Regimul Cailor de Atac

ÎNTRODUCERE

În urma reformei judiciare de drept, în ultimul timp legislația procesual-penală a suferit transformări substanțiale dictate de realitățile sociale și economice, precum și de aducerea legislației în conformitate cu standardele general recunoscute.

Societatea are cerințe foarte mari la sistemul judiciar în general și cel penal în special. Cauzele penale necesită a fi soluționate cât de rapid este posibil, respectându-se în același timp standarde înalte de echitate și justețe. Aceasta ar fi cerința de bază înaintată azi organelor judiciare de către societate.

La momentul actual, în vederea realizării acestei cerințe, organele judiciare se confruntă cu presiunea constantă din partea statului și opiniei publice de a lupta eficient cu criminalitatea, în același timp fiind obligate să respecte anumite cerințe justificate, dar totuși rigide ale asigurării unui proces echitabil.

Este evident că modelele existente ale procesului penal nu mai corespund fenomenelor pe care urmează a le verifica. În ultima vreme considerabil a crescut numărul faptelor încriminate de legea penală, s-a mărit numărul infractorilor și infracțiunilor care trebuie cercetate și soluționate cu prea puține resurse. Se observă o mișcare tot mai intensă spre interpătrunderea sistemelor legale prin împrumutarea unul de la altul a acelor instituții și practici care oferă o procedură mai ușoară.

Acest lucru a fost observat de legiuitorii diferitelor țări care au mers pe calea introducerii elementelor de negociere în procesul penal sau a altor mijloace care a permite unele compromisuri în aplicarea regulilor procesului echitabil atunci când aceasta ar putea fi în interesul funcționării ritmice a sistemului judiciar.

Procesul de reformare a legislației procesual-penale în România a trezit interesul de a studia experiența pozitivă ce există în alte țări în ceea ce privește gestionarea eficientă a justiției penale. Acest studiu s-a concretizat cu introducerea în Codul de procedură penală a unor instituții sau norme necunoscute practicii și legislației noastre mai înainte, dar care erau folosite în diferite țări pe parcursul multor ani.

Printre acestea se enumără și acordul de recunoaștere a vinovăției. Actualitatea temei date este că acestă instituție poate soluționa problemele cu care se confruntă sistemul judiciar și că instituția dată este una complet nouă pentru practica și doctrina noastră. Până în prezent au fost efectuate puține cercetări în acest domeniu și de aceea există o necesitate de a studia partea teoretică a instituției date.

În cercetările mele drept punct de reper legal a servit Codul de procedură penală a României. Au fost de asemenea cercetate legi care reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției în alte țări.

Cred că această instituție este importantă atât din punct de vedere practic, cât și din punct de vedere teoretic, mai ales în procesul de pregătire a tinerilor specialiști.

CAPITOLUL I

Considerații generale

1. Istoricul apariției și evoluției acordului de recunoaștere a vinovăției

Originile acordului de recunoaștere a vinovăției sunt foarte obscure. Opiniile practicienilor sunt atât de diferite, încât chiar s-a afirmat că „istoria acordului de recunoaștere a vinovăției este un capitol aproape alb în istoria justiției penale”.

În literatura de specialitate sunt indicate trei perioade istorice ale apariției acestei instituții. Unii autori afirmă că instituția acordului de recunoaștere a vinovăției își are originea în perioada societății tribale, în care se admitea răzbunarea pentru vătămarea persoanei. Acordul de recunoaștere a vinovăției a fost introdus în societățile primitive când s-a dovedit că un sistem de compensare era cu mult superior răfuielii private. Opțiunea ce stă la dispoziția părții vătămate era să accepte o recompensă monetară în locul dreptului său de a se răzbuna. În afară de aceasta „în societatea tribală procesul de negociere a servit pentru a proteja făptuitorul de asprimea răzbunăriila care el ar fi altfel supus”.

Particularitățile înțelegerii și metoda de asigurare a executării ei erau pur private. În așa fel, statul, dacă acele autorități pot fi numite stat, nu era implicat în controverse, deoarece conceptul de răzbunare privată era mai degrabă denatură obiceiului decât de natura legii. În concordanță cu acest sistem primitiv făptuitorul era obligat să admită vinovăția sa ca condiție pentru a ajunge la încheierea unui acord.

Alți cercetători au afirmat că acordul de recunoaștere a vinovăției „poate să-și aibă originea în sec.XVII-lea în Anglia ca mijloc de atenuare a pedepsei nejustificat de aspre”.

Cockburn a stabilit că între 1587 și 1590 jumătate din inculpații care erau judecați de curțile cu jurați ale districtului English Home au pledat vinovat. Acești inculpați pare că aveau de câștigat două beneficii, ambele existând datorită puterii discreționare a judecătorilor.

În primul rând, judecătorii aparent schimbau rechizitoriul pentru a reduce învinuirile acestui tip de inculpați. În al doilea rând, judecătorii acordau beneficiul clerului –un mecanism pentru a evita pedeapsa capitală – mai degrabă acelor inculpați care pledau vinovat.

Această opinie a fost criticată ca fiind neargumentată istoric, indicându-se că „pe parcursul istoriei common law-lui instanțele anglo-americane nu au încurajat pledoariile vinovat, ci dimpotrivă au discurajat în mod activ acest fenomen”.

Au existat câteva motive ale refuzului instanței de a accepta pledoariile vinovat pe parcursul acestei perioade. În primă opinie, recunoașterea vinovăției era privită cu neâncredere. Dar, probabil, mult mai important decât aceasta era faptul că inculpații nu aveau apărători. Un alt motiv al descurajării de către instanță a pledării vinovat era faptul că fiecare felonie se pedepsea cu pedeapsa capitală. Atunci când declarația de recunoaștere a vinovăției este un act de sinucidere, este de înțeles că aceasta evocă simțămintele de reticență din partea judecătorului.

De aceea, cu toate că de la începutul istoriei common law-lui era posibil pentru un acuzat să se condamne prin recunoașterea vinovăției, mărturisirile vinovăției erau extrem de rare pe parcursul perioadei. În sutele de cazuri înregistrate, istoricienii au descoperit numai câteva în care au avut loc recunoașterea vinovăției.

Majoritatea savanților afirmă că această practică a apărut în SUA în sec. al XIX-lea, plasând dezvoltarea acesteea ca o practică semnificativă, fie după războiul civil din SUA (1861-1865), fie la sfârșitul aceluiași secol. În perioada de la începutul dezvoltării și stabilirii; această practică nu era recunoscută și avea loc pe ascuns sau în taină.

Cu timpul, această practică va obține tot mai mult teren. Pe parcursul anilor 1920 ai sec. al XX-lea în mai multe state și orașe din SUA au fost organizate cercetări în domeniul justiției penale. Acestea au indicat pentru prima dată în mod documentat dependența justiției penale de pledoaria vinovat. Dominarea aparentă a acestora a fost o surpriză. Cercetările indicau că acordul de recunoaștere a vinovăției a devenit un lucru obișnuit în diferite jurisdicții.

Sondajele și alte cercetări de mai târziu din anii 1930 , au documentat pentru prima dată dependența enormă a sistemului judiciar american de acordul de recunoaștere a vinovăției. Judecata cu jurați a fost pe larg înlocuită cu „justiția prin compromis”. În Chicago, 85% din toate condamnările pe felonii au fost bazate pe pledoaria vinovat, în Detroit cifra a fost de 78% , în Minneapolis – de 90% , în Clevland – de 86% , în St. Louis – de 84% , în Los Angeles – de 81%. În instanțele federale, statisticile datează din 1908 , când numai aproximativ 50% din toate condamnările erau în urma pledării vinovat. Către 1925 procentajul condamnărilor în urma recunoașterii vinovăției a crescut la 90% , aproximativ același nivel se păstrează și astăzi.

Sondajul efectuat în anii '20 ai sec. XIX-lea a arătat că în New York 88% de condamnări au avut ca temei pledoaria vinovat, în Clevland 86% , în Dallas 70%. Împreună cu sondajul efectuat au fost prezentate date care demonstrează că aceste rate înalte ale pledării vinovat sunt prezente nu numai în localitățile urbane, dar și în cele rurale unde instanțele nu aveau un volum mare de muncă.

Rata cazurilor soluționate prin intermediul pledoariilor vinovat, multe dintre care se crede că erau negociate, începe să crească din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, ceea ce confirmă opinia, potrivit căreea acordul de recunoaștere a vinovăției a apărut anume în această perioadă. Astfel, în instanța penală centrală din Londra în 1830 procesele erau un mijloc de dispunere a peste 95% din toate cauzele penale. Această cifră a început să se micșoreze pe parcursul anilor următori. Un exemplu mai pronunțat al acestui declin îl găsim în SUA. De exemplu, în 1846 în instanța superioară din New York numai 28% de cazuri erau soluționate prin intermediul recunoașterii vinovăției; în 1869 această cifră a crescut la 47% ; în 1890 la 60% ; în 1919 la 80% .

În pofida acestei creștere bruște, instanțele de judecată nu au acceptat de odată această practică, motivând prin faptul că învinuitul în toate cazurile are dreptul la un proces public și în temeni rezonabili și acest drept nu poate fi neglijat prin folosirea oricărei înșelătorii sau prin orice alt mijloc.

Până în anul 1965, majoritatea absolută a instanțelor judiciare, atât federale, cât și statele, se pronunțau ferm împotriva acestei instituții, susținând că pledoaria vinovat, care a fost determinată de promisiuni (cum ar fi concesia din partea procurorului) sau de amenințări, nu are caracterul unui act voluntar și este nevalidă.

Programul supraîncărcat în instanțele judiciare, cuplat cu progmatismul judiciar, au produs pe parcurrs o schimbare uimitoare a atitudinilor în multe instanțe. Pe parcursul anilor 1961-1973, instanțele supreme din majoritatea statelor, inclusiv din California, New York și Michigan, au abrogat deciziile anterioare și s-au pronunțat pentru aprobarea acordului de recunoaștere a vinovăției, chiar stabilind, în unele cazuri, reguli ce ar reglementa aplicarea acestei instituții.

În anii '70 ai sec. al XX-lea în diferite state din SUA au fost adoptate prevederi legale menite să reglementeze procesul de pledare vinovat. Cu toate că în mare măsură aceste acte stabileau condițiile în care pledoaria vinovat poate fi acceptată de instanță, aceste reguli aproape universal prevăd existența și validarea pledoariilor negociate.

Astăzi, 40 de state din cadrul SUA încearcă să exercite un oarecare control în privința acordului de recunoaștere a vinovăției. Din acestea 25 au stabilit reguli formale de reglementare a acestui proces, 13 au adoptat legi ce indică responsabilitățile judecătorilor la acceptarea pledoariei vinovat și 3 încearcă să reglementeze negocierea pledoariei prin intermediul mecanismului de apelare.

Dacă în privința perioadei istorice de apariție a acordului de recunoaștere a vinovăției savanții mai mult sau mai puțin cad de acord, apoi părerile, în ce privește cauzele ce au determinat apariția acestei instituții diferă mult. Astfel, unii susțin că apariția acordului de recunoaștere a vinovăției a fost influențată de structura și natura procedurii penale, alții − că apariția acestei instituții ține de influența unor factori externi.

Una din teorii, susținută de majoritatea savanților, este că acordul de recunoaștere a vinovăției a avut ca motiv pentru apariție și dezvoltare schimbările care au avut loc în procesul penal pe parcursul sec. al XIX-lea.

Astfel, acordul de recunoaștere a vinovăției a fost considerat drept rezultat, rod firesc al unui sistem penal adversarial în dezvoltare. Și cu toate că în aceeași perioadă presiuni similare au fost simțite și în sistemul legal continental, ele au dus la reformarea procesului păstrându-se instituția procesului judiciar.

Un alt factor considerat că ar fi influențat apariția acordului de recunoaștere a vinovăției este libertatea de acțiune pe care o are tradițional procurorul în SUA. Legea penală își are rădăcinile sale în dreptul revendicării, în mod particular, a prejudiciilor de către partea vătămată. Deși infracțiunile sunt considerate acum fapte îndreptate contra întregii societăți, procesul penal conține și azi anumite remiscențe ale acelei perioade îndepărtate. Un vestigiu important al acuzării private în SUA și Anglia este că procurorul în cadrul legii penale „publice” a moștenit discreția părții vătămate de a înainta învinuirea sau de a refuza acest lucru. Exiatența acestei practici conține explicarea contextului care încurajează acordul de recunoaștere a vinovăției.

Dintre factorii ce nu țin de procedura penală, volumul mare de lucru a fost menționat ca unul important ce a favorizat apariția acordului de recunoaștere a vinovăției.

Potrivi datelor istorice, pot fi înaintate mai multe argumente care ar indica că factorii descriși mai sus nu au avut un rol decisiv în apariția acestei instituții.

Funcția de procuror a apărut în New York a fost stabilită cu mult înainte de apariția acolo a acordului de recunoaștere a vinovăției și acest fapt subminează argumentul despre apariția acesteia o dată cu creșterea puterii procurorului. Poliția a existat în Londra înainte de apariția ei în SUA; astfel dacă prezența unei forțe polițienești profisionale ar fi singura cauză a apariției acordului de recunoaștere a vinovăției, acesta ar trebui să fi apărut în primul rând în Anglia și nu în SUA, cum s-a întâmplat. Mai mult, în Boston , de exemplu, polițienii angajați au apărut numai după stabilirea acordului de recunoaștere a vinovăției. Volumul mare de muncă a fost descris ca o problemă a instanțelor din America încă pe timpurile perioadei coloniale; deci aceasta, de asemenea, a antedatat cu mult acordul de recunoaștere a vinovăției. Complexitatea cazurilor este un fenomen de o perioadă mai târzie. Numai după prima jumătate a sec. al XIX-lea procesele judiciare au devenit evenimente complexe, dar în această perioadă acordul de recunoaștere a vinovăției exista deja.

Acordul de recunoaștere a vinovăției își are rădăcinile în schimbările structurale care au generat conflicte, infracțiuni și un sentiment de criză care au impus statul să răspundă noilor condiții sociale. Acordul de recunoaștere a vinovăției a apărut pe parcursul anilor 1830-1840 ca parte a unui proces de stabilizare politică și un efort de a legitima instituțiile care erau vitale pentru eforturile de a reconsolida puterea politică a elitei sociale și economice. Tradiția episodică britanică de a acorda indulgență a fost remodelată pentru a se potrivi în cultura existentă. Apariția acordului de recunoaștere a vinovăției le-a permis elitelor să aducă conflictele ce apăreau în fața instanței de judecată și, totodată, să mențină discreția lor în privința politicii de condamnare.

Cu toate că acordul de recunoaștere a vinovăției a apărut în SUA, această instituție și-a făcut loc, mai ales în ultimul timp, și în legislația și practica altor țări.

Astfel, procedura acordului de recunoaștere a vinovăției este practicată în prezent în Filipine, Israel, Canada, Anglia și în alte foste colonii ale acesteia.

În Anglia problema existenței acordului de recunoaștere a vinovăției a început să fie discutată mai târziu decât în SUA. Savanții nu erau unici în părerea cât de răspândit este acest fenomen.

S-a argumentat că dat fiind specificul sistemului englez (lipsa procurorului public, o structura mult mai flexibilă de stabilire a pedepselor etc.), este foarte dificil ca negocierile să aibă loc. În loc de a se baza pe negocieri pentru a produce un procentaj înalt al pledării vinovat, procurorii englezi se bazează mai mult pe ceea ce poate fi denumit „ înfrângerea învinuitului ”, adică învinuitul cade de acord să pledeze vinovat prin presarea acestuia cu riscurile și neplăcerile pe care le comportă un proces penal.

Prima recunoaștere formală a existenței practicii de negociere a declarației de negociere a declarației de recunoaștere a vinovăției a fost făcută în cazul R.v. Turner.

În prezent nu se mai pune la îndoială că acordul de recunoaștere a vinovăției este perfectat legal în Anglia și a devenit o realitate a procedurii penale a acestei țări.

Legislația canadiană nu conține prevederi ce ar reglementa explicit negocierea pledoariei între procuror și învinuit sau reprezentanții lui. De aceea s-a afirmat că în Canada, precum și în Anglia, legitimitatea acordului de recunoaștere a vinovăției rămâne incertă.

În Irlanda învinuitul poate oferi să pledeze vinovat în privința anumitor învinuiri în schimbul retragerii altor învinuiri, mai serioase. Acest lucru este posibil cu autorizarea directorului acuzării publice (un fel de procuror general) care poate accepta propunerea fără a acorda asigurări în privința pedepsei pentru învinuirile rămase. Se consideră impropriu pentru acuzator de a avea inițiativa în aceste propuneri. Învinuitul nu trebuie să fie presat să accepte acordul. Și judecătorul trebuie să fie circumspect în privința acordării anumitor indicații în avans despre părerea lui asupra unei sentințe potrivite în cazul în care învinuitul pledează vinovat.

Acordul de recunoaștere a vinovăției exiată și în alte țări ce au fost influențate de sistemul anglo-saxon. Astfel, această instituție există în Australia, Hong Kong, Scoția, etc.

Încă în 1987 Consiliul Europei a adoptat o recomandare ce viza simplificarea procesului penal al țărilor membre.

Ca urmare a volumului mare de cazuri în Olanda, Scoția și Germania a apărut așa − numitul model de eficiență operațională. Acest model, bazat pe principiile eficienței administrative și economiei resurselor, acordă procurorului rolul de manager în înfăptuirea atribuțiilor sale cu scopul de a controla și a conduce volumul în creștere a cazurilor în limitele stabilite de buget, prin evitarea procedurii judiciare care implică cheltuieli mari, mult timp, multă pregătire pentru proces.

În prezent majoritatea țărilor europene au implimentat instituția renunțării condiționate la urmărirea penală în corespundere cu care procurorul poate renunța la urmărirea de mai departe dacă învinuitul cade de acord să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi acceptul învinuitului de a restitui paguba sau de a plăti o anumită sumă organizațiilor de caritate sau statului.

Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției a fost acceptată sau este pe cale de a fi acceptată și de unele țări din fostul lagăr socialist.

Astfel, această instituție a fost introdusă în Ungaria, Cehia, Federația Rusă.

În Rusia, de exemplu, conform art. 314 al. 1 CPP rusesc, învinuitul este în drept, cu acordul acuzatorului și al părții vătămate, să recunoască învinuirea ce-i este adusă și să ceară pronunțarea sentinței fără a avea loc ședința de judecată, dacă pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de care este învinuit nu excede 5 ani. Conform art. 316 al aceluiași cod, judecătorul dacă cade de acord cu cererea învinuitului, trebuie să aplice o pedeapsă ce nu depășește două treimi din maximul prevăzut de lege.

În ședința din 5-7 iunie 2002 Seimul polonez a remis spre examinare în comisie un proiect de lege menită să eficientizeze și să simplifice procedura penală care prevede, printre altele, introducerea acordului de recunoaștere a vinovăției.

În Japonia, după întocmirea rechizitoriului învinuitul, trebuie să facă o alegere între procedura sumară și procesul obișnuit. Dacă învinuitul a recunoscut vinovăția și este de acord cu recomandarea pe care procurorul o va face judecătorului în privința pedepsei, cazul este supus, cu acordul învinuitului, unei proceduri sumare. În acest caz, procurorul trimite judecătorului dosarul cu probele acumulate, acordul învinuitului și recomandarea sa pentru pedeapsa care ar trebui să fie aplicată. Prezența învinuitului la proces nu este necesară. În mod obișnuit, instanța poate aplica în aceste cazuri numai amenda, iar în cazuri excepționale poate aplica privațiunea de libertate cu un maximum de trei ani.

Judecătorul în asemenea cazuri examinează numai probele scrise și documentate înaintate de către procuror. În aceste cazuri regulile ce reglementează administrarea și admisibilitatea probelor sunt mai pușin riguroase. Rolul principal al judecătorului în astfel de cazuri este de a proteja drepturile acuzatului prin examinarea tuturor probelor prezentate și prin stabilirea unei pedepse potrivite.

Folosirea acordului de recunoaștere a vinovăției a fost atestată și în Tribunalul internațional penal pentru fosta Iugoslavie.

A fost argumentat că folosirea acordului de recunoaștere a vinovăției în asemenea tribunale poate avea chiar un mai mare efect dat fiind specificul lui (martorii și victimele sunt de multe ori în țări diferite, ceea ce ridică cu mult costul procesului, posidilitatea de a „impune” persoanele să colaboreze pentru a dovedi vinovăția conducătorilor și pentru a-i pedepsi etc.).

Necesitatea de a plasa procesul pe o cale ce ar permite o libertate de acțiune în ceea ce privește modul de soluționare a litigiului penal a fost sesizată și în România.

Procesul penal din Republica Moldova necesită soluții care ar permite o funcționare eficientă a acestuia, adică descoperirea cât mai multor infracțiuni prin irosirea a cât mai puține resurse. Negocierea recunoașterii vinovăției ar fi o soluție în acest sens, cu atât mai mult că ea a fost deja acceptată în calitate de o astfel de soluție de mai multe țări.

Cu toată popularitatea ei, instituția acordului de recunoaștere a vinovăției rămâne a fi o instituție foarte controversată.

Acordul de recunoaștere a vinovăției este una din noutățile în materia procedurii penale pe care legiuitorul român le-a introdus în legislația națională prin intermediul Legii 135/2010 privind Codul de Procedură Penală, sub forma unei proceduri speciale, dintre cele cuprinse în corpul acestui act normativ.

Din punct de vedere al topografiei legii, procedura specială privind acordul de recunoaștere a vinovăției este cuprinsă în Partea Specială a Codului de Procedură Penală, în Titlul IV intitulat “Proceduri Speciale”, reglementarea regăsindu-se la articolele 478-488.

Motivațiile de natură economică dar și cele privind durata desfășurării proceselor, alături de apariția în doctrina și teoria modernă a principiului “oportunității”, toate în considerarea faptului că Ministerul Public este titular al acțiunii penale iar prin noua reglementare procesual penală legiuitorul român a renunțat la principiul oficialității procesului penal, s-au impus finalmente în fața argumentelor privind încălcarea prezumției de nevinovăție sau încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel că această procedură a fost adoptată și în dreptul continental, în prezent aceasta fiind de actualitate, sub diferite denumiri care îi reflectă esența – adică acordul între acuzare și apărare – în legislațiile penale ale Italiei (Patteggiamento), Germaniei (Verständigung sau Absprache), Franței (Comparution sur reconnaissance préalable de culpabilité sau plaider coupable), Poloniei, Estoniei ori Republicii Moldova..

3. Justiția negociată și standardul european de protecție a drepturilor omului

Articolul 6 din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu denumirea marginală ” Dreptul la un proces echitabil” este aplicabil în toate situațiile în care împotriva unei persoane a fost formulată o acuzație în materia penală.

C.E.D.O. definește, în hotărârea din 27 februarie 1980, în cauza Deweer contra Belgiei, noțiunea acuzației ca fiind o notificare oficială, emisă de o autoritate competentă, prin care se impută unei persoane săvârșite unei infracțiuni, ceea ce atrage repercusiuni importante asupra respectivei persoane.

Comform practicii C.E.D.O., articolul 6 din Convenție se aplică în toate fazele procedurale care sunt relevante cu privire la pronunțarea unei hotărâri judecătorești referitoare la vinovăția sau nevinovăția unei persoane, începând cu anchetă efectuată de poliție și continuând până la epuizarea tuturor căilor ordinare de atac, având în vedere că echitabilitatea procedurii se apreciază în ansamblu.

Articolul 6 din Convenție se aplică doar dacă împotriva suspectului a fost formulată o acuzație în materia penală.

Potrivit articolului 477 alineatul 1 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi încheiat după începerea urmăririi penale, adica în momentul în care există deja formulată o acuzație în materia penală.

În concluzie, este aplicabil articolul 6 în această procedură, cu toate obligațiile prevăzută de aceasta și anume:

Stabilirea vinovăției de instanță independentă și imparțială

Prezumția de nevinovăției

Egalitatea armelor

Dreptul la aparare, în mod mai aparte

Stabilirea vinovăției de instanță independentă și imparțială

Conspectând îndeplinirea acestei cerinte prin raportare la procurorul care încheie acordul de vinovăție, opinăm că unele probleme se întâlnesc în raport de funeția pe care acesta o exercită.

Doar după începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției. Deducem că procurorul, în exercitarea funcției de urmărire penală și în concordanță cu principiul aflării adevărului, procură probe pentru stabilirea corectă a vinovăției inculpatului. După formularea actului de inculpare, procurorul va încheia acordul de vinovăție prin care inculpatul recunoaște săvârșirea infracțiunii. După sesizarea instanței în conformitate cu prevederile articolului 483 din Codul de procedură penală, se face referire la faptul că judecătorul nu mai administrează probe pentru stabilirea vinovăției, ci doar va asculta părțile și va admite sau va respinge acordul.

Din acest articol (483) rezultă că nu judecătorul, cum se întâmplă în cazul procesului penal tradițional, este cel care guvernează această procedura, ci procurorul, care nu neîndeplinește cerințele de imparțialitate obiectivă în accepțiunea Convenției.

În măsura în care se stabilește că procurorul în complexitatea ei îndeplinește cernițele de imparțialitate, se poate concluziona ca o atare procedură nu aduce atingere echitabilității procedurii. Unii practicieni susțin că este suficient controlul exercitat de judecător este suficient pentru a compensa lipsa de imparțialitate a procurorului. Acestia consideră că relevante sub acest aspect sunt atât prevederile articolului 482, din Codul de procedură penală, potrivit căreia în conținutul acordului de recunoaștere a vinovăției vor fi cuprinse mijloacele de probă, cât și cele ale articolului 483 alineatul 1, potrivit căruia acordul de vinovăție este înaintat instanței împreună cu dosarul de urmărire penală, așa dar judecătorul are posibilitatea de exercita un control efectiv asupra actelor care au stat la baza încheierii acordului. Chiar dacă procedura desfășurată în fața acestuia este sumară, nefiind administrate probe cu respectarea principiului contradictorialității și cel al nemijlocirii, prin simpla asigurare a accesului la dosarul de urmărire penală, judecătorul are posibilitate teoretică de a-și forma propria opinie asupra vinovăției inculpatului, nefiind încălcate dreptul inculpatului la o instanță imparțială.

Prezumția de nevinovăției

În materia stabilirii vinovăției este esențială administrarea de probatorii. În cadru acestei proceduri simplificate, se specifică posibilitatea instanței de a condamna inculpatul în lipsa administrări de probe în vederea stabilirii vinovăției,fiind suficientă recunoașterea vinovăției a acestuia. În această situație apare o dispută cu privire la aplicarea principiului prevăzut de articolul 6 alineatul 2 din Convenție.

Consislul Constituțional din Franța a hotărât privind articolul 66 din Constituție care prevede că procurorul este garantul drepturilor și libertăților individuale, acesta implicând, în domeniul penal, existența unui proces echitabil, care să asigure printre altele și un echilibru între drepturile părților. Pronunțarea și executarea unor măsuri, chiar și cu acordul persoanei acuzate nu poate interveni în cazul infracțiunilor, doar la solicitarea autorității care exercită funcția de instrucție, ci necesită o decizie a unei autorități jurisdicționle în corcordanță cu cerințele constituționale.

În opinia unor practicieni problema trebuie tratată altfel.

2. Noțiunea acordului de recunoaștere a vinovăției

În literatura de specialitate au apărut multe dificultăți în privința prezentării unei definiții succinte și exacte a acordului de recunoaștere a vinovăției deoarece acest termen poate fi folosit pentru a descrie diferite situații și relații.

Unii doctrinari consideră că pledarea vinovat este o recunoaștere a vinovăției făcută într-un mod formal. În acest sens ei optează pentru faptul că pledarea vinovat și mărturisirea ar constitui aceeași instituție. Însă, trebuie de menționat că acestea constituie două instituții diferite. Mărturisirea este relatarea unui set de fapte, pe când pledoaria vinovat este o admitere a tuturor elementelor unei învinuiri penale. Mărturisirea cere cunoașterea sofisticată a legii în relație cu faptele.

Cu toată varietatea de opinii negocierea acordului de recunoaștere a vinovăției, de regulă, este definită ca procesul prin intermediul căruia suspectul/inculpatul renunță la dreptul la judecată în schimbul reducerii acuzarea și/sau pedepsei. Renunțarea la judecată se face prin pledarea vinovat care are ca efect o condamnare fără judecată. În esență, deci, acordul de recunoaștere a vinovăției este o formă de negociere prin intermediul căreia se încheie o înțelegere care soluționează, fără judecată, una sau mai multe încriminări (învinuiri) aduse împotriva învinuitului.

Din cauza că practicile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției variază de la un sistem judiciar la altul și chiar în cadrul aceluiași sistem judiciar, iar acordul încheiat cuprinde o varietate de forme și apare în diferite contexte factuale și legale, acordul de recunoaștere a vinovăției nu se prezintă ca un concept monologic.

Datorită acestui fapt în definițiile acestei instituții, date de diferiți autori se întâlnesc opinii diferite în privința acordului de recunoaștere a vinovăției, uneori chiar contradictorii.

Astfel, Alshurer scrie că acordul de recunoaștere a vinovăției, după cum îl concepe, nu include concesiunile oficiale făcute în schimbul informației, declarațiilor testimoniale, restituirii bunurilor ori a oricăror acțiuni din partea învinuitului, decât pledarea vinovat. Din acestă noțiune rezultă că acordul de recunoaștere a vinovăției nu reprezintă alt ceva decât o recunoaștere a vinovăției făcută în mod formal.

Potrivit opiniilor unor autori, esența acordului de recunoaștere a vinovăției constă în aceea că învinuitul este de acord să pledeze vinovat în privința cel puțin a unei învinuiri în schimbul unor concesii din partea procurorului. Adică, la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției nu este suficientă doar recunoașterea vinovăției de către suspect/inculpat, ci și oferirea unor concesii din partea procurorului.

Alți autori susțin că pledarea vinovat nu este un element esențial al negocierii pledoariei, făcând referire atât la unele state europene unde, deși există unele echivalente ale negocierii pledoariei, nu există însăși instituția de a pleda vinovat, cât și la unele state americane în care negocierea pledoariei înseamnă acordul de a avea un proces judiciar simplificat. Această noțiune nu pune accentul pe recunoașterea vinovăției de către suspect/inculpat sau oferirea a careva concesii din partea procurorului, ci prevede acordul suspectului/inculpatului de a avea un proces judiciar simplificat. Procesul judiciar simplificat reprezintă un proces judiciar din care au fost omise unele cerințe procesuale, ca de exemplu ascultarea martorului, expertului, parții vătămate, etc., care des poartă un caracter formal, fără a aduce careva prejudiciu legalității și echității, temeiniciei și obiectivității hotărârii definitorii.

După părerea autorilor ruși, recunoașterea formală, sau acordul este o declarație în proces, făcută de una din părți în privința recunoașterii faptului, pe care cealaltă parte își bazează cerințele și obiecțiile sale. Aceasta eliberează cealaltă parte de necesitatea de a mai argumenta acest fapt, care în situația dată este demonstrat. Una din modalitățile recunoașterii formale este acordul de recunoaștere a vinovăției. Exemplu clasic al acestei modalități îl reprezintă plea-bargaing a procesului penal american, care duc la imediata finisare a cercetării judecătorești și adoptarea imediată a sentinței de condamnare. Ideea care stă la baza acestor acorduri este simpla – recunoșterea de cărtre o parte a faptului conflictual reprezintă încetarea conflictului, și deci, rezultă că încetează însuși procesul contradictoriu.

Într-o altă accepțiune, acordul de recunoaștere a vinovăției reprezintă o înțelegere între părți prin care acuzatorul merge la careva concesii în favoarea apărării în schimbul recunoașterii vinovăției de către învinuit, în baza căruia instanța de judecată emite o sentință.

Din această noțiune rezultă că acordul de recunoaștere a vinovăției are natura juridică a unui contract, deoarece părțile își asumă obligații corelative și au dreptul de a pretinde executarea acestora una față de alta.

Această noțiune constituie actul de sesizare al instanței încheiat între procuror și inculpat în cazul în care inculpatul înțelege să recunoască faptele de care este acuzat și încadrarea juridică a acestora și agrează în cadrul discuților cu procurorul o pedeapsă și o modalitate de invidualizare a acesteia.

Obligația principală a inculpatului este să-și recunoască vina. Deși nu este obligatorie pentru încheierea unui acord, ca o condiție suplimentară, statul poate impune și condiția disponibilității inculpatului de a coopera la acuzarea altor persoane.

Un alt moment important în reglementarea acordului de recunoaștere a vinovăției este reducerea pedepsei pe care o obține inculpatul pentru acceptarea de a încheia un acord. În această privință ar fi necesară respectarea a două reguli principale. Prima, reducerea acordată trebuie să fie stabilită de lege și a doua, mărimea reducerii trebuie să fie una rezonabilă care ar permite materializarea la maxim a avantajelor, pe care această instituție le poate oferi.

O reducere fixată ar fi necesară și pentru a preveni inegalitatea între acei inculpați care pot să-și permită un apărător bun sau cu relații și care ar putea să negocieze un acord mai bun și cei care nu pot. Totodată, aceasta ar fi o piedică în calea dezvoltării unei coruperi și existenței arbitrariului în procesul penal.

Specificarea unei reduceri standard poate preveni varierea acesteia în dependență de caz. Cel mai reușit lucru ar fi ca reducerea să fie stabilită din pedepsa care ar fi fost aplicată în lipsa unui acord. Cu alte cuvinte, la stabilirea pedepsei, judecătorul ar trebui să calculeze care ar fi pedeapsa reală, după care să o reducă.

În SUA sunt mai multe tipuri ale acordului de recunoaștere a vinovăției, care au fost recunoscute ca fiind în cadrul legii în 1970 de către Curtea Supremă a SUA prin cazul Brady v. United States.

Primul este acordul de recunoaștere a vinovăției în schimbul reducerii gravității învinuirii de la o infracțiune gravă spre una mai puțin gravă, numit „acord pe verticală ”. De exemplu, dacă procurorul a înaintat învinuirea pentru omor cu circumstanțe agravante, atunci ar putea accepta acordul, dacă învinuitul recunoaște vinovăția pentru un omor simplu, fără circumstanțe agravante, sau dacă procurorul a înaintat învinuirea pentru tâlhărie, atunci ar putea accepta acordul învinuitului de recunoaștere a vinovăției pentru jaf și așa mai departe.

A doua fiind tranzacția, când procurorul se obligă să elimine din învinuirea deja înaintată un episod sau câteva episoade, după caz, în schimbul de recunoașterii vinovăției de către învinuit pe episodul cel mai principal, acesta fiind „ acordul pe orizontală ”. În sensul că dacă procurorul a înaintat învinuirea pentru săvârșirea huliganismului, și a unui omor, atunci ar accepta acordul învinuitului de recunoaștere a vinovăției numai pentru omor.

A trea tranzacție este când procurorul acceptă să pledeze pentru o sentință mai blândă, fără modificarea învinuirii, în schimb, învinuitul recunoaște vinovăția, conform învinuirii înaintate, acest acord numindu-se „acord la sentință”, numai această unică variantă este prevăzută de Codul de procedură a Român.

Ultima așa – numita „ nolo contendere ”, care se deosebește de acordul de recunoaștere a vinovăției prin faptul că însăși recunoașterea culpei nu poate fi folosită împotriva învinuitului într-o viitoare acțiune civilă, care generează din infracțiunea dată.

În dependență de caz și personalitatea infractorului, precum și alte circumstanțe, acordul american de recunoaștere a vinovăției poate fi mixt, îmbinând elementele a două sau a celorlalte tipuri de tranzacții principale. Spre deosebire de legislația americană, Codul de procedură penală prevede numai o singură variantă a acordului de recunoaștere a vinovăției și anume acordul de recunoaștere a vinovăției de către învinuit în schimbul unei sentințe mai blânde, pentru care procurorul va pleda, totodată, instanța de judecată nu este legată prin nimic de acest acord. În cazul nostru, procurorul aproape că este lipsit de a folosi pârghiile proprii la negocierea acordului, cum ar fi:

(1) posibilitatea modificării gravității învinuirii care poatr fi înaintată acuzatorului,

(2) posibilitatea procurorului de a modifica numărul episoadelor, care pot fi incluse în rechizitoriu

(3) alte pârghii mixte, care ar putea să-l cointereseze pe învinuit să încheie acordul de recunoaștere a vinovăției și să renunțe la dreptul său la un proces deplin, destul de costisitor.

În cazul nostru, procurorul are prea puține posibilități pentru a obține încheierea acordul de recunoaștere a vinovăției de către majoritatea învinuiților.

Acordul de recunoaștere a vinovăției, care este recunoscut ca o procedură specială, trebuie să corecpundă cerințelor înaintate față de acestea.

Este o procedură specială acea procedură care stabilește o ordine procesuală calitativ nouă de soluționare a unui litigiu penal. O procedură specială are următoarele trăsături:

procedura specială are ca sarcină finală și principală soluționarea unui litigiu. În acest sens asemenea procedură cum ar fi procedurile legate de asistența judiciară internațională nu pot fi considerate ca proceduri speciale, ci mai degrabă niște proceduri ajutătoare, care au drept scop înlăturarea sau depășirea unor probleme ce apar în cadrul soluționării unei cauze penale. De aceea, cred că e corect de a le plasa în categoria procedurilor auxiliare.

pentru ca o procedură să fie considerată specială este necesar ca aceasta să stabilească o cale calitativ nouă de soluționare a litigiului în comparație cu procedura de bază. Aceasta poate merge fie pe calea simplificării sau mării complexității procedurii de bază. Clar că este foarte greu de dat o definiție precisă a ceea ce înseamnă „calitativ nouă”. De cele mai multe ori aceasta se poate de stabilit la examinarea concretă a fiecării proceduri. Totuși menționăm că în calitate de criterii pentru această trăsătură servesc adăugirea sau respectiv reducerea unor garanții, devierea de la sistemul general al procesului penal prin reducerea sau adăugirea unor noi etape în cadrul procedurii de bază.

pentru ca derogările sau dispozițiile deosebite să constituie o procedură specială, ele trebuie să alcătuiască prin număr, conținut, sistematizarea și mod de aplicare un complex de norme pe deplin justificat. Procedurile speciale reprezintă un complex de norme particulare, care păstrează totdeauna un caracter completator și derogator. Aceasta înseamnă, că în cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele nereglementate în mod deosebit se vor rezolva conform prevederilor obișnuite. De asemenea, dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura comună și cea specială, cea din urmă are prioritate.

orice procedură specială trebuie să aibă o corespondență de bază, care nu poate sau poate să nu fie aplicată în condițiile survenite unor fapte juridice specifice. Putem vorbi despre o procedură specială atunci când există o procedură de bază și prima face o derogare de la ultima. Astfel atunci când în virtutea legii sau la alegerea participanților nu este urmată procedura ordinară de soluționare a unui litigiu penal ne aflăm în fața aplicării unei proceduri speciale.

CAPITOLUL II

Procedura aplicabilă

1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției

Procedura specială a acordului de recunoaștere a vinovăției cunoaște doi titulari și anume pe procuror și pe inculpat.

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat fie de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, fie de inculpatul major sau de inculpatul persoana juridică.

Acordul poate fi încheiat de inculpat persoanl, nefiind admisă reprezentarea. Având în vederea natura acordului( procedura negociatorie prin care se stabilesc inclusiv felul cuantumum și forma de executare a pedepsei astfel încat nu poate fi admis ca o persoana sa dispuna de libertatea alteia chiar si in baza unui mandat) și formalitățile ce trebuie împlinite printre care declarația expresă a inculpatului de recunoașterea a faptei și acceptarea a încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

În cazul în care inițiativa aparține procurorului, inculpatul nu are obligația de a adera la aceasta, putând respinge declanșarea unei astfel de prceduri, respectiv dacă inițiativa aparține inculpatului procurorul nu este obligat să accepte încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției putând dispune prin ordonanță respingerea cererii inculpatului de încheiere a acordului și nici să demareze procedura și să sesizeze procurorul ierarhic superior în vederea obținerii avizului prealabil; procurorul poate accepta inițiativa inculpatului de a încheia un acor, la fel cum și inculpatul poate accepta inițiativa procurorului în acest sens.

În situația în care acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați nu se poate un singur acord ci fiecare dintre aceștia va fi subiect a unui acord distinct.

Alin. (6) at art. 478 NCPP interzice inculpaților minori să încheie acorduri de recunoaștere a vinovăției. Aceasta dispozitie a fost criticată pe motiv că un asemenea acord ar putea fi încheiat cu încuviințarea reprezentantului legal și în prezența unui consilier de probațiune, cu consecința reducerii simțitoare a limitelor de pedeapsă. Unii autori o apreciază ca nefondată această critică. Trecând peste referirea la reducerea limitelor de pedeapsa (Noul Cod penal a renunțat la instituția pedepselor pentru minorii care răspund penal observăm că art. 114 NCP prevede ca regulă aplicarea unei măsuri educative neprivative de libertate. Luarea unei măsuri educative privative de libertate (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenție) are caracter excepțional pentru situațiile în care inculpatul a mai savarșit o infracțiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat ori atunci când pedeapsa prevazută de lege pentru infracțiunea savarșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. În ambele cazuri, durata măsurii educative corespunde necesităților inculpatului minor și contribuie la formarea personalității sale în concordanță cu cerințele societății astfel încât reducerea acestei durate nu ar fi oportună anterior începerii executării. Este în interesul minorului să fie supus supravegheri calificate o anumită perioadă, dupa care, în funcție de conduita sa, poate beneficia de înlocuriea măsurii ori de libertate.

Potrivit art. 124 alin. (4) și art. 125 alin. (4) NCP, în cazul în care pe durata internării într-un centru educativ sau într-un centru de detenție minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare profesionale și a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, dupa executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanta va putea dispune de urmatoarele:

a)înlocuirea internării cu măsura asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) libertatea, dacă persoana interenată a împlinit vârsta de 18 ani.

Unii autori au pus în discuție dacă se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției în situația prevazută în art. 129 alin. (2) NCP. Textul prevede că „În cazul săvârșirii a două infracțiuni, dintre care una în timpul minorității și una după majorat, pentru infracțiunea comisă în timpul minorității se ia o măsură educativă, iar pentru infracțiunea săvârșită după majorat se stabilește o pedeapsă, după care:

a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa;

b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puțin o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârșirii infracțiunii comise după majorat;

c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită după majorat este detențiunea pe viață, se execută numai această pedeapsă;

d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta." Considerând că art. 483 alin. (2) NCPP permite încheierea unui acord de recunoștere a vinovăției numai cu privire la unele dintre fapte, s-ar părea că inculpatul are deschisă calea unui asemenea acord în ce privește infracțiunile comise după majorat. Exceptând ipotezele reglementate la lit. c) și d) ale art. 129 alin. (2) NCP (în care legea interzice încheierea unui acord, respectiv stabilește că se execută măsura educativă); în celelalte doua cazui încheierea unui acord ar fi în avantajul inculpatului. Însă în acest caz sesizarea instanței ar urma să se faca separat, conform art. 48 alin. (2) NCPP, astfel încat dispozitiile mai sus arătate nu ar fi aplicabile în faza judecății în prima instanță, ci abia în faza puneri în executare, în procedura reglementată de art. 585 NCPP.

Cu privire la titulari, am constatat că aceștia sunt procurorul care conduce și supraveghează ori efectuează personal urmărirea penală în cauza respectivă, pe de o parte, și subiectul pasiv al raportului juridic conflictual de drept procesual penal, adică persoana împotriva căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală, pe de altă parte.

Procurorul ierharhic superior nu poate avea nici inițiativa încheierii unui astfel de acord și nici nu ar putea cere procurorului care supraveghează și conduce, sau efectuează persoanal urmărirea penală în cauză să încheie un astfel de acord. Indiferent de titularul care are inițiativa încheierii acorul ”procurorul de caz este singurul în masură să decidă dacă se va încheia acordul de recunoaștere a vinovăției”, chiar și in ipoteza în care procurorul ierarhic superior si-a dat avizul prealabil pentru încheierea acordului; ” inculpatul are doar dreptul de a inția încheierea acordului, nu și de a obține încheierea acestuia”

De asemenea, deși legiuitorul indică în art. 482 lit. i) Cod procedură penală faptul că printre semnăturile obligatorii pe care trebuie să le conțină acordul de recunoaștere a vinovăției este și semnătura avocatului care asistă inculpatul nici acesta nu este titular al acordului de recunoaștere a vinovăției, neputând avea inițiativa solicitării de a încheia acordul, acest drept fiind un drept procesual personal, care poate fi exercitat doar de către inculpat, în prezența apărătorului ales sau desemnat din oficiu, sens în care semnătura apărătorului reprezintă dovada faptului ca inculpatului i-a fost respectat dreptul la apărare și că acesta a beneficiat în cursul acestei proceduri speciale de asistență juridică de specialitate.

2. Rolul părții apărării/acuzării la inițierea și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției

Procurorul este unicul subiect împuternicit să inițieze și să închee un acord de recunoaștere a vinovăției din partea statului. Legea i-a oferit o discreție deplină în acest sens.

Procurorul nu are obligația de a încheea un acord de recunoaștere a vinovăției, iar condițiile de inițiere a negocierilor nu sunt stabilite.

La analiza rolului procurorului în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției trbue de pornit de la faptul că procurorul are o poziție mult mai complexă în cadrul negocierilor decât apărătorul sau învinuitul. Procurorul nu are numai obligația să învinuiască și să obțină condamnarea unei persoane dar și obligația de a asigura o echitate socială, urmărind totodată să fie respectată pe cât posibil nu numai interesele publice, ci și interesele de ordin particular. De aceea, spre deosebire de partea apărării, procurorul trebue să țină cont de mai mulți factori atunci când se hotărăște să inițieze și să închee un acord de recunoaștere a vinovăției.

Deseori unii factori subiectivi, cun ar fi dorința procurorului de a-și îmbunătăți statutul său la serviciu sau faptul că îl simpatizează sau nu pe inculpat, pot intra în calculele încheerii unui acord de recunoaștere a vinovăției.

În cadrul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, partea apărării este reprezentată de suspect, inculpat și apărător.

Suspectul și inculpatul au dreptul să recunoască învinuirea ce li se aduce și să încheie un acord de recunoaștere a vinovăției.

Codul de procedură penală reglementează doar obligația apărătorului de a discuta cu clientul său anumite aspecte ale cazului și ale drepturilor inculpatului în caz de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției. Deoarece Codul de procedură penală nu reglementează însăși procedura negocierilor, poate apărea problema dacă este obligatorie participarea inculpatului la negocieri sau el poate să negocieze prin intermediul avocatului său.

Cu toate că în SUA inculpatului rar participă la negocieri, au fost înaintate doar două argumente în favoarea excluderii lor din acest proces: primul este că ei nu vor înțelege procedura și al doilea – prezența lor ar putea împiedica schimbul de păreri între procurori și apărători, schimb care este în favoarea învinuitului. Primul argument cred că este valabil pentru tradiția americană de a desfășura negocierile. Al doilea argumen, deoarece în cadrul negocierilor se hotărăște soarta inculpatului și este normal ca acesta să știe încotro acestea duc.

Un inculpat care nu participă la negocieri niciodată nu poate fi sigur că avocatul său l-a reprezentat adecvat. Inculpatul poate câteodată suspecta apărătorul său de neglijență, în special atunci când apărătorul a fost numit din oficiu .

Participarea inculpatului la negocieri ar putea să prevină ca mai apoi acesta să pretindă că apărătorul l-a informat greșit despre condițiile acordului de recunoaștere a vinovăției precum și apariției altor conflicte de acest fel.

Prin încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, inculpatul refuză de a fi judecat în cadrul unui proces judiciar deplin și se privează de beneficierea unui șir întreg de drepturi. Inculpatul trebuie să înțeleagă pe deplin și clar consecințele acestei hotărâri. De aici putem concluziona că apărătorul are un rol premordial. Aceasta este recunoscut de legea care stabilește obligația apărătorului de a avea discuții cu clientul său în privința unor momente, odată ce a fost inițiat procesul de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției.

La acceptarea acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța este obligată să stabilească dacă inculpatul este satisfăcut de calitatea asistenței juridice acordate de apărătorul său și dacă acesta a avut posibilitate de a citi și discuta cu avocatul său acordul privitor la poziția sa până la semnarea acestuia.

O altă funcție a avocatului ar fi convingerea procurorului despre rezonabilitatea încheierii unui acord sau esența în obținerea unui acord de recunoaștere a vinovăției.

În timp ce toate aceste funcții pot fi privite ca servicii care sunt acordate clientului său, ele au un rol important și pentru buna funcționare a acestei proceduri. Acordând o consultație calificată după inițierea acordului de recunoaștere a vinovăției, avocatul servește ca o garanție că clientul său va încheia acordul cu bună știință, după cum și cere legea.

Apărătorul trebuie să examineze posibilitatea încercării încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, atunci când circumstanțele sunt potrivite pentru aceasta, adică când consideră că aceasta ar fi soluția cea mai potrivită pentru clientul său. Omisiunea de a încerca de a negocia cazul atunci cănd acordul de recunoaștere a vinovăției ar fi în mod clar în beneficiul clientului său poate fi considerată o asistență ineficientă.

Inculpatul nu poate fi obligat să respecte decizia sa de a recunoaște vinovăția dacă el nu a avut o asistență eficientă din partea apărătorului. În SUA se consideră inefinientă asistența apărătorului atunci când prestația lui este sub limita standardului rezonabilității și există probabilitatea că dacă apărătorul nu ar fi fost atât de ineficient inculpatul nu ar fi ales judecarea cazului său.

Conform prevederilor legislației noastre, avocatul este obligat, înaintea încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției, să discute cu învinuitul toate drepturile de care dispune acesta. De asemenea, el este obligat să explice și să analizeze toate aspectele cazului, inclusiv ordonanța de punere sub învinuire sau rechizitoriul și toate posibilitățile de apărare de care ar trebui să beneficieze clientul său în cazul dat.

Realizarea acestei obligații reprezintă principala condiție pentru ca învinuitul să adopte o decizie inteligentă și cu bună știință în privința încheierii sau refuzului de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției.

Conform opiniei unor autori, înainte de a se apropia de procuror în încercarea de a negocia, dacă este posibil, apărătorul trebuie:

să fie minuțios familiarizat atât cu versiunea procurorului despre circumstanțele cazului, cât și versiunea apărării;

să se documenteze în întregime despre antecedentele penale ale clientului său;

să cunoască dacă procurorul poate dovedi vinovăția. De cele mai dese ori trebuie de așteptat până în ziua judecății pentru a vedea dacă toți martorii doresc să facă declarații, dacă sunt prezente alte probe de învinuire;

să cunoască dacă poate prezenta anumite argumente legale ce ar duce la respingerea anumitor probe.

Îndeplinirea acestor condiții trebuie să însoțească apărătorul în procesul de luare a deciziei de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției.

Apărătorul trebuie să se asigure că învinuitul dorește de bună voie și își dă seama de consecințe în cazul încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției sau în cazul unui refuz. Înainte de a sfătui clientul său de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, apărătorul trebuie să fie convins de vinovăția acestuia.

3. Obiectul acordului de recunoastere a vinovatiei și momentul nașterii acesteia

Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, privind felul și cuantumul pedepsei precum și forma de executare a acesteia.

Încadrearea juridică nu poate face obiectul negocierii între inculpat și procuror, aceasta fiind stabilită prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale.

Prin acordul de recunoaștere a vinovăției procurorul și inculpatul stabilesc situația de fapt și încadrarea juridică și realizează individualizara pedepsei și a modalității de executare.

Astfel, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de către inculpat. Din acest prim aliniat se desprind următoarele condiții:

este necesar ca urmărirea penală să fie începută în cauză

urmărirea penală să fie începută in personam, deoarece atunci când urmărirea penală este începută in rem, nu poate exista, în cauză, în mod logic, un suspect.

acțiunea penala să fii fost pusă în mișcare, suspectul dobândind astfel calitatea de inculpat, moment de la care poate avea inițiativa încheierii acordului.

Momentul de la care se naște dreptul inculpatului, dar și al procurorului de a propune încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției este momentul punerii în mișcare a acțiunii penale față de suspectul din dosar care dobândește astfel calitatea de inculpat, moment de la care începe să curgă perioada de timp este momentul terminarii urmaririi penale, chiar dacă acest termen nu este indicat expressis verbis de către legiuitor. Potrivit art. 309 alin (1) ncpp, abia la acest moment procurorul constată că există suficiente probe din care rezultă că acuzatul a săvârșit infracțiunea și că nu a existat una din cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale.

Când acțiunea penală a fost pusă în mișcare pentru mai multe fapte, art. 483 alin. (2) ncpp prevede posibilitatea încheierii acordului doar cu privire la unele dintre acestea, ca urmare fie a recunoașterii parțiale, fie a imposibilității de a încheia acordul pentru unele fapte, pedepsite de lege cu inchisoarea mai mare de 7 ani.

În cazul unui inculpat cercetat pentru mai multe infracțiuni, instanța va fi sesizată prin rechizitoriu pentru unele infracțiuni și pentru acordul de recunoaștere pentru celălalte, char daca este vorba de infracțiuni concurente, iar în final inculpatul va executa tot pedeapsa rezultată.

3.1 Pedeapsa principală

Inculpatul și procurorul trebuie să accepte atat pedeapsa cât și cuantumul acesteia prin raportarea la limetele speciale de pedeapsă prevăzute de lege.

Pedeapsa trebuie menționată într-un cuantum determinat.

În cazul concursului de infracțiuni este necesar să se menționeze pedeapsa pentru fiecare infracțiune concurentă.

Încheiera acodului de recunoaștere a vinovăției nu conduce la o negociere între limetele de pedeapsă redusă (cu o treime în cazul pedepsei închisorii sau cu o patrime în cazul pedepsie amenzii), ca în procedura abreviată a recunoașterii învinuirii din faza de judecata potrivit art. 396 alin. (10) NCPP.

Se poat reține atat circumstanțele legale atenuante cât și cele judiciare.

Chiar dacă procurorul reține existența circumstanțelor atenuante judiciare aceasta nu va putea conduce la stabilirea în procedura încheierii acordului negocierea a unei pedepse în limitele reduse cu o treime în condițiile art. 76 alin. (1) NCPP.

Dacă instanța apreciază că reținerea circumstanței atenuante judiciare este justificată față de probatoriul din cauză acesta va da efect dispozișiilor art. 76 alin. (1) NCPP putând stabili o pedeapsă mai mică decât cea agreată de acord.

3.2 Pedeapsa complementară

Inculpatul și procurorul trebuie să accepte atât felul pedepsei complementare ( spre exemplu interzicerea executării unor drepturi, inclusiv stabilirea concretă a drepturilor a căror exercitare va fi interzisă, degradea militară, în ipoteza ăn care aplicarea acesteia este facultativă, publicarea hotărârii de condamnare), cât și durata în ipoteza în care a fost agreată aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

3.3 Pedeapsa accesorie

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate viza una din urmatoarele soluții:

de condamnare ( cu executare sau cu suspendare, dar sub supraveghere a executării pedepsei);

amânarea aplicării pedepsei ( dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 83 NCP și anume: ”pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare;c) infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității;d) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.” inclusiv cu privire la maximul special al pedepsei închisorii de pâna la 7 ani)

renunțarea la aplicarea pedepsei daca sunt îndeplinite condițiile de la art. 80 NCP care prevede urmatoarele: ” a) infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit;b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.” inclusiv cu privire la maximul special al pedepsei îmchisorii de cel mult 5 ani.

În ipoteza în care soluția ce se intenționează a fi negociată este cea de amânare a aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, procurorul trebuie să audieze în prealabil pe inculpat și sub aspectul manifestării de către acesta a consimțământului de a presta o muncă nerenumerată în folosul comunității.

În situașia în care a fost acceptată soluția condamnării cu suspendare sub supraveghere a executării pedepsei trebuie negociate și următoarele aspecte: termenul de supraveghere să fie între 2 și 4 ani, numărul zilelor în care condamnatul va presta o muncă în folosul comuniății să fie cuprins între 60 și 120 de zile, care dintre obligațiile prevăzute de art. 93 alin. (2) NCP urmează a fi impuse și anume

”a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței.”; nu va putea face obiect al negocierii necesitatea impunerii de obligații, precum și aplicarea cumulativă a măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (3) NCPP care au caracter obligatoriu.

În cazul în care a fost agreată soluția amânării pedepsei trebuie negociat și următoarele aspecte: numărul zilelor în care se va presta munca ăn folosul comunității, obligațiile de a face sau de a nu face, care pot fi impuse inculpatului potrivit art 85 alin (2) NCP mai exact ”a) să urmeze un curs de pregătire școlară ori de calificare profesională;

b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în condițiile stabilite de instanță, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabilește prin legea de executare a pedepselor;

c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;

e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori să nu se apropie de acestea;

f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;

g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanță;

h) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme;i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței;j) să nu ocupe sau să nu exercite funcția, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii.” ; nu va putea face obiect al negocierii durata termenului de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. ( 1) NCP care are caracter obligatoriu.

Practica instanțelor este unitară în adoptarea acestor soluții fapt dovedit de decizia penală nr. 84/A/2015

”Acordul de vinovăție prevede felul și cuantumul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului T. F. D respectiv pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării în condițiile art. 91 Cod penal pe un termen de supraveghere de 3 ani și cu prestarea unui număr de 90 de zile de muncă în folosul comunității cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat. De asemenea în cazul inculpatului F. M. l s-a ajuns la un acord cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării în condițiile art. 91 Cod penal pe un termen de supraveghere de 3 ani și cu prestarea unui numar de 90 de zile de muncă în folosul comunității.

În baza art.93 Cod penal cu aplic. art. 5 Cod penal s-a stabilit prin acord în sarcina inculpaților ca pe durata termenului de supraveghere să respecte urmatoarele măsuri de supraveghere și obligatii:

– să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta;

-să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

– să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

-să comunice schimbarea locului de muncă;

-să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacele lor de existență

– să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate;

-să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței”

4.Limitele acordului de recunoștere a vinovăției

Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior, iar efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. Aceste dispoziții, făcând parte din același articol 478 Cod procedură penală, cuprinse însă în două aliniate diferite – aliniatul 4 respectiv aliniatul 2 – o exprimare insuficient de clară a leguitorului, care naște mai multe ipoteze de lucru. Apare așadar, în mod legitim, întrebarea privitoare la numărul avizelor necesar a fi obținute de procurorul care conduce și supraveghează ori efectuează urmărirea penală în cauză, de la procurorul ierarhic superior, pe parcursul desfășurării acestei proceduri. Cele trei soluții avansate până în prezent în practică au la bază tot atâtea viziuni diferite.

Într-o primă abordare, care a fost avută în vedere și la redactarea modelelor de acte procedurale întocmite sub coordonarea Institutului Național al Magistraturii, se opinează că este necesară obținerea unui singur aviz, care presupune redactarea unui proiect de acord de recunoaștere a vinovăției, nesemnat de către părțile acestuia, proiect care va cuprinde toate mențiunile legale și care va fi supus avizului procurorului ierarhic superior celui care conduce și supraveghează ori efectuează urmărirea penală în cauza. Procurorul ierarhic superior va emite un aviz negativ sau pozitiv, neavând conform dispozițiilor legale, posibilitatea de a interveni în vreun fel asupra conținutului acordului de recunoaștere a vinovăției.

În variantă secundă se consideră că norma din aliniatul secund are rolul de a institui regula generală pentru ca aliniatul patru să reprezinte transpunerea acestei reguli. În acest sens se consideră că întregul articol este construit în aceeași tehnică conform căreia primele două aliniate enunță regulile generale ale procedurii pentru ca următoarele două aliniate să transpună aceste norme cu caracter general în etape de procedură și în alte reguli cu caracter special privind dreptul de a iniția acordul, obținerea avizului prealabil, situația cauzelor cu mai mulți inculpați, excluderea minorilor de la aplicarea acestei proceduri. Concluzia ar fi aceea că în cadrul procedurii încheierii acordului între procurorul de caz și inculpat, rolul procurorului ierarhic superior se exercită exclusiv anterior încheierii acestuia. După încheierea acordului, procurorului de caz îi revine doar obligația sesizării instanței, potrivit art. 483 Cod procedura penală. Pe cale de consecință, potrivit acestei interpretari, rolul procurorului ierarhic superior nu se va limita la a aviza sau a respinge acordul inițiat de către procurorul de caz, raportându-se la conținutul stabilit de acesta.

Atribuția de a stabili limitele acordului revine procurorului ierarhic superior celui de caz, iar acesta din urmă va proceda doar la întocmirea acordului în limitele stabilite de procurorul ierarhic superior. Așadar, sub aspect procedural, această interpretare presupune următoarele etape:

procurorul de caz aduce la cunoștinta procurorului ierarhic superior intenția lui de a încheia un acord;

procurorul ierarhic superior avizează propunerea;

procurorul de caz întocmește acordul, stabilindu-i conținutul, în limitele arătate în aviz, și procedează la încheierea acordului cu inculpatul.

În cea de a treia variantă, se opinează, datorită formulării textului legal, care arată, pe de o parte, în aliniatul 4, că “limitele (…)se stabilesc prin avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior” și pe de altă parte, în aliniatul secund al articolului 478 Cod procedură penală, că “efectele” acordului sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior, că suntem în prezența a două avize, atât ca acte distincte cât și ca momente cronologice, deoarece presupun o activitate în doi pași, constând în prima fază în stabilirea limitelor acordului de recunoaștere a vinovăției, pe calea emiterii de către procurorul ierarhic superior a unui aviz, iar după ce acordul de vinovăție este negociat și redactat, acesta să fie supus din nou, cu privire la efectele pe care le va produce, unui secund aviz al procurorului ierarhic superior. O asemenea variantă o considerăm ca fiind contrară chiar rațiunilor de celeritate care au impus introducerea de către legiuitor a acestei proceduri speciale în dreptul procesual penal pozitiv.

În susținerea acestei opinii credem că trebuie să observăm și așezarea textelor legale, conform căreia mai întâi, în aliniatul 2 al art. 478 Cod procedură penală, se face vorbire despre “efecte” pentru ca mai apoi, în aliniatul 4 al aceluiași articol, să se facă vorbire despre limitele stabilite pe calea avizului “prealabil”. În lumina acestei observații considerăm că în mod necesar se ajunge la aceeași concluzie, conform căreia este vorba de un singur aviz prealabil, deoarece credem că este ilogic ca legiuitorul să facă vorbire mai întâi despre efecte, așadar despre ceva posterior, pentru ca mai apoi să exprime în mod clar o cerință prealabilă, deci evident anterioară “efectelor”, cu excepția situației în care acesta a înțeles să se refere la un unic și prealabil aviz al procurorului ierarhic superior.

De altfel, în mod logic, considerăm că deoarece legiuitorul utilizează termenul “limite”, termen care desemnează un punct extrem, o margine, o graniță sau, mai elocvent pentru situația dată, “ Punct până la care pot ajunge posibilitățile, facultățile intelectuale, mijloacele etc. cuiva” , opinăm că odată stabilite limitele acordului prin avizul prealabil, procurorul semnatar al acordului fiind obligat să își situeze negocierea între aceste limite, nu ar mai fi necesar un secund aviz cu privire la efectele acordului.

Finalmente, opinăm și că termenul “efecte” este unul impropriu ales de către legiuitor deoarece încheierea propriu-zisă a acordului nu este una care să producă per se efecte cu privire la persoana inculpatului, ci doar pronunțarea de către instanța de judecata a unei soluții de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției produce efecte în privința persoanei inculpatului, în temeiul legii.

Condițiile încheierii acordului

Alături de condițiile expuse anterior, pentru a putea fi inițiată procedura privitoare la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul indică în articolul 480 Cod procedură penală, intitulat chiar “condițiile încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției”, că acordul se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani.  De asemenea, arată legiuitorul că acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului instituind și regula imperativă conform căreia la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie.

Pentru a fi încheiat un acor de recunoaștere a vinovăției trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) Să fi pusă în mișcare acțiunea penală

Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord; nu este exclusă posibilitatea încheierii unui singur acord de recunoaștere a vinovăției care să privească mai mulți inculpati.

b) Inculpatul cu care se încheie acordul să fie major și asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu

Nu poate fi încheiat în niciun caz un acord de recunoaștere a vinovăției de un suspect (major sau minor) sau de un inculpat minor;

Pe parcursul derulării procedurii de încheiere a acordului de recunoaștere a vinovăției (de la începerea negocierilor până la semnarea acordului) asistența juridică este obligatorie.

c) Legea să prevadă pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală numai pedeapsa amenzii, sau pedeapsa închisorii de până la 7 ani alternativ sau nu cu pedeapsa amenzii

Se va avea în vedere maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată;

Pedeapsa prevazută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuie să fie amenda sau închisoarea de 5 ani sau mai mica în cazul în care se intenționează negocierea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei;

Pedeapsa prevazută de lege pentru infracțiunea săvârșită trebuie să fie amenda sau închisoarea mai mică de 7 ani în situația în care se intenționează negocierea unei soluții de amânare a aplicării pedepsei.

d)Din probele administrate în cursul urmăririi penale să rezulte suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului

Insuficiența probelor pentru stabilirea existenței faptei și a vinovăției va atrage respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției de către instantă.

e) Să existe avizul prealabil și scris al procurorului ierarhic superior prin care acesta să fie de acord cu limitele acordului

Avizul prealabil al procurorului ierarhic superior este obligatoriu și se emite în urma sesizării acestuia de către procurorul de caz printr-un referat în care sunt propuse limitele acordului;

Procurorul ierarhic superior poate aviza cadrul în care trebuie să se situeze acordul dintre procurorul de caz și inculpat (limitele pot fi similare cu cele propuse de procurorul de caz sau chiar diferite de acestea), sau poate respinge propunerea formulată de procurorul de caz (spre exemplu în ipoteza în care legea prevede pentru infractiunea comisă o pedeapsă mai mare de 7 ani, sau dacă nu este de acord cu limitele de pedeapsă/pedeapsa propuse de procurorul de caz pentru încheierea acordului și nici nu stabilește alte limite);

Avizul procurorului ierarhic superior se realizează prin mentiune datată și semnată înscrisă pe referatul procurorului de caz;

Unii autori consideră că procurorul de caz nu trebuie sä depășească limitele de negociere avizate de procurorul ierarhic superior, astfel încât să ajungă la o soluție mai grea sau mai ușoară decât cea propusă prin referat și avizată; cu toate acestea, dacă procurorul de caz și inculpatul ajung în urma negocierii la o altă soluție decât cea avizată prealabil de procurorul ierarhic superior și acesta din urmă avizează acordul de recunoaștere a vinovăției astfel cum a fost întocmit, considerând că sesizarea instantei este legală, neputându-se dispune o soluție de respingere a acordului.

f) Procurorul de caz și inculpatul să agreeze obiectul cauzei

Nu este necesar acordul persoanei vătămate sau al parții civile sau responsabile civilmente pentru încheierea valabilă a unui acord; dincontră, procurorul nu este obligat de a informa acești subiecți procesuali cu privire la demersurișe procedurii necesare pentru încheierea acordului.

Conținutul acordului de recunoaștere a acordului de vinovăție

Acordul se încheie în mod obligatoriu în formă scrisă, corespunzător principiului conform căruia actele de urmărire penală se efectuează în scris. În privința conținutului propriu-zis al acordului de recunoaștere a vinovăției legiuitorul arată în articolul 482 Cod procedură penală care sunt elementele obligatorii pe care acesta le va cuprinde:

”a) data și locul încheierii;

b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;

c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);

d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;

e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege;

f) probele și mijloacele de probă;

g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală;

h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat;

i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.”

În cazul în care lipsește vreunul din elementele de conținut ale acordului enumerat mai sus instanța va dispune respingerea acordului.

În funcție de particularitățile cauzei acordul de recunoaștere a vinovăției mai poate face mențiuni cu privire la:

a) măsurile preventive dispunse în cauză

b) bunurile care urmează a fi supuse confiscării speciale sau extinse

c)cheltuieli judiciare

d) latura civilă a cauzei

Ultimul act pe care procurorul, în calitate de titular al acordului de recunoaștere a vinovăției îl face, este să sesizeze instanța de judecată, cu solicitarea de admitere a acordului, înaintând acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției însoțit de dosarul de urmărire penală, competența revenind instanței care ar urma să judece cauza în fond.

În situația în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați, iar pentru celelalte fapte sau inculpați se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanței se face separat. Procurorul înaintează instanței numai actele de urmărire penală care se referă la faptele și persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției. În situația în care, conform dispozițiilor art. 23 alin. 1 Cod procedură penală, inculpatul, partea civilă și, atunci când este cazul, partea responsabilă civilmente, au încheiat o tranzacție sau un acord de mediere, procurorul va înainta instanței și tranzacția sau acordul de mediere astfel încheiate.

În măsura în care acordului de recunoaștere a vinovăției îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate celelalte condiții arătate de către prevederile art. 482 și 483 Cod procedură penală, instanța sesizată va dispune acoperirea omisiunilor în termen de cel mult cinci zile, sesizând în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.

La sfârșitul lucrării o să anexez un model de acord de recunoaștere a vinovăției. ( Anexa 1)

Procedura în fața instanței

Etapa de bază și hotărâtoare a procesului tradițional este faza soluționării cauzei în instanța de judecată. Anume la această fază se decide despre vinovăția sau nevinovăția inculpatului, despre aplicarea sau neaplicarea pedepsei penale.

În cadrul instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, examinarea de către instanța de judecată a acordului de recunoaștere a vinovăției își păstrează aceeași importanță.

Curtea supremă de justiție a SUA în una din hotărârile sale a dispus, că nu-i nimic susceptibil în aceea că judecata primește cererea formală a inculpatului prin care el își recunoaște vina, că același inculpat concomitent insistă asupra nevinovăției sale.

Curtea de apel a statului New York a respins apelul menținând sentința de condemnare atacată, care a fost emisă de către o judecătorie în baza acordului de recunoaștere a vinovăției într-o infracțiune, comiterea căreea nu era nici “ logic și nici juridic ” posibilă.

De la 80 la 90 la sută de cazuri de felonii în SUA se examinează în baza de acordului de recunoaștere a vinovăției. Aceasta se motivează de faptul că doar economia de resurse materiale și umane făcute în bază de acorduri de recunoaștere a vinovăției permite să se realizeze procedura judiciară deplină măcar pe câteva cazuri penale.

Conform Codului de procedură penală, rolul judecătorului în cadrul instituției acordului de recunoaștere a vinovăției este de a constata dacă acordul a fost încheiat în condițiile legii și dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcție de aceste circumstanțe, instanța poate să accepte acordul sau nu.

La baza faptică a unui acord de recunoaștere a vinovăției nu poate sta numai declarația de recunoaștere a vinovăției de către inculpat. Procurorul trebuie să efectueze o verificare minimală, cercetarea la fața locului cu ridicarea obiectelor, amprentelor, pentru a aduna și alte probe ce ar confirma această declarație. Aceeași problemă stă și în fața judecătorului, care sunt probele de care el are nevoie pentru a se convinge că infracțiunea de care este învinuit inculpatul a fost într-adevăr săvârșită.

Totuși acordul de recunoaștere a vinovăției pune un accent deosebit pe recunoașterea vinovăției ca normă necesară soluționării cazului în ordinea stabilită de această instituție.

V. Mahov și M. Peșkov, au afirmat că inculpații care recunosc vinovăția nu rareori primesc o pedeapsă mai mare decât cei ce neagă vinovăția lor. Aceasta are loc deoarece, în cazurile unde probe strânse nu sunt suficiente sau există anumite contradicții în probe, instanțele se hotărăsc să pronunțe o condamnare numai în cazul recunoașterii vinovăției.

În urma examinării acordului de recunoaștere a vinovăției de către judecător, acesta poate să-l accepte sau să-l respingă. Faptul că acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi respins de judecător este prevăzut în cod și este pe larg susținut de savanții din SUA. Această practică ar putea, însă, trezi o nemulțumire din partea inculpat și o împotrivire de a participa la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției.

Instanța investită cu judecarea cauzei, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții:

admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune după caz  condamnarea, dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat sau renunțarea la aplicarea pedepsei dacă aceasta constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal, ori amânarea aplicării pedepsei în măsura în care instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal. În orice caz, soluția pronunțată nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 Cod procedură penală cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;

Spre exemplu sentința penală nr. 321 din 08 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza articolului 485 alin (1) lit. a Cod de procedură penală s-a admis acorul de recnoaștere a vinovăției încheiat de D.N.A- Serviciul Teritorial Oradea cu inculpațtii T.F.D (…) cercetatat pentru trafic de influență și F.M.I (…) pentru complicitate la tarficul de influență.

b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 Cod procedură penală,  cu privire la toate faptele care au făcut obiectul acordului și care au fost reținute în sarcina inculpatului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.

Un exemplu în acest sens ar fi decizia nr. 601/A/2014 ” La data de zz.ll.aaaa, în conformitate cu articolul 478 și următoarele din Codul de procedură penală s-a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției între procurorul de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpata T.M care a recunoscut comiterea faptelor și a acceptat încadrearea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală în dosarul numărul 561/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

(…) instanța analizând conținutul acordurilui de recunoaștere a vinovăției încheiat la data de zz.ll.aaaa între procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpata T.M., în raport de actele și lucrările dosarului, a apreciat că se impune respingerea acordului, conform art. 485 alin. (1) litera b din Codul de procedură penală.

Astfel, s-a constatat că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii reținută în sarcina inculpatei și cu urmările produse”

În condițiile în care instanța a fost investită cu judecarea unei cereri de admitere a acordurilor încheiate cu mai mulți inculpați din aceeași cauză, aceasta poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre inculpați, respingându-l în privința celorlalți. Atunci când respinge acordul de recunoaștere a vinovăției, instanța se pronunță din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaților, în situația în care există astfel de inculpați față de care a fost luată măsura preventivă a arestului.

În situația în care, în cursul urmăririi penale față de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauțiune și inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanța dispune plata acesteia din cauțiune, potrivit dispozițiilor art. 217 Cod procedură penală, care arată în alin. 5) că restituirea integrală a cauțiunii este posibilă dacă nu s-a dispus prin hotărâre, plata din cuantumul acesteia, a despăgubirilor bănești acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracțiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. De asemenea tot prin aceeași hotărâre instanța se pronunță și asupra cheltuielilor judiciare. Nu în ultimul rând dispozițiile art. 399 Cod procedură penală privitoare la măsurile preventive se aplică și în situația judecării cererii de admitere a acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța investită fiind obligată să se pronunțe prin hotărârea de admitere a acordului și cu privire la acestea, hotărârea fiind executorie.

Sentința cuprinde în mod obligatoriu: ziua, luna, anul și denumirea instanței, mențiunea dacă ședința a fost sau nu publică, numele și prenumele judecătorilor, procurorului și grefierului, numele și prenumele părților, avocaților și ale celorlalte persoane care participă în proces și care au fost prezente la judecată, precum și ale celor care au lipsit, cu arătarea calității lor procesuale și cu mențiunea privitoare la îndeplinirea procedurii, fapta sau faptele pentru care inculpatul a încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției și încadrarea juridică a acesteia/ acestora, cererile de orice natură formulate de procuror și de inculpat, concluziile procurorului și ale inculpatului, prin apărător, măsurile luate în cursul ședinței și de asemenea mențiunile prevăzute în art. 403 și 404 Cod procedură penală.

Având în vedere exigențele specifice dreptului continental și sistemelor de drept romano-germanice precum și necesitatea evitării situației în care o persoană să fie declarată vinovată doar pe baza propriei sale declarații, în dreptul țărilor europene care au inclus astfel de proceduri vizând încheierea unei tranzacții de vinovăție în cadrul procedurilor penale, au fost adoptate diverse sisteme de garanții.(…) S-a stabilit, în alte sisteme de drept romano-germanice, că înțelegerea părților, procuror și inculpat, să poată avea loc doar în condițiile existenței probelor de vinovăție. Acest sistem este specific dreptului procesual penal francez. Această soluție este cea adoptată și de către legiuitorul român. Astfel, așa cum dispune art. 480 alin. 2 Cod procedură penală, acordul de recunoaștere a vinovăției „se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului”

Privitor la soluționarea laturii civile a cauzei, legiuitorul distinge între două ipoteze. În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, va lua act de aceasta prin sentință, fiind obligatoriu pentru procuror, așa cum arătam, ca în cazul în care există o tranzacție sau un acord încheiat între inculpat și partea vătămată, documentele în cauză să fie transmise instanței sesizate cu judecarea cererii privind admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției.

În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile.

Privitor la calea de atac împotriva sentinței pronunțate potrivit legii de instanța sesizată, este de observat că legiuitorul pune la îndemâna titularilor acordului de recunoaștere a vinovăției – procurorul, respectiv inculpatul – calea de atac ordinară a apelului, dispunând că aceștia pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare, mentinând deci termenul comun de exercitare a apelului. Împotriva sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia. La soluționarea apelului se citează inculpatul.

Instanța de apel pronunță una dintre următoarele trei soluții:

   a) respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;

   b) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător;

   c) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.

Unii autori au ridicat o problemă deosebită în situația în care inculpatul solicită încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției iar procurorul nu este acord cu acesta.

Într-o atare situație după ce inculpatul formulează în scris o asemenea cerere, ori o exprimă verbal, ea fiind consemnată prin intermediul unui proces-verbal de către organul de urmărire penală, procurorul se va pronunța prin ordonanță având în vedere dispozițiile art. 286 Cod procedură penală care în aliniatul prim arată că „Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.” În măsura în care dispozițiile privitoare la acordul de recunoaștere a vinovăției nu prevăd în mod expres modalitatea prin care procurorul se pronunță cu privire la o cerere vizând încheierea acestuia considerăm că în cauză trebuie să facem aplicarea dispozițiilor precitate, ele constituind dreptul comun în materie, aplicabil în lipsa vreunei dispoziții contrare.

Împotriva ordonanței de respingere a cererii formulate de inculpat privind încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, opinăm că acesta va putea exercita mijlocul pus la îndemână de legiuitor prin dispozițiile art.  336 Cod procedură penală care arată în aliniatul 1 că „Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.”. Privitor la procedura de urmata cuprinsul aliniatului 2 indică faptul că  „Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.” Având însă în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 478 Cod procedură penală singurul titular al acordului, din perspectiva organului de urmărire penală este procurorul care conduce și supraveghează ori efectuează personal urmărirea penală în cauză, considerăm, în acord și cu alți autori, că „cenzurând ordonanța prin care procurorul respinge cererea de încheiere a acordului, conducătorul parchetului este îndreptățit să se raporteze numai la legalitatea motivelor pe care se întemeiază respingerea, fără a putea cenzura aspecte de oportunitate ale încheierii acordului.” Așadar, crede că în măsura în care procurorul „titular” de caz nu dorește încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, un asemenea acord nu va putea fi încheiat, acesta fiind singurul care poate decide cu privire la oportunitatea încheierii acordului, opinie care nu poate fi îngrădită sau infirmată de către procurorul ierarhic superior, indiferent de considerentele, temeinice sau nu, care stau la baza respingerii cererii inculpatului de către procurorul care conduce și supraveghează urmărirea penală ori efectuează.

CAPITOLUL III

3.Regimul căilor de atac

Art. 488 NCPP prevede că sentința pronunțată potrivit art. 485 poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare, dispozițiile art. 480 alin. (3) fiind aplicabile și în calea de atac a apelului.

Potrivit art. 409 pot face apel urmatoarele persoane

“a) procurorul, referitor la natura penală și latura civilă;

b) inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;

c) partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în masura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă; d) persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală;

e)martorul, expertul, interpretul sau avocatul, în ceea ce privește chestiunile juridice, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate;

f) orice persoană fizică ori juridical ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.”

Potrivit art. 488 NCPP ”(1) Împotriva sentinței pronunțate potrivit art. 485, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare.

(2) Împotriva sentinței prin care acordul de recunoaștere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia.

(3) La soluționarea apelului se citează inculpatul.

(4) Instanța de apel pronunță una dintre următoarele soluții:

a) respinge apelul, menținând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;

b) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost admis numai cu privire la felul și cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia și pronunță o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător;

c) admite apelul, desființează sentința prin care acordul de recunoaștere a fost respins, admite acordul de recunoaștere a vinovăției, dispozițiile art. 485 alin. (1) lit. a) și art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.”

Încheierea și acceptarea acordului de recunoaștere a vinovăției presupune acceptarea de către inculpat a bazei faptice incriminate acestuia. Drept urmare, sentința pronunțată în cadrul acestei proceduri poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile procesuale și măsura de pedeapsă stabilită.

Așadar, sentința prin care se soluționează admiterea sau respingerea acordului de recunoaștere a vinovăție ar putea fi atacată doar de procuror sau inculpat. Sentința poate fi atacată doar cu privire la felul și cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, partea vătămată fiind înlăturată dintre titulari.

În concluzie, legislația penală și procesual penală, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, aduce cu sine o serie de instituții noi, notabile, acordul de recunoaștere a vinovăției fiind una dintre acestea.