Babeș, Colegiul Academic Regele Carol II din Cluj a devenit Institutul de Speologie Emil Racoviță. Istoriografia comunistă a prezentat monarhia ca fiind exponentul cel mai reacționar al clasei politice și cel mai mare latifundiar”.

A treia temă urmărită prin proiectul Enciclopediei regimului comunist este dinamica instituțiilor (autorii acestor articole au reușit să desfacă relațiile ce au existat între instituții, ajungînd la punctele de inflexiune, acolo unde așa-zisa deschidere – observabilă mai ales după 1964 – era limitată la mici vociferări, fără să se pună în discuție esența sistemului comunist).

Astfel în 2011 a fost lansat primul volum din seria represiune, aflat sub coordonarea profesorului Octavian Roske de la Universitatea București care împreună cu mulți alți cercetători oferă o demensiune enciclopedică a acestui subiect printr-un număr imens de articole, sinteze și numeroase fotografii și ilustrații, majoritatea inedite ce au fost alcătuite folosindu-se documente de arhivă, lucrări științifice și memorialistice. În prefața acestei lucrări Octavian Roske precizează că „volumul de față aspiră, în egală măsură, la exactitate, echilibru și, am putea adăuga acum, o deplină obiectivitate în judecarea istoriei contemporane a României”. În cadrul acestui prim volum sunt prezentate instituțiile statului comunist unde sunt analizate critic conceptele fundamentale prin care a operat regimul, sunt prezentate principalele date ale istoriei comunismului dar și locurile de detenție alături de o cronologie a personalitățiilor ce au fost întemnițate sau au decedat în acele condiți.

Această serie propusă de Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului, este interesantă prin structura calitativă a lucrărilor, dar și prin mesajul promovat chiar și în discursurile din cadrul evenimentelor de lansare a acestor volume, președintele Academiei Române Ionel Haiduc afirma că „Este important pentru generațiile tinere, mai ales pentru cele născute după 1989, să afle, să cunoască și să înțeleagă ce s-a întâmplat în aproape jumătate de secol de dictatură comunistă ca pe viitor nici un fel de dictatură să nu mai fie în această țară“. Discursul academicianul Răzvan Theodorescu devine unul ce trebuie menționat în această lucrare datorită faptului că aceasta amintește Raportul final (ce tratase comunismul doar dintr-un anumit punct de vedere), în contextul în care există o specificitate a epocii Gheorghe Gheorghiu Dej ce trebuie subliniată față de o anumită perioada a epocii Ceaușescu perioada anilor 1965-1971(în care de asemenea se pot distinge mai multe aspecte), în încheierea alocuțiunii acamicianul afirma: „Ca istorici nu trebuie să condamnăm, ci să judecăm și să transmitem mai departe”.

Concluzii

În urma cercetării efectuate consider că obiectivele propuse în introducerea lucrări au fost îndeplinite, astfel pe parcursul primului capitol am oferit diferite opinii ale unor autori consacrați în istoriografia postdecembristă care au cercetat modalitate în care regimul Ceaușescu s-a folosit de apelul la istorie în scopuri naționaliste, în același timp autorii au oferit și exemplele concludente care atestă această manipulare a istoriei. Unii autorii consideră că marile mituri istorice care au dominat epoca eveau rădăcini în secolul XIX, fiind vorba de chestiuni ca: unitatea, independența, lupta contra străinilor etc. Alții accentuează mai mult ,,adăugirile” făcute de istoricii oficiali ai regimului, sau chiar de Ceaușescu însuși în condițiile promovării cultului personalității, paternalismului partidului, spiritul mesianic al conducătorului, descendența sa dintr-o galerie de personalități care începea cu Burebista și al căror urmaș era Ceaușescu.

Cu toate aceastea, toți autori admit că regimul comunist a fost abil în manipularea acestor elemente, iar scopul fiind acelea de a oferi românlor impresia unei istorii mărețe, plină de succese, o istorie a cărei perioade de apogeu a constituit-o ,,epoca de aur” a lui Ceaușescu, fapt dovedit și de cercetările cantitative realizate în epocă ce au pus în evidență faptul că temele abordate cu precădere în acei ani, au fost acelea a căror necesitate de a fi studiate a fost subliniată de Nicolae Ceaușescu.

Prin enumerarea institutelor și a comisiilor de cercetare a comunismului am urmărit să identific preocuparea noilor comandamente politice pentru studierea trecutului recent al României. Am ales să nu aprofundez în această cercetare și aspectele politice ce se întrepătrund în aceaste institute, însă cred că se cuvine măcăr o menționare a faptului că o mare parte a acestor instuții în care se fac cercetări științifice de specialitate sunt alăturate de diverși oameni politici sau partide politice, iar modul în care au fost prezidate institutele a depins direct de ,,culoarea politică” a guvernelor României în sensul că a existat o tendință din partea guvernelor de a trata preferențial cercetarea științifică din România, în măsura faptului că fiecare institut a beneficiat de un buget ce a variat în funcție de partidul sau coaliția aflată la guvernare. Acestă chestiune, pe lângă faptul că a alterat calitatea cercetării științifice, a creat și o stare confluctuală între istorici.

Această starea conflictuală a autorilor de istoria asupra comunismului a fost generată și de implicarea politicului în demersurile istoriei și viceversa, însă adesea conflictele iscate între istorici au fost legate de simpla exprimare a unor opinii în legătură cu munca depusă de aceștia. Florin Abraham atrăgea atenția asupra posturii de predicători ai ideologiei anticomuniste, ce adoptă o atitudine de superioritate moralizantă în raport cu restul societății, iar Daniel Barbu remarcă faptul că anticomunismul în România devin extrem de activ la mult timp după dispariția comunismului. Adrian Coroianu menționata, într-un articol despre revoluția din 1989, că ,,una dintre diferențele esențiale dintre dictatură și democrație este că în prima ești obligat să elogiezi pe cineva – și, la acest capitol, românii nu au fost scutiți de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă ești liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a și creat reale probleme”. Tocmai această chestiune a acceptării unei altfel de viziunii față de părerile propii, generează încă noi conflicte ce, în viziunea lui Bogdan Murgescu, diminuează semnificativ reputația istoriei și modul în care istoricul este privit în cadrul societății.

În cadrul acestei cercetării, am căutat să ofer cât mai multe opinii și repere istoriografice, iar analizând această lucrare se poate remarcă o diferentă majoră între genul de discurs al unor personalități, precum Alexandru Zub și Șerban Papacostea, ce analizează lipsurile istoriografiei române, sau Răzvan Theodorescu ce aduce în discuție o diferența între anumite perioade ale comunismlui și reprezintă ceea ce lipsește în cadrul unor volume, făcând trimitere la Raportul Final al Comisiei Prezidențiale, ce se poate încadra, conform cercetării actuale în ideologia anticomunistă constituită după prăbușirea regimului socialist totalitar.

Paradoxal discurile promovate de Alexandru Zub și Răzvan Theodorescu, doi academicieni ce au înfrunat și forma represivă a comunismului, sunt echilibrate și concepute a propune tratarea trecutului comunist într-un mod metodic, în care sunt urmărite o mulțime de elemente ce ar trebui tratate într-un mod care să nu permită abateri, spre deosebire de istoricii influențați de ideologia anticomunistă care aleg să trateze istoria comunismului în termeni, ce nu prea au legătura cu știința istoriei, precum regim malefic, diabolic, paranteză a istoriei, etc. Însă ceea ce constituie cu adevărat o problemă, analizată în această lucrare, este mai curând, ceea ce crează conflicte prin atitudinea unora (vezi cazul politologului V. Tismănenau) față de restul punctelor de vedere întâlnite în cadrul societății. Poziția această de autoritate morală se poate justifica și prin calitatea dânsului de Președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Printr-o simplă conspectare a textelor produse de V. Tismăneneanu, se poate observa că aceastea sunt departe de normele propuse prin apelul istoricilor francezi în Liberté pour l'histoire, daca în demersul franceziilor, istoria nu are un rol moral, iar istoricul nu ține cont de actualitate în cercetarea sa și mai presus, istoricul nu condamnă. În cărțile lui V. Tismăneanu elementul impunător îl reprezintă chiar ,,condamnarea comunismului”, iar folosirea calificativelor este o trăsătură de stil caracteristică acestui gen. Dată fiind factura acestor publicații se poate confunda relativ ușor termenul de ,,condamnare”, ce firesc că este unul moral, cu senzația cititorului de blamare a trecutului de către autor, în care toate aspectele prezentate sunt negative.

Având în vedere analiza critică întocmită, împreună cu toate argumentele expuse de-a lungul celui de-al treilea capitol, se poate extrage o serie de observații finale. Consider că perspectiva acestui ,,Raport final” a fost una greșită încă din start, fanatic orientat pentru ,,condamnarea” unor personalități din cadrul conducerii partidului, ignorând într-o mare măsură modul de organizare, documentul neglijează cercetarea, ce este în mare parte dominată de lacune. Structura raportului este una slab alcătuită, lipsesc informații referitoare la modul în care autoritățiile pregăteau temeiul legal pentru arestări, condițiile din inchisori, dar și statutul deținului politic dupa eliberarea alături multe alte chestiuni, din acest punct de vedere definirea raportul drept unul încropit de către Ioan Scurtu este una veritabilă, este vizibil modul în care lucrarea a fost compusă îndeosebi folosindu-se ca surse publicațiile anterioare raportului și cunoscute publicului, deși stadiul istoriografiei române era considerat unul incipient în introducere. Conform autorilor documentul a fost elaborat în intervalul iulie-octombrie 2006, practic în numai patru luni de zile, autorii se presupune că au cercetat, analizat și elaborat acest act care constată ,,condamnarea comunismului”.

Înțelegerea trecutului în percepția raportului, nu este una tocmai adecvată, așa cum a fost argumentată pe parcursul celui de-al treilea capitol, în final contribuția științifică reală a acestui raport este exprimată chiar de lipsurile expuse în cadrul analizei critice, alături de punctele de vedere ale istoricilor autentici, aceste deficiențe marchează nevoia unei abordării angajate a istoricilor și o rigoare conceptulă asupra istoriei recente. Acest document poate avea totuși o valoare sentimentală pentru cei ce au fost nevoiți să înfrunte forma represivă a regimului socialist totalitar, Raportul final fiind primul demers normativ, al autoritățiilor postdecembriste, de recunoaștere a atrocităților petrecute în regimul anterior și de compătimire a victimelor, însă în ultimă fază acest proiect a rămas la stadiul de inițiativă, foarte puține dintre propunerile membrilor comisiei s-au și realizat.

Lipsa unor întâlniri dialogale în rândurile istoricilor este resimțită, iar inițiativa Academiei Române de a creea o alternativă a Raportului final prin întocmire a unui nou volum masiv acoperit de informații, este ,,Enciclopedia Regimului Comunist”. Diferențele dintre aceste două lucrări sunt considerabile, în cadrul Enciclopediei, informațiile sunt mai bine structurate față de textul produs de Comisia Prezidențială. Totuși istoria comunismului este încă în plină activitate de colectare de noi date, cercetătorii nu au momentan accesul premis la toate arhivele epocii, acest fapt afectează până și cele mai amănunțite analize.

Prin expunerea acestei serii de constatări, răspunsul la întrebarea ,,cum ar trebui să fie scrisă istoria comunismului ?” este din perspectivă propie următorul: Istoria asupra comunismului ar trebui să fie una rațională, competentă să acopere cât mai multe împrejurări, iar analiza efectuată ar trebui să fie capabilă a dezvolte cât mai multe aspecte, un exemplu ar putea fi oferit de felul în care acapararea puterii politice de către comuniști a fost posibilă ar trebui, ca pe lângă clasica explicație a politicii ,,impuse de tancurile armatei roșii”, atenția să se îndrepte și către societatea românească a epocii postbelice ce trecuse printr-o serie traumatizantă de schimbări în acel context internațional. Dacă istoria se limitează doar la conceptul ,,bine/rău; diabolic și malefic”, atunci rolul Partidului Comunist Român este diminuat (în urma studierii acestei epoci, consider că organizarea partidului este una extrem de bine efectuată, iar abilitatea de convingere/manipulare a maselor este una avansată, dar ignorată de către istorici).

Practic, în mare măsură, istoria comunismului este preocupată de forma violentă a represiunii și mai puțin de explicarea unor fenomene prezente chiar și astăzi în societate (felul în care este privit comunismul) ce devin evidente prin sondajele de opinie referitoare la acestă epoca și care ar putea fi rezultatul chiar a acestei abilități de convingere a populației de către autoritățiilor comuniste.

Toader Nicoară spunea în una dintre cercetările sale asupra istoriografiei românești că ,,Putem constata că istoriografia românească a ultimilor ani si-a diversificat preocupările, că nu mai vorbeste într-o singură voce. Există încă o rezistență funciară la teoretizări metodologice si la inovație, dar această diversificare face loc si unor noi manifestări istoriografice, iar faptul că noile tendințe nu sunt apanajul doar al tinerelor generații, schimbarea masivă, consistentă, o schimbare de paradigmă – as îndrăzni să spun, se face, ca de atâtea alte dăți în istorie, odată cu schimbarea generațiilor”, însă nu dezvolta și modul concret în care această schimbare va fi efectutată. Poate că avantajul tinerilor istorici constă în permiterea unei obiectivități, (în masura în care se poate discuta despre obiectivitatea în științele umane) deoarece experiența comunismului nu este legată poveștile lor personale de viața însă dezavantajele tinerilor cercetători sunt legate de lămurirea în cadrul unor surse, un istoric mai vârstnic al comunismului întelege intuitiv mai bine mecanismele interne ale funcționării regimului și posedă capacitatea de a desluși limbajului surselor, fie ele arhivistice sau de altă natură, relativ ușor spre deosebire de un tânăr, însă inconvenientul istoricilor martori ai epocii comuniste, se observa atunci când intervine reflexul abordării comunismului din perspectiva condamnării.

Despre situația actuală a istoriografiei, Lucian Boia afirma ,,Din păcate, România nu-și va căpăta echilibrul istoriografic, decât atunci când va ajunge într-o situație de echilibru politic și economic. Când nu vor mai acționa toate frustrările care astăzi își caută încă o compensare în istorie”. Această aserțiune este una firească, însă dacă istoricii nu sunt satisfăcuți modul în care se produce fenomenul istoric, ar trebui să acționeaze în acest sens și mai puțin să aștepte acel posibil moment de echilibru politic și economic.

În cadrul acestei evaluării a istoriografiei recente asupra comunismului, am căutat să găsesc un răspuns și la întrebarea ,,care este rolul istoricului ?”. Dacă Răzvan Theodorescu consideră rolul istoricul este acela de a judeca și a transmite mai departe, nu de a condamna, atunci această latură a ,,judecătorului” poate fi înțeleasă printr-o explicația oferită de istoriografia occidentală, ce face o paralelă între meseria judecătorului și a istoricului: „Atât meseria unuia, cât și a celuilalt, se bazează pe posibilitatea de a demonstra, în funcție de niște reguli precise, că X a făcut Y” Comparația cu judecătorul este, în realitate, mai subtilă, deoarece istoricul trebuie să fie judecătorul propriilor sale probe, în același mod în care sarcina judecătorului nu este doar aceea de a aplica legea, ci de a o interpreta, atât pe aceasta, cât și probele prezentate, într-un context (inclusiv de natură morală) mai larg.

Potrivit membriilor Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, rolul istoricului este interpretat de stabilirea ,,binelui și a răului” și de condamnare a ,,răului”. Această abordare, ridică, alături de îndoiala autorității morale a celui ce face această condamnare și o manifestare întâlnită adesea în politica românească, prin care adversarii politici (în realitate, ei sunt partenerii politici) devin acel ,,rău”. Concret, în acest caz poate exista o utilizare a acestei abordări de către factorul politic, pentru obținerea unor avantaje electorale, prin autodeclararea unei personalități politice a statutului de ,,anticomunist”, în timp ce adversarii acestuia devin ,,cripto-comuniști/securiști/mineri”.

În urma acestei cercetării, răspunsul considerat cel mai adecvat la întrebarea ,,care este rolul istoricului ?” este oferit ,încă o dată, de istorii francezi prin apelul din revista Liberté pour l'histoire: ,,Istoricul explică”. În cazul istoricului român asupra comunismului aceste lămuriri ce se cuvin sunt încă greu de exprimit, de vreme ce sistemului social, politic și economic fundamentat prin teoria înfăpuirii orânduirii comuniste a unei false fericiri genarale este încă atât de cotroversat. Modul traumatizant în care s-a efecutat prăbușirea acestui regim accentuează această situație, iar neîmplinirea acelor idealuri generate de Revoluția din 1989 complică și mai mult această chestiune.

Cu toate acestea, în demersul său, istoricul trebuie să-și impună un discurs lucid, în care sunt următite o mulțime de ipostaze ale epocii cercetate, iar explicațiile și întelegerea trecutului sunt raționale și nu se încadrează în latura de blamare a trecutului. Este de prisos să menționez faptul că nu se cuvine ca ținta unui istoric să fie aceea a produceri unor scrieri în scopul obținerii unui avantaj electoral de către factorul politic.

Bibliografie

I. Izvoare.

1. Documente publicate:

Constituția României din 1991, în Monitorul oficial nr. 233, Noiembrie 1991.

Hotărârea Guvernului nr. 1.724/2005 publicată în Monitorul Oficial, nr. 1.195 din 30 decembrie 2005.

Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996, în Monitorul Oficial, nr. 71, 9 aprilie, 1996.

Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 publicată în Monitorul Oficial, nr. 603 din 9 decembrie 1999.

Legea nr. 556 din 7 decembrie 2004 publicată în Monitorul Oficial, nr. 1194 din 14 decembrie 2004.

2. Presă și periodice

Anuarul IEF ,,C. Brăiloiu”, tom. XVII, 2006.

Anuarul Institutului ,,Gheorghe Șincai”, XV, 2012.

Anuarul Institutului de Istorie ,,George Barițiu”, Cluj-Napoca, tom. IV, 2006; tom LI, 2012.

Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 10/I, 2006.

Analele Universității „Ovidius”– Seria Istorie, Volumul 4, 2007.

Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2006; nr. 1-2/2007; nr. 3-4, 2012.

Caietele C.N.S.A.S. An II, nr2(4)/2009.

Caietele Echinox, nr. 13, 2007.

Caietele Revoluției, Nr. 2 (34) / 2011.

Convorbiri literale, aprilie, 2010.

Mesagerul Sf. Anton, nr. 46, mai-iunie 2001.

Observatorul Cultural, nr. 691, 2013.

Philologica Jassyensia, an VIII, nr. 1, 2012.

Revista 22, anul XVI, nr. 811, 2005; nr. 827 din 2006; nr. 892 din 2007; nr. 902 din 2007; nr. 934 din 2008; nr. 1061 din 2010; nr. 1208 din 2013.

Revista Formula AS, nr. 896, 2009.

Revista de Istorie, nr. 12, decembrie 1989.

Revista Istorică, IX, 5-6, 1998.

Revista Literară Vatra, nr.10-11, 2010.

Sfera Politicii, nr. 155 din 2011; nr. 173 din 2013.

Studia politica, vol. VII, nr. 1, 2007.

Studia Universitatis Babeș-Bolyai Historia, Volume 56, No. 2, December 2011.

Xenopoliana, II, 1994, 1-4; X, 2001; nr. 3-4, XI, 2003.

Ziarul Adevărul, 4 octombrie 2006.

II. Dicționare, Enciclopedii.

Marcu Florin, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum, 2000.

Cătănuș Dan (coord), Enciclopedia regimului comunist. Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2012.

Roske Octavian (coord), Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, Vol. I A-E, București. Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2011.

III. Lucrări generale și speciale.

Aries Phillipes, Timpul istoriei, București, Editura Meridiane, 1997.

Banu Florian, Asalt asupra economiei României – De la Solagra la Sovrom (1936 – 1956), Editura Namira.

Barbu Daniel, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, ediția a II-a, Ediura Nemira, 2004.

Idem, Șapte teme de politică românească, București, Editura Antet. 1997.

Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a III-a, București, Editura Humanitas, 2011.

Idem Miturile comunismului românesc, ediția I, București, Editura Universității din București 1997; ediția a II-a, București, Editura Nemira, 1998.

Cojoc Marian, Dobrogea: De la reforma agrară la colectivizare forțată 1945-1957, Editura Muntenia & Leda.

Constantiniu Florin, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

Crișan Gheorghe, Piramida puterii. Oameni politici și de stat, generali și ierarhi din România (23 august 1944-22 decembrie 1989), Editura Pro Historia, 2001.

Delsol Chantal, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, Chișinău, Editura Cartier, 2003.

Dennis Deletant, Romania Observed. Studies in Contemporany Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1998.

Dobre Florica (Coord.), autori: F. Banu, T. Bărbulescu, C. Duică, L. Țăranu , Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1948-196, București, Editura Enciclopedică, 2006.

Dobre Florica (Coord.), autori Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1967-1989, București, Editura Enciclopedică, 2006.

Dobre Florica (Coord.), Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Dobrincu Dorin, Iordachi Constantin, Țărănimea și puterea, Iași, Editura Polirom, 2005.

Ernu Vasile, Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), Iluzia anticomunismului, Editura Cartier, Chișinău, 2010.

Georgescu Vlad, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români 1944-1977, București, Humanitas,1991.

Ghibu Onisifor, Chemare la judecata istoriei, vol I, București, Editura Albatros, 1992.

Foucalt Michael, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982), Iași, Editura Polirom 2004.

Friedrich Carl, Brzezinki Z.K., Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Second edition, 1967.

Kellogg Frederick, O istorie a istoriografiei românești, Editura Istitutului European, 1996.

Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996.

Mihai Dorin, România de la comunism la mineriade, Editura Institutul Cultural Român, 2006.

Milozs Czeslaw, Gândirea captivă, Humanitas, 2008.

Moisa Gabriel, Istorie și politică în România comunistă, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.

Idem, Direcții și tendințe în istoriografia românească 1989-2006, Editura Universității din Oradea, 2006.

Murgescu Bogdan, A fi istoric în anul 2000, București, Editura All Education.

Nicoară Simona, Nicoară Toader, Mentalități colective și imaginar social. Istoria și noile paradigme ale cunoașteri, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană/Mesagerul, 1996.

Nicoară Simona, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, Cluj, 2002.

Nicoară Toader, Clio în orizontul mileniului trei, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009.

Oprea Marius, Banalitatea răului, O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, 2002

Rațiu Ion, România de astăzi. Comunism sau independență ?, Editura Condor, București, 1990.

Scurtu Ioan, Revoluția română din decembrie 1989 în context internațional, București, Editura Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, 2009.

Stanford George, Katyn and the Soviet Massacre of 1940: Truth, Justice and Memory, Editor Taylor & Francis.

Tismăneanu Vladimir, Despre 1989. Naufragiul utopiei, Editiura Humanitas, 2009.

Idem, Scopul și mijloacele: Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche.

Idem, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, 2005.

Troncotă Tiberiu, România comunistă. Propaganda și cenzura,București, Editura Tritonic, 2006.

Verdery Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Humanitas, 1994.

Zub Alexandru, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iași, Editura Institutul European, 2001.

Idem , Clio sub semnul interogației. Idei, sugestii, figuri, Iași, Editura Polirom, 2006

Idem, Arhivele și secretomania, în Discurs istoric și tranziție, Iași, Editura Institutul European, 1998.

IV.Surse online.

Articol Eveniment, în Curentul, scris în colaborarea cu Academia Română, acesat la data 12.05.2014 http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013032284583/Cultura/Romania-1945-1989-Enciclopedia-regimului-comunist.html.

Camera deputațiilor, Legislatura 2004-2008, Senatul , Adrian Păunescu, acesat la data

12.03.2014. http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=83&leg=2004&cam=1

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final,

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, accesat la data 20.02.2014.

Buzatu Gheorghe ,,Raport final”-un produs expirat, accesat la data 14.04.2014.

http://www.art-emis.ro/analize/780-raportul-final-un-produs-expirat.html

Liberté pour l’Histoire, accesat la data 02.04.2014. http://www.lph-asso.fr/

Dinu C. Giurescu, Încotro ne îndreptăm, Doamne ?, în Cotidianul.

http://www.cotidianul.ro/incotro-ne-indreptam-doamne-217084/ , accesat la data 22.02.2014.

Formatul emisiunii ,,Memorialul durerii”

http://tvr2.tvr.ro/emisiuni/memorialul-durerii_4182.html , accesat la data 16.01.2014.

Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii,

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1971%20Masuri.pdf , adresa accestă la data 02.04.2014.

Raport de activitate C.N.S.A.S. anul 2002, accesat la data 13.01.2014.

http://www.cnsas.ro/documente/rapoartea/Raport%202002.pdf,.

Raport de activitate C.N.S.A.S. pe anul 2013, accesat la data 13.01.2014.

http://www.cnsas.ro/documente/rapoarte/Raport%20CNSAS%202013.pdf

www.arhivelenationale.ro accesat la data 14.01.2014

http://arhiveletotalitarismului.blogspot.ro, accesat la data 15.01.2014.

http://www.crimelecomunismului.ro accesat la data 15.01.2014.

http://institute.ubbcluj.ro/iio/despre-noi/, accesat la data 15.01.2014.

http://www.irrd.ro/publicatii.html, accesat la data 14.01.2014.

www.memorialsighet.ro, accesat la data 14.01.2014.

www.totalitarism.ro, accesat la data 14.01.2014.

www.memoria.ro, accesat la 03.04.2014.

http://www.crimelecomunismului.ro accesat la data 15.01.2014.

Bibliografie

I. Izvoare.

1. Documente publicate:

Constituția României din 1991, în Monitorul oficial nr. 233, Noiembrie 1991.

Hotărârea Guvernului nr. 1.724/2005 publicată în Monitorul Oficial, nr. 1.195 din 30 decembrie 2005.

Legea nr. 16 din 2 aprilie 1996, în Monitorul Oficial, nr. 71, 9 aprilie, 1996.

Legea nr. 187 din 7 decembrie 1999 publicată în Monitorul Oficial, nr. 603 din 9 decembrie 1999.

Legea nr. 556 din 7 decembrie 2004 publicată în Monitorul Oficial, nr. 1194 din 14 decembrie 2004.

2. Presă și periodice

Anuarul IEF ,,C. Brăiloiu”, tom. XVII, 2006.

Anuarul Institutului ,,Gheorghe Șincai”, XV, 2012.

Anuarul Institutului de Istorie ,,George Barițiu”, Cluj-Napoca, tom. IV, 2006; tom LI, 2012.

Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, 10/I, 2006.

Analele Universității „Ovidius”– Seria Istorie, Volumul 4, 2007.

Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2006; nr. 1-2/2007; nr. 3-4, 2012.

Caietele C.N.S.A.S. An II, nr2(4)/2009.

Caietele Echinox, nr. 13, 2007.

Caietele Revoluției, Nr. 2 (34) / 2011.

Convorbiri literale, aprilie, 2010.

Mesagerul Sf. Anton, nr. 46, mai-iunie 2001.

Observatorul Cultural, nr. 691, 2013.

Philologica Jassyensia, an VIII, nr. 1, 2012.

Revista 22, anul XVI, nr. 811, 2005; nr. 827 din 2006; nr. 892 din 2007; nr. 902 din 2007; nr. 934 din 2008; nr. 1061 din 2010; nr. 1208 din 2013.

Revista Formula AS, nr. 896, 2009.

Revista de Istorie, nr. 12, decembrie 1989.

Revista Istorică, IX, 5-6, 1998.

Revista Literară Vatra, nr.10-11, 2010.

Sfera Politicii, nr. 155 din 2011; nr. 173 din 2013.

Studia politica, vol. VII, nr. 1, 2007.

Studia Universitatis Babeș-Bolyai Historia, Volume 56, No. 2, December 2011.

Xenopoliana, II, 1994, 1-4; X, 2001; nr. 3-4, XI, 2003.

Ziarul Adevărul, 4 octombrie 2006.

II. Dicționare, Enciclopedii.

Marcu Florin, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum, 2000.

Cătănuș Dan (coord), Enciclopedia regimului comunist. Instituții de partid, de stat, obștești și cooperatiste, București, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2012.

Roske Octavian (coord), Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, Vol. I A-E, București. Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, 2011.

III. Lucrări generale și speciale.

Aries Phillipes, Timpul istoriei, București, Editura Meridiane, 1997.

Banu Florian, Asalt asupra economiei României – De la Solagra la Sovrom (1936 – 1956), Editura Namira.

Barbu Daniel, Republica absentă. Politică și societate în România postcomunistă, ediția a II-a, Ediura Nemira, 2004.

Idem, Șapte teme de politică românească, București, Editura Antet. 1997.

Boia Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a III-a, București, Editura Humanitas, 2011.

Idem Miturile comunismului românesc, ediția I, București, Editura Universității din București 1997; ediția a II-a, București, Editura Nemira, 1998.

Cojoc Marian, Dobrogea: De la reforma agrară la colectivizare forțată 1945-1957, Editura Muntenia & Leda.

Constantiniu Florin, De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu, București, Editura Enciclopedică, 2007.

Crișan Gheorghe, Piramida puterii. Oameni politici și de stat, generali și ierarhi din România (23 august 1944-22 decembrie 1989), Editura Pro Historia, 2001.

Delsol Chantal, Michel Maslowski, Joanna Nowicki, Mituri și simboluri politice în Europa Centrală, Chișinău, Editura Cartier, 2003.

Dennis Deletant, Romania Observed. Studies in Contemporany Romanian History, București, Editura Enciclopedică, 1998.

Dobre Florica (Coord.), autori: F. Banu, T. Bărbulescu, C. Duică, L. Țăranu , Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1948-196, București, Editura Enciclopedică, 2006.

Dobre Florica (Coord.), autori Elis Neagoe-Pleșa, Liviu Pleșa, Securitatea. Structuri/Cadre, Obiective și Metode. 1967-1989, București, Editura Enciclopedică, 2006.

Dobre Florica (Coord.), Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Dobrincu Dorin, Iordachi Constantin, Țărănimea și puterea, Iași, Editura Polirom, 2005.

Ernu Vasile, Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea, Ovidiu Țichindeleanu (coord.), Iluzia anticomunismului, Editura Cartier, Chișinău, 2010.

Georgescu Vlad, Politică și istorie. Cazul comuniștilor români 1944-1977, București, Humanitas,1991.

Ghibu Onisifor, Chemare la judecata istoriei, vol I, București, Editura Albatros, 1992.

Foucalt Michael, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982), Iași, Editura Polirom 2004.

Friedrich Carl, Brzezinki Z.K., Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Second edition, 1967.

Kellogg Frederick, O istorie a istoriografiei românești, Editura Istitutului European, 1996.

Marino Adrian, Politică și cultură, Iași, Editura Polirom, 1996.

Mihai Dorin, România de la comunism la mineriade, Editura Institutul Cultural Român, 2006.

Milozs Czeslaw, Gândirea captivă, Humanitas, 2008.

Moisa Gabriel, Istorie și politică în România comunistă, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2008.

Idem, Direcții și tendințe în istoriografia românească 1989-2006, Editura Universității din Oradea, 2006.

Murgescu Bogdan, A fi istoric în anul 2000, București, Editura All Education.

Nicoară Simona, Nicoară Toader, Mentalități colective și imaginar social. Istoria și noile paradigme ale cunoașteri, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană/Mesagerul, 1996.

Nicoară Simona, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Editura Accent, Cluj, 2002.

Nicoară Toader, Clio în orizontul mileniului trei, vol. II, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009.

Oprea Marius, Banalitatea răului, O istorie a Securității în documente 1949-1989, Editura Polirom, 2002

Rațiu Ion, România de astăzi. Comunism sau independență ?, Editura Condor, București, 1990.

Scurtu Ioan, Revoluția română din decembrie 1989 în context internațional, București, Editura Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, 2009.

Stanford George, Katyn and the Soviet Massacre of 1940: Truth, Justice and Memory, Editor Taylor & Francis.

Tismăneanu Vladimir, Despre 1989. Naufragiul utopiei, Editiura Humanitas, 2009.

Idem, Scopul și mijloacele: Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche.

Idem, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, 2005.

Troncotă Tiberiu, România comunistă. Propaganda și cenzura,București, Editura Tritonic, 2006.

Verdery Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Humanitas, 1994.

Zub Alexandru, Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iași, Editura Institutul European, 2001.

Idem , Clio sub semnul interogației. Idei, sugestii, figuri, Iași, Editura Polirom, 2006

Idem, Arhivele și secretomania, în Discurs istoric și tranziție, Iași, Editura Institutul European, 1998.

IV.Surse online.

Articol Eveniment, în Curentul, scris în colaborarea cu Academia Română, acesat la data 12.05.2014 http://www.curentul.ro/2013/index.php/2013032284583/Cultura/Romania-1945-1989-Enciclopedia-regimului-comunist.html.

Camera deputațiilor, Legislatura 2004-2008, Senatul , Adrian Păunescu, acesat la data

12.03.2014. http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=83&leg=2004&cam=1

Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final,

http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf, accesat la data 20.02.2014.

Buzatu Gheorghe ,,Raport final”-un produs expirat, accesat la data 14.04.2014.

http://www.art-emis.ro/analize/780-raportul-final-un-produs-expirat.html

Liberté pour l’Histoire, accesat la data 02.04.2014. http://www.lph-asso.fr/

Dinu C. Giurescu, Încotro ne îndreptăm, Doamne ?, în Cotidianul.

http://www.cotidianul.ro/incotro-ne-indreptam-doamne-217084/ , accesat la data 22.02.2014.

Formatul emisiunii ,,Memorialul durerii”

http://tvr2.tvr.ro/emisiuni/memorialul-durerii_4182.html , accesat la data 16.01.2014.

Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii,

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1971%20Masuri.pdf , adresa accestă la data 02.04.2014.

Raport de activitate C.N.S.A.S. anul 2002, accesat la data 13.01.2014.

http://www.cnsas.ro/documente/rapoartea/Raport%202002.pdf,.

Raport de activitate C.N.S.A.S. pe anul 2013, accesat la data 13.01.2014.

http://www.cnsas.ro/documente/rapoarte/Raport%20CNSAS%202013.pdf

www.arhivelenationale.ro accesat la data 14.01.2014

http://arhiveletotalitarismului.blogspot.ro, accesat la data 15.01.2014.

http://www.crimelecomunismului.ro accesat la data 15.01.2014.

http://institute.ubbcluj.ro/iio/despre-noi/, accesat la data 15.01.2014.

http://www.irrd.ro/publicatii.html, accesat la data 14.01.2014.

www.memorialsighet.ro, accesat la data 14.01.2014.

www.totalitarism.ro, accesat la data 14.01.2014.

www.memoria.ro, accesat la 03.04.2014.

http://www.crimelecomunismului.ro accesat la data 15.01.2014.