Regimul Aplicabil Activitatii de Import Export In Spatiul Comunitar Si Metamorfozele Normative ale Cadrului Derularii Comertului Exterior Romanesc
ABREVIERI/ ACRONIME
ACR – Acorduri comerciale regionale
AD – Acreditiv documentar
AELS – Asociația Europeană a Liberului Schimb
AES – Sistemului Automat de Export
AIS – Sistemului Automat de Import
ASLR – Asociația Societăților de Leasing din România
ASYCUDA++ – Sistemul de procesare a declarației vamale
AUPS – Autorizații Unice pentru Proceduri Simplificate
C&D – Cercetare și Dezvoltare
CAEN – Codul Activităților din Economia Națională
CCG – Consiliul de Cooperare a țărilor arabe din Golf
CCIR – Camera de Comerț și Industrie a României
CDI – Cercetare, Dezvoltare și Inovare
CIF – Cost, Insurance and Freight
CNCMF – Clauza națiunii cele mai favorizate
CNP – Comisia Națională de Prognoză
CNSR – Cadrul Național Strategic de Referință
CSC – Cadrul de Sprijin Comunitar
DDA – Agenda de Dezvoltare Doha
DG REGIO – Directoratul General al Comisiei Europene pentru Politica Regională
DPI – Drepturi de Proprietate Intelectuală
EAO – Operatori Economici Autorizați
EPO – Biroul European pentru Patente
ERDF – Fondul european de dezvoltare regională
ESF – Fondul social european
EUROSTAT – Biroul de Statistică a Comunității Europene
FC – Fond de Coeziune
FEADR – Fondul Agricol European pentru Dezvoltare Rurală
FEDR – Fondul European Regional de Dezvoltare
FEP – Fondul European pentru Pescuit
FNCG – Fondul Național de Co-Garantare
FOB – Free On Bord
FSE – Fondul European Social
GATT – Acordul general pentru tarife și comerț
GIS – Sistem Geografic de Informare
HG – Hotărâre de Guvern
HUF – Forint Unguresc
IAM – Impozit alternativ minim
IAS – Impozitul Antreprenorial Simplificat
ICS – Sistemul de Control al Importurilor
IFA – Impozit Forfetar Anual
INS – Institutul Național de Statistică
ISD – Investiție Străină Directă
ISO – Organizația Internațională pentru Standardizare
JAI – Justiție și Afaceri Interne
MEC – Ministerul Economiei și Comerțului
NACE – Nomenclatorul Activităților din Comunitatea Europeană
OECD – Organizația Economică de Dezvoltare și Cooperare
OETI – Observatorul European pentru Tehnologia Informației
OLAF – Biroul European Anti-Fraudă
OMC – Organizația Mondială a Comerțului
PCC – Politica Comercială Comunitară
PAC – Politica agricolă comună
PAE – Puncte de Acces Electronice Unice (Single Electronic Access Points)
PCSA – Politici comune de securitate și apărare
PE – Parlament European
PESC – Politica Externă și de Securitate Comună
PND – Planul Național de Dezvoltare
PO – Program Operațional
POR – Program Operațional Regional
POS CCE – Program Operațional Sectorial "Creșterea Competitivității Economice"
POS DRU – Program Operațional Sectorial "Dezvoltarea Resurselor Umane"
PPC – Paritatea Puterii de Cumpărare
PSNDR – Planul Strategic Național pentru Dezvoltare Rurală
RGC – Raportul Global pentru Competitivitate
RMF – Risk Management Framework
RU – Resurse Umane
SFIT – Echipa de Informare privind Fondurile Structurale
SG – Scrisoare de garanție (bancară)
SGP – Schema de Preferințe Generalizate
SIIV – Sistemul Informatic Integrat Vamal
SM – State membre (ale UE)
SMIS – Sistemul Unic de Management al Informației
SPC – Standardele Puterii de Cumpărare
SPCA – Sistemul de Preferințe Comerciale Autonome
SEE – Spațiul Economic European
SRPT – Sistemul de Resurse Proprii Tradiționale
SWOT – Puncte tari, Puncte slabe, Oportunități și Amenințări
TEN – Rețeaua Trans-Europeană de Energie
TI – Tehnologia Informației
TIC – Tehnologia Informației și Comunicațiilor
TT&I – Transfer Tehnologic și Inovare
VAB – Valoare Adăugată Brută
VAMI – Venitul alternativ minim impozabil
VIES – Sistem informatic VIES privind plata TVA
VIES WATT – International Exchange Sistem
WEF – Forumul Economic Mondial
ZES – Zone economice speciale (În teză am utilizat și varianta „SEZ”)
ZLE – Zone libere pentru exporturi
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
… În mod cert, renunțarea la frontierele intracomunitare va determina o reducere substanțială a birocrației pentru comercianții din UE, atât în domeniul fiscal, cât și în cel vamal. Apoi, faptul că firmele nu vor mai înregistra timpi de așteptare la noile frontiere intra-comunitare este de natură să sporească substanțial eficiența operațiunilor de transport, diminuând considerabil costurile aferente.
Tendințe manifestate în planul comerțului internațional
● Expansiunea comerțului internațional: mutații și tendințe la nivel global
Așa cum relevă literatura de specialitate, dintotdeauna creșterea comerțului internațional a fost mai accelerată decât creșterea economică globală, excepție făcând doar perioada 1913 -1950. Între 1720 și 1913, creșterea comerțului internațional a fost de circa o dată și jumătate mai ridicată decât cea a PIB. Slaba creștere a PIB între 1913 și 1950 – perioada cu cea mai redusă creștere economică medie de după 1820 – a fost însoțită de o creștere încă și mai redusă a comerțului internațional, afectată de război și protecționism.
În această perioadă s-a produs marea criză (1929-1933), în care comerțul internațional a scăzut în volum cu circa 60%, ceea ce a reprezentat o contracție fără precedent a schimburilor comerciale în perioada modernă, țările încercând să depășească propria criză economică și șomajul prin intermediul barierelor protecționiste.
Ritmul mediu de creștere înregistrat în perioada 1960-2002 (de 11%) nu a produs mutații semnificative în ceea ce privește ponderea țărilor dezvoltate în total exporturi mondiale, dar a dus la modificări semnificative în cazul țărilor din Europa Centrală și de Est, a căror pondere în exporturile mondiale a scăzut de la circa 10%, în 1960, la circa 5% în 2002, modificarea fiind evidentă începând cu 1990.
Pe ansamblu, în decursul ultimilor 50 de ani, comerțul internațional a crescut în mod evident mult mai repede decât producția, ceea ce a mărit dependența activității economice globale a țărilor față de schimburile internaționale. Ca medie anuală, exporturile de mărfuri au crescut cu circa 6% între 1948 și 1997, în timp ce creșterea medie a producției a fost de numai 3,7%. În ultimii zece, ritmul de creștere al exporturilor mondiale a fost de peste două ori mai rapid decât cel al producției mondiale, tendință care nu se regăsește însă și în anii următori. Autori consacrați în domeniu susțin că, în această materie, există diferențe semnificative între regiuni. Cât privește structura comerțului internațional, aceasta a evoluat profund pe parcursul perioadei considerate, în special în ceea ce privește agricultura și produsele manufacturate. Exportul produselor agricole reprezenta aproape 47% din totalul exporturilor de mărfuri în 1950 și numai 12% în 1996. În schimb, produsele manufacturate, care reprezentau 38% din exporturi în 1950, urcă la 77% în 1996. Ponderea industriilor extractive în totalul exporturilor de mărfuri a rămas mult mai stabilă, fluctuațiile datorându-se numai variației prețurilor, în principal pentru petrol.
O altă tendință apreciabilă se înregistrează în rândul țărilor OCDE, unde, între 1980 și 1995, comerțul cu servicii a crescut de două ori mai repede decât comerțul cu mărfuri. Este ilustrativ faptul că valoarea comerțului cu servicii depășește 1500 miliarde dolari, fiinde ce circa 20% din comerțul mondial.
Relevăm faptul că cifrele privitoare la comerțul internațional cu servicii nu vizează decât comerțul transfrontalier, fără să includă și vânzările efectuate de firmele străine prezente în țările importatoare. Ponderea serviciilor crește în continuare, acestea reprezentând doar un sfert din comerțul internațional, dar peste 60% din producția mondială.
Potrivit literaturii de specialitate, globalizarea a fost asociată cu creșterea fluxurilor private de capital înspre țările în curs de dezvoltare (pe parcursul anilor ’90), după o perioadă caracterizată prin slabe mișcări ale capitalului în această direcție, în anii ’80. În ultimii ani, structura mișcării de capital privat s-a modificat semnificativ. Categoria cea mai importantă o reprezintă investițiile străine directe; investițiile de portofoliu și creditele bancare au scăzut dramatic ca urmare a crizei financiare din a doua jumătate a deceniului al zecelea.
Tot în acest context facem unele referiri și la proliferarea acordurilor comerciale regionale, ca trăsătură distinctă a sistemului comercial multilateral în ultimul deceniu. Documentele internaționale în cauză sunt acorduri interguvernamentale, între două sau mai multe țări, prin care părțile semnatare cad de acord asupra unor condiții avantajoase în cazul schimburilor comerciale reciproce, altele decât cele aplicate cu restul țărilor membre OMC. Numărul lor a crescut permanent, astfel încât, în iunie 2002, circa 250 de astfel de acorduri erau notificate la GATT. De remarcat creșterea explozivă a acestor acorduri începând cu anii ’90 (129 din cele 250 de acorduri fiind notificate după ianuarie 1995).
La jumătatea anului 2005 erau în vigoare peste 170 dintre acestea, alte circa 70 de acorduri se estimează a fi operaționale nefiind încă notificate. Numărul lor va continua să crească, astfel încât, în cazul în care vor fi încheiate atât ACR planificate a se realiza cât și cele aflate în curs de negociere, la finele lui 2005 ACR în vigoare ating (aproximativ) cifra 300.
Se consideră că ACR sunt complementare sistemului comercial multilateral, în ciuda faptului că natura lor este discriminatorie, ele reprezentând o derogare de la principiul general (CNCMF). În același timp, efectele lor asupra liberalizării schimburilor comerciale și a creșterii economice nu sunt foarte clare, opiniile experților asupra impactul economic al acestora fiind deseori contradictorii.
Creșterea numărului de ACR, în paralel cu preferința tot mai accentuată către acorduri bilaterale de liber schimb, a generat un fenomen de paralelism la nivelul statelor membre. Deoarece fiecare ACR tinde să-și creeze propriul său regim comercial, a devenit deja un fapt comun coexistența în cadrul aceleiași țări a unor reguli comerciale diferite, aplicabile partenerilor din diferitele ACR. Acest lucru este de natură să împiedice fluxurile comerciale, în special datorită costurilor suplimentare implicate de nevoia asigurării compatibilității între seturi diferite de reglementări comerciale.
Riscul creșterii lipsei de coerență și uniformitate la nivelul politicii comerciale dintr-o anumită țară sporește pe măsură ce „arhitectura” unui ACR este mai complexă. ACR de „ultimă generație” nu se mai opresc în mod exclusiv asupra aspectelor tarifare, ci au în vedere și alte elemente de politică comercială, precum clauza de salvgardare, normele tehnice, formalitățile vamale etc., sau chiar un cadru comun pentru comerțul reciproc cu servicii. Cele mai sofisticate ACR merg chiar dincolo de mecanismele tradiționale specifice politicii comerciale pentru a include reguli privind investițiile, competiția, mediul înconjurător sau forța de muncă.
În mod particular, la toate aceste evoluții, sunt vulnerabile statele cu nivel mediu sau scăzut de dezvoltare, datorită dimensiunii reduse a pieței interne și nevoii vitale de piețe de desfacere externe. De regulă, statele în curs de dezvoltare încheie ACR-uri între ele, numărul acestora reprezentând în prezent circa 30-40% din ACR-urile în vigoare.
Subliniem, în fine, că, pentru o țară în dezvoltare, beneficiind de capacitate administrativă limitată, poziția în negocierea unui ACR este, cu certitudine, una dezavantajoasă.
România vs. Politica fiscală și vamală a UE, în contextul schimburilor comerciale intracomunitare
Dată fiind tema demersului de față apreciem ca fiind adecvată introducerea în discuție, în acest context, (și) a impactuluimpactului extinderii în domeniul fiscal și vamal, precum și a viitorului acestor politici în contextul Agendei de la Lisabona, axată în prezent pe creștere economică, competitivitate și pe crearea de locuri de muncă în Uniunea Europeană.
Din momentul semnării Tratatului, România a primit statutul de observator la lucrările Consiliului și ale altor instituții ale Uniunii Europene, inclusiv dreptul de participare la activitățile Parlamentului European. Acesta este un nou stadiu în procesul de pregătire a României pentru aderare, deoarece permite reprezentanților României să asiste la activitatea de zi cu zi a instituțiilor UE și să evalueze implicațiile acesteia pentru cetățenii români.
Încheierea negocierilor a fost posibilă numai în urma realizării în România a unor reforme politice, juridice și sociale majore. Realizarea aderării în 2007 a constituit un obiectiv comun atât pentru România cât și pentru UE, bazându-se pe acceptarea de către România a întregului “acquis”, legislația completă a Comunității și a UE. Evident, acest lucru a presupus și adoptarea și aplicarea acestei legislații.
Trebuie să relevăm că, încă înainte de momentul aderării, România s-a aliniat în mare parte cerințelor legislației UE, inclusiv în domeniul fiscal și vamal, care este esențial pentru Comunitatea Europeană. Politica fiscală comunitară este strict legată de piața internă, iar Comunitatea Europeană se bazează pe uniunea vamală.
● O privire de ansamblu
Pregătirile pentru aderare au permis modernizarea administrațiilor fiscală și vamală. Acesta a fost rezultatul nu numai al alinierii legislative, dar și al asistenței tehnice și financiare substanțiale. S-au investit fonduri comunitare în capacitatea administrativă, dar și în activități de instruire, pentru funcționarii vamali, fiscali etc., care reprezintă elementul de bază al unei administrații financiare și vamale moderne și eficiente.
În cadrul uniunii vamale, bunurile din afara Comunității “circulă liber”, la fel ca bunurile care își au originea pe teritoriul comunitar. Așadar, comerțul între cele 27 de state membre nu mai întrunește vechile caracteristici care permiteau încadrarea în conceptul clasic de “comerț exterior”.
Anul 2007 face ca responsabilitățile serviciilor vamale române să se schimbe, în sensul că se trece de la protejarea “frontierelor vamale” naționale la protejarea “frontierei vamale” a Comunității. Pe lângă aplicarea procedurilor vamale ale Comunității, serviciile vamale din România au un rol aparte în implementarea mai multor politici comunitare, precum Politica Comercială Comună (ex. taxele antidumping, cotele pentru produsele textile, protecția proprietății intelectuale…), Politica Agricolă Comună, precum și prohibițiile și restricțiile referitoare la protecția mediului (ex. specii de animale și plante pe cale de dispariție), sănătatea publică (precursori de stupefiante) etc.
Evoluțiile ulterioare în direcția realizării complete a sistemului e-customs (gestionarea electronică a operațiunilor vamale) în întreaga Europă sunt esențiale din acest punct de vedere și reprezintă elementul central al Codului Vamal Modernizat, care se află în prezent în pregătire.
În mod cert, renunțarea la frontierele intracomunitare determină o reducere substanțială a birocrației pentru comercianții din UE, atât în domeniul fiscal, cât și în cel vamal. Apoi, faptul că firmele nu mai așteaptă la noile frontiere intra-comunitare este de natură să reducă substanțial durata operațiunilor de transport, diminuând considerabil costurile aferente.
Din perspectivă fiscală, apreciem că renunțarea la finanțarea în avans a cotei TVA aferente importurilor constituie un avantaj economic apreciabil pentru toate Statele Membre care desfășoară activități economice în cadrul Uniunii Europene.
Evoluțiile în planul arătat presupun implementarea unor sisteme IT de interoperabilitate fiscală. Aceste sisteme IT sunt cruciale pentru funcționarea corectă a pieței interne, impunându-se ca administrația fiscală națională să adopte și să transpună în practică toată gama de măsuri pentru a îndeplini cerințele legate de interconectivitate.
Referindu-ne la prioritățile Comisiei Europene în domeniul fiscal și vamal pentru următoarea perioadă, trebuie să spunem că, așa cum deja se cunoaște, Comisia Barroso și-a stabilit ca obiective strategice prosperitatea, solidaritatea și securitatea continentului european. În paralel cu acestea, s-a decis relansarea Strategiei de la Lisabona, îndreptându-se eforturile în direcția stimulării creșterii economice, competitivității și creării de locuri de muncă și păstrând în același timp modelul social european și promovând dezvoltarea durabilă.
● Repere ale cadrului fiscal și vamal
Evident, politica fiscală și vamală joacă un rol vital în realizarea obiectivelor de genul arătat mai sus. Să mai amintim doar că, prin recenta extindere, Uniunea Europeană a devenit cea mai mare piață internă competitivă din lume, cu 485 de milioane de consumatori. Și de aceea, apreciem noi, impozitarea n-ar trebui să împiedice, ci să promoveze buna funcționare a acestei piețe uriașe.
Prioritățile în acest domeniu sunt: eliminarea birocrației, reducerea costurilor de conformitate, precum și eliminarea dublei impozitări. Apoi, ar trebui asigurate reguli mai simple, transparente și previzibile pentru companiile care operează în mai multe state membre.
● Bază de impozitare consolidată comună pentru companii
♦ În domeniul impozitării directe, una dintre prioritățile Comisiei este crearea unei baze de impozitare consolidate comune în Uniunea Europeană. În prezent, companiile trebuie să aplice 27 de seturi diferite de reguli dacă au activități impozabile în cele 27 de state membre, ceea ce duce la costuri de conformitate semnificative.
Un set unic de reguli privind impozitarea companiilor, valabil în toată Uniunea Europeană, ar elimina majoritatea obstacolelor fiscale întâmpinate în cazul investițiilor transfrontaliere.
♦ Pe termen scurt, Comisia are în vedere o recomandare pentru ca acele state membre doritoare să permită, pentru o perioadă experimentală de 5 ani, întreprinderilor mici și mijlocii să aplice regulile fiscale valabile în țara de reședință și filialelor din alte state membre participante.
● Concurența fiscală și codul de conduită
♦ Relevăm că existența unei baze de impozitare comună pentru companii, valabilă în toată Uniunea Europeană, nu implică o rată de impozitare comună.
Stabilirea ratelor de impozitare pentru companii rămâne de competența statelor membre.
♦ Eliminarea concurenței fiscale dăunătoare, care subminează concurența loială, erodează veniturile provenite din impozite și descurajează statele membre să facă eforturi să elimine barierele de natură financiar-fiscală, trebui să continue.
Din acest punct de vedere, continuă acțiunile, conform Codului de conduită pe care statele membre l-au adoptat în anul 1997, în vederea eliminării regimurilor de impozitare nocive pentru mediul de afaceri și monitorizării imobilismului acestor regimuri.
● Măsuri vizate în domeniul impozitării companiilor
Trebuie spus că există o țintă pe termen lung de a stabili o bază de impozitare comună pentru companii la nivelul Uniunii Europene; totuși, se fac și propuneri care să vizeze probleme specifice ale companiilor, acolo unde este cazul.
Există un istoric pozitiv al Directivelor adoptate în domeniul impozitării directe, precum tratamentul fiscal al dividendelor plătite companiilor-mamă de către filiale, al fuziunilor transfrontaliere și al plăților dobânzilor și drepturilor de autor între companiile asociate.
● Sistemul de impozitare indirectă prin TVA
În privința sistemului de impozitare indirectă prin TVA, Comisia urmărește realizarea strategiei de simplificare, modernizare și aplicare mai uniformă a actualului sistem de TVA în funcție de destinație. Aceasta este cea mai bună metodă de a reduce birocrația cu care se confruntă mediul de afaceri și este în beneficiul consumatorilor europeni. Una dintre prioritățile urmărite în mod special este simplificarea obligațiilor aferente plății TVA în cazul activităților desfășurate în interiorul Comunității.
♦ Două propuneri ale Comisiei prezintă o importanță deosebită din acest punct de vedere. În primul rând, propunerea de impunere a unui “ghișeu unic”, unde comercianții să-și poată achita în statul membru unde sunt stabiliți toate obligațiile privind plata TVA pentru activitățile desfășurate pe întreg teritoriul UE.
În al doilea rând, propunerea schimbării locului impozitării serviciilor furnizate de la companie la companie.
În timp ce o mare majoritate a statelor membre sunt în favoarea acesteia, opoziția unei mici minorități face ca firmele să nu poată beneficia, până în acest moment, de propunerea care ar face aplicarea TVA mai simplă și mai corectă în cazul serviciilor furnizate companiilor.
♦ Comisia are în vedere o propunere de schimbare a locului impozitării serviciilor furnizate de companii către consumatori. Principalul obiectiv este ca locul impozitării să fie în continuare locul în care este consumat serviciul.
Aceasta este cea mai bună cale de a preveni distorsiunile generate de concurență și de dubla impozitare sau de neimpozitarea furnizării de servicii internaționale.
Regulile existente trebuie să fie schimbate ca urmare a creșterii volumului de servicii transfrontaliere și la distanță, precum telecomunicațiile, serviciile de transmisie radio și TV și serviciile furnizate prin mijloace electronice.
♦ În privința nivelurilor de impozitare, miniștrii Uniunii Europene au agreat ca rata standard minimă a TVA de 15% să fie menținută până în 2010.
♦ În plus, este vital să se ajungă la un acord la nivelul Consiliului de Miniștri asupra unei soluții durabile cu privire la cotele TVA reduse. Propunerea Comisiei cu privire la cotele TVA reduse datează din iulie 2003, obiectivul constituindu-l simplificarea actualelor reguli complexe și asigurarea unui tratament egal pentru toate statele membre, atât vechi cât și noi.
● Taxarea alcoolului (accizarea)
♦ În materie de impunere indirectă, prin accize, arătăm că și în acest domeniu Comisia acordă maximă importanță păstrării integrității Pieței Interne. Comisia nu intenționează să intervină în domenii care sunt în responsabilitatea Statelor Membre.
Cu toate acestea, un anumit grad de apropiere a ratelor accizelor este esențial pentru a reduce distorsiunile legate de concurență și de fraudă în cadrul Pieței Interne.
♦ Acest lucru este valabil în cazul impozitării alcoolului.
♦ Deși majoritatea Statelor Membre sunt de acord că buna funcționare a Pieței Interne necesită apropierea ratelor, în continuare, există puncte de vedere diferite cu privire la importanța ratelor de accizare a alcoolului, care sunt o expresie a circumstanțelor, culturilor și tradițiilor naționale.
● Taxele aplicate pentru autoturisme
O altă propunere importantă de taxare indirectă pe care Comisia urmează să o adopte se referă la taxele aplicate pentru autoturisme. Scopul acestei propuneri este să îmbunătățească funcționarea Pieței Interne și să asigure Comunității mijloacele necesare pentru a-și atinge obiectivele stabilite prin Protocolul Kyoto de reducere a emisiilor de CO2 la autoturisme.
● Modernizarea Codului vamal, securitatea vamală și combaterea contrafacerii
♦ Așa cum deja am arătat, politica vamală poate contribui într-o mare măsură la întărirea competitivității companiilor europene prin simplificarea mediului în care operează comercianții. Aceasta presupune simplificarea și armonizarea regulilor și procedurilor vamale, creându-se și baza legală pentru gestionarea electronică a operațiunilor vamale (e-Customs).
♦ Sistemul vamal al UE trebuie să răspundă și preocupărilor din ce în ce mai serioase legate de securitate și să contribuie la combaterea terorismului internațional prin controale mai stricte și mai eficiente la frontieră.
Adevărata provocare, subliniem noi, este o mai bună securizare, însă fără a afecta comerțul legal.
♦ O altă prioritate importantă în domeniul politicii vamale este combaterea contrafacerii și pirateriei, activități ale căror volum reprezintă aproape 10% din comerțul mondial, cu 500 de miliarde de euro anual.
♦ Având în vedere volumul din ce în ce mai mare de produse farmaceutice, alimentare, piese auto sau chiar pentru avioane contrafăcute, se apreciază că fenomenul contrafacerii are consecințe serioase nu numai legate de pierderile de venit la bugetele de stat și ale companiilor, dar amenință și sănătatea și securitatea consumatorilor.
♦ Combaterea contrafacerii urmează a fi realizată prin întărirea cooperării între autoritățile vamale naționale, între autoritățile vamale și alte organisme de aplicare a legii, între administrațiile vamale și sectorul privat, precum și între UE și țările din care provin mărfurile contrafăcute.
O privire asupra economiei românești din perspectiva competitivității și a potențialului de susținere/ derulare a unui comerț exterior performant
Creșterea economică durabilă, dezvoltarea comerțului exterior și îmbunătățirea standardului de viață al populației sunt determinate de dezvoltarea competitivității economiei în contextul provocărilor mondiale – globalizarea economiei, deschiderea piețelor internaționale, schimbările tehnologice rapide -, provocări ce trebuie să fie transformate în oportunități de economia românească.
Analiza factorilor de competitivitate și identificarea problemelor cu care se confruntă România în scopul găsirii soluțiilor optime pentru rezolvarea acestora reprezintă o necesitate pentru evaluarea potențialului economic viitor al țării.
Studiul privind competitivitatea statelor lumii – pentru anul 2005 – a situat România pe locul 67 din 117 țări analizate, în urma țărilor recent intrate în UE (valul imediat anterior), dar și a celorlalte țări candidate (la acel moment): Bulgaria – locul 58 – și Turcia – locul 66.
De regulă, competitivitatea se analizează pe baza a trei categorii de factori: tehnologia, cadrul instituțional și mediul macroeconomic, plecând de la premisa că fără tehnologie nu poate fi menținut pe termen lung un standard înalt de viață realizat doar pe baza acumulării de capital, că instituțiile sunt cele care asigură dreptul de proprietate, respectarea contractelor, eficiența și transparența cheltuielilor guvernamentale, în timp ce politicile monetare și fiscale și stabilitatea instituțiilor financiare au un important rol în asigurarea dezvoltării pe termen lung.
Raportul Competitivității Globale – WORLD ECONOMIC FORUM (2003 și 2004) situa România în ceea ce privește tehnologia pe poziția 55, din punct de vedere al mediului macroeconomic pe locul 58, iar din punct de vedere al instituțiilor publice pe locul 67 din 80 de țări analizate.
În ultimii cinci ani, România a înregistrat o stabilitate macroeconomică esențială pentru dezvoltarea durabilă a țării, marcată de o creștere consistentă a PIB, bazată pe investiții, exporturi și mai puțin pe consum. Un element pozitiv care arată schimbările structurale care au avut loc în România este reprezentat de creșterea constantă a ponderii sectorului privat în PIB, care a ajuns la peste 70% (față de 63,7% în anul 1999).
Cu tot progresul substanțial realizat în ultimii ani, România se află încă în urma competitorilor europeni din punct de vedere al dezvoltării economice, fapt ilustrat și de nivelul PIB la PPC înregistrat, care reprezintă în jur de 50% din PIB–ul realizat de țările care au aderat la UE în 2004 și aproximativ 40% din cel al celor mai slab dezvoltate țări din UE (Grecia, Portugalia). De asemenea, nivelul PIB pe locuitor (la standardul parității de cumpărare), aflat la cca. 1/3 din media UE, ilustrează decalajul substanțial față de UE.
Evoluția productivității muncii (PIB la paritatea puterii de cumpărare/ persoană ocupată) a înregistrat un trend pozitiv, dar cu toate acestea, productivitatea economiei românești reprezintă sub 40% din productivitatea medie înregistrată în UE, ceea ce demonstrează necesitatea găsirii pârghiilor adecvate pentru îmbunătățirea valorii acestui indicator.
Creșterea productivității depinde nu numai de dezvoltarea tehnologică, dar și de creșterea calității produselor, a marketingului și a aplicării rezultatelor cercetării, dar și a altor surse care determină majorarea valorii adăugate pentru produsele realizate.
Dată fiind tema demersului de față, arătăm că dinamizatorii creșterii economice din ultimii ani au fost exportul și investițiile. Exportul României a avut o evoluție marcant pozitivă după anul 2000, dar s-a bazat în mare măsură pe produse cu valoare adăugată scăzută. Cel mai mare volum de exporturi s-a înregistrat în industria confecțiilor textile, în care predomină activitatea de perfecționare activă (lohn), urmată de industria metalurgică în care se realizează în special oțeluri inferioare și mai puțin oțeluri speciale.
Trebuie remarcat însă că s-au înregistrat anumite progrese în ceea ce privește exportul de produse ale industriei de echipamente, aparate radio, televiziune și comunicații, ale industriei de mașini și aparate electrice și industriei de mijloace de transport (în special automobile), sectoare caracterizate de produse cu valoare adăugată crescută.
Creșterea competitivității produselor românești, înregistrată începând cu anul 2005, s-a reflectat în schimbarea structurii exportului de produse industriale. Astfel, exportul de produse de joasă tehnologie și cel de resurse a scăzut, în timp ce exportul de produse de medie tehnologie a crescut simțitor.
În ceea ce privește importurile, ponderea produselor cu înaltă și medie tehnologie este aproximativ egală cu cea a produselor de joasă tehnologie. Aceasta demonstrează că în România tehnologia este în mare parte importată, nefiind decât în mică măsură creată la nivel local, iar atunci când este disponibilă, inovația autohtonă este dificil de promovat și transferat către firmele productive.
Valoarea mare a volumului importurilor din ultimii ani, care a determinat solduri comerciale negative (aprox. 15 mld. euro, la 31 decembrie 2006), s-a datorat în primul rând importurilor de mașini și aparate industriale destinate modernizării capacităților industriale și realizării de noi investiții, ceea ce a implicat în mare măsură importul de tehnologie din țările dezvoltate industrial și mai puțin producerea de tehnologie nouă în țară. În concluzie, se poate afirma că în mare măsură produsele românești oferite la export sunt competitive prin cost, și nu prin inovare.
Costul scăzut al forței de muncă este sursa dominantă de avantaj competitiv, un avantaj care scade progresiv odată cu aderarea la UE, determinând astfel ca principală direcție de acțiune încurajarea cercetării interne și a inovării care va avea ca rezultate benefice reducerea importurilor de tehnologii și echipamente și creșterea valorii adăugate brute a produselor atât pentru piață internă, cât și pentru export.
Investițiile reprezintă o forță motrice importantă pentru dezvoltarea economiei. Investițiile străine directe pot aduce o creștere substanțială a productivității prin faptul că aduc nu numai tehnologia proprie, dar și cea mai bună practică. În ultima perioadă s-a manifestat o creștere a volumului de investiții străine directe (ISD) în România, fluxul de ISD a totalizând 4.098 mil. Euro (conform Balanței de plăți a Băncii Naționale a României), ceea ce reprezintă o creștere cu peste 111% față de cifrele anului 2003. România a micșorat astfel decalajul și a intrat în competiție cu țări performante în atragerea ISD din Europa Centrală și de Est.
Orientarea investitorilor străini în special către industrie se datorează avantajelor oferite de România în acest domeniu (prețul terenului redus comparativ cu celelalte țări din regiune, forță de muncă ieftină și calificată în domeniul industrial, capacități de producție, tradiție). Pe de altă parte, amplitudinea creșterii ISD a fost afectată într-o mare măsură de gradul de dezvoltare a infrastructurilor de transport, comunicații și energetice, care nu sunt la nivel european și nu asigură realizarea în cele mai bune condiții a activității economice a țării.
Un element determinant pentru creșterea investițiilor străine directe, dar și a celor autohtone este reprezentat de existența unui mediu de afaceri stabil și predictibil. În vederea realizării acestui deziderat s-a elaborat un Plan de acțiuni pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri, prin implementarea căruia s-a realizat simplificarea procedurilor legislative și administrative aferente inițierii și dezvoltării afacerilor pe baze concurențiale și eficientizarea procesului de autorizare și aprobare.
Putem afirma că România a parcurs pași importanți în eliminarea barierelor administrative și birocratice, în simplificarea și regularizarea procedurilor de începere a afacerilor. Procesul de înregistrare a unei societăți cu răspundere limitată implică 6 proceduri, durează 27 zile și costă cca. 220 USD, ceea ce plasează România deasupra mediei țărilor UE.
Apoi, încă din anul 2003, a fost restructurat cadrul instituțional al politicii de concurență și ajutor de stat în România, prin unificarea celor două instituții existente într-o singură autoritate responsabilă – Consiliul Concurenței. De asemenea, a fost adoptată noua legislație cadru în domeniul concurenței și ajutorului de stat, care urmărește armonizarea cu reglementările comunitare relevante, a cărei implementare determină asigurarea unui mediu concurențial corect.
Adăugăm că, pentru creșterea competitivității economiei românești, se impune dezvoltarea unui mediu sigur și dinamic de e-business, prin creșterea numărului și a gradului de exploatare a oportunităților de e-business de către firme în general și în special de către IMM-uri, cunoscând că activitatea de comerț electronic în particular, ca și TIC-ul în general, este de natură a genera semnificative reduceri de costuri pe termen lung și a facilita accesul la piețe interne și externe.
Capitolul 1
O ABORDARE TEORETICĂ PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL
1.1. Elemente conceptuale
1.2. Subiecți participanți la activitatea de comerț exterior
1.3. Balanța de plăți externe
1.4. Fenomene interne și internaționale care influențează activitatea de comerț exterior a României
1.4.1. Fenomene interne de influențare a comerțului exterior al României
1.4.2. Fenomene externe de influențare a comerțului exterior
O ABORDARE TEORETICĂ PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL
În orice țară, susținerea producției pentru export, echilibrarea balanței de plăți și menținerea sub control a deficitului de cont curent constituie importante obiective de politică economică, dar și preocupare esențială în plan normativ, juridic. Schimburile internaționale de bunuri materiale și servicii își au originea în diferențele de preț ce se înregistrează de la o țară la alta pentru aceeași marfă, prețul reflectând costuri de producție diferite. Apoi, costurile de producție sunt variabile la scară mondială ca urmare a faptului că în cadrul economiei fiecărui stat are loc o corelare de componente. Între acestea, impact deosebit au înzestrarea inegală a țărilor cu resurse naționale, forță de muncă, tehnologie și capital, precum și nivelul diferit al instruirii oamenilor și al capacității de a produce și valorifica noile tehnologii. Combinarea specifică a factorilor de producție duce la structuri de costuri și prețuri diferite de la o țară la alta, ceea ce justifică dezvoltarea unor fluxuri regulate și durabile de mărfuri între diverse state… În acest context, componenta fiscală joacă un rol aparte, care merită toată atenția macrodecidentului.
– Ioan Macovei –
1.1. Elemente conceptuale
Comerțul internațional include totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre două sau mai multe state. Dacă, însă, vom privi lucrurile din unghiul de vedere al unei singure țări, noțiunea în cauză devine comerț exterior, și se referă la export, import, reexport și tranzit.
Activitatea de comerț exterior include (în raporturile cu străinătatea) vânzarea-cumpărarea sau schimburile de mărfuri, prestările de servicii, transporturile și expedițiile internaționale, proiectarea și executarea de lucrări, vânzarea sau cumpărarea de licențe pentru folosirea brevetelor de invenții sau a procedeelor tehnologice, reprezentarea și comisionul, asigurările și turismul și, în general, orice acte sau fapte de comerț.
După cum observăm, activității de comert exterior i se atribuie un conținut foarte larg: alături de formele tadiționale de comerț exterior se include și cooperarea economică și tehnico-științifică.
Formele tradiționale de comert exterior sunt:
a) importul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care se cumpără mărfuri din alte țări și se aduc în țară pentru consumul productiv și neproductiv; într-un sens mai larg, în cadrul importului se include și așa-numitul import invizibil, adică serviciile procurate de o anumită țară din alte țări în domeniile transporturilor, asigurărilor, creditului, turismului, licențelor etc.;
b) exportul de mărfuri, care reprezintă totalitatea operațiunilor cu caracter comercial prin care o parte din mărfurile produse sau prelucrate într-o țară se vând în alte țări; într-un sens mai larg, și exportul cuprinde așa-numitul export invizibil.
Trebuie să spunem că la baza dezvoltării comerțului exterior stau producția de bunuri materiale și politica activă a statului de încurajare, liberalizare și protejare a tranzacțiilor comerciale externe.
După anul 1990 comerțul mondial a avut o evoluție constant pozitivă generată de următoarele elemente: liberalizarea continuă a comerțului, în special prin scăderea taxelor vamale; întărirea grupărilor de comerț regionale; creșterea investițiilor în țările în curs de dezvoltare; revigorarea înregistrată de comerțul exterior al țărilor din Europa de Est și Rusia.
Prognozele economice relevă că tendința de creștere a comerțului internațional va continua și în următorii ani, în contextul accelerării integrării economice mondiale, în condițiile în care ultima perioada a marcat o creștere a comerțului internațional de mai bine de două ori decât economia mondială.
1.2. Subiecți participanți la activitatea de comerț exterior
În funcție de numărul verigilor care intervin între producător și consumatorul din țara în care se face exportul distingem: distribuția directă și cea indirectă (sau export-importul direct și cel indirect).
Dacă export-importul direct presupune faptul că producătorul își realizează prin compartimentele proprii fie exportul fie importul de mărfuri și servicii, export-importul indirect presupune separarea funcțiilor de comercializare de cele de producție în unități autonome care acționează în calitate de comercianți.
Această modalitate de export implică participarea firmelor care lucrează în nume și pe cont propriu și a firmelor care acționează ca intermediari. În categoria firmelor care lucrează în nume și pe cont propriu intră întreprinderile care achiziționează mărfuri de pe piața națională și le vând în străinătate, cumpără produse din alte țări și le desfac în propria țară sau efectuează activități de reexport, revenindu-le profitul ce rezultă din diferența dintre prețul de achiziționare și cel de vânzare.
Aceste întreprinderi pot realiza beneficii și din diferențele de curs al valutelor, diferențe ce se produc fie între momentul cumpărării și cel al plății, fie diferența de curs dintr-o monedă de pe piața furnizoare și moneda din țara în care se vinde marfa.
În funcție de modalitatea în care se realizează relația dintre firma comercială și producătorul exportator, distingem următoarele situații:
– comerciantul obține mărfurile de la producător pe baza unui contract de vânzare – cumpărare, fără ca între ei să existe o înțelegere prealabilă;
– relația de cumpărare a mărfurilor se realizează în condițiile unei înțelegeri prin care producătorul acordă exportatorului dreptul de vânzare pe termen lung.
La activitatea de comerț exterior din afara întreprinderii participă:
Banca, având în principal rolul de mijlocire a plăților, finanțarea operațiunilor de export-import, acoperirea riscurilor;
Bursa, ca piață specială unde se pot negocia mărfuri fungibile, ușor standardizabile și depozitabile, titluri financiare, valute selective și unde se poate acoperi o parte din riscuri.
Expeditorul organizează expediția la export, primește expediția la import, îndeplinește funcția de tranzitor în vamă sau declarant vamal;
Asiguratorul, preia asupra sa o parte din riscuri. Practic, în activitatea economică a țării noastre, în mod curent se realizează conexiuni directe între producătorii de mărfuri destinate comerțului exterior, firme specializate în derularea export-importului și băncile prin care se realizează decontările aferente.
În sensul celor de mai sus, în activitatea de export se disting cel mai frecvent următoarele situații:
– agenți economici care sunt și producători și exportatori direcți;
– agenți economici care sunt producători și exportatori prin comisionari;
– agenți economici care vând mărfuri comisionarului și acesta la rândul său o exportă, adăugând la prețul de cumpărare cheltuielile de transport, profitul propriu, alte costuri;
– exportul realizat prin comisionari – firme mixte sau cu capital străin, situație în care decontarea către producător se poate face și în valută;
– din punct de vedere al decontărilor bancare sunt situații în care agentul economic lucrează fie doar cu o bancă, fie cu mai multe, atât pentru export cât și pentru import;
Practica ne arată că în activitatea unor firme producătoare pentru export se creează și unele relații speciale între partenerii de afaceri sub forma compensărilor, bartare, lohn-uri.
În ultimii zece ani, un element caracteristic comerțului exterior al României îl constituie lohn-ul. Operațiunea de prelucrare în sistem lohn se diferențiază de operațiunile clasice de import și export prin faptul că obiectul acesteia îl constituie prelucrarea materialelor, materiilor prime, produselor semifinite, aparținând uneia dintre părți (importatorul) de către cealaltă parte (exportatorul).
Subliniem că în majoritatea țărilor lumii, materiile prime, piesele de schimb, accesoriile etc. se bucură de tratament vamal preferențial, dacă fac obiectul operațiunilor de prelucrare în lohn.
1.3. Balanța de plăți externe
Totalitatea raporturilor economice ale unui stat cu restul lumii sunt cuantificate pentru a se constata dacă statele au profit sau pierdere în urma operațiunilor de comerț exterior. Poziția unei economii naționale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în două documente: balanța de plăți externe și balanța creanțelor și angajamentelor externe, a căror cunoaștere este necesară în procesul elaborării politicii economice externe a oricărei guvernări într-o lume tot mai interdependentă.
Cele două balanțe sunt rezultatul abordării diferite a relațiilor economice internaționale ale unei țări. Balanța de plăți externe se bazează pe cuprinderea fluxurilor dintre rezidenți și nerezidenți de-a lungul unei perioade de referință, de obicei anul calendaristic, iar balanța creanțelor și angajamentelor externe are în vedere stocul de creanțe și angajamente financiare ale economiei la un moment dat, de regulă la sfârșit de an.
Modificarea acestui stoc este rezultatul tranzacțiilor derulate în raporturile cu restul lumii, lucru reflectat de balanța de plăți externe, dar și efectul schimbărilor petrecute în ratele de schimb, și prețurile utilizate în evaluarea creanțelor și angajamentelor acumulate dea lungul timpului, sau alte ajustări valorice.
În conformitate cu manualul Fondului Monetar Internațional, balanța de plăți este documentul statistic care rezumă într-o formă sistematică tranzacțiile unei economii cu restul lumii de-a lungul unui an. La elaborarea balanței de plăți externe se au în vedere setul de reguli ce definesc agenții, natura tranzacțiilor și modalitatea de înregistrare a acestora, centrul de interes economic, teritoriul economic al unei țări, evaluarea tranzacției, principiul dublei înregistrări.
Structura balanței de plăți externe nu are o formă standard, unică, însă în conformitate cu metodologia Fondului Monetar Internațional fiecare stat membru trebuie să detalieze cel puțin următoarele elemente: contul curent sau balanța de plăți externe curente, contul de capital și financiar sau balanța mișcărilor de capital.
Contul curent cuprinde trei capitole:
Bunuri și servicii, care la rândul său cuprinde:
– balanța comercială, respectiv importul și exportul de bunuri corporale, exprimate în prețuri free on board (f.o.b.), frontiera exportatorului;
– balanța serviciilor, respectiv încasări și plăți generate de comerțul internațional cu servicii de transport, asigurări, recepție și control cantitativ și calitativ de mărfuri, comisioane, taxe, speze, turism, reclamă, publicitate etc.
Venituri sau balanța veniturilor, cuprinde veniturile din investiții directe și de portofoliu, veniturile acumulate de un investitor din deținerea de active financiare etc.
Transferuri curente, includ intrările și ieșirile de resurse reale și financiare fără compensare din partea beneficiarului: transferurile aparțin guvernului, sub forma subvențiilor acordate sau primite pentru susținerea bugetului curent, asistenței tehnice, reparațiilor impuse prin tratate de pace, contribuțiilor la bugetele administrative ale organizațiilor internaționale, persoanelor individuale, sub forma transferurilor private – premii, burse, economii ale muncitorilor – ori entităților neguvernamentale pentru diverse scopuri.
Contul de capital și financiar sau balanța mișcărilor de capital se împarte în două categorii principale de tranzacții:
Contul de capital, care cuprinde toate operațiunile de încasări și plăți în vederea transferului internațional al capitalului pentru achiziționarea sau vânzarea de active nefinanciare care nu sunt rezultatul activității umane (pământul sau bogățiile subsolului) tranzacționate între rezidenți și nerezidenți.
Contul financiar grupează toate tranzacțiile determinate de schimbarea proprietății activelor financiare străine, inclusiv crearea sau lichidarea de creanțe față de restul lumii în cadrul activelor și pasivelor financiare externe ale unei economii.
Din datele oferite de Balanța de plăți externe se pot trage cele mai importante concluzii cu privire la potențialul economic al țării noastre privit sub aspectul activității internaționale, de export-import.
Astfel, principala componentă a BPE și anume contul curent, relevă următoarele aspecte mai importante pentru ultima perioadă a evoluției economiei naționale a României:
Comerțul exterior cu mărfuri este deficitar, în sensul că exporturile au fost permanent mai mici decât importurile conducând la un deficit continuu și de valori însemnate: -3,4 mld. dolari în 1990; -1,6 mld. dolari în 1995; -1,7 mld. dolari în 2000; – peste 5 mld. dolari în 2005.
Comerțul exterior cu servicii este deficitar, accentuând minusul de balanță creat de sectorul de bunuri, evoluând de la – 177 mil. dolari în 1990, la – 233 mil. dolari în 1995, la – 254 mil. dolari în 2000 și la – 115 mil. dolari în 2001, înregistrându-se practic o ușoară creștere peste zero în anul 2003 la nivelul de 70 mil. dolari.
Veniturile au avut tot o contribuție negativă, conducând de asemenea la accentuarea deficitului de cont curent, înregistrând valori de +161 mil. dolari în 1990; – 241 mil. dolari în 1995; -285 mil. dolari în 2000 și -704 mil. dolari în 2003.
Transferurile curente au avut însă o influență pozitivă asupra soldului contului curent, în sensul că deficitul acestuia a fost atenuat cu valori cuprinse între 106 mil. dolari în 1990, 369 mil. dolari în 1995 și 860 mil. dolari în 2000 respectiv 1.854 mil. dolari în 2003.
Cu excepția celui de al treilea element al balanței contului curent, transferurile curente, care a avut o contribuție pozitivă și din ce în ce mai însemnată prin sumele încasate de populație sau de către alte instituții drept ajutoare, donații, transferuri financiare nerambursabile, toate celelalte sectoare sunt deficitare. Se poate remarca în ultimii 5-6 ani un flux constant de încasări de 1-4 mld. EURO anual, generat de forța de muncă românească ce își desfășoară activitatea în străinătate. Aportul acestor fluxuri de încasări reușește în anumite perioade să contrabalanseze pe deplin minusurile din balanța comercială.
Cel de-al doilea element al BPE, respectiv contul de capital și financiar are un sold pozitiv evoluând de la 3,4 mld. dolari în 1990, la 1,5 mld. dolari în 1995, 1,5 mld. dolari în 2000 și aproape 4 mld. dolari în 2005 care, alături de capitolul “Erori și omisiuni” de fapt echilibrează poziția negativă a contului curent.
Statul poate interveni direct prin numeroase pârghii și mecanisme pentru a reechilibra balanța de plăți externe. Rațiunea pentru a interveni în sensul echilibrării BPE este dată de absența ajustării automate și de efectele pe care le poate avea dezechilibrul BPE asupra echilibrului economic general. Balanța de plăți rămâne principalul mijloc de măsurare a valorii și a competitivității externe a unei economii, fiind în același timp un instrument deosebit de util pentru configurarea principalelor politici macroeconomice. În abordarea macroeconomică a nevoii de finanțare a unei economii, balanța de plăți externe reprezintă cel mai important instrument de analiză.
Soluția la criza financiară cu care se confruntă majoritatea țărilor în dezvoltare o constituie acoperirea deficitelor, nu prin emisiune de monedă sau prin credite interne pe termen scurt, ci prin finanțarea acestora, atrăgând resurse de pe piețele financiare internaționale (de preferabil pe termene cât mai lungi), deplasarea finanțării (din punct de vedere al beneficiarului) dinspre sectorul public către sectorul privat, precum și corelarea atentă a scadențelor la aceste finanțări.
1.4. Fenomene interne și internaționale care influențează activitatea de comerț exterior a României
Comerțul internațional este în mod esențial influențat de două fenomene: cele interne și cele externe.
1.4.1. Fenomene interne de influențare a comerțului exterior al României
Cadrul normativ comercial
Date fiind condițiile țării noastre de după anul 1989, cel mai important demers ce trebuia realizat era crearea unui nou cadru legislativ în materie de activitate comercială.
Prima măsură mai importantă a fost adoptarea Legii 31/1990 privind constituirea și funcționarea societăților comerciale, care a asigurat cadrul juridic de înființare a noilor structuri: societăți pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată, societăți în comandită simplă, societăți în comandită pe acțiuni, asociații familiale.
Tot aici se circumscriu: Decretul Lege 96/1990 “privind liberalizarea operațiunilor valutare”, Legea 15/1990 “privind transformarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale”; Legea 26/1990 “privind Registrul Comerțului”; Legea 12/1991 “privind impozitul pe profit”; Legea 35/1991 “privind regimul investițiilor străine în România”; Legea 58/1991 “privind privatizarea”; Regulamentele valutare emise de Banca Națională a României.
S-a creat astfel un pachet esențial de reglementări specifice care să asigure continuarea comerțului exterior, dar și condițiile necesare în vederea atragerii capitalului străin. Tot acum s-au pus bazele mecanismelor de funcționare a bursei de valori și a bursei pieței secundare (RASDAQ).
Apoi, și reglementările valutare au suferit modificări și perfecționări prin intervenții succesive, astfel că în prezent se poate aprecia că există mecanismele adecvate care să susțină în condiții bune activitatea de comerț exterior a României.
Sistemul fiscal
Sistemul fiscal a avut o evoluție sinuoasă și contradictorie, cu aproape 100 de tipuri diferite de impozitări pe care firmele trebuie să le suporte.
Impozitul pe venitul global s-a introdus în anul 2000, gradul relativ ridicat de fiscalitate și varietatea mare a impozitelor generând nenumărate căi de evitare a plății sumelor datorate (economia subterană atingând cote de peste 1/3 din PIB).
Neîncasarea impozitelor și taxelor în special de la firme a adus în fiecare an mari prejudicii bugetului de stat, ceea ce a motivat introducerea, în anul 2005, a sistemului „cotă unică de impozitare (16%)”.
În acest context relevăm și crearea și punerea în aplicare din anul 2004 a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală.
Investițiile străine
Necesitatea investițiilor străine este evidentă, țara noastră fiind în imposibilitatea de a-și asigura dezvoltarea doar cu resursele interne. Pe de altă parte, pe lângă infuzia de capital, se realizează un transfer de tehnologie, îmbunătățirea tehnicilor de management, înviorarea producției, în special cea destinată exporturilor etc.
În perioada 1990-2006, investițiile străine directe în România au depășit nivelul de 10 miliarde dolari, incluzând peste 3 miliarde dolari investiții străine în privatizare.
1.4.2. Fenomene externe de influențare a comerțului exterior al României
Diviziunea mondială a muncii este un proces de specializare internațională în producție a economiilor naționale, stabilit de-a lungul timpului și care reprezintă baza legăturilor dintre ele. Ea arată locul pe care diferitele țări ale lumii îl ocupă în economia mondială și reprezintă temelia materială a fluxurilor economice internaționale.
În perioada postbelică au existat cel puțin două fenomene care au contribuit decisiv la formarea dar și adâncirea diviziunii mondiale a muncii și anume: prăbușirea sistemului colonial, care a dus la crearea a peste 100 noi state precum și, revoluția tehnico-științifică contemporană.
Aceasta din urmă este factorul cel mai dinamizator al economiei mondiale și comerțului internațional cu implicații comune, dar și specifice, pentru fiecare compartiment al economiei mondiale.
Revoluția tehnico-științifică contemporană a determinat o asemenea creștere a nivelului tehnic, a complexității și diversificării producției în general, a industriilor de vârf în special, încât organizarea în fiecare țară a producției tuturor tipurilor de produse a devenit practic imposibilă și în același timp ineficientă din punct de vedere economic chiar pentru cele mai dezvoltate țări ale lumii.
Prin urmare revoluția tehnico-științifică a determinat în mod obiectiv o largă specializare și cooperare cu implicații directe nu numai asupra structurii economiei mondiale, ci și asupra comerțului internațional sub toate aspectele lui.
În consecință, toate țările lumii participă, într-o măsură mai mare sau mai mică, într-o formă sau alta, la circuitul economic mondial, aceasta fiind o implicație firească, de ordin obiectiv a intercondiționării economice generale dintre toate statele lumii.
România, ca membră a comunității internaționale nu face excepție de la cele invocate aici, fiind o participantă activă la schimburile mondiale de valori materiale și spirituale, beneficiind de avantajele participării la diviziunea mondială a muncii.
Totuși, subliniem că această participare se soldează cu un important deficit comercial, exportând mai puțin decât importă.
Globalizarea
Integrarea globală și regională reprezintă o provocare majoră pentru organizațiile internaționale, în special pentru FMI și Banca Mondială.
Principalele forme de manifestare a globalizării sunt: internaționalizarea producției și a tehnologiei; globalizarea piețelor de mărfuri, internaționalizarea piețelor de servicii și integrarea piețelor financiare mondiale.
Indicatorii utilizați în măsurarea integrării economice globale sunt: creșterea comerțului mondial, raportată la creșterea producției mondiale, și creșterea accesului la piețele internaționale de capital, ilustrată de investițiile străine, în special cele directe.
Pe acest plan, investigatiile noastre asupra literaturii de specialitate ne-au condus la constatarea că, în prezent, două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei mondiale: unul de natură tehnologică, care constă în progresul exploziv al vitezei și eficacității comunicațiilor și transporturilor internaționale, concomitent cu reducerea costurilor acestora, și altul – de natură economică, fiind reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naționale din calea fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, tehnologie, capital.
Integrarea economică internațională și regională
Integrarea economică presupune absența discriminărilor sau eliminarea lor progresivă în raporturile dintre state, contribuind astfel la stabilitatea și eficiența economică a relațiilor dintre țările membre.
Etapele de integrare economică și tipurile de integrare în același timp, se prezintă astfel: aranjamente comerciale preferențiale, zone de comerț liber, uniune vamală, piață comună, uniune economică.
Fiecare din tipurile de mai sus prezintă grade mai mari sau mai mici de integrare, fiecare cu specificul lor, adoptarea unuia sau altuia fiind o problemă obiectivă ce ține seama de specificul relațiilor dintre țările membre ale zonei, de nivelul de dezvoltare economică al zonei, de importanța zonei etc.
În general, principalul efect al integrării economice este acela al creării de comerț sau al deturnării de comerț, cu alte cuvinte, integrarea creează pe de o parte o componentă de liberalizare a comerțului, cel puțin între țările membre, dar în același timp conduce și la un efect de discriminatoriu.
Integrarea României în Uniunea Europeană
Țara noastră a debutat în relațiile cu Uniunea Europeană în 1980, fiind primul acord semnat cu o țară estică. Următorul acord de comerț și cooperare s-a semnat în 1991 iar în 1992 au început negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acord semnat în același an, alături de Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia.
Momentul începerii negocierilor de aderare s-a stabilit în 1993 iar criteriile aderării, cunoscute și drept "Criteriile de la Copenhaga" sunt:
– stabilitatea democrației și instituțiilor sale – existența statului de drept, sistem pluripartid, respectarea drepturilor omului, ale minorităților, pluralismul etc.;
– existența unei economii de piață funcționale, capabilă să facă față presiunilor competitive din Uniunea Europeană;
– capacitatea asumării drepturilor și obligațiilor ce decurg din calitatea de membru al Uniunii Europene.
În baza Strategiei de pregătire a aderării țărilor asociate din Europa Centrală și de Est și a măsurilor prevăzute în Cartea Albă a Comisiei Europene privind sprijinirea acestor țări în procesul de integrare, România a urmărit integrarea sa în structurile europene prin patru mijloace: implementarea Acordului de Asociere, înfăptuirea programelor naționale de armonizare a dezvoltării interne cu cea comunitară și crearea structurilor instituționale ce permit accesul la piața internă a Uniunii Europene, participarea la dialogul structurat cu instituțiile Uniunii Europene, asigurarea managementului procesului de integrare.
Toate cele 31 capitole de negociere pe care România s-a angajat să le deschidă s-au finalizat în cursul anului 2004, iar la 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al UE, după semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005.
Politicile comerciale
Politicile comerciale sunt părți componente ale politicilor economice ale statelor și vizează pregnant sfera relațiilor economice externe ale acestora, vizând perfecționarea structurii schimburilor comerciale, restrângerea sau stimularea comerțului cu anumite mărfuri, modificări în orientarea geografică a schimburilor comerciale, îmbunătățirea raporturilor de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exporturilor etc.
Politica de natură comercială include totalitatea reglementărilor adoptate de către stat, sub aspect juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.
Aceasta se dezvoltă pe trei coordonate: promovarea relațiilor economice externe (impulsionarea exporturilor), protejarea economiei naționale de concurenta străină (controlul importurilor) și realizarea unui echilibru dinamic în balanța comercială și de plăți, concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
În anii postbelici, urmare adâncirii interdependențelor economice internaționale, reglementarea relațiilor economice între state a devenit necesară și drept urmare, în afara unor reglementări ale relațiilor economice pe plan bilateral, subregional sau regional, a apărut tendința de multilateralizare a relațiilor economice dintre state prin intermediul unor economii complexe sub egida GATT și OMC.
Politicile comerciale se pun în practică cu ajutorul a trei categorii principale de instrumente și măsuri: instrumente de politică comercială de natură tarifară (vamală), instrumente de politică comercială de natură netarifară, instrumente de politică comercială de natură promoțională.
Politica vamală se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieșirea din țară a mărfurilor și se traduc prin “controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor și mijloacelor de transport, îndeplinirea formalităților vamale, plata taxelor vamale”.
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor când acestea trec granițele vamale ale țării respective, iar nivelul acestora este direct proporțional cu gradul de prelucrare al mărfurilor.
Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări de politică comercială care împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri și servicii și care au ca principal scop apărarea pieței interne de concurența străină și echilibrarea balanței de plăți.
Pe parcursul timpului GATT a încercat să definească mai clar principalele bariere netarifare după cum urmează: cele care implică limitarea cantitativă directă a importurilor; limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul prețurilor, cele care decurg din formalitățile vamale și administrative la import, cele care decurg din participarea statului la activitățile comerciale, cele care decurg din standardele aplicate produselor importate și celor indigene (bunuri tehnice).
Politicile comerciale promoționale și de stimulare a exporturilor de mărfuri cuprind măsuri și reglementări adoptate de către stat și întreprinderi, care vizează impulsionarea globală a exportului țării respective, incluzând:
• Măsurile promoționale, care au ca obiectiv influențarea potențialilor clienți externi pentru a cumpăra anumite produse care sunt disponibile pentru export.
• Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară au drept scop sporirea competitivității exporturilor și creșterea gradului de cointeresare a producătorilor și exportatorilor în vederea impulsionării livrărilor de mărfuri la extern. Acestea au loc atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic.
• Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară și se referă la: creditele de export și asigurarea și garantarea creditelor de export.
*
* *
Urmare a modului de aplicare a politicilor la care ne-am referit aici, constatăm că în ultimii ani exporturile au fost mai mici decât importurile și, drept urmare, anual, se înregistrează un deficit de balanță comercială ridicat. Exporturile au scăzut între 1994 și 2006, sub ½ din total volum de activitate de comerț exterior, iar importurile au crescut de la ½ la aproape 2/3, în aceeași perioadă.
Referindu-ne la ponderea sectorului privat în activitatea de comerț exterior a României, arătăm că acest sector reprezintă operațiunile derulate de către intermediarii de comerț exterior cu capital privat și producătorii privați, care desfășoară în mod direct activitatea de comerț exterior.
Ponderea sectorului privat în total exporturi ajunge la peste 65%, pornind de la 40,5%, iar în schimb la importuri se pornește de la o pondere de 39,2% și se ajunge la peste 70%.
Opinia noastră este că tendințele și previziunile relevă, cu certitudine, atu-uri de creștere preponderent pentru sectorul privat.
Capitolul 2
TEHNICI ȘI INSTRUMENTE DE CREDITARE A OPERAȚIUNILOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
2.1. Creditarea bancară a activității de export-import
2.1.1. Finanțarea pe termen scurt a operațiunilor de comerț internațional (pentru finanțarea exporturilor)
2.1.2. Tehnici de finanțare pe termen mediu și lung: creditul furnizor și creditul cumpărător
2.2. Creditul de scont, ca tehnică bancară de finanțare a exportului; incasso-ul și acreditivul documentar
2.2.1. Analiza relației de scontare
2.2.2. Creditul de accept
2.2.3. Incasso-ul documentar
2.2.4. Finanțarea prin utilizarea acreditivului documentar
2.3. Finanțarea operațiunilor de comerț internațional prin factoring și forfetare
2.3.1. Sistemul de finanțare prin factoring
2.3.1.1. Funcțiile factoringului. Tipologie specifică
2.3.1.2. Tendințe în evoluția factoring-ului
2.3.2. Forfetarea
2.3.2.1. Concepte privind operațiunile de forfetare
2.3.2.2. Facilități ale utilizării forfetării
2.4. Rolul leasing-ului în facilitarea derulării schimburilor economice internaționale
2.4.1. Cadrul teoretic și instituțional al leasing-ului
2.4.2. Derularea operațiunilor de leasing
2.4.3. Dimensiunea pieței leasing-ului
TEHNICI ȘI INSTRUMENTE DE CREDITARE A OPERAȚIUNILOR DE COMERȚ INTERNAȚIONAL
Pe piețele internaționale de bunuri și servicii se manifestă un proces ireversibil de dezvoltare a comerțului cu plata la termen, în detrimentul comerțului cu plata la vedere. Astfel, în vederea creșterii competitivității bunurilor exportate si a atractivității acestora pe piețele externe, structura ofertelor marilor companii îmbraca forma unei oferte pachet (oferta comercială și financiară) prin combinarea aspectelor tehnico-comerciale (caracteristici tehnice, calitate, preț, termen de livrare etc.) cu aspectele financiare (sursă de finanțare, modalitatea și instrumentul de plată, termenul de finanțare, schema optimă de finanțare).
Eximbank Romania –
Transformările economice apărute în ultimele decenii au determinat creșterea fără precedent a rolului creditului internațional în derularea tranzacțiilor comerciale internaționale, precum și diversificarea permanentă a tehnicilor financiar-bancare destinate să asigure utilizarea cât mai suplă a creditului, corespunzător cerințelor participanților la aceste schimburi.
Pe baza literaturii de specialitate, a normelor și practicii în domeniu am recurs la o investigare/ analiză, ale cărei rezultate sunt regăsite în cele ce urmează.
2.1. Creditarea bancară a activității de export-import
Tehnicile financiar-bancare specifice, destinate promovării tranzacțiilor comerciale internaționale dețin un loc aparte în ansamblul relațiilor economice internaționale.
2.1.1. Finanțarea pe termen scurt a operațiunilor de comerț internațional (pentru finanțarea exporturilor)
Creditul pe termen scurt este utilizat în cazul exporturilor de mărfuri de valori relativ mici și cu ciclu de fabricație scurt. Cel mai adesea, vânzarea pe credit pe termen scurt îmbracă forma creditului furnizor, care se caracterizează prin aceea că el este acordat direct de exportator importatorului, sub formă de mărfuri.
Plata contravalorii mărfurilor se face de importator, la o dată ulterioară livrării. Pentru exportator, creditul furnizor prezintă inconvenientul imobilizării fondurilor, fapt ce a determinat diversificarea tehnicilor bancare prin care exportatorii își pot reîntregi fondurile. În același timp, băncile pot acorda credite cumpărător, astfel încât plata mărfurilor să se facă la livrare, creditul fiind acordat importatorului care rămâne obligat față de bancă.
A. Creditele de prefinanțare a exporturilor sunt creditele acordate exportatorului pentru finanțarea producției de export, pe perioada cuprinsă între primirea comenzii și livrarea mărfii la export. Ele au ca scop satisfacerea nevoilor curente sau excepționale ale firmelor care au producție de export.
De regulă, acordarea creditului este condiționată de prezentarea de către exportator a contractului comercial internațional sau a comenzii ferme, din care să reiasă tipul de marfă, cantitatea, graficul de livrare, prețul mărfii și condiția de livrare, modalitatea și termenele de plată.
În funcție de modalitatea de plată convenită în contractul comercial internațional, acordarea creditului către exportator se face astfel: după primirea notificării de la banca emitentă (banca importatorului) a deschiderii în favoarea exportatorului român a acreditivului documentar irevocabil sau în cazul prezentării unei scrisori de garanție bancară în favoarea exportatorului, cambii sau bilete la ordin avalizate de o bancă agreată; plata prin incaso-ul documentar se acceptă numai dacă din analiza efectuată reiese că între parteneri sunt relații de colaborare tradiționale și nu au existat situații de întârziere sau neefectuare a plății; ordinele de plată (dispozițiile de plată valutară externe) sunt acceptate ca modalitate de decontare dacă sunt însoțite de o poliță de asigurare a riscului comercial și de țară sau dacă este vorba de cazul particular al unui contract de factoring.
O solicitare suplimentară din partea băncii este cea referitoare la asigurarea contractului comercial internațional împotriva riscului comercial de neplată și a riscului de țară pe toată perioada de creditare, la o instituție de asigurare agreată de banca finanțatoare.
În acest context, se practică acordarea de credite de prefinanțare specializate. Acordarea acestora este legată de fabricarea și pregătirea pentru export a unui produs strict determinat, de valoare mare și cu ciclu lung de fabricație, caloarea creditului fiind condiționată de valoarea exportului.
Subliniem că exportatorii nu pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor exportate atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.
B. Creditele de export sunt creditele care se acordă exportatorului pentru acoperirea nevoilor de exploatare pe perioada dintre livrarea mărfii și încasarea contravalorii ei din străinătate (durata creditului este de maxim 12 luni de la acordare).
Valoarea creditului se determină în funcție de valoarea creanțelor exportatorilor asupra importatorilor, atestate de documentele de expediție a mărfurilor (factura, documentul de transport, declarația vamală de export, etc.) depuse de acesta la bancă, în momentul solicitării creditului. Creanțele exportatorului asupra importatorului sunt dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute în contractul comercial internațional privind producerea și livrarea mărfurilor.
Din categoria creditelor bancare pe termen scurt legate strict de operațiunea de export, pot fi amintite: avansul pe documente de mărfuri, avansul pe baza cesionării creanțelor, creditele garantate printr-o poliță de asigurare.
● Avansul pe documente de mărfuri
Băncile acordă exportatorilor credite și pe baza documentelor care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporțională cu valoarea mărfurilor gajate în favoarea băncii, dar nu depășește 80% din valoarea lor. De regulă, astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari de mărfuri.
● Avansul pe baza cesionarii creanțelor
Avansul pe baza cesionării creanțelor constituie o facilitate sub forma unui avans acordat exportatorilor pentru reîntregirea fondurilor avansate de aceștia în livrări de mărfuri cu plata pe credite pe termen scurt, prin cesionarea creanțelor deținute asupra importatorilor străini. Creditul se acordă exportatorilor pentru desfășurarea activității curente în bune condiții pe perioada cuprinsă între momentul livrării mărfurilor și până la încasarea contravalorii lor de la importatori (nu mai mult de 12 luni de la acordarea creditului). Cesionarea se efectuează pe baza declarației de cesionare, a documentației prezentate de exportator și a documentelor ce atestă livrarea mărfurilor la export.
● Credite garantate prin polița de asigurare
În anumite situații, băncile pot acorda finanțare unui exportator cu condiția existenței unei polițe de asigurare a creditului. Exportatorul va solicita emiterea poliței de asigurare în favoarea băncii.
Banca poate să preia drepturile exportatorului dacă există: o cerere de executare a poliței sau o reclamație împotriva importatorului. Acest lucru este util în cazul în care exportatorul nu-și poate plăti împrumutul din cauza neplății lui de către importator.
Într-o astfel de situație, banca va prelua drepturile exportatorului și va primi sumele obținute ca urmare a executării poliței, direct de la firma de asigurări.
2.1.2. Tehnici de finanțare pe termen mediu și lung: creditul furnizor și creditul cumpărător
Finanțarea bancară pe termen mediu și lung a activității de export-import se referă la creditele a căror durată de rambursare este cuprinsă între 1 și 5 ani (pe termen mediu) și la cele care depășesc durata de 5 ani (pe termen lung), destinate satisfacerii nevoilor de resurse financiare necesare agenților economici pentru realizarea exporturilor-importurilor complexe sau de mare valoare (creditul furnizor, creditul cumpărător), investițiilor (linia de credit), a diferitelor forme de cooperare industrială etc.
A. Creditul furnizor
Creditul furnizor reprezintă o tehnică tradițională de finanțare bancară pe termen mediu și lung a exportatorilor de bunuri de capital (mașini, utilaje, instalații tehnologice etc.), utilizată atunci când aceștia vând importatorilor bunurile cu plata la un anumit termen de la livrare.
Creditul furnizor presupune existența a două relații principale de creditare, distincte, și anume:
– o relație de creditare comercială: exportator/creditor – importator/ debitor;
– o relație de creditare bancară: banca exportatorului/finanțatoare – exportator/ finanțat.
De regulă, creditul furnizor nu depășește 80 – 90% din valoarea mărfii, diferența fiind achitată de importator sub forma avansului sau plății la livrare. El se acordă de exportator direct importatorului, iar detalierea condițiilor și schema de plată sunt trecute în contractul comercial internațional.
În țara noastră, creditul furnizor este utilizat mai rar la operațiunile de import, el constituind însă principala formă de creditare a exporturilor românești.
Subiecții participanți la derularea finanțării prin credit-furnizor
În țara exportatoare
– exportatorul – cel care vinde pe credit comercial bunurile la export și care solicită băncii sale derularea tranzacției prin credit furnizor;
– banca exportatorului – finanțează operațiunea de export prin acordarea unui credit bancar exportatorului; de regulă, banca condiționează acordarea creditelor de asigurarea lor la o instituție de asigurare specializată;
– agenția de garantare și asigurare a creditelor de export, care joacă un dublu rol în derularea creditului furnizor: acoperă financiar tranzacția (prin refinanțarea băncii care a acordat credit exportatorului) și asigură creditul bancar împotriva riscurilor specifice de nerambursare, prin intermediul unei polițe de asigurare specială (Supplier Insurance Policy), dacă banca exportatorului o impune.
În țara importatoare
– importatorul – cel care cumpără pe credit comercial bunurile în scopul realizării de investiții;
– banca importatorului – garantează sau avalizează plata efectelor de comerț (cambii sau bilete la ordin) generate ca urmare a vânzării de bunuri pe credit comercial.
B. Creditul cumpărător
Creditul cumpărător este o tehnică tradițională de finanțare pe termen mediu și lung a exportatorilor de bunuri de capital, care presupune acordarea unui împrumut "direct" importatorului de către o bancă din țara exportatorului, în scopul plății imediate a contravalorii bunurilor importate.
Principalele relații de creditare implicate de finanțarea prin credit cumpărător sunt:
– o relație de creditare bancară directă: banca exportatorului/finanțator – banca importatorului;
– o relație de creditare bancară indirectă: banca importatorului – importator/ beneficiarul creditului cumpărător.
Subiecții participanți la derularea finanțării prin credit cumpărător
În țara exportatoare:
– exportatorul – cel care vinde bunurile de capital și solicită băncii sale derularea tranzacției prin intermediul unui credit cumpărător;
– banca exportatorului – acordă un credit bancar importatorului (prin intermediul băncii sale), în scopul plății contravalorii bunurilor achiziționate de acesta de la exportator; ea nu pune efectiv fondurile la dispoziția importatorului, deoarece realizează plata direct către exportator;
– agenția de garantare și asigurare a creditelor de export – are tot un dublu rol ca și în cazul creditului furnizor, însă, ea își asumă obligația de rambursare numai față de banca exportatorului, dacă banca importatorului nu plătește creditul cumpărător.
Agenția nu-și asumă nici o obligație de plată față de banca importatorului atunci când importatorul nu onorează plata (ca în cazul finanțării prin linii de credit externe).
Dacă creditul cumpărător se acordă direct importatorului, agenția de garantare a creditelor de export acoperă financiar tranzacția, inclusiv pentru situația în care importatorul nu onorează plata.
În țara importatoare:
– importatorul – cel care cumpără prin credit cumpărător bunurile în scopul realizării de investiții;
– banca importatorului – își asumă obligația rambursării creditului cumpărător conform prevederilor convenției externe de credit bancă – bancă, încheiată de aceasta cu banca exportatorului (prin emiterea unor bilete la ordin, în favoarea băncii exportatorului, a căror valoare și scadență sunt în concordanță cu graficul de rambursare a creditului cumpărător).
La scadență, banca importatorului rambursează creditul, indiferent dacă importatorul își îndeplinește sau nu obligația de plată față de ea, răscumpărându-și astfel biletele la ordin pe care le-a emis.
NOTĂ: Acordarea și derularea creditului cumpărător implică perfectarea următoarelor documente: contractul comercial internațional – între exportator și importator; convenția de credit bancă – bancă, între banca exportatorului și banca importatorului; contractul de credit pentru investiții – între importator și banca sa; polița de asigurare a creditului cumpărător – emisă de agenția de garantare și asigurare a creditelor de export (sau de o instituție de asigurare specializată) în favoarea băncii exportatorului; acordul de garantare – încheiat între agenția de garantare a creditelor de export și banca exportatorului și acordul pentru plata costurilor aferente garantării operațiunii de export încheiat între agenția de garantare a creditelor de export și exportator.
2.2. Creditul de scont, ca tehnică bancară de finanțare a exportului; incasso-ul și acreditivul documentar
2.2.1. Analiza relației de scontare
Creditul de scont (sau scontarea cambiilor) constituie una din cele mai utilizate tehnici bancare utilizate în finanțarea pe termen scurt a exporturilor.
Vânzarea pe credit este însoțită de emiterea unui titlu de credit – cambie, bilet la ordin – prin care importatorul este obligat să plătească, la scadență, contravaloarea mărfurilor. În cazul utilizării cambiilor este necesară acceptarea lor de importator (accept comercial), ceea ce echivalează cu un angajament ferm de plată.
Titlurile de credit, fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale, scontarea cambiilor (creditul de scont) reprezentând operațiunea prin care beneficiarul efectului de comerț vinde cambia înainte de scadență, încasând valoarea nominală a acesteia diminuată cu taxa scontului.
Scontarea este o operațiune cu regres, unitatea bancară care a scontat cambia nepreluând asupra sa riscul de neplată al importatorului. Aceasta înseamnă că, dacă la scadența cambiei importatorul nu plătește, banca se regresează asupra exportatorului pentru recuperarea banilor.
Creditul de scont furnizor, cel mai adesea utilizat în practică, apare în situația în care exportatorul fiind în posesia cambiei acceptate și, în unele cazuri, avalizate de banca importatorului o scontează la banca comercială și încasează contravaloarea ei, mai puțin scontul. În acest mod, o vânzare pe credit este transformată într-o vânzare cu plata la livrare. Cunoscând această posibilitate, exportatorii includ în prețul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării. La scadență, banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
În cazul creditului de scont cumpărător, relația de scontare apare între importator și banca exportatorului. Prin scontarea cambiei, direct de importator, acesta asigură exportatorului plata mărfurilor integral la livrare, el rămânând debitor față de banca exportatorului până la scadența cambiei și, bineînțeles, suportă costul scontării.
Relevăm că, la acordarea unui avans în schimbul unei cambii, banca își rezervă dreptul de recurs și, în caz de neplată, va apela la clientul ei pentru plată.
2.2.2. Creditul de accept
Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanțarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare, în principiu, cu tehnica creditelor de scont.
A. Exportatorul apelează la creditul de accept dacă partenerul de contract, din diferite considerente nu acceptă mobilizarea plății în titlurilor de credit, caz în care va trage o cambie asupra băncii sale, care va accepta cambia pentru o anumită scadență – de regulă, maximum 180 de zile.
În funcție de legislația din diferite țări, creditul de accept poate fi obținut în două moduri: fie însăși banca acceptantă reescontează titlul la banca centrală sau la instituția de finanțare a exporturilor și pe această bază, acordă exportatorului creditul sau exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă (în acest caz, banca exportatorului, deși nu finanțează ea însăși operațiunea, înlesnește, prin acceptarea cambiei ca, exportatorul, folosindu-se de standingul ei, să obțină finanțare de la o altă bancă).
Acordarea acceptului cambial de către bănci se face pe baza verificării documentelor comerciale și financiare care atestă că exportatorul, într-un interval de timp dat (de regulă, maximum 180 de zile), urmează să încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme, banca blochează sumele într-un cont de acoperire până la scadența cambiei.
B. Creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă, în conformitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, acceptă cambiile trase asupra sa, dar care sunt scontate în favoarea importatorului, în scopul achitării exportatorului, care este clientul ei.
În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne debitor față de banca exportatorului, suportând costul creditului de accept.
2.2.3. Incasso-ul documentar
În cazul recurgerii la acest mijloc financiar este vorba despre avansul în baza ordinului de încasare. Dacă exportatorul a convenit decontarea mărfurilor prin incasso documentar, el dispune de trei posibilități de a obține un credit în baza ordinului de încasare: să sconteze cambiile, să negocieze cambiile sau documentele și să obțină un avans în lei sau valută.
Evident, avansul în baza ordinului de încasare poate fi obținut doar de exportatorii care trimit spre încasare documente comerciale însoțite de o cambie, când vor pprimi un avans constând într-un anumit procent din valoarea cambiei și, respectiv, a mărfurilor.
În această etapă, banca va încerca să dețină controlul asupra mărfurilor, utilizându-le drept garanție pentru avansul acordat. Pentru a fi sigură de acest drept, ea va obține gajul asupra bunurilor, care include dreptul de vânzare al acestora.
Odată avansul acordat, documentele ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfii vor fi trimise băncii însărcinate cu încasarea și se va obține plata.
2.2.4. Finanțarea prin utilizarea acreditivului documentar
Acreditivul documentar constituie, în primul rând, o modalitate de plată și, în subsidiar, prin tehnica comercial-bancară care caracterizează funcționarea sa, un instrument de finanțare pe termen scurt.
Banca va acorda clientului ei (exportatorul) un credit în avans pe baza acreditivului documentar drept garanție a încasării banilor.
Subliniem că un asemenea instrument, dacă este revocabil, poate fi modificat fără notificarea exportatorului și, de aceea, acreditivul documentar irevocabil oferă băncii exportatorului (finanțatoare) mai multă siguranță, întrucât nu poate fi modificat sau anulat fără consimțământul tuturor părților implicate.
În situația în care exportatorul sau banca lui au dubii privind bonitatea băncii emitente a acreditivului, atunci se va solicita confirmarea acestuia de către o terță bancă, cu un standing recunoscut. Un acreditiv documentar confirmat înseamnă că atât banca emitentă, cât și cea confirmatoare și-au luat angajamentul să îl plătească pe exportator dacă acesta îndeplinește întocmai condițiile din acreditiv.
Deci, dacă acesta prezintă documentele la data stabilită, va primi plata de la importator, iar dacă importatorul refuză să plătească sau nu poate să plătească, atunci banca emitentă este cea care va plăti în locul lui.
Deoarece ambele bănci și-au asumat angajamentul de plată, dacă la rândul ei, banca emitentă nu poate să plătească, atunci va plăti banca confirmatoare.
Așadar, remarcăm că încasarea plății este garantată și, prin urmare, solicitarea unui avans în baza unui acreditiv documentar irevocabil confirmat nu implică aproape nici un risc.
2.3. Finanțarea operațiunilor de comerț internațional prin factoring și forfetare
Ca răspuns la mutațiile din comerțul internațional, și ca o dovadă a adaptabilității metodelor de finanțare la noile cerințe, au apărut sursele alternative de finanțare: factoring-ul și forfetarea. Pentru comerțul internațional, acestea prezintă o deosebită importanță deoarece facilitează accesul la piețele internaționale și favorizează exportul.
Subliniem că în ultimele decenii utilizarea surselor alternative de finanțare a cunoscut o dezvoltare fără precedent.
2.3.1. Sistemul de finanțare prin factoring
Așa cum se poate intui, creditarea unui partener extern implică un grad de risc mai mare (comparativ cu vânzarea pe credit la intern), deoarece exportatorul are mai puține informații despre sfera de activitate a importatorului.
Utilizarea relativ frecventă a factoring-ului în comerțul internațional, a determinat Institutul Internațional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) să elaboreze Convenția privind factoring-ul internațional. De precizat că România nu a ratificat încă convenția UNIDROIT, iar regulamentele internaționale nu sunt aplicabile contractelor de factoring la intern.
În respectiva convenție, contractul de factoring este definit ca un contract încheiat între o parte (aderent, furnizor) și factor (instituția specializată de factoring, bancă), în baza căruia factorul urmează să efectueze cel puțin două servicii din următoarele: finanțarea în contul curent, urmărirea creanțelor și protecție împotriva riscului de credit, iar aderentul urmează să cedeze factorului, într-un mod continuu, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanțele născute din vânzarea de bunuri.
Deci, factoring-ul este operațiunea desfășurată pe baza contractului încheiat între factor (societate specializată de factoring sau o bancă) și aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanțele aderentului prin plata facturilor acestuia, reprezentând dovada efectuării tranzacției care are ca obiect bunuri sau servicii livrate pe credit.
Factoring-ul este un mecanism de finanțare prin care se obțin lichidități prin vânzarea de facturi a căror scadență este cuprinsă între 180 și 360 de zile. Întrucât firma de factoring este cea care își asumă riscul de neplată al debitorului, ea trebuie să aibă în vedere anumite aspecte înainte de preluarea creanțelor.
Rolul principal al factorului de export este de a evalua potențialul afacerii exportatorului – piața, produsul, registrul de livrări și situația financiară după care îl va finanța pe exportator, cu până la 80% din valoarea facturilor, la data livrării mărfurilor. Factorul de export va selecta un factor corespondent din țara importatorului, care va deveni factorul de import.
Importatorul va fi înștiințat de către exportator și factorul de import, că facturile au fost cedate factorului printr-un aviz general referitor la cedarea acestora și printr-o etichetă sau clauză adăugată pe fiecare factură privind subrogarea factorului de export în drepturile exportatorului, deci, plata trebuie făcută factorului de export, noul proprietar al facturilor.
Facturile sunt emise într-o formă standard și cedate factorului de export, iar împreună cu acestea vor fi depuse la bancă și celelalte documente care atestă expedierea mărfurilor. (Facturile se remit factorului de import pentru încasare.)
Evident, dacă livrările se încadrează în plafonul de credit aprobat, atunci plățile în avans, încasarea și apoi regularizarea se vor efectua automat.
În situația în care exportatorul are un nou client sau dorește să-și majoreze linia de credit pentru un client deja aprobat, el va trimite factorului de export o solicitare de majorare a liniei de credit.
2.3.1.1. Funcțiile factoringului. Tipologie specifică
Utilizarea tot mai largă a factoring-ului se datorează funcțiilor pe care acesta le are:
a) Factoring-ul este un instrument de finantare pe termen scurt. Prin intermediul factoring-ului, aderentul, transmițând creanțele sale unei instituții de factoring, realizează o încasare imediată și irevocabilă a circa 80% din valoarea nominală a facturilor acceptate (diferența de 20 % după încasarea lor de la importator), ceea ce îi permite să aibă capitalul necesar continuării operațiunilor sale.
b) Factoring-ul, ca instrument de gestiune comercială, s-a impus, în primul rând, prin simplificarea evidenței contabile, deoarece aderentul nu trebuie să se mai ocupe de postul contabil "clienți", întrucât această sarcină și-o asumă factorul.
c) Recuperarea creanțelor cesionate se referă la monitorizarea de către factor a debitorilor (informarea lor în timp util asupra sumelor de plată și a termenelor scadente), de încasare la timp a contravalorii facturilor, de declanșare a procedurilor legale de recuperare a creanțelor restante, în caz de neplată etc.
d) Acoperirea riscului de credit se referă la garantarea plății de către factorii implicați în operațiune, respectiv la existența sau nu a dreptului de regres pe care aceștia pot să-l exercite asupra aderentului.
Principalul avantaj oferit exportatorului prin intermediul acestui serviciu îl constituie certitudinea plății (80% în momentul cesionării facturilor și restul de 20% în maxim 120 de zile de la scadența acestora), eliminarea pierderilor datorate clienților incerți precum și evaluarea ratingului economicrofinanciar al importatorilor.
Cât privește tipologia specifică, în funcție de serviciile oferite în pachetul de factoring, practica internațională cunoaște mai multe tipuri de factoring.
a) Dacă creanțele acceptate prin contract sunt încasate cu sau fără efectuarea unor plăți în avans:
– factoring convențional – când se plătesc facturile înainte de recuperarea creanțelor în proporție de 70-80%, urmând ca restul de 20-30% să fie plătit după recuperarea integrală a creanțelor;
– factoring la scadență – plata are loc când se colectează toate creanțele de la importator.
b) În funcție de sfera de cuprindere, de modul de preluare și de administrare a creanțelor de către factor:
– factoring-ul parțial – presupune o selecție a facturilor de către factor, care nu îndeplinește funcția de administrare a acestora, obligația de încasare a acestora revenind aderentului;
– factoring-ul total – apare în situația în care factorul preia de la aderent toate facturile asigurând funcția de administrare, de încasare a lor de la debitori, de finanțare și acoperire a riscului de credit.
c) În funcție de sfera serviciilor oferite de factori:
– factoring internațional în sistem de doi factori – sistemul de factoring standard cel mai utilizat în comerțul internațional;
– factoring simplu sau direct – a apărut pentru reducerea costurilor și a timpului de transfer al plății în sistemul celor doi factori: în general, importatorii plătesc contravaloarea mărfurilor importate într-un interval de timp, rezonabil de la data plății înscrise în documentele comerciale, fără intervenția factorului de import pentru colectarea creanțelor de la importator;
Tot în această ultimă grupă se înscrie și factoring-ul fără notificare, apărut ca urmare a solicitărilor venite din partea exportatorilor care au capacitatea de a-și administra și colecta singuri creanțele pe care le au asupra importatorilor și nu doresc ca aceștia să afle de contractele de factoring pe care le-au încheiat.
Acesta, însă, este riscant pentru factori, de aceea, se utilizează în cazul exportatorilor cu un standing recunoscut și care utilizează și alte forme de finanțare și asigurare a riscului de credit.
2.3.1.2 Tendințe în evoluția factoring-ului
Prima piață importantă pe care factoring-ul și-a făcut apariția a fost cea a Statelor Unite ale Americii unde, până în anii 60, societățile de factoring au fost în majoritate familiale. Din 1980, băncile au fost abilitate să ofere și servicii de factoring, ceea ce a determinat o masivă achiziție a societăților de factoring de către acestea.
Ca rezultat, multe companii de factoring au fost capabile să-și redirecționeze eforturile de la o dezvoltare internă la una internațională.
În România, factoring-ul a apărut în 1994, când Banca Română pentru Dezvoltare a aderat la organizația Factors Chain International, fiind prima societate bancară care a oferit acest tip de servicii pe piața românească. În octombrie 1999, Banca Comercială Română și Demirbank (actual Unicredit România) au aderat în același timp la FCI.
Deși avantajele oferite de factoring sunt substanțiale, firmele nu au apelat într-o mai mare măsură la acest produs decât începând din anul 2001, când tranzacțiile au depășit 100 milioane de euro. În schimb, tot la aceea dată, în Polonia, operațiunile de factoring depășeau 3000 milioane de euro, în timp ce în Cehia, Ungaria și în țările baltice, volumul tranzacțiilor era, de asemenea, superior celui înregistrat în România.
Cauzele acestui decalaj țin atât de condițiile macroeconomice, cât și de oferta sistemului bancar; gradul mai ridicat de intermediere financiară din celelalte țări a favorizat expansiunea rapidă a factoring-ului.
În cazul României, evoluția a fost lentă, volumul tranzacțiilor continuând să rămână la un nivel redus. Pe lângă contextul macro-economic, un alt factor care a frânat expansiunea factoring-ului a fost lipsa ofertei bancare.
În 1994, BRD – GSG a oferit în premieră acest serviciu firmelor care exportau și, timp de patru ani, a rămas singura bancă implicată pe această piață, abia în anul 1998, BCR inițiind operațiuni de factoring (un an mai târziu, și Unicredit România), ceea ce a contribuit la creșterea mai rapidă a volumului tranzacțiilor.
Ponderea principală o dețin serviciile de factoring internațional însă, în ultimul timp se manifestă o tendință de dezvoltare și a serviciilor de factoring intern, caz în care, furnizorii locali ai unor firme importante din România sunt plătite la livrare de către factor, care încasează, de regulă, pe credit, la 30 de zile.
Ritmul rapid de creștere a veniturilor obținute de bănci din operațiuni de factoring, de aproximativ zece ori în ultimii șase ani, indică o intensificare a schimburilor comerciale și a nevoii de lichidități a agenților economici, confruntați cu o concurență tot mai puternică.
2.3.2. Forfetarea
2.3.2.1. Concepte privind operațiunile de forfetare
Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanțare a operațiunilor de export-import, care dă posibilitatea exportatorului care a vândut marfă pe credit, să se refinanțeze vânzându-și creanțele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste 90 de zile, în favoarea unor instituții financiare specializate în astfel de operațiuni.
Termenul de forfetare provine din expresia franceză a forfait care înseamnă renunțarea la anumite drepturi. Aceasta este caracteristica esențială a operațiunii de forfetare, renunțarea de către forfetor la dreptul său de recurs asupra exportatorului (toate riscurile legate de încasarea creanței la scadență, trec de la vânzător instituția care a forfetat).
Utilizarea tot mai largă de către exportatori a acestei tehnici de finanțare a condus la structurarea și dezvoltarea a două piețe specifice acestor operațiuni: piața primară și piața secundară.
Piața primară este spațiul în care operațiunile de vânzare-cumpărare a creanțelor (titluri de credit sau metode de plată asiguratorii, acreditivul documentar sau scrisoarea de garanție bancară) se efectuează între exportator și finanțator (bancă sau instituție specializată în operațiuni de forfetare).
Piața secundară este spațiul în care operațiunile de vânzare-cumpărare a creanțelor (titluri de credit sau metode de plată asiguratorii, acreditivul documentar sau scrisoarea de garanție bancară), se efectuează numai între finanțatori (bănci sau instituții specializate în operațiuni de forfetare). Dacă primul cumpărător al unei creanțe nu dorește să o păstreze în portofoliul său până la scadență, el o va vinde altor cumpărători care, la rândul lor o vor tranzacționa pe piața secundară până la scadență.
Cu toate avantajele oferite de plasarea resurselor proprii/ atrase în operațiuni de forfetare, de cele mai multe ori însă, deținătorii creanțelor le vând imediat către alți finanțatori, reducându-și astfel imobilizările, păstrând în portofoliu un număr destul de redus de creanțe până la scadența acestora.
Documentația solicitată de finanțatori pentru efectuarea unei operațiuni de forfetare este simplă și accesibilă exportatorilor, presupunând:
♦ titluri de credit (cambii, bilete la ordin) și metode de plată asiguratorii (acreditivul documentar, scrisoarea de garanție bancară);
♦ garanții (avalul, scrisoarea de garanție bancară irevocabilă și necondiționată, liber transferabilă, în scopul utilizării în refinanțare);
♦ cesiunea creanțelor din AD/SG, pentru titlurile de credit care conțin clauza nu la ordin către instituția de forfetare, și confirmarea capacității și legalității semnăturilor debitorului, garantului și exportatorului (pe baza listelor de semnături autorizate);
♦ copia contractului comercial internațional sau după condițiile de plată convenite între exportator și importator, copii după licența de import, autorizații de plată și transfer valutar, dacă este cazul, copii ale documentelor comerciale: factura, documentul de transport, polița de asigurare a mărfurilor (dacă asigurarea este în sarcina exportatorului), diverse certificate (de greutate, de calitate, de garanție, de origine etc.);
♦ notificarea debitorului și a garantului.
Operațiunea de forfetare este inițiată de exportator, prin contactarea unei bănci/ instituții financiare specializate în astfel de operațiuni, iar pentru derularea acesteia nu există o formulă generală, preupunând doar parcurgerea unei succesiuni logice de etape necesare finalizării.
2.3.2.2. Facilități ale utilizării forfetării
Acceptarea derulării unei operațiuni de forfetare incumbă atât avantaje cât și unele riscuri/ dezavantaje pentru toate părțile implicate: exportatorul (partenerul contractual care a acceptat vânzarea pe credit dar dorește să se refinanțeze înainte de scadența plății), finanțatorul (banca/ instituția specializată care preia creanțele de la exportator, finanțându-l înainte de scadență contra plății comisionului/taxei de forfetare și care, la rândul său, se poate refinanța prin tranzacționarea creanțelor pe piața secundară) și importatorul (debitorul, cel care primește de la partenerul său comercial un credit cu dobândă fixă).
Avantajele și dezavantajele operațiunii de forfetare pentru exportator
Avantaje:
♦ forfetarea este o metodă de finanțare a exporturilor, de regulă, la o rată fixă a dobânzii (pentru creditul bancar se percepe o rată de dobândă variabilă în funcție de condițiile pieței). Riscul fluctuării ratei dobânzii pe perioada rămasă de la data vânzării creanțelor până la data scadenței este preluat în totalitate de instituția care forfetează/ finanțator;
♦ forfetarea se efectuează fără recurs asupra exportatorului/ vânzătorul creanțelor. Instituția de forfetare preia în totalitate asupra sa riscul de neplată al debitorului principal (emitentul biletului la ordin, trasul acceptant al cambiei, ordonatorul AD/SG) și/sau al garantului (evaluarea riscului de credit al plătitorului și/ sau al garantului revine acesteia);
♦ forfetarea permite finanțarea atât a exporturile de bunuri de capital, cât și a celor de bunuri de consum sau servicii, cu o scadență ce poate fi cuprinsă între 90 de zile și 7 ani;
♦ riscurile preluate de instituția de forfetare sunt: riscul de credit, riscul de țară, riscul fluctuării ratei dobânzii pentru moneda de contract, riscul valutar;
♦ exportatorul își mobilizează imediat resursele financiare plasate în bunurile/serviciile exportate pe credit, putând astfel să reînceapă producția în conformitate cu noile cerințe ale pieței;
♦ exportatorul nu mai are preocupări asupra colectării creanțelor la scadență prin remiterea la încasare a titlurilor de credit;
♦ exportatorul/vânzătorul creanței îi poate solicita finanțatorului păstrarea creanței în patrimoniul său până la data scadenței, fără a tranzacționa creanța pe piața secundară sau păstrarea confidențialității asupra tranzacției comerciale generatoare de creanță, în cazul în care creanța urmează să fie tranzacționată pe piața secundară.
Dezavantaje:
♦ costul forfetării este, de regulă, mai ridicat comparativ cu alte tehnici de finanțare;
♦ exportatorul poate întâmpina dificultăți în procesul de negociere cu importatorul în obținerea condițiilor impuse de instituția de forfetare privind: forma titlurilor de credit, modalitatea de plată asiguratorie, garantul etc.
Avantajele și dezavantajele operațiunii de forfetare pentru finanțator
Avantaje:
♦ finalizarea operațiunii de forfetare este rapidă și facilă, ceea ce exclude apariția unor costuri suplimentare;
♦ creanțele forfetate pot fi ușor tranzacționate mai departe, pe piața secundară;
♦ o bună evaluare a riscurilor operațiunii permite obținerea unor câștiguri importante prin tranzacționarea creanțelor pe piața secundară;
♦ instituția de forfetare realizează un plasament profitabil în condiții de risc redus, întrucât obligația de plată este asumată atât de importator/ debitor, cât și de garantul acestuia.
Dezavantaje:
♦ instituția de forfetare preia riscuri aferente creanței cumpărate, până la data scadenței (90 zile – 7 ani);
♦ finanțatorul poate înregistra pierderi financiare și de oportunități de afaceri, dacă se întârzie plata creanței la scadență.
Avantajele și dezavantajele operațiunii de forfetare pentru importator
Avantaje:
♦ importatorul primește de la exportator, un credit cu dobândă fixă, obligațiile sale de plată nefiind influențate de modificările ratei dobânzii la valuta de contract, fapt ce-i permite o estimare reală a cheltuielilor financiare generate de tranzacția comercială;
♦ SG sau avalul sunt, de regulă, date de o bancă din țara importatorului, dându-i posibilitatea să negocieze cu banca, emiterea SG în forma impusă de finanțator;
♦ îi poate solicita exportatorului să prezinte și o SG de bună execuție, care să-i ofere certitudinea executării întocmai a obligațiilor contractuale de către exportator.
Dezavantaje:
♦ comisioanele bancare pentru obținerea avalului, emiterea SG și AD, sunt în sarcina importatorului, iar nivelul lor nu este neglijabil, fiind corelat cu riscurile și perioada fiecărei operațiuni;
♦ taxa de forfetare și celelalte comisioane aferente operațiunii de forfetare, negociate de exportator cu instituția de forfetare în cadrul pieței primare, sunt suportate de importator prin includerea lor în prețul bunurilor/serviciilor achiziționate.
2.4. Rolul leasing-ului în facilitarea derulării schimburilor economice internaționale
În situația lipsei de lichidități, leasing-ul reprezintă adesea, pentru economie și schimburi comerciale, soluția adecvată de evitare a blocajelor. Acesta asigură nu numai inițierea și reluarea ciclului economic cu mijloace de producție performante, dar și creșterea economică.
2.4.1. Cadrul teoretic și instituțional al leasing-ului
Finanțarea prin leasing este o formă specială de creditare non-financiară (în bunuri), pe termen mediu sau lung, practicată de o societate financiară, având drept suport juridic un contract de închiriere de bunuri.
Apariția operațiunilor de leasing este de dată relativ recentă, ele fiind introduse abia în 1952 în SUA și extinse din 1962 și în principalele țări dezvoltate ale lumii, ocupând acum o poziție principală între formele de finanțare și creditare a investițiilor. Dezvoltarea rapidă a acestui gen de operațiuni a fost determinat în mod esențial de facilitățile și avantajele de ordin fiscal de care au beneficiat atât utilizatorii, cât și societățile finanțatoare.
Leasing-ul aduce o contribuție importantă atât pentru atingerea scopului economic al dezvoltării investițiilor, cât și în latura socială, facilitând dobândirea de locuințe și bunuri de folosință îndelungată.
În practică există mai multe forme de leasing, datorită complexității tranzacțiilor și facilităților oferite de părțile participante la operațiune.
Departajarea formelor de leasing se face în funcție de anumite criterii, și anume:
După calitatea utilizatorului bunului:
● public, dacă cel care beneficiază de finanțare este statul;
● privat, dacă utilizatorul este o firmă sau o persoană fizică.
După obiectul contractului de leasing:
● leasing mobiliar – clientul se adresează băncii sau firmei specializate exprimându-și interesul de a-și procura un echipament în sistem de leasing. Firma de leasing cumpără bunul și apoi îl închiriază clientului. Creditul acordat beneficiarului este garantat cu bunul în cauză;
● leasing imobiliar – în acest caz, durata contractului este de 10 – 15 ani și cuantumul ratei de leasing este indexat în raport cu prețul construcțiilor.
După poziția furnizorului în contractul de închiriere sau după proveniența fondurilor:
● leasing direct – formă care presupune încheierea unui contract direct între furnizor și beneficiar, furnizorul îndeplinind calitatea de finanțator; firmele mari au în cadrul departamentului de vânzări, un serviciu care se ocupă de vânzările prin leasing astfel, prin diversificarea ofertei, crește numărul clienților și, deci a vânzărilor;
● leasing indirect – formă care presupune existența societăților specializate de leasing care preiau funcția de finanțator (cumpăra de la furnizorul de echipamente) și le închiriază beneficiarului, asumându-și toate riscurile ce decurg din operațiunea de leasing.
După apartenența părților:
● leasing național/ intern, dacă părțile contractante sunt din aceeași țară;
● leasing internațional/extern, când contractanții sunt din state diferite – în acest caz, o mare importanță se acordă sistemului de impunere fiscală și vamală.
După raportul rata de leasing – prețul de export:
● leasing financiar – presupune ca, societatea de leasing să recupereze prețul de export, inclusiv costurile auxiliare, de la prima închiriere a bunului și, să obțină și un anumit profit. Prima perioadă de închiriere a unui echipament se numește perioada de bază și, de regulă, este mai scurtă decât perioada de viață a acestuia.
Se mai numește și leasing complet achitat deoarece firma de leasing se așteaptă să-și acopere costurile achiziției în perioada de bază din fondurile împrumutatului și să realizeze profit.
● leasing-ul funcțional (operațional) – în cazul acestei forme de leasing se recuperează doar o parte din costuri în perioada de bază, ratele sunt mai mari, termenul este mai scurt, decât în cazul leasingului financiar, iar riscul crește datorită uzurii morale a echipamentului.
În România, prima mențiune a leasing-ului într-un act normativ datează din anul 1995, și este utilizat în cuprinsul unei ordonanțe referitoare la echipamentele importate în cadrul unor astfel de tranzacții; astăzi, domeniul este reglementat prin Ordonanța nr. 51/1997 republicată, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing si, din punct de vedere contabil, prin Hotărârea de Guvern nr. 22/2003 privind unele modificări și completări ale metodologiilor contabile și fiscale.
Armonizarea cadrului juridic pentru leasing-ul internațional s-a realizat la 28 mai 1988, prin adoptarea Convenției privind leasing-ul financiar internațional de către Comisia de pe lângă Institutul internațional de uniformizare a dreptului privat UNIDROIT de la Ottawa, la care au aderat 59 de țări semnatare și participante. Această convenție a condus la eliminarea unor impedimente legate de leasing-ul financiar internațional și la realizarea echilibrului între interesele părților implicate în acest tip de tranzacție.
Prevederile generale ale convenției, referitoare la descrierea operațiunilor de leasing, la obligațiile părților, la opozabilitatea drepturilor ori la sancțiunile posibile, se regăsesc în mare măsură în conținutul normelor ce reglementează operațiunile de leasing în România.
Ca principale caracteristici ale operațiunii de leasing se disting:
♦ disocierea dreptului de proprietate de cel de posesiune;
♦ riscul operațiunii este de proprietate și nu de producție. Proprietarul (societatea de leasing) s-a asigurat înainte de a cumpăra echipamentele că are cui să le închirieze pe o durată destul de lungă care să-i dea posibilitatea de acoperire a cheltuielilor înregistrate, cât și o anumită rentabilitate;
♦ alegerea echipamentelor și furnizorilor de către beneficiari;
♦ utilizatorul plătește chirie pe timpul utilizării echipamentelor în care, de regulă, este inclusă și dobânda aferentă eventualei finanțării;
♦ durata de închiriere depinde de timpul optim de exploatare a utilajelor, de regulă 3-5 ani, dar se poate ajunge la închirieri pe perioade de 10-15 ani, în funcție de valoarea și complexitatea echipamentelor, dar și de puterea de rambursare a beneficiarului;
Beneficiarul, la sfârșitul perioadei de închiriere, poate opta fie pentru a rezilia contractul și să restituie echipamentul, fie pentru a reînnoi perioada de închiriere, ori, cel mai adesea, pentru a cumpăra unul la un preț care să cuprindă și amortizarea acestuia, respectiv, la valoarea reziduală, corelată cu valoarea de utilitate.
2.4.2. Derularea operațiunilor de leasing
Derularea operațiunilor de leasing presupune punerea în legătură a trei entități: utilizatorul, societatea de leasing și producătorul care poate fi chiar societatea de leasing; acestea au interese complementare în derularea operațiunii:
Furnizorul bunului aflat în proprietatea sa (poate fi un comerciant sau chiar producătorul) are interesul să-și vândă bunul.
În acest sens, încheie un contract de vânzare-cumpărare cu finanțatorul operațiunii de leasing asumându-și pe lângă obligațiile tipice ale unui vânzător și anumite obligații specifice: livrarea și instalarea echipamentului comandat la data și locul convenite; garanția că echipamentul livrat este conform cu ceea ce s-a specificat în contractul de vânzare-cumpărare.
Finanțatorul (locator) este, de regulă, o societate financiară sau o bancă specializată în plasarea capitalului în investiții pe durată medie sau lungă, în condiții de rentabilitate, prin cumpărarea bunului oferit de furnizor.
Utilizatorul (locatar, beneficiar) este interesat să utilizeze un bun fără a investi în achiziționarea lui. Aceasta îi permite fie să-și dirijeze fondurile proprii în alte direcții.
Obiectul unui contract de leasing îl poate constitui practic, toate bunurile mobile și imobile, mai puțin, conform legislației în vigoare din România, înregistrările pe bandă, audio sau video, brevetele și drepturile de autor.
Operațiunea în sine constituie o activitate complexă care presupune existența unui mecanism, procedee și documente cu rolul de a reglementa condițiile economico-juridice în care se desfășoară.
Etape succesive de parcurs:
a) premergătoare încheierii contractului de leasing:
– cercetarea piețelor externe și desfășurarea unei activități promoționale prin forme adecvate;
– negocierea și contactarea partenerilor;
– analiza eficienței operațiunii de leasing;
b) contractare:
– se încheie o convenție între furnizor și beneficiar, prin care se stabilește că societatea de leasing preia finanțarea operațiunii;
– încheierea contractului de leasing între beneficiar și societatea de leasing, în calitate de finanțator;
– societatea de leasing dă comanda la furnizor pentru executarea echipamentului;
– se livrează bunul ce constituie obiectul contractului de leasing;
– se întocmește protocolul de predare-recepție în care se consemnează că bunul este pregătit pentru punerea în funcțiune;
– data semnării protocolului de recepție se consideră data începerii derulării contractului; pentru efectuarea plăților de către societatea de leasing către furnizor se va avea în vedere aceeași dată a semnării protocolului;
– plata ratelor de leasing de către beneficiar (rate anuale, semestriale, trimestriale), așa cum s-a convenit;
– opțiunea finală (posibilități amintite mai sus).
Pe plan internațional, se disting următoarele tipuri de organizații de leasing:
● Societăți generale de leasing firme independente sau sucursale ale unor societăți financiare, care operează cu o gamă largă de produse, achiziționând echipamente de la diverși producători pe baza specificațiilor beneficiarilor;
● Societăți de leasing de intermediere care desfășoară o activitate de mijlocire. Proprietatea bunurilor închiriate aparține celor care au furnizat fondurile de investiții (corporații, mari firme, bănci cu capital puternic) și care urmăresc plasamente rentabile;
● Societăți de leasing integrate, societăți care aparțin marilor firme producătoare (de exemplu, din domeniul industriei calculatoarelor, aeronauticii, telefoniei etc.). Unitățile producătoare își constituie societăți de leasing proprii pentru a beneficia de avantajele financiare ce rezultă din aceste tranzacții.
● Bănci și societăți financiare, acestea sunt angrenate în operațiuni de leasing prin furnizarea de fonduri societăților de leasing, încheierea de aranjamente cu marii producători cu care înființează societăți integrate. În ultima perioadă de timp, băncile tind să înființeze propriile societăți de leasing, al cărui capital social îl dețin în majoritate, dar care sunt totuși independente din punct de vedere juridic.
● Societăți de asigurare, care procedează în mod similar băncilor, sub rezerva unor restricții ce le sunt impuse de legislațiile diverselor țări cu privire la efectuarea de investiții.
Rata de leasing – denumită în mod obișnuit chirie – se stabilește în funcție de condițiile existente pe piață, de durata de utilizare și de valoarea de achiziție a obiectului, de riscurile ce intervin pe perioada închirierii de bază și de posibilitatea de a reînchiria ulterior bunul unui alt client.
Modul în care se calculează chiria nu este reglementat uniform și imperativ, acesta diferind de la o societate de leasing la alta, iar în cadrul aceleiași societăți se poate diferenția pe clase de bunuri.
2.4.3. Dimensiunea pieței leasing-ului
Anual firmele de leasing membre LEASEUROPE investesc aproximativ 200 miliarde de euro, în contracte având ca obiect bunuri imobiliare și echipamente și se află în derulare contracte de peste 500 miliarde euro.
Trendul, pozitiv pe ansamblu, cunoaște anumite discrepanțe: operațiunile de leasing care au avut ca obiect bunuri imobile au însumat peste 40 miliarde euro (în creștere), iar cele care au avut ca obiect echipamente au rămas aproape neschimbate, însumând peste 160 miliarde euro (staționare).
În prezent, ponderea sectorului public în calitate de beneficiar al unor echipamente în sistem leasing este destul de scăzută (5 %), cu excepția unor țări ca Finlanda (22 %) și Suedia (18 %).
Dacă ne referim la durata contractelor de leasing de echipamente, aproximativ 77% din contractele de leasing încheiate în diferite țări din Europa au o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani (cu excepția României: 18%).
Amploarea tot mai mare pe care o cunosc operațiunile de leasing în Europa atestă faptul că leasing-ul a devenit o importantă sursă de fonduri, în special pentru întreprinderile mici și mijlocii, dar și pentru întreprinderile cu venituri mici dar care au posibilități mari de dezvoltare a propriilor afaceri.
În România, piața de leasing a cunoscut o evoluție spectaculoasă începând cu anul 1994, anul înființării primei societăți de leasing: Romlease SA. Pe piața națională activează circa 200 de firme de leasing, 35 dintre acestea fiind reunite în Asociația Societăților de Leasing din România (ASLR).
Cei mai importanți clienți ai firmelor de leasing sunt persoanele juridice. Anual, valoarea bunurilor finanțate în leasing pentru persoane juridice reprezintă aproximativ ¾ din total piață, restul fiind reprezentat de persoanele fizice.
Conform datelor recente ale ASLR, cel mai important segment al pieței de leasing continuă să fie cel al autovehiculelor, deținând 2/3 din piață. De menționat că a crescut ponderea segmentului autovehiculelor comerciale (> 7 tone) și al autobuzelor, în detrimentul celui al autoturismelor.
Segmentul echipamentelor, care ocupă locul al doilea, a înregistrat ușoare creșteri, cu o pondere de peste 11 % din totalul pieței membrilor ASLR. Pe poziția a treia se mențin utilajele agricole (6 %), echipamentele medicale (2 %) urmate de birotică (1,5%) etc.
Capitolul 3
APLICAREA UNOR PRINCIPII ȘI REGULI ÎN MATERIE DE CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR ȘI CAPITALURILOR ÎN CONTEXTUL LIBERALIZĂRII COMPETIȚIEI PE PIAȚA UNICĂ EUROPEANĂ
3.1. Procesul integrării europene. Incidența asupra României
3.1.1. O abordare conceptuală
3.1.2. Procesul de integrare europeană
3.1.3. Evoluția relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Problematica aderării
3.2. Libera circulație a mărfurilor și libera concurență în spațiul UE. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor și intercondiționările cu fiscalitatea
3.2.1. Libera circulație a mărfurilor și serviciilor
3.2.2. Piața unică și libera concurență. Uniunea vamală în spațiul comunitar
3.2.3. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor
3.2.3.1. Plățile curente
3.2.3.2. Mișcările de capitaluri. Intercondiționări cu fiscalitatea
3.2.4. Tendințe în politica comercială a UE
3.3. Alte principii și reguli privind mecanismul de funcționare a pieței unice europene
3.3.1. Dezvoltarea comerțului electronic și regulile comunitare privind impozitul pe consum (TVA)
3.3.2. Legea companiilor și legea contractelor
3.3.3. Dreptul de proprietate intelectuală și industrială
APLICAREA UNOR PRINCIPII ȘI REGULI ÎN MATERIE DE CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR ȘI CAPITALURILOR ÎN CONTEXTUL LIBERALIZĂRII COMPETIȚIEI PE PIAȚA UNICĂ EUROPEANĂ
Stabilind o uniune vamală, statele membre ale Uniunii Europene intenționează să contribuie, în interes comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului global, la eliminarea treptată a restricțiilor în comerțul internațional și la diminuarea barierelor vamale. Politica privind activitatea comercială în Uniunea Europeană ia în considerație efectele favorabile produse de anularea taxelor vamale între statele membre asupra puterii competitive a firmelor. Puterea de administrare a relațiilor politicii comerciale prin măsuri privitoare la importuri și exporturi (politica comercială autonomă) sau prin acorduri cu țările terțe (politica comercială convențională) este explicit inclusă în Articolul 113 din Tratatul CE. Puterea include competența de a adopta măsuri autonome privind tariful vamal comun (articolul 18, 25, 27-29) și de a reglementa schimburile comerciale cu produse agricole între Comunitate și restul lumii, spre exemplu, prin cotizații și compensații prin intermediul organizațiilor comune de pe piață.
L. Munteanu –
3.1. Procesul integrării europene. Incidența asupra României
După cel de-al doilea Război Mondial statele europene au instituționalizat forme de cooperare internațională, orientate pe anumite domenii specifice.
Organisme special create – Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Uniunea Europei Occidentale (UEO) – au pus bazele unei solidarități mai strânse între statele europene, deși încă manifestau trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor și ale cooperării interguvernamentale.
Astăzi constatăm că integrarea europeană și crearea pieței unice nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulații a bunurilor și stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piața comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului) și stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerț, transport și concurență) pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice.
3.1.1. O abordare conceptuală
În demersul nostru, sensul în care abordăm lucrurile are în vedere integrarea ca un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice natură dintre două sau mai multe state independente, menit să permită respectivelor state să funcționeze ca o unică entitate.
Cel mai adesea integrarea este văzută drept un fenomen în primul rând economic, încercând astfel să răspundă la întrebări privind nivelurile de interdependență, condițiile ce trebuie întrunite, efectele generate etc.
Ceea ce dorim să relevăm este că integrarea economică presupune eliminarea barierelor economice dintre două sau mai multe state, bariere care, la rândul lor, pot fi definite ca reprezentând orice tip de obstacole care împiedică sau distorsionează mobilitatea factorilor de producție.
Cât privesc stadiile integrării economice, acestea sunt:
1. Zona de liber schimb:
• taxele vamale și cotele sunt eliminate în cazul importurilor între statele membre ale zonei;
• statele membre își păstrează propriul tarif vamal (și sistemul de cote) față de statele terțe.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esențiale se regăsesc în definiția GATT/OMC.
2. Uniunea vamală:
• eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piața bunurilor;
• existența unui tarif vamal comun cu terții.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă, caracteristicile esențiale se regăsesc în definiția GATT/OMC.
3. Piața comună:
• o uniune vamală care elimină toate restricțiile privind libera circulație a factorilor de producție.
Caracteristici: nu presupune integrare pozitivă.
4. Uniunea economică:
• o piață unică cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice naționale, menită să reducă discriminarea pe piața comună.
Caracteristici: presupune integrare pozitivă, dar la un nivel destul de vag.
5. Integrare economică totală:
• unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale și ciclice;
• crearea unei autorități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre.
Caracteristici: viziune specifică unui stat unitar, centralistă; abia acum se introduce conceptul de supranaționalitate.
Investigarea literaturii de specialitate ne-a permis constatarea că integrarea economică include două procese care se susțin reciproc: procesul de integrare a piețelor și cel de integrare a politicilor economice.
Esența integrării economice o reprezintă însă integrarea piețelor care se materializează într-o circulație transfrontalieră semnificativă a bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă.
3.1.2. Procesul de integrare europeană
Începutul procesului de integrare europeană – caracterizat prin trăsături originale și specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene – poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment.
De fapt, acesta a constituit primul pas către o cooperare lărgită: o integrare sectorială menită să influențeze și alte sectoare economice.
În 1951, negocierile desfășurate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înființa Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
Ulterior, în 1955, o comisie de experți condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experiență sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizație supranațională – adică o organizație creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare – de la membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept.
În acest scop au fost create mecanisme de decizie și un cadru instituțional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunității, precum și a intereselor cetățenilor europeni.
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „piețe comune” și de abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue și echilibrate, a unei creșteri accelerate a standardelor de viață și a unor relații mai strânse între statele membre.
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfășurat în cinci valuri succesive de aderare, etapele integrării geografice fiind indicate mai jos:
• Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;
• Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
• A doua extindere: 1981 – Grecia;
• A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
• A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
• A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
La 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale UE România și Bulgaria, după a șasea extindere.
Procesul de adâncire a integrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat în anii ’50 și are în vedere următoarele aspecte:
a) creșterea progresivă a obiectivelor comune, pe care statele membre decid să le realizeze împreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) întărirea caracterului supranațional al Comunității, prin utilizarea extensivă a sistemului de vot majoritar (în locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naționale ale fiecărui SM, precum și prin întărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct reprezentați cetățenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de mai multe ori și suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, până la consolidarea sa finală într-o Constituție.
Această abordare are în vedere dezvoltarea graduală a procesului de integrare, centrată pe tratarea acelor aspecte asupra cărora se poate ajunge la un acord și pe amânarea acelor chestiuni care nu sunt încă în stadiul la care pot constitui obiectul unei decizii.
După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987.
Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității Europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeană (UE) înseamnă, pe de o parte menținerea și extinderea acquis-ului Comunității Europene și, pe de altă parte noi forme de cooperare în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și al Justiției și Afacerilor Interne (JAI).
Astfel, conform imaginii comune despre UE, prin Tratatul de la Maastricht aceasta devine o construcție cu trei piloni, care va fi menținută și dezvoltată continuu:
Primul pilon
Acest subsistem acoperă sectoarele, regulile și procedurile de decizie referitoare la CEE, CECO și Euratom. Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma al CEE și creează Comunitatea Europeană, subliniind astfel caracterul său extins, ce depășește marginile integrării economice.
Modificările constau în:
• continuarea extinderii rolului PE, în special cu referire la aprobarea nominalizărilor Comisiei, la introducerea noii proceduri legislative a co-deciziei (asupra anumitor subiecte, PE își împarte prerogativele cu Consiliul);
• continuarea extinderii gamei politicilor comune (educația și formarea profesională, rețelele trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecția consumatorului) și întărirea altor politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică și socială, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
• crearea cetățeniei europene: toți cetățenii SM pot circula și se pot stabili în alte SM; dreptul de a alege și de a participa în alegerile municipale și pentru PE în SM de rezidență, indiferent de naționalitate; protecție diplomatică și consulară din partea ambasadei unui alt SM pe teritoriul unui stat terț și în care SM național nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiții PE și de a se adresa Mediatorului European (Ombudsmanului european);
• instituirea uniunii economice și monetare: convergența politicilor economică și monetară a SM, ceea ce a condus la adoptarea monedei comune (Euro) și la înființarea Băncii Centrale Europene (BCE).
Al doilea pilon
Odată cu instituirea celui de–al doilea pilon, cooperarea politică dintre SM este ridicată la statutul de politică comună, ceea ce înseamnă includerea ei într-un cadru instituțional specific. Astfel, prin Tratatul de la Maastricht, UE are o politică comună extinsă la toate sectoarele politicii externe și de securitate și se pun bazele unei cooperări sistematice între SM. Această cooperare este caracterizată de derularea unor acțiuni comune, desfășurate pe bază de consens și care limitează SM în politica lor externă.
PESC este gestionată de aceleași instituții care operează sub primul pilon, dar care au puteri și proceduri de decizie diferite: astfel, deoarece acest domeniu este de importanță strategică pentru SM și este dificil de renunțat la suveranitatea națională, procedura de decizie aplicată este metoda interguvernamentală (pentru adoptarea deciziilor fiind valabilă regula consensului).
Al treilea pilon
Tratatul de la Maastricht stabilește și o formă sistematică de cooperare între SM, în domeniul justiției și afacerilor interne – cooperare care, până la acest moment, se desfășura pe bază de acorduri internaționale ocazionale (un astfel de exemplu îl constituie Acordul Schengen, semnat în 1995 de numai 5 state membre).
Procesul de decizie este similar celui din domeniul PESC (bazat pe regula unanimității). Aspectele acoperite de această politică și reglementate prin Tratatul de la Maastricht sunt: oferirea de azil politic, emigrația, lupta împotriva fraudei și dependenței de droguri, cooperarea judiciară în chestiuni civile și penale, cooperarea vamală și a poliției pentru prevenirea terorismului, alte tipuri de delicte internaționale.
Următorul moment cheie în direcția adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinței Inter-guvernamemtale (CIG) inițiate la Torino în 1997 și prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.
Tratatul de la Amsterdam amendează atât Tratatul CE, cât și Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:
• instituționalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări cu nevoia respectării dorinței altor SM de a nu fi implicate în anumite politici comune – în domeniul cărora vor să își păstreze suveranitatea națională; acest sistem poate fi aplicat în domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiții:
– promovarea obiectivelor UE;
– evitarea punerii în pericol a “acquis-ului comunitar”, a drepturilor, obligațiilor și intereselor SM neparticipante;
– să vizeze majoritatea SM și să fie deschis tuturor celorlalte SM, în orice moment.
Odată cu Tratatul de la Nisa a fost elaborată o „Declarație asupra viitorului Uniunii Europene”, prin care se lansa o dezbatere generală asupra dezvoltării viitoare a Uniunii și care implica atât SM, cât și statele candidate. Aspectele avute în vedere de această declarație sunt: delimitarea responsabilităților între UE și SM, statutul Cartei drepturilor fundamentale a UE, simplificarea tratatelor și rolul parlamentelor naționale în cadrul instituțional al UE.
În urma aprobării Declarației de la Laeken, la 15 decembrie 2001, Consiliul European a hotărât înființarea unei Convenții Europene, care să pregătească procesul de reformă a UE.
Apoi, pe parscursul a 16 luni a avut loc o dezbatere la care au participat reprezentanți ai guvernelor și parlamentelor naționale ale SM și ale țărilor candidate, Parlamentul european, Comisia Europeană, Comitetul Economic și Social, Comitetul Regiunilor, alături de organizațiile interesate.
Rezultatul dezbaterii este reprezentat de elaborarea proiectului Constituției europene.
*
* *
Consacrând, în demersul nostru, câteva rânduri privitoare la actele normative adoptate la nivel comunitar, arătăm că acestea sunt date de Tratatele constitutive (versiunile republicate, în urma modificărilor și completărilor, ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană și Tratatului asupra Uniunii Europene), legislația în vigoare, legislația în pregătire, precum și hotărârile recente pronunțate de Curtea Europeană de Justiție.
În temeiul și în conformitate cu dispozițiile tratatelor constitutive, instituțiile UE cu competențe în procesul legislativ adoptă, în esență, următoarele acte normative:
· Regulamentele – sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrării lor în vigoare atât pentru statele membre, cât și pentru persoanele fizice și juridice aflate pe teritoriul acestora.
Regulamentele se aplică direct pe teritoriul statelor membre, cărora le este interzis să adopte măsuri de transpunere sau orice alte măsuri care ar putea îngrădi aplicarea lor directă. Dacă în text nu este precizată data intrării în vigoare, aceasta va fi reprezentată de cea de a 20-a zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.
· Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lăsând la latitudinea acestora modalitățile de atingere a lor. În text este precizată data până la care statele membre trebuie să adopte măsurile de adaptare la directiva în cauză.
Directivele se aplică si ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai după expirarea termenului de transpunere.
· Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice cărora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un numar limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre și pentru persoanele fizice și juridice aflate pe teritoriul acestora).
· Recomandările, rezoluțiile și avizele sunt acte fără caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislațiilor și practicilor naționale.
· Acordurile și convențiile sunt întelegeri în formă scrisă supuse dreptului internațional dar încheiate fie de către Comunitati cu state terțe, fie de către acestea și statele membre cu state terțe, fie numai între statele membre, în conformitate cu competențele stabilite prin tratatele constitutive.
Subliniem că, într-o serie de domenii, în afara actelor normative mai sus aratate, instituțiile Uniunii adoptă și alte acte cu caracter obligatoriu.
3.1.3. Relațiile dintre România și Uniunea Europeană
România este prima țară din Europa Centrala și de Est care a derulat relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Primele relații oficiale între România și Comunitatea Economică Europeană au fost instituite în anul 1967, prin inițierea negocierilor pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare.
Aceste acorduri au urmărit, pe de o parte, scutirea de taxe suplimentare a produselor românești, iar pe de altă parte, obligarea părții române să respecte un anumit nivel al prețurilor pentru a nu crea dificultăți pe piața statelor membre.
Cele două părți au semnat un acord prin care, în 1974, România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe, iar în 1980, între Comunitatea Europeana și România a fost încheiat un Acord comercial asupra Produselor Industriale, acesta fiind ulterior fiind suspendat de către Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist.
Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990. În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerțul și Cooperarea, ca urmare a reorientării României către valorile democratice.
România a semnat Acordul de Asociere la Uniunea Europeană la 1 februarie 1993. Acesta a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar textul său statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor României cu U.E., având ca obiectiv fundamental pregătirea aderării la Uniunea Europeană.
Cererea oficială de aderare la U.E. a fost depusă de România la 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia Europeana a publicat “Opinia asupra Cererii României de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este elaborat un “Raport periodic privind progresele înregistrate de România in vederea aderării”.
În cel de al doilea “Raport periodic” asupra României, publicat în octombrie 1999, Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în anumite condiții, printre care îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați și elaborarea unei strategii economice pe termen mediu (Rapoartele periodice sunt publicate anual).
În iunie 1999, România înaintează Programul Național de Aderare la Uniunea Europeană. Consiliul European de la Helsinki, din 12 decembrie 1999, a decis începerea negocierilor de aderare cu toate statele candidate, inclusiv România.
Șase ani mai târziu, România a semnat la Luxemburg, la 25 aprilie 2005, alături de Bulgaria și de reprezentanții celor 25 de state membre Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană (semnarea Tratatului de aderare a marcat schimbarea statutului României de la cel de «stat candidat» la cel de «stat în curs de aderare»).
După semnarea Tratatului de Aderare, România a dobândit statut de observator la activitatea instituțiilor europene, având proprii reprezentanți în toate comitetele și grupurile de lucru ale Consiliului, luând parte la activitățile circumscrise grupurilor de lucru gestionate de Comisie și trimițând parlamentari naționali, în calitate de observatori în Parlamentul European.
(În Anexa 1 redăm o evaluare a gradului de concordanță a legislației românești cu acquis-ul comunitar în etapa pre-aderării și facem o serie de referiri sintetice la costurile și beneficiile aderării, iar în Tabelul 1, de mai jos, redăm unii indicatori comparativi România – UE.)
Tabelul 1: Indicatori comparativi ♦ România – Uniunea Europeană
Notă: 1) 2002; 2) 2000; 3) inclusiv silvicultură și piscicultură; 4) inclusiv sectorul energetic și construcții; 5) sunt incluse restul ramurilor; 6) Eurostat – Baza de date „New Cronos” – date aferente trimestrului II 2004; P – date provizorii;
Sursa: Institutul Național de Statistică; EUROSTAT – „Date cheie privind țările candidate”, nr. 129/2001; EUROSTAT – "The Enlarged European Union", 2004; EUROSTAT – Baza de date "New Cronos".
Comisia Europeană a prezentat la 25 octombrie 2005 primul Raport de monitorizare asupra României. Raportul a specificat atât progresele pe care România le-a realizat pentru a adera la Uniunea Europeană, cât și domeniile unde sunt necesare masuri suplimentare pentru aderare.
Monitorizarea Comisiei a continuat până la momentul aderării efective la Uniune, pe baza instrumentelor utilizate și în cazul primelor 10 state care au aderat în valul cinci – scrisoarea de avertizare timpurie, misiunile de peer-review, consultări pe domenii specifice.
Penultimul raport de monitorizare al Comisiei a fost prezentat în data de 16 mai 2006, raport care reflecta atât progresele pe care România le-a realizat pentru a adera la Uniunea Europeană, cât și domeniile unde sunt necesare măsuri suplimentare în vederea aderării.
Următorul raport de monitorizare al Comisiei (din 26 septembrie 2006), înainte de momentul aderării propriu-zise, a subliniat că România este pregătită pentru a deveni membră a UE începând cu 1 ianuarie 2007, în cadrul celui de-al șaselea val de extindere.
3.2. Libera circulație a mărfurilor și libera concurență în spațiul UE. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor
Piața unică europeană constă în circulația libera a populației, bunurilor, serviciilor și a capitalului în țările membre. Crearea pieței unice reprezintă esența Uniunii, aceasta realizându-se prin adoptarea de către instituțiile UE și țările membre a numeroase Directive prin care au fost eliminate barierele tehnice, legale, birocratice, culturale și protecționiste ale statelor membre și s-a instituit comerțul liber și mișcarea liberă în spațiul comunitar.
Eliminarea obstacolelor și deschiderea piețelor naționale a condus la creșterea competiției între firme în beneficiul consumatorilor, care au o ofertă mai mare de bunuri și servicii la prețuri mai mici. Firmele vânzătoare au acces liber la o piață de aproximativ 500 milioane de consumatori în cadrul UE și posibilitatea de extindere a activității pe piața globală.
Libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, populației și capitalului sunt sprijinite de politici specifice, între care politica antimonopol care previne tendința firmelor de a controla prețurile sau piețele.
Regulile referitoare la concurență reprezintă un corolar al reglementărilor comunitare cu privire la libera circulație a mărfurilor, obiectivul acestora fiind asigurarea unei concurențe libere și nedistorsionate, promovând circulația neîngrădită a mărfurilor și împiedicând stabilirea unor restricții în funcționarea pieței comune, de natură să afecteze comerțul desfășurat între statele membre, dar și interesele generale ale întreprinderilor și consumatorilor.
3.2.1. Libera circulație a mărfurilor și serviciilor
Libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței unice are la bază principiul recunoașterii reciproce a pieței unice, care constă în garantarea circulației libere a bunurilor și serviciilor unui stat membru în celelalte state membre, chiar dacă acestea sunt produse după norme de calitate și standarde diferite, cu condiția respectării cu strictețe a regulilor comune de interes general privind sănătatea populației, protecția mediului și a consumatorului.
Subliniem că regulile liberei circulații a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre și tuturor produselor din terțe țări cu drept de liberă circulație în spatiul comunitar.
La început, libera circulație a mărfurilor a fost văzută ca parte integrantă a uniunii vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor comerciale cantitative și a măsurilor echivalente, precum și stabilirea unor tarife externe comune pentru Comunitate.
Ulterior, accentul a fost mutat pe eliminarea obstacolelor încă existente în calea liberei circulații în vederea creării unei Piețe Interne – o zonă fără frontiere interne în care bunurile pot circula la fel de liber ca pe o piață națională.
Practic eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre s-a realizat la 1 iulie 1985, când s-a definitivat uniunea vamală.
În același context amintim că în cadrul pieței unice funcționează, în general, principiul regulii de origine care garantează concordanța cu principiul subvenției, prin crearea unor reguli detaliate la nivelul UE.
Implementarea acestor principii vizează interesul cetățenilor și al agenților economici, acționându-se atât la nivelul Comisiei (A), cât și la nivelul statelor membre, ca principal element în implementarea principiului recunoașterii reciproce (B).
La nivelul Comisiei – are în vedere:
elaborarea unui Ghid privind principiul recunoașterii reciproce în domeniul produselor industriale și a unei lucrări explicative de aplicare a Deciziei nr. 3052/95 privind măsurile derogatorii de la principiul liberei circulații a bunurilor;
analize economice privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în diferite sectoare, având ca scop o mai bună evaluare a beneficiilor și a costurilor de neaplicare;
analize privind regulile naționale de protecție a consumatorilor pentru produsele financiare.
La nivelul statelor membre:
includerea principului recunoașterii reciproce în legislația națională;
să răspundă în timp util la întrebările legate de aplicarea principiului recunoașterii reciproce;
să întărească cooperarea între administrațiile naționale ale statelor membre.
În conformitate cu măsurile invocate, statele membre au obligația să elaboreze periodic rapoarte cu problematica implementării și a soluțiilor posibile.
Sectorul serviciilor este un domeniu economic important pentru piața internă comună a UE, acesta reprezentând între 60% și 70% din activitatea economică a UE. Apoi, în acest sector activează cca 2/3 forța de muncă ocupată la nivel comunitar.
Principiul care guvernează piața internă a serviciilor este cel al „libertății fundamentale” (reglementat prin TCE), potrivit căruia companiile cu sediul într-un stat membru au libertatea de a se stabili și furniza servicii pe teritoriul altor state membre.
Așadar, libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar) stabilit în Uniunea Europeană.
Articolul 50 (ex-60) din Tratatul de la Roma (CEE) precizează că prestatorul serviciilor îsi poate exercita si numai temporar activitatea în tara în care serviciul este oferit. De aici rezultă că el nu trebuie să se stabilească pe teritoriul altui stat membru, pentru că atunci ne-am afla în prezența libertății de stabilire.
Chiar dacă cele două libertăți sunt diferite, fiind distinct reglementate în cadrul Tratatului de la Roma (CEE), ele au și numeroase puncte comune, primul dintre acestea fiind scopul lor comun: eliminarea barierelor economice din cadrul Pieței unice.
Tratatul oferă ambele libertăți agenților economici, iar statele membre ale UE nu pot împiedica alegerea uneia dintre ele, în ciuda caracterului rezidual al liberei circulații a serviciilor.
3.2.2. Piața unică și libera concurență. Uniunea vamală în spațiul comunitar
Politica europeană de concurență a fost concepută ca un instrument de creare a Pieței comune europene, explicându-se astfel de ce nu se limitează numai la comportamentele întreprinderilor, adresându-se și comportamentelor statelor membre.
În materie de concurență în spațiul comunitar, art. 3(g) TCE subliniază faptul că scopul urmărit este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieței interne, concurența nu este distorsionată”.
Literatura de specialitate relevă că drept obiective ale politicii în domeniul concurenței pot fi considerate următoarele:
– să garanteze unitatea pieței interne și să evite realizarea de înțelegeri între firme, de natură să afecteze comerțul intracomunitar și manifestarea liberă a concurenței (înțelegeri și practici concertate);
– să împiedice situațiile în care una sau mai multe firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme mai puțin puternice (abuz de poziție dominantă).
– să împiedice acele intervenții ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pieței, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat).
Potrivit Tratatului de la Maastricht, desăvârșirea Pieței interne acordă o importanță crescândă politicii de concurență, impunând Comisiei noi priorități în domeniul aplicării principiului subsidiarității, eficacității administrative, securității juridice, transparenței și considerării corespunzătoare a contextului economic.
Totuși, rolul tradițional al politicii de concurență, politica „antitrust", reprezintă fundamentul asigurării unei adevărate deschideri a piețelor, cadru în care trebuie apreciate eforturile de a controla restricțiile de concurență, numite „verticale”, care se găsesc în acordurile de comercializare și de distribuție.
În prezent, două domenii, cel al controlului ajutoarelor acordate de stat și cel al monopolizării, rămân provocări majore pentru politica de concurență.
Tot în acest context, relevăm că problematica privind achizițiile publice beneficiază de un tratament aparte. Pachetul de Directive privind achizițiile publice a fost aprobat în 2004 de Parlamentul European și are menirea de a contribui la simplificarea și modernizarea procedurilor de achiziții publice, de exemplu prin facilitarea achizițiilor electronice în sectorul public.
Ponderea achizițiilor publice (bunuri, servicii și lucrări publice) în cadrul UE este estimată la cca. 16 % din Produsul Național Brut al UE (aproximativ 1.500 miliarde euro în 2002). Având în vedere această valoare însemnată a achizițiilor publice, forurile europene sunt preocupate de a asigura proceduri deschise și transparente pentru creșterea competiției în domeniul achizițiilor publice, în scopul reducerii costurilor plătite de guverne și creșterii economiilor la contribuabili.
Achizițiile publice fac, în general, obiectul reglementărilor UE și a regulilor internaționale, dar nu toate achizițiile publice sunt subiectul acestor reglementări. Spre exemplu: achizițiile de echipamente militare pentru apărare sunt excluse de la aceste reguli, dar acestea trebuie să respecte prevederile tratatelor internaționale în domeniu.
Comisia apreciază că implementarea rapidă a noilor Directive va contribui la creșterea transparenței în domeniul achizițiilor publice, va îmbunătății funcționarea pieței interne și va permite UE să profite de beneficiile pieței interne lărgite.
Din perspectiva sistemului vamal subliniem că ansamblul instituțional specific permite condiții egale de concurență între participanții la circuitul comercial și productiv și face posibilă stimularea producției și a varietății de sortimente a mărfurilor, impunerea pe piață a celor mai competitive produse (luându-se în considerare și costul lor de producție), concentrarea și specializarea producției și a întreprinderilor.
Uniunea vamală în spațiul comunitar
Libera circulație a mărfurilor impune realizarea unei uniuni vamale privind toate categoriile de mărfuri și implicând interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și exporturilor, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe și eliminarea restricțiilor cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele membre.
Uniunea vamală a presupus renunțarea – în comerțul dintre statele membre – la taxele vamale și la alte taxe cu efect echivalent (inclusiv la taxele vamale de natură fiscală). Aceasta s-a realizat odată cu expirarea perioadei de tranziție stabilită, în cazul noilor țări membre ale Comunităților, Spania și Portugalia, această perioadă expirând la sfârșitul anului 1992.
Art. 23 TA (ex9 CEE) și 25 TA (ex 12 CEE), ce interzic taxele vamale asupra importurilor și exporturilor, precum și toate taxele cu caracter echivalent între statele membre, creează imposibilitatea pentru legislațiile naționale de a impune contribuții obligatorii asupra exporturilor de produse agricole către alte state membre.
O taxă ad valorem impusă de un stat membru asupra mărfurilor importate din alt stat membru în virtutea intrării lor într-o regiune a teritoriului celui dintâi stat reprezintă o taxă cu efect echivalent unei taxe vamale, fiind incompatibilă cu reglementările comunitare, cu toate că este impusă asupra mărfurilor care intră în regiune dintr-o altă parte a aceluiași stat membru.
Prezintă incompatibilitate cu aceleași dispoziții legale impunerea de taxe de către un stat membru asupra mărfurilor exportate într-un alt stat membru în virtutea faptului că ele părăsesc teritoriul celui dintâi stat membru, iar acest considerent nu se poate modifica chiar dacă taxa este impusă mărfurilor care părăsesc acea regiune pentru o altă parte a teritoriului aceluiași stat.
Așa cum am arătat anterior, Uniunea vamală implică și existența unui tarif vamal comun în relațiile cu țările terțe, fiind impus la granițele comunitare. În virtutea acestuia, orice marfă urmând a intra pe teritoriul comunitar va fi supusă respectivului tarif, indiferent de țara de intrare.
Tariful vamal comun nu este aplicat de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de către autoritățile naționale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile. Aceste autorități acționează în numele Comunităților atunci când efectuează încadrările sau clasificările tarifare respective.
Regulamentul Nr. 950/68 din 28 iunie 1968 al Consiliului a stabilit tariful vamal comun, începând cu l iulie 1968 acesta înlocuind tarifele vamale naționale ale statelor membre. La l ianuarie 1988 au fost stabilite un nou tarif integrat și un sistem de nomenclatură statistică prin Regulamentul Nr. 2658/87 al Consiliului, înlocuind Regulamentul precedent.
Prin Regulamentul 2913/92 al Consiliului a fost stabilit Codul vamal comunitar (care abrogă și înlocuiește textele anterioare), iar în vederea aplicării sale a fost adoptat Regulamentul 2454/93 din 2 iulie 1993 al Comisiei, modificat în octombrie 1994 prin Regulamentul Nr. 2193/94 al Comisiei și în decembrie 1994 prin Regulamentul Nr. 3254/94 al Comisiei.
3.2.3. Acquis-ul comunitar în domeniul liberei circulații a capitalurilor
Definiția liberei circulații a capitalurilor nu se referă doar la plăți sau transferuri de bani în exterior, ci include și alte tranzacții ce permit transferul dreptului de proprietate. Totodată, acest capitol acoperă și domeniul sistemelor de plăți, prin intermediul celor două directive privind transferurile de credit transfrontaliere și caracterul definitiv al decontării, precum și prin directivele privind prevenirea spălării banilor.
Principiul liberei circulații a capitalului este unul din cele patru principii de bază consfințite prin Tratatul Comunității Europene (Art. 67) din 1957, care face posibilă integrarea, deschiderea, competiția și eficiența în cadrul pieței financiare și a serviciilor și aduce beneficii mai multe la toți.
Pentru cetățeni, circulația liberă a capitalului înseamnă abilitatea de a face mai multe operațiuni în afara granițelor, respectiv deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de acțiuni ale firmelor străine, investiții în domeniile care asigură cel mai bun profit și tranzacții imobiliare. Pentru firme acest principiu înseamnă că au dreptul să investească în companii străine și să ia parte la managementul acestora.
După adoptarea Taratului de la Maastricht (1993) și alte țări din afara zonei UE au adoptat principiul liberei circulații a capitalului, chiar și în condițiile în care unele state au solicitat perioade de tranziție cu privire la acordarea dreptului cetățenilor străini de a cumpăra cea de-a doua casă sau pământ agricol.
Principiul liberei circulații a capitalului instituit de UE a deschis calea pentru cooperare în domeniul politicii de capital și al plaților la nivel internațional. Există totuși anumite excepții legate de libera circulație a capitalului, atât în interiorul UE, cât și cu terțe țări, care privesc domeniile: impozitării, supravegherea prudențială, considerentele de politică publică, spălarea banilor și sancțiunile financiare care fac obiectul Politicii Externe și de Securitate Comună.
În România, din perspectiva tranzacțiilor de cont curent și de cont de capital, Banca Națională a fost implicată direct în realizarea obiectivelor acestui capitol de negociere. Angajamentele în acest domeniu au fost incluse în Documentul de Poziție și în cele trei Documente de Poziție Complementare aferente Capitolului 4 – Libera circulație a capitalurilor. Negocierile de aderare la Capitolul 4 au fost inițiate prin elaborarea Documentului de Poziție aprobat în ședința Guvernului României din luna februarie 2001. Ulterior, acesta a fost actualizat în mai multe etape, iar negocierile la Capitolul 4 au fost închise provizoriu cu ocazia Conferinței Interguvernamentale de Aderare a României la UE desfășurată la data de 7 aprilie 2003.
Liberalizarea operațiunilor de capital a avut loc în conformitate cu următoarele principii: (i) intrările înaintea ieșirilor; (ii) fluxurile pe termen mediu și lung înaintea celor pe termen scurt; (iii) investițiile directe înaintea celor de portofoliu; (iv) respectarea secvenței bănci – întreprinderi – populație.
Regimul valutar în România este reglementat de Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 cu completările și modificările ulterioare, care consfințește liberalizarea completă a operațiunilor de capital începând cu data de 1 septembrie 2006.
3.2.3.1. Plățile curente
După expirarea perioadei de tranziție prevăzută de Directiva 88/361/CEE, plățile curente au devenit libere; o efectivă liberalizare a circulației mărfurilor și serviciilor nu se putea realiza decât prin reglementarea acestor operațiuni.
Tratatul de la Maastricht consfințește liberalizarea realizată prin faptul că articolul 56 (ex-73B §2) al Tratatului de la Roma (CEE) dispune de acum înainte ca restricțiile impuse plăților dintre statele membre sunt interzise, ca și acelea dintre statele membre și statele terțe.
Relevăm aici că distincția dintre plăți curente și circulația capitalurilor este dificil de realizat. De exemplu, plățile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de răspundere civilă constituie plăți curente, iar plata primelor pentru asigurarea de viață reprezintă o mișcare de capital.
Întotdeauna, în categoria plăți vor fi incluse plățile aferente schimbului de mărfuri, de servicii și de capitaluri.
3.2.3.2. Mișcările de capitaluri. Intercondiționări cu fiscalitatea
Pentru liberalizarea progresivă a circulației capitalurilor dintre statele membre au fost necesare trei directive. Prima este cea din 11 martie 1960 (JOCE, L43, 12 aprilie 1960), modificată în 1962 (Directiva din 18 decembrie 1962, JOCE, L.49, 22 ianuarie 1963).
În cursul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, când statele membre reacționau diferit la șocul petrolier, importantele mișcări transfrontaliere de capital s-au dovedit din ce în ce mai mult capabile să amenințe echilibrul intern al economiilor.
Odată aceste dezechilibre corectate, liberalizarea tuturor mișcărilor de capital pe termen lung și mediu, în 1986, și liberalizarea întregii circulații a capitalurilor pe termen scurt, în 1988, s-au soldat cu rezultate favorabile. Nu numai că aceasta deschidere nu a generat nici un dezechilibru major pentru țările respective dar, după liberalizare, țările care au luat măsurile în cauză au înregistrat, în general, o mai bună intrare a capitalurilor lor.
A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986 (Directiva 86/566, JOCE, L332, 26 noiembrie 1986), care liberaliza creditele pe termen lung legate de operațiunile cu titluri care nu erau negociate la bursă.
O liberalizare efectivă a intervenit după adoptarea celei de-a treia directive, din 24 iunie 1988, care liberaliza mai ales mișcările pe termen scurt (Directiva 88/361, JOCE, L.178, 8 iulie 1985). Ea prevedea liberalizarea circulației capitalurilor între statele membre, ceea ce implica suprimarea tuturor autorizațiilor de transfer, chiar și a celor care se acordau în mod automat.
Astfel, s-a ajuns la o unitate a piețelor de schimb: mișcările de capitaluri trebuie să fie posibile în aceleași condiții ca acelea ale plăților curente.
Atunci când în cauză sunt deplasări ale capitalurilor provenind sau având ca destinație țările terțe, indiferent de domeniul capitalurilor și dacă în circumstanțe excepționale aceste deplasări de capitaluri cauzează sau amenință să cauzeze grave dificultăți funcționării Uniunii Economice și Monetare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată în urma propunerii Comisiei și consultării Băncii Centrale Europene, poate să utilizeze clauza de salvgardare stabilită la articolul 59 din Tratatul de la Roma (CEE), luând măsuri în consecință pentru o perioadă ce nu poate depăși șase luni.
Libera circulație a capitalurilor și fiscalitatea
Articolul 58 (ex-73 D), paragraful 1, punctul a, din Tratatul de la Roma (CEE), dispune că statele membre pot să aplice dispozițiile pertinente ale legislației lor fiscale care stabilesc distincția între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde sunt investite capitalurile lor. Punctul b al aceluiași articol prevede controale în cadrul luptei împotriva fraudei sau în scopuri statistice.
Paragraful 3 al acestui articol precizează că “măsurile în cauză nu trebuie să constituie nici un mijloc de discriminare arbitrară, nici o restricție deghizată la libera circulație a capitalurilor și a plăților”.
Totuși, declarațiile statistice au rolul de a descuraja această liberă circulație. Apoi, în condițiile în care fiscalitatea indirectă nu este armonizată, dispozițiile pertinente ale fiscalității directe pot să ia în considerare în mod legal rezidența contribuabilului și să se aplice și asupra veniturilor realizate în străinătate fără a se putea vorbi de o discriminare arbitrară.
Restricțiile care există pe piețele financiare au cauze diverse: intervențiile publice în jocul liber al piețelor, reglementările restrictive sau discriminatorii privind plasamentele, insuficiența difuzare a informațiilor privind sectorul economiilor populației.
Relevăm că în afara de aceste obstacole, factorul fiscal produce un efect atât de grav, încât doar acesta este suficient să împiedice liberalizarea piețelor în cauză.
Incidența este triplă: produce efect în ceea ce privește locul plasamentului efectuat de investitor, dirijează investitorul către anumite tipuri de plasament și influențează modul de plasare. Pentru a se realiza aceste efecte este suficient ca anumite valori mobiliare să fie însoțite de sarcini sau avantaje fiscale sau ca veniturile pe care ele le produc să fie dublu impozitate.
Pentru a răspunde acestei provocări, Comisia a prezentat Consiliului încă din 1967 două programe de acțiune: unul care privea armonizarea globală a regimurilor valorilor mobiliare, altul care viza în special armonizarea impozitelor directe.
Având în vedere că nu s-au produs rezultate concrete, Comisia si-a reînnoit demersurile în 1969, prezentând Consiliului două memorandumuri: primul asupra necesității și a modalităților de acțiune în domeniul liberei circulații a capitalurilor, al doilea asupra măsurilor de armonizare în materie de impozite directe pentru a se facilita dezvoltarea și întrepătrunderea piețelor de capital.
În cazul impozitelor indirecte, armonizarea s-a tradus printr-o succesiune de directive care dovedesc dificultățile întâlnite în acest domeniu: directivele din 17 iulie 1969 (Directiva 69/335, JOCE, L 245, 3 octombrie 1969) și cele din 1973, 1974 si 1985.
În materie de fiscalitate directă, reglementarea este mai puțin semnificativă; în anul 1990 au fost adoptate doua directive și o convenție: Directiva 90/435/CEE, care se referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societățile–mamă aflate în unul din statele membre și filialele acestora aflate într-un alt stat membru, și Directiva 90/434/CEE care reduce sarcina fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăților.
Convenția (90/436/CEE), bazată pe Articolul 239 al Tratatului, introduce o procedură arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderi asociate aflate în state membre diferite.
3.2.4. Tendințe în politica comercială a UE
Scopul declarat al integrării europene, încă din urmă cu jumătate de secol, a fost de a permite Comunității de a spori eficiența și competitivitatea aparatului productiv comunitar, să se integreze într-o lume a liberului schimb și să facă față, eficient, concurenței internaționale.
Pentru realizarea acestor obiective, Comunitatea trebuia să păstreze un echilibru și o coerență între progresul procesului de integrare pe plan intern și liberalizarea schimburilor comerciale cu exteriorul, atât în ceea ce privește bunurile, cât și în domeniul capitalurilor.
În urmă cu doar câțiva ani a apărut ăntrebarea dacă nu cumva opțiunea inițială nu își mai găsește justificarea, UE trebuind să suprime orice formă de protecție la frontieră în ceea ce privește schimburile comerciale cu terții.
Problematica controlului schimburilor comerciale
Pe acest plan, cercetarea noastră ne-a permis constatarea că protecționismul tarifar comunitar nu este mai ridicat decât cel al principalilor săi competitori. După negocierile din cadrul Rundei Tokyo, media aritmetică simplă a taxelor vamale pentru produse industriale era de 6,4% pentru CEE, de 6,3% pentru SUA – dar indicatorul de dispersie arăta că în cazul Statelor Unite apar numeroase diferențe între nivelul taxelor la diverse produse, fiind mult mai protejate produsele sensibile și slab protejate celelalte – și de 6% pentru Japonia.
În urma negocierilor din cadrul Rundei Uruguay, această protecție a fost și mai mult diminuată, astfel încât, din punct de vedere tarifar, putem afirma că protecția la granițele Comunitare este redusă, ca și în cazul altor țări industrializate, deși la unele produse sensibile – componente electronice, textile – taxele vamale sunt relativ mai ridicate.
În prezent protecționismul cel mai important este cel netarifar, acesta îmbrăcând forme foarte diverse, unele dintre ele foarte cunoscute – precum contingentele de import sau limitările voluntare la export, achizițiile guvernamentale și comerțul de stat, subvențiile de export – și care pot fi relativ ușor reperate.
Altele însă sunt mai subtile: utilizarea abuzivă a procedurilor în mod normal antiprotecționiste: taxele antidumping, practica menținerii unei monede naționale subevaluate, controlul circuitelor de distribuție.
Protecționismul zonal
Așa cum se poate intui, liberul schimb presupune câteva condiții obiective: reciprocitatea deschiderii piețelor, specializare determinată de condiții obiective de producție – dotarea cu capital, resursele umane, factorii naturali care influențează prețurile și costul acestor factori – și nu elemente legate de politicile economice sau sociale foarte diferite.
Putem afirma că în realitate aceste condiții obiective nu sunt îndeplinite. Absența reciprocității din partea celor mai mulți dintre competitori în ceea ce privește deschiderea piețelor lor, necesitatea conservării unui aparat industrial coerent și diversificat într-un mediu economic mondial foarte instabil, voința de a menține un model european de dezvoltare economică și socială, concurența internațională impulsionând egalizarea nivelurilor de protecție socială, chiar între țări care nu doresc acest lucru – sunt argumente solide în favoarea menținerii unui anumit grad de protecție la frontiera comunitară.
Aceasta trebuie să fie flexibilă, să țină seama de diversele situații ce pot apărea și să poată corecta elementele de distorsiune impuse de concurență: diferențe în ceea ce privește protecția socială și costurile salariale care nu sunt motivate de diferențe în nivelul de dezvoltare economică, rate de schimb subevaluate.
O protecție la nivel zonal care să favorizeze menținerea și dezvoltarea acestor sectoare se justifică deci prin aceea că economiile externe compensează costurile sale.
Argumentul poate fi generalizat, deoarece definiția activităților strategice poate fi extinsă la cele care produc bunuri vitale pentru populație.
3.3. Alte principii și reguli privind mecanismul de funcționare a pieței unice europene
3.3.1. Dezvoltarea comerțului electronic și regulile comunitare privind impozitul pe consum (TVA)
Dezvoltarea comerțului electronic este considerată drept factor cheie în efortul de a face UE cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume. Directiva 2000/31/EC stabilește regulile armonizate privind transparența și cerințele de informare ale furnizorilor de servicii online, comunicații comerciale, contracte electronice și limitări ale obligațiilor furnizorilor de servicii Internet (ISP), realizând eliminarea obstacolelor pentru circulația liberă a serviciilor online pe piața internă.
Sectoarele și activitățile online reglementate de „Directiva e-comerț” sunt: presa online, baze de date, servicii financiare, servicii profesionale (avocatură, medicale, contabilitate, agenți imobiliari), servicii recreative (video), reclamă și publicitate directă, servicii intermediare (acces la Internet, transmisie și de găzduire a informațiilor).
În principal, activitatea Comisiei Europene, în contextul cadrului juridic existent, urmărește ca serviciile societății informaționale să beneficieze de principiile care guvernează piața internă a UE, privind libertatea de mișcare a serviciilor și stabilirea liberă în cadrul UE lărgite și monitorizează îndeplinirea prevederilor Directivei sus-menționate, inclusiv prin prezentarea de rapoarte privind modul de aplicare.
De asemenea, realizează monitorizarea generală referitoare la evoluției cadrului juridic, tehnic și economic al e-comerț și Internetului și compatibilizarea sistemului cu regulile comerțului electronic mondial și urmărirea eventualelor reclamații referitoare la serviciile societății informaționale.
Funcționarea efectivă a e-comerț pe piața internă a UE este asigurată de clauza pieței interne, care înseamnă că serviciile societății informaționale sunt, în principiu, subiect ale reglementărilor statelor membre.
Directiva pentru afaceri de comerț electronic peste frontieră prevede că impunerea acestor afaceri are loc conform legislației unde are loc consumul, iar furnizarea de produse digitale nu va fi tratată ca furnizarea de bunuri.
Obiectivul principal al Directivei privind impozitul pe consum constă în definirea serviciilor care fac obiectul tranzacțiilor pe Internet care se supun impozitării, inclusiv a serviciilor de informare culturale (artistice, sportive, științifice, educative, recreative) sau servicii similare acestora (software, jocuri electronice și servicii generale pentru computere) și stabilirea modului de înregistrare a operatorilor când afacerea implică vânzarea către consumator final în scopul aplicării TVA.
Principiile instituite de Directiva privind impozitarea serviciilor tranzacționate electronic sunt:
(1) – serviciile specifice livrate electronic, când sunt furnizate de un operator din afara zonei UE la consumator din interiorul UE sunt supuse impozitării în interiorul UE și sunt subiect al aplicării TVA;
(2) – când serviciile sunt furnizate de un operator UE la un consumator din afara zonei UE, impozitarea are loc la locul consumatorului și nu fac obiectul TVA în cadrul UE;
(3) – când un operator cu sediul într-un stat membru al UE, furnizează servicii la o entitate lucrativă dintr-un alt stat membru al UE, locul furnizorului este considerat locul unde entitatea lucrativă își are sediul;
(4) – când un operator cu sediul în UE furnizează servicii unei persoane fizice din cadrul UE sau la o persoană impozabilă din cadrul aceluiași stat membru, locul furnizorului este considerat locul unde este localizat furnizorul.
3.3.2. Legea companiilor și legea contractelor
Legea companiilor
Armonizarea regulilor legate de guvernarea companiilor, a contabilității și auditului este esențială pentru crearea pieței unice în domeniul circulației produselor și serviciilor financiare.
Obiectivele legii companiilor sunt: protecția acționarilor și a părților contractante cu companiile; asigurarea libertății de a înființa companii pe întregul teritoriu al UE; instituirea principiului competitivității și eficienței în afaceri; promovarea cooperării între companiile din diverse state membre și stimularea dialogului dintre statele membre cu privire la modernizarea legii companiilor.
Tratatul de la Roma consfințește următoarele principii:
companiile sunt recunoscute reciproc în toate statele membre;
companiilor înființate legal într-un stat membru nu li se vor solicita alte formalități de către alt stat membru, decât cele care se solicită uzual firmelor naționale.
Armonizarea legislației s-a făcut treptat în baza Directivelor specifice adoptate, respectiv:
prima Directivă (1968) care reglementează deschiderea, valabilitatea obligațiilor și condițiile de nulitate ale companiilor cu răspundere limitată;
a doua Directivă care armonizează standardele și procedurile care guvernează formarea de companii cu răspundere limitată;
a treia și a șasea Directivă, care reglementează operațiunile structurale, cum sunt comasarea și divizarea companiilor, conform reglementărilor fiecărui stat membru;
a patra, a șaptea și a opta Directivă, menite să armonizeze informațiile financiare publicate de companiile cu răspundere limitată, în scopul comparării și echivalării datelor, având ca obiectiv crearea unui „cod de contabilitate European”.
În UE, activitatea companiilor de tip „răspundere limitată” cu un singur acționar este reglementată de a douăsprezecea Directivă, considerată Directivă-cadru.
Subliniem că toate companiile listate la bursă sunt obligate să aplice standardele contabilității internaționale (IAS) adoptate în 2005.
Legea contractelor
În cazul cumpărării de bunuri sau servicii este necesară încheierea unui contract prin care sunt definite condițiile în care tranzacția poate avea loc. Directivele adoptate pe linia armonizării legislației în domeniul contractelor au avut ca obiectiv eliminarea obstacolelor pentru a asigura circulația liberă a bunurilor și a serviciilor.
Progrese substanțiale s-au semnalat în armonizarea legislației contractuale în domeniile: comerțului electronic, sectorul bancar și al asigurărilor, dreptului de proprietate intelectuală și industrială, protecției consumatorilor și al politicii în domeniul IMM-urilor.
În prezent se urmărește creșterea gradului de coerență a prevederilor legii contractelor și în alte sectoare de activitate, existente sau cu perspective de dezvoltare.
În februarie 2003, Comisia a lansat un plan de acțiuni vizând creșterea coerenței între diferite instrumente ale legii contractelor, prin adoptarea unui cadru comun de referință și promovarea spre adoptare a Termenelor și Condițiilor Standard (STCs) pentru uzul general în cadrul pieței interne a UE și nu în cadrul unui singur stat membru.
3.3.3. Dreptul de proprietate intelectuală și industrială
Copyright-ul are o importanță cu totul aparte pentru Comunitatea Europeană deoarece aceasta implică media, cultura și industriile bazate pe cunoaștere. Dezvoltarea industriilor reprezintă indicativul de performanță al societății post industriale, în special, al celor aparținând societății informaționale.
Numai în anul 2000, industria copyright-ului a contribuit cu peste 1.200 miliarde euro la economia UE-15 și a creat o valoare adăugată de 450 miliarde euro (5,3% din valoarea totală adăugată a UE-15) și 5,2 milioane locuri de muncă (3,1% din forța de muncă ocupată în industria UE).
Directiva privind dreptul de proprietate intelectuală și industrială a fost adoptată în anul 2004. Într-o perioadă de trei ani, aceasta a permis armonizarea reglementărilor naționale ale statelor membre ale UE astfel încât au fost reduse barierele privind libera circulație a bunurilor pe piața internă a UE și s-a creat cadrul pentru noi forme de exploatare a drepturilor de proprietate.
În prezent, există preocupări pentru consolidarea drepturilor, ca de exemplu cele referitoare la accesul la justiție, sancționarea încălcărilor și remedierea prejudiciilor, dar și pe linia managementului și licențierii drepturilor de proprietate.
Capitolul 4
REGIMUL APLICABIL ACTIVITĂȚII DE IMPORT – EXPORT ÎN SPAȚIUL COMUNITAR ȘI METAMORFOZELE NORMATIVE ALE CADRULUL DERULĂRII COMERȚULUI EXTERIOR ROMÂNESC GENERATE DE ADERAREA ȚĂRII NOASTRE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
4.1. Regimul activității de import – export aplicabil în Uniunea Europeană
4.1.1. Regimul exportului
4.1.2. Regimul importului
4.1.2.1. Tariful vamal și politicile asociate
4.1.2.2. Reguli generale de import. Procedura supravegherii și a măsurilor de salvgardare
4.1.2.3. Procedura Comunității privind administrarea cotelor cantitative. Statisticile de comerț
4.2. Coexistența Uniunea Europeană (UE) – Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
4.2.1. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
4.2.2. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului
4.2.3. Politici comerciale ale UE și OMC
4.3. Metamorfoze normative privind noul cadru al derulării comerțului exterior românesc
4.3.1. Preluarea Tarifului vamal comun și a sistemului de statistică privind comerțul intra-comunitar
4.3.2. Schema de Preferințe Generalizate (SGP) a UE și măsurile de apărare comercială
4.4. Sistemul de acorduri comerciale propriu Spațiului Economic European (SEE). Negocierea de acorduri preferențiale/ nepreferențiale cu principalele state/ organizații din lume
4.4.1. Acorduri de Stabilizare și Asociere. Sistemul de Preferințe Comerciale Autonome (SPCA)
4.4.2. Acorduri preferențiale și acorduri nepreferențiale
REGIMUL APLICABIL ACTIVITĂȚII DE IMPORT – EXPORT ÎN SPAȚIUL COMUNITAR ȘI METAMORFOZELE NORMATIVE ALE CADRULUL DERULĂRII COMERȚULUI EXTERIOR ROMÂNESC GENERATE DE ADERAREA ȚĂRII NOASTRE LA UNIUNEA EUROPEANĂ
Odată cu 1 ianuarie 2007 România a devenit stat membru al Uniunii Europene …, lucru ce necesită conștientizarea avantajelor si provocărilor aderării asupra mediului de afaceri, a eforturilor pe care instituțiile statului, operatorii economici și societatea civilă trebuie să le depună, în continuare, pentru a se integra în structurile și mecanismele Pieței Interne Unice Europene. In poziționarea lor pe această piață, firmele romanesti își vor adapta demersurile la noile instrumente specifice politicii comerciale comunitare, având în vedere: aplicarea politicii comerciale comunitare, în relatie cu țările terțe (tariful vamal comun), schema de preferințe generalizate (SGP) a UE, măsurile de apărare comercială, acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe, angajamentele comerciale din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), aplicarea regulilor specifice Pietei Interne Unice Europene în relație cu Statele Membre… In continuarea procesului de reformare a economiei naționale, la nivel microeconomic trebuie promovată o schimbare de opțiune, mecanisme și tehnici de dezvoltare, bazate pe principii de competitivitate, internaționalizarea afacerilor si infuzia de capital.
Din Declarația de poziție a CCIR –
Uniunea Europeană este cel mai mare actor comercial global, acoperind circa 20% din exporturile și importurile mondiale. Ea joacă un rol important în promovarea comerțului mondial, bazat mai ales pe un sistem multilateral.
4.1. Regimul activității de import – export aplicabil în Uniunea Europeană
Politica comercială comună (PCC) este denumirea generică pentru ansamblul de măsuri, instrumente, politici aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene. Formularea și implementarea politicii comerciale comune a UE se face în baza Art.133 din Tratatul CE, conform căruia orice măsură adoptată în cadrul acestei politici este propusă de Comisie și decisă de Consiliul UE prin majoritate calificată. Comisia asigură reprezentarea uniformă a intereselor Comunității, precum și exercitarea politicii comerciale comune, atât la nivel bilateral, cât și multilateral, fiind asistată de un Comitet – „Comitetul pentru Articolul 133” – compus din reprezentanți ai statelor membre (SM).
În ceea ce privește România, negocierile la Capitolul 26 – Relații externe au fost deschise și închise provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare România – UE din 14 iunie 2000.
Începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România aplică politica comercială comună a U.E., respectiv: tariful vamal comun, schema de preferințe generalizate (SGP) a UE, măsurile de apărare comercială, acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe și angajamentele comerciale din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
4.1.1. Regimul exportului
Drept obiectiv major în această privință este stabilirea regimului general, aplicabil exporturilor din Statele Membre ale Comunității Europene, pe baza principiului libertății de a exporta și pentru a stipula procedurile care permit Comunității să implementeze, când este necesar, măsuri necesare de supraveghere și protecție.
Cadrul Juridic Comunitar este dat de Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2603/20.12.1969, privind stabilirea regimului comun aplicabil exporturilor (Jurnalul Oficial L 324/27.12.1969), modificat și completat, prin: Regulamentele (CEE) nr. 2604/20.12.1969 (Jurnalul Oficial L 324/27.12.1969) și nr. 3918/19.12.1991 (Jurnalul Oficial L 372/31.12.1991).
Prin acesta se instaurează principiul conform căruia exporturile din Comunitatea Europeană către terțe țări este liber, nefiind supuse nici unor restricții cantitative, și se aplică tuturor produselor industriale și agricole, potrivit Tratatului Comunității Europene (CE).
Regulamentul stabilește procedura comunitară de informare și consultare premergătoare implementării de măsuri de protecție, potrivit căreia, dacă drept rezultat a unei evoluții neuzuale pe piață, un Stat Membru consideră că sunt necesare măsuri de protecție, acesta trebuie să informeze Comisia, care va aviza celelalte State Membre.
Urmează, apoi, în vederea luării unei decizii, consultări în cadrul unui Comitet compus din reprezentanți ai fiecărui Stat Membru și prezidat de un reprezentant al Comisiei. Deciziile se adoptă de către Consiliu, prin majoritate calificată, la propunerea Comisiei, iar dacă este necesară o intervenție imediată, și Comisia poate adopta astfel de măsuri.
Măsurile de protecție pot servi la prevenirea sau remedierea unor situații critice, datorate lipsei unor produse esențiale, sau pentru a permite îndeplinirea unor angajamente internaționale asumate de Comunitate, sau de către toate Statele Membre, în special cele legate de comerțul cu produse de bază.
Subliniem că măsurile în cauză pot limita exportul către anumite țări terțe sau exporturile din anumite regiuni ale Comunității, dar nu pot afecta produsele aflate deja în drum spre frontierele Comunității.
4.1.2. Regimul importului
4.1.2.1. Tariful vamal și politicile asociate
Tariful vamal comun fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între țările membre UE și formarea uniunii vamale. Acesta cuprinde taxele vamale aplicate importurilor din țări terțe, în ansamblul Statelor Membre ale UE, în regimul clauzei națiunii celei mai favorizate, respectând angajamentele asumate de UE în domeniul tarifar, pentru toate Statele Membre, în cadrul OMC.
Baza legală a tarifului vamal comun o reprezintă Regulamentul Consiliului Nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 privind tariful și nomenclatura statistică și Tariful vamal comunitar (Jurnalul Oficial L 256, 07/09/1987), cu modificările ulterioare;
Subliniem că Tariful Vamal este comun tuturor Statelor Membre UE, nivelul taxelor vamale diferind însă de la un produs la altul, și se aplică uniform pe întreg teritoriul UE, având rolul de:
– a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale;
– a evita orientarea schimburilor în funcție de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite țări;
– a răspunde nevoii de a menține controlul la frontiera externă, în vederea unei bune funcționări a pieței unice a UE.
Odată cu preluarea Tarifului vamal comun (cu cele două componente ale sale), fără adoptarea unei legislații naționale specifice, Statele Membre nu mai au posibilitatea de a modifica în mod autonom tariful vamal comun sau de a institui în mod unilateral noi taxe vamale, competența în privința modificării revenind Consiliului de Miniștri, la propunerea Comisiei Europene.
Taxele vamale percepute în Comunitate la importul din țări terțe se pot clasifica în:
– taxe vamale convenționale;
– taxe vamale preferențiale.
Taxele vamale convenționale sunt stabilite potrivit politicii comerciale Comunitare și/sau acordurilor internaționale la care aceasta este parte semnatară.
Taxele vamale preferențiale fac obiectul unor acorduri de asociere încheiate de Comunitatea Europeană cu diverse țări sau grupuri de țări pentru unele mărfuri sau categorii de mărfuri.
Circulația mărfurilor în interiorul Uniunii Vamale nu este bazată pe origine, dar respectă prevederile privind libera circulație a mărfurilor.
În stabilirea originii bunurilor există: origine nepreferențială (clauza națiunii celei mai favorizate) și origine preferențială.
Originea nepreferențială conferă o naționalitate economică bunurilor. Este utilizată pentru determinarea originii produselor care sunt subiectul tuturor măsurilor de politică comercială sau contingentelor tarifare.
Originea preferențială conferă anumite avantaje privind comerțul de bunuri între anumite țări, importate cu taxe zero sau taxe reduse.
Suspendări autonome de taxe vamale
Scopul principal al suspendărilor tarifare este de a permite operatorilor economici Comunitari să utilizeze materii prime, semifabricate sau componente, care nu sunt disponibile în interiorul Comunității, fără a fi necesar să plătească taxele vamale normale prevăzute în Tariful vamal comun. Remarcăm că acestea oferă posibilitatea operatorilor să se aprovizioneze, pe o anumită perioadă de timp, cu costuri mai mici de import.
Suspendările tarifare al căror scop este să anuleze parțial sau total efectele drepturilor vamale pe o perioadă dată nu pot fi acordate decât pentru rațiuni precise și valabile în funcție de interesul general al Comunității.
De asemenea, cu excepția cazului în care există un interes al Comunității, și în respectul obligațiilor sale internaționale, nici o suspendare nu este propusă atunci când produse identice, echivalente sau de substituire sunt fabricate în cantitate suficientă în Comunitate sau de producători din terțe țări pentru care sunt prevăzute acorduri tarifare preferențiale și nici atunci când mărfurile în cauză sunt produse finite destinate a fi vândute consumatorului final fără a mai suferi transformări substanțiale ulterioare.
Nu se pot propune suspendări nici în cazurile în care (1) mărfurile importate sunt acoperite de un contract de exclusivitate care restrânge posibilitatea importatorilor comunitari să cumpere aceste mărfuri direct de la fabricanții din terțe țări, (2) este evident că avantajele suspendării nu se repercutează asupra transformatorilor sau producătorilor comunitari interesați ori (3) când suspendarea ar antrena un conflict cu altă politică comunitară (antidumping, de mediu etc.).
Caracteristicile suspendărilor tarifare:
– suspendările tarifare modifică drepturile vamale din tariful vamal comun;
– suspendările tarifare pot fi suprimate la cererea unei părți interesate;
– suspendările tarifare trebuie să fie aplicate de o manieră coerentă în toate cazurile de excepție;
– în vederea evitării unor măsuri discriminatorii ce ar putea favoriza un singur operator economic, suspendările tarifare trebuie să fie deschise pentru toți operatorii Comunitari, adică pentru toți importatorii Comunitari și furnizorii din terțe piețe.
Măsurile în cauză sunt propuse după un studiu profund al rațiunilor economice în baza cărora au fost întocmite cererile și numai în măsura în care se estimează un beneficiu pentru economia Comunitară, constituind o excepție de la situația normală (în sensul ca în perioada de validitate a măsurii și pentru o cantitate nelimitată sau limitată, să permită anularea totală/ suspendare totală sau parțială/ suspendare parțială a drepturilor vamale aplicabile în mod normal mărfurilor importate).
Mărfurile importate în regim de suspendare tarifară pot circula liber în toată Comunitatea, de suspendarea acordată, urmând a beneficia toți operatorii din toate statele membre.
Tariful Integrat al Comunităților Europene (TARIC)
TARIC este o bază de date destinată să indice dispozițiile legale aplicabile (măsuri tarifare sau netarifare) pentru un anumit produs, atunci când acesta este importat pe teritoriul vamal al UE sau, după caz, când acesta este exportat.
Utilizatorii săi sunt administrațiile vamale din Statele Membre pentru procesarea declarațiilor vamale de import din țări terțe; totodată, el este un instrument de informare pentru operatorii economici.
Instrumentul în cauză este fundamentat pe Nomenclatura Combinată (NC) care are aproximativ 10.000 de titluri (codificate în 8 cifre) și care constituie nomenclatorul de bază pentru Tariful Vamal Comun, precum și pentru întocmirea statisticilor de comerț al Comunității cu țări terțe (EXTRASTAT) dar și pentru întocmirea statisticilor de comerț între Statele Membre (INTRASTAT).
TARIC cuprinde dispozițiile referitoare la domeniul vamal, conținute în legislația specifică privitoare la: Sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor (S.A.), Nomenclatura combinată (N.C.), taxe vamale aplicabile; suspendări de taxe vamale; contingente tarifare; regimul tarifar preferențial; preferințele tarifare (inclusiv cote și plafoane de tarifare); sistemul generalizat de preferințe tarifare (SGP) aplicabil țărilor în curs de dezvoltare, taxe antidumping sau compensatorii (antisubvenție); prohibiții la import și la export; restricții la import și la export; coduri adiționale; supravegherea importurilor, interziceri la export, restricții la export, supravegherea exportului, restituții la export; referiri cu privire la reglementările care au introdus o măsură tarifară sau netarifară etc.
Subliniem că TARIC cuprinde aproximativ 18.000 de subdiviziuni (codificate cu două cifre suplimentare sau cu un cod adițional) create pentru a face distincție între diverse aspecte ale elementelor la care ne-am referit mai sus.
4.1.2.2. Reguli generale de import. Procedura supravegherii și a măsurilor de salvgardare
Acestea se referă la activitatea de import din Comunitatea Europeană în baza principiului libertății importului și stabilesc procedurile care să permită Comunității să implementeze măsuri de supraveghere și de salvgardare care se impun pentru a-și proteja interesele.
Cadrul juridic este dat de Regulamentul Consiliului (EC) nr. 3285/94 din 22 decembrie 1994 privind regulile generale de import și pentru abrogarea Regulamentului (EC) nr. 518/94; acesta stipulează principiul libertății de a importa produse originare din țări terțe, sub rezerva unor posibile măsuri de salvgardare.
Potrivit actului normativ în cauză, Statele Membre trebuie să informeze Comisia dacă tendințele importurilor indică o nevoie de recurgere la măsuri de salvgardare. Consultările pot fi ținute, atât la solicitarea Statelor Membre, cât și la inițiativa Comisiei. Acestea au loc în cadrul Comitetului Consultativ, format din reprezentanți ai fiecărui Stat membru și un reprezentant al Comisiei, ca președinte, scopul lor fiind de a examina condițiile în care se desfășoară importurile, situația economică și comercială și măsurile care ar urma să fie luate.
♦ Elemente procedurale
Consultările pot fi efectuate în scris, iar Statele Membre pot să-și exprime opinia sau să solicite consultări orale în cadrul unei perioade de cinci până la opt zile lucrătoare.
În cazul în care, după consultări, este evident că există probe suficiente care să justifice inițierea unei investigații, Comisia inițiază o investigație în termen de o lună și publică un aviz în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, rezumând informațiile care justifică inițierea procedurii.
Investigația caută să determine dacă importurile produsului respectiv cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu grav producătorilor implicați din Comunitate. Odată ce investigația a fost lansată, Comisia caută și verifică toate informațiile pe care le consideră necesare pentru efectuarea investigației.
În cadrul investigației, Comisia solicită informații privind următoarele aspecte: volumul importurilor, prețul importurilor, impactul respectiv asupra producătorilor comunitari și alți factori decât tendința importurilor care cauzează sau poate au cauzat prejudiciu producătorilor comunitari implicați.
La sfârșitul investigației, Comisia prezintă un raport Comitetului Consultativ și, în funcție de concluziile aprofundării investigațiilor sale, încheie investigația sau implementează, ori propune Consiliului să implementeze, măsuri de supraveghere sau de salvgardare.
Această procedură de investigație nu exclude utilizarea măsurilor de supraveghere sau de salvgardare provizorii (pentru maximum 200 de zile).
♦ Măsuri de supraveghere
Importurile produselor pot fi verificate de către Comunitate pe baza unei decizii a Consiliului sau Comisia poate analiza tendințele pieței pentru produsul ce amenință să cauzeze un prejudiciu producătorilor comunitari ai produselor similare sau concurențiale, dacă interesul Comunității necesită astfel de verificări.
Decizia de a introduce a măsuri de supraveghere, în mod normal, este adoptată de către Comisie și poate include verificări retrospective ale importurilor (supraveghere statistică) sau verificări anterioare importurilor.
Statele Membre vor informa Comisia în fiecare lună cu privire la documentele de import emise (în cazul supravegherii anterioare) și privind importurile primite (în cazul supravegherii anterioare și retroactive).
♦ Măsuri de salvgardare
Măsurile de salvgardare – adoptate de către Comisie sau de către Consiliu – pot fi aplicate când produsele sunt importate în Comunitate în cantități mari și/sau în astfel de termeni și condiții încât cauzează, sau amenință să cauzeze, un prejudiciu grav producătorilor comunitari.
În cazul în care aceste condiții sunt îndeplinite, Comisia poate schimba perioada de valabilitate a documentelor de import emise în scopul supravegherii sau poate stabili o procedură de autorizare la import și, în cazuri particulare, poate introduce un sistem de import bazat pe contingente.
Atunci când se stabilește un contingent, se ține seama de dorința de a menține, atât cât este posibil, fluxurile comerciale tradiționale și volumul contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a măsurii.
După intrarea în vigoare, măsurile de salvgardare se aplică pentru fiecare produs ce este pus în liberă circulație, dar nu pot restricționa punerea în liberă circulație a produselor aflate deja în drum spre Comunitate.
În cazul în care a fost solicitată intervenția Comisiei de către un Stat Membru, aceasta adoptă o decizie în termen de maximum 5 zile lucrătoare. Decizia Comisiei se comunică Consiliului și Statelor Membre, iar în termen de o lună, orice Stat Membru poate să solicite Consiliului examinarea unei astfel de decizii.
În principiu, durata măsurilor de salvgardare nu poate depăși patru ani, dacă nu sunt extinse în baza acelorași condiții în care măsura inițială a fost adoptată. Sub nici o formă, durata măsurilor nu poate depăși opt ani.
4.1.2.3. Procedura Comunității privind administrarea cotelor cantitative. Statisticile de comerț
În această privință se urmărește stabilirea unui sistem de administrare a cotelor cantitative bazat pe principiul unei politici comerciale comune uniforme și cu respectarea liberei circulații a mărfurilor.
Cadrul juridic comunitar este dat de Regulamentul Consiliului (EC) nr. 520/1994 din 7 martie 1994 pentru stabilirea procedurii Comunității de administrare a cotelor cantitative (Jurnalul Oficial L 66, 10.03.1994).
Normele în cauză se aplică în situațiile în care Comunitatea a stabilit cantitățile de mărfuri posibil de a fi importate sau exportate într-o perioadă dată, fie autonom sau convențional.
Acest regulament nu se aplică: produselor agricole listate în Anexa II din Tratatul de la Roma, produselor textile sau produselor reglementate prin reguli de import pentru care există prevederi specifice de administrare a cotelor.
Comisia publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene un aviz anunțând deschiderea de contingente, stabilind metoda de alocare aleasă, condițiile de îndeplinit prin cererile de licență, termenele limită pentru prezentarea acestora și lista completă a autorităților naționale la care acestea trebuie transmise.
Trebuie reliefat că există diferite metode de administrare a cotelor cantitative, stipulate în regulament, care se bazează pe fluxurile tradiționale, ordinea în care cererile sunt înaintate sau proporțional cu cantitățile solicitate.
Reguli privind licențele de import sau de export
Licențele de import și de export autorizează importul sau exportul produselor care sunt în cadrul contingentelor. Licențele sunt emise în mod imediat de către statele membre când este utilizat principiul “primul venit – primul servit”. În alte cazuri, acestea sunt emise în termen de 10 zile de la comunicarea deciziei Comunității privind cantitățile ce vor fi alocate.
Ele sunt valabile în toată Comunitatea, exceptând situațiile în care contingentele sunt limitate la una sau mai multe regiuni ale Comunității, caz în care aceste licențe sunt valabile numai în Statele Membre din regiunea în cauză.
Proceduri de adoptare a deciziei
Această procedură oferă posibilitatea intervenției Comitetului de administrare, compus din reprezentanți ai statelor membre și prezidat de un reprezentant al Comisiei. Comitetul adoptă opiniile sale cu majoritate calificată, conform prevederilor art. 205(2) din Tratatul de înființare a Comunității Europene.
Când prevederile preconizate sunt în concordanță cu opinia Comitetului, Comisia le adoptă direct, iar în caz contrar, acestea sunt comunicate Consiliului.
Comisia poate amâna aplicarea măsurilor cu încă o lună, iar Consiliul, acționând cu majoritate calificată, poate adopta o decizie diferită în cadrul acestei perioade.
♦ Statisticile de comerț (EXTRASTAT și INTRASTAT)
Statisticile de comerț exterior constituie un instrument a cărui necesitate a fost impusă în vederea corelării și evaluării situației și evoluției unei economii și a angrenării sale în economia mondială. Evident, achizițiile și livrările intracomunitare, alături de importurile și exporturile din/către țările non-membre UE caracterizează volumul comerțului exterior al unui stat membru UE.
Corespunzător constituirii pieței unice europene și a uniunii vamale, statistica comerțului exterior comunitar reflectă fluxurile de export și import de bunuri desfășurate cu țările terțe.
Datele sunt colectate de autoritățile vamale cu ocazia procesării declarațiilor vamale de export și import, constituind baza pentru întocmirea statisticii de comerț extracomunitar – EXTRASTAT.
În momentul în care o țară devine membră a Uniunii Europene și parte a Pieței Unice, frontierele vamale între țările membre UE dispar și, ca urmare, nu vor mai exista declarațiile vamale care să fie utilizate ca sursă de date pentru realizarea statisticilor privind comerțul intracomunitar.
Pentru a înlocui această sursă de date, în UE a fost creat și dezvoltat un sistem statistic pentru colectarea informațiilor direct de la firmele care realizează activități de comerț cu țările membre UE.
Acest sistem statistic denumit “INTRASTAT”, este operațional de la 1 ianuarie 1993 și are la bază regulamente care se aplică în toate țările membre UE (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerț cu bunuri între statele membre UE și Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 638/2004.
4.2. Coexistența Uniunea Europeană (UE) – Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
4.2.1. Organizația Mondială a Comerțului (OMC)
OMC a fost înființată în 1995 ca rezultat al Rundei de negocieri comerciale multilaterale Uruguay (1986-1994), fiind o organizație internațională care stabilește reguli globale de comerț între statele membre.
Axa sistemului OMC, cunoscut și ca sistemul de comerț multilateral, o reprezintă acordurile OMC care schițează regulile legale de bază ale comerțului internațional ca și angajamentele de deschidere de piețe asumate de membrii săi. OMC este compusă din guverne și entități politice (cum este, de exemplu, Uniunea Europeană), fiind o organizație condusă de Membri, iar deciziile luându-se prin consens. Apartenența la această organizație implică un echilibru între drepturi și obligații.
În prezent, OMC are 149 de Membri și circa 25 de negocieri de aderare în curs de finalizare, majoritatea membrilor fiind țări în curs de dezvoltare. Subliniem că cea mai mare și mai cuprinzătoare entitate din cadrul OMC este Uniunea Europeană cu cele 25 de state membre.
Organismul de decizie din cadrul OMC este Conferința Ministerială, care se reunește cel puțin la fiecare doi ani. În afară de acestea, Consiliul General se întrunește de câteva ori pe an la sediul OMC din Geneva.
La următorul nivel, Consiliul pentru comerțul cu bunuri, Consiliul pentru comerțul cu servicii și Consiliul privind Proprietatea Intelectuală, Organul de reglementare a diferendelor, ca și alte comitete specializate, grupuri de lucru se ocupă de acordurile în sine, dar și de alte subiecte cum ar fi mediul, dezvoltarea, acceptarea noilor membri și acorduri comerciale regionale.
În condițiile unei complexități excepționale a sistemului comercial multilateral, obiectivul OMC este de a realiza o coerență sporită a politicilor economice și comerciale naționale, pe baza unor principii, reguli și discipline larg acceptate, care să permită liberalizarea și fluidizarea raporturilor economice dintre state.
Angajamentul ferm al statelor membre ale OMC de a pune în practică și a respecta aceste principii, reguli și discipline reprezintă condiția fundamentală a valorificării drepturilor rezultând din noile instrumente juridice realizate, inclusiv în privința creșterii accesului pe piețele externe.
Pachetul de instrumente juridice rezultate din Runda Uruguay acoperă, direct sau indirect, toate componentele politicilor economice și comerciale naționale. Ele cuprind principii, reguli și discipline globale și specifice, între ele existând o strânsă interdependență.
Din punct de vedere al conținutului lor, domeniile reglementate în cadrul OMC sunt comerțul cu bunuri (produse industriale și agricole), servicii, aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală și investițiile.
Noul sistem comercial multilateral vizează clădirea și desfășurarea raporturilor economice dintre state exclusiv în conformitate cu mecanismele și instrumentele economiei de piață și ale liberei concurențe.
4.2.2. Relațiile dintre Uniunea Europeană și Organizația Mondială a Comerțului
Uniunea Europeană este unul din membrii cheie ai Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), numai dacă ținem cont că UE are o politică comercială comună, iar Comisia Europeană negociază în numele tuturor Statelor Membre.
UE este una dintre forțele susținătoare ale negocierilor comerciale multilaterale din cadrul OMC – Agenda de Dezvoltare Doha, care are ca obiective atât o continuare a deschiderii piețelor cât și enunțarea unor reguli, toate acestea guvernate de măsurile necesare pentru integrarea țărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial, mai ales prin intensificarea asistenței tehnice în vederea formării de personal.
Subliniem că principalul obiectiv al DDA este de a așeza “dezvoltarea” în centrul sistemului comercial mondial astfel încât sărăcia să poată fi combătută.
4.2.3. Politicile comerciale ale UE și OMC
Așa cum am prezentat într-o secțiune precedentă a demersului nostru, UE are o politică comercială comună și, de aceea, când se pune în discuție o problemă comercială, inclusiv chestiuni din cadrul OMC, acționează ca o entitate unică (Comisia Europeană negociind acorduri și reprezentând interesele statelor membre).
Tratatul privind Comunitatea Europeană acordă un rol limitat Parlamentului European (PE) în ceea ce privește politica comercială: conform actualului tratat, „acceptul” PE poate fi cerut pentru ratificări majore ale Tratatului, atunci când se referă la subiecte care depășesc sfera de comerț. Cu toate acestea, Comisia vizează o implicare a Parlamentului mai mare în politica comercială, consultări mai dese și o informare cât mai sistematic posibil.
Actuala rundă de negocieri, din cadrul OMC – Agenda de Dezvoltare Doha, este ilustrativă în privința coordonării din domeniul politicii comerciale. Comisia conturează și duce la îndeplinire prioritățile UE așa cum sunt acestea precizate în liniile directoare stabilite de către Consiliul de Miniștri.
Relevăm că oficialii din cadrul Direcției Generale pentru Comerț a Comisiei Europene sunt responsabili cu actualele negocieri și reprezintă UE, ca un întreg, iar coordonarea cu statele membre este asigurată prin „Comitetul Art. 133”.
La un nivel mai înalt, Comisia informează regulat Parlamentul, iar la sfârșitul Rundei, Consiliul urmează să aprobe rezultatele.
Agenda de Dezvoltare Doha (DDA) și obiectivele UE. A patra Conferință Ministerială a OMC de la Doha (Qatar) din noiembrie 2001 a avut ca rezultat decizii vizionare pentru o viitoare dezvoltare a sistemului multilateral de comerț:
♦ Lansarea unei noi runde de negocieri – Agenda de dezvoltare Doha (DDA) – ce cuprindea atât o liberalizare a comerțului, cât și alcătuirea unor noi reguli întărite de angajamentele de intensificare substanțială a ajutorului acordat țărilor în curs de dezvoltare;
♦ Ajutorul acordat țărilor în curs de dezvoltare pentru implementarea acordurilor OMC;
♦ Interpretarea Acordului privind Aspectele comerciale referitoare la drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS) astfel încât să asigure membrilor dreptul de a acționa pentru protejarea sănătății publice.
DDA aduce OMC într-o nouă eră. OMC va continua să îmbunătățească condițiile comerțului și investițiilor mondiale, dar prin reguli mai clare, cu un rol mult mai important în creșterea economică, scăderea șomajului și a sărăciei.
Continuarea alcătuirii de reguli de comerț, deschiderea piețelor, integrarea țărilor în curs de dezvoltare în sistemul comercial mondial și îmbunătățirea funcționării OMC rămân obiectivele principale ale politicii comerciale a UE.
Prioritățile UE în DDA sunt următoarele:
♦ Acces pe piață pentru produse industriale, UE dorind să obțină eliminarea taxelor vamale mari, a vârfurilor tarifare și a escaladării tarifare, astfel încât să se ajungă la o creștere semnificativă a oportunităților comerciale atât nord-sud, cât și sud-sud.
♦ Negocierile pentru accesul pe piață la servicii au ca obiectiv crearea de oportunități de piață deosebite pentru mediul de afaceri și pentru economia mondială. Cu toate acestea, UE nu caută o dereglare sau privatizare a sectoarelor unde interesul public este mare și este pregătită să apere drepturile membrilor OMC de a promova diversitatea culturală.
♦ Contrar unor opinii, Europa este cel mai mare importator de produse agricole din lume, atât din țările în curs de dezvoltare, cât și din țări ca SUA, Japonia, Canada, Australia și Noua Zeelandă, în egală măsură. Cu toate acestea UE dorește o continuă liberalizare a agriculturii.
În prezent UE caută soluții viabile pentru ca țările în curs de dezvoltare să poată pune în aplicare acordurile OMC existente ca și pentru propunerile lor de acțiuni în direcția „tratamentului special și diferențiat”.
De asemenea, UE acordă asistență țărilor în curs de dezvoltare pentru integrarea comerțului în politicile lor naționale de dezvoltare, în programe și strategii de reducere a sărăciei, prin reglementări legate de asistență tehnică în vederea participării acestor țări la negocieri și implementarea rezultatelor DDA. (Sursa: Cf. www.ec.europa.eu/trade)
4.3. Metamorfoze normative privind noul cadru al derulării comerțului exterior românesc
Negocierile la Capitolul 26 – Relații externe au fost deschise și închise provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare „România –UE” din 14 iunie 2000. Subliniem că România a acceptat în întregime legislația comunitară vizând relațiile economice externe, considerând că va fi capabilă să o implementeze în totalitate la momentul aderării.
Astfel, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România aplică politica comercială comună a U.E., respectiv tariful vamal comun, schema de preferințe generalizate (SGP) a UE, măsurile de apărare comercială, acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe.
4.3.1. Preluarea Tarifului vamal comun și a sistemului de statistică privind comerțul intra-comunitar
Așa cum am arătat într-o secțiune anterioară, Tariful vamal – cu cele două componente: taxele vamale și nomenclatorul tarifar comun – a fost instituit în 1968, o dată cu încheierea procesului de înlăturare a taxelor vamale între țările membre UE și formarea uniunii vamale și se aplică uniform pe întreg teritoriul UE.
Rolul acestuia este de a evita distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale, de a evita orientarea schimburilor în funcție de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite țări și de a răspunde nevoii de a menține controlul la frontiera externă.
Aplicarea tarifului vamal comun de către țara noastră se face fără adoptarea unei legislații naționale specifice. De subliniat este că după data aderării României la UE, nivelul taxelor vamale aplicabil este, în ansamblu, mai redus față de nivelul anterior al taxelor vamale aplicate de România.
Evident, preluarea Tarifului vamal comun de către țara noastră conduce la obținerea, pentru operatorii economici români, a unor condiții de acces la mărfurile din import, similare celor din UE.
Aderarea României la UE a atras, în mod implicit, și calitatea de parte a Pieței Unice, ceea ce face ca formalitățile vamale pentru comerțul desfășurat cu celelalte state membre UE să dispară. Acestea sunt însă înlocuite de o serie de declarații suplimentare cu privire la tranzacțiile intracomunitare pe care companiile vor avea obligația de a le depune (de exemplu: declarația statistică Intrastat).
Procesul de pregătire și implementare a sistemului statistic Intrastat în România s-a fundamentat atât pe aplicarea legislației europene (Regulamentul Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerț cu bunuri între statele membre UE și Regulamentul Comisiei nr. 1982/2004 de implementare a Regulamentului Consiliului nr. 638/2004 privind statisticile de comerț cu bunuri între statele membre UE), cât și pe ce a legislației naționale (HG nr. 669/2004 privind pregătirea și implementarea sistemului statistic Intrastat în România).
Bunurile care sosesc într-un stat membru UE din alt stat membru UE sunt denumite “achiziții intracomunitare” în timp ce bunurile care părăsesc un stat membru UE către un alt stat membru UE sunt denumite “livrări intracomunitare”. Achizițiile și livrările intracomunitare, alături de importurile și exporturile din/către țările non-membre UE caracterizează volumul comerțului exterior al unui stat membru UE.
4.3.2. Schema de Preferințe Generalizate (SGP) a UE și măsurile de apărare comercială
SGP este un sistem de preferințe tarifare acordat unilateral de către UE unor produse originare din țările în curs de dezvoltare. În cadrul acestui sistem produsele originare din țările în curs de dezvoltare beneficiază de taxe vamale reduse sau zero iar produsele originare din țările cel mai puțin avansate au acces liber la exportul pe piața UE.
Printre țările beneficiare de SGP a UE se numără: China, India, alte țări din fosta CSI – Federația Rusă, Ucraina, Belarus, Armenia și Azerbaijan.
În perioada 2006-2008, UE aplică schema de stimulente pentru o dezvoltare durabilă și o bună guvernare, cunoscută sub numele de inițiativa „SGP+”, care extinde numărul de produse acoperite de SGP inițial, majoritatea fiind produse agricole și din sectorul piscicol, de interes pentru țările în curs de dezvoltare.
De asemenea, extinde cu 15 numărul țărilor beneficiare: cele 5 țări aparținând Comunității Andine – Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela, șase țări din America Centrală – Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama, la care se adaugă Moldova, Georgia, Mongolia și Sri Lanka.
De la 1 ianuarie 2007, România este parte la „SGP+”, obținându-se următoarele avantaje pentru operatorii economici români:
eficientizarea exportului prin efectuarea de importuri convenabile de materii prime și materiale care nu se realizează în țară și care stau la baza producției de export;
obținerea avantajoasă de materii prime și materiale necesare producției interne;
completarea resurselor interne prin importuri de materii prime și materiale;
realizarea importurilor de utilaje și echipamente necesare retehnologizării sau menținerii în funcțiune a capacităților de producție existente.
În esență, reținem că, la data aderării la UE, România devine donator de preferințe, din receptor, prin retragerea din Sistemul generalizat de preferințe vamale, în baza căruia țările dezvoltate acordă României reduceri sau scutiri de taxe vamale la importul anumitor produse originare din România.
Țările dezvoltate care acordă unilateral României asemenea preferințe, sunt: SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Japonia și Federația Rusă.
Tot de la 1 ianuarie 2007, măsurile comunitare adoptate anterior, în ceea ce privea România, nu mai sunt aplicabile (și invers), deoarece statele comunitare formează o singură piață, iar în interiorul UE nu sunt posibile măsuri de apărare comercială între statele membre.
Toate importurile din țări terțe în UE extinsă sunt supuse măsurilor de apărare comercială aflate în vigoare în cadrul UE, care sunt în mod automat aplicate în noile state membre (inclusiv România, după aderare).
În același timp, toate măsurile de apărare comercială adoptate de România împotriva unor țări terțe vor înceta să se aplice.
Investigațiile de apărare comercială care erau în curs de desfășurare în UE la momentul aderării continuă, cu excepția celor privind România, iar măsurile de apărare comercială adoptate de țări terțe împotriva UE pe ansamblu vor fi extinse și asupra României, ca stat membru al UE, de către țările respective, conform legislației acestora din urmă.
4.4. Sistemul de acorduri comerciale propriu Spațiului Economic European (SEE). Negocierea de acorduri preferențiale/ nepreferențiale cu principalele state/ organizații din lume
Inițial, Spațiul Economic European a fost conceput între țările CE și cele din Asociația Europeană a Liberului Schimb – AELS (la 1.01.1984); ulterior, însă, o parte din statele AELS au aderat la UE – Suedia, Finlanda și Austria.
Aria de cuprindere a ansamblului de măsuri privind includerea în Piața Unică comunitară a țărilor SEE (Islanda, Liechtenstein, Norvegia) privește:
– libera circulație a mărfurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor;
– politici orizontale referitoare la cele patru libertăți (politica socială, protecția consumatorului, mediul înconjurător, statistică și dreptul societăților comerciale);
– participarea în programele UE, cooperarea în afara celor 4 libertăți (cercetarea dezvoltarea, serviciile de informare. Educația, întreprinderea și antreprenoriatul etc.).
Evidențiem că acordurile comerciale preferențiale, care operează în contextul avut în vedere, de tip “acorduri de comerț liber”, sunt acele acorduri prin care părțile au procedat la acordarea reciprocă a unor concesii (reduceri/e liminări de taxe vamale de import, contingente tarifare etc.).
Acordurile de cooperare economică și comercială (nepreferențiale) implică nu doar prevederi comerciale – cum ar fi acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate, ci și consultarea și cooperarea în domeniile economic, științific și tehnic.
Apoi și Acordurile de asociere, în cele trei accepțiuni ale lor (formă specială de asistență pentru dezvoltare, ca etapă preliminară aderării și ca substitut sau alternativă la statutul de membru al UE) au componente comerciale, cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restricțiilor cantitative.
4.4.1. Acorduri de Stabilizare și Asociere. Sistemul de Preferințe Comerciale Autonome (SPCA)
Prin SPCA, UE acordă pentru majoritatea bunurilor originare din țările beneficiare ale Procesului de Stabilizare și Asociere, scutiri de taxe vamale.
Produsele la care regimul este diferit:
cote tarifare preferențiale se aplică pentru vin și anumite produse din pește;
zahărul este subiectul unor cote tarifare preferențiale (excepție face Croația unde procesul negocierilor este în desfășurare);
pentru bovine vii s-a eliminat doar taxa specifică de import, iar taxele vamale advalorem de 20 % se aplică în continuare;
se aplică cote la produsele textile originare din teritoriile vamale Muntenegru și Kosovo exportate pe piața din UE.
În cadrul acordului intitulat „Măsurile Comerciale Autonome pentru Balcanii de Vest” (septembrie 2000), Uniunea Europeană a introdus un nou regim comercial față de statele semnatare (Bosnia–Herțegovina, Croația, Iugoslavia, inclusiv Kosovo și Macedonia) pentru eliminarea ultimelor măsuri tarifare în comerțul cu produse industriale (excepție fac anumite produse textile și aluminiul, în cazul Macedoniei), extinderea prevederilor liberatorii asupra unui număr mai mare de produse agricole și de pescuit, ca și extinderea includerii geografice și prelungirea duratei de aplicare la peste cinci ani.
Prevederile acestui acord au fost aplicate până la 31 decembrie 2005, dar având în vedere faptul că în ultimii 5 ani preferințele comerciale au constituit un element cheie pentru revitalizarea economiilor din Balcanii de Vest, Comisia Europeană a prelungit termenul de acordare a Preferințelor Comerciale Autonome până în anul 2010 pentru a menține trendul ascendent al dezvoltării economice a regiunii.
Acorduri de asociere Euro-Mediteraneene
În 1995, la Barcelona, a fost lansat „Parteneriatul UE cu țările mediteraneene” (Algeria, Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Malta, Palestina), care prevedea crearea unei zone de liber-schimb între statele semnatare, proiect ce urmează să se finalizeze până în anul 2010.
Unul din elementele politicii comerciale a UE în relație cu țările mediteraneene îl constituie principiul cumulului pan-euro-mediteranean de origine al mărfurilor care facilitează cooperarea economică și schimburile comerciale între țările participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean.
Bunurile originare dintr-o țară mediteraneană pot beneficia de preferințe vamale la importul într-o altă țară mediteraneană în măsura în care îndeplinesc prevederile Protocoalelor de reguli de origine, anexe ale Acordurilor de comerț liber încheiate cu partenerii din această regiune, acorduri ce conțin reguli de origine identice și conforme cu legislația comunitară.
În prezent, Comisia Europeană negociază cu statele participante la Parteneriatul Euro-Mediteranean, principalele componente ale propunerii de mandat fiind:
1. Plasarea negocierii în cadrul politicii de vecinătate a UE;
2. Liberalizarea „clasică”a comerțului la orizontul lui 2010, cu excepții pentru produse sensibile la care liberalizarea se va face gradual sau se va opri la un anumit stadiu;
3. Asimetrie în calendarul de liberalizare;
4. Măsuri de sprijin în domeniul dezvoltării durabile etc.
Până în 2006 au fost încheiate acorduri de asociere între UE și Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Maroc, Autoritatea Palestiniană și Tunisia, dintre acestea intrând deja în vigoare cele cu Algeria, Egipt, Israel, Iordania, Maroc și Tunisia și, pe baze interimare, cele cu Liban și Palestina; în ceea ce privește Siria, acesta se află încă în faza negocierilor.
Spre deosebire de înțelegerile de cooperare semnate anterior, aceste acorduri furnizează cadrul necesar eliminării, la nivel bilateral, a restricțiilor comerciale asupra produselor industriale, precum și a aplicării de concesii pentru comerțul cu anumite produse agricole și de pescuit.
În relație cu Turcia, a fost semnat un Acord de Asociere cu UE, iar la data de 01.06.1996, Turcia a semnat Acordul de Uniune Vamală cu UE. Pe lângă faptul ca s-au eliminat barierele tarifare și netarifare între părți, Turcia a adoptat taxe vamale comune cu UE la importul din terțe țări. În acest cadru, Turcia a redus, în anul 2005, rata medie de protecție vamala fata de terți la produse industriale, de la 16% la 4,2%. Taxele vamale la produsele agricole vor fi eliminate după adoptarea de către Turcia a Politicii Agricole Comune a UE.
NOTĂ: La data de 17 decembrie 2004, Consiliul European a definitivat proiectul pentru deschiderea procesului de negociere în vederea aderării Turciei la UE, iar în decembrie 2005, Consiliul a adoptat Parteneriatul de Aderare al Turciei la UE.
4.4.2. Acorduri preferențiale și acorduri nepreferențiale încheiate de UE cu principalele state/ organizații din lume
Acorduri preferențiale încheiate cu țările din Africa
Țările ACP (Africa, Caraibe și Pacific). La data de 23.06.2000 a fost semnat, la Cotonou, Acordul de parteneriat între UE și țările ACP, cu o valabilitate de 20 ani. În prezent, 78 de țări din Africa, Caraibe și Pacific sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou: 48 state africane (care acoperă toată Africa sub-Sahariană, 15 state din Caraibe și 15 state din Pacific).
Din anul 2003 s-au lansat negocieri regionale cu cele 6 regiuni (Africa de Vest, Africa Centrală, Africa de Est și de Sud, Comunitatea Sud Africană în vederea dezvoltării, Caraibe și Pacific), în vederea încheierii unor acorduri de parteneriat economic.
În relația cu cu Africa de Sud, UE a încheiat Acordul referitor la Comerț, Dezvoltare și Cooperare”, intrat în vigoare, pe baze provizorii, la 1 ianuarie 2000, iar de la 1.05.2004 se aplică integral.
Acorduri preferențiale încheiate cu țări din America Latină (Mexic și Chile)
Mexic. Acordul de parteneriat economic, coordonare politică și cooperare dintre UE și Mexic a intrat în vigoare la 1 iulie 2000. Prin acest Acord s-a realizat: promovarea comerțului de bunuri și servicii și încurajarea fluxului de investiții reciproce, liberalizarea progresivă a schimbului de mărfuri și deschiderea piețelor publice.
Pentru bunurile industriale, UE a eliminat până al 1 ianuarie 2003 toate taxele vamale, în timp ce termenul maxim pentru Mexic este 1 ianuarie 2007; pentru produsele agricole care intră sub incidența acestui acord, programul de liberalizare pentru UE are scadență anul 2008, iar pentru Mexic, anul 2010.
Chile. Acordul de asociere politică, economică și de cooperare a fost semnat la 26 aprilie 2002. Prevederile referitoare la comerț se aplică, pe baze interimare, din 1 februarie 2003, iar Acordul în cauză conține prevederi referitoare la: eliminarea barierelor în calea comerțului, liberalizarea investițiilor și a fluxurilor de capital, măsuri de natură sanitară și fitosanitară, facilitarea comerțului – în special în domeniul vinurilor și băuturilor spirtoase, protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, mecanismul de soluționare a diferendelor.
Acorduri nepreferențiale încheiate cu țările din America de Nord SUA și Canada
Statele Unite ale Americii. În 1995, s-a semnat documentul intitulat „Noua Agendă Transatlantică”, împreună cu Planul Comun de Acțiune UE – SUA. Elementul central al acestui Acord este reprezentat de intenția creării unei piețe comune transatlantice prin eliminarea graduală a barierelor în calea comerțului cu bunuri, servicii sau a investițiilor. Canada. Cadrul juridic bilateral este reprezentat de un Acord cadru pentru cooperarea economică și în domeniul comerțului precum și de o serie de acorduri cu impact punctual, precum Acordul în domeniul cooperării vamale, standardizării, competiției și sanitar –veterinar.
Acorduri nepreferențiale încheiate cu țările din America Latină
Relațiile comerciale dintre UE și MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Paraguay și Uruguay) sunt de cooperare bilaterală și multilaterală în cadrul OMC.
Subliniem că din anul 2000, UE și MERCOSUR sunt în proces de negociere a unui Acord de asociere bi-regional, care include și o zonă de comerț liber.
Pactul andin. Comunitatea Andină de Națiuni – CAN cuprinde Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela. Primul acord de cooperare cu UE, incluzând clauza națiunii celei mai favorizate și elementele de cooperare economică tradițională, a fost semnat în decembrie 1983 la Cartagina, și a intrat în vigoare în februarie 1987.
În 1993, acordul a fost reînnoit, iar prevederile sale au cuprins și măsuri referitoare la protecția drepturilor omului și a sănătății mediului. Obiectivul comun este încheierea unui Acord de Asociere UE-CAN, sens în care a fost lansat, în decembrie 2005, un exercițiu-mecanism de evaluare-examinare a procesului de integrare economică regională în cadrul Comunității Andine.
Grupul de la Rio
Numără în prezent 11 membri, reunind toate statele ce fac parte din Asociația latino-americană de integrare: Argentina, Brazilia, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay și Venezuela. Conferința ministerială de la Roma din decembrie 1990 a instituționalizat dialogul dintre aceste state și UE, principalele teme de discuție fiind: cooperarea economică, mediul, principiile democrației, combaterea terorismului și a traficului de narcotice, integrarea regională etc.
Piața comună centramericană a rezultată din „Tratatul general de integrare economică centramericană” semnat în 1960 de Guatemala, Salvador, Honduras și Nicaragua, la care s-a adăugat Costa Rica în 1962. În 1962 a fost semnat de către cele cinci țări un „Acord multilateral tranzitoriu de liber-schimb”.
Cu aceste țări, UE a încheiat doar un acord cadru de cooperare, semnat la 22.12.2003.
Acorduri nepreferențiale încheiate cu țările din Asia
ASEAN (Indonezia, Malaezia, Singapore, Filipine, Tailanda, Vietnam, Cambogia, Brunei, Burma și Laos). Acord general de cooperare UE – ASEAN a fost semnat în anul 1980. Relațiile comerciale sunt caracterizate de un surplus comercial în favoarea ASEAN, exporturile acestor țări pe piața comunitară cifrându-se la circa 66 miliarde de Euro față de un volum al exporturilor comunitare de numai 39 de miliarde.
Principalele game de produse exportate de statele ASEAN sunt echipamentele industriale, produsele agricole și produsele textile.
Japonia. UE are încheiate două acorduri specifice cu Japonia, un Acord referitor la recunoașterea reciprocă a evaluărilor de conformitate pentru o serie de produse industriale (echipamente de telecomunicații, echipamente electrice, produse farmaceutice și produse ale industriei chimice), precum și un Acord privind cooperarea în sectorul practicilor anti-concurențiale.
Coreea. UE reprezintă pentru Coreea a treia piață de desfacere ca mărime, pentru produsele sale destinate exportului, în special echipamente industriale, textile și utilaje pentru transport. Importurile de produse comunitare pun accent pe echipamente industriale și produse ale industriei chimice.
În aprilie 2001 cele două părți au semnat Acordul Cadru de Cooperare și Comerț, document care definește liniile directoare ale relațiilor bilaterale. Între cele două părți există, de asemenea, un Acord în domeniul cooperării vamale, precum și un Acord în domeniul telecomunicațiilor.
India. UE a încheiat cu India o serie de acorduri specifice precum Acordul în domeniul comerțului cu zahăr, Acordul de cooperare vamală și Acordul general de cooperare (acoperă domenii precum comerțul, cooperarea economică, agricultura, turismul etc.). Acordul în domeniul comerțului cu zahăr prevede achiziționarea de către UE a cantități de zahăr, brut sau rafinat, la prețuri fixe, stabilite pe bază anuală.
Federația Rusă, Ucraina și Moldova
Federația Rusă. Acordul de parteneriat și cooperare (APC) a intrat în vigoare în decembrie 1997, Uniunea Europeană fiind principalul partener comercial-economic al Federației Ruse. La rândul său, Federația Rusă deține primul loc în lista furnizorilor gazelor naturale spre UE și locul doi la capitolul livrărilor de petrol.
Ucraina. În aprilie 2005, EU și Ucraina au început un studiu în vederea analizării condițiilor economice necesare încheierii unui Acord de comerț liber. La 9 martie 2005, între UE și Ucraina s-a semnat Acordul privind comerțul cu produse textile.
NOTĂ: Alte Acorduri de Parteneriat și Cooperare: cel încheiat cu Armenia (intrat în vigoare la 1 iulie 1999), Azerbaijan (1 iulie 1999), Georgia (1 iulie 1999), Kazahstan (1 iulie 1999), Kirghistan (1 iulie 1999), Moldova (1 iulie 1998), Ucraina (1 iulie 1998), Uzbekistan (1 iulie 1999).
Moldova a semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare cu UE la 28 noiembrie 1994, care reprezintă baza legală în relațiile UE–Republica Moldova. Semnat la 2 octombrie 1995, Acordul Interimar privind comerțul între Republica Moldova și Uniunea Europeană a intrat in vigoare la 1 mai 1996, fapt care a permis o dinamizare a schimburilor comerciale.
După intrarea în vigoare a APC la 1 iulie 1998, relațiile Republicii Moldova cu UE au fost plasate într-un cadru legislativ oficial. Începând cu 1 ianuarie 2006, Republica Moldova este beneficiară a Schemei Generalizate de Preferințe Plus (SGP +), care constituie un regim preferențial de comerț oferit de UE pentru susținerea dezvoltării și bunei guvernări.
Australia și Noua Zeelandă
În principal aceste țări sunt exportatori importanți de produse agricole. Cu ambele state, UE a încheiat acorduri în domeniul cooperării economice și al standardizării. Interesele ofensive ale UE vizând mărirea exporturilor sale pe aceste piețe sunt direcționate în principal în sensul reducerii graduale a tarifelor de import.
Acorduri nepreferențiale încheiate cu țările din Orientul Mijlociu
Bahrein, Kuwait, Oman, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite au creat în mai 1981 Consiliul de Cooperare a țărilor arabe din Golf (CCG). În 1989, UE și CCG au semnat un acord de cooperare care prevedea facilitarea relațiilor comerciale, cooperarea în domeniul industrial, energiei și mediului înconjurător și, totodată, începerea de negocieri în vederea încheierii unui acord de comerț liber între cele două părți.
Semnarea unui asemenea acord a fost însă condiționată de realizarea unei uniuni vamale a țărilor arabe din Golf (conform mandatului Consiliului UE din 2001) și, în consecință, țările participante la Consiliul de Cooperare au decis, în decembrie 2001, crearea, începând cu data de 01 ianuarie 2003 a Uniunii vamale, introducându-se și un Tarif vamal comun aplicabil țărilor din afara Consiliului de cooperare a țărilor arabe din Golf.
În prezent Comisia Europeană poartă negocieri cu CCG în vederea încheierii unui Acord de comerț liber, însă întâmpină anumite obstacole în cadrul consultărilor bilaterale, explicate prin tarifele practicate de UE la importurile de produse petrochimice și protecția aplicată de statele membre CCG, în sectoarele telecomunicații și bancar.
Capitolul 5
ANALIZA NORMELOR ȘI PRACTICILOR PRIVIND IMPOZITAREA ACTIVITĂȚII COMERCIALE ȘI EVITAREA DUBLEI IMPUNERI ÎN STATELE MEMBRE ALE UE
5.1. Unele considerente de ordin comunitar privind impozitarea
5.2. Repere normative ale UE privind taxarea. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor – corelarea interesului comunitar cu obiectivele reglementărilor fiscale
5.2.1. Impozitarea directă
5.2.2. Impozitarea indirectă
5.2.3. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor
5.3. Regimul ajutorului de stat și practicile fiscale dăunătoare
5.4. Politici naționale privind impozitarea activității comerciale a companiilor, aplicate în unele țări membre ale UE
5.5. Compatibilitatea legilor fiscale românești cu reglementările UE și OECD
5.5.1. Prevederi semnificative vizând impozitarea/ taxarea afacerilor, ale noului Cod fiscal românesc
5.6. Alte componente ale politicii fiscale comunitare
5.7. Măsuri de evitare a dublei impuneri în statele membre ale UE
5.7.1. Modalități de implicare a statului în crearea cadrului legal comun
5.7.2. Evitarea dublei impuneri și preocupările privind coordonarea sistemelor fiscale
5.7.3. Convenții și directive vizând evitarea dublei impuneri în spațiul comunitar
5.7.3.1. Convenția-model a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (1963)
5.7.3.2. Convenția de arbitraj (sau de eliminare a dublei impuneri în legătură cu corectarea profiturilor întreprinderilor asociate)
5.7.3.3. Directiva 1990/435/EEC asupra întreprinderii-mamă și a filialelor din state membre diferite
5.7.3.4. Directiva 90/434/EEC asupra sistemului comun de impozitare aplicabil fuziunilor, divizărilor, transferului de active și schimbului de acțiuni
5.8. Aspecte privind aplicarea convențiilor bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România. Restituirea impozitului. Nediscriminarea
ANALIZA NORMELOR ȘI PRACTICILOR PRIVIND IMPOZITAREA ACTIVITĂȚII COMERCIALE ȘI EVITAREA DUBLEI IMPUNERI ÎN STATELE MEMBRE ALE UE
Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la Uniunea Monetara si Economica dau o noua dimensiune politicii de impozitare generală prin limitarea strictă a posibilității guvernelor de a finanța cheltuielile publice prin împrumuturi. Pactul pentru Stabilitate și Dezvoltare prevede ca statele membre cu deficit bugetar mai mare de 3% să constituie depozite nepurtatoare de dobândă care se transformă în amenzi nerambursabile în cazul în care nu se reușește reducerea deficitului. Obiectivul general este ca bugetele statelor membre să se mențină în echilibru de-a lungul ciclului economic, motiv pentru care orice creștere a cheltuielilor publice va fi finanțată prin creșterea impozitelor. Dintr-o altă perspectivă, în pofida tuturor eforturilor întreprinse în ultimul timp de Comisia Europeană, armonizarea impozitelor este departe de a fi satisfăcătoare. Coordonarea impozitării la nivel comunitar întâmpină două obstacole majore: procedura de adoptare a deciziilor conform principiului unanimității și lipsa unei aprecieri corecte a acelor piedici în dezvoltarea socială și economică ce derivă din neadoptarea deciziilor pertinente. În aceste circumstanțe, Comisia, profitând de întîlnirea neformală a Miniștrilor finanțelor de la Verona din 12-13 aprilie 1996, a prezentat pentru prima dată ideile sale pentru o strategie comprehensivă privind impozitarea. Trei probleme majore se circumscriu aici, iar acestea vor constitui elementele-cheie ale politicii de impozitare a Uniunii Europene în următorii ani: stabilizarea acumulărilor fiscale ale Statelor Membre, funcționarea stabilă a pieței comune, îmbunătățirea pieței muncii și diminuarea șomajului.
I. Pascal –
Impozitarea este un instrument important al suveranității naționale, care asigură realizarea veniturilor publice și face posibil ca guvernele să-și pună în aplicare politicile în anumite domenii. În același timp, ca instrument de reglare economică, impozitarea poate fi folosită la influențarea consumului, la încurajarea economisirii sau la ajustarea modului de organizare a societăților comerciale.
Responsabilitatea pentru politica fiscală revine Guvernelor statelor membre, impozitarea fiind considerată un simbol al suveranității naționale.
5.1. Unele considerente de ordin comunitar privind impozitarea
În spațiul UE, politica în domeniul impozitarii este esențială pentru toate statele membre, modul de organizare și funcționare al ansamblului comunitar făcând ca acțiunile unei țări să aibă impact nu numai în acea țară, dar și în țările învecinate.
În trecut, diferențele dintre ratele de impozitare ale diferitelor mărfuri între țări diferite tindeau să influențeze activitățile comerciale, producând distorsiuni între producția și distribuirea mărfurilor și repercusiuni de ordin social. Apoi, în scopul reducerii sarcinilor fiscale, contribuabilii își mutau reședința într-un alt stat membru, în care regimul fiscal era mai tolerant.
Diferențele dintre ratele de impozitare, ca și „migrarea” în functie de regimul fiscal, au condus la o concurență evidentă între statele membre în ceea ce priveste impozitarea.
Integrarea în Uniunea Europeană, introducerea monedei unice, ca și interacțiunile și influențele sistemelor naționale de impozitare din statele membre necesită o analiză profundă a acestor sisteme și, pe cât posibil, o administrare comună, urmărindu-se ca deciziile în această materie să asigure că politica impozitării dintr-un stat membru nu are un impact nedorit asupra altui stat membru, în acelși timp cu asigurarea unei suveranități reale cetatenilor Uniunii Europene și reprezentanților acestora, suveranitate manifestată prin acțiuni comune ale statelor membre.
În contextul temei noastre de cercetare trebuie să învederăm că Tratatul European nu conține prevederi specifice de aliniere în materie fiscală. De aceea, fiscalitatea, mai ales cea directă, și coordonarea fiscalității s-au dovedit a fi relativ dificil de pus în practică. Având în vedere că procedura de coordonare fiscală este una de importanță aparte, instituțiile europene încearcă să creeze un cadru adecvat pentru armonizare.
5.2. Repere normative ale UE privind taxarea. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor – corelarea interesului comunitar cu obiectivele reglementărilor fiscale
Crearea Pieței Unice și finalizarea Uniunii Monetare si Economice au condus la inițiative comunitare noi în domeniul impozitelor și taxelor. Eliminarea restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naționale ar putea fi erodate de concurența în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital către forța de muncă, cu consecințe nefaste asupra ocupării forței de muncă și a protecției sociale.
Drept urmare, Comunitatea urmărește o serie de obiective atunci când construiește politica generală de impozitare. Un prim obiectiv pe termen lung a fost prevenirea diferențelor între cotele impozitelor indirecte și ale sistemelor de impozitare ce pot introduce distorsiuni ale concurenței în interiorul pieței unice.
În ceea ce privește impozitarea directa, cadrul legal existent este reprezentat, în general, de acordurile bilaterale dintre statele membre, urmărindu-se „eliminarea ambiguităților legislative” ce conduceau la evaziunea fiscală și evitarea dublei impuneri.
Cu toate că obiectivele în cauză au fost general acceptate, guvernele naționale au fost reticente în a face pași importanți în vederea armonizării sistemului de impozitare în cadrul Comunității. Din acest motiv, toate măsurile privind impozitarea trebuie adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate.
5.2.1. Impozitarea directă
În materie de impozite directe, Tratatul Comunității Europene nu specifică în mod expres alinierea acestora și, în virtutea principiului subsidiarității, lasă libertatea statelor membre de a face reglementările necesare. Totuși, acolo unde impozitarea directă are impact asupra liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, ca și asupra dreptului de stabilire a indivizilor sau a societăților, statele membre trebuie să stabilească un sistem de impozitare la nivel național care să respecte aceste drepturi fundamentale.
Apariția unor situații speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activitățile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri aplicabile în special companiilor, și care se adoptă de către Consiliu, în unanimitate.
Măsurile în cauză au fost initiate în 1990, fiind materializate prin două directive și o convenție. Directiva 90/435/CEE se referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societățile–mamă aflate în unul din statele membre și filialele acestora aflate într-un alt stat membru. Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăților, iar Convenția (90/436/CEE), bazată pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedură arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderi asociate aflate în state membre diferite.
Taxarea/ impozitarea afacerilor și investițiile. Înainte de momentul 1 ianuarie 2007 a fost analizat îndelung locul pe care îl va ocupa România din punctul de vedere al fiscalității, între statele Uniunii Europene. Concluzia finală impusă a fost că deținem o poziție favorabilă, iar recomandările oficialilor comunitari pentru creșterea unei taxe principale au fundament. La momentul actual avem o fiscalitate care poate deturna investiții majore de la vest către noi. Nivelul impozitelor pe venit, precum și costurile suportate de angajatori împart Europa în două entități distincte, principalele avantajate fiind statele care au aderat începând cu 2004. În Irlanda și Cipru muncitorii plătesc cele mai mici impozite directe, la polul opus situându-se portughezii, ale căror venituri sunt impozitate cu aproximativ 50%. Cele mai ridicate costuri legate de angajare sunt suportate de patronii germani. Statele aderate la Uniunea Europeană din valul 2004 par a fi mult mai atractive atât pentru salariați cât și pentru angajatori, din punctul de vedere al nivelului impozitelor directe și al contribuțiilor la asigurările sociale. Totuși, Irlanda rămâne încă cea mai atractivă. Din veniturile totale, irlandezii plătesc 6,34% ca impozit și costuri legate de asigurări sociale, înregistrând astfel cel mai scăzut nivel de impozitare comparativ cu salariații din țările membre ale Uniunii Europene, potrivit unui studiu realizat de divizia irlandeză a Deloitte Touche Tohmatsu (Budapest Business Journal). Analiza a fost efectuată în cadrul companiilor cu cel puțin zece angajați, care activează pe teritoriul a 24 de țări membre ale Uniunii Europene. În topul angajaților care plătesc cele mai mici impozite, irlandezii sunt urmați, cu o diferență de 1,44%, de muncitorii din Cipru, cuantumul taxelor achitate de aceștia ridicându-se la 8,77% din veniturile totale. La aceeași categorie, Malta și Luxemburg se situează pe pozițiile următoare, în vreme ce veniturile britanicilor sunt impozitate cu 23%. Cele mai ridicate impozite și costuri legate de asigurările de sănătate sunt plătite de către portughezi, care își văd veniturile totale taxate cu aproximativ 50%. Estul concurează Vestul. Situația este diferită în statele nou aderate la Uniunea Europeană, unde costurile legate de angajare sunt încă relativ scăzute. Potrivit lui Pat Cullen (Deloitte), tocmai datorită acestora, țările occidentale (în special Irlanda) se confruntă cu presiuni constante din partea Europei de Est. Provocarea este de a "promova în mod eficient valoarea adăugată pe care Irlanda o oferă din punctul de vedere al locației, fiscalității și forței de muncă experimentate, astfel încât aceasta să continue să atragă suficiente investiții pentru a-și susține creșterea economică. Dacă la nivelul impozitelor directe suportate de muncitori, Irlanda ocupă prima poziție din top, în ceea ce privește costurile de angajare, statul insular se situează pe locul 15, fapt pentru care constituie încă un mediu atractiv pentru business. Pachetul mediu de plăți este de 36.852 euro, în creștere cu 5,3%, comparativ cu valoarea de 34.997 euro, înregistrată în 2005. Sub 10.000 de euro: Studiul Deloitte arată că, în Lituania, unul din cele zece state care au aderat la Uniunea Europeana în 2004, costurile totale pe care le suportă un angajator, inclusiv contribuțiile la asigurările sociale, se ridică la 5.124 de euro, echivalentul a 6.697 de dolari, pe an. Astfel, în statul baltic se înregistrează cel mai redus nivel mediu al costurilor totale legate de angajare pentru companii. Tot sub pragul de 10.000 de euro se cifrează și costurile suportate de angajatorii din Slovacia, Estonia și Ungaria. Se pare că situația cea mai dificilă o întâmpină angajatorii din Germania, unde media costurilor se cifrează la 50.417 euro. (S. Diaconu, Curentul, 4 ianuarie 2007)
5.2.2. Impozitarea indirectă
Începând cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontieră și a formalităților vamale de la granițele dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit schimbări decisive, prin introducerea unor noi reguli privind accizele și prin reglementările intra-comunitare privind taxa pe valoarea adaugată.
Taxa pe valoarea adaugată
Principalul izvor de drept îl reprezintă Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită și „Directiva a Șasea referitoare la TVA”.
Directiva se aplică pe teritoriul țărilor ce fac parte din comunitate (principiul teritorialității) și cuprinde reglementări privind: persoanele impozabile, tranzacțiile impozabile, ca și excepțiile și scutirile (atât pentru mărfuri, cât și pentru servicii), locul operațiunilor impozabile, cotele standard de impozitare (care sunt aceleași, atât pentru mărfuri cât și pentru servicii), deducerile și modul de calculare a acestora, persoanele responsabile de plata TVA (inclusiv obligațiile persoanelor impozabile și reglementările aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agențiile de turism).
Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru și a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, facând distincție între vânzările dintre persoane supuse impozitării, vânzări către persoane fizice sau vânzări către comercianții scutiți de TVA .
Conform noilor reglementări (Directiva 92/77/CEE privind apropierea cotelor de TVA), statele membre aplică o cotă standard de TVA de minimum 15% (Directiva 99/49/CE) și au posibilitatea de a aplica maximum două cote reduse (de minimum 5%) pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală. Aceeași directivă autorizează statele membre să fixeze, pe timp limitat, cote zero sau sub 5% pentru anumite produse.
(Regimul juridic în materie de TVA, aplicabil în prezent, la nivel comunitar, este regăsit în Anexele 2 și 3.)
Accize
Principiul ce stă la baza aplicării accizelor este că acestea se aplică în țara în care are loc consumul. Reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor și la deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (a se vedea Anexa 4).
Aceste reglementări, aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor impozitelor, armonizarea structurii impozitelor și stabilirea cadrului general privind deținerea și circulația produselor. Reglementările se aplică bauturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun și uleiurilor minerale și permit circulația acestor produse în statele membre, accizele fiind plătite de cumpărătorul final la cotele stabilite de statul membru în care are loc consumul.
Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului și băuturilor alcoolice, țigaretelor și produselor prelucrate din tutun, altele decât tigaretele, sunt reglementate de Directivele 92/87CEE, 92/79/CEE si 92/80/CEE. Tinând cont de funcționarea pieței interne și valorile reale ale acestor cote, la fiecare doi ani, Consiliul reexaminează cotele minime și poate impune noi reglementari.
În ceea ce privește uleiurile minerale, Directiva 92/82/CEE reglementează cotele accizelor aplicate acestor produse. Pentru respectarea mediului înconjurator, Comisia promovează folosirea produselor energetice din surse regenerabile, în acest sens formulând doua propuneri, una referitoare la reducerea accizelor pentru combustibilii produși din surse agricole (biocombustibili) și o a doua, referitoare la armonizarea impozitării indirecte a produselor energetice.
5.2.3. Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor
În pofida eforturilor de finalizare a unui cadru fiscal care, în forma sa cea mai generală, să stipuleze nivelul minim de impozitare al agenților economici, în prezent, la nivelul UE, diferențele privind plafonul impozabil reflectă pe deplin lipsa unei armonizări în materie de impozite și taxe.
Practica fiscală europeană arată că există o serie de țări care susțin acordarea de facilități fiscale, justificat de necesitatea atragerii investițiilor străine, însă devine absolut necesar a se urmări să nu se pună prea mult accent pe cotele de impozitare scăzută în loc de stabilitate fiscală, educație și forță de muncă ieftină.
În ceea ce privește toleranța pentru cotele scăzute de impozitare, Comisia Europeană a convenit asupra reducerii impozitului nominal aplicat agenților economici pentru veniturile obținute din comerț.
În prezent, singurul document UE ce ar putea restricționa nivelul de impozitare este Codul de Conduită pentru Impozitarea Afacerilor, dat fiind obiectivul său de a preveni distorsiunile economice și erodarea bazelor de impozitare în cadrul Comunității.
Este vorba despre faptul că, la 1 decembrie 1997, Consiliul a adoptat (pe baza propunerilor Comisiei Europene) un set de norme fiscale vizând combaterea competiției neloiale în impozitare, cuprinzând Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor (care include un mecanism de monitorizare și prevederi de revizuire a operațiilor după primii doi ani), măsuri pentru înlăturarea diferențelor majore dintre sistemele de impozitare a veniturilor din economii în statelor membre și Convenția pentru eliminarea impozitării la sursă a dobânzilor și plata redevențelor între companii.
Deși acest Cod nu este un instrument cu caracter legal obligatoriu, statele membre se obligă să respecte principiile competiției loiale și să pună capăt măsurilor fiscale dăunătoare, presupunând cel puțin retragerea de către acestea a măsurilor fiscale considerate dăunătoare și evitarea (re)introducerii lor în viitor.
5.3. Regimul ajutorului de stat și practicile fiscale dăunătoare
Ajutorul de stat
Scopul ajutoarelor de stat este foarte larg, incluzând măsuri ca subvențiile, dar și orice altă măsură care reduce sarcinile fiscale impuse unei firme. Articolul 87 din Tratat (fost articol 92) stipulează că „orice ajutor acordat de un stat membru sau prin resursele statului, în orice formă, care afectează sau amenință să afecteze competiția, prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri, va fi, în măsura în care afectează relația comercială dintre statele membre, considerat incompatibil cu piața comună”.
În practică, ajutor de stat este considerat orice avantaj oferit de autoritatea publică sau prin resurse ale acesteia, atunci când conferă un avantaj economic beneficiarului, este oferit selectiv – anumitor firme sau pentru producerea anumitor bunuri, poate afecta competiția și afectează relația comercială dintre statele membre.
Plecând de la una din sarcinile importante ale Comisiei – aceea de „promovare în cadrul Comunității a unei dezvoltări armonioase, echilibrate și susținute a activităților economice, relevăm că anumite intervenții guvernamentale sunt permise. Principala situație când ajutorul de stat este compatibil cu piața internă, este atunci când are un caracter social, oferit consumatorilor individuali, cu condiția ca aceste ajutoare să fie oferite fără discriminare legată de originea produselor vizate.
Așadar, Comisia poate declara compatibile cu piața internă ajutorul de promovare a dezvoltării anumitor activități sau regiuni, ajutorul pentru promovarea execuției unui proiect important de interes european sau pentru remedierea unei tulburări serioase în economia unui stat membru, dar și subvențiile pentru promovarea culturii și conservării patrimoniului.
Legat de reglementările procedurale ale ajutoarelor de stat, toate măsurile și schemele de ajutorare aparținând statelor membre trebuie să fie notificate și aprobate de Comisia Europeană.
O formă a sprijinului de stat des întâlnită în practica țărilor membre o reprezintă ajutorul de stat acordat întreprinderilor mici și mijlocii, lucru explicat prin faptul că Uniunea Europeană recunoaște rolul important pe care îl joacă acestea în crearea de noi locuri de muncă și, în general, în dezvoltarea economică.
Tipurile de ajutoare acordate IMM-urilor, în anumite limite, se referă la ajutor de stat pentru investiții, pentru servicii de consultanță (inclusivstudii tehnice de fezabilitate), pentru cercetare și dezvoltare și pentru acoperirea costurilor de obținere a licențelor.
Pentru ca ajutorul de stat să fie eligibil, acesta trebuie să aibă în vedere următoarele condiții:
Costurile totale eligibile să depășească 25 milioane euro – ajutor de stat pentru investiții, servicii de consultanță, cercetare și dezvoltare, studii tehnice de fezabilitate și costuri de licență;
Ajutorul de stat brut să depășească 15 milioane euro – ajutoare de stat pentru investiții și servicii de consultanță;
Ajutorul de stat brut să depășească 15 milioane euro – ajutoare de stat pentru dezvoltare și cercetare, studii tehnice de fezabilitate și costuri de licență;
Costurile totale eligibile să se situeze peste limita de 40 milioane euro și ajutorul de stat brut pentru proiecte Eureka să depășească 10 milioane euro.
Aplicarea principiului transparenței în acest domeniu presupune ca statele membre să prezinte anumite rapoarte și rezumate cu privire la schemele ajutoarelor de stat.
OECD – practici fiscale considerate dăunătoare
Impozitarea dăunătoare constituie o temă importantă a preocupărilor OECD. Aceasta, în 1998, a emis un raport, intitulat „Competiția afectată de impozitarea excesivă – o problemă la nivel global”, din care desprindem constatarea că factorii analizați în determinarea impozitării dăunătoare sunt relativ diferiți de cei aplicați în Uniunea Europeană, referindu-se la impozit zero sau cote efective de impozitare scăzute, regimuri de „îngrădire”, lipsa transparenței și a schimbului efectiv de informații.
Factorii cheie în identificarea și evaluarea regimurilor dăunătoare de impozitare preferențială sunt:
a) Impozit zero sau cotă efectivă de impozitare scăzută
Impozitul zero sau o cotă de impozitare efectivă scăzută aplicată veniturilor relevante constituie punctul de pornire necesar în determinarea faptului dacă un regim de impozitare preferențial este dăunător. Un regim dăunător de impozitare preferențială este caracterizat de o combinație între impozitul zero sau cota efectivă de impozitare scăzută și unul sau mai mulți factori.
b) Prezența regimurilor de „îngrădire”
Acestea exclud contribuabilii rezidenți de a profita de pe urma acestor beneficii sau întreprinderilor care beneficiază de acest regim, li se poate interzice funcționarea pe piața internă.
c) Lipsa transparenței și a schimbului efectiv de informații
Netransparența rezultă din modul în care un regim este proiectat și administrat, conceptul incluzând și aplicarea favorabilă a legilor și reglementarilor, prevederi fiscale negociabile și incapacitatea de a aplica la scară largă practicile administrative disponibile.
Lipsa schimbului efectiv de informații în legătură cu contribuabilii ce beneficiază din aplicarea unui regim de impozitare preferențial este un indiciu puternic că acea țară se angajează într-un proces dăunător de impozitare.
5.4. Politici naționale privind impozitarea activității comerciale a companiilor, aplicate în unele țări membre ale UE
Sistemele fiscale regăsite în țările Uniunii Europene sunt extrem de eterogene, explicația constând în aceea că nu există reguli comune pentru politica fiscală comunitară.
Dealtminteri, așa cum am relevat anterior, politica fiscală este unul din puținele domenii unde deciziile în cadrul Consiliului Uniunii Europene se iau în unanimitate.
În contextul demersului nostru, desprindem, în cele ce urmează, cele mai importante caracteristici privind modelele fiscale vizând afacerile companiilor din Anglia, Franța și Italia.
Anglia
În Anglia, se aplică în prezent o cotă de impozit de 0% pentru profiturile agenților economici de până la 10000 £.
Cotele de impozitare sunt următoarele:
10 000 până la 50 000 £: 23,75%;
50 000 până la 300 000 £: 19%;
300 000 până la 1 500 000 £: 32,75%;
peste 1 500 000 £: 30%.
Companiile mici primesc un beneficiu fiscal suplimentar sub forma „fracției marginale de scutire de impozite” aplicată la o rată de 19/400 pentru profiturile între 10.000 £ și 50.000 £ și de 11/400 pentru profiturile între 300 000 £ și 1 500 000 £.
În ceea ce privește dividendele întreprinderilor mici, din moment ce există cota 0% impozit pe profituri de £10.000 sau mai mici, companiile au posibilitatea să își efectueze distribuirea profitului care este impozitat puțin sau deloc.
Cancelarul Curții de Conturi al Marii Britanii, Gordon Brown a introdus ulterior o măsură pentru distribuțiile de profit efectuate la sau după data de 1 aprilie 2004, prin care toate distribuțiile de profit către non-companii, trebuie scoase din profiturile care au fost impozitate cu cota minimă de 19%.
Dividendele plătite acționarilor nu sunt afectate de această măsură; nici companiile care nu își distribuie profitul nu vor fi afectate de această măsură și vor putea să beneficieze de cota de impozitare de pornire și de scutirea marginală de impozit aplicată companiilor mici.
Motivul pentru ajustarea menționată mai sus este o evitare fiscală raportată, legată de această măsură.
Avantaje:
Măsura este foarte directă. Modificarea ulterioară a legii – prin care dividendele evită impozitarea numai dacă sunt distribuite din profiturile care au fost impozitate cu 19% – duce la o aliniere relativă a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice obținute din profit și întreprinderi mici și din impozitarea veniturilor personale, eliminând astfel evaziunea.
Franța
Sistemul fiscal aplicat în Franța oferă cote reduse de impozitare a veniturilor agenților economici (IMM). Această cotă se aplică pentru perioadele contabile încheiate după 1 ianuarie 2002, fiind de 15% pentru primii 38.120 Euro din profituri, orice depășește această limită impozitându-se cu cota standard de 33, 1/3%.
Cota redusă se aplică companiilor care îndeplinesc următoarele cerințe: cifra anuală să nu depășească suma de 7.630.000 euro, capitalul social trebuie să fie în totalitate vărsat, iar cel puțin 75% din acțiuni trebuie să fie în permanență deținute de persoane individuale sau de o companie mică sau mijlocie.
În plus, persoanele juridice ce fac obiectul impozitului pe beneficii trebuie să plătească anual o cotă de impozit unică minimă (impozit forfetar anual, IFA), care este o parte a cifrei de afaceri:
Cifra de afaceri (Euro) Impozit minim (Euro):
Până la 150.000 750;
150.000 – 300.000 1.125;
300.000 – 750.000 1.575;
750.000 – 1.500.000 2.175;
1.500.000 – 7.500.000 3.750;
7.500.000 – 15.000.000 15.000;
15.000.000 – 75.000.000 18.750;
Peste 75.000.000 30.000.
Impozitul minim este în general creditabil față de impozitul pe beneficii plătibil în acel an fiscal și în următorii 2 ani fiscali.
NOTĂ: Companiile nou înființate sunt scutite de acest impozit timp de 3 ani, cu condiția ca cel puțin 50% din contribuția la capital să fie efectuată în numerar. Suplimentar, o scutire totală de impozit este acordată companiilor a căror cifră de afaceri nu depășește 76.000 euro. Societățile nou înființate pot de asemenea fi scutite de acest impozit – sau pot primi o reducere corespunzătoare cu scutirea la care au dreptul – cu condiția ca acestea să fie în totalitate sau parțial, scutite de impozitul pe beneficii în baza prevederilor de scutire pentru noile întreprinderi.
Avantaje:
Cota redusă de impozitare a profiturilor și cota unică minimă asociată cifrei de afaceri (împreună) creează un echilibru între stimularea dezvoltării IMM-urilor și prevenirea evaziunii.
Observăm că, pe de o parte, impozitul nu este foarte scăzut – 15% – (deși comparat cu cota standard de impozitare de 33,1/3%, diferența este semnificativă), pe de altă parte, pragurile pentru profituri și cifra de afaceri sunt destul de ridicate.
Dezavantaje:
Implicit în criteriile de calificare, care au în vedere numărul angajaților, complicând astfel efectele de evaluare ale schemei de angajare.
Italia
Italia are un regim special pentru companiile ne-funcționale. Conform acestui sistem, o companie este „nefuncțională” dacă cifra sa de afaceri și creșterea inventarului sunt mai mici decât suma totală de:
1% din valoarea participațiilor, plus suma creditelor companiilor la care este acționară;
4% din valoarea imobilelor și navelor, chiar dacă sunt utilizate în sistem leasing;
15% din valoarea activelor, altele decât cele de mai sus, chiar dacă sunt utilizate în sistem leasing.
Pentru aceste companii, venitul impozabil este presupus a fi cel puțin suma de:
0,75% din valoarea participațiilor;
3% din valoarea imobilelor și navelor; și
12% din valoarea activelor companiei.
Aceste companii pot continua să înregistreze pierderi dar până în momentul în care suma veniturilor depășește venitul minim impozabil, definit mai sus.
Remarcăm că schema de mai sus nu înseamnă o stimulare a IMM-urilor, ci o modalitate de combatere a evaziunii (în baza criteriilor care se referă la activitatea de afaceri legată de totalul activelor/participațiilor)
Avantaj:
Sistemul sporește șansele ca venitul impozabil să fie realmente taxat.
Dezavantaje:
Această măsură introduce o ruptură între sectoare de activitate diferite, răsfrângându-se în mod inechitabil, asupra sectorului de producție și companiilor care dețin mijloace fixe de valoare (companiile „nefuncționale” din sectorul serviciilor se pot bucura de o relaxare a fiscalității în acest sistem).
Apoi, sistemul în cauză poate, de asemenea, servi la legitimizarea evaziunii, în cazurile în care este preferabil pentru o companie să plătească impozit pe venituri estimate.
*
* *
Mediul de afaceri din noile state membre este caracterizat prin cote de impozitare statutare scăzute. Cea mai ridicată cotă de impozitare a profitului agenților economici aplicată printre cele opt noi state membre (foste țări comuniste) este de 28%, în Republica Cehă, dar aceasta cotă este substanțial mai mare decât media cotelor în statele membre de ~ 17,5%. Nivelurile în discuție pot fi comparate cu media cotei de impozitare a profitului agenților economici – de ~ 31.5% (cel mai mare coeficient de impunere) din cele 15 state membre (vechi) ale UE.
Subliniem că din 8 state membre, foste țări de tranziție, numai Ungaria și Lituania au stabilit un sistem fiscal relativ larg ce vizează sectorul IMM-urilor (în Ungaria impozitul cu cotă unică de 15% pe cifra de afaceri brută și în Lituania de 13%).
Acestea sunt de asemenea cele două țări cu cele mai scăzute cote de impozitare obișnuite. (Detalii în Anexa 5)
5.5. Compatibilitatea legilor fiscale românești cu reglementările UE și OECD
Conform negocierilor Capitolului 10 – „Impozitarea”, România s-a angajat să respecte în totalitate prevederile „Codului de conduită pentru impozitarea afacerilor”, începând cu data aderării, și să introducă noi măsuri fiscale, numai dacă acestea vor fi compatibile cu respectivul Cod.
În această privință, Uniunea Europeană urmează să supervizeze îndeaproape implementarea măsurilor, incluzând eliminarea măsurilor ce pot contraveni principiilor menționate mai sus.
Privitor la Capitolul 16 – “Întreprinderile mici și mijlocii”, Comisia Europeană a subliniat că „tratamentul impozitării preferențiale a IMM-urilor constituie o problemă potențială și că facilitățile fiscale incluse se vor dovedi dificil de aplicat – o situație care creează riscul unei birocrații sporite, cât și tratamentul arbitral al întreprinderilor. Aceste măsuri par să contravină regulilor obișnuite de piață și sunt potențial incompatibile cu obligațiile asumate de România la nivel internațional, inclusiv Contractul cu Europa. În final, dând un astfel de statut preferențial IMM-urilor, s-ar putea încuraja fragmentarea întreprinderilor mari.”
În fapt, modificarea impozitului aplicat micro-întreprinderilor constă în:
Exceptarea de la plata impozitului pe profit; micro-întreprinderile vor plăti 1,5% din veniturile trimestriale obținute din orice surse, respectiv din veniturile care sunt înregistrate în contul de profit și pierderi al micro-întreprinderilor;
Diminuarea impozitului datorat cu suma investiții lor efectuate din profit, în active răscumpărabile destinate pentru activitățile pentru care întreprinderea este autorizată.
Deși nu există indicii clare că Uniunea Europeana ar considera că acest impozit face obiectul unor reglementări de impozitare dăunătoare, această situație poate avea loc în viitor. Prevederile Codului ce pot acoperi acest impozit sunt următoarele: cota efectivă de impozitare scăzută și faptul că această facilitate poate fi oferită firmelor care nu au o activitate economică reală. Acest ultim aspect se referă la situația în care aceste firme sunt folosite pentru a evita impozitarea ridicată a veniturilor personale.
Conform Raportului privind Impozitarea dăunătoare al OECD, acest impozit poate fi inclus în categoria impozitării dăunătoare numai judecând după primul criteriu: impozit zero sau cote efective de impozitare scăzute.
Luând în considerare condițiile Codului și Rapoartelor Comisiei cu privire la progresul de aderare, desprindem concluzia că România trebuie să abandoneze în perspectivă acest impozit pe cifra de afaceri a micro-întreprinderilor.
5.5.1. Prevederi semnificative vizând impozitarea/ taxarea afacerilor, ale noului Cod fiscal românesc
● Impozitul pe profit
Noul Cod fiscal reglementează preluarea prevederilor aplicabile în UE referitoare la regimul fiscal comun care se aplică societăților "mamă" și filialelor acestora pentru distribuția de dividende, în conformitate cu prevederile Directivei nr. 90/435/CEE și cel aplicabil fuziunilor, divizărilor, divizărilor parțiale, transferului de active și schimbului de acțiuni între societățile din diferitele state membre, conform cu prevederile Directivei nr. 90/434/CEE.
Operațiunile de reorganizare judiciară realizate între persoane juridice din state membre UE beneficiază, în baza acestei directive, de amânarea impunerii transferurilor de active și pasive urmare fuziunilor, divizărilor, divizărilor parțiale, transferului de active și schimbului de acțiuni între acestea.
Apoi, pentru extinderea bazei de impozitare, se restrâng rezervele deductibile specifice societăților comerciale bancare sau altor instituții de credit autorizate, societăților de credit ipotecar și societăților de asigurare și reasigurare, prin eliminarea celor specifice față de celelalte categorii de contribuabili și se elimină facilitățile fiscale pentru cooperația agricolă și pensiunile turistice, facilități cuprinse în acte normative speciale, deoarece sunt considerate neconforme cu principiile Uniunii Europene.
● Taxa pe valoarea adăugată
Modificările sunt impuse de aderarea României la Uniunea Europeană, survenind în urma desființării barierelor vamale dintre statele membre și datorită necesității de a aplica în acest domeniu aceleași reguli ca și celelalte state.
În acest sens, de la data aderării, vechea legislație în domeniul TVA a fost abrogată și înlocuită cu legislația armonizată cu acquis-ul comunitar.
♦ Pentru bunuri:
Desființarea barierelor vamale între statele membre ale UE are ca efect eliminarea controlului vamal al mișcării bunurilor între aceste state.
Ca în toate statele membre, și în România se instituie în legislație obligativitatea depunerii de declarații recapitulative trimestriale pentru livrările intracomunitare realizate. În plus, legislația României prevede și obligativitatea depunerii de declarații recapitulative pentru achizițiile intracomunitare; informațiile din aceste declarații recapitulative sunt transferate în VIES și astfel statele membre pot face verificări ale operațiunilor realizate.
Datorită noutății acestor operațiuni, este necesar ca toți operatorii economici care în prezent realizează importuri, exporturi, operațiuni în lohn, sau alte operațiuni care implică mișcarea de bunuri între România și alt stat membru, să cunoască documentele care trebuie întocmite, dată la care intervine exigibilitatea taxei, declarațiile ce trebuie depuse, și în special regulile privind operațiunile intracomunitare. Pentru achizițiile intracomunitare, operatorii economici înregistrați în scopuri de TVA nu vor face plata efectivă, ci vor aplica taxare inversă, respectiv plată prin decontul de TVA.
Pe lângă operațiunile obișnuite privind livrările și achizițiile intracomunitare, vor exista reglementări speciale pentru bunurile care fac obiectul contractelor de consignație, bunurile puse la dispoziția clientului (call of stock), bunurile transmise în vederea verificării conformității, pentru testare, pentru probe, operațiuni triunghiulare care implică operatori economici din trei state membre diferite, bunuri plasate în regim de antrepozitare de TVA, care fac obiectul unor măsuri de simplificare stabilite prin ordin al ministrului Finanțelor Publice.
♦ Pentru prestările de servicii
Noul Cod Fiscal introduce noțiunea de transport intracomunitar de bunuri, care are reguli diferite față de transportul internațional de bunuri dintre statele membre și țările terțe. Astfel, transportul internațional de bunuri aferent unui import sau export este și va rămâne scutit de TVA, în timp ce transportul intracomunitar de bunuri nu este scutit de TVA, dar, dacă clientul transmite transportatorului un cod valabil de TVA din alt stat membru decât România, de unde pleacă transportul, atunci clientul va plăti taxa din țara sa, iar transportatorul român va factura fără TVA.
În mod reciproc, când un operator economic din România contractează un transport cu un transportator din alt stat membru, va trebui să comunice codul său de TVA din România și prin urmare va datora taxa aferentă în România, dar nu va face plata efectivă ci va aplica regula taxării inverse, adică a plății prin decontul de TVA.
De la data aderării nu mai este reglementată utilizarea de facturi fiscale cu regim special, din cauza faptului că prin anularea barierelor vamale mărfurile vor circula însoțite de facturi emise de fiecare stat membru, care trebuie recunoscute în statul care realizează achiziția intracomunitară indiferent de forma sa, în condițiile în care respectă informațiile minimale prevăzute de directivă.
Actul normativ prevede implementarea de regimuri speciale noi precum: regimul special pentru aurul de investiții, regimul special pentru bunuri second hand, opere de artă și de colecție etc.
♦ În cadrul sectorului imobiliar:
– leasingul cu bunuri imobile devine scutit de TVA (cu drept de opțiune pentru taxare);
– livrarea bunurilor imobile care nu sunt noi și de terenuri care nu sunt construibile va fi scutită de TVA, dar va fi însoțită și de obligativitatea ajustării dreptului de deducere exercitat pentru respectivul bun imobil;
– schimbarea destinației inițiale a bunului imobil, respectiv utilizarea acestuia în cadrul unui sector care dă drept de deducere într-o măsură diferită față de deducerea inițială, va fi însoțită de obligativitatea ajustării dreptului de deducere în cadrul unei perioade de ajustare, care în România a fost fixată la 20 de ani;
– au fost stabilite reguli tranzitorii specifice acestui sector, deoarece România nu a aplicat în prezent sistemul ajustărilor de TVA decât în cazul închirierilor de bunuri imobile în scutire de TVA.
Adoptarea legislației armonizate în domeniul TVA este baza legală a creării sistemului de interoperativitate în ceea ce privește schimbul de informații în domeniul TVA cu statele membre ale Uniunii Europene.
De asemenea, legislația privind TVA armonizată este baza legală pentru calcularea contribuției României la Bugetul Comunitar, taxa pe valoarea adăugată fiind una din resursele cele mai importante ale bazei de calcul a acestei contribuții.
● Impunerea veniturilor microîntreprinderilor
În perspectivă, se vizează abrogarea actualului sistem de impunere a venitului microîntreprinderilor. Astfel, de la 1 ianuarie 2007, microîntreprinderile plătesc 16% impozit pe profit, fără a mai avea posibilitatea de a opta fie pentru impozit de 3% pe cifra de afaceri (pe venit), fie pentru 16% impozit pe profit. Măsura este conformă angajamentelor asumate în negocierea și închiderea Capitolului X "Impozitarea" și pentru respectarea principiilor "Codului de conduită în impozitarea afacerilor".
● Accize
În domeniul accizelor, actualele modificări ale Codului Fiscal sunt impuse de: necesitatea armonizării legislației fiscale cu cea prevăzută de directivele europene, de necesitatea implementării cadrului legal aferent schimbului intracomunitar de produse supuse accizelor, precum și de cea a respectării angajamentelor asumate prin Documentul de poziție aferent Capitolului 10 – Impozitarea.
În acest sens, principalele modificări aduse titlului VII – Accize (armonizate) din Codul Fiscal sunt:
♦ majorarea nivelului accizelor la principalele grupe de produse supuse acestui regim, de la data de 1 ianuarie 2007, astfel:
– pentru benzina cu plumb, de la 395,01 euro/1.000 litri la 421,19 euro/1.000 litri;
– pentru păcură, de la 9,50 euro/1.000 kg la 13,00 euro/1.000 kg;
– gaz natural utilizat drept carburant, de la 2,00 euro/gigajoule la 2,60 euro/ gigajoule;
– electricitate utilizată în scop comercial, de la 0,19 euro/Mwh la 0,26 euro/Mwh;
– electricitate utilizată în scop necomercial, de la 0,39 euro/Mwh la 0,52 euro/Mwh;
♦ introducerea de noi produse în sfera de aplicare a accizelor, astfel:
– gaz natural utilizat drept combustibil pentru încălzire în scop comercial și necomercial, cu acciza de 0,17 euro/gigajoule. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, din cauza obligativității introducerii accizei la gazul natural utilizat în acest scop, a fost eliminat impozitul datorat bugetului de stat pentru gazul natural provenit din producția internă, în cuantum de 7,4 euro/1.000 m3;
♦ instituirea unei accize reduse de 475 euro/hl alcool pur față de 750 euro/hl alcool pur cât este acciza standard, în cazul alcoolului etilic produs în micile distilerii (prin mica distilerie se înțelege distileria a cărei producție nu depășește 10 hectolitri alcool pur/an);
♦ introducerea în legislația națională a reglementărilor comunitare privind schimburile de produse accizabile între statele membre. Urmare a desființării frontierelor vamale între statele membre și, implicit, a eliminării noțiunilor de importator și exportator au fost definiți operatorii înregistrați, operatorii neînregistrați, reprezentantul fiscal, vânzarea la distanță, regimul produselor cu accize plătite;
♦ revizuirea sferei de aplicare a scutirilor de la plata accizelor în domeniul produselor energetice și al energiei electrice și realizarea unei mai bune corelări cu prevederile comunitare;
♦ includerea unor prevederi noi privind neaccizarea produselor energetice și a energiei electrice destinate anumitor utilizări, cum ar fi: utilizarea duală a produselor energetice; energia electrică atunci când reprezintă mai mult de 50% din costul unui produs; energia electrică utilizată în principal în scopul reducerii chimice și în procesele metalurgice și electrolitice;
♦ reavizarea anuală a antrepozitarilor autorizați, pentru asigurarea respectării condițiilor impuse de regimul de antrepozitare fiscală a produselor supuse accizelor armonizate.
Pentru calculul accizelor exprimate în echivalent euro s-a instituit principiul de utilizare a cursului de schimb pe o perioadă de un an de zile, cursul fiind cel comunicat de Banca Națională a României pentru prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent.
● Impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți și impozitul pe reprezentanțele firmelor străine înființate în Române
În această privință, modificările pot fi sintetizate astfel:
♦ venitul obținut din lichidarea/ dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice române devine venit impozabil, fiind impus cu 16%, prin reținere la sursă;
♦ unificarea cotei unice de 16% pentru toate categoriile de venituri impozabile obținute din România de nerezidenți (art. 116 alin. (2).
Subliniem că operează scutirea de impozit a veniturilor din economii sub forma plăților de dobândă obținute de rezidenți ai statelor membre UE, potrivit directivei CEE 48/2003 privind impunerea veniturilor din economii și scutirea de impozit a rezidenților din statelor membre UE pentru veniturile obținute din dobânzi sau redevențe, cu condiția ca beneficiarul să dețină minimum 25% din valoarea/ numărul titlurilor de participare la persoana juridică română, pe o perioadă de minimum 2 ani (care se încheie la data plății dobânzii sau redevențelor).
Politica guvernamentală recentă a continuat să sprijine obiectivul declarat de relaxare fiscală prin reducerea continuă a scutirilor și exceptărilor acordate la plata impozitelor și taxelor, prin îmbunătățirea competiției, lărgirea bazei de impozitare și eficientizarea administrării impozitelor și taxelor. Implementarea măsurilor și acțiunilor prevăzute în Programul de guvernare 2005-2008 a fost realizată în principal ca urmare a adoptării de către Parlament a Legii nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În cursul trimestrului al IV-lea al anului 2006, au fost elaborate normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 343/2006.
În ceea ce privește impozitul pe profit, a fost extinsă (cu aplicabilitate din 1 ianuarie 2007) deductibilitatea privind investițiile în capital uman și infrastructură medicală prin:
• eliminarea condiției privind realizarea de profit în exercițiul curent și/sau din anii precedenți, la deducerea integrală a cheltuielilor de transport și cazare în țară și în străinătate efectuate de către salariați și administratori, precum și la deducerea limitată a sumei cheltuielilor cu indemnizația de deplasare acordată salariaților pentru deplasări în România și în străinătate;
• posibilitatea deducerii limitate a cheltuielilor reprezentând tichete de creșă acordate de angajator în conformitate cu legislația în vigoare.
De asemenea, în scopul simplificării modalității de plată a impozitului pe profit (cu aplicabilitate din 1 ianuarie 2007), a fost introdus sistemul plății anuale a impozitului pe profit, cu plăți anticipate efectuate trimestrial, pentru societățile comerciale bancare, persoane Juridice române și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine. Pentru ceilalți contribuabili acest sistem se aplică începând cu anul 2008.
Aplicarea sistemului de impunere pentru microîntreprinderi va fi extinsă pentru următorii trei ani, precizându-se expres nivelul impunerii.
Pentru armonizarea legislației interne române cu cea a Uniunii Europene în domeniul impozitului pe profit, au fost preluate în textul Titlului II, din Codul fiscal, Directivele UE aplicabile privind:
• impunerea fuziunilor, divizărilor și transferului activelor și schimburilor de valori mobiliare între companii ale unor state membre diferite;
• regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre;
• impunerea veniturilor din economii;
• un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de dobânzi și redevențe făcute între întreprinderi asociate din diferite state membre;
• asistență reciprocă între autoritățile competente ale statelor membre în domeniul impunerii directe și al impunerii primelor de asigurare.
În domeniul impozitului pe venit, dispozițiile Titlului III “Impozit pe venit” au fost modificate în scopul unei administrări mai eficiente (cu aplicabilitate din 1 ianuarie 2007), prin reținerea a unui impozit, în cotă de 1%, cu titlu de plăți anticipate, calculat asupra câștigului din tranzacții cu titluri de valoare și din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen pe bază de contract și definitivarea impozitului stabilit pe câștigul net anual.
Pentru impulsionarea economisirii în sistem colectiv pentru domeniul locativ, se va acorda deducerea din veniturile impozabile din salarii, la funcția de bază, a cheltuielilor aferente acestei economisiri, în limita unei sume de maxim 300 lei/an/persoană.
Cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2008, baza impozabilă s-a extins, prin cuprinderea în categoria de venituri impozabile a veniturilor din activități agricole, a veniturilor din valorificarea produselor agricole obținute după recoltare, în stare naturală, de pe terenurile agricole.
Totodată, conform Legii nr. 343/2006, sistemul de calcul al impozitului pe venit pentru tranzacțiile cu proprietăți imobiliare va fi simplificat, conducând la o eficientizare a aplicării acestuia.
În ceea ce privește impozitarea veniturilor obținute din România de persoane fizice și juridice nerezidente, prin legea de modificare a Codului fiscal au fost transpuse prevederile legate de armonizarea legislativă:
1) prin Codul fiscal se prevede că de la data aderării României la Uniunea Europeană dobânzile obținute din România de persoanele fizice, rezidenți ai Statelor Membre, sunt scutite de impozitul prin reținere la sursă în România, față de cota de impozit de 10% prevăzută pentru anul 2005 și respectiv cota de 16% prevăzută pentru anul 2006. Scutirea dobânzilor va funcționa în condițiile derulării schimbului automat de informații.
2) a fost introdusă în Codul fiscal prevederea ca în perioada de tranziție cota de impozit să nu depășească 10% pentru plățile de dobânzi și redevențe făcute de o companie a unui Stat Membru, către o companie asociată dintr-un alt Stat Membru sau către un sediu permanent din alt Stat Membru, față de cota de 15% aplicată în cursul anului 2005 și respectiv față de cota de impozit de 16% aplicată de la începutul anului 2006. Perioada de tranziție obținută de România este de 4 ani de la data aderării la Uniunea Europeană, respectiv pentru perioada 2007 – 2010.
3) autoritățile competente ale Statelor Membre realizează schimbul de informații în domeniul impunerii directe, astfel încât să se poată realiza stabilirea corectă a bazei impozabile într-unul din state și să fie combătută evaziunea fiscală pentru a se împiedica producerea de pierderi bugetare. În această directivă sunt prevăzute formele de realizare a schimbului de informații: la cerere, spontan și automat.
Pe lângă aceste prevederi legate de transpunerea legislației comunitare, în Legea nr. 343/2006, la Titlul V, au fost prevăzute și măsuri legate de uniformizarea cotei de impunere la 16%, cu excepția veniturilor din jocuri de noroc, pentru care se aplică cota de 20%. De asemenea, au fost cuprinse în categoria veniturilor impozabile obținute de nerezidenți din România și veniturile obținute din lichidarea/ dizolvarea fără lichidare a unei persoane juridice române, venit care se impune prin reținere la sursă în țara noastră cu cota de 16%.
În ceea ce privește impozitele și taxele locale, modificările aduse Titlului IX din Codul fiscal, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, au vizat în principal:
• includerea în baza impozitului pe clădiri datorat de persoanele juridice a lucrărilor de modernizare a acestora;
• actualizarea nivelurilor impozitului pe teren datorat de persoanele fizice și persoanele juridice, în sensul adaptării acestora la nivelurile cheltuielilor publice reale efectuate de către autoritățile administrației publice locale;
• acordarea de facilități privind impozitul pe clădiri și impozitul pe teren aferent investițiilor de peste 500.000 euro, pentru atragerea investițiilor și crearea de noi locuri de muncă;
• instituirea numai a două termene de plată în loc de 4, pentru administrarea eficientă a impozitelor și taxelor locale;
• delimitarea sferei de aplicare a taxelor speciale, în sensul că acestea nu se pot institui în sarcina concesionarilor din sectorul utilităților publice (gaze naturale, apă, energie electrică) pentru existența pe domeniul public/privat al unităților administrativ-teritoriale a rețelelor de apă, transport și distribuție a energiei electrice și a gazelor naturale.
În vederea stabilirii impozitelor pe proprietate pe baza valorii reale a acestora determinată pe baza cererii și ofertei, Ministerul Finanțelor Publice, în colaborare cu Ministerul Internelor și Reformei Administrative și cu reprezentanții autorităților locale, elaborează studii, documentări și analize, în cadrul Programului PHARE „Întărirea autonomiei financiare a autorităților locale prin continuarea descentralizării fiscale și financiare”.
A fost elaborată hotărârea pentru aprobarea impozitelor și taxelor locale aplicabile în anul fiscal 2007.
În perioada 2005 – 2006, în domeniul impozitelor indirecte, respectiv TVA și accize, a continuat procesul de armonizare a legislației fiscale cu directivele europene în domeniu.
În domeniul TVA-ului a fost armonizat cadrul legal privind TVA-ul, prin:
• transpunerea Directivelor cu privire la rambursarea TVA-ului către persoanele juridice din statele membre și țările terțe;
• includerea prevederilor tranzitorii ale Directivei referitoare la schimburile dintre statele membre;
• introducerea prevederilor privind ajustarea dreptului de deducere;
• revizuirea sferei scutirilor de la plata TVA-ului;
• includerea în legislația națională a prevederilor referitoare la livrările intracomunitare, cu aplicabilitate la data aderării României la UE;
• eliminarea scutirii de TVA pentru vânzarea de licențe de film sau de programe, drepturi de difuzare, abonamente la agențiile internaționale de știri și alte drepturi de difuzare similare, destinate activității de radio și televiziune.
În domeniul accizelor:
• a fost realizată transpunerea integrală a directivelor comunitare în domeniul accizelor, atât în ceea ce privește sfera de aplicare a acestor impozite, principiile generale de impozitare, cât și în ceea ce privește sfera scutirilor;
• a fost pregătit cadrul legal pentru realizarea schimburilor intracomunitare de produse accizabile;
• a fost creat cadrul legal pentru implementarea sistemului informatic SEED necesar schimburilor intracomunitare de informații în domeniul accizelor;
• a fost majorat periodic nivelul accizelor în conformitate cu angajamentele asumate de România prin Documentul de poziție aferent Capitolului 10 – Impozitarea.
Reforma în domeniul politicii fiscal-bugetare
În vederea creșterii capacității de administrare fiscală s-a avut în vedere o serie de acțiuni pentru simplificarea procesului declarativ, precum și pentru îmbunătățirea activității de gestiune a declarațiilor fiscale prin: utilizarea unui instrument unic de declarare și plată, care conduce la simplificarea și unificarea procedurilor de declarare și plată a obligațiilor bugetare; depunerea declarațiilor fiscale cu codificarea informației prin cod de bare; extinderea sistemului de depunere on line pentru contribuabilii mari.
Una din noile valori adoptate de Agenția Națională de Administrație Fiscală, esențială pentru schimbările pe care aceasta și le-a propus, este îmbunătățirea managementului.
Conducerea de tip participativ, bazată pe planificare, a fost implementată încă din 2004 și a continuat să fie perfecționată. Un management modern, bazat pe planificare, înseamnă nu numai buna cunoaștere a situației prezente, a potențialului de dezvoltare, oferind astfel posibilitatea stabilirii unor obiective realiste, dar creează și posibilitatea controlului și a intervenției în cursul realizării planului.
În vederea informării contribuabililor si a îmbunătățirii colectării creanțelor bugetare, s-au desfășurat următoarele activități:
• Reconfigurarea și actualizarea Portalului ANAF, a DGFP județene și a municipiului București, a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, a Autorității Naționale a Vămilor și a Gărzii Financiare;
• Finalizarea “Cartei de comunicare externă” și a “Cartei de comunicare internă” a ANAF, în colaborare cu Proiectele de înfrățire dezvoltate la nivelul ANAF;
• Participarea la derularea Proiectului PHARE referitor la „Creșterea nivelului de colectare a impozitelor prin îmbunătățirea conformării voluntare a contribuabililor, prin crearea capacității Ministerului Finanțelor Publice de a dezvolta prin efort propriu campanii de informare și o activitate modernă de asistență a contribuabililor”;
• Participarea la derularea Programelor de înfrățire, care au ca obiectiv comunicarea internă și externă a ANAF;
• Participarea la derularea Proiectului PHARE “Perfecționarea sistemului informațional și a infrastructurii de echipamente, programe și comunicații din cadrul MFP”;
• Pregătirea Campaniei de informare a cetățenilor referitoare la aplicarea prevederilor privind TVA și accize la tranzacțiile intracomunitare;
• Inaugurarea centrului de informare CALL CENTER;
• Derularea unei campanii de informare asupra colectării creanțelor bugetare și a măsurilor de executare silită și de control, în vederea îmbunătățirii conformării voluntare și a combaterii evaziunii fiscale;
• Derularea unei campanii de informare asupra controlului averilor ilicite.
În domeniul sistemului vamal
A fost adoptată Legea pentru modificarea denumirii și clasificării mărfurilor din Tariful vamal de import al României și a taxelor, prin care se introduc modificări la nomenclatura combinată ce stă la baza Tarifului vamal de import al României, potrivit prevederilor Acordului European de Asociere între România și CE. Totodată a fost avizată și legea care se aplică mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală.
Introducerea Tarifului Vamal Integrat Român (TARIR) a creat în premieră oportunitatea ca atât agenții economici, comisionarii vamali, cât și lucrătorii vamali să fie informați cu exactitate asupra tuturor obligațiilor ce le revin în cadrul procesului de vămuire. Aceste obligații sunt detaliate din punct de vedere al nivelului de taxare, al întregului ansamblu de măsuri netarifare și al setului de documente necesare a fi prezentate pentru toate categoriile de mărfuri (coduri tarifare) care pot face obiectul vămuirii la import și export. Efectul principal al acestui instrument este asigurarea aplicării unitare a reglementărilor vamale pe tot cuprinsul teritoriului vamal român, eliminând practic posibilitățile de “hărțuire” a agenților economici de către lucrătorii vamali în cadrul procesului de vămuire și având implicații directe în îmbunătățirea mediului de afaceri din România.
În luna august 2006, autoritatea vamală a realizat implementarea sistemului informatic ASYCUDA și TARIR (ASYTAR) în direcțiile regionale vamale, precum și în birourile vamale cu activitate semnificativă în derularea operațiunilor vamale, cerință a Uniunii Europene privind interconectarea sistemelor naționale cu sistemele informatice ale Statelor Membre.
Procesul de implementare al sistemului ASYTAR a presupus inclusiv instruirea utilizatorilor acestui sistem (atât lucrători vamali, cât și agenți economici importatori-exportatori).
În vederea aplicării în mod uniform și nediscriminatoriu a prevederilor privind procedura aplicabilă în cazurile în care este necesară o amânare a determinării definitive a valorii în vamă, s-au elaborat instrucțiuni de aplicare specifice, care vor permite lucrătorilor vamali să utilizeze instrumentele necesare pentru controlul și verificarea corectitudinii declarării mărfurilor la valoarea reală a acestora în momentul introducerii în circuitul economic, în vederea combaterii fenomenului de subevaluare.
Începând cu data de 18 iunie 2006, în România au intrat în vigoare noile reglementări vamale, respectiv Codul vamal al României și Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, reglementări care asigură preluarea integrală a prevederilor vamale comunitare inclusiv a ultimului amendament adus la Codul vamal Comunitar privind controlul vamal referitor la securitatea și siguranța națională, analiza de risc și gestionarea riscurilor. (www.guv.ro)
5.6. Alte componente ale politicii fiscale comunitare
Armonizarea structurii impozitelor este o latură importantă a politicii fiscale comunitare. Prin această armonizare se urmărește stabilirea unui sistem comun privind capacitatea de impozitare, metodele de colectare, scutirile și termenele de plată. Directivele ce armonizează structura accizelor sunt 92/83/CEE (pentru alcool și băuturi alcoolice), 92/79/CEE (pentru țigarete), 95/59/CEE (referitoare la tutun) și 92/81/CEE (privind uleiurile minerale).
Deținerea, circulația și monitorizarea produselor supuse accizelor este reglementată de Directiva 92/12/CEE. Pentru o mai bună monitorizare a produselor supuse accizelor, Comisia a înaintat o propunere referitoare la introducerea unui sistem computerizat al documentelor administrative ce însoțesc aceste produse, prevăzându-se ca acesta să poată fi dezvoltat și implementat într-o perioadă de cinci ani.
Cooperarea administrativă și asistența reciprocă
În scopul prevenirii și evitării evaziunii fiscale și în vederea facilitării schimburilor de informații relevante referitoare la evaluarea corectă a impozitului pe venit și pe capital, autoritățile competente din statele membre se sprijină reciproc. Reglementarea asistenței reciproce în domeniul impozitării directe și indirecte se regăsește în Directiva 77/799/CEE și Directiva 92/218/CEE.
Pentru întărirea cooperării administrative și a asistenței reciproce, Comisia a făcut o propunere ce urmărește combinarea celor două directive. Noua propunere (COM (2001) 294/1) prevede drepturile și obligațiile părților implicate în cooperarea și asistența reciprocă și procedurile ce ar trebui urmate, având ca obiectiv crearea sinergiilor între administrațiile naționale implicate în impozitare și cooperarea acestora, ca și cum ar face parte dintr-o administrație unică.
Dintr-o altă perspectivă, relevăm că Decizia 888/98/CE instituie un program de acțiune, denumit Fiscalis, destinat îmbunatățirii funcționării sistemului de impozitare indirectă. Prin acest program se urmărește o mai bună cooperare între statele membre și Comisie și îmbunătățirea practicilor administrative, prin familiarizarea înalților funcționari naționali cu diferite tipuri de fraudă și dezvoltarea metodelor de prevenire, detectare și investigare bazate pe analiza riscului.
Dezvoltarea programului se face prin organizarea de schimburi de informații și experiență, organizarea de seminarii, organizarea de controale multilaterale sau prin acțiuni de pregătire a personalului. Alte două decizii (Decizia 98/467/CE și Decizia 98/532/CE) vin în sprijinul programului de acțiune menționat.
Dat fiind ca Decizia 888/98/CE a fost aplicabilă pe perioada 1998 – 2002, ulterior Comisia a înaintat propunerea de continuare a programului Fiscalis pe perioada 2002 – 2007.
5.7. Măsuri de evitare a dublei impuneri în statele membre ale UE
5.7.1. Modalități de implicare a statului în crearea cadrului legal comun
Dubla impunere juridică internațională se manifestă ca o barieră în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, prin supunerea la impunere a aceleiași materii impozabile (venit și/sau avere) la același fel de impozit, pe parcursul aceluiași exercițiu financiar de către două state diferite.
Așadar, ca noțiune, dubla impunere fiscală internatională reprezintă taxarea aceleiași materii impozabile și pentru aceeași perioadă de timp, de către două autorități fiscale din țări diferite. Aceasta se poate manifesta fie ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei țări, a aceluiași venit sau a aceleiași averi la mai multe impozite, fie ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiași materii impozabile, de două ori, în țări diferite.
Trebuie reținut faptul că dubla impunere fiscală internațională poate apărea numai în cazul impozitelor directe, respectiv a impozitelor pe venit și a celor pe avere, deoarece pentru mărfurile și serviciile cumpărate de cetățenii unei țări din altă țară, ei nu mai plătesc în țara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în prețul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.
Preocupate să evite dubla impunere juridică internațională, statele recurg la anumite modalități: cuprinderea în reglementările interne a unor precizări cu scopul evitării dublei impuneri, încheierea de convenții fiscale, cutuma, jurisprudența.
Așa cum bine cunoaștem, în calitatea sa de autoritate publică și în virtutea exercitării funcțiilor sale externe, statul nu primește din străinătate și nu transferă peste graniță sume care privesc încasările din impozitele directe, pe venit și pe avere. Deoarece legislația și practica fiscală a statelor lumii conduc, în multe situații, la impunerea de două state diferite a aceluiași venit sau a aceleași averi, statele lumii, în marea lor majoritate, sunt preocupate a impulsiona fluxurile financiare internaționale prin eliminarea barierei generate de dubla impunere juridică internațională.
În demersurile lor de a elimina sau diminua dubla impunere juridică internațională, statele sunt implicate diferit pe plan extern și pe plan intern. Astfel, pe plan extern, statul-autoritate publică lansează emiterea negocierilor cu alte state în vederea încheierii acordurilor, convențiilor care privesc evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale.
Implicarea statului pe acest plan constă în crearea unui cadru legal comun cu alt stat (dacă este cazul unei convenții bilaterale) sau cu alte state (dacă este cazul unui acord, tratat internațional încheiat cu un grup de state) în scopul evitării dublei impuneri.?
Pe plan intern, implicarea statului se manifestă în trei modalități:
● cuprinderea convenției fiscale în patrimoniul legislativ intern, după ratificare și după complexul de operațiuni conform legii tratatelor;
● renunțarea, ori de câte ori se regăsește în calitatea de stat de rezidență, la încasarea anumitor venituri fiscale, impozite pe venit și pe avere, în totalitate sau în parte, așa după cum s-a angajat prin convenția fiscală încheiată. Degrevarea fiscală acordată de stat rezidenților săi pentru veniturile realizate de aceștia în străinătate sau pentru averea deținută de aceștia în străinătate, este o relație financiară care nu depășește granițele, dar pe care statul s-a angajat să o aplice ca urmare a încheierii unei convenții fiscale cu alt stat;
● cuprinderea în reglementările interne a unor precizări în scopul evitării dublei impuneri juridice internaționale.
Așadar, în situația manifestării dreptului său de a încasa impozite directe pentru veniturile și/sau averea de peste graniță a rezidenților săi, statul nu este implicat direct în fluxuri financiare internaționale, ci în relații financiare manifestate pe plan intern sub forma degrevării fiscale în totalitate sau în parte, mărimea acesteia depinzând de metodele precizate în textul convențiilor încheiate.
Diminuarea sau eliminarea sarcinii fiscale pentru venitul obținut și/sau averea deținută peste graniță de rezidentul unui stat constituie scopul încheierii tratatelor internaționale privind impozitele directe și reprezintă un pas hotărâtor în creșterea manifestării celor patru libertăți de circulație: a persoanei, a capitalului, a bunurilor și a serviciilor.
Degrevarea fiscală (respectiv creditul fiscal extern) acordată, după caz, de statul de rezidență este costul pe care acesta îl plătește pentru a impulsiona persoanele fizice și juridice rezidente să realizeze venituri și în străinătate, să încurajeze și pe această cale pe nerezidenții deținători de capital să investească în alte state.
România, prin legislația internă, aplică măsuri legislative unilaterale pentru evitarea dublei impuneri internaționale, atât prin instituția creditului fiscal (prin care legislația română ia în considerare impozitele plătite de rezidenții români în străinatate pentru unele venituri realizate în statul sursă al acestora, deducându-le din impozitul datorat), cât și prin norma de trimitere la convenții fiscale (art. 118 din Codul fiscal, privind coroborarea prevederilor Codului fiscal cu cele ale convențiilor de evitare a dublei impuneri).
Pornind de la importanța acordată convențiilor de evitare a dublei impuneri în evoluția legislației fiscale internaționale, în practică nu trebuie să se facă confuzie cu sistemul fiscal aplicabil.
5.7.2. Evitarea dublei impuneri și preocupările privind coordonarea sistemelor fiscale
Practica arată că atât impozitele indirecte, cât și cele directe pot depăși granițele unui stat. Astfel, unele venituri sau bunuri pot fi impuse de două ori, atât în statul de sursă, cât și în statul de rezidență.
Majoritatea statelor lumii și-au adaptat legislațiile naționale la astfel de cerințe, și au încheiat convenții fiscale sau au recurs la înțelegeri între ele prin care s-au angajat să-și acorde reciproc asistență pentru identificarea materiei impozabile situate pe teritoriul altui stat.
În privința statelor membre ale UE, sub aspectul fiscalității directe, autoritățile comunitare au adoptat o serie de directive vizând eliminarea dublei impuneri juridice internaționale, dar și pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale internaționale.
În anul 1977, Consiliul European a adoptat o directivă prin care se cere autorităților competente ale statelor membre să facă schimb de informații între ele spre a se permite efectuarea unei corecte stabiliri a impozitelor pe venit și pe capital.
Schimbul de informații se referă la impozitele stabilite pe venitul total, pe capitalul total sau pe elemente de venit sau de capital, inclusiv la impozitele asupra câștigurilor din înstrăinarea proprietății mobiliare sau imobiliare și la impozitul pe sumele salariale plătite de întreprinderi ori pe creșterea de capital.
Directiva comunitară conține prevederi exprese cu privire la obligația părții beneficiare de informații de a păstra secretul acestora și la scopurile în care acestea pot folosite. Conform acesteia, toate informațiile făcute cunoscute unui stat membru vor fi păstrate secrete în acel stat, în același mod ca și informația primită conform legislației interne a acestuia.
Statele membre ale Comunității Europene au fost, de la început, preocupate pentru a găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor și a impozitării la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impunere economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a sistemelor fiscale. În acest sens, Comisia Europeană a elaborat propuneri de directive, care însă au fost retrase în anii 1975-1980.
În ultima parte a anilor '80, a fost definită o nouă concepție a integrării economice, acordându-se prioritate coordonării și convenirii unei apropieri a sistemelor fiscale ale statelor membre față de o armonizare sistematică impusă la nivelul Comunitații Europene.
Dezvoltarea ulterioară a acesteia este axată pe principiul subsidarității care, în acord cu Tratatul Uniunii, presupune ca Uniunea să poată interveni numai dacă obiectivele din tratat pot fi mai bine realizate la nivel comunitar, decât de către statele membre, acționând separat.
5.7.3. Convenții și directive vizând evitarea dublei impuneri în spațiul comunitar
5.7.3.1. Convenția-model a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (1963)
Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică a adoptat documentul intitulat Convenția-model (în anul 1963), menit să asigure reglementarea mijloacelor de stabilire, pe o bază unitară, a celor mai întâlnite probleme apărute în materia dublei impozitări internaționale.
Convenția-model caută, acolo unde este posibil, să precizeze, pentru fiecare situație, o singură regulă. Cu toate acestea, în anumite puncte, a fost necesar să se lase reglementărilor din Convenție o oarecare flexibilitate, compatibilă cu o implementare eficientă a acesteia. Statele membre se bucură de o anumită libertate în ceea ce privește stabilirea cotei de impunere, prin reținere la sursă, asupra dividendelor și dobânzilor, alegerea metodei pentru eliminarea dublei impuneri și, cu îndeplinirea anumitor condiții, repartizarea profiturilor unui sediu permanent prin distribuirea proporțională a profitului total al companiei. Mai mult decât atât, pentru anumite situații, sunt menționate în comentariile Convenției-model dispoziții alternative sau suplimentare.
În ceea ce privește importanța Convenției-model, aceasta nu trebuie apreciată numai prin numarul mare al convențiilor încheiate între statele membre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică, ci și prin prisma faptului că impactul acestei Convenții s-a extins, devenind document de referință în negocierea atât între statele membre cu cele nemembre ale Organizației, cât și între statele nemembre. Acest fapt se reflectă și în includerea în cuprinsul Convenției-model a unei secțiuni ce prezintă poziția unor state nemembre față de prevederile acesteia.
Prevederile Convenției-model au o importanță deosebită în dezvoltarea legislației fiscale internaționale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost redactate și agreate de către experții statelor membre, numiți în Comisia Fiscală din cadrul Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economica. Comentariile în cauză n-au fost redactate pentru a fi anexate la convențiile negociate și semnate de către state, ci pentru a fi un instrument internațional de asistență în interpretarea și aplicarea dispozițiilor acestor convenții și, în particular, de soluționarea oricărei dispute generate de aplicarea lor.
Având în vedere natura normelor de drept internațional, experții în materie opinează că interpretarea convențiilor fiscale se poate realiza de către tribunalele și curțile internaționale sau de organele unor organizații internaționale, iar pe plan intern ea se realizează în mod unilateral de către fiecare stat, fie la nivel guvernamental, fie de tribunale interne, cu ocazia soluționării unor cauze cu care sunt sesizate. Insă trebuie subliniat faptul că această interpretare internă nu este opozabilă celeilalte ori celorlalte părți ale tratatului.
Datele Comisiei Fiscale din cadrul Organizatiei de Cooperare și Dezvoltare Economică arată că respectivele comentarii au fost menționate în marea majoritate a hotărârilor pronunțate de către instanțele statelor membre în spețe fiscale.
Practic, pentru fiecare articol al Convenției-model este indicată poziția statului respectiv, punctându-se locul din text unde există dezacord.
5.7.3.2. Convenția de arbitraj (de eliminare a dublei impuneri în legătură cu corectarea profiturilor întreprinderilor asociate)
Scopul convenției este de a elimina dubla impunere în cazul de corectare de către autoritățile fiscale a venitului impozabil al întreprinderilor asociate, inclusiv sediile permanente.
În această privință, dubla impunere rezultă când un stat membru corectează la nivel ridicat venitul impozabil al unei întreprinderi din cauza tranzacțiilor care nu evaluează ca între părți total independente, iar un alt stat membru nu este pregătit să acorde o corectare corespunzătoare de coborâre a venitului impozabil al întreprinderii asociate. Venitul întreprinderii este, în consecință, exagerat și excesiv impozitat.
Articolul 6 din convenție prevede că dacă o corectare de profituri se apreciază că are drept consecință o dublă impunere, o întreprindere poate înainta o reclamație la autoritatea competentă a statului ei de rezidență. Celelalte state implicate sunt notificate de către această autoritate.
Dacă autoritățile implicate nu cad de acord cum să elimine dubla impunere într-o perioadă de doi ani, o comisie consultativă este cea care va decide asupra acestei probleme în timp de șase luni (art. 7). Ca urmare a acelei decizii, statele implicate vor începe o consultare suplimentară până în cel mult șase luni.
Autoritățile fiscale naționale pot cădea de acord să se abată de la regula comisiei, stipulând că orice dublă impunere este eliminată. Cu toate acestea, dacă autoritățile fiscale naționale competente nu convin asupra unei alte soluții într-o perioadă de consultare de 6 luni, opinia comisiei consultative devine obligatorie (ar. 12).
5.7.3.3. Directiva 1990/435/EEC asupra întreprinderii-mamă și a filialelor din state membre diferite
Directiva urmărește, în principal, să reducă diferența între regulile de impozitare pentru statele membre ale Uniunii Europene.
În realitate, ea are două scopuri:
1. să asigure ca statul membru al întreprinderii-mamă să se abțină de la impozitarea profiturilor unei filiale care este rezidentă în celălalt stat membru sau, dacă impozitează astfel de profituri, să autorizeze întreprinderea-mamă sau să deducă suma impozitului datorat impozitul asupra corporației plătit de către filială în celălalt stat contractant;
2. să excepteze profitul distribuit de către filială la întreprinderea-mamă de la impozitul sursă. În Germania, Grecia și Portugalia sunt admise exceptări temporare în anumite limite.
Întreprinderile care sunt rezidente într-un stat membru, dar sunt considerate, în virtutea unei convenții fiscale cu un stat membru al Uniunii Europene, rezidente ale celui de-al treilea stat, nu se pot califica pentru aplicarea Directivei (art. 2 lit. b).
5.7.3.4. Directiva 90/434/EEC asupra sistemului comun de impozitare aplicabil fuziunilor, divizărilor, transferului de active și schimbului de acțiuni
Directiva prevede amânarea impozitării câștigurilor de capital pe fuziunile caracterizate ca fiind internaționale, sau reorganizările în cadrul Comunității, reglementând patru situații: fuziuni, divizări de întreprinderi, transfer de bunuri și schimbul de acțiuni.
Regula principală a Directivei constă în aceea că impozitarea rezervelor ascunse ale întreprinderilor cedentului va fi amânată până când acele rezerve sunt efectiv realizate (art. 4). Valoarea contabilă existentă a bunurilor și obligațiilor transferate trebuie apoi păstrată la un sediu permanent al întreprinderii cesionate din statul membru.
Dacă legea întreprinderii cedente a statului membru permite preluarea pierderilor anterioare în caz de fuziune națională, atunci aceasta se extinde la fuziunile internaționale (art. 5). În această situație, statul membru al întreprinderii cesionare trebuie să reporteze pierderile anterioare la aceeași afacere.
De subliniat că acționarii întreprinderii cedente nu vor fi impuși asupra schimbului de acțiuni (art.8, par. l), impozitarea fiind amânată până ce aceștia dispun de noile acțiuni.
Finalmente, relevăm că o plată în numerar poate fi impusă acționarului, chiar dacă nu depășește maximum de 100% (art. 8, par. 4), iar câștigurile obținute de către întreprinderea cesionară prin anularea participării substanțiale, deținută de către întreprinderea cesionară în capitalul întreprinderii cedente anterioare reorganizării, nu vor fi impozitate (art. 7 par. 1).
5.8. Aspecte privind aplicarea conventiilor bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România. Restituirea impozitului. Nediscriminarea
România nu este membră a Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică, însă negocierea și semnarea convențiilor privind evitarea dublei impuneri s-a făcut pe baza Convenției-model.
Totodată, țara noastră participă alături de statele membre și nemembre ale Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică la dezbaterile privind negocierea, aplicarea și interpretarea convenției cadru, având libertatea și posibilitatea să-și exprime dezacordul cu anumite dispoziții ale acesteia, dar și cu interpretarile date de către Comisia Fiscală din cadrul organizației.
Având în vedere importanța sporită pe care o acordă statele nemembre, inclusiv România, Convenției-model, dar și comentariilor acesteia, statele membre au permis includerea în cuprinsul comentariilor a unei secțiuni care să prevadă poziția acestor state (în număr de 23) referitor la dispozițiile Convenției.
Convențiile bilaterale de evitare a dublei impuneri încheiate de România se aplică persoanelor care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante.
Prin convențiile încheiate sunt vizate impozitele pe venit și pe capital stabilite în numele unui stat contractant sau al subdiviziunilor sale politice, al unităților administrativ-teritoriale ori al autorităților locale, indiferent de modul în care sunt percepute.
Sunt considerate impozite pe venit și pe capital toate impozitele stabilite pe venitul total, pe capitalul total sau pe elementele de venit sau de capital, inclusiv impozitele pe câștigurile provenite din înstrăinarea proprietății mobiliare sau imobiliare, precum și impozitele asupra creșterii capitalului.
Subliniem că veniturile obținute din România de persoane fizice sau juridice nerezidente sunt impozabile potrivit prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri, respectiv ale articolelor din aceste convenții care reglementează impunerea categoriilor de venituri respective.
Pentru veniturile la care în convențiile de evitare a dublei impuneri este prevăzut dreptul de impunere în statul de sursă, fără a fi precizată în mod expres o cotă de impunere, veniturile respective sunt impozabile potrivit convențiilor de evitare a dublei impuneri coroborate cu legislația română în domeniu.
Pentru aplicarea prevederilor convențiilor de evitare a dublei impuneri, beneficiarii veniturilor din România, persoane rezidente ale celuilalt stat contractant, vor depune în anul realizarii venitului sau în anul următor realizării acestuia la plătitorul de venituri originalul certificatului de rezidență fiscală sau al documentului prin care se atestă rezidența fiscală, tradus și legalizat de organul autorizat din România.
În cazul în care beneficiarul venitului, persoana rezidentă a celuilalt stat contractant, nu prezintă originalul certificatului de rezidență fiscală sau al documentului care atestă rezidența fiscală, tradus și legalizat, se aplică cotele de impozit prevăzute în Titlul V al Codului Fiscal și nu cele stabilite prin convenție.
După prezentarea certificatului de rezidență fiscală sau a documentului se aplică pentru veniturile realizate în anul respectiv prevederile din convențiile de evitare a dublei impuneri și se va proceda la regularizarea impozitului. Este însă necesar ca certificatul de rezidență fiscală să menționeze că beneficiarul venitului a avut, în termenul de prescripție, rezidența fiscală în statul contractant cu care este încheiată convenția de evitare a dublei impuneri, pentru toată perioada în care s-au realizat veniturile din România.
Un nerezident poate fi considerat rezident al unui stat și ca urmare a informațiilor primate pe baza schimbului de informații inițiat/ procedurii amiabile declanșate de o țară parteneră de convenție de evitare a dublei impuneri.
Restituirea impozitului. Nediscriminarea
În cazul când în România s-au facut rețineri de impozit ce depășesc prevederile din
convențiile de evitare a dublei impuneri, suma impozitului reținut în plus poate fi rambursată la cererea beneficiarului de venit, respectiv a persoanei nerezidente.
Cererea de rambursare a impozitului trebuie depusă de persoana nerezidentă în termenul legal de prescripție stabilit prin legislația statului roman, iar rambursarea impozitului către persoana nerezidentă se face prin intermediul rezidentului român plătitor al venitului.
În practică, convențiile încheiate în vederea evitării dublei impuneri cuprind și prevederi referitoare la discriminare, stipulându-se că naționalii unui stat contractant nu vor fi supuși în celalalt stat contractant nici unei impozitări sau obligații legate de aceasta, diferită sau mai împovărătoare decât impozitarea sau obligația la care sunt sau pot fi supuși naționalii celuilalt stat aflați în aceeași situație, mai ales în ceea ce privește rezidența.
Impunerea unui sediu permanent pe care o întreprindere a unui stat contractant îl are în celălalt stat contractant nu va fi stabilită în condiții mai puțin favorabile în acel celălălt stat decât impunerea stabilită întreprinderilor acelui celalalt stat, care desfășoară aceleași activități.
Cu excepțiile prevăzute în convenții, dobânzile, redevențele și alte plăți făcute de o
întreprindere a unui stat contractant unui rezident al celuilalt stat contractant se vor deduce, în scopul determinării profiturilor impozabile ale unei asemenea întreprinderi, în aceleași condiții ca și cum ar fi fost plătite unui rezident al primului stat menționat.
În mod similar, orice datorii ale unei întreprinderi a unui stat contractant față de un rezident al celuilalt stat contractant vor fi deductibile, în vederea determinării capitalului impozabil al acestei întreprinderi, în aceleași condiții ca și când ar fi fost contractate față de un rezident al primului stat menționat.
Întreprinderile unui stat contractant, al căror capital este integral sau parțial deținut ori controlat, în mod direct sau indirect, de unul sau de mai mulți rezidenți ai celuilalt stat contractant, nu vor fi supuse în primul stat menționat nici unei impuneri sau nici unei obligații legate de aceasta, care să fie diferită sau mai împovaratoare decât impunerea și obligațiile legate de aceasta, la care sunt sau pot fi supuse alte întreprinderi similare ale primului stat menționat.
În privința aplicării procedurii amiabile, relevăm că atunci când o persoană consideră că datorită măsurilor luate de unul sau de ambele state contractante rezultă pentru ea o impozitare care nu este conformă cu prevederile convenției, aceasta poate, indiferent de căile de atac prevăzute de legislația internă a acelor state, să supună cazul său autorității competente a statului contractant al cărui rezident este sau, dacă situația sa se încadrează în prevederile legale, acelui stat contractant al cărui național este.
Ceea ce trebuie avut în vedere este că respectivul caz trebuie prezentat în termen de 3 ani de la prima notificare a acțiunii din care rezultă o impunere contrară prevederilor convenției de natura analizată în contextu arătat aici.
Capitolul 6
INFLUENȚELE CADRULUI FINANCIAR-FISCAL ASUPRA PERFORMANȚEI ACTIVITĂȚII DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ȘI ATRAGERII INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE
6.1. Considerații privind performanța comerțului exterior. Indicatori specfici
6.2. Impozitarea ca factor de decizie în materie de investiții și afaceri internaționale
6.3. Orientarea cadrului financiar-fiscal către stimularea exporturilor și atragerea investițiilor străine directe
6.3.1. Stimularea exporturilor prin adoptarea de măsuri cu conținut financiar
6.3.2. Pârghii fiscale de stimulare a investițiilor străine directe
6.4. Regimul zonelor speciale
6.4.1. Zone duty-free
6.4.2. Zone economice speciale
6.5. Analiza performanțelor înregistrate de comerțul exterior românesc (2006)
6.5.1. Caracteristici recente ale comerțului exterior
6.5.2. Evoluția exporturilor
6.5.3. Evoluția importurilor
6.5.4. Deficitul comercial
6.6. Unele perspective legate de adâncirea integrării României în UE – domeniile comercial și vamal
6.7. Repere ale unei strategii post-aderare privind dezvoltarea economiei românești și a activității de comerț exterior
6.7.1. Contextul european și contextul intern privind evoluția economiei românești
6.7.2. Identificarea și valorificarea avantajelor competitive ale României în UE
6.7.3. Aprofundarea la nivel național a procesului de integrare europeană; asigurarea resurselor necesare și utilizarea efectivă și eficientă a fondurilor comunitare
6.8. Prefigurarea cadrului macro-economic și de dezvoltare a comerțului exterior românesc (2008-2013)
INFLUENȚELE CADRULUI FINANCIAR-FISCAL ASUPRA PERFORMANȚEI ACTIVITĂȚII DE COMERȚ INTERNAȚIONAL ȘI ATRAGERII INVESTIȚIILOR STRĂINE DIRECTE
Concurența economică pe piața comună a determinat statele membre să-și promoveze așa-numitele avantaje competitive specifice. Specializarea economiilor naționale pe categorii de servicii și produse recunoscute pe piața comună, ca aparținând într-o mare măsură anumitor state, este un fenomen de actualitate. România trebuie să se înscrie în această logică prin identificarea domeniilor care pot individualiza economia românească și îi pot crea un avantaj în competiția economică europeană.
(Cf. Strategiei de Post-aderare a Guvernului României)
În Uniunea Europeană, numeroase tipuri de stimulente fiscale sunt interzise, sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei Europene, în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului. Esența sprijinului statal este aceea că denaturează competiția prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri.
(Cf. Art. 87(1) EC)
În prezent, se mențin încă decalaje puternice între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, însă, prin participarea statelor defavorizate la comerțul mondial acestea pot fi diminuate sau chiar eliminate. Un rol important în acest sens revine guvernelor din fiecare țară, dar și organismelor comunitare care monitorizează comerțul mondial.
Pentru România, recent membră a Uniunii Europene, sunt deosebit de importante intensificarea participării la schimburile economice internaționale de mărfuri și servicii, dar și atragerea investițiilor străine în economie, în vederea creării și menținerii unor avantaje competitive durabile.
Evident, tendința care trebuie să se manifeste în acest plan trebuie să fie una de creștere a competitivității activității firmelor românești având activitate de comerț internațional.
În acest sens, cadrul financiar-fiscal are o importanță aparte. Începand de la data aderării României la Uniunea Europeană, au devenit aplicabile și în sistemul financiar național directivele europene în domeniul fiscal. Un impact deosebit în impozitarea grupurilor internaționale de companii îl au directivele din domeniul impozitelor directe menite să asigure un tratament fiscal neutru dividendelor, dobânzilor și redevențelor plătite între statele membre ale Uniunii Europene, precum și în cazul reorganizărilor.
Dat fiind contextual secțiunii de față a demersului nostru, relevăm că, încă din etapa de planificare a investițiilor trebuie investigate potențialele strategii de vânzare și implicațiile fiscale ale acestora, care să aibă în vedere impozitarea câștigurilor de capital, a dividendelor sau taxa pe valoarea adăugată.
În ceea ce privește impozitarea câștigurilor de capital la vânzarea de acțiuni de către acționari persoane fizice sau juridice străine, o importanță deosebită capătă tratatele de evitare a dublei impuneri și modalitatea de interpretare a acestora, întrucât, în anumite situații, impozitele datorate în România pe aceste câștiguri de capital s-ar putea reduce până la zero, în situația în care dreptul de impunere se alocă statului unde este rezident vânzatorul de acțiuni.
La pregătirea unei strategii fiscale coerente trebuie să se ia în considerare impozitele care pot apărea în legătură cu operațiunile fiecărei companii din grup în diverse jurisdicții fiscale, vizând impozitele directe (impozit pe profit, impozit pe dividende, impozitul pe veniturile nerezidenților), impozitele indirecte (TVA, taxe vamale, accize), dar și impozitele și contribuțiile aferente diverselor pachete salariale alese pentru remunerarea personalului.
În mod cert, fezabilitatea unei asemenea strategii este dată și de luarea în calcul a reglementărilor specifice domeniului de activitate în care acționează un anumit investitor precum și a elementelor de jurisdicție fiscală derivate din convențiile internaționale, ținând cont că sunt convenții pentru evitarea dublei impuneri și combaterea evaziunii fiscale, care alocă dreptul de impunere a unor venituri între doua state.
În practica fiscală, aceste convenții pot nu numai să reducă o anumită cotă de impunere prevazută prin legislația internă a unei țări, ci și să instituie o serie de metode prin care se evită dubla impunere a unor venituri în ambele state, prin acordarea de credit fiscal sau scutirea de impunere a acestor venituri.
6.1. Considerații privind performanța comerțului exterior. Indicatori specfici
În direcția sugerată de titlul subcapitolului de față, vom pleca de la noțiunea de eficiență economică, care poate fi pusă în evidență de rentabilitate (efectul economic direct și imediat, materializat în beneficiul inclus în prețul fiecărei tranzacții) și de efectul economic propagat (influența economică pe care o are fiecare tranzacție asupra altor tranzacții corelate sau asupra unor necesități interdependente, dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice).
Și în cazul aprecierii eficienței generale a comerțului exterior trebuie să avem în vedere raportul de bază efecte/efort, dar se impune și luarea în considerare a specificului acestui sector.
Baza teoretică a eficienței comerțului exterior pleacă de la teoria avantajului absolut și cea a avantajului comparativ în comerțul internațional.
Literatura de specialitate relevă că efectele generale ale comerțului exterior pentru economia unei țări pot fi economice (financiar-monetare, structurale, de acumulare și antrenare, de multiplicare), sociale și politice.
Într-o exprimare sintetică, rentabilitatea în comerțul exterior reprezintă acoperirea din veniturile unei activități de export sau import a cheltuielilor ocazionate și obținerea de profit sub forma de diferență de preț pozitivă, în condițiile în care prețul intern se aduce la nivelul prețurilor externe prin intermediul unui curs de schimb pe baza parității puterii de cumpărare față de alte valute.
Principalii indicatori statistici utilizați în evaluarea exportului și importului unei țări sunt cota de acoperire (egală cu 1, când importul este egal cu exportul), cota de penetrare a pieței interne (ponderea importului în total cerere internă), efortul de export (coeficientul de deschidere a economiei, dat de ponderea exportului în PIB).
Un alt element important este și raportul de schimb în tranzacțiile economice internaționale, care exprimă condițiile cantitative și de preț în care se efectuează schimburile internaționale de marfă și servicii. Acesta se determină prin raportarea cantității sau prețului de export la cantitatea respectivă/prețul de import, și ne arată câte unități fizice sau monetare trebuie să exportăm pentru a obține o unitate de import.
Potrivit literaturii de specialitate, indicatorii de eficiență a pot fi grupați astfel:
1. La nivel microeconomic
a) Rentabilitatea operațiunilor de comerț exterior
Aici putem aminti de rentabilitatea exportului, care apare ca o diferență între prețul extern încasat și prețul de revenire la export, și rentabilitatea importului, care apare ca o diferență între prețul intern încasat și prețul extern plătit, majorat cu anumite taxe.
b) Efectul economic propagat
Efectul economic propagat este a doua componentă a eficienței economice a comerțului exterior și constă în influența pe care o au diferitele tranzacții de afaceri cu străinătatea asupra satisfacerii necesităților interdependente industrial și social de investiție, producție și consum.
Ce trebuie reținut e că, la nivelul firmei, înainte de a efectua o operațiune de comerț
exterior este necesar să se analizeze conjuctura pe piața mondială, prețurile produsului respectiv pe diferite piețe, prețul materiilor prime necesare producerii acestuia, capacități de producție, productivitatea muncii și alte date pe baza cărora să se poată calcula o serie de indicatori de rentabilitate care să poată oferi o imagine despre oportunitatea exportului sau importului acestui produs.
Pe de altă parte este nevoie să se cunoască și posibilitățile de comercializare ale acestuia, asigurare a service-ului și pieselor de schimb etc.
2. La nivel macroeconomic
a) Rata rentabilității generale a comerțului exterior
Se calculează atunci când balanța comercială pe o anumită perioadă dată (de exemplu un an) este echilibrată. Se mai poate calcula și prin raportarea prețului de revenire mediu al importului pe un an la prețul de revenire mediu al exportului pe aceeași perioadă, toate exprimate în moneda națională.
Un raport supraunitar indică rentabilitate (ceea ce înseamnă economie de muncă socială), iar un raport subunitar indică pierdere.
b) Raportul de schimb
Raportul de schimb reprezintă raportul cantitativ sau valoric dintre produsele exportate și cele importate. Se poate calcula pe produse individuale, pe grupe de produse, în cadrul compensațiilor și, în special, pe totalitatea schimburilor în cadrul balanței comerciale echilibrate valoric.
Indicatorul este utilizat la nivel macroeconomic, având o mare însemnătate în orientarea politicii economice de stat în domeniul investițiilor pe ramuri și subramuri economice, din punct de vedere al participării la diviziunea mondială a muncii.
Pentru produsele individualizate se calculează ce cantitate dintr-un anumit produs se poate obține, din import, în schimbul unei unități cantitative dintr-un alt produs sau, cu prețul unei unități cantitative dintr-un produs, ce cantitate poate fi importată dintr-un alt produs.
Remarcăm faptul că în cazul României, investitorii straini contribuie masiv la reducerea deficitului comercial, ținând cont că în anul 2006 exporturile realizate de firmele străine au reprezentat 72% din totalul exporturilor, în timp ce importurile au avut o pondere de doar 59% din total.
Deci, în condițiile în care importurile realizate de firme cu capital străin s-au ridicat la 23,7 mld. euro, iar exporturile au fost de 18,7 mld. euro, companiile străine au importat doar 1,25 euro pentru fiecare euro exportat, în timp ce firmele cu capital românesc importă de doi euro pentru fiecare euro exportat.
c) Soldul comercial
Soldul comercial sau balanța comercială (parte a balanței de plăți externe) rezultă din diferența dintre exportul și importul de bunuri și servicii, pe o perioadă determinată.
d) Efortul aferent exportului de bunuri și servicii
Acest indicator rezultă din raportul între export și producție, pe o perioadă determinată, de un an.
e) Capacitatea de consum a pieței interne
Se determină prin însumarea producției interne cu importul și scăderea exportului din suma rezultată, reflectând o imagine asupra gradului de dependență a economiei naționale de economia mondială.
O producție mare pe plan intern, un import și un export redus, definesc un grad de dependență scăzut față de economia mondială și totodată indică o tendință de autarhie, de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai scăzut, cu un nivel tehnico-științific depășit de progresele pe plan internațional.
f) Rata penetrării mărfurilor străine pe piața autohtonă
Se calculează prin împărțirea importului pe o perioadă determinată la capacitatea de consum a pieței interne, rezultatul fiind înmulțit cu 100.
Specialiștii în materie de analiză economică, recomandă calculul următorilor indicatori în procesul de determinare a eficienței exportului:
– Cursul de revenire al produsului (Cr) – exprimă costul in lei al unei unități valutare la un produs sau o grupă de produse. Acesta permite compararea volumului de muncă socială națională materializată în produsul exportat cu suma încasată în valuta pentru acesta. Se calculează ca raport între prețul intern complet de export al produsului (Pi) și pretul extern (Pe).
– Aportul valutar (Av) – reprezintă valoarea nou creată, exprimată în valută și realizată prin activitatea de comerț exterior. Se poate calcula ca valoare absolută sau ca rată. Ca valoare absolută este egal cu diferența dintre prețul extern (Pe) și cheltuielile materiale (M), iar ca rată se împarte la prețul extern.
– Beneficiul în valută (Bv) – exprimă câștigul în valută realizat în activitatea de export a unui produs și se calculează prin deducerea din prețul extern a cheltuielilor totale interne, materiale și nemateriale aferente produsului respectiv. Se poate calcula în valoare absolută sau ca rată.
– Gradul de valorificare a materiilor prime (Gv) – exprimă creșterea valorii materiilor prime încorporate în produsul ce urmează să fie exportat. Se calculează ca raport între prețul extern al produsului și valoarea în prețuri mondiale a materiilor prime (Mp) încorporate în produsul respectiv.
*
* *
În privința principalelor direcții în care se poate acționa pentru sporirea eficienței schimburilor comerciale externe ale României, dincolo de utilizarea pârghiilor de natură financiar-bugetară (cărora le consacrăm o parte specială a demersului nostru) amintim că acestea țin de stabilirea adecvată a potențialului de export, selectarea pe baza unor criterii de eficiență economică a acelor sectoare economice în care România are șanse reale de dezvoltare a producției pentru export și sprijinirea ulterioară a acestor sectoare, stimularea producătorilor din agricultură, lărgirea exportului de servicii turistice, transporturi etc.
La fel de importante sunt și reducerea costurilor de producție și creșterea productivității în acele sectoare economice orientate spre export, atât din domeniul public cât și cel privat, oferirea de condiții egale și sprijin egal sectorului particular față de cel de stat din economie (credite preferențiale, sprijin bancar etc.) ori susținerea exportului printr-o activitate promoțională mult mai largă.
6.2. Impozitarea ca factor de decizie în materie de investiții și afaceri internaționale
Așa cum am relevat anterior, impozitarea este o componentă economică importantă, influențând în măsură extrem de mare profitul.
Întotdeauna, investitorii care pot obține o impozitare redusă pe un proiect, îl vor alege în favoarea altuia care are același nivel de risc și de rentabilitate.
De regulă, nivelul general al impozitării într-o țară, raportat la PIB, nu apare ca influențând în mod direct intrările și ieșirile investițiilor străine directe, însă excepția apare atunci când politica fiscală aplicată inadecvat amenință capacitatea unei țări de a acoperi datoriile externe, conducând investitorii la ideea că repatrierea capitalului se va face în mod dificil.
Pe fondul derulării procesului de globalizare, caracterizat prin creșterea producției internaționale, faptul că impozitarea devine un factor din ce în ce mai important, în contextul abordării noastre, se poate explica și prin aceea că cele mai multe din barierele de altă natură au fost eliminate, astfel că obstacolele care au rămas capătă o importanță mai mare.
Impozitul pe venitul societății afectează direct suma profitului multinaționalelor, disponibilă pentru distribuirea către acționari. Câteva studii recente au subliniat o legătură semnificativă între impozitele efective pe profitul societății dintr-o țară gazdă și nivelurile investițiilor străine directe.
Impozitele pe venitul propriu și cele salariale ale contribuabililor sunt în general mai puțin importante, exceptând cazul în care are un impact mare asupra costurilor forței de muncă.
TVA-ul are, de asemenea, o relevanță redusă pentru investițiile orientate spre piață, însă taxele de import și vamale pot fi foarte importante în două sensuri, de moment ce taxele de import constituie bariere vamale menite să încurajeze mai mult întreprinderile multinaționale să investească într-o țară, decât să exporte în aceasta.
Aceste taxe protejează împotriva importurilor din partea competitorilor; în acest mod, taxele vamale pot constitui chiar un stimulent pentru unele tipuri de investiții străine directe orientate spre piață. Dar, în același timp, taxele vamale mari pe importurile de utilaje și pe alte bunuri de capital măresc costul inițial al investiției și costul bunurilor importate utilizate în producție, și pot constitui un mijloc de intimidare pentru investițiile străine directe (ISD).
Investigarea literaturii de specialitate ne-a condus la opinia că investițiile străine directe orientate spre export sunt mult mai sensibile la presiunile fiscale ale țării gazdă decât sunt cele orientate spre piață.
Impozitele care afectează în mod direct costurile producției și impozitul pe profitul societății sunt reflectate în prețul produselor sau serviciilor exportate, și de aceea avem de-a face cu îndreptarea investitorilor către acel segment de piață care beneficiază de stimulente.
6.3. Orientarea cadrului financiar-fiscal către stimularea exporturilor și atragerea investițiilor străine directe
6.3.1. Stimularea exporturilor prin adoptarea de măsuri cu conținut financiar
Modificările de cadru normativ vizând expansiunea activității de comerț internațional a țării nu pot omite măsurile având conținut financiar (fiscale, bugetare și bancar-valutare).
Evident, acestea presupun aplicarea lor la nivel macro – pentru stimularea exportului -, noi redându-le în cele ce urmează, sub forma unui set care am intenționat să fie cât mai complet.
A. Măsuri de stimulare de natură fiscală și evitarea dublei impuneri inetrnaționale
Măsurile de stimulare de natură fiscală urmăresc creșterea competitivității exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe și impozite și, prin aceasta, creșterea câștigului net al exportatorilor.
➢ Facilități fiscale acordate pentru mărfurile exportate – apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulația mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcție de importanța exportului pentru economia națională respectivă, de regulă fiind direct proporționale cu gradul de prelucrare al produselor.
În această categorie se include și importul cu scutire condiționată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback, care se referă la importul acelor produse (materii prime sau componente) ce urmează să fie încorporate sau prelucrate în vederea obținerii de produse destinate exportului.
➢ Facilități fiscale acordate direct exportatorilor – care pot să apară sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.
În acest context apreciem că este important să să se aibă în vedere rigorile comunitare privind componenta fiscală care influențează dezvoltarea afacerilor internaționale, cunoscând că în Uniunea Europeană, numeroase tipuri de stimulente fiscale sunt interzise (sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei) în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului.
Esența ajutorului statal este aceea că denaturează competiția prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri.
În practică, cele mai utilizate stimulente fiscale sunt:
• Scutirea totală sau parțială de la impozitarea profiturilor (inclusiv taxa de vacanță);
• Rate reduse de impozitare a veniturilor corporațiilor asupra anumitor profituri (stabilite ca obiective/ ținte);
• Reducerea taxelor investiționale (reduceri pentru profiturile reinvestite);
• Amortizarea accelerată a costurilor de capital;
• Credite pentru taxe/impozite investiționale;
• Scutiri/ reduceri de TVA (sau alte forme de taxe de vânzare);
• Rate reduse ale impozitelor/ taxelor cu reținere la sursă asupra transferurilor de sume în țara de origine (de rezidență).
Trebuie reținut că stimulentele fiscale pentru investiția străină directă funcționează cu scopul de a încuraja investiția directă în două feluri:
(1) reducând costul de achiziționare a capitalului sau a altor facturi după impozitare (muncă, materiale, energie), sau imediat (stimulente up-front) sau pe baza valorii actuale și
(2) reducând rata efectivă de impozitare a profiturilor din investiții (stimulente downstream).
Ambele categorii urmăresc majorarea ratei veniturilor după impozitare și prin aceasta să încurajeze investițiile.
În același context, evitarea dublei impuneri internaționale are o importanță aparte, deoarece aceasta se manifestă ca o barieră în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor prin supunerea la impunere a aceleiași materii impozabile la același fel de impozit, pe parcursul aceluiași exercițiu financiar de către două suveranități fiscale diferite.
Așa cum am arătat într-o secțiune precedent, preocupate să evite dubla impunere juridică internațională, statele recurg la anumite modalități: cuprinderea în reglementările interne a unor precizări cu scopul evitării dublei impuneri, încheierea de convenții fiscale, cutuma, jurisprudența, doctrina.
Metodele utilizate pentru evitarea dublei impuneri au în vedere scutirea sau creditarea, în funcție de aria de acordare a acestora, scutirea fiind progresivă sau totală, iar creditarea obișnuită sau totală.
B. Măsuri de natură bugetară
➢ Subvențiile directe la export – reprezintă acele sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurile lor depășesc prețurile de pe piața mondială.
Se acordă selectiv, de regulă pentru:
• ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la concurența străină;
• pentru ramuri considerate de interes pentru economia națională (în cazul cărora pierderea piețelor ar putea dezechilibra balanța de plăți);
• în majoritatea țărilor, pentru agricultură.
➢ Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un volum mare de desfacere pe piața externă sau exportă produse ale unor industrii importante pentru economia națională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităților exportatoare, ci creșterea volumului vânzărilor și, eventual, influențarea structurii pe mărfuri și a orientării geografice, în funcție de interesele urmărite la un moment dat.
➢ Subvențiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici și mijlocii pe linia creșterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau parțial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acțiuni, manifestări etc. precum: facilități oferite în domeniul informațional, al asistenței tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri și expoziții internaționale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii și cercetări de piață cu preț redus sau gratuite etc.
Subliniem că și această categorie de măsuri trebuie să aibă în vedere cadrul juridic comunitar și obligațiile care derivă din calitatea României de Stat Membru al Uniunii Europene.
C. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară
Se realizează prin intermediul sistemului bancar național și/sau al unor instituții publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea și garantarea creditelor de export.
Aici avem în vedere:
• Credite cu dobândă subvenționată pentru producția de export
Aceste credite se acordă de către instituții specializate în finanțarea exporturilor din țara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o convenție de credit între importator (banca sa) și banca exportatoare.
• Acces la linii avantajoase de credit
Acestea funcționează în toate statele dezvoltate, reprezentând o formă a creditului cumpărător. De regulă, se deschid de către o instituție financiară din țara exportatorului în favoarea unei instituții financiare din țara importatorului, în baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două țări (exportatoare și importatoare), prin care guvernul țării se obligă să garanteze creditul acordat importatorilor.
Făcând recurs și la reperele în materie ale cadrului instituțional comunitar, lucru avut în vedere aproape în întregul demers al nostru, privitor la creditele pentru export trebuie reținute următoarele:
La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri și servicii se poate acorda în condițiile respectării anumitor reguli și constă în:
garantarea sau asigurarea creditelor de export;
finanțarea directă/ indirectă și refinanțare sau prin intermediul ratei dobânzii;
o combinație a celor două categorii de instrumente menționate.
Legislația comunitară în domeniul creditelor de export (menționată mai sus) are la bază, în cea mai mare parte, aranjamentele și înțelegerile din cadrul OCDE.
În domeniul agriculturii promovarea exportului pentru o serie de produse se realizează prin acordarea de restituții la export pe baza diferenței dintre prețurile mondiale (mai reduse) și cele europene (mai mari), pentru care există reglementări sectoriale specifice.
D. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
➢ Primele valutare – acordarea de sume suplimentare exportatorilor în momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu primă.
Se acordă diferențiat, pe grupe de mărfuri, zone geografice.
➢ Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt și numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naționale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia.
Diferența între gradul de depreciere și reducerea puterii de cumpărare reprezintă o primă pentru export, care poate permite reducerea prețului de export, fără diminuarea câștigului în monedă națională.
6.3.2. Pârghii fiscale de stimulare a investițiilor străine directe
Așa cum rezultă și din cele expuse anterior, stimulentele fiscale operează prin sistemul de impozite/ taxe și oferă beneficii sub forma reducerilor de taxe care, în caz contrar, ar fi plătibile.
În cazurile în care se folosesc stimulente fiscale este foarte important ca regulile să fie transparente cu estimarea costurilor/cheltuielilor bugetare cu taxele și impozitele.
Trebuie reținut că stimulentele fiscale pentru investiția străină directă funcționează cu scopul de a încuraja investiția directă în două feluri:
– reducând costul de achiziționare a capitalului sau a altor facturi după impozitare (muncă, materiale, energie), sau imediat ori pe baza valorii actuale;
– reducând rata efectivă de impozitare a profiturilor din investiții.
Ambele categorii urmăresc mărirea ratei veniturilor după impozitare și, prin aceasta, să încurajeze investițiile.
a) Reduceri la rata impozitului pe profitul societății
Reducerile la rata impozitului pe profitul societății sau la impozitele pe profituri pot fi acordate anumitor tipuri de activități, temporar sau permanent.
O scutire este de obicei restricționată la întreprinderi care desfășoară activități offshore, precum centrele de finanțare internaționale, centre de coordonare și sediile centrale ale companiilor operaționale.
În aceste cazuri, profiturile sunt impozitate la rate foarte mici (Barbados, Cipru, Irlanda, Mauritius și Singapore).
b) Reduceri fiscale pentru investiții și credite
În practica anumitor țări, se oferă de către guverne reduceri fiscale pentru investiții sau credite. Acestea sunt acordate pe lângă reducerile fiscale pentru amortizări obișnuite, astfel încât investitorul poate să amortizeze o sumă care reprezintă mai mult decât costul investiției.
Pentru a fi eficace, investitorul ar trebui să aibă dreptul să reporteze pierderile care nu au beneficiat de reducere sau de creditul acordat pe o perioadă nedeterminată sau cel puțin pe o perioadă mai lungă.
Reducerile fiscale pentru investiții sau credite se pot aplica tuturor formelor de investiții de capital sau se pot limita la anumite categorii: utilaje, echipamente performante de înaltă tehnologie, sau la investiții de capital în anumite domenii cum sunt cercetarea și dezvoltarea.
c) Reducerea fiscală pentru amortizare și amortizarea accelerată
În toate țările în care se aplică sistemul venitului impozabil, un factor important este maniera în care este abordat costul amortizării capitalului fizic pentru a determina nivelul venitului impozabil.
Regulile care guvernează regimul costurilor amortizabile ale capitalului în scopul impozitării sunt un element cheie în sistemul impozitelor pe societate, determinând dacă firmele sunt (sau nu sunt) capabile să-și recupereze costurile investiției.
Strâns legat de alegerea metodelor de amortizare și de stabilirea perioadelor de redresare pentru activele amortizabile, este flexibilitatea sistemului de amortizare în acordarea scutirii de impozite referitoare la costurile de investiție.
Sistemele de amortizare pot să descurajeze investiția străină directă iar valoarea prezentă a reducerilor fiscale pentru investiții este considerată ca fiind prea scăzută, comparativ cu amortizarea economică reală, sau prea scăzută în comparație cu cele care sunt disponibile în celelalte țări sau că nu ar corespunde anumitor standarde.
În cele mai multe sisteme, rata amortizării pentru anumite active depinde de perioada de redresare a acestora (sau de perioada de redresare a categoriei de active amortizabile căreia i se atribuie unui anumit activ). Cu cât este mai mică perioada de redresare stipulată, cu atât rata efectivă a amortizării va fi mai mare.
Amortizarea accelerată este atractivă în comparație cu alte stimulente fiscale din mai multe motive:
• Spre deosebire de creditele fiscale, amortizarea accelerată nu creează compensații suplimentare la impozitele pe venituri, ci doar amână aceste compensații;
• Firma nu trebuie să țină registre separate pentru a gestiona evidența balanțelor nesolicitate, deoarece acestea fac parte din sistemul fundamental de amortizare;
• Amortizarea accelerată nu atribuie nici o eroare sistematică activelor de scurtă durată;
• Investitorii sunt descurajați să facă abuzuri – să vândă sau să răscumpere active, pentru a obține o scutire cât mai mare de impozite pentru aceleași active.
d) Scutirea de pierderi
În cadrul sistemelor fiscale care acordă scutirea de pierderi, pentru companiile-investitor, capacitatea de reportare a pierderilor inițiale (compensație pentru profiturile viitoare impozabile), joacă un rol deosebit de important.
Norma internațională privind reportarea pierderilor oferă perioade de cinci până la șapte ani, multe țări acordând intervale și mai lungi.
e) Stimulente pentru reinvestiții
Statele care oferă stimulente pentru reinvestirea profiturilor, recurg concret fie la modalitatea ca obligațiile fiscale ale întreprinderii să fie reduse prin acordarea unei reduceri la suma reinvestită (sau o parte din aceasta) din profiturile care altfel ar fi impozabile, fie acționarului sau societății mame i se rambursează într-o anumită proporție impozitul plătit de întreprinderea locală.
f) Soluția diminuării taxelor pe import și a taxelor vamale
Scutirea de taxe vamale și de taxe pe import poate fi un factor important în deciziile de investiție și este considerat ca fiind cel mai valoros stimulent pentru investiții din toate tipurile existente. Acest tip de stimulent are marele avantaj că nu depinde de profitabilitate, este un avantaj direct și constituie o economie imediată a investitorului, reducând costul inițial al investiției.
Scutirea se acordă de regulă la importul de mijloace fixe, iar ocazional scutirea se extinde și asupra materialelor importate și a materiilor prime, care vor fi folosite în producție, cu toate că aceste scutiri sunt acordate doar temporar.
Situația privind investițiile străine directe (ISD) în România în anul 2006
1. Fluxul net de ISD în anul 2006 a fost de 9059 mil. EUR, în creștere cu 74% față de anul 2005, din care:
• 4159 mil. EUR participații la capital (46%);
• 2673 mil. EUR profit net reinvestit (30%);
• 2227 mil. EUR credit net primit de la investitorii străini (24%).
2. Soldul final ISD la 31 decembrie 2006 s-a cifrat la 34512 mil. EUR, în creștere cu 58% față de 31 decembrie 2005, din care:
• 27016 mil. EUR participații la capitalul social (78%);
• 7496 mil. EUR credit net primit de la investitorii străini (22%).
2.1. Repartizarea ISD pe principalele activități economice
Din punct de vedere al orientării investitorilor străini spre ramuri economice (conform CAEN), ISD s-a localizat cu precădere în industria prelucrătoare (34,2% din total), în cadrul acesteia cele mai atractive pentru ISD fiind metalurgia (8,3%), industria alimentară, a băuturilor și tutunului (5,5%), prelucrare țiței, produse chimice, cauciuc și mase plastice (4,5%) și industria mijloacelor de transport (4,1%).
Alte activități care au atras importante ISD sunt: intermedieri financiare și asigurări, care cuprind activitatea bancară și de asigurări și reprezintă 22,2% din totalul ISD, comerț cu amănuntul și cu ridicata (12,2%), telecomunicații (8,2%), construcții și tranzacții imobiliare (6,4%), precum și servicii prestate întreprinderilor (4,1%).
Imobilizările corporale și necorporale, cu un sold la finele anului 2006 în valoare de 17174 mil.EUR, reprezintă 50% din totalul ISD, inducând un grad semnificativ de stabilitate al investiției străine.
Activitățile economice în care ISD în imobilizări corporale și necorporale este semnificativă sunt: industria (28,9% din total ISD), iar în cadrul acesteia industria prelucrătoare (cu 22% din total ISD, din cadrul căreia se remarcă industria metalurgică cu 5,5% din total ISD), comerțul cu amănuntul și cu ridicata (6,4%), telecomunicațiile (4,8%), acestea corespunzând în mare măsură unor domenii predilecte de orientare a ISD.
3. Cifra de afaceri a întreprinderilor – investiție străină directă, în sumă totală de
74309,9 mil. EUR, reprezintă 43,2% din cifra de afaceri a întreprinderilor din România.
Activitățile cu pondere majoră din acest punct de vedere sunt industria, cu subramura industriei prelucrătoare (55,4%, respectiv 59% din cifra de afaceri a ramurii), poștă și telecomunicațiile (77,5%), comerțul (39,9%) și serviciile prestate întreprinderilor (36,9%).
4. Exporturile și importurile întreprinderilor investiție străină directă
Activitatea întreprinderilor – investiție străină directă, în ansamblul ei, are un impact pozitiv asupra balanței comerciale a României, contribuția la exporturi fiind de 72,5%, în timp ce la importuri este de 58,6%.
5. Repartizarea ISD pe țări de origine
Repartizarea a fost realizată în funcție de țara deținătorului nemijlocit a cel puțin 10% din capitalul social al întreprinderilor investiție străină direct rezidente.
Primele 5 țări clasate după ponderea deținută în soldul ISD la 31 decembrie 2006 sunt: Austria (23%, cu o creștere semnificativă a ponderii față de 15,4% în 2005), Olanda (17,1%, în scăderere ca pondere, de la 19,5% în 2005), Germania (10,1%) și Franța (8%), care își mențin ponderile față de anul 2005, precum și Grecia (7,8%, pondere în scădere ușoară în raport cu anul 2005).
6.4. Regimul zonelor speciale
Zonele speciale, stabilite cu scopul de a atrage investițiile, apar sub numeroase forme, au diverse utilizări și sunt denumite în mai multe feluri, printre care cele mai des întâlnite sunt: zone vamale, zone duty-free, zone de comerț exterior, porto-franco, zone de liber schimb, zone de comerț internațional, zone de dezvoltare, zone economice libere plus variante locale, precum Maquiladora din America Latină.
O trăsătură pe care aproape toate acestea o au în comun o constituie regimurile taxelor vamale și prevederile fiscale speciale care sunt aplicabile companiilor autorizate în aceste zone.
Se poate face o distincție importantă între zone duty-free și zone economice speciale. Cea mai importantă caracteristică a numeroaselor tipuri de zone duty-free este aceea că oferă o scutire de la taxele de import și export la transbordarea bunurilor. Caracteristica esențială a zonelor economice speciale este că acordă scutirea sau reducerea la alte taxe, care în general nu se aplică în afara acestor zone.
În practică se poate recurge atât la scutirea întreprinderilor de diverse taxe, precum și la scutirea de taxe vamale. De multe ori scutirile de taxe vamale sunt acordate în zone economice speciale, dealtminteri existând anumite zone care ar putea fi greu de clasificat în una din aceste categorii, după cum există zone care aparțin de ambele categorii.
6.4.1. Zone duty-free
Cu toate că o zonă duty-free face parte din teritoriul fizic al unei țări în care se situează, aceasta nu face parte de obicei din teritoriul țării unde se aplică taxe vamale. De fapt, zona este considerată ca și cum ar fi teritoriul altei țări: bunurile care intră în această zonă din afară nu sunt considerate ca fiind importate în țara unde este localizată zona, în timp ce bunurile care intră din această zonă în țară sunt considerate ca fiind importate.
Bunurile sunt considerate ca fiind exportate când vin din țară în această zonă, dar nu și când sunt transportate din zonă în alte țări, deoarece ele sunt deja în afara zonei vamale.
Zonele duty-free pot apărea ca zone de liber schimb sau zone libere pentru exporturi sau producție, în funcție de activitățile permise sau desfășurate în aceste zone.
Zone de liber schimb
Zonele de liber schimb funcționează în primul rând pentru a facilita comerțul de tranzit și transbordarea bunurilor. Bunurile sunt descărcate și reîncărcate în consignații noi și uneori reambalate sau reetichetate.
Zonele de acest tip sunt de obicei foarte mici, și oferă spațiu pentru numeroase întreprinderi, cu toate că unele zone au un singur chiriaș. Acestea au un grad securizat și se află sub o conducere vamală specială.
Taxele vamale și TVA nu se aplică bunurilor care vin în această zonă din alte țări sau celor care părăsesc zona și se îndreaptă spre alte țări.
Regimul taxelor vamale și al TVA-ului este extrem de simplu: nu se aplică nici o taxă vamală (sau impozit pe circulația mărfurilor), deoarece nu există nici un consum intern.
Principalele avantaje pentru investitorii din aceste zone vamale includ o administrare simplă, beneficiul unui flux de numerar (de moment ce nu se solicită plata taxelor vamale la introducerea bunurilor în zona vamală) și scutirea de taxe vamale pentru utilaje importate și utilizate în zona vamală.
Zonele libere pentru exporturi și producție
Aceste zone apar ca zone libere pentru exporturi (ZLE), care ar putea să fie desemnate drept zone definite din punct de vedere geografic și administrativ, care se bucură de un statut special și care permit importul liber de utilaje și alte materiale, care să fie folosite la producerea de bunuri pentru export.
Componentele, utilajele și alte materii prime sunt importate într-o zona scutită de taxe vamale și de TVA, unde sunt folosite pentru asamblarea, prelucrarea sau producerea de bunuri în zona pentru export.
În unele zone ZLE întreprinderile sunt solicitate să exporte toate produsele finite (nu au voie să-și vândă produsele în țara gazdă). În alte cazuri vânzările interne necesită un acord special, sau întreprinderea trebuie să-și exporte o anumită parte din producția totală.
Alte țări nu impun nici o restricție vânzărilor interne din zonele duty-free, tratând aceste vânzări ca importuri din zonă pe piața internă, fiind supuse TVA-ului și taxelor vamale ca și alte importuri, exceptând faptul că valoarea adăugată este de multe ori scutită de taxe.
Scutirea de taxe vamale și TVA la materialele importate este similară celor din zona de liber schimb.
Statutul zonei de prelucrare pentru export oferă în majoritatea cazurilor scutirea de alte taxe, cum este impozitul pe profit.
6.4.2. Zone economice speciale
Sub această titulară avem de-a face cu anumite zone sau regiuni ale unei țări unde sunt acordate scutiri/ reduceri de taxe, care nu se mai acordă în alte zone din țară. O altă denumire ar fi „zonă economică liberă” folosită în țările aflate în tranziție.
Zonele economice speciale variază în funcție de mărime și de activitățile desfășurate de rezidenții săi.
• Zonele SEZ din Polonia sunt destul de mici ca mărime (în jur de 400-600 hectare), fiind împrejmuite și dispunând de sectoare vamale separate. Acestea sunt asemănătoare zonelor de prelucrare pentru export, cu toate că nu se bucură de scutiri de taxe; de aceea, o denumire mai adecvată ar fi cea de parcuri industriale unde investitorii se bucură de privilegii fiscale.
• Zonele economice speciale din China se carcterizează prin dimensiuni foarte exinse, cea mai mare zonă în ceea ce privește producția fiind Shenzhen SEZ (întinzându-se pe o suprafață de 32700 kmp, găzduiește 20.000 de întreprinderi și exportă anual bunuri în valoare de 25 miliarde $).
• Unele zone din Rusia sunt, de asemenea, foarte întinse. FEZ (zonă de liber schimb) de pe coasta Pacificului este desfășurată pe o suprafață de 4.579 kmp, iar FEZ din Kalinigrad cuprinde întreaga enclavă, și se întinde pe o suprafață de 15.000 kmp.
În cazul celor mai mari zone, precum Hainan și Kalinigrad, diferența dintre o zonă economică specială și o anumită regiune în care investitorii beneficiază de avantaje fiscale nu este una în termeni foarte neți. Trăsătura pe care o au acestea în comun este aceea că investitorii din aceste zone se bucură de avantaje la impozitul pe profit, care nu se mai acordă și în alte zone din țară.
6.5. Analiza performanțelor înregistrate de comerțul exterior românesc (2006)
Volumul exportului românesc, la sfârșitul anului 2006, a ajuns la 25,9 mld. euro, în creștere cu 16,2% față de 2005, în timp ce importul a crescut cu 25,1%, ajungând la 40,7 mld. euro.
Creșterea mai accentuată a importului decât cea a exportului a generat creșterea deficitului balanței comerciale, structura deficitului relevând că acesta se localizează cu precădere la bunuri pentru aprovizionarea industriei și la bunuri de capital, care au susținut procesele de restructurare, modernizare și creștere a economiei din această perioadă, potențial generatoare de dezvoltare, export și noi locuri de muncă.
6.5.1. Caracteristici recente ale comerțului exterior
Principalele caracteristici ale comerțului exterior pot fi prezentate sintetic astfel:
• pe ansamblul economiei, relațiile economice internaționale s-au derulat, cu țările dezvoltate economic, ponderea acestora ajungând la 73% din exporturi și la 69% din importurile românești. Contribuția majoritară o dețin țările membre UE cu o participare de 68% la exporturi și 62,6% la importuri;
• orientarea exporturilor românești spre țările dezvoltate indică îmbunătățirea structurii acestora ca rezultat atât al strategiilor de ansamblu, al avantajelor conjuncturale cât, mai ales, al evoluțiilor favorabile din economie datorate nivelului în creștere al investițiilor în înaltă tehnologie, dar și a adaptării continue a producției naționale la cerințele piețelor externe;
• în același timp importurile de bunuri pot fi definite prin nivele înalte, determinate atât de necesitatea continuării modernizării aparatului productiv al economiei, reflectat în creșterea puternică a importurilor de bunuri de capital, cât și de gradul încă nesatisfăcător al acoperirii cererii de consum din producția internă, determinând implicit importuri suplimentare de bunuri de consum;
• creșterea ponderii de înaltă tehnologie, atât la export, cât și la import;
• structural, comerțul exterior se caracterizează prin preponderența exporturilor de produse ale industriei construcțiilor de mașini (30,8%) și ale industriei ușoare (22,3%), în timp ce importurile sunt dominate tot de produsele industriei construcțiilor de mașini (37,5%), de cele minerale (14,8%) și chimice (13,8%).
6.5.2. Evoluția exporturilor
În privința exportului se remarcă performanțe calitative, manifestate prin creșterea mai accelerată a exportului de produse provenite din industriile de medie-înaltă tehnologie, cu complexitate și valoare adăugată mai mare și, respectiv, prin reducerea sensibilă a ponderii exportului de produse cu grad scăzut de prelucrare. Aceste tendințe evidențiază, totodată, creșterea gradului de adaptare a produselor românești de export la conjunctura piețelor externe și valorificarea din ce în ce mai bună a produselor românești la export.
Performanța de export a României presupune o abordare nuanțată, deoarece asupra exporturilor au acționat factori inhibatori precum aprecierea monedei naționale, reducerea puternică a cererii externe de produse ale industriei ușoare. Concomitent cu acești factori inhibatori au acționat și factori de stimulare a exportului cum ar fi majorarea pronunțată a importurilor UE de la 5,7% în anul 2005 la 9,3% în 2006, dar și a creșterii economice în țările UE de la 1,7% în 2005 la 2,8% în anul trecut.
Exporturile către țările UE-25 au atins un nivel de 17449,7 mil. euro (reprezentând 67,7% din valoarea totală a exportului), în creștere cu 16,3% față de 2005. Țările de destinație au fost: Italia cu o pondere de 17,9% în totalul exportului; Germania 15,7%; Franța 7,5%, Ungaria 4,9%; Marea Britanie 4,7%; Austria 2,7%; Olanda 2,5%; Spania 2,3% și Grecia 2,0%.
În privința exportului, pe grupe de țări, se observă un ritm de creștere mai accentuat către țările din Europa de Est cu 38,8% acestea deținând o pondere de 18,6% în totalul exportului.
Performanțele de natură calitativă în evoluția exportului rezultă și din:
• majorarea ponderii exportului direct – bazat îndeosebi pe resurse interne – în total export de la 51,8 % la 54,8% reflectând continua adaptare a producției naționale la cererea externă;
• creșterea exportului de produse cu valoare adăugată ridicată, reprezentată în principal de produsele industriei construcțiilor de mașini (mașini, aparate și echipamente electrice precum și mijloace de transport) s-a concretizat în majorarea ponderii acestora în total cu 4,5 puncte procentuale, devansând contribuția exporturilor industriei ușoare predominantă până în anul 2004;
• majorarea exportului de produse ale industriei construcțiilor de mașini a contribuit cu 59,1% la creșterea exportului total, fenomen extrem de îmbucurător având în vedere faptul că această grupă reprezintă produse de înaltă complexitate;
• se constată o îmbunătățire continuă a structurii exportului românesc în favoarea produselor de complexitate ridicată, cu valoare adăugată mare și tendința de scădere a exportului de materii prime și materiale cu cca. 15%, iar a bunurilor de consum cu cca. 7%;
• produsele industriei construcțiilor de mașini și cele ale industriei ușoare au reprezentat 53,3% din exporturi; exportul de bunuri de capital a fost cel mai dinamic (+37,2%), urmat de cel al bunurilor intermediare (+21,5%).
Media lunară a exporturilor a fost de 2154,2 mil. euro față de 1854,6 mil. euro cât a reprezentat în anul 2005.
Valoarea exporturilor realizată în anul 2006 a înregistrat un nivel de 25,9 mld. euro, în creștere față de anul anterior cu 16,2% și un spor in valoare absolută de 3,6 mld. euro, provenind din exporturile de produse ale industriei construcțiilor de mașini, produse agroalimentare, produse metalurgice și produse ale industriei chimice.
6.5.3. Evoluția importurilor
Principalele caracteristici ale importului de bunuri sunt date de nivelul ridicat al importurilor, care indică un grad încă redus de adaptare a ofertei naționale la cerințele pieței interne și de majorarea importurilor – determinată de creșterea cererii de bunuri de capital (36%), creștere care a devansat cu 16 puncte procentuale creșterea importurilor de bunuri de consum.
Remarcăm o tendință de creștere a comerțului exterior prin majorarea ponderii produselor de complexitate înaltă.
Τoate grupele de importuri, au avut evoluții în termeni reali pozitivi, creșterea cu 20,7% a importurilor totale, a fost imprimată de accelerarea intrărilor de produse precum: mijloace de transport (40,3%), metalurgice (33%), mașini, aparate și echipamente mecanice și electrice (30%), produse chimice (24%); agroalimentare (22,6%).
Grupul țărilor dezvoltate reprezintă sursa principală de aprovizionare cu importuri, care dețin o pondere de cca. 73% din valoarea totală a importului în anul 2006. Importul din țările UE-25 s-a situat la 25486,7 mil. euro, reprezentând 62,6% din total import, în creștere cu 25,9% față de anul 2005.
În ceea ce privește sursele externe de aprovizionare, principalele țări partenere (care au avut o contribuție de cca. 76% din total import), au fost: Germania, cu 15,2%; Italia 14,6%; Federația Rusă 7,9%; Franța 6,5%; Turcia 5,0%; China 4,3%; Austria 3,8%; Ungaria 3,3%; Kazahstan 3,2%; Polonia 2,8%; Marea Britanie 2,5%, Cehia 2,5%, SUA 2,4% și Spania 2,3%.
Grupele de produse al căror import a avut un impact semnificativ asupra evoluției importului total în anul 2006, comparativ cu anul 2005, au fost următoarele: metale comune și articole din metal, produsele industriei construcțiilor de mașini, produsele industriei chimice, combustibili minerali, uleiuri, produsele agroalimentare.
Media lunară a importurilor a fost de 3395,5 mil. euro față de 2714,0 mil. euro în anul 2005. Potrivit datelor INSSE, în perioada 1992-2005, comerțul dintre România și UE a înregistrat un curs ascendent concretizat printr-o creștere de 9,41 ori.
Tabel 1 – Evoluția schimburilor comerciale ale României cu țările din UE (1993 – 2005)
– Milioane USD –
Sursa: Date INSSE (2006)
6.5.4. Deficitul comercial
Deficitul comercial din 2006 a însumat 11758,7 mil. euro, calculat ca diferență între exportul de mărfuri FOB și importul FOB (cu +3952,4 mil. euro mai mare față de intervalul corespunzător din 2005), respectiv -14895,3 mil. euro, calculat ca diferență între exportul FOB și importul CIF (care include și serviciile de transport și asigurare), respectiv cu +4581,9 mil. euro.
Analiza evoluției balanței comerciale pe principalele destinații economice arată că deficitul comercial, se localizează la importul următoarelor produse:
• materii prime și produse intermediare pentru aprovizionarea industriei, care deține o pondere de 57,5% în totalul valoric al deficitului comercial;
• bunuri de capital pentru investiții, cu o pondere de 35,3% în totalul deficitului balanței comerciale.
Se constată astfel, că deficitul comercial se localizează la bunurile pentru aprovizionarea industriei și la bunurile pentru investiții care au susținut creșterea industriei și a economiei. De asemenea, este de remarcat faptul că importurile pentru investiții sunt destinate retehnologizării și modernizării economiei, potențial generatoare de dezvoltare, export și noi locuri de muncă.
Totuși, se constată că la creșterea deficitului comercial au participat toate grupele de produse, fie prin adâncirea în anul 2006 a deficitului din anul precedent, fie prin reducerea excedentului comercial.
Deficitul de cont curent înregistrat în anul 2006, a atins o valoare de 9973 mil. euro, în creștere cu 3085 mil. euro (respectiv, cu 44,8%), față de perioada similară din anul 2005.
• influența determinantă asupra adâncirii deficitului contului curent a avut-o valoarea deficitului balanței de bunuri și servicii care a atins nivelul de 11753 mil. euro, înregistrând o majorare cu 44,1% comparativ cu anul anterior;
• principalul post al contului curent, balanța comercială FOB – FOB, a fost în creștere față de anul anterior cu 50,6% (+3953 mil. euro), ca rezultat al expansiunii importurilor într-un ritm mai rapid (cu 8,9 puncte procentuale) decât cel al exportului;
• în ceea ce privește balanța serviciilor se remarcă un fenomen pozitiv și anume trecerea de la un deficit de 349 mil. euro la un excedent de 6 mil. euro în perioada analizată. Această evoluție a fost susținută integral de majorarea substanțială a excedentului înregistrat la alte servicii (+431 mil. euro), acesta fiind în principal constituit din servicii de comunicații;
• în balanța veniturilor a fost consemnat un deficit de 3014 mil. euro, superior cu 688 mil. euro celui înregistrat în anul anterior;
• suma deficitelor înregistrate la balanța bunurilor și serviciilor și la cea a veniturilor a fost compensată în proporție de 32,5% de excedentul rezultat în balanța transferurilor curente, care a înregistrat un sold pozitiv de 4794 mil. euro;
În același context, relevăm că investițiile străine directe au totalizat 9,1 mld. euro (comparativ cu 5,2 mld. euro în anul 2005), din care două treimi au reprezentat participații la capital și profit reinvestit, iar o treime credite intra-grup, și că valoarea deficitului de cont curent în anul 2006 a fost acoperită în proporție de 91% de investițiile directe.
Soldul datoriei externe provenită din împrumuturi pe termen mediu și lung, la 31 decembrie 2006 a atins nivelul de 27,7 mld. euro, în creștere cu 12,5 % față de cel înregistrat la 31 decembrie 2005.
Procesul integrării României în Uniunea Europeană va facilita, desigur, evoluțiile pozitive deja manifestate în schimburile comerciale intra UE, cu reverberații profunde în restructurarea economiei, eficientizarea și modernizarea producției de bunuri și servicii, cu efecte majore asupra viitoarei creșteri economice și a creării de mai multe și mai bine plătite locuri de muncă.
6.6. Unele perspective legate de adâncirea integrării României în UE – domeniile comercial și vamal
Momentul aderării României la UE – respectiv 1 ianuarie 2007 – nu a însemnat doar un efort la nivel macroeconomic, ci și un efort individual de adaptare la cerințele Pieței Unice. Aceasta implică în continuare: competitivitate ridicată, standardizarea produselor, management al calității și de mediu, securitatea informației, certificarea produselor, înregistrarea și protejarea pe piața externă a mărcilor, amenajarea și dotarea laboratoarelor de testare și etalonare etc.
Estimăm că urmează ca firmele românești să fie expuse competiției acerbe sub aspect vamal, ce poate constitui un “șoc” pentru operatorii economici români, fiind obligate să respecte „regulile jocului” de pe această piață.
De aceea, pentru a evita dispariția de pe piață, firmele românești trebuie să se acomodeze cu modul de operare în cadrul Pieței Interne, să-și stabilească strategiile de adaptare și dezvoltare în noul cadru.
Toate demersurile întreprinse de România în domeniul relațiilor economice externe arată faptul că se acordă o atenție deosebită aspectelor de politică comercială conexe relațiilor cu Uniunea Europeană, inclusiv pentru valorificarea oportunităților de acces pe cele două piețe.
Aceasta presupune îmbunătățirea accesului produselor românești pe piața UE, în special a celor agricole, dar și extra-UE, precum și necesitatea ca România să se alinieze treptat la necesitățile Pieței unice europene în cadrul căreia mărfurile circulă liber, fără a fi supuse taxelor vamale și fără a întâmpina bariere netarifare.
Cât privește domeniul vamal, recent a fost elaborat Planul strategic și măsurile legislative adecvate privind activitatea de IT și Comunicații (TIC, 2007-2010) spre a facilita derularea operațiunilor specifice în primii ani ai perioadei post-aderare (Anexa 6).
6.7. Repere ale unei strategii post-aderare privind dezvoltarea economiei românești și a activității de comerț exterior
6.7.1. Contextul european și contextul intern privind evoluția economiei românești
În prezent, Uniunea Europeană (UE) parcurge o etapă de redefinire a identității și a coeziunii sale interne, în contextul necesității de a se afirma ca actor competitiv și dinamic într-o lume în continuă globalizare, dar și pe fundalul asimilării celui de-al cincilea val al extinderii, început în 2004 cu zece state și finalizat prin aderarea României și a Bulgariei la 1 ianuarie 2007.
Uniunea se află, de asemenea, într-un proces de reconectare cu propriii cetățeni și de recâștigare a susținerii acestora pentru proiectul politic european pe baze care să corespundă preocupărilor lor, la începutul secolului XXI, percepute diferit față de cele de la jumătatea secolului trecut. În egală măsură, caută răspunsuri credibile și eficiente în vederea întăririi rolului său extern, pe fondul parteneriatului, dar și al competiției strategice cu SUA și Asia de Est (ceilalți poli majori ai etapei).
Așadar, UE este o construcție în mișcare într-un context internațional caracterizat, la rândul său, de o dinamică accentuată. Aceasta face ca profilul României să țină cont de oportunitățile existente, în scopul minimizării vulnerabilităților tipice unui stat nou membru UE, al promovării unor politici coerente, având ca obiectiv creșterea bunăstării cetățenilor români.
După o serie apreciabilă de reforme structurale, legislative și instituționale, procese de restructurare economică și socială în vederea pregătirii aderării, România trebuie să facă față în continuare unui context semnificativ schimbat și cu un nivel crescut de interdependențe între Statele Membre, care necesită un comportament strategic rațional și eficace.
De aceea se impune menținerea pe o perioadă cât mai lungă a creșterii economice rapide, echilibrate și durabile, crearea de instituții puternice și eficiente, dar și introducerea unui sistem legislativ coerent, cu accent pe predictibilitate fiscală.
Apoi, nu în ultimul rând, trebuie să îndeplinească la termen obligațiile pe care și le-a asumat prin Tratatul de aderare, să contribuie la realizarea obiectivelor Europei unite aplicând principiile și valorile fundamentale ale Uniunii – solidaritatea, consensualitatea și spiritul de compromis – urmând să aibă o abordare constructivă și de cooperare, în îndeplinirea rolului său de partener egal în dezvoltarea Uniunii Europene.
6.7.2. Identificarea și valorificarea avantajelor competitive ale României în UE
Obiectivul strategic al României îl reprezintă convergența cu statele membre ale Uniunii Europene, în termeni de bunăstare individuală a cetățenilor săi și a societății în general. În termeni macro-economici, convergența cu UE înseamnă asigurarea unui ritm de creștere economică mai ridicat decât media comunitară, pentru un interval de timp suficient de lung (de ordinul zecilor de ani).
Modelul general al dezvoltării economice este în continuă schimbare prin promovarea sectoarelor economice cu valoare adăugată și creșterea ponderii sectoarelor bazate pe cunoaștere. Intervenția statului pentru susținerea unor sectoare economice necompetitive sau măsurile sociale protecționiste nu contribuie la asigurarea durabilității și se dovedesc vulnerabile în fața provocărilor globalizării. Dezvoltarea avantajelor competitive trebuie să țină seama de tendințele europene și de procesul de globalizare în ansamblu. De asemenea, vor trebui încurajate și stimulate sectoarele capabile să valorifice avantajele și oportunitățile oferite de Piața Internă.
Concurența economică pe piața comună a determinat statele membre să-și promoveze așa-numitele avantaje competitive specifice, specializarea economiilor naționale pe categorii de servicii și produse recunoscute pe piața comună, ca aparținând într-o mare măsură anumitor state, fiind un fenomen de actualitate. (Pentru facilitarea înțelegerii unor termeni specifici, utilizați în contextul de față, redăm definițiile acestora în Anexa 7.)
România trebuie să se înscrie în această logică prin identificarea domeniilor care pot individualiza economia românească și îi pot crea un avantaj în competiția economică europeană.
Cercetarea noastră a relevat că printre acestea se numără: agricultura ecologică (produsele alimentare naturale), industria IT, produsele viticole, turismul (agro-turismul, turismul cultural, Delta Dunării), industria textilă și confecțiile, produsele meșteșugărești tradiționale și industria de mobilă.
Agenda Lisabona, lansată în 2000 și relansată în anul 2005, oferă cadrul de coordonare între măsurile naționale și cele luate la nivel european pentru ca Uniunea Europeană să devină până în 2010 "cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de muncă mai bune și mai multe și o mai mare coeziune socială".
În acest context, direcțiile strategice în ceea ce privește piața muncii vor viza creșterea flexibilității și îmbunătățirea accesului pe piața resurselor umane.
Apoi, nu mai puțin important, cadrul macro-economic urmează să pună accent pe reformele structurale, politica fiscală și bugetară, agricultură și dezvoltare rurală, iar la nivel micro-economic trebuie să se urmărească susținerea IMM-urilor, cu predilecție a celor inovative.
Strict în domeniul comerțului exterior, observăm că evoluțiile prezentate într-o secțiune anterioară a demersului nostru indică un grad sporit de adaptare și integrare a exportului la condițiile și cerințele piețelor externe, concomitent cu creșterea și diversificarea pe segmente de valoare adăugata din ce in ce mai ridicată. Astfel se confirmă viziunea strategică și obiectivele Strategiei Naționale de Export (SNE), conform cărora România trebuie să-și concentreze eforturile pe stimularea capacității întreprinderilor de a crea, adăuga, capta și reține valoare în țară pe lanțul productiv național, pe stimularea întreprinderilor inovative, concomitent cu extinderea bazei de exportatori la nivel regional, județean, atât în medii urbane cât și rurale.
Cifrele pentru 2007 indică o creștere a intrărilor din UE de 41,2%; acest fenomen a fost prezent și în celelalte țări care au aderat recent la UE, datorită liberalizării complete a schimburilor intra-comunitare. Structura importurilor denotă orientarea tot mai accentuată spre produse de tehnologie ridicată și medie, respectiv importuri de bunuri de capital pentru investiții în economie, care au înregistrat un ritm de creștere de 53,9% (2006), ritm dublu comparativ cu al celorlalte importuri.
Pe linia promovării și dezvoltării exportului, a implementării SNE și a alinierii acestei activități la reglementările și orientările strategice ale UE, anul 2006 a marcat lansarea programului Exportul Românesc, program care face parte integrantă din efortul de implementare a SNE și care și-a propus :
un dialog susținut cu mediile de afaceri legat de impactul integrării în UE și sprijin pentru depășirea constrângerilor și valorificarea avantajelor;
susținerea firmelor locale, consilierea și informarea lor pentru a le permite să acceseze mai bine sistemul național de susținere și promovare a exportului;
susținerea extinderii bazei de exportatori la nivel local;
extinderea rețelei de sprijin a comerțului și a exportului la nivel local și crearea de consilii de export locale sub forma unor structuri informale județene care să aibă dialog și flux de informații cu Consiliul de Export la nivel național.
La nivelul deciziei guvernamentale, s-au stabilit măsuri pentru utilizarea eficientă a fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru susținerea acțiunilor promoționale ale firmelor românești pe piețele potențiale de export. În anul 2006, au fost alocate 23,4 milioane lei pentru Programul de promovare a exportului, administrat la nivel guvernamental, iar pentru anul 2007 au fost alocate 25,1 milioane lei.
Prin H.G.nr. 296/21.03.2007 a fost modificată și completată legislația privind programul de promovare a exportului, astfel :
includerea în program a unor noi instrumente de promovare a exportului (realizarea portalului de informații de comerț exterior, susținerea financiară a unor acțiuni promoționale organizate de consilierii economici din străinătate, finanțarea unor acțiuni de promovare a exportului în România, la care participă firme străine potențial importatoare de bunuri și servicii românești);
îmbunătățirea criteriilor pentru selectarea târgurilor și expozițiilor internaționale;
includerea în acțiunile de publicitate și reclamă cu caracter general a acțiunilor de creare și promovare a mărcilor pentru sectoare strategice de export;
alinierea sistemului de instrumente de promovare a exportului la reglementările privind ajutorul de stat.
După aderarea la UE, Romania a devenit membru activ al Comitetului Consultativ pentru Acces pe Piețe al Comisiei Europene, comitet care a lansat un plan de parteneriat între țările membre UE, între structurile asociative ale fiecărei țări membre, pentru a îmbunătăți accesul și performanțele la export ale UE în țările din afara acesteia.
Urmare acestei prezențe, a fost pusă la dispoziția exportatorilor români baza de date a UE privind piețele non UE, inclusiv la nivel județean.
6.7.3. Aprofundarea la nivel național a procesului de integrare europeană; asigurarea resurselor necesare și utilizarea efectivă și eficientă a fondurilor comunitare
De la 1 ianuarie 2007 România este în concurență directă cu celelalte state membre, în sensul performanțelor economice și instituționale, inclusiv în vederea atragerii resurselor comunitare și globale. Implementarea cu succes a modelului de dezvoltare este condiționată, pe de-o parte, de continuarea reformelor în domenii esențiale precum justiție, administrație și afaceri interne și, pe de altă parte, de comunicarea și informarea publicului cu privire la valorile europene și beneficiile integrării pentru societatea românească.
Opinăm că principalul beneficiu al aderării României la Uniunea Europeană îl reprezintă consolidarea unui sistem legislativ și instituțional modern. Adăugând la aceasta și accesul pe Piața Internă, precum și asistența financiară, se poate estima că România are asigurate premisele unei convergențe relativ rapide cu UE.
Pe de altă parte însă, subliniem că obținerea statutului de membru al UE este o condiție necesară, dar nu suficientă pentru maximizarea beneficiilor aderării. În consecință, aplicarea și consolidarea sistemului legislativ și instituțional după momentul aderării rămân fundamentale, remarca noastră fiind că aderarea la Uniunea Europeană integrează România într-o nouă dimensiune a gestionării afacerilor sale.
Absorbția fondurilor comunitare constituie un obiectiv în sine al strategiei post-aderare, ținând cont de contribuția însemnată pe care aceste fonduri o vor avea la recuperarea decalajelor față de nivelul de dezvoltare din statele membre UE. Accesul la aceste resurse financiare prin politica europeană de coeziune reprezintă unul dintre principalele beneficii economice.
Pentru a deveni beneficiar net al fondurilor comunitare, România trebuie să asigure un grad de absorbție cât mai ridicat al acestora, cunoscând că fondurile pe care România le va primi de la UE sunt potențiale, în timp ce contribuția la bugetul comunitar este certă și reprezintă o obligație asumată ca stat membru.
Complementar cu fondurile comunitare, resursele bugetare ale statului și cele care vor fi atrase din mediul privat vor fi angajate pe direcțiile prioritare de dezvoltare.
De asemenea, utilizarea instrumentelor financiare comunitare presupune asumarea și respectarea următoarelor principii:
♦ Subsidiaritatea – gestionarea fondurilor la un nivel cât mai apropiat de nevoile locale și regionale, în funcție de specificul zonal și prioritățile locale; intervenția statului doar acolo unde gestiunea optimă a fondurilor depășește capacitatea administrației publice locale. În plus, este foarte importantă, atragerea resurselor financiare complementare fondurilor comunitare prin dezvoltarea parteneriatelor public-privat în domeniile prioritare de dezvoltare, în funcție de specificul local.
♦ Parteneriatul – gestionarea și implementarea fondurilor comunitare trebuie realizate cu implicarea tuturor segmentelor societății, de la autorități publice naționale, regionale și locale, la parteneri economici și sociali, societate civilă etc.
♦ Adiționalitatea – contribuțiile din Instrumentele Structurale nu înlocuiesc cheltuielile publice structurale sau echivalente ale unui Stat Membru.
Rămânând în același cadru, subliniem că la fel de important este și principiul eficienței, care presupune utilizarea fondurilor în funcție de direcțiile strategice de dezvoltare stabilite în documentele de programare pentru perioada 2007-2013.
În marja acestor documente negociate cu Comisia Europeană, autoritatea executivă națională are posibilitatea să aleagă în mod prioritar acele proiecte de finanțare care se adresează domeniilor vizate de modelul de dezvoltare socio-economică.
6.8. Prefigurarea cadrului macro-economic și de dezvoltare a comerțului exterior românesc (2008-2013)
Previziunile economice pentru perioada 2008-2013 au la bază ipoteza că mediul de afaceri va rămâne stabil, iar creșterea economică a principalilor parteneri comerciali ai României nu va urma un curs descendent.
Aderarea la Uniunea Europeană este de natură să accelereze, cu certitudine, dezvoltarea economică și socială a economiei naționale, potențialul intern de capital și de forță de muncă fiind necesare pentru a susține o creștere continuă și sustenabilă, concomitent cu trendurile manifestate la nivel mondial, și anume: globalizarea, dezvoltarea tehnologiilor de comunicare și informații, asigurarea protecției mediului.
Conform previziunilor macro-economice, Produsul Intern Brut al României va crește în medie cu 5,5%, cu posibilitatea de a înregistra rate peste medie la începutul perioadei.
Creșterea economică se va baza pe cererea internă, în special pe investițiile sprijinite atât de guvern, cât și de fondurile UE, iar exporturile nete vor avea în general o contribuție negativă, dar la un nivel mai scăzut față de anii anteriori (între 1,4% și 2,4%):
După estimările CNP, comerțul exterior va continua să se dezvolte într-un ritm susținut, care va depăși ritmul de creștere a PIB, în timp ce orientarea geografică a fluxurilor comerciale va duce la consolidarea poziției țărilor membre UE ca și parteneri comerciali principali.
Exporturile de bunuri și servicii vor crește, în medie, cu 7,9 % pe an, în timp ce importurile vor crește cu 10,3 %, fapt care va influența în mod negativ balanța comercială.
Din punct de vedere al ofertei, se estimează că ratele de creștere vor fi mai mari – în comparație cu PIB – în domeniile construcțiilor și serviciilor.
Deficitul de cont curent va rămâne în limite constante, integrarea în UE urmând să creeze o bază solidă de asigurare a sustenabilității acestuia, atât prin afluxuri importante de investiții străine directe, cât și prin utilizarea de transferuri dinspre UE.
Dați fiind acești parametri estimați ai evoluției economice pentru perioada 2008-2013, opinia noastră este că diminuarea și menținerea ratei inflației (măsurată prin indicele prețurilor de consum) – între 2 și 3% – este un obiectiv realizabil, extrem de important în contextul respectării criteriului de convergență „Maastricht”.
CONCLUZII & PERSPECTIVE
Impozitele și taxele care afectează în mod direct costurile producției și impozitul pe profitul societății sunt reflectate în prețul produselor sau serviciilor exportate, și de aceea avem de-a face cu îndreptarea investitorilor către acel segment de piață care beneficiază de stimulente.
Așadar, o fiscalitate sporită este de natură să submineze performanța operațiunilor de comerț internațional …
La baza dezvoltării comerțului exterior stau producția de bunuri materiale și politica activă a statului de încurajare, liberalizare și protejare a tranzacțiilor comerciale externe.
Aparatului conceptual privitor la comerțul internațional, inclusiv istoricului și mecanismelor de funcționare, dar și fenomenelor interne și internaționale care influențează activitatea de comerț exterior a României, le-am consacrat o parte semnificativă în lucrarea de față.
Urmărind fenomenul în cauză, cu ocazia investigațiilor vizând ducerea la bun sfârșit a demersului nostru, am putut constata că după anul 1990 comerțul mondial a avut o evoluție constant pozitivă. Explicațiile acestei evoluții sunt date de următoarele elemente: liberalizarea continuă a comerțului, în special prin scăderea taxelor vamale, întărirea grupărilor de comerț regionale, creșterea investițiilor în țările în curs de dezvoltare și revigorarea înregistrată de comerțul exterior al țărilor din Europa de Est și Rusia.
Referindu-ne la condițiile economice ale țării noastre de după Revoluție, cel mai important demers ce trebuia realizat a fost crearea unui cadru legislativ ca premisă care să creeze mecanismele concrete de realizare a noii economii.
La fel de importantă a fost organizarea legislativă și instituțională a procesului de privatizare și crearea mecanismelor de funcționare a bursei de valori și a bursei pieței secundare (RASDAQ).
Reglementările valutare, regimul valutar au suferit modificări și perfecționări prin intervenții succesive, astfel că în prezent se poate aprecia că există mecanismele adecvate care să susțină în condiții bune activitatea de comerț exterior a României.
În acest context relevăm și elaborarea și punerea în aplicare din anul 2004 a Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală, iar, din 2005, instituirea cotei unice (16%) de impunere a veniturilor și profitului, toate acestea fiind menite să impulsioneze sistemul de afacei autohton.
Abordând problematica finanțării comerțului internațional, am sesizat că globalizarea economiei mondiale, a piețelor financiare și crizele economice din unele regiuni au determinat orientarea băncilor către noi tehnici de finanțare.
Această gamă de activități trebuie să ofere noi servicii și facilități, întrucât pentru buna derulare atât a operațiunilor de export/ import, cât și a celor de finanțare, este necesară colaborarea dintre firmă și bancă, pentru conștientizarea riscurilor potențiale și eliminarea lor.
În etapa actuală, locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii – investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.
Pentru a ține pasul cu aceste schimbări din economie, băncile au fost nevoite să își reevalueze criteriile de creditare și să caute forme noi de finanțare, diferite de cele clasice. Principalele aspecte vizate sunt:
– susținerea agenților economici prin finanțare oferită în diferitele faze ale procesului de producție și acordarea de consultanță de specialitate pentru găsirea celor mai optime soluții;
– stimularea agenților economici care realizează produse destinate exportului prin acordarea de credite cu dobândă preferențială, garantarea creditelor etc.;
– crearea cadrului de reglementare pentru produse bancare tip credit noi, în concordanță cu cerințele clienților și adaptarea costurilor produselor bancare la condițiile și evoluția pieței bancare.
Evident, am făcut referire și la cele mai importante aspecte privind finanțarea comerțului internațional pe calea instrumentelor non-financiare: factoring, forfaiting și leasing, menite să asigure impulsionarea dezvoltării economice, în general, cu implicații largi în planul dezvoltării activității de comerț exterior.
Integrarea europeană a determinat noi conotații pentru comerțul internațional, de moment ce necesită aplicarea unor principii și reguli în materie de circulație a mărfurilor, serviciilor și capitalurilor în contextul liberalizării competiției pe piața unică europeană.
Eliminarea obstacolelor și deschiderea piețelor naționale a condus la creșterea competiției între firme în beneficiul consumatorilor, care au o ofertă mai mare de bunuri și servicii la prețuri mai mici. Firmele vânzătoare au acces liber la o piață de aproximativ 500 milioane de consumatori în cadrul UE și posibilitatea de extindere a activității pe piața globală.
Libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, populației și capitalului sunt sprijinite de politici specifice, între care politica antimonopol care previne tendința firmelor de a controla prețurile sau piețele.
Regulile referitoare la concurență reprezintă un corolar al reglementărilor comunitare cu privire la libera circulație a mărfurilor, obiectivul acestora fiind asigurarea unei concurențe libere și nedistorsionate, promovând circulația neîngrădită a mărfurilor și împiedicând stabilirea unor restricții în funcționarea pieței comune, de natură să afecteze comerțul desfășurat între statele membre, dar și interesele generale ale întreprinderilor și consumatorilor.
Libera circulație a mărfurilor în cadrul pieței unice are la bază principiul recunoașterii reciproce a pieței unice, care constă în garantarea circulației libere a bunurilor și serviciilor unui stat membru în celelalte state membre, chiar dacă acestea sunt produse după norme de calitate și standarde diferite, cu condiția respectării cu strictețe a regulilor comune de interes general privind sănătatea populației, protecția mediului și a consumatorului.
Subliniem că regulile liberei circulații a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre și tuturor produselor din terțe țări cu drept de liberă circulație în spatiul comunitar.
La început, libera circulație a mărfurilor a fost văzută ca parte integrantă a uniunii vamale a statelor membre, implicând eliminarea taxelor vamale, a restricțiilor comerciale cantitative și a măsurilor echivalente, precum și stabilirea unor tarife externe comune pentru Comunitate.
Ulterior, accentul a fost mutat pe eliminarea obstacolelor încă existente în calea liberei circulatii în vederea creării unei Piețe Interne – o zonă fără frontiere interne în care bunurile pot circula la fel de liber ca pe o piață națională.
Perioada recentă a fost caracterizată de o profundă metamorfozare a cadrului normativ privind sistemul derulării comerțului exterior românesc, explicată prin ansamblul de măsuri întreprinse de România în vederea aderării la UE.
Negocierile la Capitolul 26 – Relații externe au fost deschise și închise provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare „România –UE” din 14 iunie 2000. Subliniem că România a acceptat în întregime legislația comunitară vizând relațiile economice externe, considerând că va fi capabilă să o implementeze în totalitate la momentul aderării.
Astfel, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România aplică politica comercială comună a U.E., respectiv tariful vamal comun, schema de preferințe generalizate (SGP) a UE, măsurile de apărare comercială, acordurile preferențiale comerciale și de cooperare încheiate cu țările terțe.
De asemenea, în UE, și regimul taxării/ impozitării afacerilor este unul aparte. Eliminarea restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor a provocat temeri în sensul că bazele de impozitare naționale ar putea fi erodate de concurența în materie fiscală, aceasta conducând la o deplasare a sarcinii fiscale de la capital catre forța de muncă, cu consecințe nefaste asupra ocupării forței de muncă și a protecției sociale.
În materie de impozite directe, Tratatul Comunității Europene nu specifică în mod expres alinierea acestora și, în virtutea principiului subsidiarității, lasă libertatea statelor membre de a face reglementările necesare. Totusi, acolo unde impozitarea directă are impact asupra liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, ca și asupra dreptului de stabilire a indivizilor sau a societăților, statele membre trebuie să stabilească un sistem de impozitare la nivel național care să respecte aceste drepturi fundamentale.
Apariția unor situații speciale, cum ar fi dubla impozitare sau activitățile economice transfrontaliere, a impus adoptarea unor măsuri legislative comune tuturor statelor membre, măsuri aplicabile în special companiilor, și care se adoptă de catre Consiliu, în unanimitate.
Măsurile în cauză au fost inițiate în 1990, fiind materializate prin două directive și o convenție. Directiva 90/435/CEE se referă la abolirea dublei impuneri a profitului distribuit între societățile–mamă aflate în unul din statele membre si filialele acestora aflate într-un alt stat membru. Directiva 90/434/CEE reduce povara fiscală ce poate împiedica reorganizarea societăților, iar Convenția (90/436/CEE), bazată pe Articolul 239 al Tratatului introduce o procedură arbitrară de evitare a dublei impuneri privind ajustarea profitului dintre întreprinderi asociate aflate în state membre diferite.
Începând cu 1992, prin eliminarea taxelor de frontieră și a formalităților vamale de la granițele dintre statele membre, impozitarea indirectă a suferit schimbări decisive, prin introducerea unor noi reguli privind accizele și prin reglementările intra-comunitare privind taxa pe valoarea adaugată.
În privința taxei pe valoarea adăugată, principalul izvor de drept îl reprezintă Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită și „Directiva a Șasea referitoare la TVA”.
Aceasta se aplică pe teritoriul țărilor ce fac parte din comunitate (principiul teritorialității) și cuprinde reglementări privind: persoanele impozabile, tranzacțiile impozabile, ca și excepțiile și scutirile (atât pentru mărfuri, cât și pentru servicii), locul operațiunilor impozabile, cotele standard de impozitare (care sunt aceleași, atât pentru mărfuri cât și pentru servicii), deducerile și modul de calculare a acestora, persoanele responsabile de plata TVA (inclusiv obligațiile persoanelor impozabile și reglementările aplicabile unor cazuri speciale, cum ar fi fermierii sau agențiile de turism).
Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru și a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, facând distincție între vânzările dintre persoane supuse impozitării, vânzari către persoane fizice sau vânzari către comercianții scutiți de TVA .
Conform noilor reglementări (Directiva 92/77/CEE privind apropierea cotelor de TVA), statele membre aplică o cotă standard de TVA de minim 15% (Directiva 99/49/CE) și au posibilitatea de a aplica maximum două cote reduse (de minimum 5%) pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală. Aceeași directivă autorizează statele membre să fixeze, pe timp limitat, cote zero sau sub 5% pentru anumite produse.
În materie de accize, principiul ce stă la baza aplicării lor este că acestea se aplică în țara în care are loc consumul. Reglementările generale se referă la produsele ce fac obiectul accizelor și la deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse.
Aceste reglementări, aplicabile de la 1 ianuarie 1993, stau la baza unei strategii privind aproximarea cotelor impozitelor, armonizarea structurii impozitelor și stabilirea cadrului general privind deținerea si circulația produselor. Reglementările se aplică băuturilor alcoolice, produselor prelucrate din tutun și uleiurilor minerale și permit circulația acestor produse în statele membre, accizele fiind plătite de cumpărătorul final la cotele stabilite de statul membru în care are loc consumul.
Cotele minime ale accizelor aplicate alcoolului și băuturilor alcoolice, țigaretelor și produselor prelucrate din tutun, altele decât țigaretele, sunt reglementate de Directivele 92/87CEE, 92/79/CEE și 92/80/CEE. Tinând cont de funcționarea pieței interne și valorile reale ale acestor cote, la fiecare doi ani, Consiliul reexaminează cotele minime și poate impune noi reglementări.
În privința statelor membre ale UE, sub aspectul fiscalității directe, autoritățile comunitare au adoptat o serie de directive vizând eliminarea dublei impuneri juridice internaționale, dar și pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale internaționale.
În anul 1977, Consiliul European a adoptat o directivă prin care se cere autorităților competente ale statelor membre să facă schimb de informații între ele spre a se permite efectuarea unei corecte stabiliri a impozitelor pe venit și pe capital.
Schimbul de informații se referă la impozitele stabilite pe venitul total, pe capitalul total sau pe elemente de venit sau de capital, inclusiv la impozitele asupra câștigurilor din înstrăinarea proprietății mobiliare sau imobiliare și la impozitul pe sumele salariale plătite de întreprinderi ori pe creșterea de capital.
Directiva comunitară conține prevederi exprese cu privire la obligația părții beneficiare de informații de a păstra secretul acestora și la scopurile în care acestea pot folosite. Conform acesteia, toate informațiile făcute cunoscute unui stat membru vor fi păstrate secrete în acel stat, în același mod ca și informația primită conform legislației interne a acestuia.
Statele membre ale Comunității Europene au fost, de la început, preocupate pentru a găsi căi de armonizare a sistemelor fiscale privind impozitarea companiilor și a impozitării la sursă a dividendelor. Scopul lor era să elimine dubla impunere economică asupra dividendelor prin intermediul conceptului de armonizare centralizată a sistemelor fiscale. În acest sens, Comisia Europeană a elaborat propuneri de directive, care însă au fost retrase în anii 1975-1980.
În ultima parte a anilor '80, a fost definită o nouă concepție a integrării economice, acordându-se prioritate coordonării și convenirii unei apropieri a sistemelor fiscale ale statelor membre față de o armonizare sistematică impusă la nivelul Comunitații Europene.
Dezvoltarea ulterioară a acesteia este axată pe principiul subsidarității care, în acord cu Tratatul Uniunii, presupune ca, Uniunea să poată interveni numai dacă obiectivele din tratat pot fi mai bine realizate la nivel comunitar, decât de către statele membre, acționând separat.
În prezent, se mențin încă decalaje puternice între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, însă, prin participarea statelor defavorizate la comerțul mondial acestea pot fi diminuate sau chiar eliminate. Un rol important în acest sens revine guvernelor din fiecare țară, dar și organismelor comunitare care monitorizează comerțul mondial.
Pentru România, recent membră a Uniunii Europene, sunt deosebit de importante intensificarea participării la schimburile economice internaționale de mărfuri și servicii, dar și atragerea investițiilor străine în economie, în vederea creării și menținerii unor avantaje competitive durabile.
Evident, tendința care trebuie să se manifeste în acest plan trebuie să fie una de creștere a competitivității activității firmelor românești având activitate de comerț internațional.
În acest sens, cadrul financiar-fiscal are o importanță aparte. Începând de la data aderării României la Uniunea Europeană, au devenit aplicabile și în sistemul financiar național directivele europene în domeniul fiscal.
Un impact deosebit în impozitarea grupurilor internaționale de companii îl au directivele din domeniul impozitelor directe menite să asigure un tratament fiscal neutru dividendelor, dobânzilor și redevențelor plătite între statele membre ale Uniunii Europene, precum și în cazul reorganizărilor.
Impozitele care afectează în mod direct costurile producției și impozitul pe profitul societății sunt reflectate în prețul produselor sau serviciilor exportate, și de aceea avem de-a face cu îndreptarea investitorilor către acel segment de piață care beneficiază de stimulente.
Așadar o fiscalitate sporită este de natură să submineze performanța operațiunilor de comerț internațional. Dealtminteri, noi, după dezbaterea conceptuală asupra noțiunilor legate de performanță/ eficiență/ competitivitate a operațiunilor de comerț exterior, inclusiv prezentarea unor indicatori în materie, am abordat problematica setului de măsuri financiare (bugetare, fiscale și bancare) – de întreprins la nivel macro – pentru stimularea exportului.
În esență, aici se includ următoarele:
1. Măsuri de stimulare de natură fiscală și evitarea dublei impuneri internaționale, care urmăresc creșterea competitivității exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe și impozite și, prin aceasta, creșterea câștigului net al exportatorilor.
• Facilități fiscale acordate pentru mărfurile exportate. Acestea apar sub forma scutirii, reducerii sau restituirii impozitelor pe circulația mărfurilor. În această categorie se include și importul cu scutire condiționată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se referă la importul acelor produse (materii prime sau componente) care urmează să fie încorporate sau prelucrate în vederea obținerii de produse destinate exportului.
• Facilități fiscale acordate direct exportatorilor – care pot să apară sub forma scutirii sau reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.
În Uniunea Europeană, numeroase tipuri de stimulente fiscale sunt interzise (sau necesită aprobare prealabilă din partea Comisiei) în cadrul prevederilor care reglementează ajutorul statului, esența ajutorului statal fiind aceea că denaturează competiția prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri (art. 87(1) EC).
În același context, evitarea dublei impuneri internaționale are o importanță aparte. Aceasta se manifestă ca o barieră în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor prin supunerea la impunere a aceleiași materii impozabile la același fel de impozit, pe parcursul aceluiași exercițiu financiar de către două state diferite, de două suveranități fiscale diferite.
Preocupate să evite dubla impunere juridică internațională, statele recurg la anumite modalități: cuprinderea în reglementările interne a unor precizări cu scopul evitării dublei impuneri, încheierea de convenții fiscale, cutuma, jurisprudența, doctrina.
2. Măsuri de natură bugetară:
• Subvențiile directe la export – reprezintă acele sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depășesc prețurile de pe piața mondială.
• Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un volum mare de desfacere pe piața externă sau exportă produse ale unor industrii importante pentru economia națională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităților exportatoare, ci creșterea volumului vânzărilor și, eventual, influențarea structurii pe mărfuri și a orientării geografice, în funcție de interesele urmărite la un moment dat.
• Subvențiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici și mijlocii pe linia creșterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau parțial, a cheltuielilor ocazionate de diferite acțiuni, manifestări etc. precum: facilități oferite în domeniul informațional, al asistenței tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri și expoziții internaționale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii și cercetări de piață cu preț redus sau gratuite etc.
3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară:
Se realizează prin intermediul sistemului bancar național și/sau al unor instituții publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea și garantarea creditelor de export.
Aici avem în vedere acordarea de credite cu dobândă subvenționată pentru producția de export și asigurarea accesului la linii avantajoase de credit.
Făcând recurs și la reperele în materie ale cadrului instituțional comunitar, lucru avut în vedere aproape în întregul demers al nostru, privitor la creditele pentru export trebuie reținute următoarele:
La nivelul UE, sprijinul direct al guvernului sau în numele guvernului pentru exportul de mărfuri și servicii se poate acorda în condițiile respectării prevederilor Deciziilor 2001/76/CE și 2001/77/CE și Directivei 98/29/CE și constă în garantarea sau asigurarea creditelor de export, finanțarea directă/ indirectă și refinanțare sau prin intermediul ratei dobânzii, dar și într-o combinație a celor două categorii de instrumente menționate.
Legislația comunitară în domeniul creditelor de export (menționată mai sus) are la bază, în cea mai mare parte, aranjamentele și înțelegerile din cadrul OCDE. Principalul aranjament, care este transpus în legislația comunitară, este cel privind „îndrumările” pentru susținerea oficială a creditelor de export/Arrangement on Guidelines for officially supported export credits menit a crea un cadru pentru utilizarea creditelor de export în scopul evitării distorsionării comerțului.
4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară:
• Primele valutare, respectiv acordarea de sume suplimentare exportatorilor în momentul preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cu primă.
• Deprecierea monetară, care trebuie să spunem, este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt și numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naționale este mai accelerată decât reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia.
Diferența între gradul de depreciere și reducerea puterii de cumpărare reprezintă o primă pentru export, care poate permite reducerea prețului de export, fără diminuarea câștigului în monedă națională.
Cât privește obiectivele strategice de dezvoltare a schimburilor comerciale și corelarea politicii comerciale românești cu cea a UE și cu regulile OMC, demersul nostru a avut în vedere unele orientări, asupra cărora ne oprim pe scurt în cele ce urmează.
Creșterea exportului în ritmuri superioare importului și realizarea de solduri excedentare ale balanței comerciale trebuie să devină obiectivul strategic primordial al politicii comerciale a României.
Creșterea într-un ritm susținut a exportului urmează a se face în concordanță cu potențialul și evoluția producției industriale și agricole, care să conducă la reducerea deficitului balanței comerciale și sporirea contribuției comerțului exterior la creșterea și consolidarea rezervelor valutare ale țării, ca principală sursă de finanțare externă.
Investigarea literaturii de specialitate și a strategiilor naționale în materie ne-a permis identificarea și a altor obiective ale politicii comerciale românești pentru perioada următoare:
– creșterea exportului în ritm superior creșterii produsului intern brut;
– participarea tot mai activă a României la procesul de integrare europeană;
– intensificarea relațiilor economice cu țările Uniunii Europene prin creșterea gradului de utilizare a avantajelor comerciale acordate României în urma dobândirii statutului de Stat Membru al UE;
– participarea activă la cooperarea regională și subregională în Europa, încheierea de acorduri bilaterale de liber schimb și intensificarea acțiunilor în cadrul cooperării economice a Mării Negre;
– participarea activă a României la activitatea OMC, în vederea liberalizării complete a comerțului mondial;
– alinierea mecanismelor și instrumentelor de politică comercială, la standardele și reglementările europene și cele convenite în cadrul multilateral;
– promovarea exportului și a cooperării economice internaționale în cadrul unor strategii naționale și sectoriale.
Domeniile în care considerăm că se impune a se acționa cu precădere pentru sporirea competitivității comerțului exterior al României și direcțiile specifice sunt:
1. În domeniul tratatelor comerciale internaționale
Ținând cont de dezvoltarea actuală a economiei mondiale și de tendințele acesteia, evoluția economiei românești nu poate fi decât una orientată spre extinderea și diversificarea relațiilor economice externe, caracterizate prin liberalizarea exporturilor, nivel de protecție relativ redus și stimulente pentru export în conformitate cu legislația internațională.
Direcțiile de acțiune sunt:
– actualizarea permanentă a bazei juridice a acestora, în conformitate cu modificările structurale din economia națională și cu condițiile existente pe plan internațional;
– respectarea strictă a reglementărilor convenite prin acordurile încheiate și extinderea treptată a ariei de cuprindere a tratatelor și spre protecția mediului, sănătatea populației etc.
– armonizarea mecanismelor și instrumentelor de politică comercială cu cele convenite prin acordurile și angajamentele multilaterale internaționale.
2. În domeniu regimului vamal, prin:
• Măsuri tarifare pentru:
– alinierea deplină la regulile și mecanismele de politică comercială ale UE și OMC prin reducerea treptată a taxelor vamale;
– extinderea zonelor de comerț liber și relaxarea regimului vamal suspensiv, de scutire și de restituire a taxelor vamale;
– protejarea producătorilor naționali și a pieței interne fără a se institui măsuri care să contravină angajamentelor asumate prin tratate internaționale la care este parte, ci prin asimilarea standardelor tehnice, a normelor și reglementărilor UE.
• Măsuri netarifare
România poate acționa pentru protejarea producătorilor naționali și a pieței interne, în măsura în care aceste inițiative nu contravin angajamentelor asumate prin tratate internaționale la care este parte, prin asimilarea standardelor tehnice europene, a normelor si reglementărilor UE și pentru sprijinirea producătorilor români de a încheia convenții de atestare calitativă a produselor lor de export, având la bază reglementările și normele valabile pe piața unde se valorifică produsele românești.
3. Stimularea producătorilor naționali și a exportului, stimularea și orientarea sectorială a producției pentru export
Măsurile de stimulare nu pot să contravină principiului liberei concurențe, transparenței și a egalității șanselor sub raport legislativ, urmând să:
– se diminueze intervențiile directe ale statului în actul de comerț, cu întărirea rolului de coordonator și regulator al politicii economice, prin instrumente specifice economiei de piață;
– se îmbunătățească activitatea de supraveghere a schimburilor pentru evitarea dumpingului;
– se fundamenteze “politici comerciale de produs” în domeniile în care România dispune de potențial, prin: promovarea la export a produselor cu grad ridicat de prelucrare, analizarea gradului de utilizare a capacităților de producție specializate pentru export și dezvoltarea acestora.
Evident, demersul nostru a tratat îndeaproape și alte elemente strategice de dezvoltare a exportului vizând promovarea specifică, de pildă, prin desfășurarea unor acțiuni promoționale de amploare, la nivel guvernamental (participarea la târguri și expoziții sub pavilion național), diversificarea și creșterea mijloacelor de promovare a potențialului economic și informarea agenților economici asupra oportunităților în materie de afaceri internaționale.
Nu mai puțin importante, în vederea promovării activității de exporturi complexe, am considerat și acele măsuri de stimulare, constând în îmbunătățirea și perfecționarea instrumentelor financiar-bancare pentru impulsionarea exporturilor complexe și dezvoltarea unui sistem informațional/ informatic cu o bancă de date adecvată pentru sprijinirea agenților specializați în acest tip de activitate.
*
* *
În ce ne privește, conștienți de caracterul deschis al unor probleme abordate sau doar amintite în lucrarea de față, urmează ca în demersurile ulterioare să aducem îmbunătățiri semnificative, ținând cont și de observațiile ce ne vor parveni de la onoratul cititor.
CONCLUSIONS AND VIEWS
In any country, asserting the production for exporting, equilibrating the payments balance sheet and maintaining under control the current account deficit represent essential factors on assuring the economical-social development. Obviously, upon the basis of external trade, the material goods production and the active politics of encouraging the state, liberalization and protecting the external trade transactions are staying.
Observing the phenomenon in cause, concomitantly with the investigations aiming a well finishing of the running, we cold observe that after year 1990, the world trade had an evolution constantly positive. The explanations of this evolution are given by the next elements: continuous liberating of the commerce, especially through decreasing the custom taxes, straightening the trade regional groups, growth of the investments in countries on developing processes, and the reestablishing registered by the external commerce of the countries in East Europe and Russia.
Relating to the economic conditions of our countries after Revolution, the most important step that had to be accomplished was creating of a new legislative frame as a premise that had to create the concrete mechanisms of performing the new economy.
The first important measure was adopting of Law 31/1990, concerning the creating and functioning of trade societies. Practically, the old enterprises and centrals structures were eliminated, being created the juridical frame of establishing the new structures: stock societies, societies with limited responsibility, limited liability on stock companies, familial associations.
The Decree of Law 96/1990 “concerning the currency operation liberating”, Law 15/1990 “concerning the transformation of economical state units within autonomous management and commercial companies”; Law 35/1991 “concerning the Commerce Registry”; Law 12/1991 “concerning the levying tax per profit”; Law 35/1991 “concerning the regime of foreign investments in Romania”; Law 58/1991 “as concerns making private process”; Currency stipulations issued by the National Bank of Romania.
An essential package of specific stipulations was therefore created, that have to assure the external commerce continuation, but in necessary conditions in the view of attracting the foreign capital, vital to our own survival in as much as decent conditions.
Legislative and institutional organizing was very important for the making private process, by which activating of the existent resources and of those not used or insufficiently used, mobilizing and free investment of the available funds of the people, but attracting the foreign capital under all possible forms was intended: establishing the commercial companies, portfolio investments, credits, financing, participating to capital market etc.
Such functioning mechanisms for values stock exchange and secondary stock exchange market (RASDAQ) were created. The currency stipulations, the currency regime have suffered modifications through successive interventions, so that in present adequate mechanism existence, able to contend in good conditions the external commerce activity of Romania might be appreciated.
The fiscal system had a sinuous and contradictory evolution, with almost 100 different types of levying tax, which the companies have to support, the relatively high level of fiscality and the great variety of the taxes having generated numerous avoiding ways of paying the due amounts (underground economy reaching quotas of over 1/3 from PIB).
Not cashing the taxes and fees especially from companies brings in every year great prejudices to state budget and that of social assurances, their collecting level becoming one of the most reduced from East Europe. .
Lately changing of the concept “much from the little” with that of “little from more”, as well as of a massive process of re-echelons, dispensations and exceptions of duties in each year, in the favor of great debtors of state budget, a certain improvement of the collecting level was lately carried out, so that in correlation to an attentive expenditure of the public money, maintaining a budget deficit of about 3% of PIB was reached, with the obvious tendency of continuously reducing to 1%.
In this context, we can emphasize elaborating and applying on 2004 of fiscal Code and on 2005 of fiscal procedure Code, instituting the unique quota (16%) of imposing the incomes and benefits.
As regards the problem of foreign investments in Romania, their necessity is obvious, out country being in impossibility of assuring the development with only internal resources. On the other side, besides capital infusion, a technology transfer is being made, improving the management techniques, production refreshing, especially that intended to exports etc. in the last 15 years, the direct foreign investments overlapped the level of 10 milliard dollars, including those of over 3 milliards dollars in foreign investments on making private process.
Approaching the problems of international commerce financing, we observed that globalization of world economy, of financing markets and economical crisis o some regions, have determined the banks orientation towards new financing techniques.
One of the main preoccupations of the credit/financing institutions of everywhere is constituted by elaborating some international uniform rules that have to stipulate the rights and obligations of participant parts on contractual operation, since the existence of a legal frame, unanimous recognized will certainly increase the use and efficiency of this technique within the financing techniques.
Financing the international commerce has to offer new services and facilities, since for the good running of export/import operations, but of those of financing, the collaboration between company and bank is necessary, in the view of awareness of potential risks and their eliminating.
For the present step, the place and the part banks within economy are strongly related to their quality of main intermediary on relation economies- investments, decisive towards economical growth.
The economical agents use for their activity of production, trading, investments, important financial assets, which, as we presented, can come from own resources or attracted form the monetary market, and of national/international capital, within the process of recycling and recapitalizing of the available monetary capital. That is why, within the market economy, the bank sector having a major part within promoting a reform and on economical self-regulation mechanism, being a base component of the economical-financial system.
As the international trade becomes more competitive, in the view of growing the sales volume, the exporters are interested on finding new means of making their offer more competitive, by according to importers better payment terms. Thus, while they are interested on as much as fastest cashing of the sold merchandise value, both for assuring the need of funds on restarting the production, as well as on reducing the afferent risks of credit sales, importers having to prolong as much as possible the period of crediting, for being sure that this interval is enough for them to capitalize the merchandise, obtaining the necessary funds for pay and for benefit, also.
That is why, mobilizing the falling due debts at a certain term of sale represents a necessity for the exporters. The fact of calling to different financing techniques, offered by the trade banks to their customers, implies financial costs (calculated depending on transaction object, crediting period, financial standing of the importer or risk of debtor’s country), which affect the operation profitability.
For maintaining the rhythm to these changes, the banks had to reevaluate the crediting criteria and to look to new financing forms, different from those classical.
The main aimed aspects are:
contending the economical agents by financing, offered in different steps of the production process and giving the specialty consultancy for finding the optimal solutions (in many transactions, the instruments of payment/means of discounting stipulated on the international trade deed, which can also represent means of concrete financing (discounting/contracting) or guarantying (drafts, approving the opening of documentary letter of credit on exporter’s favor, customer of the bank etc.);
stimulating the economical agents that carry out products intended to export by approving the credits having a preferential interest;
creating the stipulation frame, for new type bank products, in accordance to customers requirements and adapting the bank products to conditions and evolution of bank market;
flexibility on analyzing the solicitations and intensifying the promoting of package-offers (for example, the successive issuing of guaranty bank letters for: auction participation, well execution, technical payment guaranty; according of credits for pre-financing the exports and their financing by discounting/factoring/contracting);
refinancing of supplying credit and integration of financial offers with those financial, the financial offer becoming a complement of trade offer.
Obviously, an emphasizing was made to some aspects related to economical development stimulating, in generally, having implications on developing the external commerce activity. But, these are completed with an entire set of financial measures (budgetary, fiscal and bank) – o macro-level making – for simulating the export, which we propose, further mentioning.
1. Measures of budgetary nature:
Direct subvention to export – represents those amounts of money given to some economical branches, in the view of achieving profitableness, in case their costs exceed the world market prices.
It is selectively given, usually for:
• the branches being in decline (carboniferous, iron-and-steel and textile industry sensitive branches to foreign concurrency;
• for the branches considered of interest to national economy (in those case the market loose might unbalance the payments balance);
• in most of the countries, for the architecture.
Direct premiums to export – are given to those exporters which carry out a great volume of external sales market or export products of some important industries for the national economy; they do not aim achieving profitableness of exporting units, bu the growth of volume.
Indirect subventions to export – aim stimulating ion the line of exports, by the state processing, total or partially, of the occasional expenditure on different actions, manifestations, etc. as well as: facilities offered within the informational area, of the technical specialty assistance, for participating on workshops and international expositions, for accomplishing by the institutes of specialty studies and market research having a reduced price or for free etc.
2. Measures upon stimulating of fiscal nature
• These aim to growth of exports concurrency, by reducing or eliminating those components of cost due to different taxes and fees, and through those, the growth of net income of the exporters.
Fiscal facilities given to exported merchandise – appear under the form of dispensation, reducing or restituting the taxes upon merchandise circulation. It is selectively given, depending on the importance of export on national economy, usually direct proportional to the processing level of the products.
In this category, the import with conditioned dispensation is included, upon the payment of custom taxes or the regime of drawback: refers to those products import (prime materials or components) which have to be embedded in the view of achieving the products intended to export.
Fiscal facilities given directly to exporters – can appear under the form of dispensation or reducing the taxes upon the income from export.
Within this context, we wish to make emphasizing over the fiscal component that affects the international business development, from the community rigors perspective.
Thus, it is essential that distinction should be made between the special stimulants on objectives (targets) and the general stipulations applicable to taxing systems. A measure of fiscal stimulation (of the taxes/fees) can be defined within statute or effective terms.
On statute terms, is about a special provision regarding the taxes/fees given to some qualified investment projects (determined in a way o another) that represent a statute deviation favorable to adequate applicable provision, to investments projects in generally (fir example, projects that do not receive any stipulation / special clause regarding the levying of taxes). An implication of this definition is that not any fiscal stipulation applicable to all investments projects constitutes a fiscal stimulant.
On effective terms, a fiscal stimulant represents a special fiscal provision given to qualified investments projects, which have as effect reducing the effective weight (task) of the respective tax, some kind measured over those projects, correlated to the effective fiscal task, which might be supported but the investors in the absence of that special fiscal provision.
A distinctive characteristic of the oriented stimulants (established as targets, objectives) is that these are not general by application. Foe instance, an accelerated damping system, offered to all the investors and all categories of investments, is not considered as being a target stimulant in the sense used here, even if it can bring benefits to some investments projects more than to others.
A similar distinction can be made for the stipulations based upon rules/legislation: a service of one stop investments, available to all investors, is not a stimulant, although it was frequently described, while the dispensation of residence license for the expatriated workers, which work within the hi-tech (high technology), represents such a stimulant.
Considering the investor’s point of view, it doesn’t matter if a fiscal stipulation represents a special measure of stimulating or it not a part from the general system of taxing/ levying fees. But there are situation in which the distinction can be important.
For example, in the European Union, numerous types of stimulants are forbidden (or need preliminary from the Committee part), within the frame of provisions that stipulate state help. The essence of the state help is of misrepresentation of the concurrency, by favoring some enterprises or the production of some goods (art.87(1) EC).
The most used fiscal stimulants are:
• Total or partial dispensation from the profits levying of taxes (inclusively the holiday tax);
• Reduced rates of levying tax over earnings incomes upon some profits (established as objectives/targets);
• Reducing investment taxes (reducing for reinvested profits);
• the accelerated damping of the costs per capital;
• Credits for investment fees/taxes;
• Dispensations/reducing of VAT (or other forms of selling);
• Reduced rates of the taxes/fees with source a striction over the amounts transfers at native country (if residence);
• Levying taxes over the personal incomes, contribution to social assurance, reducing to levying taxes on property for the expatriated.
• Special stimulants – with combining one or more measures of above.
The fact that the fiscal stimulants for the foreign investment functions in the manners of encouraging the direct investment in two ways:
– reducing the capital acquisition or of other factors depending on levying tax (work, materials, energy or immediately (up-front stimulants) or upon the basis of actual value;
– reducing the effective tax of levying tax of profits on investments (downstream stimulants)
Both categories aim for increasing the rate of incomes and thus encouraging the investments.
3. Measures upon stimulating of financial-bank nature
These are accomplished by means of national bank system and/or of some public or private institutions, specialized in offering, assuring and guarantying the credits for export.
Offering of credits for export can have many forms:
• Customer credit – represents the credit offered to a foreign importer or to his bank.
Usually, the value of this credit covers 75-90% from transaction value, the rest being paid by the importer (from the own capital or from another type of credit), as earnest money;
These credits are offered by specialized institutions within financing the exports from the exporter’s country, for this being concluded a credit convention between the importer (his bank) and the exporting bank.
Assuring the customers credits is compulsory and it is made by the exporter’s bank, to an assuring institution of his country.
• The credit lines – represent a form of the customer credit, are opened by a financial institution of the exporter’s country in favor of financial institution from the importer’s country, upon the basis of inter-governmental agreements concluded between the two countries (exporting and importing), by which the government commits on guarantying the credit offered to importers.
Characteristics:
✓ The object of credit is represented by cars, devices, equipments, in generally at high values goods;
✓ It is given on middle and long term (5 –8 years);
✓ In the view of benefiting of a credit line, each buying contract has to be situated under a certain value, considered as minimal.
• The supplying credit – represents a trading credit, offered by the seller (supplier)/exporter for the foreign customer/buyer; it is used in situation of some exports of lesser value and for reduced periods of time.
Financing this type of credit: the greatest part of suppliers that offer facilities of payment to buyers that do not dispose of enough resources for waiting the end of crediting period, that is why, in practice, the suppliers finance the offered credits, making a loan (taking a credit) from a crediting institution, in generally o trading bank / specialized on exports financing.
The respective banks have conditioned offering of credits to the exporters and their assurance to an assurances institution. The cost of assurance, under the form of first assurance, paid by the exporter will be supported by the importer (directly, by emphasizing it separately in contract or indirectly, by including into price).
Assuring the credits for export – aims covering the exporter’s risk of not cashing to expiration date the equivalent of merchandise supplied by credit.
The main risk categories:
• trading risks: the buyer’s insolvability or its incapacity of paying on expiration date the installments and afferent debts,; the customer’s refuse of paying (the faith network) in situation where the deliveries correspond to the deed.
• non-trading risks: war, revolutions, etc. ; some countries and the risks related to natural calamities: earthquakes, inundations, hurricanes etc.
• monetary risks: the risk of price growing, the currency risk determined by modifying the currency exchange of the contract.
Most of the countries have created specialized institutions of assuring, usually having double function: the insurance institution and specialized institution of financing the exports. These institutions are directly or indirectly controlled and supported by the respective state.
The insurance is made through a certain percent reporting the offered credit’s value, the other risk part being supported by the supplier or buyer, depending on situation (usually, the economical risks cover 75-90%, those political of 85-90%). The level of insurance premium level, usually supported by the importer, depends on the risk category, assured by the quality of credit’s beneficiary.
Guarantying the export credits – is made by a bank institution of the importer country (buyer/customer) , which commits oneself toward the crediting bank from the exporter’s country to pay the equivalent of the delivered merchandise on credit, in situation in which the debtor becomes insolvable. In any international trading deed, the main obligation of parts is represented by the obligation of contracting persons of not fulfilling the assumed obligations.
The guaranty, supplementary asked, will create a second compulsory relation, secondary, by equal as value and form, when the obligation initially assumed was not performed.
The contract partner, required to offer a supplementary guaranty as concerns carrying out of the assumed obligations, has two possibilities:
➢ to guaranty with its material goods, which under mortgage form, pledge, bank deposit, to offer on its partners – the real guaranty.
➢ to call to a third person, named attestor, which has to assume the obligation of paying the debt, when the person for which the guarantee is made will not respect the assumed obligation. In this case, the object of guaranty is represented by the bank guaranty letter, which makes part of personal guaranties group.
As attesters: industrial companies and firms, the insurance societies (frequently), the state (represented by the state president, government, Central Bank, finances minister) and financial institutions.
4. Measures of stimulating the exports of currency nature
The currency premiums – represent the amounts offered to exporters when the currency is changed, by offering an exchange course more advantageous than the course of official exchange, respectively the course of exchange with premium.
Monetary depreciation – is favorable on exporters on short term and just if reducing the exchange course of the national currency is more accelerated than the reducing of its internal buying power.
The difference between the level of depreciation and reducing the buying power represents a premium for export, which might allow reducing of export price, without reducing the national currency income.
This phenomenon is known as currency dumping. We can emphasize that depreciation politics can reach its scope only when the request fro the exporting products is elastic toward price.
As concerns the strategic objectives of developing trade exchanges and correlating the Romanian trade politics to that of EU and OMC rules, our running has in view some orientations, among which we can briefly further mention.
The growth of export within rhythms superior to import and carrying out of surplus balance accounts of the trading balance have to become the main strategic primordial of the trading politics of Romania.
The growth of a steady export rhythm has to be made in accordance to potential and evolution of industrial and agricultural production, being in transitions, which have to lead for reducing the trading balance deficit and increasing the external trade contribution on growing and consolidating the country currency reserves, as main external financing source.
Investigating the specialty literature and of national strategies in discussion, allowed identification of other objectives of the Romanian trading politics, for further period: – growing the export rhythm superior to growth of gross internal product;
– more active participating of Romania to European integration process;
– intensifying the economical relations with the European Union countries by growing the utilization level of trading advantages offered to Romania upon the basis of Association Agreement;
– active participating on regional and sub-regional cooperation in Europe, concluding bilateral agreements on free exchange and intensifying the actions within economical cooperation of Black Sea;
– active participating of Romania to OMC activity, in the view of complete liberating of the world commerce;
– growing and improving the trade services related to making easy transactions and physical movement of the merchandise;
– alignment of mechanism and instruments of commercial politics, to European standards and stipulations and those agreed within multilateral frame;
– promoting the export and international economic cooperation, within some national and sector’s strategies;
– continuous liberating of export and imports optimization;
– assuring the necessary conditions on accomplishing the foreseen levels of offer, especially within agricultural and products having superior processing level, on cars constructions, electrical engineering and electronics industry.
I. The fields in which priority activating is imposed and specific directions are:
1. Within the international trade treaties field
Taking into consideration the present development of world economy and its tendencies, Romanian economy tendency cannot be but one oriented towards extension and diversifying of external economic relations, characterized by:
– liberating the exports;
– relatively reduced level of protection;
– stimulants for export in accordance to international legislation.
The acting directions are:
– permanent updating of those juridical basis, in accordance to structural modifications of the national economy and the existing conditions on international level;
– strictly respecting of stipulation agreed through concluded agreements;
– gradual extension of including treaties area and towards environment protection, people’s health etc.;
– harmonizing the trade politics mechanisms and instruments with those agreed through international multilateral agreements and commitments.
2. Within the custom regime field, through:
♦ within tariff field, for:
– complete alignment to rules and mechanisms of commercial politics of EU and OMC, by gradual reducing of custom fees;
– extending the areas of free trade;
– relaxing the suspension custom regime, of dispensation and reimbursement of custom fees;
– protecting the national manufacturers and of the internal market without creating measures that has to run counter to assumed commitments through international treaties to which is part of, but by assimilating the EU technical standards, of norms and stipulations.
♦ within the non-tariff field
Romania will act in the view of protecting the national manufacturers and of internal market, in measure of these initiatives do not counteract to assumed commitments by international treaties, to which is part of, by assimilating the EU technical standards, of norms and stipulations and for contending Romanian producers of concluding conventions of qualitative attestation, of their exporting products, having upon basis the stipulations and norms available on the market where Romanian products are capitalized.
3. Stimulating the national producers and of export as well as sector’s orientation of export production
The measures of stimulating cannot counteract to free concurrency, transparency and of equity of chances principle, under legislative report:
– the direct interventions of the state within the commerce act will be reduced, by straightening the coordinator and regulator function of the economical politics, by specific instruments of market economy;
– the supervising activity of exchanges will be improved, for avoiding the dumping;
– the “commercial politics of product” will be grounded, within areas in which Romania dispose of potential, through: promoting on export those products of high processing level, analyzing the utilization level of production capacities specialized for export and their development.
4. Activity of promoting the export by:
– developing some vast proportion promotional actions, on governmental level (participating to workshops and expositions under national pavilion);
– diversifying an growing the number of promoting the materials of economic potential;
– informing the economical agents over business opportunities.
5. Activity of international cooperation
In the view of promoting the complex exports activity, the next stimulating measurements are taken into consideration:
– improving and perfecting the financial-bank instruments in the view of stimulating the complex exports;
– developing an informatics’ informational system, with a database adequate for supporting the specialized agents within the activity of complex exports;
– official trips abroad of economical agents for promoting the Romanian export of complex objectives, inclusively by attracting to those actions of embassies.
*
* *
Reporting to multilateral level actions, we show that within OMC frame, our country participates to activities related to carrying into effect the agreements deserved at Runda-Uruguay and to preparation of new multilateral negotiations, aiming the continuous liberating of international commerce.
Developing the relations with Europe countries has to be considered within the context of straightening the economical integration process, which aims on including the entire continent.
Concluding the association agreements and free exchange with countries of EU, AELS and Turkey created the possibility for the Romanian products to benefit of preferential conditions, but the efforts have to be continued for capitalizing the respective advantages.
Obviously, detailed supervising of the Romanian imports evolution is imposed, from these countries and has to refer on measures foreseen by the stipulations of safeguarding or anti-dumping.
CENTRALIZATOR ANEXE
Anexa 1 – CONCORDANȚA LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI CU ACQUIS-
UL COMUNITAR. COSTURI ȘI BENEFICII ALE ADERĂRII;
Anexa 2 – DIRECTIVA 2006/112/CEE PRIVIND SISTEMUL COMUN AL
TVA;
Anexa 3 – SOLUȚII ALE MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI
FINANȚELOR, APLICABILE TVA LA BUNURILE CARE PROVIN
DIN IMPORT;
Anexa 4 – DIRECTIVA 92/12/CEE PRIVIND REGIMUL GENERAL AL
PRODUSELOR SUPUSE ACCIZĂRII;
Anexa 5 – CARACTERISTICI PRIVIND IMPOZITAREA AFACERILOR
COMPANIILOR ÎN NOILE STATE MEMBRE ALE UE;
Anexa 6 – MĂSURI LEGISLATIVE PRIVIND ACTIVITATEA DE IT ȘI
COMUNICAȚII ÎN DOMENIUL VAMAL (TIC, 2007-2010);
Anexa 7 – SEMNIFICAȚII ALE UNOR TERMENI ÎN CONTEXTUL
TEMEI CERCETATE.
Anexa 1
CONCORDANȚA LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI CU ACQUIS-UL COMUNITAR; COSTURI ȘI BENEFICII ALE ADERĂRII
A. Evaluarea gradului de concordanță a legislației românești cu acquis-ul comunitar
Evaluarea în cauză s-a bazat pe formule de analiză globală a gradului de concordanță a întregii legislații dar și pe distincția clară dintre diferitele categorii de reglementări comunitare (regulamente, directive, decizii, recomandări și altele), atribuindu-le diferiți coeficienți de semnificație.
Pe baza consultării legislației comunitare și a opiniei experților, s-au identificat și exclus din calcul actele comunitare care, deși figurează în pachetul legislativ, nu sunt relevante sau nu sunt aplicabile din următoarele motive:
– nu se referă la România (de exemplu, cultura de măsline sau citrice, industria de titan ș.a.);
– sunt (deja) ieșite din vigoare;
– privesc perioada de după integrarea României în U.E.;
– unele sunt regulamente care nu se transpun în mod direct, ci unele prevederi ale acestora se preiau în legislația română în vederea creării condițiilor necesare pentru aplicarea lor directă după aderare.
În evaluarea gradului de concordanță pe capitole de negociere s-au relevat următoarele probleme:
1. Inexistența unei experiențe prealabile și a unei metodologii de cuantificare a gradului de concordanță a legislației române cu acquis-ul comunitar unitar a impus o muncă de pionierat pentru elaborarea unei metodologii agreate de beneficiarul principal (Ministerul Integrării Europene, dar și de Institutul European din România și Institutul Național de Statistică).
2. Evaluările cantitative au fost precedate de evaluări calitative ale informațiilor. Pe baza analizei calității datelor s-au făcut o serie de recomandări pentru îmbunătățirea conținutului informațional care privește:
i. Identificarea actelor comunitare care sunt ieșite din vigoare;
ii. Identificarea actelor comunitare nerelevante pentru România;
3. Precizarea gradului de compatibilitate a legislației române care a transpus acquisul;
4. Personalul din ministere este insuficient pentru volumul de muncă necesar urmăririi transpunerii acquis-ului comunitar.
B. Evaluarea costurilor și beneficiilor aderării României la UE
Demersul de față încearcă să ofere o imagine parțială a unei evaluări cantitative și calitative a impactului integrării României în UE pe termen scurt, mediu și lung. Se pleacă de la premisa că nici un alt val anterior de lărgire a UE nu s-a bucurat de o asemenea atenție, deoarece condițiile și premisele lărgirii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și s-a realizat oricare din extinderile anterioare.
Dincolo de condiționalitățile impuse în plan juridic sau administrativ, respectarea criteriilor de aderare și implicit aderarea României la Uniunea Europeană implică o serie de transformări la nivel economic și politic:
Este evident că ajustările în plan instituțional, economic și social induse de adoptarea normelor comunitare și a politicilor comunitare sunt generatoare de costuri. Ținând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel administrativ (capacitatea statului candidat de a face față obligațiilor de membru al UE) și de modul de derulare al negocierilor de aderare (care se poartă asupra eventualelor perioade de tranziție, după aderarea propriu-zisă, alocate pentru implementarea acquis-ului comunitar), cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a criteriilor de la Copenhaga ține de perioada anterioară anului 2007.
B.1 Principalele categorii de costuri legate în mod direct de aderarea la Uniunea Europeană pot fi grupate astfel:
1. costuri de adoptare a normelor și politicilor europene (acquis-ul comunitar), fiind incluse în această categorie: costurile generate de crearea sau modificarea cadrului instituțional de aplicare a acestora, costurile de formare a resurselor umane din aceste structuri, costurile legate de asumarea obiectivelor comunitare de politică economică (care, în funcție de caracteristicile domeniului și/sau perioada de timp pot implica costuri ridicate pe perioade scurte de timp, evidente fiind în domeniile în care prioritățile pe termen scurt ale celor doi parteneri, România și UE, diferă).
2. costuri legate de respectarea și implementarea standardelor definite de normele și politicile europene – se încearcă cuantificarea eforturilor necesare pentru respectarea prevederilor comunitare în domeniile care fac obiectul acquis-ului comunitar. Aceste costuri pot apărea atât la nivelul instituțional (al autorităților publice), cât și la nivel microeconomic.
În această categorie se includ costuri în domenii specifice cum ar fi: modernizarea infrastructurii de transport, standarde de muncă și protecție socială, protecția consumatorilor, standarde de calitate, standarde de mediu. Tot în această categorie se includ și costurile derivate din procesele de liberalizare a circulației mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor.
3. costuri legate de asumarea statutului de membru al Uniunii Europene. Aceste costuri se materializează din 2007 și includ contribuțiile la bugetul comunitar, participarea la instituțiile comunitare etc.
O mică parte din aceste costuri, ca volum, poate fi evidențiată și anterior aderării propriu-zise și se compune din contribuțiile României, sub formă de cofinanțare, la programele Uniunii Europene la care participă (de ex. programul Phare, SAPARD, ISPA, Leonardo da Vinci, FP6 etc.).
4. costuri legate de modernizarea economiei românești. Costurile cuprinse în această categorie sunt legate direct de modernizarea capacităților productive, de creșterea competitivității produselor și serviciilor românești pentru a face față presiunilor concurențiale din Uniunea Europeană. Cea mai mare parte a acestor costuri este poziționată, în timp, anterior momentului aderării.
În această categorie de costuri se includ: costurile strict legate de modernizarea capacităților de producție din sectoarele economiei (creșterea nivelului tehnologic, creșterea calității produselor și serviciilor realizate etc.) nefiind incluse și costurile de modernizare a echipamentelor de producție pentru a asigura respectarea standardelor de producție, de mediu, de siguranță etc. impuse de Uniunea Europeană.
Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferențele existente între structurile instituționale, prioritățile și conținutul politicilor economice la nivelul României, pe de o parte, și elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. De asemenea, în perspectivă sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unui sector comparativ cu cel din UE, ceea ce face ca adoptarea acquis-ului comunitar să afecteze serios competitivitatea sectorului și să ridice costurile alinierii și prin dispariția anumitor firme sau sectoare care nu pot susține financiar transpunerea acquis-ului comunitar.
B.2 Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi clasificate astfel:
1. suplimentarea și diversificarea resurselor financiare. Statutul de membru al Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale și la fondurile de coeziune.
O parte din aceste beneficii poate fi evidențiată și anterior momentului aderării și surprinde cuantumul și efectele pozitive ale intrărilor de fonduri prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare și a altor instrumente și programe dezvoltate de UE pentru țările candidate.
2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii au apărut după aderarea la UE și sunt derivate din participarea la piața unică, la uniunea economică și monetară, o mai bună susținere a intereselor naționale prin participarea la instituțiile UE etc.
3. accelerarea reformelor și susținerea tranziției prin furnizarea elementelor de bază pentru definirea politicilor economice naționale. Trecerea de la regimul economiei de comandă la economia de piață nu are precedent istoric. În aceste condiții, pe toată perioada de tranziție, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale economice (date fiind criteriile de aderare și dorința de integrare în UE, aceasta a însemnat, în cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor și politicilor comunitare respective în ansamblul lor sau copierea politicilor anumitor state membre, în măsura în care politica respectivă nu este comunitară).
Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincția clară între efectele integrării și cele ale procesului de tranziție. Pe de altă parte, dihotomia câștigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept câștigător sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că același lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei influențe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăți. Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătățind astfel eficiența alocării resurselor în economie.
Integrarea reprezintă și atingerea țintelor de convergență socio-economică, ținte definite și actualizate periodic conform imperativelor momentului istoric. Din punct de vedere prospectiv, convergența se definește printr-un set de indicatori aleși ca reflectând acele criterii care se află dincolo de cerința de convergență. Uniunea Europeană a trecut la monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii obiectivelor propuse în Consiliul de la Lisabona, urmărind să devină “cea mai dinamică și competitivă Economie Bazată pe Cunoaștere din lume până în 2010, menținând și chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie atins prin așa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte important.
Unul dintre elementele importante generatoare de impact este reprezentat de fluxurile financiare transferate între UE și România, care pe durata perioadei analizate vor fi influxuri nete dinspre UE către țara noastră. Începând cu anul 2000, a existat un program pre-stabilit agreat între cei doi parteneri de negociere, conform căruia fluxurile financiare transferate direct s-au conformat schemei de finanțare de fonduri pre-structurale (aprox. 4 mld. euro, 2000-2006).
După anul 2007 (cu acord de principiu până în 2013), angajamentele UE cresc ca volum de fluxuri financiare, în timp ce efortul bugetar al României este determinat pe baza principiilor de cofinanțare stabilite prin metodologiile de acces la fondurile structurale și de coeziune ale Uniunii Europene, precum și considerând contribuția României la bugetul Uniunii Europene.
Plățile echivalente sunt clar stabilite pentru primii trei ani considerați post-integrare:
Pachetul financiar pentru România – plăți
(milioane euro)
Anul Plăți ale UE Efortul bugetar al României (plăți)
2007 2361 1678
2008 3124 1687
2009 3409 2298
Total 8893 5663
Impactul macro-economic al pachetului financiar nu poate fi redus doar la valoarea absolută a sumelor acordate României. Aceasta deoarece programele și acțiunile structurale dezvoltate, pornind de la sumele respective, pot genera și susține un proces de creștere economică durabilă, cel puțin în domeniul agriculturii, al infrastructurii și mediului, al resurselor umane, o creștere a coeziunii sociale prin dezvoltarea rurală și dezvoltarea regională echilibrată.
În acest context analizele sectoriale induc anumite concluzii importante:
1. Dezvoltarea economiei nu se va face omogen între sectoarele economice, în nici unul dintre scenariile posibile de dezvoltare. Vor exista întotdeauna perdanți și câștigători relativi. Una dintre problemele esențiale pentru decidenții politici va fi să găsească soluțiile și măsurile de politică economico-sociale necesare pentru a diminua pierderile (costurile) acolo unde apar sau sunt pronunțate, sau, în cazul cel mai fericit, de a găsi metode pentru a transfera toate diferențele sectoriale într-o zonă de creștere globală.
2. Din cifrele prezentate dezagregat pe sectoare de activitate economică sau socială, rezultă că beneficiile și costurile posibile ale integrării sau izolării europene a României nu sunt distribuite omogen în timp. Există perioade în care costurile pot prevala în anumite sectoare sau chiar pe ansamblul economiei, urmate de perioade de prevalența beneficiilor.
3. La nivel micro-economic, din punct de vedere al sectorului corporatist, costurile integrării vor fi, exceptând cele financiare, directe, legate de posibilitatea găsirii resurselor necesare restructurării și finanțării investițiilor de infrastructură (cu precădere în transporturi și sectorul informațional), costurile impactului unei competiții crescute în multe sectoare ale economiei românești expuse Pieței Unice Europene (industriile chimică, de mașini și echipamente, de prelucrare a materialelor nemetalice, de mijloace de transport).
4. Cea mai mare parte a costurilor legate de aderarea României la UE în ceea ce privește agricultura și politica agricolă derivă din competitivitatea și gradul redus de dezvoltare al agriculturii românești față de standardele comunitare. Date fiind preponderența suprafeței agricole în totalul suprafeței arabile, preponderența proprietății private și dimensiunea medie redusă exploatațiilor agricole, se poate afirma că Politica Agricolă Comună (PAC) va avea un efect semnificativ asupra României.
Producția realizată de România în acest sector se află sub incidența PAC: în 2002, 57% din producția agricolă a fost reprezentată de producția vegetală (dominată de cereale) – care reprezintă principala grupă de produse sub incidența PAC, și 41% de producție animală – aflată în totalitate sub incidența politicii agricole comune. Astfel, în Documentul comun de poziție prin care s-au închis provizoriu negocierile (la 4 iunie 2004), au fost identificate cinci domenii strategice: dezvoltarea rurală, suprafață cultivabilă pentru cereale, zootehnie – creșterea animalelor, sectorul vitivinicol, agro-industrie (prelucrarea zahărului și laptelui).
5. Un factor esențial în asigurarea creșterii economiei românești pe termen lung și de manieră sustenabilă-durabilă va fi reprezentat de programele care vizează dezvoltarea treptată a capitalului uman. Evident, pe termen scurt și mediu sunt implicate costuri inerente care apar în sfera sectorului educațional, a celui de cercetare-dezvoltare, a sectorului de sănătate și a sectorului infrastructurii informaționale.
6. Este necesară creșterea cheltuielilor cu educația ca pondere în PIB. Cu o singură excepție în 1998, cheltuielile publice cu educația ca procent din PIB au oscilat în jurul a 3%, în ciuda faptului că Legea Educației prevede un minim de 4%. Acest cost trebuie complementat cu eforturile pentru a realiza integrarea României în spațiul european al învățământului superior și al cercetării, precum și redefinirea cadrului general al educației, formării și calificărilor profesionale și costurile legate de recalificarea și reorientarea personalului.
Dintre beneficiile implicate de adoptarea acquis-ului comunitar în ceea ce privește educația pot fi menționate: creșterea nivelului mediu de educație, ceea ce în plan economic creează premisele pentru creștere a nivelului de sofisticare atât a activităților productive cât și a cererii; creșterea gradului de corelare dintre abilitățile pe care le dezvoltă sistemul educațional și cele cerute pe piața muncii, fapt ce contribuie la creșterea gradului de utilizare a potențialului uman; asigurarea unui cadru uniform al calificărilor și standardelor ocupaționale, ceea ce va crea premisele unei bune funcționări a libertății de circulație a forței de muncă cu efecte pozitive și pe linia reglării dezechilibrelor existente pe piața muncii.
7. În raport cu majoritatea statelor membre ale UE, sprijinul acordat în România activităților legate de cunoaștere (inovație, cercetare-dezvoltare și învățământ superior) este situat la un nivel scăzut, ceea ce afectează flexibilitatea economiei noastre și a populației și diminuează potențialul de creștere în viitor.
Problema esențială este, pe de o parte, dificultatea extremă și costurile mari adiacente necesare pentru a impulsiona sectorul privat să crească investițiile în C-D pe plan intern, iar, pe de altă, parte costul ridicat de oportunitate pe care îl ascunde nerealizarea acestui obiectiv.
8. Din rezultatele parțiale prezentate în capitolele anterioare, sectoarele care par a avea de câștigat pe termen lung, datorită proceselor specifice presau post-aderării, sunt: serviciile de piață, care își vor continua procesul de dezvoltare început după 1990 în ritm superior restului economiei, agricultura, datorită eforturilor concertate de restructurare pe care România le va face cu un ajutor financiar și de capital cognitiv important din partea UE, precum și sectoarele foarte expuse competiției internaționale care au supraviețuit impactului concurențial inițial și diminuării cererii interne din primii ani de tranziție. Dezvoltarea exporturilor și importurilor va continua în ritm susținut, ceea ce va mări suplimentar competitivitatea externă a acestor sectoare.
9. În domeniul tehnologiei informațiilor și comunicațiilor costurile sunt legate de asigurarea supravegherii concurenței pe piața serviciilor TIC, de finanțarea programelor de e-Government și aplicarea Planului eEurope+ și susținerea dezvoltării infrastructurii, precum și de informatizarea sistemul educațional.
Beneficiile sunt date de scăderea tarifelor la serviciile TIC, creșterea ratelor de penetrare a telefoniei și Internetului, participarea la programul e-Ten, dar și cele generale aduse de dezvoltarea societății informaționale (reducerea corupției administrative, creșteri de productivitate, reduceri de costuri de producție).
10. Sectoarele de activitate economico-socială care pot fi afectate în viitor, cel puțin pe termen scurt și mediu, de costuri superioare beneficiilor, vor fi cele relaționate cu necesitatea restructurării pe linia protecției mediului înconjurător și sectoarele de utilități publice.
În fine, piața forței de muncă poate experimenta fenomene distorsionante în anii următori, indiferent de scenariul ales de decidenții politici pentru dezvoltarea României, înainte de a resimți favorabil efectele dezvoltării sustenabile, între care vom aminti în principal generarea de locuri noi de muncă.
Anexa 2
DIRECTIVA 2006/112/CEE PRIVIND SISTEMUL COMUN AL TVA
[…]
TITLUL I OBIECT ȘI SFERĂ DE APLICARE
Articolul 1
1. Prezenta directivă stabilește sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată (TVA).
2. Principiul sistemului comun privind TVA presupune aplicarea asupra bunurilor și serviciilor a unei taxe generale de consum exact proporțională cu prețul bunurilor și serviciilor, indiferent de numărul de operatiuni care au loc în procesul de producție și de distribuție anterior etapei în care este percepută taxa.
La fiecare operatiune, TVA, calculată la prețul bunurilor sau serviciilor la o cotă aplicabilă bunurilor sau serviciilor respective, este exigibilă după deducerea valorii TVA suportate direct de diferitele componente ale prețului.
Sistemul comun privind TVA se aplică până la etapa de vânzare cu amănuntul, inclusiv.
Articolul 2
1. Următoarele operatiuni sunt supuse TVA:
(a) livrarea de bunuri efectuate cu plata pe teritoriul unui stat membru de către o persoană
impozabilă care acționează ca atare;
(b) achiziția intracomunitară de bunuri efectuată cu plata pe teritoriul unui stat membru de către:
(i) o persoană impozabilă care acționează ca atare sau o persoană juridică neimpozabilă, în cazul în care vânzătorul este o persoană impozabilă care acționează ca atare și care nu poate beneficia de scutirea pentru întreprinderi mici prevăzută la articolele 282-292 și care nu este reglementată de articolul 33 sau 36;
(ii) în cazul mijloacelor de transport noi, o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă ale cărei alte achiziții nu sunt supuse TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau orice altă persoană neimpozabilă;
(iii) în cazul produselor supuse accizelor, atunci când accizele la achiziția intracomunitară sunt exigibile, în temeiul Directivei 92/12/CEE, pe teritoriul statului membru, o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă ale cărei alte achiziții nu sunt supuse TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1);
c) prestarea de servicii efectuata cu plata pe teritoriul unui stat membru de către o persoană impozabilă care acționează ca atare;
(d) importul de bunuri.
2. (a) În sensul alineatului (1) litera (b) punctul (ii), sunt considerate „mijloace de transport” următoarele mijloace de transport, în cazul în care sunt destinate transportului de persoane sau de bunuri:
(i) vehiculele terestre cu motor a căror capacitate depășește 48 centimetri cubi sau a căror putere depășește 7,2 kilowați;
(ii) navele care depășesc 7,5 metri în lungime, cu excepția navelor utilizate pentru navigația în largul marii și care transpora călători cu plată și a navelor utilizate pentru activități comerciale, industriale sau de pescuit sau pentru salvare și asistență pe mare sau pentru pescuitul de coastă;
(iii) aeronavele a căror greutate la decolare depășește 1 550 kilograme, cu excepția aeronavelor utilizate de companii aeriene care opereaza cu plata, in principal, pe rute internationale;
(b) Aceste mijloace de transport sunt considerate „noi” în cazul:
(i) vehiculelor terestre cu motor, atunci când livrarea are loc în termen de șase luni de la data primei puneri în folosință sau atunci când vehiculul a parcurs maximum 6 000 de kilometri;
(ii) navelor, atunci când livrarea are loc în termen de trei luni de la data primei puneri în folosință sau atunci când nava a efectuat deplasari a caror durata totala nu depaseste 100 de ore;
(iii) aeronavelor, atunci când livrarea are loc în termen de trei luni de la data primei puneri în folosință sau atunci când aeronava a zburat maximum 40 de ore;
(c) statele membre stabilesc condițiile în care pot fi considerate ca stabilite datele prevăzute la litera (b).
3. „Produse supuse accizelor” înseamnă produsele energetice, alcoolul și băuturile alcoolice și tutunul prelucrat, astfel cum sunt definite de legislația comunitară actuală, exceptând gazul furnizat prin sistemul de distribuție a gazelor naturale si electricitatea.
Articolul 3
1. Prin derogare de la articolul (2) alineatul (1) litera (b) punctul (i), nu sunt supuse TVA următoarele operatiuni:
(a) achiziția intracomunitară de bunuri efectuata de către o persoană impozabilă sau de către o persoană juridică neimpozabilă, atunci când livrarea de astfel de bunuri pe teritoriul statului membru de achiziție este scutită în temeiul articolelor 148 și 151;
(b) achiziția intracomunitară de bunuri, alta decât cea prevăzută la litera (a) și la articolul 4 și alta decât achiziția de mijloace de transport noi sau de produse supuse accizelor, efectuata de către o persoană impozabilă pentru activitățile sale agricole, forestiere sau de pescuit supuse regimului forfetar comun pentru producatori agricoli sau de către o persoană impozabilă care efectuează doar livrări de bunuri sau prestări de servicii pentru care TVA nu este deductibilă sau de către o persoană juridică neimpozabilă.
2. Alineatul (1) litera (b) se aplică numai în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) în anul calendaristic curent, valoarea totală a achizițiilor intracomunitare de bunuri nu depășește un plafon pe care îl stabilesc statele membre, dar care nu poate fi mai mic de 10 000 EUR sau echivalentul acestei sume în monedă națională;
(b) în anul calendaristic anterior, valoarea totală a achizițiilor intracomunitare de bunuri nu a depășit plafonul prevăzut la litera (a).
Plafonul care servește ca referință constă în valoarea totală, fără TVA datorată sau plătită în statul membru din care a inceput expedierea sau transportul bunurilor, a achizițiilor intracomunitare de bunuri prevăzute la alineatul (1) litera (b).
3. Statele membre acordă persoanelor impozabile și persoanelor juridice neimpozabile eligibile în temeiul alineatului (1) litera (b) dreptul de a opta pentru regimul general prevăzut la articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i).
Statele membre stabilesc reguli detaliate pentru exercitarea opțiunii prevăzute la primul paragraf, care, în orice caz, acoperă o perioadă de doi ani calendaristici.
Articolul 4
Pe lângă operatiunile prevăzute la articolul 3, nu sunt supuse TVA următoarele operatiuni:
(a) achiziția intracomunitară de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție sau antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 1-4, atunci când vânzătorul este un comerciant persoană impozabilă care acționează ca atare și atunci când TVA a fost aplicată bunurilor în statul membru din care a inceput expedierea sau transportul acestora, în conformitate cu regimul marjei prevăzut la articolele 312-325;
(b) achiziția intracomunitară de mijloace de transport second-hand, astfel cum sunt definite la articolul 327 alineatul (3), atunci când vânzătorul este un comerciant persoană impozabilă care acționează ca atare și atunci când TVA a fost aplicată mijloacelor de transport în statul membru din care a inceput expedierea sau transportul acestora, conform regimului tranzitoriu pentru mijloace de transport second-hand;
(c) achiziția intracomunitară de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție sau antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 1-4, atunci când vânzătorul este un organizator de vânzări prin licitație publică, ce acționează ca atare, și atunci când TVA a fost aplicată bunurilor în statul membru din care a inceput expedierea sau transportul acestora, conform regimului special pentru vânzări prin licitație publică.
TITLUL II SFERĂ DE APLICARE TERITORIALĂ
Articolul 5
În sensul aplicării prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
(1) „Comunitate” și „teritoriul Comunității” înseamnă teritoriile statelor membre definite la punctul 2;
(2) „stat membru” și „teritoriul unui stat membru” înseamnă teritoriul fiecărui stat membru al Comunității căruia i se aplică Tratatul de instituire a Comunității Europene, în conformitate cu articolul 299 din tratat, cu excepția oricărui teritoriu dintre cele prevăzute la articolul 6 din prezenta directivă;
(3) „teritorii terțe” înseamnă teritoriile prevăzute la articolul 6;
(4) „țară terță” înseamnă orice stat sau teritoriu căruia nu i se aplică tratatul.
Articolul 6
1. Prezenta directivă nu se aplică următoarelor teritorii care fac parte din teritoriul vamal al
Comunității: (a) Muntele Athos; (b) Insulele Canare; (c) teritoriile franceze de peste mări; (d) Insulele Åland; (e) Insulele anglo-normande.
2. Prezenta directivă nu se aplică următoarelor teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al
Comunității: (a) Insula Heligoland; (b) teritoriul Büsingen: (c) Ceuta; (d) Melilla; (e) Livigno; (f) Campione d’Italia; (g) apele italiene ale Lacului Lugano.
Articolul 7
1. Ținând seama de convențiile și tratatele încheiate cu Franța, Regatul Unit și, respectiv, Cipru, Principatul Monaco, Insula Man și zonele Akrotiri și Dhekelia aflate sub suveranitatea Regatului Unit nu sunt considerate, în sensul aplicării prezentei directive, ca țări terțe.
2. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că operatiunile provenite din Principatul Monaco sau destinate acestui teritoriu sunt considerate operatiuni provenite din Franța sau destinate acestei țări, că operatiunile provenite din Insula Man sau destinate acestui teritoriu sunt considerate operatiuni provenite din Regatul Unit sau destinate acestei țări și că operatiunile provenite din zonele Akrotiri și Dhekelia aflate sub suveranitatea Regatului Unit sau destinate acestor zone sunt considerate operatiuni provenite din Cipru sau destinate acestei țări.
Articolul 8
În cazul în care Comisia consideră că dispozițiile prevăzute la articolele 6 și 7 nu mai sunt justificate, în special în ceea ce privește concurența loială sau resursele proprii, va prezenta Consiliului propuneri în consecință .
TITLUL III PERSOANE IMPOZABILE
Articolul 9
1. „Persoană impozabilă” înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfășoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activității respective.
Orice activitate a producătorilor, comercianților sau persoanelor care prestează servicii, inclusiv activitățile miniere și agricole și activitățile prestate în cadrul profesiunilor liberale, este considerată activitate economică”. Exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate este de asemenea considerată activitate economică.
2. Pe lângă persoanele prevăzute la alineatul (1), orice persoană care, în mod ocazional, livreaza un mijloc de transport nou, expediat sau transportat clientului de către vânzător sau client sau în numele vânzătorului sau al clientului la o destinație situată în afara teritoriului unui stat membru, dar pe teritoriul Comunității, este considerată o persoană impozabilă.
Articolul 10
Condiția prevăzută la articolul 9 alineatul (1) ca activitatea economică să fie efectuată „în mod independent” exclude de la plata TVA salariații și alte persoane în măsura în care acestea sunt legate de un angajator printr-un contract de muncă sau prin orice alte legături juridice care dau naștere relației angajator-angajat în ceea ce privește condițiile de muncă, remunerarea și răspunderea angajatorului.
Articolul 11
După consultarea comitetului consultativ pentru taxa pe valoarea adăugată (denumit în continuare „Comitetul TVA”), fiecare stat membru poate considera ca persoană impozabilă unică orice persoane stabilite pe teritoriul statului membru respectiv care, fiind independente din punct de vedere juridic, sunt strâns legate între ele prin legături financiare, economice și organizaționale.
Un stat membru care își exercită opțiunea prevăzută la primul paragraf poate adopta orice măsuri considerate necesare pentru prevenirea evaziunii fiscale sau a fraudei prin utilizarea prezentei dispoziții.
Articolul 12
1. Statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează, în mod ocazional, o operatiune legată de activitățile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf și, în special, una dintre următoarele operatiuni:
(a) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, înaintea primei ocupări;
(b) livrarea de terenuri construibile.
2. În sensul alineatului (1) litera (a), „clădire” înseamnă orice structură fixată pe pământ sau în pământ. Statele membre pot stabili modalități detaliate de aplicare a criteriului prevăzut la alineatul (1) litera (a) în cazul transformărilor de clădiri și pot stabili definiția noțiunii de „teren pe care se află o clădire”.
Statele membre pot aplica alte criterii decât cel al primei ocupări, precum perioada scursă între data terminării construcției și data primei livrări sau perioada scursă între data primei ocupări și data următoarei livrări, cu condiția ca perioadele respective să nu depășească cinci ani și, respectiv, doi ani.
3. În sensul alineatului (1) litera (b), „teren construibil” înseamnă orice teren neamenajat sau amenajat, definit ca atare de statele membre.
Articolul 13
1. Statele, autoritățile regionale și locale și alte organisme de drept public nu sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile sau operatiunile în care se angajează ca autorități publice, chiar și atunci când colectează taxe, redevențe, contribuții sau plăți în legătură cu activitățile sau operatiunile respective.
Cu toate acestea, atunci când se angajează în asemenea activități sau operatiuni, ele sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile sau operatiunile respective în măsura în care calitatea lor de persoane neimpozabile determină distorsiuni semnificative ale concurenței.
În orice caz, organismele de drept public sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile prevăzute în anexa I, cu condiția ca activitățile respective să nu fie efectuate la o scară neglijabilă.
2. Statele membre pot considera ca activități ale autorităților publice activitățile efectuate de organismele de drept public, scutite în temeiul articolelor 132, 135, 136, 371, 374 – 377, al articolului 378 alineatul (2), al articolului 379 alineatul (2) sau al articolelor 380-390.
TITLUL IV OPERATIUNI IMPOZABILE
CAPITOLUL 1 Livrarea de bunuri
Articolul 14
1. „Livrare de bunuri” înseamnă transferul dreptului de a dispune de bunuri corporale ca si proprietar.
2. Pe lângă operatiunea prevăzută la alineatul (1), fiecare dintre următoarele operatiuni este considerată livrare de bunuri:
(a) transferul, printr-un ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice sau în condițiile prevăzute de lege, al dreptului de proprietate asupra unui bun cu plata unei compensații;
(b) predarea efectivă a bunurilor în temeiul unui contract de închiriere a bunurilor pe o anumită perioadă sau de vânzare cu plată în rate a bunurilor, care prevede că, în condiții normale, dreptul de proprietate este dobândit cel mai târziu la plata ultimei rate;
(c) transferul de bunuri în temeiul unui contract de comision la cumpărare sau vânzare.
3. Statele membre pot considera predarea anumitor lucrări de construcții ca o livrare de bunuri.
Articolul 15
1. Electricitatea, gazul, căldura, agentul frigorific și produsele similare sunt considerate bunuri corporale.
2. Statele membre pot considera ca bunuri corporale următoarele:
(a) anumite drepturi asupra bunurilor imobile;
(b) drepturile reale care conferă titularului un drept de utilizare asupra bunurilor imobile;
(c) acțiunile sau interesele echivalente acțiunilor care conferă titularului de jure sau de facto drepturi de proprietate sau de posesie asupra bunurilor imobile sau a unei părți din acestea.
Articolul 16
Utilizarea de către o persoană impozabilă a bunurilor care fac parte din activele activitatii sale economice în interes propriu sau în interesul personalului său, transferul lor gratuit sau, mai general, utilizarea lor în alte scopuri decât cele legate de desfășurarea activității economice sunt considerate livrări de bunuri efectuate cu plata atunci când taxa aferenta bunurilor respective sau părților componente ale bunurilor respective a fost dedusă total sau parțial.
Cu toate acestea, utilizarea bunurilor ca eșantioane sau pentru oferirea de cadouri de mică valoare în scopul desfășurării activității nu este considerată livrare de bunuri cu plata.
Articolul 17
1. Transferul de către o persoană impozabilă a unor bunuri care fac parte din activele activitatii sale economice către un alt stat membru este considerat livrare de bunuri efectuată cu titlu oneros.
„Transfer către alt stat membru” înseamnă expedierea sau transportul de bunuri mobile corporale de către persoana impozabilă sau în numele acesteia, în scopul desfășurării activității sale, către o destinație din afara teritoriului statului membru în care se află bunurile, dar în interiorul Comunității.
2. Expedierile sau transporturile în scopul oricăreia dintre următoarele tranzacții nu sunt considerate transfer către alt stat membru:
(a) livrarea de bunuri de către persoana impozabilă pe teritoriul statului membru în care se incheie expedierea sau transportul, în condițiile stabilite la articolul 33;
(b) livrarea de bunuri, in vederea instalarii sau montarii de către furnizor sau în numele acestuia, realizata de către persoana impozabilă pe teritoriul statului membru în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor, în condițiile stabilite la articolul 36;
(c) livrarea de bunuri de către persoana impozabilă la bordul unei nave, al unei aeronave sau al unui tren în cursul unei operațiuni de transport de călători, în condițiile stabilite la articolul 37;
(d) livrarea de gaz prin sistemul de distribuție a gazelor naturale sau de electricitate, în condițiile stabilite la articolele 38 și 39;
(e) livrarea de bunuri de către persoana impozabilă pe teritoriul statului membru, în condițiile stabilite la articolele 138, 146, 147, 148, 151 sau 152;
(f) prestarea unui serviciu realizată pentru persoana impozabilă și constând în prelucrarea fizica a bunurilor în cauză efectuată pe teritoriul statului membru în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor, cu condiția ca bunurile, după prelucrare, să fie returnate persoanei impozabile respective în statul membru din care au fost expediate sau transportate inițial;
(g) utilizarea temporară a bunurilor pe teritoriul statului membru în care se incheie expedierea sau transportul acestora, în scopul prestării de servicii de către persoana impozabilă stabilită în statul membru in care a inceput expedierea sau transportul bunurilor;
(h) utilizarea temporară a bunurilor, pe o perioadă care nu depășește douăzeci și patru de luni, pe teritoriul unui alt stat membru, în care importul acelorași bunuri dintr-o țară terță în vederea utilizării lor temporare este reglementată de regimuri de admitere temporară cu scutire completă de drepturi de import.
3. În cazul în care una dintre condițiile care reglementează eligibilitatea în temeiul alineatului (2) nu mai este îndeplinită, se consideră că bunurile au fost transferate în alt stat membru. În asemenea cazuri, se consideră că transferul are loc în momentul în care condiția încetează să mai fie îndeplinită.
Articolul 18
Statele membre pot considera ca o livrare de bunuri efectuată cu plată fiecare dintre următoarele tranzacții:
(a) utilizarea de către o persoană impozabilă în scopul desfășurării activității sale economice a bunurilor produse, construite, extrase, prelucrate, cumpărate sau importate în cadrul activității respective, daca TVA aferenta bunurilor respective nu ar fi deductibilă in intregime, în cazul în care acestea ar fi achiziționate de la altă persoană impozabila;
(b) utilizarea bunurilor de către o persoană impozabilă într-un domeniu de activitate neimpozabil, daca TVA aferenta bunurilor respective a fost dedusa total sau parțial la achiziția acestora sau la utilizarea lor în conformitate cu litera (a);
(c) cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 19, păstrarea bunurilor de către o persoană impozabilă sau de către succesorii acesteia atunci când ea încetează să mai desfășoare o activitate economică impozabilă, daca TVA aferenta bunurilor respective a fost dedusa total sau parțial la achiziția acestora sau la utilizarea lor în conformitate cu litera (a).
Articolul 19
În cazul unui transfer, indiferent daca este efectuat cu plata sau nu, sau sub formă de aport la o societate, al tuturor activelor sau al unei părți a acestora, statele membre pot considera că nu a avut loc nici o livrare de bunuri și că persoana căreia îi sunt transferate bunurile este succesorul cedentului.
Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a preveni distorsionarea concurenței, în cazul în care beneficiarul este o persoană partial impozabilă. De asemenea, acestea pot adopta orice măsuri necesare pentru prevenirea evaziunii fiscale sau a fraudei prin aplicarea prezentului articol.
CAPITOLUL 2 Achiziția intracomunitară de bunuri
Articolul 20
„Achiziție intracomunitară de bunuri” înseamnă obtinerea dreptului de a dispune, ca si un proprietar, de bunuri mobile corporale expediate sau transportate catre persoana care achizitioneaza aceste bunuri, de către furnizor, sau de către persoana care achiziționează bunurile sau în numele acestora, într-un alt stat membru decât cel in care a inceput expedierea sau transportul bunurilor.
Atunci când bunurile achiziționate de o persoană juridică neimpozabilă sunt expediate sau transportate dintr-un teritoriu terț sau dintr-o țară terță și importate de persoana juridică neimpozabilă respectivă într-un alt stat membru decât cel în care este se incheie expedierea sau transportul , se consideră că bunurile au fost expediate sau transportate din statul membru de import. Statul membru respectiv acordă importatorului desemnat sau recunoscut în temeiul articolului 201 ca persoana obligata la plata TVA, o rambursare a TVA plătite pentru importul bunurilor, cu condiția ca importatorul să faca dovada faptului că achizitia sa a fost supusa TVA în statul membru în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor.
Articolul 21
Utilizarea de către o persoană impozabilă, în scopul desfășurării activității sale economice, a unor bunuri expediate sau transportate de persoana impozabilă respectivă sau în numele acesteia din alt stat membru, în care bunurile au fost produse, extrase, prelucrate, cumpărate sau achiziționate în sensul articolului 2 alineatul (1) litera (b) sau în care au fost importate de persoana impozabilă respectivă în scopul desfășurării activității sale economice este considerată o achiziție intracomunitară de bunuri efectuata cu plata.
Articolul 22
Utilizarea de către forțele armate ale unui stat care este parte la Tratatul Atlanticului de Nord, pentru uzul acestora sau pentru personalul civil care le însoțește, a unor bunuri la a caror achizitie nu s-au aplicat regulile generale de impozitare care guverneaza piața internă a unui stat membru, este considerată achiziție intracomunitară de bunuri efectuata cu plata , daca importul bunurilor în cauză nu poate beneficia de scutirea prevăzută la articolul 143 litera (h).
Articolul 23
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că o operatiune care ar fi fost considerata ca o livrare de bunuri, în cazul în care ar fi fost efectuată pe teritoriul lor de o persoană impozabilă care acționează ca atare, este considerată o achiziție intracomunitară de bunuri.
CAPITOLUL 3 Prestarea de servicii
Articolul 24
1. „Prestare de servicii” înseamnă orice operatiune care nu reprezintă o livrare de bunuri.
2. „Servicii de telecomunicații” înseamnă servicii care au ca obiect transmiterea, emiterea și recepția de semnale, inscrisuri, imagini și sunete sau de informații de orice natură prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice, inclusiv cedarea dreptului de utilizare a mijloacelor pentru astfel de transmisii, emiteri sau recepții, inclusiv furnizarea accesului la rețelele mondiale de informații.
Articolul 25
O prestare de servicii poate consta, intre altele, in una dintre următoarele operatiuni:
(a) cesiunea de bunuri necorporale, fie că fac sau nu obiectul unui titlu;
(b) obligația de a se abține de la o acțiune sau o situație sau de a tolera o acțiune sau o situație;
(c) prestarea de servicii în temeiul unui ordin emis de o autoritate publică sau în numele unei autorități publice sau în termenii legii.
Articolul 26
1. Fiecare dintre următoarele tranzacții este considerată o prestare de servicii efectuată cu plata:
(a) folosirea bunurilor care fac parte din activele utilizate in cadrul unei activitati economice pentru nevoile personale ale unei persoane impozabile sau ale personalului acesteia sau, mai general, în alte scopuri decât pentru desfășurarea activității sale, atunci când TVA aferenta bunurilor respective a fost dedusa total sau parțial;
(b) prestarea de servicii efectuată cu titlu gratuit de către o persoană impozabilă pentru nevoile sale personale sau ale personalului său sau, mai general, în alte scopuri decât pentru desfășurarea activității sale.
2. Statele membre pot deroga de la alineatul (1), cu condiția ca derogarea respectivă să nu conducă la denaturări ale concurenței.
Articolul 27
Pentru a preveni denaturarea concurenței și după consultarea Comitetului TVA, statele membre pot asimila unei prestari de servicii efectuate cu plata, prestarea de către o persoană impozabilă a unui serviciu în scopul desfășurării activității sale economice, daca TVA aferenta unui astfel de serviciu nu ar fi deductibilă in intregime în cazul în care serviciul ar fi prestat de o altă persoană impozabilă.
Articolul 28
Atunci când o persoană impozabilă care acționează în nume propriu, dar în contul unei alte persoane ia parte la o prestare de servicii, se consideră că ea a primit și a prestat ea însăși serviciile respective.
Articolul 29
Articolul 19 se aplică în mod similar prestărilor de servicii.
CAPITOLUL 4 Importul de bunuri
Articolul 30
„Import de bunuri” înseamnă intrarea în Comunitate a unor bunuri care nu se află în liberă circulație în sensul articolului 24 din Tratat.
Pe lângă operatiunea prevăzută la primul paragraf, este considerată import de bunuri și intrarea în Comunitate a bunurilor care se află în liberă circulație, provenite dintr-un teritoriu terț care face parte din teritoriul vamal al Comunității.
TITLUL V LOCUL OPERATIUNILOR IMPOZABILE
CAPITOLUL 1 Locul livrării de bunuri
Secțiunea 1 Livrarea de bunuri fără transport
Articolul 31
În cazul în care bunurile nu sunt expediate sau transportate, locul livrării este considerat a fi locul unde se găsesc bunurile la momentul la care este efectuată livrarea.
Secțiunea 2 Livrarea de bunuri cu transport
Articolul 32
Atunci când bunurile sunt expediate sau transportate de furnizor sau de client sau de o terță persoană, locul livrării este considerat a fi locul unde se găsesc bunurile la momentul la care începe expedierea sau transportul bunurilor către client.
Cu toate acestea, în cazul în care expedierea sau transportul bunurilor începe într-un teritoriu terț sau într-o țară terță, atât locul livrării de către importatorul desemnat sau recunoscut în temeiul articolului 201 ca fiind persoana obligata la plata TVA, cât și locul oricărei livrări ulterioare sunt considerate a fi situate în statul membru de import al bunurilor.
Articolul 33
1. Prin derogare de la articolul 32, locul livrării de bunuri expediate sau transportate de furnizor sau în numele acestuia dintr-un alt stat membru decât cel în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor, este considerat a fi locul unde se află bunurile la momentul la care se încheie expedierea sau transportul bunurilor la client, în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) livrarea de bunuri este efectuată pentru o persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă ale cărei achiziții intracomunitare de bunuri nu sunt supuse TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau pentru orice altă persoană neimpozabilă;
(b) bunurile livrate nu sunt mijloace de transport noi sau bunuri livrate după asamblare sau instalare, cu sau fără funcționare de probă, de către furnizor sau în numele acestuia.
2. În cazul în care bunurile livrate sunt expediate sau transportate dintr-un teritoriu terț sau dintr-o țară terță și importate de furnizor într-un alt stat membru decât cel în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor la client, se consideră că bunurile au fost expediate sau transportate din statul membru de import.
Articolul 34
1. În cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiții, articolul 33 nu se aplică livrărilor de bunuri care sunt expediate sau transportate în totalitate în același stat membru, atunci când statul membru respectiv este cel în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor:
(a) bunurile livrate nu sunt produse supuse accizelor;
(b) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor respective efectuate în condițiile stabilite la articolul 33 în statul membru în cauză nu depășește în nici un an calendaristic 100 000 EUR sau echivalentul acestei sume în moneda națională;
(c) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor de bunuri, altele decât produsele supuse accizelor, efectuate în condițiile stabilite la articolul 33 în statul membru în cauză nu au depășit în anul calendaristic anterior 100 000 EUR sau echivalentul acestei sume în moneda națională.
2. Statul membru pe teritoriul căruia se află bunurile în momentul la care se încheie expedierea sau transportul acestora la client poate limita plafonul prevăzut la alineatul (1) la 35 000 EUR sau la echivalentul acestei sume în monedă națională, în cazul în care statul membru respectiv considera că plafonul de 100 000 EUR ar putea provoca distorsiuni semnificative ale concurenței.
Statele membre care își exercită opțiunea prevăzută la primul paragraf adoptă măsurile necesare pentru a informa în mod corespunzător autoritățile publice competente ale statului membru din care incepe expedierea sau transportul bunurilor.
3. Comisia prezintă Consiliului, de îndată ce este posibil, un raport privind funcționarea plafonului special de 35 000 EUR prevăzut la alineatul (2), însoțit, după caz, de propuneri corespunzătoare.
4. Statul membru pe al cărui teritoriu se află bunurile la momentul la care începe expedierea sau transportul lor acordă persoanelor impozabile care efectuează livrări de bunuri ce pot beneficia de dispozițiile alineatului (1) dreptul de a opta ca locul livrării bunurilor să fie stabilit în conformitate cu articolul 33.
Statele membre respective stabilesc modalitățile de exercitare a opțiunii prevăzute la primul paragraf, care acoperă în orice caz doi ani calendaristici.
Articolul 35
Articolele 33 și 34 nu se aplică livrărilor de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție sau antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 1-4, și nici livrărilor de mijloace de transport second-hand, astfel cum sunt definite la articolul 327 alineatul (3), supuse TVA în conformitate cu regimurile speciale relevante.
Articolul 36
În cazul în care bunurile expediate sau transportate de furnizor, de client sau de o terță persoană sunt instalate sau asamblate, cu sau fără funcționare de probă, de catre furnizor sau în numele acestuia, locul livrării este considerat a fi locul unde bunurile sunt instalate sau asamblate.
În cazul în care instalarea sau asamblarea este efectuată într-un alt stat membru decât cel al furnizorului, statul membru pe al cărui teritoriu este efectuată instalarea sau montarea adoptă măsurile necesare pentru a evita dubla impozitare în statul membru respectiv.
Secțiunea 3 Livrarea de bunuri la bordul navelor, aeronavelor sau trenurilor
Articolul 37
1. În cazul în care bunurile sunt livrate la bordul navelor, aeronavelor sau trenurilor pe parcursul unui transport de călători efectuat în Comunitate, locul livrării este considerat a fi punctul de plecare al transportului de călători.
2. În sensul alineatului (1), „partea unui transport de călători efectuat în Comunitate” înseamnă partea unui transport efectuat, fără o escală în afara Comunității, între punctul de plecare și punctul de sosire al transportului de călători.
„Locul de plecare al unui transport de călători” înseamnă primul punct de îmbarcare a călătorilor prevăzut în Comunitate, eventual după o oprire în afara Comunității.
„Locul de sosire al unui transport de călători” înseamnă ultimul punct de debarcare prevăzut în Comunitate pentru călătorii care s-au îmbarcat în interiorul Comunitatii, eventual înaintea unei opriri în afara Comunității.
În cazul unei transport dus-întors, traseul de retur este considerat o operațiune separată de transport.
3. Comisia prezintă Consiliului, de îndată ce este posibil, un raport, însoțit, după caz, de propuneri corespunzătoare, privind locul impozitării livrării de bunuri destinate consumului la bord și al prestării de servicii, inclusiv servicii de restaurant, pentru călătorii aflati la bordul navelor, aeronavelor sau trenurilor.
Până la adoptarea propunerilor menționate la primul paragraf, statele membre pot scuti sau pot continua să scutească, cu drept de deducere a TVA plătite în etapa anterioară, livrările de bunuri destinate consumului la bord pentru care locul impozitării este stabilit în conformitate cu alineatul (1).
Secțiunea 4 Livrarea de bunuri prin sistemele de distribuție
Articolul 38
1. În cazul livrărilor de gaz prin intermediul sistemului de distribuție a gazelor naturale sau de electricitate către un comerciant persoană impozabilă, locul livrării este considerat a fi locul unde comerciantul persoană impozabilă respectiv și-a stabilit sediul activității sale economice sau locul unde dispune de un sediu fix pentru care sunt livrate bunurile sau, în absența unui astfel de sediu al activității sale sau a unui sediu fix, locul unde își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită.
2. În sensul alineatului (1), „comerciant persoană impozabilă” înseamnă o persoană impozabilă a cărei activitate principală legată de cumpărarile de gaz sau electricitate constă în revânzarea acestor produse și al cărei consum propriu de astfel de produse este neglijabil.
Articolul 39
În cazul livrării de gaz prin sistemul de distribuție a gazelor naturale sau de electricitate, care nu intră sub incidența articolului 38, locul livrării respective este considerat a fi locul unde clientul utilizează si consumă efectiv bunurile.
Atunci când gazul sau electricitatea nu sunt in totalitate consumate efectiv de client, se consideră că bunurile neconsumate respective au fost utilizate și consumate la locul unde clientul și-a stabilit sediul activității economice sau unde dispune de un sediu fix pentru care sunt livrate bunurile. În absența unui astfel de sediu al activității sale sau a unui sediu fix, locul utilizării și consumului bunurilor de către client este considerat a fi locul unde acesta își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită.
CAPITOLUL 2
Locul unei achiziții intracomunitare de bunuri
Articolul 40
Locul unei achiziții intracomunitare de bunuri este considerat a fi locul unde se încheie expedierea sau transportul bunurilor catre persoana care le achiziționează.
Articolul 41
Fără să contravina articolului 40, locul unei achiziții intracomunitare de bunuri menționate la articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i) este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis numărul de identificare in scopuri de TVA sub care a efectuat achiziția persoana care a achiziționat bunurile, cu excepția cazului în care persoana care achiziționează bunurile dovedeste că achizitia a fost supusa TVA în conformitate cu articolul 40.
În cazul în care achiziția este supusa TVA în conformitate cu primul paragraf, ulterior în temeiul articolului 40 achiziția fiind supusa TVA în statul membru în care se incheie transportul sau expeditia bunurilor, baza de impozitare se reduce în mod corespunzător în statul membru care a emis numărul de identificare in scopuri de TVA sub care a efectuat achiziția persoana care a achiziționat bunurile.
Articolul 42
Articolul 41 primul paragraf nu se aplică și se consideră că TVA a fost aplicată achiziției intracomunitare de bunuri în conformitate cu articolul 40 atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) persoana care a achiziționat bunurile dovedeste că a efectuat achiziția intracomunitară în scopul unei livrări ulterioare, pe teritoriul statului membru identificat în conformitate cu articolul 40, pentru care persoana căreia îi sunt livrate bunurile a fost desemnată ca persoana obligată la plata TVA în conformitate cu articolul 197;
(b) persoana care a achiziționat bunurile a îndeplinit obligațiile prevăzute la articolul 265
privind depunerea declarației recapitulative.
CAPITOLUL 3 Locul prestării de servicii
Secțiunea 1 Normă generală
Articolul 43
Locul prestării de servicii este considerat a fi locul unde prestatorul și-a stabilit sediul activității sale economice sau locul unde dispune de un sediu fix de la care este prestat serviciul sau, în absența unui astfel de sediu al activității sale sau a unui sediu fix, locul unde își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită.
Secțiunea 2 Dispoziții speciale
Subsecțiunea 1 Prestarea de servicii de către intermediari
Articolul 44
Locul prestării de servicii de către un intermediar care acționează în numele și în contul altei persoane, alta decât cele prevăzute la articolele 50 și 54 și la articolul 56 alineatul (1), este locul în care este efectuată tranzacția principală în conformitate cu prezenta directivă.
Cu toate acestea, în cazul în care clientul serviciilor prestate de intermediar este identificat în scopuri de TVA într-un alt stat membru decât cel pe al cărui teritoriu este efectuată operatiunea respectivă, locul prestării de servicii de către intermediar este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Subsecțiunea 2 Prestarea de servicii în legătură cu bunuri imobile
Articolul 45
Locul prestării de servicii în legătură cu bunuri imobile, inclusiv serviciile agenților și experților imobiliari, și serviciile de pregătire și coordonare a lucrărilor de construcții, precum serviciile prestate de arhitecți sau de societățile care asigură supravegherea pe șantier este locul unde este situat bunul imobil respectiv.
Subsecțiunea 3 Prestarea de servicii de transport
Articolul 46
Locul prestării de servicii de transport altele decât transportul intracomunitar de bunuri este locul unde are loc transportul, în funcție de distanțele parcurse.
Articolul 47
Locul prestării de servicii de transport intracomunitar de bunuri este locul de plecare al transportului. Cu toate acestea, în cazul în care transportul intracomunitar de bunuri este prestat unor clienți identificati în scopuri de TVA într-un alt stat membru decât cel de plecare al transportului, locul prestării este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Articolul 48
„Transport intracomunitar de bunuri” înseamnă orice transport de bunuri pentru care locul de plecare și locul de sosire sunt situate pe teritoriile a două state membre diferite.
„Locul de plecare” înseamnă locul unde începe efectiv transportul bunurilor, indiferent de distanțele parcurse pentru a ajunge la locul unde se gasesc bunurile.
„Locul de sosire” înseamnă locul unde se încheie efectiv transportul de bunuri.
Articolul 49
Transportul de bunuri pentru care locul de plecare și locul de sosire sunt situate pe teritoriul aceluiași stat membru este considerat transport intracomunitar de bunuri atunci când transportul respectiv este legat direct de un transport de bunuri pentru care locul de plecare și locul de sosire sunt situate pe teritoriile a două state membre diferite.
Articolul 50
Locul prestării de servicii de către un intermediar, care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când intermediarul intervine in prestarea serviciilor de transport intracomunitar de bunuri, este locul de plecare al transportului.
Cu toate acestea, atunci când clientul serviciilor prestate de intermediar este identificat în scopuri de TVA în alt stat membru decât cel de plecare al transportului, locul prestării de servicii de către intermediar este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Articolul 51
Statele membre pot să nu aplice TVA părții din transportul intracomunitar de bunuri care traversează ape ce nu fac parte din teritoriul Comunității.
Subsecțiunea 4 Prestarea de servicii culturale și similare, servicii auxiliare transportului sau servicii în legătură cu bunurile mobile corporale
Articolul 52
Locul prestării următoarelor servicii este locul unde serviciile sunt efectiv prestate:
(a) activități culturale, artistice, sportive, științifice, educative, de divertisment sau activități similare, inclusiv activitățile organizatorilor de astfel de activități, și, după caz, servicii auxiliare;
(b) activități auxiliare transportului, precum încărcarea, descărcarea, manipularea și activități similare;
(c) evaluări ale bunurilor mobile corporale sau lucrări efectuate asupra acestor bunuri.
Articolul 53
Prin derogare de la articolul 52 litera (b), locul prestării de servicii care implică activități auxiliare transportului intracomunitar de bunuri, efectuate pentru clienți identificati în scopuri de TVA într-un alt stat membru decât cel pe al cărui teritoriu sunt desfășurate efectiv activitățile, este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Articolul 54
Locul prestării de servicii de către un intermediar, care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când intermediarul participă la prestarea de servicii constând din activități auxiliare transportului intracomunitar de bunuri este locul unde sunt desfășurate efectiv activitățile auxiliare.
Cu toate acestea, atunci când clientul serviciilor prestate de intermediar este identificat în scopuri de TVA în alt stat membru decât cel pe al cărui teritoriu sunt desfășurate efectiv activitățile auxiliare, locul prestării de servicii de către intermediar este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Articolul 55
Prin derogare de la articolul 52 litera (c), locul prestării de servicii care implică evaluări ale bunurilor mobile corporale sau lucrări asupra acestor bunuri, efectuate pentru clienți identificati în scopuri de TVA într-un alt stat membru decât cel pe al cărui teritoriu sunt prestate efectiv serviciile, este considerat a fi situat pe teritoriul statului membru care a emis clientului numărul de identificare in scopuri de TVA sub care i-a fost prestat serviciul.
Derogarea prevăzută la primul paragraf se aplică doar atunci când bunurile sunt expediate sau transportate din statul membru în care serviciile au fost prestate efectiv.
Subsecțiunea 5 Prestarea de servicii diverse
Articolul 56
1. Locul prestării următoarelor servicii unor clienți stabiliți în afara Comunității sau unor persoane impozabile stabilite în Comunitate, dar într-o țară diferită de cea a prestatorului este locul unde clientul și-a stabilit sediul activității sale economice sau locul unde are un sediu fix pentru care este prestat serviciul sau, în absența unui astfel de loc, locul unde își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită:
(a) transferurile și cesiunile de drepturi de autor, brevete, licențe, mărci de comerț și alte drepturi similare;
(b) serviciile de publicitate;
(c) serviciile prestate de consultanți, ingineri, birourile de consultanță, avocați, contabili și alte servicii similare, precum și prelucrările de date și furnizarea de informații;
(d) obligațiile de a se abține de la desfășurarea, totală sau parțială, a unei activități economice sau a unui drept prevăzut la prezentul alineat;
(e) operatiunile bancare, financiare și de asigurări, inclusiv de reasigurări, cu excepția închirierii de seifuri;
(f) punerea la dispoziție de personal;
(g) închirierea de bunuri mobile corporale, cu excepția tuturor mijloacelor de transport;
(h) acordarea accesului la sistemele de distribuție a gazelor naturale și a electricității și prestarea de servicii de transport sau de transmitere prin aceste sisteme, precum și prestarea de alte servicii direct legate de acestea;
(i) serviciile de telecomunicații;
(j) serviciile de radiodifuziune și televiziune;
(k) serviciile prestate pe cale electronica, precum cele prevăzute în anexa II;
(l) prestarea de servicii de către intermediari, care acționează în numele și în contul altor persoane, atunci când intermediarii respectivi intervin în prestarea serviciilor prevăzute la prezentul alineat.
2. Atunci când prestatorul unui serviciu și clientul comunică prin poștă electronică, aceasta nu înseamnă în sine că serviciul prestat este un serviciu prestat pe cale electronica în sensul alineatului (1) litera (k).
3. Alineatul (1) literele (j) și (k) și alineatul (2) se aplică până la 31 decembrie 2006.
Articolul 57
1. Atunci când serviciile prevăzute la articolul 56 alineatul (1) litera (k) sunt prestate unor persoane neimpozabile stabilite într-un stat membru sau care își au domiciliul stabil sau reședința obișnuită într-un stat membru, de către o persoană impozabilă care și-a stabilit sediul activității sale economice în afara Comunității sau care are un sediu fix în afara Comunității de la care este prestat serviciul sau care, în absența unui astfel de sediu al activității sale sau a unui sediu fix, își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită în afara Comunității, locul prestării este locul unde persoana neimpozabilă este stabilită sau locul unde își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită.
2. Alineatul (1) se aplică până la 31 decembrie 2006.
Subsecțiunea 6 Criteriul utilizării și exploatării efective
Articolul 58
Pentru a evita dubla impozitare, neimpozitarea sau denaturarea concurenței, statele membre pot considera, în ceea ce privește prestarea de servicii prevăzute la articolul 56 alineatul (1) și închirierea de mijloace de transport:
(a) locul prestării tuturor serviciilor respective sau a unora dintre ele, în cazul în care este situat pe teritoriul lor, ca fiind situat în afara Comunității, atunci când utilizarea și exploatarea efective ale serviciilor au loc în afara Comunității;
(b) locul prestării tuturor serviciilor respective sau a unora dintre ele, în cazul în care este situat în afara Comunității, ca fiind situat pe teritoriul lor, atunci când utilizarea și exploatarea efective ale serviciilor au loc pe teritoriul lor.
Cu toate acestea, prezenta dispoziție nu se aplică serviciilor prevăzute la articolul 56 alineatul
(1) litera (k), atunci când serviciile respective sunt prestate unor persoane neimpozabile.
Articolul 59
1. Statele membre aplică articolul 58 litera (b) serviciilor de telecomunicații prestate persoanelor neimpozabile stabilite într-un stat membru sau care își au domiciliul stabil sau reședința obișnuită într-un stat membru de către o persoană impozabilă care și-a stabilit sediul activității sale economice în afara Comunității sau care dispune de sediu fix în afara Comunității de la care sunt prestate serviciile sau care, în absența unui astfel de sediu al activității sale economice sau a unui sediu fix, își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită în afara Comunității.
2. Până la 31 decembrie 2006, statele membre aplică articolul 58 litera (b) serviciilor de radiodifuziune și televiziune, prevăzute la articolul 56 alineatul (1) litera (j), prestate unor persoane neimpozabile stabilite într-un stat membru sau care își au domiciliul stabil sau reședința obișnuită într-un stat membru de către o persoană impozabilă care și-a stabilit sediul activității sale economice în afara Comunității sau care dispune de un sediu fix în afara Comunității de la care sunt prestate serviciile sau care, în absența unui astfel de sediu al activitatii sale economice sau a unui sediu fix, își are domiciliul stabil sau reședința obișnuită în afara Comunității.
CAPITOLUL 4 Locul importului de bunuri
Articolul 60
Locul importului de bunuri este statul pe al cărui teritoriu se află bunurile la momentul intrării lor în Comunitate.
Articolul 61
Prin derogare de la articolul 60, în cazul în care, la intrarea în Comunitate, bunurile care nu se află în liberă circulație intră sub unul dintre regimurile sau se află în una dintre situațiile prevăzute la articolul 156 sau sub regimuri de admitere temporară cu scutire totală de drepturi de import sau sub regimuri de tranzit extern, locul importului bunurilor respective este statul membru pe al cărui teritoriu bunurile nu mai intră sub incidența regimurilor sau situațiilor respective.
În mod similar, în cazul în care, la intrarea în Comunitate, bunurile care se află în liberă circulație sunt plasate intr-unul dintre regimurile sau se află în una dintre situațiile prevăzute la articolele 276 și 277, locul importului este statul membru pe al cărui teritoriu bunurile nu mai intră sub incidența regimurilor sau situațiilor respective.
TITLUL VI FAPTUL GENERATOR ȘI EXIGIBILITATEA TVA
CAPITOLUL 1 Dispoziții generale
Articolul 62
În sensul prezentei directive:
(1) „Fapt generator ” înseamnă faptul prin care sunt îndeplinite condițiile legale necesare pentru ca TVA să devină exigibilă;
(2) TVA devine „exigibilă” atunci când autoritatea fiscală dobândește în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita taxa de la persoana obligata la plata acesteia, chiar daca termenul plății poate fi amânat.
CAPITOLUL 2 Livrarea de bunuri sau prestarea de servicii
Articolul 63
Faptul generator intervine și TVA devine exigibilă atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile.
Articolul 64
1. Atunci când determină decontari sau plăți succesive, livrarea de bunuri, alta decât cea constând în închirierea de bunuri pe o anumită perioadă de timp sau vânzarea de bunuri cu plată în rate, în conformitate cu articolul 14 alineatul (2) litera (b), si prestarea de servicii sunt considerate efectuate la expirarea perioadelor la care se referă decontarile sau plățile respective.
2. Statele membre pot prevedea că, în anumite cazuri, livrarea continuă de bunuri sau prestarea continuă de servicii pe o anumită perioadă de timp se consideră efectuată la intervale de cel puțin un an.
Articolul 65
În cazul în care plata este făcută inainte de livrarea bunurilor sau prestarea de servicii, TVA devine exigibilă la încasarea plății și la suma încasată.
Articolul 66
Prin derogare de la articolele 63, 64 și 65, statele membre pot prevedea ca TVA să devină exigibilă, pentru anumite operatiuni sau anumite categorii de persoane impozabile, la unul din următoarele momente:
(a) cel târziu la momentul emiterii facturii;
(b) cel târziu la momentul încasării plății;
(c) atunci când nu se emite o factură sau când aceasta este emisă târziu, într-un termen determinat de la data la care intervine faptul generator .
Articolul 67
1. Atunci când, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul 138, bunurile expediate sau transportate într-un alt stat membru decât cel în care începe expedierea sau transportul bunurilor sunt livrate in regim de scutire de TVA sau atunci când bunurile sunt transferate in regim de scutire de TVA într-un alt stat membru de către o persoană impozabilă în scopul desfășurării activității sale economice, TVA devine exigibilă în cea de a 15-a zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator.
2. Prin derogare de la alineatul (1), TVA devine exigibilă la emiterea facturii prevăzute la articolul 220, în cazul în care factura este emisă înainte de cea de a 15-a zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator .
CAPITOLUL 3 Achiziția intracomunitară de bunuri
Articolul 68
Faptul generator intervine atunci când este efectuată achiziția intracomunitară de bunuri.
Achiziția intracomunitară de bunuri este considerată a fi efectuată atunci când livrarea de bunuri similare pe teritoriul statului membru respectiv este considerată a fi efectuată.
Articolul 69
1. În cazul achiziției intracomunitare de bunuri, TVA devine exigibilă în cea de a 15-a zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator.
2. Prin derogare de la alineatul (1), TVA devine exigibilă la emiterea facturii prevăzute la articolul 220, în cazul în care factura este emisă înainte de cea de a 15-a zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator.
CAPITOLUL 4
Importul de bunuri
Articolul 70
Faptul generator intervine și TVA devine exigibilă atunci când bunurile sunt importate.
Articolul 71
1. Atunci când, la introducerea în Comunitate, bunurile sunt plasate intr-unul dintre regimurile sau se află în una dintre situațiile prevăzute la articolele 156, 276 și 277 sau sub regimuri de admitere temporară cu scutire totală de drepturi de import sau sub regimuri de tranzit extern, faptul generator intervine și TVA devine exigibilă doar în momentul în care bunurile nu mai intră sub incidența regimurilor sau situațiilor respective.
Cu toate acestea, atunci când bunurile importate sunt supuse taxelor vamale, taxelor agricole sau unor taxe cu efect echivalent stabilite în cadrul unei politici comune, faptul generator intervine si TVA devine exigibilă în momentul în care intervine faptul generator privind taxele respective si taxele respective devin exigibile.
2. Atunci când bunurile importate nu sunt supuse nici uneia dintre taxele prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf, statele membre aplică, în ceea ce privește faptul generator și momentul la care TVA devine exigibilă, dispozițiile în vigoare care reglementează taxele vamale.
TITLUL VII BAZĂ DE IMPOZITARE
CAPITOLUL 1 Definiție
Articolul 72
În sensul prezentei directive, „valoare de piață” înseamnă suma totală pe care, pentru obținerea bunurilor sau serviciilor în cauză la momentul respectiv, un client aflat în aceeași etapă de comercializare la care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii ar trebui să o plătească în condiții de concurență loială, unui furnizor sau prestator independent de pe teritoriul statului membru în care livrarea sau prestarea este supusă taxei.
Atunci când nu poate fi stabilită o livrare de bunuri sau o prestare de servicii comparabilă, „valoarea de piață” înseamnă:
(1) pentru bunuri, o sumă care nu este mai mică decât prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilit la momentul livrării;
(2) pentru servicii, o sumă care nu este mai mică decât costurile complete ale persoanei impozabile pentru prestarea serviciului.
CAPITOLUL 2 Livrarea de bunuri sau prestarea de servicii
Articolul 73
Pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, altele decât cele prevăzute la articolele 74-
77, baza de impozitare include toate elementele care reprezintă contrapartida obținuta sau care urmează să fie obținuta de către furnizor sau prestator, în schimbul livrării sau al prestării, de la client sau de la un terț, inclusiv subvenții direct legate de prețul livrării sau al prestării.
Articolul 74
Atunci când o persoană impozabilă utilizează sau dispune de bunuri care fac parte din activele activitatii economice sau atunci când bunurile sunt deținute de o persoană impozabilă sau de către succesorii acesteia după ce activitatea sa economică impozabilă încetează, în conformitate cu articolele 16 și 18, baza de impozitare este prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilite la momentul la care are loc utilizarea, dispunerea sau păstrarea.
Articolul 75
Pentru prestarea de servicii, prevăzută la articolul 26, atunci când bunurile care fac parte din activele unei activitati economice sunt utilizate în scopuri personale sau serviciile sunt efectuate cu titlu gratuit, baza de impozitare este reprezentată de costul complet al persoanei impozabile pentru prestarea serviciilor.
Articolul 76
Pentru livrarea de bunuri constând într-un transfer în alt stat membru, baza de impozitare este prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilite la momentul efectuării transferului.
Articolul 77
Pentru prestarea de către o persoană impozabilă a unui serviciu în scopul desfășurării activității sale economice, în conformitate cu articolul 27, baza de impozitare este reprezentată de valoarea de piață a serviciului prestat.
Articolul 78
Baza de impozitare include următoarele elemente:
(a) impozite și taxe, cu excepția TVA-ului insusi;
(b) cheltuieli accesorii cum sunt: comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare, solicitate de furnizor/prestator cumparatorului sau beneficiarului.
În sensul primului paragraf litera (b), statele membre pot considera drept cheltuieli accesorii cheltuielile care fac obiectul unei intelegeri separate.
Articolul 79
Baza de impozitare nu include următoarele elemente:
(a) reduceri de preț cu titlu de sconturi pentru plată anticipată;
(b) reduceri de pret si rabaturi acordate clientului și obținute de acesta la momentul livrării;
(c) sume primite de o persoană impozabilă de la client, reprezantand decontarea cheltuielilor efectuate în numele și în contul clientului și înregistrate în contabilitate într-un cont tranzitoriu.
Este necesar ca persoana impozabilă să faca dovada sumei efective a cheltuielilor prevăzute la primul paragraf litera (c) și nu poate deduce TVA care ar putea fi eventual aplicată acestora.
Articolul 80
1. Pentru a preveni evaziunea fiscală sau frauda, statele membre pot adopta măsuri în oricare dintre următoarele cazuri pentru a se asigura că, pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii care implică familia sau legături personale apropiate, legături organizaționale, de proprietate, de afiliere, financiare sau juridice, astfel cum sunt definite de statul membru, baza de impozitare este considerată valoarea de piață:
(a) atunci când contrapartida este mai mică decât valoarea de piață liberă, iar beneficiarul livrării sau al prestării nu are drept complet de deducere în temeiul articolelor 167-171 și articolelor 173-177;
(b) atunci când contrapartida este mai mică decât valoarea de piață, iar furnizorul sau prestatorul nu are un drept complet de deducere în temeiul articolelor 167-171 și articolelor 173-177, iar livrarea sau prestarea este supusă unei scutiri în temeiul articolelor 132, 135, 136, 371, 375, 376, 377, articolului 378 alineatul (2), articolului 379 alineatul (2) sau articolelor 380-390;
(c) atunci când contrapartida este mai mare decât valoarea de piață, iar furnizorul sau prestatorul nu are drept complet de deducere în temeiul articolelor 167-171 și articolelor 173-177.
În sensul primului paragraf, legăturile juridice pot include relația dintre un angajator și un angajat sau familia angajatului sau orice alte persoane care îi sunt apropiate.
2. Atunci când statele membre își exercită opțiunea prevăzută la alineatul (1), ele pot restricționa categoriile de furnizori/prestatori sau beneficiari cărora li se aplică măsurile.
3. Statele membre informează Comitetul TVA cu privire la măsurile legislative naționale adoptate în temeiul alineatului (1), în măsura în care nu sunt măsuri autorizate de Consiliu înainte de 13 august 2006 în conformitate cu articolul 27 alineatele (1)-(4) din Directiva 77/388/CEE și care sunt menținute în temeiul alineatului (1) din prezentul articol.
Articolul 81
Statele membre care, la 1 ianuarie 1993, nu își exercitau opțiunea în temeiul articolului 98 de a aplica o cotă redusă pot prevedea, în cazul în care își exercită opțiunea în temeiul articolului 89, că, pentru livrarea de obiecte de artă, prevăzută la articolul 103 alineatul (2), este necesar ca baza de impozitare să fie egală cu o fracțiune din suma stabilită în conformitate cu articolele 73, 74, 76, 78 și 79.
Fracțiunea prevăzută la primul paragraf este stabilită astfel încât TVA astfel datorată să fie egală cu cel puțin 5% din suma stabilită în conformitate cu articolele 73, 74, 76, 78 și 79.
Articolul 82
Statele membre pot prevedea că, pentru livrarea de bunuri și prestarea de servicii, este necesar ca baza de impozitare să includă valoarea aurului de investiții scutit în sensul articolului 346, care a fost furnizat de client pentru a fi utilizat ca bază de prelucrare și care, drept urmare, își pierde calitatea de aur de investiții scutit atunci când bunurile sunt livrate și serviciile sunt prestate. Valoarea care se utilizează este valoarea de piață a aurului de investiții la momentul la care bunurile sunt livrate și serviciile sunt prestate.
CAPITOLUL 3 Achiziția intracomunitară de bunuri
Articolul 83
Pentru achiziția intracomunitară de bunuri, baza de impozitare se stabilește în funcție de aceleasi elemente utilizate în conformitate cu capitolul 1 în scopul determinării bazei de impozitare pentru livrarea acelorași bunuri pe teritoriul statului membru în cauză. În cazul operatiunilor considerate achiziții intracomunitare de bunuri, prevăzute la articolele 21 și 22, baza de impozitare este reprezentată de prețul de cumpărare al bunurilor sau al unor bunuri similare sau, în absența unui preț de cumpărare, prețul de cost, stabilite la momentul livrării.
Articolul 84
1. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că accizele datorate sau plătite de persoana care efectuează achiziția intracomunitară a unui produs supus accizelor sunt incluse în baza de impozitare în conformitate cu articolul 78 primul paragraf litera (a).
2. Atunci când, după efectuarea achiziției intracomunitare de bunuri, persoana care a achiziționat bunurile obține o rambursare a accizelor plătite în statul membru în care a început expedierea sau transportul bunurilor, baza de impozitare este redusă în mod corespunzător în statul membru pe al cărui teritoriu s-a efectuat achiziția.
CAPITOLUL 4 Importul de bunuri
Articolul 85
Pentru importurile de bunuri, baza de impozitare este valoarea în vamă, stabilită în conformitate cu dispozițiile comunitare în vigoare.
Articolul 86
1. Baza de impozitare include următoarele elemente, în măsura în care acestea nu sunt deja incluse:
(a) orice taxe, impozite, comisioane și alte taxe datorate în afara statului membru de import și cele datorate ca urmare a importului, exceptând TVA care este percepută;
(b) cheltuieli accesorii, precum comisioane, cheltuieli de ambalare, transport și asigurare, care intervin până la primul loc de destinație pe teritoriul statului membru de import, precum și cele care decurg din transportul către alt loc de destinație din Comunitate, în cazul în care locul respectiv este cunoscut la momentul apariției faptului generator.
2. În sensul alineatului (1) litera (b), „primul loc de destinație” înseamnă locul menționat pe scrisoarea de trăsură sau pe orice alt document in baza caruia bunurile sunt importate în statul membru de import. În cazul în care nu există o asemenea mențiune, primul loc de destinație este considerat a fi locul primului transfer al încărcăturii în statul membru de import.
Articolul 87
Baza de impozitare nu include următoarele elemente:
(a) reduceri de preț cu titlu de sconturi pentru plată anticipată;
(b) reduceri de pret si rabaturi acordate clientului și obținute de catre acesta la momentul importului.
Articolul 88
Atunci când bunurile exportate temporar din Comunitate sunt reimportate după ce au suferit, în afara Comunității, procese de reparație, prelucrare, adaptare, confecționare sau reprelucrare, statele membre iau măsuri pentru a se asigura că regimul fiscal al bunurilor în scopuri de TVA este același cu cel aplicabil în cazul în care procesele de reparație, prelucrare, adaptare, confecționare sau reprelucrare ar fi fost efectuate pe teritoriul lor.
Articolul 89
Statele membre care, la 1 ianuarie 1993, nu își exercitau opțiunea în temeiul articolului 98 de a aplica o cotă redusă pot prevedea că, pentru importul de opere de artă, obiecte de colecție și antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 2, 3 și 4, este necesar ca baza de impozitare să fie egală cu o fracțiune din suma stabilită în conformitate cu articolele 85, 86 și 87.
Fracțiunea prevăzută la primul alineat este stabilită in asa fel încât TVA astfel datorată să fie egală cu cel puțin 5% din suma stabilită în conformitate cu articolele 85, 86 și 87.
CAPITOLUL 5 Dispoziții diverse
Articolul 90
1. În cazul anulării, refuzului sau neplății totale sau parțiale sau atunci când prețul este redus după efectuarea livrării, baza de impozitare este redusă în mod corespunzător în condițiile stabilite de statele membre.
2. În cazul neplății totale sau parțiale, statele membre pot face derogare de la alineatul (1).
Articolul 91
1. Atunci când elementele utilizate pentru stabilirea bazei de impozitare la import sunt exprimate într-o altă monedă decât cea a statului membru în care este efectuată evaluarea, cursul de schimb se stabilește în conformitate cu dispozițiile comunitare care reglementează calcularea valorii în vamă.
2. Atunci când elementele utilizate pentru stabilirea bazei de impozitare a unei alte operatiuni decât importul de bunuri sunt exprimate într-o altă monedă decât cea a statului membru în care este efectuată evaluarea, cursul de schimb aplicabil este ultimul curs de vânzare înregistrat, la momentul la care TVA devine exigibilă, pe piața valutară sau pe piețele valutare cele mai reprezentative ale statului membru în cauză sau un curs stabilit în raport cu cel de pe piața sau piețele respective, în conformitate cu normele stabilite de statul membru în cauză.
Cu toate acestea, pentru unele dintre operatiunile prevăzute la primul paragraf sau pentru anumite categorii de persoane impozabile, statele membre pot utiliza cursul de schimb stabilit în conformitate cu dispozițiile comunitare în vigoare care reglementează calcularea valorii în vamă.
Articolul 92
În ceea ce privește costurile ambalajelor returnabile, statele membre pot adopta una dintre următoarele măsuri:
(a) excluderea lor din baza de impozitare și adoptarea măsurilor necesare pentru a se asigura că suma respectivă este regularizată în cazul în care ambalajul nu este returnat;
(b) includerea lor în baza de impozitare și adoptarea măsurilor necesare pentru a se asigura că suma respectivă este regularizată în cazul în care ambalajul este efectiv returnat.
TITLUL VIII COTE
CAPITOLUL 1 Aplicarea cotelor
Articolul 93
Cota aplicabilă operatiunilor impozabile este cea în vigoare la momentul apariției faptului generator.
Cu toate acestea, în următoarele situații, cota aplicabilă este cea în vigoare la momentul la care TVA devine exigibilă:
(a) în cazurile prevăzute la articolele 65 și 66;
(b) în cazul unei achiziții intracomunitare de bunuri;
(c) pentru importul de bunuri, în cazurile prevăzute la articolul 71 alineatul (1) al doilea paragraf și la articolul 71 alineatul (2).
Articolul 94
1. Cota aplicabilă unei achiziții intracomunitare de bunuri este cea aplicabilă livrării de bunuri similare pe teritoriul statului membru.
2. Sub rezerva opțiunii prevăzute la articolul 103 alineatul (1) de aplicare a unei cote reduse la importul de opere de artă, obiecte de colecție sau antichități, cota aplicabilă importului de bunuri este cea aplicabilă livrării de bunuri similare pe teritoriul statului membru.
Articolul 95
În cazul în care cotele se modifică, statele membre pot efectua regularizări, în cazurile prevăzute la articolele 65 și 66, pentru a ține seama de cota aplicabilă la momentul la care bunurile au fost livrate sau serviciile au fost prestate.
De asemenea, statele membre pot adopta toate măsurile tranzitorii adecvate.
CAPITOLUL 2 Structura și nivelul cotelor
Secțiunea 1 Cota standard
Articolul 96
Statele membre aplică o cotă standard a TVA, care este fixată de fiecare stat membru ca procent din baza de impozitare și care este aceeași pentru livrarea de bunuri și pentru prestarea de servicii.
Articolul 97
1. De la 1 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010, cota standard nu poate fi mai mică de 15%.
2. Consiliul decide, în conformitate cu articolul 93 din Tratat, în privința nivelului cotei standard aplicate după 31 decembrie 2010.
Secțiunea 2 Cote reduse
Articolul 98
1. Statele membre pot aplica fie una, fie două cote reduse.
2. Cotele reduse se aplică numai livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii din anumite categorii.
Cotele reduse nu se aplică serviciilor prevăzute la articolul 56 alineatul (1) litera (k).
3. La aplicarea cotelor reduse prevăzute la alineatul (1) pentru categorii de bunuri, statele membre pot utiliza Nomenclatura combinată pentru a delimita în mod precis categoria în cauză.
Articolul 99
1. Cotele reduse se fixează ca procent din baza de impozitare, care nu poate fi mai mic de 5%.
2. Fiecare cotă redusă este astfel stabilită încât valoarea TVA care rezultă din aplicarea cotei să permită în mod normal deducerea completă a TVA deductibile în temeiul articolelor 167- 171 și articolelor 173-177.
Articolul 100
Pe baza unui raport al Comisiei, Consiliul revizuiește din doi în doi ani, începând din 1994, sfera de aplicare a cotelor reduse. În conformitate cu articolul 93 din Tratat, Consiliul poate decide modificarea listei de bunuri și servicii stabilite în anexa III.
Articolul 101
Până la 30 iunie 2007, Comisia prezintă Parlamentului European și Consiliului un raport de evaluare globală privind impactul cotelor reduse aplicate serviciilor prestate local, inclusiv servicii de restaurant, în special în ceea ce privește crearea de locuri de muncă, creșterea economică și buna funcționare a pieței interne, pe baza unui studiu efectuat de un grup economic de reflecție independent.
Secțiunea 3 Dispoziții speciale
Articolul 102
Statele membre pot aplica o cotă redusă livrării de gaze naturale, electricitate sau încălzire urbană, cu condiția să nu determine nici un risc de denaturare a concurenței.
Este necesar ca orice stat membru care intenționează să aplice o cotă redusă în temeiul primului alineat să informeze în prealabil Comisia în mod corespunzător. Comisia decide dacă există sau nu un risc de distorsiune a concurenței. În cazul în care Comisia nu adoptă decizia respectivă în termen de trei luni de la primirea informațiilor, se consideră că nu există nici un risc de denaturare a concurenței.
Articolul 103
1. Statele membre pot prevedea ca respectiva cotă redusă sau una dintre cotele reduse pe care le aplică în conformitate cu articolele 98 și 99 să se aplice, de asemenea, importului de opere de artă, obiecte de colecție și antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 2, 3 și 4.
2. În cazul în care statele membre își exercită opțiunea în temeiul alineatului (1), ele pot aplica, de asemenea, cota redusă următoarelor operatiuni:
(a) livrarea de opere de artă, de către creatorul lor sau de către succesorii acestuia;
(b) livrarea de opere de artă, în mod ocazional, de către o persoană impozabilă alta decât un comerciant persoană impozabilă, atunci când operele de artă au fost importate de persoana impozabilă însăși sau atunci când acestea i-au fost livrate de creatorul lor sau de succesorii lui sau atunci când acestea i-au conferit dreptul de deducere totală a TVA.
Articolul 104
Austria poate aplica, în comunele Jungholz și Mittelberg (Kleines Walsertal), o a doua cotă tandard mai mică decât cota corespunzătoare aplicată în restul Austriei, dar nu mai mică de 15%.
Articolul 105
Portugalia poate aplica, în cazul operatiunilor efectuate în regiunile autonome Azore și Madeira și al importurilor directe în aceste regiuni, cote mai mici decât cele aplicate pe continent.
CAPITOLUL 3 Dispoziții temporare pentru anumite servicii cu mare aport de forță de muncă
Articolul 106
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate permite statelor membre să aplice până la 31 decembrie 2010 cotele reduse prevăzute la articolul 98 serviciilor enumerate în anexa IV. Cotele reduse pot fi aplicate serviciilor aparținând a cel mult două dintre categoriile stabilite în anexa IV.
În cazuri excepționale, un stat membru poate să aplice cotele reduse serviciilor aparținând a trei dintre categoriile respective.
Articolul 107
Serviciile prevăzute la articolul 106 este necesar să îndeplinească următoarele condiții:
(a) să fie cu mare aport de forță de muncă;
(b) să fie furnizate în mare parte direct consumatorilor finali;
(c) să fie în principal locale și să nu cauzeze denaturări ale concurenței.
De asemenea, este necesar să existe o legătură strânsă între scăderea prețurilor ca urmare a reducerii cotei și creșterea previzibilă a cererii și ocupării forței de muncă. Aplicarea unei cote reduse nu trebuie sa prejudicieze buna funcționare a pieței interne.
Articolul 108
Orice stat membru care dorește să aplice pentru prima dată după 31 decembrie 2005 o cotă redusă unuia sau mai multora dintre serviciile prevăzute la articolul 106 în temeiul prezentului articol informează Comisia în mod corespunzător până la 31 martie 2006. Acesta îi comunică înainte de data respectivă toate informațiile relevante privind noile măsuri pe care dorește să le introducă, în special următoarele:
(a) sfera de aplicare a măsurii și descrierea detaliată a serviciilor respective;
(b) detaliile care demonstrează că au fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 107;
(c) detaliile care evidențiază costul bugetar al măsurii preconizate.
CAPITOLUL 4 Dispoziții speciale aplicabile până la adoptarea unor regimuri definitive
Articolul 109
Până la introducerea regimurilor definitive prevăzute la articolul 402, se aplică dispozițiile stabilite în prezentul capitol.
Articolul 110
Statele membre care, la 1 ianuarie 1991, acordau scutiri cu drept de deducere a TVA plătite în etapa anterioară sau aplicau cote reduse inferioare valorii minime stabilite la articolul 99 pot continua să acorde scutirile respective sau să aplice cotele reduse respective.
Este necesar ca scutirile și cotele reduse prevăzute la primul paragraf să fie în conformitate cu legislația comunitară și să fi fost adoptate din motive sociale clar definite și în favoarea consumatorului final.
Articolul 111
În condițiile stabilite la articolul 110 al doilea paragraf, scutirile cu drept de deducere a TVA plătite în etapa anterioară pot continua să fie acordate în următoarele cazuri:
(a) de către Finlanda pentru livrările de ziare și periodice vândute prin abonament și pentru tipărirea de publicații distribuite membrilor asociațiilor de interes public;
(b) de către Suedia pentru livrarea de ziare, inclusiv jurnale radiodifuzate și înregistrate pe casete pentru persoanele cu deficiențe de vedere, de produse farmaceutice furnizate spitalelor sau pe bază de rețetă și pentru producția de periodice ale organizațiilor fără scop lucrativ sau pentru prestarea de alte servicii legate de acestea.
Articolul 112
În cazul în care dispozițiile articolului 110 cauzează pentru Irlanda denaturări ale concurenței în livrarea de produse energetice pentru încălzire sau iluminat, Irlanda poate fi autorizată de Comisie, în cazul unei cereri exprese, să aplice o cotă redusă acestor livrări, în conformitate cu articolele 98 și 99.
În cazul prevăzut la primul paragraf, Irlanda prezintă o cerere Comisiei, însoțită de toate informațiile necesare. În cazul în care Comisia nu a adoptat o decizie în termen de trei luni de la primirea cererii, se consideră că Irlanda este autorizată să aplice cotele reduse propuse.
Articolul 113
Statele membre care, la 1 ianuarie 1991, în conformitate cu legislația comunitară, acordau scutiri cu drept de deducere a TVA plătite în etapa anterioară sau aplicau cote reduse inferioare valorii minime stabilite la articolul 99, pentru alte bunuri și servicii decât cele prevăzute în anexa III, pot să aplice cota redusă sau una dintre cele două cote reduse prevăzute la articolul 98 livrării de astfel de bunuri sau prestării de astfel de servicii.
Articolul 114
1. Statele membre care, la 1 ianuarie 1993, au fost obligate să mărească cu peste 2% cota lor standard în vigoare la 1 ianuarie 1991 pot aplica o cotă redusă inferioară valorii minime stabilite la articolul 99 livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii din categoriile prevăzute în anexa III.
De asemenea, statele membre prevăzute la primul paragraf pot aplica o asemenea cotă serviciilor de restaurant, îmbrăcămintei și încălțămintei pentru copii și locuințelor.
2. Statele membre nu se pot prevala de alineatul (1) pentru a introduce scutiri cu drept de deducere a TVA plătite în etapa anterioară.
Articolul 115
Statele membre care, la 1 ianuarie 1991, aplicau o cotă redusă serviciilor de restaurant, îmbrăcămintei și încălțămintei pentru copii sau locuințelor pot continua să aplice această cotă livrării de asemenea bunuri sau prestării de asemenea servicii.
Articolul 116
Portugalia poate aplica una dintre cele două cote reduse prevăzute la articolul 98 serviciilor de restaurant, cu condiția ca respectiva cotă să nu fie mai mică de 12%.
Articolul 117
1. În sensul aplicării articolului 115, Austria poate continua să aplice o cotă redusă serviciilor de restaurant.
2. Austria poate aplica una dintre cele două cote reduse prevăzute la articolul 98 închirierii de bunuri imobile în scopuri rezidențiale, cu condiția ca respectiva cotă să nu fie mai mică de 10%.
Articolul 118
Statele membre care, la 1 ianuarie 1991, aplicau o cotă redusă livrării de bunuri sau prestării de servicii altele decât cele prevăzute în anexa III pot aplica respectiva cotă redusă sau una dintre cele două cote reduse prevăzute la articolul 98 livrării de bunuri sau prestării de servicii în cauză, cu condiția ca respectiva cotă să nu fie mai mică de 12%.
Primul paragraf nu se aplică livrării de bunuri second-hand, opere de artă, obiecte de colecție sau antichități, astfel cum sunt definite la articolul 311 alineatul (1) punctele 1-4, supuse TVA în conformitate cu regimul marjei prevăzut la articolele 312-325 sau cu regimurile pentru vânzări prin licitație publică.
Articolul 119
În sensul aplicării articolului 118, Austria poate aplica o cotă redusă vinurilor produse într-o exploatație agricolă de către producătorul-fermier, cu condiția ca respectiva cotă să nu fie mai mică de 12%.
Articolul 120
Grecia poate să aplice cote cu până la 30% mai mici decât cotele corespunzătoare aplicate în Grecia continentală în departamentele Lesbos, Chios, Samos, Dodecanese și Cyclades și în insulele Thassos, Sporades de Nord, Samothrace și Skiros.
Articolul 121
Statele membre care, la 1 ianuarie 1993, considerau lucrarile efectuate in baza unui contract ca livrare de bunuri pot aplica serviciilor realizate in baza unui contract cota aplicabilă bunurilor obținute după efectuarea lucrarilor.
În sensul aplicării primului alineat, „serviciile realizate în baza unui contract” înseamnă predarea de către un contractor clientului său a unor bunuri mobile fabricate sau asamblate de contractor din materiale sau obiecte care i-au fost încredințate de către client în acest scop, indiferent daca o parte din materialele utilizate a fost furnizata de catre contractor.
Articolul 122
Statele membre pot aplica o cotă redusă livrărilor de plante vii sau de alte produse de floricultură, inclusiv bulbi, rădăcini și produse similare, flori tăiate și frunze ornamentale, și livrărilor de lemn folosit ca lemn pentru foc.
CAPITOLUL 5 Dispoziții temporare […]
TITLUL IX SCUTIRI
CAPITOLUL 1 Dispoziții generale
Articolul 131
Scutirile prevăzute la capitolele 2-9 se aplică fără să aducă atingere altor dispoziții comunitare și în conformitate cu condițiile pe care statele membre le stabilesc în scopul de a asigura aplicarea corectă și directă a acestor scutiri și de a preveni orice posibilă evaziune, fraudă sau abuz.
CAPITOLUL 2 Scutiri pentru anumite activități de interes general
Articolul 132
1. Statele membre scutesc următoarele tranzacții:
(a) prestarea de servicii și livrarea de bunuri accesorii acestora, altele decât serviciile de transport de călători și serviciile de telecomunicații, efectuate de către serviciile poștale publice;
(b) spitalizarea și îngrijirea medicală și activitățile conexe asigurate de organisme de drept public sau, în condiții sociale comparabile celor aplicabile organismelor de drept public, asigurate de spitale, centre de tratament medical sau diagnoză și alte instituții de natură similară recunoscute în mod corespunzător;
(c) prestarea de îngrijiri medicale în exercitarea profesiunilor medicale și paramedicale, astfel cum sunt definite de statul membru în cauză;
(d) livrarea de organe, sânge și lapte, de provenienta umana;
(e) prestarea de servicii efectuata in cadrul profesiei lor de către tehnicienii dentari și livrarea de proteze dentare de către dentiști și tehnicieni dentari;
(f) prestarea de servicii de către grupuri independente de persoane, care efectuează o activitate scutită de TVA sau pentru care nu sunt persoane impozabile, în scopul prestării către membrii lor a serviciilor necesare în mod direct desfășurării activității respective, atunci când grupurile în cauză se rezumă să solicite membrilor lor rambursarea exactă a părții lor din cheltuielile comune, cu condiția ca scutirea respectivă să nu fie susceptibilă de a cauza distorsiuni concurențiale;
(g) prestarea de servicii și livrarea de bunuri direct legate de ajutorul social și securitatea socială, inclusiv cele prestate și livrate de cămine de bătrâni, de organisme de drept public sau de alte organisme recunoscute de statul membru în cauză ca având un caracter social;
(h) prestarea de servicii și livrarea de bunuri direct legate de protecția copiilor și a tinerilor, de catre organisme de drept public sau de alte organizații recunoscute de statul membru în cauză ca având un caracter social;
(i) educația copiilor și a tinerilor, învățământul școlar sau universitar, formarea și reconversia profesională, inclusiv prestarea de servicii și livrarea de bunuri strans legate de acestea, de către organisme de drept public care au acest scop sau de alte organizații recunoscute de statul membru în cauză ca având scopuri similare;
(j) meditatiile date în particular de profesori și legate de educația școlară sau universitară;
(k) punerea la dispoziție de personal de către instituțiile religioase sau filozofice în scopul activităților prevăzute la literele (b), (g), (h) și (i) și în scopul asistenței spirituale;
(l) prestarea de servicii, precum și livrarea de bunuri strâns legate de acestea, către membrii lor în interesul lor comun, în schimbul unei cotizații fixe în conformitate cu statutul lor, de către organizațiile fără scop lucrativ care urmăresc obiective de ordin politic, sindical, religios, patriotic, filozofic, filantropic sau civic, cu condiția ca scutirea respectivă să nu fie susceptibilă de a cauza distorsiuni concurențiale;
(m) prestarea anumitor servicii strâns legate de sport și educația fizică de către organizații fără scop lucrativ persoanelor care practică sportul sau educația fizică;
(n) prestarea anumitor servicii culturale, precum și livrarea de bunuri strans legate de acestea, de către organisme de drept public sau de alte organisme culturale recunoscute de statul membru în cauză;
(o) prestarea de servicii și livrarea de bunuri de către organizații ale căror activități sunt scutite în temeiul literelor (b), (g), (h), (i), (l), (m) și (n), cu ocazia evenimentelor destinate strângerii de fonduri si organizate exclusiv în beneficiul lor, cu condiția ca scutirea respectivă să nu fie susceptibilă de a cauza distorsiuni concurențiale;
(p) prestarea de servicii de transport pentru persoanele bolnave sau rănite cu vehicule special destinate acestui scop, de către organisme autorizate corespunzător;
(q) alte activități decât cele de natură comercială efectuate de organismele publice de radio și televiziune.
2. În sensul alineatului (1) litera (o), statele membre pot introduce orice restricții necesare, în special în ceea ce privește numărul faptelor sau suma fondurilor care dau dreptul la scutire.
Articolul 133
Statele membre pot acorda altor organisme decât cele de drept public fiecare dintre scutirile prevăzute la articolul 132 alineatul (1) literele (b), (g), (h), (i), (l), (m) și (n) sub rezerva respectării, în fiecare caz în parte, a uneia sau mai multora dintre următoarele condiții:
(a) nu trebuie ca organismele în cauză să urmărească în mod sistematic obținerea unui profit, iar orice profituri eventuale nu trebuie distribuite, ci trebuie alocate în scopul continuării sau îmbunătățirii serviciilor prestate;
(b) trebuie ca organismele în cauză să fie gestionate și administrate în mod esențial cu titlu gratuit de către persoane care nu au, fie prin ele însele, fie prin intermediari, interese directe sau indirecte în rezultatele activităților respective;
(c) organismele în cauză trebuie să practice prețuri aprobate de autoritățile publice sau care nu depășesc asemenea prețuri aprobate sau, pentru operatiunile care nu sunt supuse aprobării, prețuri mai mici decât cele practicate pentru operatiuni similare de întreprinderile comerciale supuse TVA;
(d) trebuie ca scutirile să nu fie susceptibile de a cauza distorsiuni concurențiale în dezavantajul întreprinderilor comerciale supuse TVA.
Statele membre care, în temeiul anexei E la Directiva 77/388/CEE, la 1 ianuarie 1989 aplicau TVA operatiunilor prevăzute la articolul 132 alineatul (1) literele (m) și (n) pot aplica, de asemenea, condițiile prevăzute la primul paragraf litera (d), atunci când livrările de bunuri sau prestările de servicii respective de către organisme de drept public sunt scutite.
Articolul 134
Livrarea de bunuri sau prestarea de servicii nu este scutită, în temeiul articolului 132 alineatul
(1) literele (b), (g), (h), (i), (l), (m) și (n), în următoarele cazuri:
(a) atunci când livrarea sau prestarea nu este esențială pentru operatiunile scutite;
(b) atunci când scopul principal al livrării sau prestării este obținerea de venituri suplimentare pentru organismul în cauză prin operatiuni care se află în concurență directă cu cele efectuate de întreprinderile comerciale supuse TVA.
CAPITOLUL 3 Scutiri pentru alte activități
Articolul 135
1. Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) operatiunile de asigurare și reasigurare, inclusiv serviciile conexe prestate de brokerii și agenții de asigurări;
(b) acordarea și negocierea de credite și gestionarea creditelor de către persoana care le acordă;
(c) negocierea de garanții de credit sau de alte garanții sau orice tranzacții cu astfel de garanții, precum și gestionarea garanțiilor de credit de către persoana care acordă creditul;
(d) operatiuni, inclusiv negocierea, privind conturile de depozit sau conturile curente, plăți, viramente, creanțe, cecuri și alte instrumente negociabile, exceptând recuperarea creanțelor;
(e) operatiuni, inclusiv negocierea, privind monede, bancnote și monede utilizate ca mijloc legal de plată, cu excepția obiectelor de colecție, și anume monede de aur, argint sau din alt metal sau bancnote care nu sunt utilizate în mod normal ca mijloc legal de plată sau monede de interes numismatic;
(f) operatiuni, inclusiv negocierea, dar exceptând gestionarea sau păstrarea, cu acțiuni, titluri de participare, obligațiuni și alte valori mobiliare, dar exceptând documentele reprezentand titluri de proprietate asupra bunurilor și drepturile sau valorile mobiliare prevăzute la articolul 15 alineatul (2);
(g) gestionarea de fonduri comune de plasament , asa cum sunt definite de statele membre;
(h) livrarea la valoarea nominală de timbre poștale utilizate de către serviciile poștale pe teritoriul lor, de timbre fiscale sau de alte timbre similare;
(i) pariuri, loterii și alte forme de jocuri de noroc, sub rezerva condițiilor și restricțiilor stabilite de fiecare stat membru;
(j) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, alta decât livrarea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (a);
(k) livrarea de terenuri pe care nu s-au ridicat construcții alta decât livrarea de terenuri construibile prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b);
(l) leasingul sau închirierea de bunuri imobile.
2. Sunt excluse de la scutirea prevăzută la alineatul (1) litera (l) următoarele operatiuni:
(a) prestarea de servicii de cazare, definită de legislația statelor membre, în sectorul hotelier sau în sectoare cu funcție similară, inclusiv cazări în tabere de vacanță sau în locuri amenajate pentru camping;
(b) închirierea de spații pentru parcarea vehiculelor;
(c) închirierea de echipamente și instalații fixate definitiv;
(d) închirierea de seifuri.
Statele membre pot aplica excluderi suplimentare din sfera de aplicare a scutirii prevăzute la alineatul (1) punctul (l).
Articolul 136
Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) livrarea de bunuri utilizate exclusiv pentru o activitate scutită în temeiul articolelor 132, 135, 371, 375, 376 și 377, articolului 378 alineatul (2), articolului 379 alineatul (2) și articolelor 380-390, în cazul în care bunurile respective nu au facut obiectul unui drept de deducere;
(b) livrarea de bunuri la a căror achiziție sau utilizare taxa pe valoarea adaugata aferenta nu a fost deductibila, conform articolului 176.
Articolul 137
1. Statele membre pot acorda persoanelor impozabile dreptul de a opta pentru taxarea următoarelor operatiuni:
(a) operatiunile financiare prevăzute la articolul 135 alineatul (1) literele (b)-(g);
(b) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, alta decât livrarea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (a);
(c) livrarea de terenuri pe care nu s-au ridicat construcții, alta decât livrarea de terenuri construibile prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (b);
(d) leasingul sau închirierea de bunuri imobile.
2. Statele membre stabilesc modalitățile de exercitare a opțiunii prevăzute la alineatul (1). Statele membre pot limita sfera de aplicare a dreptului de opțiune menționat anterior.
CAPITOLUL 4 Scutiri pentru operatiunile intracomunitare
Secțiunea 1 Scutiri legate de livrarea de bunuri
Articolul 138
1. Statele membre scutesc livrarea de bunuri expediate sau transportate către o destinație aflată în afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunității, de către vânzător sau persoana care achiziționează bunurile sau în numele acestora, pentru o altă persoană impozabilă sau pentru o persoană juridică neimpozabilă care acționează ca atare într-un alt stat membru decât cel în care începe expedierea sau transportul bunurilor.
2. Pe lângă livrarea de bunuri prevăzută la alineatul (1), statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) livrarea de mijloace de transport noi, expediate sau transportate clientului la o destinație aflată în afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunității, de către vânzător sau client sau în numele acestora, pentru persoane impozabile sau pentru persoane juridice neimpozabile ale căror achiziții intracomunitare de bunuri nu se supun TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1) sau pentru orice altă persoană neimpozabilă;
(b) livrarea de bunuri supuse accizelor, expediate sau transportate clientului la o destinație din afara teritoriului lor respectiv, dar în cadrul Comunității, de către vânzător sau client sau în numele acestora, pentru persoane impozabile sau pentru persoane juridice neimpozabile ale căror achiziții intracomunitare de bunuri altele decât produsele supuse accizelor nu se supun TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1), atunci când produsele respective au fost expediate sau transportate în conformitate cu articolul 7 alineatele (4) și (5) sau cu articolul 16 din Directiva 92/12/CEE;
(c) livrarea de bunuri, constând dintr-un transfer către un alt stat membru, care ar beneficia de scutire în temeiul alineatului (1) și al literelor (a) și (b) în cazul în care ar fi efectuată pentru alta persoana impozabila.
Articolul 139
1. Scutirea prevăzută la articolul 138 alineatul (1) nu se aplică livrării de bunuri efectuate de persoane impozabile care beneficiază de scutirea pentru întreprinderi mici prevăzută la articolele 282-292.
Scutirea respectivă nu se aplică nici livrării de bunuri catre persoanele impozabile sau persoanele juridice neimpozabile ale căror achiziții intracomunitare de bunuri nu se supun TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1).
2. Scutirea prevăzută la articolul 138 alineatul (2) litera (b) nu se aplică livrării de produse supuse accizelor efectuate de către persoane impozabile care beneficiază de scutirea pentru întreprinderi mici prevăzută la articolele 282-292.
3. Scutirea prevăzută la articolul 138 alineatul (1) și la articolul 138 alineatul (2) literele (b) și (c) nu se aplică livrării de bunuri supuse TVA în conformitate cu regimul marjei prevăzut la articolele 312-325 sau cu regimurile speciale pentru vânzările prin licitație publică.
Scutirea prevăzută la articolul 138 alineatul (1) și la articolul 138 alineatul (2) litera (c) nu se aplică livrării de mijloace de transport second-hand, astfel cum sunt definite la articolul 327 alineatul (3), supuse TVA în conformitate cu regimurile tranzitorii pentru mijloace de transport second-hand.
Secțiunea 2 Scutiri pentru achizițiile intracomunitare de bunuri
Articolul 140
Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) achiziția intracomunitară de bunuri a căror livrare de către persoane impozabile este scutită în toate circumstanțele pe teritoriul lor respectiv;
(b) achiziția intracomunitară de bunuri al căror import este scutit în toate circumstanțele în temeiul articolului 143 literele (a), (b), (c) și (e)-(l);
(c) achiziția intracomunitară de bunuri atunci când, în temeiul articolelor 170 și 171, persoana care achiziționează bunurile beneficiază în toate circumstanțele de rambursarea totală a TVA datorate în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b).
Articolul 141
Fiecare stat membru adoptă măsuri specifice pentru a se asigura că TVA nu este aplicată achiziției intracomunitare de bunuri pe teritoriul lui, efectuată în conformitate cu articolul 40, atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
(a) achiziția de bunuri este efectuată de către o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru în cauză, dar este înregistrată în scopuri de TVA în alt stat membru;
(b) achiziția de bunuri este efectuată în scopul unei livrări ulterioare a bunurilor respective, în statul membru în cauză, de către persoana impozabilă prevăzută la litera (a);
(c) bunurile astfel achiziționate de către persoana impozabilă prevăzută la litera (a) sunt expediate sau transportate direct, dintr-un alt stat membru decât cel în care persoana este identificată în scopuri de TVA, persoanei căreia urmează să-i efectueze livrarea ulterioară;
(d) persoana căreia urmează să-i fie efectuată livrarea ulterioară este o altă persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă, identificată în scopuri de TVA în statul membru în cauză;
(e) destinatarul prevăzut la litera (d) a fost desemnat în conformitate cu articolul 197 ca persoana obligata la plata TVA pentru livrarea efectuată de persoana impozabilă nestabilită în statul membru în care este datorată taxa.
Secțiunea 3 Scutiri pentru anumite servicii de transport
Articolul 142
Statele membre pot scuti prestarea de servicii de transport intracomunitar de bunuri către și dinspre insulele care formează regiunile autonome Azore și Madeira, precum și prestarea de servicii de transport de bunuri între insulele respective.
CAPITOLUL 5
Scutiri la import
Articolul 143
Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) importul definitiv de bunuri a căror livrare de către o persoană impozabilă este scutită în toate circumstanțele pe teritoriul lor respectiv;
(b) importul final de bunuri reglementat de Directivele 69/169/CEE, 83/181/CEE și 2006/79/CE ale Consiliului;
(c) importul definitiv de bunuri în liberă circulație dintr-un teritoriu tert care face parte din teritoriul vamal comunitar, care ar beneficia de scutire în temeiul literei (b) în cazul în care ar fi importate în sensul articolului (30) primul alineat;
(d) importul de bunuri expediate sau transportate dintr-un teritoriu terț sau dintr-o țară terță într-un alt stat membru decât cel în care se incheie expedierea sau transportul bunurilor, atunci când livrarea bunurilor respective de către importatorul desemnat sau recunoscut în temeiul articolului 201 ca persoana obligata la plata TVA este scutită în temeiul articolului 138;
(e) reimportul, de către persoana care le-a exportat, de bunuri în starea în care au fost exportate, atunci când respectivele bunuri sunt scutite de taxe vamale;
(f) importul, în cadrul regimurilor diplomatice și consulare, de bunuri scutite de taxe vamale;
(g) importul de bunuri de către organisme internaționale recunoscute ca atare de autoritățile publice ale statului membru gazdă sau de către membri ai acestor organizații, în limitele și condițiile stabilite de convențiile internaționale de instituire a organizațiilor sau de acordurile de sediu;
(h) importul de bunuri, în statele membre părți la Tratatul Atlanticului de Nord, de către forțele armate ale altor state părți la tratatul în cauză pentru utilizarea de către forțele respective sau de către personalul civil care le însoțește sau pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor lor atunci când forțele respective participă la efortul comun de apărare;
(i) importul de bunuri de către forțele armate ale Regatului Unit staționate în insula Cipru în temeiul Tratatului de constituire a Republicii Cipru din 16 august 1960, pentru utilizare de către forțele respective sau de către personalul civil care le însoțește sau pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor lor;
(j) importul, efectuat în porturi de către întreprinderi de pescuit maritim, de produse piscicole pescuite, neprelucrate sau după ce au fost conservate în vederea comercializării, dar înainte de livrare;
(k) importul de aur de către băncile centrale;
(l) importul de gaze prin sistemul de distribuție a gazelor naturale sau de electricitate.
Articolul 144
Statele membre scutesc prestarea de servicii legate de importul de bunuri atunci când valoarea serviciilor în cauză este inclusă în baza de impozitare în conformitate cu articolul 86 alineatul (1) litera (b).
Articolul 145
1. Comisia prezintă Consiliului, după caz și de îndată ce este posibil, propuneri pentru delimitarea sferei de aplicare a scutirilor prevăzute la articolele 143 și 144 și de stabilire a modalităților de punere în aplicare a scutirilor respective.
2. Până la intrarea în vigoare a normelor prevăzute la alineatul (1), statele membre pot menține în vigoare dispozițiile lor naționale.
Statele membre își pot adapta dispozițiile naționale astfel încât să reducă la minimum distorsiunile concurențiale și, în special, să prevină neimpozitarea sau dubla impozitare în Comunitate.
Statele membre pot utiliza orice proceduri administrative pe care le consideră cele mai adecvate pentru realizarea scutirii.
3. Comisiei îi sunt notificate de către statele membre, iar Comisia, la rândul ei, informează celelalte state membre în mod corespunzător, dispozițiile de drept intern în vigoare, în măsura în care acestea nu au fost încă notificate, și cele pe care statele membre le adoptă în temeiul alineatului (2).
CAPITOLUL 6 Scutiri la export
Articolul 146
1. Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) livrarea de bunuri expediate sau transportate la o destinație din afara Comunității de către vânzător sau în contul acestuia;
(b) livrarea de bunuri expediate sau transportate la o destinație din afara Comunității de către un client nestabilit pe teritoriul lor respectiv sau în contul acestuia, cu excepția bunurilor transportate de client însuși pentru echiparea și alimentarea ambarcațiunilor de agrement și a aeronavelor private sau a altor mijloace de transport de uz privat;
(c) livrarea de bunuri către organisme autorizate care le exportă în afara Comunității în cadrul activităților lor umanitare, caritabile sau educative desfășurate în afara Comunității;
(d) prestarea de servicii constând în lucrări asupra bunurilor mobile achiziționate sau importate în scopul efectuării lucrărilor în cauză în cadrul Comunității și expediate sau transportate in afara Comunitatii de către prestator, de către clientul care nu este stabilit pe teritoriul lor respectiv sau în contul oricaruia dintre acestia;
(e) prestarea de servicii, inclusiv transportul și operatiunile accesorii acestuia, dar exceptând prestarea de servicii scutite în conformitate cu articolele 132 și 135, atunci când acestea sunt legate direct de exportul sau importul bunurilor reglementate de articolul 61 și articolul 157 alineatul (1) litera (a).
2. Scutirea prevăzută la alineatul (1) litera (c) poate fi acordată prin rambursarea TVA.
Articolul 147
1. Atunci când livrarea de bunuri prevăzută la articolul 146 alineatul (1) litera (b) se referă la bunuri transportate în bagajele personale ale călătorilor, scutirea se aplică numai în cazul respectării următoarelor condiții:
(a) pasagerul nu este stabilit în Comunitate;
(b) bunurile sunt transportate in afara Comunitatii înainte de sfârșitul celei de-a treia luni următoare celei în care a fost efectuata livrarea;
(c) valoarea totală a livrării, inclusiv TVA, este mai mare de 175 EUR sau echivalentul în monedă națională, stabilită anual prin aplicarea ratei de conversie obținute în prima zi lucrătoare a lunii octombrie cu efect de la data de 1 ianuarie a anului următor.
Cu toate acestea, statele membre pot scuti o livrare cu valoare totală inferioară sumei prevăzute la primul paragraf litera (c).
2. În sensul alineatului (1), „un călător care nu este stabilit în Comunitate” înseamnă un calator al cărui domiciliu permanent sau a cărui reședință obișnuită nu este situată în Comunitate. În acest caz, „domiciliu stabil sau reședință obișnuită” înseamnă locul menționat ca atare în pașaport, carte de identitate sau alt document recunoscut ca document de identitate de către statul membru pe al cărui teritoriu are loc livrarea.
Dovada exportului este furnizată prin factură sau prin alt document înlocuitor, avizate de biroul vamal prin care au ieșit bunurile din Comunitate.
Fiecare stat membru trimite Comisiei specimene ale ștampilelor pe care le utilizează pentru avizarea prevăzută la al doilea paragraf. Comisia transmite informațiile respective autorităților fiscale ale celorlalte state membre.
CAPITOLUL 7
Scutiri legate de transportul internațional
Articolul 148
Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) livrarea de bunuri pentru alimentarea și aprovizionarea navelor utilizate pentru navigația în largul marii și pentru transportul de călători cu plată sau utilizate pentru activități comerciale, industriale sau de pescuit sau pentru salvare ori asistență pe mare sau pentru pescuitul de coastă, exceptând, în cazul navelor utilizate pentru pescuitul de coastă, proviziile de la bordul navelor;
(b) livrarea de bunuri pentru alimentarea și aprovizionarea navelor de război, incluse la codul 8906 10 00 din Nomenclatura Combinată (NC), care părăsesc teritoriul lor către porturi sau puncte de ancorare din afara statului membru în cauză;
(c) livrarea, modificarea, repararea, întreținerea, navlosirea și închirierea navelor prevăzute la litera (a) și livrarea, închirierea, repararea și întreținerea echipamentelor, inclusiv echipamente de pescuit, încorporate sau utilizate pe navele respective;
(d) prestarea de servicii altele decât cele prevăzute la litera (c), pentru satisfacerea nevoilor directe ale navelor prevăzute la litera (a) sau a încărcăturilor lor;
(e) livrarea de bunuri pentru alimentarea și aprovizionarea aeronavelor utilizate de companiile aeriene care efectueaza în principal transport international cu plata;
(f) livrarea, modificarea, repararea, întreținerea și închirierea aeronavelor prevăzute la litera
(e) și livrarea, închirierea, repararea și întreținerea echipamentelor încorporate sau utilizate pe aeronavele respective;
(g) prestarea altor servicii decât cele prevăzute la litera (f), pentru satisfacerea nevoilor directe ale aeronavelor prevăzute la litera (e) sau a încărcăturilor lor.
Articolul 149
Portugalia poate considera ca transport internațional transportul maritim și aerian între insulele care formează regiunile autonome Azore și Madeira și între aceste regiuni și continent.
Articolul 150
1. Comisia prezintă Consiliului, după caz și de îndată ce este posibil, propuneri de delimitare a sferei de aplicare a scutirilor prevăzute la articolul 148 și de stabilire a modalităților de punere în aplicare a scutirilor respective.
2. Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor prevăzute la alineatul (1), statele membre pot limita sfera de aplicare a scutirilor prevăzute la articolul 148 literele (a) și (b).
CAPITOLUL 8 Scutiri referitoare la anumite operatiuni asimilate exporturilor
Articolul 151
1. Statele membre scutesc următoarele operatiuni:
(a) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii în cadrul relațiilor diplomatice și consulare;
(b) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii destinate organismelor internaționale recunoscute ca atare de autoritățile publice ale statului membru gazdă și membrilor acestor organizații, în limitele și condițiile stabilite de convențiile internaționale de instituire a organismelor sau de acordurile de sediu;
(c) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii într-un stat membru care este parte la Tratatul Atlanticului de Nord, destinate fie forțelor armate ale celorlalte state părți la tratatul respectiv pentru utilizarea de către forțele în cauză sau de către personalul civil care le însoțește, fie pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor acestora atunci când forțele respective participă la efortul comun de apărare;
(d) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii către un alt stat membru, destinate forțelor armate ale unui stat care este parte la Tratatul Atlanticului de Nord, altul decât statul membru de destinație însuși, pentru utilizarea de către forțele în cauză sau de către personalul civil care le însoțește sau pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor lor atunci când forțele respective participă la efortul comun de apărare;
(e) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii forțelor armate ale Regatului Unit staționate în insula Cipru în temeiul Tratatului de stabilire a Republicii Cipru din 16 august 1960, pentru utilizare de către forțele respective sau de către personalul civil care le însoțește sau pentru aprovizionarea popotelor sau cantinelor acestora.
Până la adoptarea unor reguli fiscale comune, scutirile prevăzute la primul paragraf se supun limitelor stabilite de statul membru gazdă.
2. În cazurile în care bunurile nu sunt expediate sau transportate in afara statului membru în care are loc livrarea și în cazul serviciilor, scutirea poate fi acordată prin rambursarea TVA.
Articolul 152
Statele membre scutesc livrarea de aur către băncile centrale.
CAPITOLUL 9 Scutiri pentru prestările de servicii efectuate de către intermediari
Articolul 153
Statele membre scutesc prestarea de servicii efectuata de către intermediari, care acționează în numele și în contul altei persoane, atunci când aceștia participă la operatiunile prevăzute la capitolele 6, 7 și 8 sau la operatiunile efectuate în afara Comunității.
Scutirile prevăzute la primul paragraf nu se aplică agențiilor de turism care, în numele și în contul călătorilor, prestează servicii care sunt efectuate în alte state membre.
CAPITOLUL 10 Scutiri pentru operațiunile legate de comerțul internațional
Secțiunea 1 Antrepozite vamale, alte antrepozite decât antrepozitele vamale și regimuri similare
Articolul 154
În sensul prezentei secțiuni, „alte antrepozite decât antrepozitele vamale” înseamnă, în cazul produselor supuse accizelor, locurile definite ca antrepozite fiscale la articolul 4 litera (b) din Directiva 92/12/CEE și, în cazul produselor nesupuse accizelor, locurile definite ca atare de statele membre.
Articolul 155
Fără să aducă atingere altor dispoziții fiscale comunitare, statele membre pot adopta, după consultarea comitetului TVA, măsuri speciale pentru scutirea tuturor sau a unora dintre operatiunile prevăzute în prezenta secțiune, cu condiția ca măsurile respective să nu vizeze o utilizare finală sau un consum final și ca valoarea TVA datorate la transferul din regimurile sau situațiile prevăzute în prezenta secțiune să corespundă valorii taxei datorate în cazul în care fiecare dintre operatiunile respective a fost taxata pe teritoriul lor.
Articolul 156
1. Statele membre pot scuti următoarele operatiuni:
(a) livrarea de bunuri destinate prezentării în vamă și plasate după caz, în depozit temporar;
(b) livrarea de bunuri destinate plasarii într-o zonă liberă sau într-un antrepozit liber;
(c) livrarea de bunuri destinate plasarii sub regim de antrepozit vamal sau regim de perfecționare activă;
(d) livrarea de bunuri destinate admiterii în apele teritoriale pentru a fi încorporate în platforme de foraj sau de producție, în scopul construirii, reparării, întreținerii, transformării sau echipării acestor platforme, sau pentru a conecta aceste platforme de foraj sau de producție la continent;
(e) livrarea de bunuri destinate admiterii în apele teritoriale pentru alimentarea și aprovizionarea platformelor de foraj sau de producție.
2. Locurile prevăzute la alineatul (1) sunt cele definite ca atare de dispozițiile vamale comunitare în vigoare.
Articolul 157
1. Statele membre pot scuti următoarele operațiuni:
(a) importul de bunuri destinate plasării sub un regim de antrepozit, altul decât antrepozitul vamal;
(b) livrarea de bunuri destinate plasării, pe teritoriul lor, sub un regim de antrepozit, altul decât antrepozitul vamal.
2. Statele membre nu pot prevedea alte regimuri de antrepozit decât antrepozitul vamal pentru bunurile care nu sunt supuse accizelor atunci când bunurile respective sunt destinate livrării în etapa de vânzare cu amănuntul.
Articolul 158
1. Prin derogare de la articolul 157 alineatul (2), statele membre pot prevedea alte regimuri de antrepozit decât antrepozitul vamal în următoarele cazuri:
(a) atunci când bunurile sunt destinate magazinelor duty-free în scopul livrării catre calatori care le transporta în bagajele personale si care utilizează aeronavele sau navele maritime pentru a călători în teritorii terțe sau țări terțe, atunci când livrarea respectivă este scutită în temeiul articolului 146 alineatul (1) litera (b);
(b) atunci când bunurile sunt destinate persoanelor impozabile în scopul livrării catre călătorii de la bordul unei aeronave sau nave în cursul unui zbor sau al unei traversări maritime atunci când locul de sosire este situat în afara Comunității;
(c) atunci când bunurile sunt destinate persoanelor impozabile în scopul efectuării de livrări scutite de TVA în temeiul articolului 151.
2. Atunci când statele membre își exercită opțiunea de scutire prevăzută la alineatul (1) litera (a), ele adoptă măsurile necesare pentru a asigura aplicarea corectă și simplă a scutirii respective și pentru a preveni evaziunea, frauda sau abuzul.
3. În sensul alineatului (1) litera (a), „magazin duty-free” înseamnă orice unitate situată într- un aeroport sau port care îndeplinește condițiile stabilite de autoritățile publice competente.
Articolul 159
Statele membre pot scuti prestarea de servicii aferente livrărilor de bunuri prevăzute la articolul 156, articolul 157 alineatul (1) litera (b) sau articolul 158.
Articolul 160
1. Statele membre pot scuti următoarele operațiuni:
(a) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii efectuate în locurile prevăzute la articolul 156 alineatul (1) atunci când, pe teritoriul lor, încă se aplică una dintre situațiile specificate la alineatul respectiv;
(b) livrarea de bunuri sau prestarea de servicii efectuate în locurile prevăzute la articolul 157 alineatul (1) litera (b) sau la articolul 158, atunci când, pe teritoriul lor, încă se aplică una dintre situațiile specificate la articolul 157 alineatul (1) litera (b) sau la articolul 158 alineatul (1).
2. În cazul în care statele membre își exercită opțiunea în temeiul alineatului (1) litera (a) pentru tranzacțiile efectuate în antrepozite vamale, ele adoptă măsurile necesare pentru a prevedea alte regimuri de antrepozit decât antrepozitul vamal care permit aplicarea alineatului (1) litera (b) acelorași operatiuni atunci când acestea se referă la bunurile enumerate în anexa V și sunt efectuate în alte antrepozite decât antrepozitele vamale.
Articolul 161
Statele membre pot scuti livrarea următoarelor bunuri și prestarea de servicii aferente:
(a) livrarea de bunuri prevăzute la articolul 30 primul paragraf, bunurile rămânând in regim de admitere temporară cu scutire totală de drepturi de import sau in regim de tranzit extern;
(b) livrarea de bunuri prevăzute la articolul 30 al doilea paragraf, bunurile rămânând in regim de tranzit comunitar intern prevăzut la articolul 276.
Articolul 162
Atunci când statele membre își exercită opțiunea prevăzută în prezenta secțiune, ele adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că achiziția intracomunitară de bunuri destinate plasarii sub unul din regimurile sau în una din situațiile prevăzute la articolul 156, articolul 157 alineatul (1) litera (b) sau articolul 158 este reglementată de aceleași dispoziții precum livrarea de bunuri efectuată pe teritoriul lor în aceleași condiții.
Articolul 163
În cazul în care bunurile nu mai sunt reglementate de regimurile sau situațiile prevăzute în prezenta secțiune, rezultând astfel un import în temeiul articolului 61, statul membru de import adoptă măsurile necesare pentru a preveni dubla impozitare.
Secțiunea 2 Tranzacții scutite în vederea exportului și în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre
Articolul 164
1. Statele membre pot scuti, după consultarea comitetului TVA, următoarele operatiuni efectuate de o persoană impozabilă sau destinate acesteia, până la o valoare egală cu valoarea exporturilor efectuate de persoana în cauză în cele 12 luni anterioare:
(a) achizițiile intracomunitare de bunuri efectuate de persoana impozabilă și importurile și livrările de bunuri destinate persoanei impozabile în vederea exportului lor din Comunitate în starea în care se află sau după prelucrare;
(b) prestările de servicii aferente activității de export a persoanei impozabile.
2. Atunci când statele membre își exercită opțiunea de scutire în temeiul alineatului (1), ele aplică scutirea respectivă, după consultarea comitetului TVA, și operatiunilor legate de livrările efectuate de persoana impozabilă, în condițiile stabilite la articolul 138, până la o valoare egală cu valoarea livrărilor efectuate de persoana în cauză, în aceleași condiții, în cele 12 luni anterioare.
Articolul 165
Statele membre pot stabilit o valoare maximă comună pentru operatiunile scutite în temeiul articolului 164.
Secțiunea 3 Dispoziții comune secțiunilor 1 și 2
Articolul 166
Comisia prezintă Consiliului, după caz și de îndată ce este posibil, propuneri privind regimuri comune de aplicare a TVA in cazul operatiunilor prevăzute la secțiunile 1 și 2.
TITLUL X DEDUCERI
CAPITOLUL 1 Originea și sfera de aplicare a dreptului de deducere
Articolul 167
Dreptul de deducere apare în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.
Articolul 168
În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operatiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operatiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume:
(a) TVA datorată sau plătită în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a-i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă;
(b) TVA datorată pentru operatiunile asimilate livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii în temeiul articolului 18 litera (a) și articolului 27;
(c) TVA datorată pentru achizițiile intracomunitare de bunuri în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i);
(d) TVA datorată pentru operatiunile asimilate achizițiilor intracomunitare în conformitate cu articolele 21 și 22;
(e) TVA datorată sau plătită pentru importul de bunuri în statul membru în cauză.
Articolul 169
Pe lângă deducerea prevăzută la articolul 168, persoana impozabilă are dreptul să deducă TVA prevăzută la articolul respectiv în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul următoarelor operatiuni:
(a) operatiuni legate de activitățile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf, efectuate în afara statului membru în care taxa este datorată sau plătită, pentru care TVA ar fi deductibilă în cazul în care operatiunile ar fi efectuate în statul membru respectiv;
(b) operatiuni scutite în temeiul articolelor 138, 142 sau 144, articolelor 146-149, articolelor 151, 152, 153 sau 156, articolului 157 alineatul (1) litera (b), articolelor 158-161 sau articolului 164;
(c) operațiuni scutite în temeiul articolului 135 alineatul (1) literele (a)-(f), atunci când clientul este stabilit în afara Comunității sau atunci când operatiunile respective sunt în legătură directă cu bunuri care urmează a fi exportate din Comunitate.
Articolul 170
Toate persoanele impozabile care, în sensul articolului 1 din Directiva 79/1072/CEE, articolului 1 din Directiva 86/560/CEE și articolului 171 din prezenta directivă, nu sunt stabilite în statul membru în care ele cumpără bunuri și servicii sau importă bunuri supuse TVA au dreptul de a obține o rambursare a TVA respective în măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate pentru următoarele operațiuni:
(a) operațiunile prevăzute la articolul 169;
(b) operațiunile pentru care taxa este datorată doar de către client în conformitate cu articolele 194-197 sau cu articolul 199.
Articolul 171
1. TVA este rambursată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite în statul membru în care ele cumpără bunuri și servicii sau importă bunuri supuse TVA, dar care sunt stabilite într-un alt stat membru, în conformitate cu modalitățile de punere în aplicare stabilite de Directiva 79/1072/CEE.
Persoanele impozabile prevăzute la articolul 1 din Directiva 79/1072/CEE sunt considerate, de asemenea, în sensul aplicării directivei menționate anterior, persoane impozabile care nu sunt stabilite în statul membru în cauză atunci când, în statul membru în care ele cumpără bunuri și servicii sau importă bunuri supuse TVA, au efectuat doar livrarea de bunuri sau prestarea de servicii unui destinatar desemnat ca persoana obligata la plata TVA în conformitate cu articolele 194-197 sau cu articolul 199.
2. TVA este rambursată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul Comunității în conformitate cu modalitățile de aplicare stabilite de Directiva 86/560/CEE.
Persoanele impozabile prevăzute la articolul 1 din Directiva 86/560/CEE sunt considerate, de asemenea, în sensul aplicării directivei menționate anterior, persoane impozabile care nu sunt stabilite în Comunitate atunci când, în statul membru în care ele cumpără bunuri și servicii sau importă bunuri supuse TVA, au efectuat doar livrarea de bunuri sau prestarea de servicii unui destinatar desemnat ca persoana obligata la plata TVA în conformitate cu articolele 194- 197 sau cu articolul 199.
3. Directivele 79/1072/CEE și 86/560/CEE nu se aplică livrării de bunuri care este sau poate fi scutită în temeiul articolului 138 atunci când bunurile astfel livrate sunt expediate sau transportate de persoana care achiziționează bunurile sau în numele acesteia.
Articolul 172
1. Orice persoană care este considerată persoană impozabilă prin faptul că livrează, în mod ocazional, un mijloc de transport nou în condițiile stabilite la articolul 138 alineatul (1) și articolul 138 alineatul (2) litera (a) are dreptul de a deduce, în statul membru în care are loc livrarea, TVA inclusă în prețul de cumpărare sau plătită pentru importul sau achiziția intracomunitară a mijlocului de transport respectiv, până la o valoare care nu depășește valoarea TVA pe care ar fi tebuit să o plătească în cazul în care livrarea nu ar fi fost scutită.
Dreptul de deducere apare și poate fi exercitat doar în momentul livrării mijlocului de transport nou.
2. Statele membre stabilesc modalitățile de aplicare a alineatului (1).
CAPITOLUL 2 Pro rata de deducere
Articolul 173
1. În cazul bunurilor sau serviciilor utilizate de o persoană impozabilă atât pentru operațiuni care dau drept de deducere conform articolelor 168, 169 și 170, cât și pentru operațiuni care nu dau drept de deducere a, deducerea este permisa numai pentru partea din TVA care poate fi atribuită primelor tranzacții.
Pro rata de deducere se stabilește, în conformitate cu articolele 174 și 175, pentru toate operatiunile efectuate de persoana impozabilă.
2. Statele membre pot adopta următoarele măsuri:
(a) să autorizeze persoanele impozabile să stabilească o pro rata pentru fiecare sector al activității sale, cu condiția să tina evidente contabile distincte pentru fiecare sector;
(b) să oblige persoana impozabile să stabilească o pro rata pentru fiecare sector al activității sale și să tina evidente contabile distincte pentru fiecare sector;
(c) să autorizeze sau să oblige persoana impozabila să efectueze deducerea pe baza utilizării tuturor bunurilor și serviciilor sau a unei părți a acestora;
(d) să autorizeze sau să oblige persoana impozabila să efectueze deducerea în conformitate cu norma stabilită la alineatul (1) primul paragraf, pentru toate bunurile și serviciile utilizate pentru toate operatiunile prevăzute la paragraful menționat anterior;
(e) să prevadă ca, atunci când TVA care nu poate fi dedusa de către persoana impozabilă este nesemnificativă, aceasta să fie considerată nulă.
Articolul 174
1. Pro rata de deducere este compusă dintr-un raport cuprinzând următoarele sume:
(a) la numărător, valoarea totală, fără TVA, a cifrei de afaceri anuale, aferente operatiunilor care dau drept de deducere conform articolelor 168 și 169;
(b) la numitor, valoarea totală, fără TVA, a cifrei de afaceri anuale aferente operatiunilor incluse la numărător și operatiunilor care nu dau drept de deducere.
Statele membre pot include la numitor valoarea subvențiilor, altele decât cele legate direct de prețul livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii prevăzute la articolul 73.
2. Prin derogare de la alineatul (1), următoarele sume sunt excluse de la calculul pro rata de deducere:
(a) valoarea cifrei de afaceri aferente livrărilor de bunuri de capital utilizate de persoana impozabilă în scopul desfășurării activității sale economice;
(b) valoarea cifrei de afaceri aferente operatiunilor imobiliare și financiare accesorii;
(c) valoarea cifrei de afaceri aferente operatiunilor prevăzute la articolul 135 alineatul (1) literele (b)-(g) în măsura în care operatiunile în cauză sunt accesorii.
3. Atunci când statele membre își exercită opțiunea în temeiul articolului 191 de a nu solicita ajustarea pentru bunurile de capital, ele pot include transferurile de bunuri de capital în calculul pro rata de deducere.
Articolul 175
1. Pro rata de deducere se determină anual, se stabilește ca procent și se rotunjește la o cifră care nu depășește următorul număr întreg.
2. Pro rata provizorie pentru un an este cea calculată pe baza operatiunilor anului anterior. În absența oricăror astfel de operatiuni sau atunci când acestea sunt nesemnificative ca valoare, pro rata este estimată provizoriu, sub controlul autorităților fiscale, de către persoana impozabilă pe baza previziunilor proprii.
Cu toate acestea, statele membre pot continua să aplice normele în vigoare la 1 ianuarie 1979 sau, în cazul statelor membre care au aderat la Comunitate după data menționată anterior, la data aderării lor.
3. Deducerile efectuate pe baza pro rata provizorie sunt regularizate la stabilirea pro rata definitivă, în cursul anului următor.
CAPITOLUL 3 Restricții privind dreptul de deducere
Articolul 176
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, stabilește cheltuielile care nu dau drept de deducere a TVA. Nu se acordă dreptul de deducere a taxei pentru cheltuielile care nu sunt legate strict de activitatea economica desfasurata, precum cheltuielile de lux, divertisment sau spectacole.
Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor prevăzute la primul paragraf, statele membre pot continua să aplice toate excluderile prevăzute de legislațiile lor naționale la 1 ianuarie 1979 sau, în cazul statelor membre care au aderat la Comunitate după data menționată anterior, la data aderării lor.
Articolul 177
După consultarea comitetului TVA, fiecare stat membru poate exclude total sau parțial, din motive economice conjuncturale, din sistemul de deduceri toate sau o parte din bunurile de capital sau alte bunuri.
Pentru a menține condiții identice de concurență, statele membre, în loc de a refuza deducerea, pot impozita bunurile fabricate de persoana impozabilă însăși sau bunurile pe care aceasta le-a cumpărat în Comunitate sau pe care le-a importat, astfel încât impozitul să nu depășească valoarea TVA care s-ar aplica achiziției de bunuri similare.
CAPITOLUL 4 Norme care reglementează exercitarea dreptului de deducere
Articolul 178
Pentru exercitarea dreptului de deducere, o persoană impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
(a) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (a), în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta trebuie să dețină o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236 și cu articolele 238, 239 și 240;
(b) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (b), în ceea ce privește operatiunile asimilate livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii, aceasta trebuie să îndeplinească formalitățile stabilite de fiecare stat membru;
(c) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (c), în ceea ce privește achiziția intracomunitară de bunuri, aceasta trebuie să includă în declarația privind TVA prevăzută la articolul 250 toate informațiile necesare pentru calcularea valorii TVA datorate pentru achizițiile sale intracomunitare de bunuri și are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236;
(d) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (d), în ceea ce privește operatiunile asimilate achizițiilor intracomunitare de bunuri, trebuie să îndeplinească formalitățile stabilite de fiecare stat membru;
(e) pentru deducerile în temeiul articolului 168 litera (e), în ceea ce privește importul de bunuri, trebuie să dețină un document de import care o desemnează ca destinatar sau importator și care menționează valoarea TVA datorate sau permite calcularea valorii respective;
(f) atunci când este obligată să plătească TVA în calitate de client în cazul aplicării articolelor 194-197 sau articolului 199, trebuie să îndeplinească formalitățile stabilite de fiecare stat membru.
Articolul 179
Persoana impozabilă efectuează deducerea scăzând din valoarea totală a TVA datorate pentru o anumită perioadă fiscală valoarea totală a TVA pentru care, în aceeași perioadă, dreptul de deducere a apărut și este exercitat în conformitate cu articolul 178.
Cu toate acestea, statele membre pot solicita ca persoanele impozabile care efectuează operatiuni ocazionale definite la articolul 12 să-și exercite dreptul de deducere doar la momentul livrării.
Articolul 180
Statele membre pot autoriza o persoană impozabilă să efectueze o deducere pe care nu a efectuat-o în conformitate cu articolele 178 și 179.
Articolul 181
Statele membre pot autoriza o persoană impozabilă care nu deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220-236 să efectueze deducerea prevăzută la articolul 168 litera (c) pentru achizițiile sale intracomunitare de bunuri.
Articolul 182
Statele membre stabilesc condițiile și modalitățile de aplicare a articolelor 180 și 181.
Articolul 183
Atunci când, pentru o anumită perioadă fiscală, valoarea deducerilor depășește valoarea TVA datorate, statele membre pot fie efectua o rambursare, fie reporta excedentul în perioada următoare, în condițiile pe care le stabilesc.
Cu toate acestea, statele membre pot refuza rambursarea sau reportarea în cazul în care valoarea excedentului este nesemnificativă.
CAPITOLUL 5 Ajustarea deducerilor
Articolul 184
Deducerea inițială este ajustata atunci când este mai mare sau mai mică decât cea la care are dreptul persoana impozabilă.
Articolul 185
1. Ajustarea se efectuează în special atunci când, după întocmirea declarației privind TVA, apar modificări ale factorilor utilizați la stabilirea sumei de dedus, de exemplu atunci când se anulează cumpărări sau se obțin reduceri de preț.
2. Prin derogare de la alineatul (1), nu se efectuează ajustari în cazul operatiunilor rămase total sau parțial neplătite sau în cazul distrugerii, pierderii sau furtului demonstrate sau confirmate în mod corespunzător sau în cazul bunurilor preluate pentru oferirea de cadouri de mică valoare sau de eșantioane, în conformitate cu articolul 16.
Cu toate acestea, în cazul operatiunilor rămase total sau parțial neplătite sau în cazul furtului, statele membre pot solicita efectuarea ajustarii.
Articolul 186
Statele membre stabilesc modalitățile de aplicare a articolelor 184 și 185.
Articolul 187
1. În cazul bunurilor de capital, ajustarea este operata pe o perioadă de cinci ani, incluzând anul în care bunurile au fost achiziționate sau fabricate.
Cu toate acestea, statele membre își pot baza ajustarea pe o perioadă de cinci ani compleți de la data la care bunurile sunt utilizate prima dată.
În cazul bunurilor imobile achiziționate ca bunuri de capital, perioada de ajustare poate fi prelungită până la 20 de ani.
2. Ajustarea anuală se efectuează numai pentru o cincime din TVA aplicată bunurilor de capital sau, în cazul prelungirii perioadei de regularizare, pentru o fracțiune corespunzătoare din TVA.
Ajustarea prevăzută la primul paragraf se efectuează în funcție de modificările dreptului de deducere în anii următori față de anul în care bunurile au fost achiziționate, fabricate sau, după caz, utilizate prima dată.
Articolul 188
1. În cazul în care sunt livrate în perioada de ajustare, bunurile de capital sunt considerate ca și când ar fi fost utilizate pentru activitatea economică a persoanei impozabile până la expirarea perioadei de ajustare.
Activitatea economică este considerată taxabila în întregime în cazurile în care livrarea de bunuri de capital este taxabila.
Activitatea economică este considerată scutită în întregime în cazurile în care livrarea de bunuri de capital este scutită.
2. Ajustarea prevăzută la alineatul (1) se efectuează o singură dată pentru perioada de timp rămasă din perioada de ajustare. Cu toate acestea, atunci când livrarea de bunuri de capital este scutită, statele membre pot să nu solicite ajustarea în măsura în care cumpărătorul este o persoană impozabilă care utilizează bunurile de capital respective doar pentru operatiuni care dau drept de deducere.
Articolul 189
Pentru aplicarea articolelor 187 și 188, statele membre pot adopta următoarele măsuri:
(a) definirea conceptului de bunuri de capital;
(b) precizarea valorii TVA care este luată în considerare pentru ajustare;
(c) adoptarea oricăror măsuri necesare pentru a se asigura că ajustarea nu creează avantaje nejustificate;
(d) permiterea simplificărilor administrative.
Articolul 190
În sensul articolelor 187, 188, 189 și 191, statele membre pot considera ca bunuri de capital serviciile care au caracteristici similare celor atribuite în mod normal bunurilor de capital.
Articolul 191
În cazul în care, în orice stat membru, efectul practic al aplicării articolelor 187 și 188 este neglijabil, statul membru în cauză poate opta, după consultarea comitetului TVA, să nu aplice dispozițiile respective, ținând seama de impactul global al TVA în statul membru în cauză și de necesitatea unei simplificări administrative și cu condiția să nu rezulte distorsiuni concurențiale.
Articolul 192
Atunci când o persoană impozabilă trece de la regimul normal de taxare la un regim special sau viceversa, statele membre adoptă toate măsurile necesare pentru a se asigura că persoana impozabilă respectivă nu beneficiază de avantaje nejustificate sau nu suferă prejudicii nejustificate.
TITLUL XI OBLIGAȚIILE PERSOANELOR IMPOZABILE ȘI ALE ANUMITOR PERSOANE NEIMPOZABILE
CAPITOLUL 1 Obligația de plată
Secțiunea 1 Persoane obligate la plata TVA către autoritățile fiscale
Articolul 193
TVA se plătește de orice persoană impozabilă ce efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii taxabila, cu excepția cazului în care se plătește de o altă persoană în conformitate cu articolele 194-199 și articolul 202.
Articolul 194
1. În cazul în care livrarea de bunuri sau prestarea de servicii taxabila este efectuată de o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru în care are obligația de a plăti TVA, statele membre au posibilitatea de a prevedea ca persoana obligata la plata TVA să fie persoana căreia i-au fost furnizate bunurile sau serviciile.
2. Statele membre stabilesc condițiile de punere în aplicare a alineatului (1).
Articolul 195
TVA este datorată de orice persoană identificată în scopuri de TVA în statul membru în care taxa este datorată și căreia îi sunt livrate bunurile în circumstanțele prevăzute la articolele 38 sau 39, în cazul în care livrările sunt efectuate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru respectiv.
Articolul 196
TVA este datorată de orice persoană căreia îi sunt furnizate serviciile prevăzute la articolul 56 sau de orice persoană identificată în scopuri de TVA în statul membru în care taxa este datorată și căreia îi sunt furnizate serviciile prevăzute la articolele 44, 47, 50, 53, 54 și 55, în cazul în care serviciile sunt furnizate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru respectiv.
Articolul 197
1. TVA este datorată de persoana căreia îi sunt livrate bunurile, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:
(a) operatiunea taxabila este o livrare de bunuri efectuată în conformitate cu condițiile stabilite la articolul 141;
(b) persoana căreia îi sunt livrate bunurile este o altă persoană impozabilă sau o persoană juridică neimpozabilă, identificată în scopuri de TVA în statul membru în care este efectuată livrarea;
(c) factura emisă de persoana impozabilă nestabilită în statul membru în care este stabilită persoana căreia îi sunt livrate bunurile este intocmita în conformitate cu articolele 220-236.
2. Atunci când un reprezentant fiscal este desemnat ca persoana obligata la plata TVA în temeiul articolului 204, statele membre pot prevedea o derogare de la alineatul (1) din prezentul articol.
Articolul 198
1. În cazul în care operatiuni specifice referitoare la aurul de investiții între o persoană impozabilă ce operează pe o piață reglementată a lingourilor de aur și o altă persoană impozabilă ce nu operează pe respectiva piață sunt impozitate în temeiul articolului 352, statele membre desemnează clientul ca persoana obligata la plata TVA.
În cazul în care clientul care nu operează pe piața reglementată a lingourilor de aur este o persoană impozabilă ce este necesar să fie înregistrată în scopuri TVA în statul membru în care se datorează taxa doar în ceea ce privește operatiunile prevăzute la articolul 352, vânzătorul îndeplinește obligațiile fiscale în numele clientului, în conformitate cu legislația statului membru respectiv.
2. Atunci când o livrare de aur sub formă de materie primă sau de produse semiprelucrate de o puritate mai mare sau egală cu 325 miimi sau o livrare de aur de investiții, astfel cum este definit la articolul 344 alineatul (1), este efectuată de o persoană impozabilă ce exercită una dintre opțiunile prevăzute la articolele 348, 349 și 350, statele membre pot desemna clientul ca persoana obligata la plata TVA.
3. Statele membre stabilesc procedurile și condițiile pentru punerea în aplicare a alineatelor (1) și (2).
Articolul 199
1. Statele membre pot prevedea ca persoana obligata la plata TVA să fie persoana impozabilă
destinatară a următoarelor operațiuni:
(a) lucrări de construcții, inclusiv servicii de reparații, curățenie, întreținere, transformare și demolare legate de bunuri imobile, precum și livrarea de lucrări de construcții considerate ca o livrare de bunuri în temeiul articolului 14 alineatul (3);
(b) punerea la dispoziție a personalului ce participă la activități prevăzute la litera (a);
(c) livrarea de bunuri imobile, în conformitate cu articolul 135 alineatul (1) literele (j) și (k), în cazul în care furnizorul a optat pentru impozitarea livrării în temeiul articolului 137;
(d) livrarea de materiale uzate, materiale uzate ce nu se pot reutiliza în aceeași stare, rebuturi, deșeuri industriale și neindustriale, deșeuri reciclabile, deșeuri transformate parțial și anumite bunuri și servicii, enumerate în anexa VI.
(e) livrarea de bunuri oferite în garanție de o persoană impozabilă altei persoane impozabile, în executarea respectivei garanții;
(f) livrarea de bunuri efectuată după cesionarea unui drept de rezervare de proprietate unui cesionar care exercită acest drept;
(g) livrarea unui bun imobil vândut de un debitor în cadrul unei proceduri de vânzare silită.
2. Atunci când se aplică opțiunea prevăzută la alineatul (1), statele membre pot specifica livrările de bunuri și servicii reglementate și categoriile de furnizori sau beneficiari pentru care se pot aplica aceste măsuri.
3. În sensul alineatului (1), statele membre pot adopta următoarele măsuri:
(a) să prevadă ca o persoană impozabilă care desfășoară și activități sau operatiuni care nu sunt considerate livrări de bunuri sau prestări de servicii impozabile în conformitate cu articolul 2 să fie considerată persoană impozabilă pentru livrările primite în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol;
(b) să prevadă ca un organism public neimpozabil să fie considerat persoană impozabilă pentru livrările primite în conformitate cu alineatul (1) literele (e), (f) și (g).
4. Statele membre informează comitetul TVA cu privire la măsurile legislative naționale adoptate în temeiul alineatului (1), în măsura în care nu sunt măsuri autorizate de Consiliu înainte de 13 august 2006 în conformitate cu articolul 27 alineatele (1)-(4) din Directiva 77/388/CEE și care sunt menținute în temeiul alineatului (1) din prezentul articol.
Articolul 200
Orice persoană ce efectuează o achiziție intracomunitară de bunuri taxabila datoreaza TVA.
Articolul 201
La import, TVA este datorata de orice persoane desemnate sau recunoscute ca persoane obligate la plata taxei de către statul membru de import.
Articolul 202
TVA este datorata de orice persoană responsabila de iesirea bunurilor din regimurile sau situațiile enumerate la articolele 156, 157, 158, 160 și 161.
Articolul 203
TVA este datorată de orice persoană ce menționează această taxă pe o factură.
Articolul 204
1. În cazul în care, în temeiul articolelor 193-197 și articolelor 199 și 200,persoana obligata la plata TVA este o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru în care TVA este datorată, statele membre pot permite persoanei respective să numească un reprezentant fiscal ca persoana obligata la plata TVA.
De asemenea, în cazul în care o operatiune impozabilă este efectuată de o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru în care TVA este datorată și nu există, cu țara în care este stabilită sau își are sediul persoana impozabilă, nici un instrument juridic referitor la asistența reciprocă având o sferă de aplicare similară celei prevăzute de Directiva 76/308/CEE și de Regulamentul (CE) nr. 1798/2003, statele membre pot adopta măsuri în temeiul cărora persoana obligata la plata TVA este un reprezentant fiscal numit de persoana impozabilă nestabilită în statul membru respectiv.
Cu toate acestea, statele membre nu pot aplica opțiunea prevăzută la al doilea paragraf unei persoane impozabile nestabilite, în sensul articolului 358 punctul 1, care a optat pentru regimul special pentru servicii furnizate pe cale electronică.
2. Opțiunea prevăzută la alineatul (1) primul paragraf este supusa condițiilor și procedurilor stabilite de fiecare stat membru.
Articolul 205
În situațiile prevăzute la articolele 193-200 și articolele 202, 203 și 204, statele membre pot prevedea ca o altă persoană decât persoana obligata la plata TVA să fie tinuta raspunzatoare in mod solidar pentru plata TVA.
Secțiunea 2 Modalități de plată
Articolul 206
Orice persoană impozabilă obligata la plata TVA are obligația de a plăti valoarea netă a TVA cu ocazia depunerii declarației privind TVA prevăzute la articolul 250. Cu toate acestea, statele membre pot stabili o altă dată pentru plata respectivei sume sau pot solicita efectuarea unor plăți provizorii anticipate.
Articolul 207
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele considerate ca persoane obligate la plata TVA în locul unei persoane impozabile nestabilite pe teritoriul lor respectiv, în conformitate cu articolele 194-197 și articolele 199 și 204, îndeplinesc obligațiile de plată stabilite în prezenta secțiune.
De asemenea, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele care, în conformitate cu articolul 205, sunt tinute raspunzatoare în mod solidar pentru plata TVA isi îndeplinesc respectivele obligații de plată.
Articolul 208
Atunci când statele membre desemnează cumparatorul de aur de investiții ca persoana obligata la plata TVA în temeiul articolului 198 alineatul (1) sau dacă, în cazul aurului sub formă de materie primă, produse semiprelucrate sau aur de investiție, astfel cum este definit la articolul 344 alineatul (1), statele membre recurg la opțiunea prevăzută la articolul 198 alineatul (2) de a desemna clientul ca persoana obligata la plata TVA, acestea adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoana respectivă îndeplinește obligațiile de plată stabilite în prezenta secțiune.
Articolul 209
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele juridice neimpozabile care sunt obligate la plata TVA datorată pentru achiziții intracomunitare de bunuri, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i), îndeplinesc obligațiile de plată stabilite în prezenta secțiune.
Articolul 210
Statele membre adoptă modalitățile de plată a TVA pentru achizițiile intracomunitare de mijloace de transport noi, prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (ii), și pentru achizițiile intracomunitare de produse supuse accizelor, prevăzute la articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii).
Articolul 211
Statele membre stabilesc modalitățile de plată în ceea ce privește importul de bunuri.
În special, statele membre pot prevedea ca, în cazul importului de bunuri efectuat de către persoane impozabile sau anumite categorii de astfel de persoane, de către persoane obligate la plata TVA sau de anumite categorii de astfel de persoane, TVA datorată pentru import să nu fie plătită la momentul importului, cu condiția să fie menționată ca atare în declarația privind TVA ce se depune în conformitate cu articolul 250.
Articolul 212
Statele membre pot scuti persoanele impozabile de la plata TVA datorate, în cazul în care suma este nesemnificativă.
CAPITOLUL 2 Identificare
Articolul 213
1. Orice persoană impozabilă declară când începe, își modifică sau încetează activitatea ca persoană impozabilă. Statele membre permit și pot solicita ca declarația să se facă prin mijloace electronice, în condițiile pe care le stabilesc.
2. Fără a aduce atingere alineatului (1) primul paragraf, orice persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă ce efectuează achiziții intracomunitare de bunuri ce nu sunt supuse TVA în temeiul articolului 3 alineatul (1) are obligația de a declara că efectuează aceste achiziții, în cazul în care condițiile pentru a nu le supune taxei, stabilite de dispoziția respectivă, nu mai sunt îndeplinite.
Articolul 214
1. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că următoarele persoane sunt identificate printr-un număr individual:
(a) orice persoană impozabilă, cu excepția celor prevăzute la articolul 9 alineatul (2), care desfășoară, pe teritoriul statului respectiv, livrări de bunuri sau prestări de servicii care dau drept de deducere a taxei, altele decât livrările de bunuri sau prestările de servicii pentru care se plătește TVA exclusiv de clientul sau de persoana căreia îi sunt destinate bunurile sau serviciile, în conformitate cu articolele 194-197 și articolul 199;
(b) orice persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă ce efectuează achiziții intracomunitare de bunuri supuse TVA în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) și orice persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă ce exercită opțiunea prevăzută la articolul 3 alineatul (3) de a-și supune TVA achizițiile intracomunitare;
(c) orice persoană impozabilă care efectuează, pe teritoriul său respectiv, achiziții intracomunitare de bunuri in scopul unor operatiuni legate de activitățile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) al doilea paragraf și pe care le efectuează în afara respectivului teritoriu.
2. Statele membre nu au obligația de a identifica anumite persoane impozabile care desfășoară tranzacții ocazional, prevăzute la articolul 12.
Articolul 215
Fiecare număr de identificare in scopuri de TVA cuprinde un prefix în conformitate cu codul ISO 3166 – alfa 2 – prin care se identifică fiecare stat membru ce a atribuit respectivul număr. Cu toate acestea, Grecia poate utiliza prefixul „EL”.
Articolul 216
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că sistemele lor de identificare permit identificarea persoanelor impozabile prevăzute la articolul 214 și pentru a asigura corecta aplicare a regimului tranzitoriu de impozitare a operațiunilor intracomunitare prevăzut la articolul 402.
CAPITOLUL 3 Facturare
Secțiunea 1 Definiție
Articolul 217
În sensul prezentului capitol, „transmitere sau punere la dispoziție pe cale electronică” înseamnă transmiterea sau punerea la dispoziție destinatarului a datelor, prin echipamente electronice de procesare (inclusiv compresie digitală) și stocare, și utilizând cablul, radioul, sistemele optice sau alte mijloace electromagnetice.
Secțiunea 2 Noțiunea de factură
Articolul 218
În sensul prezentei directive, statele membre acceptă documentele sau mesajele pe suport de hârtie sau în format electronic ca facturi, în cazul în care îndeplinesc condițiile stabilite în prezentul capitol.
Articolul 219
Orice document sau mesaj ce modifică factura inițială și se referă la aceasta în mod specific și fără echivoc este asimilat unei facturi.
Secțiunea 3 Emiterea facturilor
Articolul 220
Orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, în următoarele cazuri:
(1) pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le-a efectuat către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă;
(2) pentru livrări de bunuri prevăzute la articolul 33;
(3) pentru livrări de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 138;
(4) pentru orice avans care i-a fost plătit înainte ca una dintre livrările de bunuri prevăzute la punctele 1, 2 și 3 să fi fost efectuată;
(5) pentru orice avans care i-a fost plătit de către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă înainte de încheierea prestării de servicii.
Articolul 221
1. Statele membre pot impune persoanelor impozabile obligația de a emite o factură pentru livrările de bunuri și prestările de servicii efectuate pe teritoriul lor, altele decât cele prevăzute la articolul 220.
În ceea ce privește facturile prevăzute la primul paragraf, statele membre pot impune mai puține obligații decât cele prevăzute la articolele 226, 230, 233, 244 și 246.
2. Statele membre pot scuti persoanele impozabile de la obligația prevăzută la articolul 220 de a emite o factură pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii pe care le-au efectuat pe teritoriile lor și care sunt scutite, cu sau fără dreptul la deducerea TVA plătite în stadiul anterior, în temeiul articolelor 110 și 111, articolului 125 alineatul (1), articolului 127, articolului 128 alineatul (1), articolelor 132, 135, 136, 371, 375, 376 și 377, articolului 378 alineatul (2), articolului 379 alineatul (2) și articolelor 380-390.
Articolul 222
Statele membre pot impune limite de timp persoanelor impozabile pentru emiterea de facturi, atunci când aceste persoane livrează bunuri sau prestează servicii pe teritoriul lor.
Articolul 223
În conformitate cu condițiile ce urmează să fie stabilite de statele membre pe teritoriul cărora se livrează bunuri sau se prestează servicii, se poate întocmi o factură centralizatoare pentru mai multe livrări separate de bunuri sau prestări diferite de servicii .
Articolul 224
1. Facturile pot fi întocmite de client pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii furnizate de o persoană impozabilă, în cazul în care există un acord prealabil între cele două părți și cu condiția ca fiecare factură să facă obiectul unei proceduri de acceptare de către persoana impozabilă care livrează bunurile sau prestează serviciile.
2. Statele membre pe teritoriul cărora se efectuează livrarea de bunuri sau prestarea de servicii stabilesc termenii si condițiile acordurilor prealabile și procedurile de acceptare între persoana impozabilă și client.
3. Statele membre pot impune condiții suplimentare persoanelor impozabile ce livrează bunuri sau prestează servicii pe teritoriul lor în ceea ce privește emiterea facturilor de către client. În special, acestea pot solicita ca respectivele facturi să se emită în numele și în contul persoanei impozabile.
Condițiile prevăzute la primul paragraf trebuie să fie întotdeauna aceleași, indiferent de locul de stabilire al clientului.
Articolul 225
Statele membre pot impune condiții specifice persoanelor impozabile ce livrează bunuri sau prestează servicii pe teritoriul lor în cazurile în care partea terță sau clientul, care emite facturile, este stabilit(ă) într-o țară cu care nu există nici un instrument juridic referitor la asistența reciproca având o sferă de aplicare similară celei prevăzute de Directiva 76/308/CEE și de Regulamentul (CE) nr 1798/2003.
Secțiunea 4 Conținutul facturilor
Articolul 226
Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale prevăzute de prezenta directivă, este necesar să se menționeze doar următoarele detalii în scopuri TVA pe facturile emise în temeiul articolelor 220 și 221:
(1) data emiterii;
(2) un număr secvențial, bazat pe una sau mai multe serii, ce identifică în mod unic factura;
(3) numărul de identificare in scopuri de TVA prevăzut la articolul 214, pe baza căruia persoana impozabilă a livrat bunurile sau a prestat serviciile;
(4) numărul de identificare in scopuri de TVA al clientului, prevăzut la articolul 214, pe baza căruia clientul a beneficiat de o livrare de bunuri sau o prestare de servicii pentru care are obligația de a plăti TVA sau a beneficiat de o livrare de bunuri, astfel cum este prevăzută la articolul 138;
(5) numele și adresa complete ale persoanei impozabile și ale clientului;
(6) cantitatea și natura bunurilor livrate sau volumul și natura serviciilor prestate;
(7) data la care s-a efectuat sau încheiat livrarea de bunuri sau prestarea de servicii sau data la care s-a efectuat plata avansului prevăzut la punctele 4 și 5 din articolul 220, în măsura în care se poate determina respectiva dată, iar aceasta diferă de data emiterii facturii;
(8) baza impozabila pentru fiecare cota sau scutire, prețul unitar fără TVA și orice reduceri de pret si rabaturi, în cazul în care acestea nu sunt incluse în prețul unitar;
(9) cota TVA aplicată;
(10) valoarea TVA de plată, cu excepția cazului în care se aplică un regim special pentru care prezenta directivă exclude o astfel de mențiune;
(11) în cazul unei scutiri sau atunci când clientul este persoana obligata la plata TVA, trimiterea la dispoziția aplicabilă din prezenta directive sau la dispoziția corespunzătoare de drept intern sau orice altă trimitere prin care se arată că livrarea de bunuri sau prestarea de servicii face obiectul unei scutiri sau a procedurii de taxare inversă;
(12) în cazul livrării unui mijloc de transport nou, efectuate în conformitate cu condițiile stabilite la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a), datele enumerate la articolul 2 alineatul (2) litera (b);
(13) în cazul în care se aplică regimul special pentru agențiile de turism, trimiterea la dispozițiile corespunzătoare de drept intern sau orice altă trimitere prin care se arată că regimul special a fost aplicat;
(14) în cazul în care se aplică unul dintre regimurile speciale aplicabile bunurilor second- hand, operelor de artă, articolelor de colecție și antichităților, trimiterea la articolele 313, 326 sau 333 sau la dispozițiile corespunzătoare de drept intern sau orice altă trimitere prin care se arată că unul dintre regimurile în cauză a fost aplicat;
(15) în cazul în care debitorul de TVA este un reprezentant fiscal în sensul articolului 204, numărul de identificare in scopuri de TVA, prevăzut la articolul 214, al respectivului reprezentant fiscal împreună cu numele și adresa complete ale acestuia.
Articolul 227
Statele membre pot solicita persoanelor impozabile, stabilite pe teritoriul lor și care efectuează pe teritoriul lor livrări de bunuri și prestări de servicii, să indice numărul de identificare in scopuri de TVA, prevăzut la articolul 214, al clientului în alte situații decât cele prevăzute la articolul 226 punctul 4.
Articolul 228
Statele membre pe teritoriul cărora se livrează bunuri sau se prestează servicii pot autoriza omisiunea unor detalii obligatorii din documentele sau mesajele asimilate unei facturi în temeiul articolului 219.
Articolul 229
Statele membre nu solicită semnarea facturilor.
Articolul 230
Sumele indicate pe factură se pot exprima în orice monedă, cu condiția ca valoarea TVA de plată să fie exprimată în moneda națională a statului membru în care are loc livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, utilizând mecanismul de conversie stabilit la articolul 91.
Articolul 231
În scopul controlului, statele membre pot solicita traducerea în limbile lor naționale a facturilor pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate pe teritoriul lor și a facturilor primite de persoanele impozabile stabilite pe teritoriul lor.
Secțiunea 5 Transmiterea facturilor prin mijloace electronice
Articolul 232
Facturile emise în temeiul secțiunii 2 se pot trimite pe suport de hârtie sau se pot transmite sau pune la dispoziție prin mijloace electronice, sub rezerva acceptării de catre destinatar.
Articolul 233
1. Facturile trimise sau puse la dispoziție prin mijloace electronice sunt acceptate de statele membre, cu condiția ca autenticitatea originii și integritatea conținutului acestora să fie garantate prin una dintre metodele următoare:
(a) printr-o semnătură electronică avansată în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva 1999/93/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 1999 privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice;
(b) printr-un schimb electronic de date (electronic data interchange – EDI), astfel cum a fost definit la articolul 2 din Recomandarea 1994/820/CE a Comisiei din 19 octombrie 1994 privind aspectele juridice ale schimbului electronic de date, în cazul în care acordul privind schimbul prevede utilizarea unor proceduri prin care se garantează autenticitatea originii și integritatea datelor.
Cu toate acestea, facturile pot fi trimise sau puse la dispoziție și prin alte mijloace electronice, sub rezerva acceptării de către statele membre în cauză.
2. În sensul alineatului (1) primul paragraf litera (a), statele membre pot solicita ca semnătura electronică avansată să se bazeze pe un certificat calificat și să fie creată de un dispozitiv securizat de creare a semnăturii în sensul articolului 2 punctele 6 și 10 din Directiva 1999/93/CE.
3. În sensul alineatului (1) primul paragraf litera (b), statele membre pot, de asemenea, să solicite trimiterea unui document suplimentar centralizator pe suport de hârtie, sub rezerva condițiilor pe care le stabilesc.
Articolul 234
Statele membre nu pot impune persoanelor impozabile care livrează bunuri sau prestează servicii pe teritoriul lor alte obligații sau formalități în legătură cu trimiterea sau punerea la dispoziție a facturilor prin mijloace electronice.
Articolul 235
Statele membre pot stabili condiții specifice pentru facturile emise prin mijloace electronice în privința livrării de bunuri sau prestării de servicii pe teritoriul lor dintr-o țară cu care nu există nici un instrument juridic privind asistența reciprocă având o sferă de aplicare similară celei prevăzute de Directiva 76/308/CEE și de Regulamentul (CE) nr 1798/2003.
Articolul 236
În cazul în care unele loturi ce conțin mai multe facturi sunt trimise sau puse la dispoziția aceluiași destinatar prin mijloace electronice, detaliile comune diferitelor facturi se pot menționa o singură dată, în cazul în care, pentru fiecare factură, toate informațiile sunt accesibile.
Articolul 237
Până la 31 decembrie 2008, Comisia prezintă un raport și, după caz, o propunere de modificare a condițiilor aplicabile facturării electronice, pentru a ține seama de evoluțiile tehnologice viitoare din acest domeniu.
Secțiunea 6 Măsuri de simplificare
Articolul 238
1. În urma consultării comitetului TVA, statele membre pot prevedea, în condițiile pe care le pot stabili, că unele dintre informațiile solicitate în temeiul articolelor 226 și 230, sub rezerva dispozițiilor pe care statele membre le pot adopta în conformitate cu articolele 227, 228 și 231, nu este necesar să fie menționate pe facturile emise pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate pe teritoriul lor, în următoarele cazuri:
(a) în cazul în care valoarea facturii este scăzută;
(b) în cazul în care practica administrativă sau comercială din sectorul de activitate în cauză sau condițiile tehnice de emitere a facturilor fac dificilă respectarea obligațiilor prevăzute la articolele 226 și 230.
2. În orice caz, facturile trebuie să cuprindă următoarele informații:
(a) data emiterii;
(b) identificarea persoanei impozabile;
(c) identificarea tipului de bunuri sau servicii furnizate;
(d) valoarea TVA de plată sau informațiile necesare pentru calcularea acesteia.
3. Simplificarea prevăzută la alineatul (1) nu se poate aplica operațiunilor prevăzute la articolele 20, 21, 22, 33, 36, 138 și 141.
Articolul 239
În cazurile în care statele membre recurg la opțiunea, prevăzută la articolul 272 alineatul (1) primul paragraf litera (b), de a nu aloca un număr de identificare in scopuri de TVA persoanelor impozabile care nu desfășoară operațiunile prevăzute la articolele 20, 21, 22, 33, 36, 138 și 141 și atunci când unui furnizor sau unui client nu i-a fost alocat un număr de identificare de acest tip, acesta este necesar să fie înlocuit pe factură cu un alt număr denumit cod de înregistrare fiscală, astfel cum a fost definit de statele membre în cauză.
Articolul 240
În cazul în care persoana impozabilă a primit un număr de identificare in scopuri de TVA, statele membre care recurg la opțiunea prevăzută la articolul 272 alineatul (1) primul paragraf litera (b), pot, de asemenea, să solicite ca factura să cuprindă următoarele informații:
(1) pentru prestarea de servicii prevăzute la articolele 44, 47, 50, 53, 54 și 55, și livrarea de bunuri prevăzute la articolele 138 și 141, numărul de identificare in scopuri de TVA și codul de înregistrare fiscală ale furnizorului;
(2) pentru alte livrări de bunuri sau prestări de servicii, doar codul de înregistrare fiscală al furnizorului sau doar numărul de identificare in scopuri de TVA al acestuia.
CAPITOLUL 4 Contabilitate
Secțiunea 1 Definiție
Articolul 241
În sensul prezentului capitol, „stocarea prin mijloace electronice a unei facturi” înseamnă stocarea datelor prin echipamente electronice de procesare (inclusiv compresie digitală) și de stocare, și utilizând cablul, radioul, mijloacele optice sau alte mijloace electromagnetice.
Secțiunea 2 Obligații generale
Articolul 242
Fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA și controlarea aplicării TVA de către autoritățile fiscale.
Articolul 243
1. Fiecare persoană impozabilă ține un registru cu bunurile pe care le-a expediat sau transportat sau care au fost expediate sau transportate în contul său, la o destinație aflată în afara teritoriului statului membru de plecare, însă în cadrul Comunității, în scopurile operațiunilor constând în lucrari asupra respectivelor bunuri sau utilizarea lor temporară, prevăzute la articolul 17 alineatul (2) literele (f), (g) și (h).
2. Fiecare persoană impozabilă ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite identificarea bunurilor care i-au fost expediate din alt stat membru de către o persoană impozabilă identificată în scopuri de TVA în respectivul stat membru sau în contul acesteia și care fac obiectul unor prestări de servicii reprezentând expertize sau lucrari efectuate asupra bunurilor în cauză, prevăzute la articolul 52 litera (c).
Secțiunea 3 Obligații specifice legate de stocare a tuturor facturilor
Articolul 244
Fiecare persoană impozabilă se asigură de stocarea copiilor facturilor pe care le-a emis sau care au fost emise de un client ori care au fost emise de un terț în numele său și în contul său, precum și a tuturor facturilor pe care le-a primit.
Articolul 245
1. În sensul prezentei directive, persoana impozabilă poate decide locul de stocare a tuturor facturilor, cu condiția de a pune la dispoziție facturile sau informațiile stocate în conformitate cu articolul 244, autorităților competente, fără întârziere nejustificată, oricând acestea solicită acest lucru.
2. Statele membre pot solicita persoanelor impozabile stabilite pe teritoriul lor să le fie comunicat locul de stocare, în cazul în care acesta se află în afara teritoriului lor.
De asemenea, statele membre pot solicita persoanelor impozabile, stabilite pe teritoriul lor, să păstreze în acest spațiu facturile pe care le-au emis sau care au fost emise de clienții lor sau de părți terțe, în numele și în contul lor, precum și toate facturile pe care le-au primit, atunci când stocarea nu se efectuează prin mijloace electronice ce garantează accesul on-line complet la datele în cauză.
Articolul 246
Este necesar ca autenticitatea originii și integritatea conținutului facturilor stocate, precum și lizibilitatea acestora, să fie asigurate pe toată perioada de stocare.
În ceea ce privește facturile prevăzute la articolul 233 alineatul (1) al doilea paragraf, detaliile pe care le conțin nu se pot modifica și este necesar să rămână lizibile pe perioada de stocare.
Articolul 247
1. Fiecare stat membru stabilește perioada în cursul căreia persoanele impozabile au obligația de a asigura stocarea facturilor pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii pe teritoriul său și a facturilor primite de persoane impozabile stabilite pe teritoriul său.
2. Pentru a asigura îndeplinirea condițiilor stabilite la articolul 246, statul membru prevăzut la alineatul (1) poate solicita ca facturile să fie stocate în forma originală în care au fost trimise sau puse la dispoziție, pe suport de hârtie sau în format electronic,. De asemenea, în cazul facturilor stocate prin mijloace electronice, statul membru poate solicita și stocarea datelor ce garantează autenticitatea originii și integritatea conținutului lor, în conformitate cu articolul 246 primul paragraf.
3. Statul membru prevăzut la alineatul (1) poate stabili condiții specifice de interzicere sau de limitare a stocării facturilor într-o țară cu care nu există nici un instrument juridic referitor la asistența reciprocă având o sferă de aplicare similară celei prevăzute de Directiva 76/308/CEE și de Regulamentul (CE) nr 1798/2003 sau la dreptul de acces pe cale electronică, de descărcare și de utilizare prevăzut la articolul 249.
Articolul 248
În condițiile pe care le stabilesc, statele membre pot solicita stocarea facturilor primite de persoanele neimpozabile.
Secțiunea 4 Dreptul de acces la facturile stocate prin mijloace electronice în alt stat membru
Articolul 249
În cazul în care o persoană impozabilă stochează facturi pe care le emite sau le primește prin mijloace electronice ce garantează accesul on-line la date, iar locul de stocare se află într-un alt stat membru decât cel în care este stabilită, autoritățile competente din statul membru în care persoana respectivă este stabilită au, în sensul prezentei directive, dreptul de acces la facturi prin mijloace electronice, de descărcare și de utilizare a acestora, în limitele stabilite de normele statului membru în care persoana impozabilă este stabilită și în măsura în care autoritățile respective solicită acest lucru în scopul controlului.
CAPITOLUL 5 Declarații
Articolul 250
1. Fiecare persoană impozabilă depune o declarație privind TVA în care se menționează toate informațiile necesare pentru a calcula taxa exigibilă și deducerile de efectuat, inclusiv, în măsura în care acest lucru este necesar pentru stabilirea bazei impozabile, valoarea totală a operațiunilor referitoare la această taxă și la aceste deduceri, precum și valoarea operațiunilor scutite.
2. Statele membre permit și pot solicita depunerea declarației privind TVA prevăzute la alineatul (1) prin mijloace electronice, în condițiile pe care le stabilesc.
Articolul 251
În afară de informațiile prevăzute la articolul 250, declarația privind TVA referitor la o perioadă fiscala dată, cuprinde următoarele date:
(a) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor de bunuri prevăzute la articolul 138 pentru care TVA a devenit exigibilă în cursul acestei perioade fiscale;
(b) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor de bunuri prevăzute la articolele 33 și 36 desfășurate pe teritoriul altui stat membru, pentru care TVA a devenit exigibilă în cursul acestei perioade fiscale, în cazul în care locul unde a inceput expedierea sau transportul bunurilor este situat în statul membru în care este necesar să fie depusă declarația;
(c) valoarea totală, fără TVA, a achizițiilor intracomunitare de bunuri sau a operațiunilor asimilate acestora, în temeiul articolelor 21 sau 22, efectuate în statul membru în care trebuie depusa declarația și pentru care TVA a devenit exigibilă în cursul acestei perioade fiscale;
(d) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor de bunuri prevăzute la articolele 33 și 36 efectuate în statul membru în care trebuie depusa declarația și pentru care TVA a devenit exigibilă în cursul acestei perioade fiscale, în cazul în care locul in care a inceput expedierea sau transportul bunurilor este situat pe teritoriul altui stat membru;
(e) valoarea totală, fără TVA, a livrărilor de bunuri efectuate în statul membru în care trebuie depusa declaratia pentru care persoana impozabila a fost desemnata ca persoana obligata la plata TVA conform articolului 197, și pentru care TVA a devenit exigibilă în cursul acestei perioade fiscale.
Articolul 252
1. Declarația privind TVA se depune până la un termen ce este necesar să fie stabilit de statele membre. Termenul respectiv nu se poate fixa la mai mult de două luni de la încheierea fiecărei perioade fiscale.
2. Fiecare stat membru stabilește perioada fiscala la o lună, două luni sau trei luni.
Cu toate acestea, statele membre pot stabili diferite perioade fiscale, cu condiția ca perioadele respective să nu depășească un an.
Articolul 253
Suedia poate aplica o procedură simplificată pentru întreprinderile mici și mijlocii, prin care persoanele impozabile care desfășoară doar operațiuni impozabile la nivel național pot depune declarații de TVA la trei luni de la încheierea perioadei anuale de impunere directă.
Articolul 254
În cazul livrărilor de mijloace de transport noi efectuate în conformitate cu condițiile menționate la articolul 138 alineatul (2) litera (a) de către o persoană impozabilă identificată în scopuri de TVA pentru un client neidentificat în scopuri de TVA sau de către o persoană impozabilă, astfel cum este definită la articolul 9 alineatul (2), statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că vânzătorul comunică toate informațiile necesare pentru a permite aplicarea TVA și controlul acestei aplicări de către autoritățile fiscale.
Articolul 255
În cazul în care statele membre desemnează clientul aurului de investiții ca persoana obligata la plata TVA în temeiul articolului 198 alineatul (1) sau dacă, în cazul aurului sub formă de materie primă, produse semifabricate sau aur de investiții, definit la articolul 344 alineatul (1), statele membre isi exercita optiunea prevazuta la art. 198 alin.(2) de a desemna clientul ca persoana obligata la plata TVA, acestea adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că respectivul client respectă obligațiile legate de depunerea declarației privind TVA, prevăzute în prezentul capitol.
Articolul 256
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele considerate ca persoane obligate la plata TVA în locul persoanelor impozabile nestabilite pe teritoriul lor, în conformitate cu articolele 194-197 și cu articolul 204, respectă obligațiile referitoare la depunerea declarațiilor privind TVA, în conformitate cu prezentul capitol.
Articolul 257
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele juridice neimpozabile care sunt persoane obligate la plata TVA datorată pentru achiziții intracomunitare de bunuri, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) litera (b) punctul (i), respectă obligațiile referitoare la depunerea de declarații privind TVA, în temeiul dispozițiilor prezentului capitol.
Articolul 258
Statele membre stabilesc norme de aplicare pentru depunerea declarațiilor privind TVA pentru achizițiile intracomunitare de mijloace de transport noi, în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (ii), și pentru achizițiile intracomunitare de produse supuse accizelor, în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (iii).
Articolul 259
Statele membre pot solicita persoanelor care efectuează achiziții intracomunitare de mijloace de transport noi în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) să furnizeze, la depunerea declarațiilor privind TVA, toate informațiile necesare pentru aplicarea TVA și controlul aplicării TVA de către autoritățile fiscale.
Articolul 260
Statele membre stabilesc modalitatile de declarare in ceea ce priveste importurile de bunuri.
Articolul 261
1. Statele membre pot solicita persoanei impozabile să depună o declarație care să cuprindă toate informațiile menționate la articolele 250 și 251 pentru toate operațiunile desfășurate în anul precedent. Declarația respectivă furnizează toate informațiile necesare oricăror ajustari.
2. Statele membre permit și pot solicita depunerea declarației prevăzute la alineatul (1) prin mijloace electronice, în condițiile pe care le stabilesc.
CAPITOLUL 6 Declarații recapitulative
Articolul 262
Fiecare persoană impozabilă identificată în scopuri de TVA trebuie sa depuna o declarație recapitulativă a clientilor identificați în scopuri de TVA, cărora le-a furnizat bunuri în condițiile menționate la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (c), și a persoanelor identificate în scopuri de TVA cărora le-a livrat bunuri ce i-au fost livrate lui prin achizițiile intracomunitare prevăzute la articolul 42.
Articolul 263
1. Declarația recapitulativă se întocmește pentru fiecare trimestru calendaristic in perioada și în conformitate cu procedurile ce urmează a fi stabilite de statele membre.
Cu toate acestea, statele membre pot stabili ca depunerea declarațiilor recapitulative să se facă lunar.
2. Statele membre permit și pot solicita depunerea declarațiilor recapitulative prevăzute la alineatul (1) prin mijloace electronice, în condițiile pe care le stabilesc.
Articolul 264
1. Declarația recapitulativă cuprinde următoarele informații:
(a) numărul de identificare in scopuri de TVA al persoanei impozabile din statul membru în care trebuie să fie depusă declarația recapitulativă și pe baza căruia respectiva persoană a efectuat livrarea de bunuri în condițiile menționate la articolul 138 alineatul (1);
(b) numărul de identificare in scopuri de TVA al persoanei care efectueaza o achizitie de bunuri in alt stat membru decât cel în care trebuie să fie depusă declarația recapitulativă și pe baza căruia i-au fost livrate bunurile;
(c) numărul de identificare in scopuri de TVA al persoanei impozabile, din statul membru în care trebuie depusă declarația recapitulativă și pe baza căruia a efectuat un transfer în alt stat membru, în conformitate cu articolul 138 alineatul (2) litera (c), precum și numărul prin care este identificată în statul membru în care s-a încheiat expedierea sau transportul;
(d) pentru fiecare client, valoarea totală a livrărilor de bunuri efectuate de persoana impozabilă;
(e) pentru livrările de bunuri ce constau din transferuri spre alt stat membru, în conformitate cu articolul 138 alineatul (2) litera (c), valoarea totală a livrărilor, determinată în conformitate cu articolul 76;
(f) valoarea ajustarilor efectuate în temeiul articolului 90.
2. Valoarea prevăzută la alineatul (1) litera (d) se declară pentru trimestrul calendaristic în cursul căruia TVA a devenit exigibilă.
Valoarea prevăzută la alineatul (1) litera (f) se declară pentru trimestrul calendaristic în cursul căruia ajustarea regularizarea a fost comunicată clientului.
Articolul 265
1. În cazul achizițiilor intracomunitare de bunuri, prevăzute la articolul 42, persoana impozabilă identificată în scopuri de TVA în statul membru care i-a atribuit numărul de identificare in scopuri de TVA pe baza căruia a efectuat aceste achiziții menționează în mod clar următoarele informații în declarația recapitulativă:
(a) numărul de identificare in scopuri de TVA în statul membru respectiv și pe baza căruia s-a efectuat achiziția și livrarea ulterioară de bunuri;
(b) numărul de identificare in scopuri de TVA, în statul membru în care s-a încheiat expedierea sau transportul de bunuri, al destinatarului livrării ulterioare efectuate de persoana impozabilă;
(c) pentru fiecare destinatar al livrării ulterioare, valoarea totală, fără TVA, a livrărilor efectuate de persoana impozabilă in statul membru în care s-a încheiat expedierea sau transportul bunurilor.
2. Valoarea prevăzută la alineatul (1) litera (c) se declara pentru trimestrul calendaristic în cursul căruia TVA a devenit exigibilă.
Articolul 266
Prin derogare de la articolele 264 și 265, statele membre pot prevedea ca declarațiile recapitulative să conțină informații suplimentare.
Articolul 267
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele care, în conformitate cu articolele 194 și 204, sunt considerate ca persoane obligate la plata taxei în locul unei persoane impozabile care nu este stabilită pe teritoriul lor, îndeplinesc obligația de a depune declarația recapitulativă în temeiul prezentului capitol.
Articolul 268
Statele membre pot cere ca persoanele impozabile care, pe teritoriul lor, efectuează achiziții intracomunitare de bunuri sau operatiuni asimilate achizitiilor intracomunitare de bunuri, în temeiul articolelor 21 sau 22, să depună declarații ce cuprind informații cu privire la achizițiile în cauză, cu condiția ca, totuși, declarațiile să nu fie solicitate pentru o perioadă care să nu fie mai mică de o lună.
Articolul 269
Hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, Consiliul poate autoriza orice stat membru să introducă măsurile speciale prevăzute la articolele 270 și 271 pentru a simplifica obligația, prevăzută de prezentul capitol, de a depune o declarație recapitulativă. Respectivele măsuri nu pot aduce atingere monitorizării corespunzătoare a operațiunilor intracomunitare.
Articolul 270
În baza autorizației prevăzute la articolul 269, statele membre pot permite persoanelor impozabile să depună declarații recapitulative anuale în care să se indice numerele de identificare TVA din alt stat membru, ale beneficiarilor livrărilor de bunuri efectuate de respectivele persoane impozabile, în condițiile menționate la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (c), în cazul în care persoanele impozabile îndeplinesc următoarele trei condiții:
(a) valoarea anuală totală, exclusiv TVA, a livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii nu depășește, cu mai mult de 35 000 EUR sau echivalentul în monedă națională, valoarea cifrei
de afaceri anuale care servește drept referință pentru aplicarea scutirii pentru întreprinderile mici prevăzute la articolele 282-292;
(b) valoarea anuală totală, exclusiv TVA, a livrărilor de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 138 nu depășește 15 000 EUR sau echivalentul în monedă națională;
(c) nici una dintre livrările de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 138 nu este o livrare de mijloace de transport noi.
Articolul 271
În baza autorizației prevăzute la articolul 269, statele membre care stabilesc la peste trei luni perioada fiscală pentru care persoanele impozabile au obligația de a depune declarația privind TVA prevăzut la articolul 250 pot permite persoanelor respective să depună declarații recapitulative pentru aceeași perioadă, în cazul în care persoanele impozabile respective îndeplinesc următoarele trei condiții:
(a) valoarea anuală totală, exclusiv TVA, a livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii nu depășește 200 000 EUR sau echivalentul în monedă națională;
(b) valoarea anuală totală, exclusiv TVA, a livrărilor de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 138 nu depășește 15 000 EUR sau echivalentul în monedă națională;
(c) nici una dintre livrările de bunuri efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 138 nu este o livrare de mijloace de transport noi.
CAPITOLUL 7 Dispoziții diverse
Articolul 272
1. Statele membre pot scuti următoarele persoane impozabile de anumite sau de toate obligațiile prevăzute la capitolele 2-6:
(a) persoanele impozabile ale căror achiziții intracomunitare de bunuri nu se supun TVA în baza articolului 3 alineatul (1);
(b) persoanele impozabile care nu efectuează nici una dintre operațiunile prevăzute la articolele 20, 21, 22, 33, 36, 138 și 141;
(c) persoanele impozabile care efectuează numai livrări de bunuri sau prestări de servicii care sunt scutite conform articolelor 132, 135 și 136, articolelor 146-149 și articolelor 151, 152 sau 153;
(d) persoanele impozabile care beneficiază de scutirea pentru întreprinderi mici prevăzută la articolele 282-292;
(e) persoanele impozabile care beneficiază de regimul comun forfetar pentru producători agricoli.
Statele membre nu pot scuti persoanele impozabile prevăzute la primul paragraf litera (b) de la obligațiile de facturare prevăzute la articolele 220-236 și articolele 238, 239 și 240.
2. În cazul în care statele membre exercită opțiunea prevăzută la alineatul (1) primul paragraf litera (e), acestea adoptă măsurile necesare pentru a asigura aplicarea corectă a regimului tranzitoriu de impunere a operațiunilor intracomunitare.
3. Statele membre pot scuti persoanele impozabile altele decât persoanele impozabile prevăzute la alineatul (1) de anumite obligații de a ține evidențe, prevăzute la articolul 242.
Articolul 273
Statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru a asigura colectarea în mod corect a TVA și a preveni evaziunea, sub rezerva cerinței de tratament egal al operațiunilor interne și operațiunilor efectuate între statele membre de către persoane impozabile și cu condiția ca respectivele obligații să nu genereze, în comerțul între statele membre, unele formalități în legătură cu trecerea frontierelor.
Opțiunea prevăzută la primul paragraf nu poate fi considerata ca baza de plecare pentru a impune obligații de facturare suplimentare față de cele stabilite la capitolul 3.
CAPITOLUL 8 Obligații privind anumite operațiuni de import și export
Secțiunea 1 Operațiuni de import
Articolul 274
Articolele 275, 276 și 277 se aplică importurilor de bunuri aflate în liberă circulație, care intră în Comunitate dintr-un teritoriu terț ce face parte din teritoriul vamal al Comunității.
Articolul 275
Formalitățile privind importul bunurilor prevăzute la articolul 274 sunt identice cu cele stabilite de dispozițiile vamale comunitare în vigoare pentru importul de bunuri pe teritoriul vamal al Comunității.
Articolul 276
În cazul în care expedierea sau transportul bunurilor prevăzute la articolul 274 se încheie într- un punct situat în afara statului membru de intrare în Comunitate, bunurile respective circulă în Comunitate pe baza regimului de tranzit comunitar stabilit de dispozițiile vamale comunitare în vigoare, în măsura în care au făcut obiectul unei declarații de plasare sub regimul vamal respectiv la intrarea în Comunitate.
Articolul 277
În cazul în care, la intrarea în Comunitate, bunurile prevăzute la articolul 274 se află în una dintre situațiile care le-ar permite, în cazul în care sunt importate în sensul articolului 30 primul paragraf, să fie reglementate de unul dintre regimurile sau de una dintre situațiile prevăzute la articolul 156 sau de un regim de admitere temporară cu scutire totală de drepturi de import, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că bunurile pot rămâne în Comunitate în aceleași condiții ca cele stabilite pentru aplicarea respectivelor regimuri sau situații.
Secțiunea 2 Operațiuni de export
Articolul 278
Articolele 279 și 280 se aplică exportului de bunuri aflate în liberă circulație care sunt expediate sau transportate dintr-un stat membru către un teritoriu terț ce face parte din teritoriul vamal al Comunității.
Articolul 279
Formalitățile legate de exportul de bunuri prevăzute la articolul 278 de pe teritoriul Comunității sunt aceleași ca în cazul celor stabilite de dispozițiile vamale comunitare în vigoare pentru exportul de bunuri de pe teritoriul vamal al Comunității.
Articolul 280
În cazul bunurilor exportate temporar din Comunitate pentru a fi reimportate, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că, în momentul reimportării în Comunitate, aceste bunuri pot fi reglementate de aceleași dispoziții care se pot aplica în cazul în care au fost exportate temporar de pe teritoriul vamal al Comunității.
TITLUL XII REGIMURI SPECIALE
CAPITOLUL 1 Regimul special pentru întreprinderi mici
Secțiunea 1 Proceduri simplificate pentru impunere și colectare
Articolul 281
Statele membre care pot întâmpina dificultăți în aplicarea regimurilor normale privind TVA întreprinderilor mici, datorită activităților sau structurii acestora, pot să aplice, în condițiile și limitele pe care le pot stabili și după consultarea comitetului TVA, proceduri simplificate de impunere și colectare a TVA, precum regimuri forfetare, cu condiția de a nu rezulta o reducere a taxei.
Secțiunea 2 Scutiri sau diminuări treptate
Articolul 282
Scutirile și diminuările treptate de taxe prevăzute în prezenta secțiune se aplică livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii efectuate de întreprinderile mici.
Articolul 283
1. Regimurile prevăzute în prezenta secțiune nu se aplică următoarelor operațiuni:
(a) operațiuni efectuate ocazional, prevăzute la articolul 12;
(b) livrări de mijloace de transport noi efectuate în condițiile prevăzute la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a);
(c) livrări de bunuri sau prestări de servicii efectuate de o persoană impozabilă care nu este stabilită în statul membru în care TVA este datorată.
2. Statele membre pot exclude și alte operațiuni, decât cele prevăzute la alineatul (1), de la regimurile prevăzute în prezenta secțiune.
Articolul 284
1. Statele membre care și-au exercitat opțiunea prevăzută la articolul 14 din Directiva 67/228/CEE a Consiliului din 11 aprilie 1967 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – Structura și procedurile de aplicare a sistemului comun privind taxa pe valoarea adăugată pentru a introduce scutiri sau diminuări treptate de taxe, pot menține aceste scutiri sau diminuari și modalitățile de aplicare, în cazul în care respectă regulile privind TVA.
2. Statele membre care, la 17 mai 1977, au scutit persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală era mai mică decât echivalentul în monedă națională a 5 000 unități de cont europene la cursul de schimb de la acea dată, pot crește acest plafon până la 5 000 EUR.
Statele membre care au aplicat diminuarea treptată a taxelor nu pot nici să majoreze plafonul acestei scutiri, nici să facă mai favorabile condițiile de acordare a acesteia.
Articolul 285
Statele membre care nu și-au exercitat opțiunea prevăzută la articolul 14 din Directiva 67/228/CEE pot acorda o scutire de taxe persoanelor impozabile a cărora cifră de afaceri anuală nu depășește 5 000 EUR sau echivalentul în monedă națională.
Statele membre prevăzute la primul paragraf pot acorda o diminuare treptată a taxelor persoanelor impozabile a căror cifră de afaceri depășește plafonul stabilit pentru aplicarea acesteia.
Articolul 286
Statele membre care, la 17 mai 1977, au scutit persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală era mai mare sau egală cu echivalentul în monedă națională a 5 000 unități de cont europene la cursul de schimb de la acea dată, pot majora acest plafon pentru a menține valoarea scutirii în termeni reali.
Articolul 287
Statele membre care au aderat după 1 ianuarie 1978 pot scuti persoanele impozabile a căror cifră de afaceri anuală nu depășește echivalentul în monedă națională a următoarelor sume, la cursul de schimb din ziua aderării lor:
(1) Grecia: 10 000 unități de cont europene; (2) Spania: 10 000 ECU; (3) Portugalia: 10 000 ECU; (4) Austria: 35000 ECU; (5) Finlanda: 10000 ECU; (6) Suedia: 10 000 ECU; (7) Republica Cehă: 35 000 EUR; (8) Estonia: 16 000 EUR; (9) Cipru: 15 600 EUR; (10) Letonia: 17 200 EUR; (11) Lituania: 29 000 EUR; (12) Ungaria: 35 000 EUR; (13) Malta: 37 000 EUR, în cazul în care activitatea economică constă în principal în livrarea de bunuri, 24 300 EUR, în cazul în care activitatea economică constă în principal în prestarea de servicii cu o valoare adăugată scăzută (input-uri ridicate), și 14 600 EUR în alte cazuri, și anume prestările de servicii cu o valoare adăugată ridicată (input-uri scăzute); (14) Polonia: 10 000 EUR; (15) Slovenia: 25 000 EUR; (16) Slovacia: 35 000 EUR.
Articolul 288
Cifra de afaceri ce servește drept referință în scopul aplicării regimului prevăzut în prezenta secțiune va fi constituită din următoarele sume, exclusiv TVA:
(1) valoarea livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii, în măsura în care sunt impozitate;
(2) valoarea operațiunilor care sunt scutite, cu dreptul de deducere a TVA plătită în stadiul anterior, în baza articolelor 110 sau 111, articolului 125 alineatul (1), articolului 127 sau articolului 128 alineatul (1);
(3) valoarea operațiunilor care sunt scutite în baza articolelor 146-149 și articolelor 151, 152 sau 153;
(4) valoarea operațiunilor imobiliare, operațiunilor financiare prevăzute la articolul 135 alineatul (1) literele (b)-(g), și valoarea serviciilor de asigurare, cu excepția cazului în care aceste operațiuni au caracterul de operațiuni accesorii.
Cu toate acestea, cesiunile de active fixe corporale sau necorporale ale unei întreprinderi nu se iau în considerare în scopul calculării cifrei de afaceri.
Articolul 289
Persoanele impozabile scutite de TVA nu au dreptul de a deduce TVA în conformitate cu articolele 167-171 și cu articolele 173-177 și nu pot menționa TVA pe facturile lor.
Articolul 290
Persoanele impozabile care au dreptul la scutire de TVA pot opta fie pentru regimul normal de aplicare a TVA, fie pentru procedurile simplificate prevăzute la articolul 281. În acest caz, ele beneficiază de orice treptată a taxelor prevăzută de legislația națională.
Articolul 291
Sub rezerva aplicării articolului 281, persoanele impozabile care beneficiază de diminuarea treptată sunt considerate persoane impozabile supuse regimului normal de TVA.
Articolul 292
Regimul prevăzut în prezenta secțiune se aplică până la o dată ce urmează să fie stabilită de Consiliu în conformitate cu articolul 93 din tratat, care nu poate fi ulterioară datei de intrare în vigoare a regimului definitiv prevăzut la articolul 402.
Secțiunea 3 Raportare și reexaminare
Articolul 293
Din patru în patru ani, de la adoptarea prezentei directive, Comisia prezintă Consiliului, pe baza informațiilor obținute de la statele membre, un raport privind aplicarea prezentului capitol, precum și, după caz și luând în seamă necesitatea de a asigura convergența pe termen lung a reglementărilor naționale, propuneri cu privire la următoarele puncte:
(1) îmbunătățiri ale regimului special pentru întreprinderile mici;
(2) adaptarea sistemelor naționale, în ceea ce privește scutirile și diminuările treptate ale taxelor;
(3) adaptarea plafoanelor prevăzute în secțiunea 2.
Articolul 294
Consiliul decide, în conformitate cu articolul 93 din tratat, dacă este necesar un regim special pentru întreprinderi mici în cadrul regimului definitiv și, după caz, stabilește limitele și condițiile comune de aplicare a regimului respectiv.
CAPITOLUL 2 Regimul comun forfetar pentru producători agricoli
Articolul 295
1. În sensul prezentului capitol, se aplică următoarele definiții:
(1) „producător agricol” înseamnă orice persoană impozabilă care își desfășoară activitatea într-o întreprindere agricolă, forestieră sau de pescuit;
(2) „întreprindere agricolă, forestieră sau de pescuit” înseamnă o întreprindere considerată ca atare de fiecare stat membru în cadrul activităților de producție menționate în anexa VII;
(3) „producător agricol forfetar” înseamnă orice producător agricol căruia i se aplică regimul forfetar prevăzut în prezentul capitol;
(4) „produse agricole” înseamnă bunuri care rezultă din activitățile menționate în anexa VII, produse de o întreprindere agricolă, forestieră sau de pescuit din fiecare stat membru.
(5) „servicii agricole” înseamnă servicii, în special cele menționate în anexa VIII, prestate de un producător agricol care își folosește forța de muncă sau echipamentele utilizate în mod normal în întreprinderea agricolă, forestieră sau de pescuit și care contribuie în mod normal la realizarea producției agricole.
(6) „TVA impusă anterior” înseamnă valoarea TVA totală pentru bunurile și serviciile cumpărate de toate întreprinderile agricole, forestiere și de pescuit din fiecare stat membru, supuse regimului forfetar, în măsura în care această taxă este deductibilă în conformitate cu articolele 167, 168 și 169 și cu articolele 173-177 pentru un producător agricol supus regimului normal de TVA;
(7) „Cote forfetare de compensare” înseamnă cotele stabilite de statele membre în conformitate cu articolele 297, 298 și 299 și aplicate de aceste state în cazurile menționate la articolul 300 pentru a permite producătorilor agricoli forfetari să beneficieze de compensarea forfetară a TVA impusă anterior;
(8) „Compensare forfetară” înseamnă suma rezultată din aplicarea cotelor forfetare de compensare a cifrei de afaceri a producătorului agricol forfetar în cazurile menționate la articolul 300.
2. Activitățile de transformare a produselor ce derivă în principal din producția agricolă, în care se utilizează mijloace folosite în mod normal în întreprinderile agricole, forestiere sau de pescuit, sunt considerate activități de producție agricolă menționate în anexa VII.
Articolul 296
1. În cazul în care aplicarea regimului normal de TVA asupra producătorilor agricoli sau a regimului special prevăzut la capitolul 1 întâmpină dificultăți, statele membre pot aplica producătorilor agricoli, în conformitate cu prezentul capitol, un regim forfetar având scopul de a compensa TVA aplicata achizițiilor de bunuri și prestărilor de servicii efectuate de producătorii agricoli forfetari.
2. Fiecare stat membru poate exclude de la regimul forfetar anumite categorii de producători agricoli, precum și producători agricoli pentru care aplicarea regimului normal de TVA sau a procedurilor simplificate prevăzute la articolul 281 nu întâmpină dificultăți administrative.
3. Fiecare producător agricol forfetar poate opta, sub rezerva regulilor și condițiilor stabilite de fiecare stat membru, pentru aplicarea regimului normal de TVA sau, după caz, a procedurilor simplificate prevăzute la articolul 281.
Articolul 297
După caz, statele membre stabilesc cotele forfetare de compensare. Statele membre pot fixa cote diferite pentru domeniul forestier, pentru diversele subdiviziuni ale agriculturii și pescuitului.
Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre cotele forfetare de compensare stabilite în conformitate cu primul paragraf înainte de aplicarea acestora.
Articolul 298
Cotele forfetare de compensare se calculează pe baza statisticilor macroeconomice realizate exclusiv asupra producătorilor agricoli forfetari pentru cei trei ani anteriori.
Cotele se pot rotunji cu o jumătate de punct în sus sau în jos. Statele membre pot, de asemenea, reduce aceste cote până la zero.
Articolul 299
Cotele forfetare de compensare nu pot avea efectul de a genera pentru producătorii agricoli forfetari rambursări mai mari decât TVA impusă anterior.
Articolul 300
Cotele forfetare de compensare se aplică prețurilor, exclusiv TVA, ale următoarelor bunuri și servicii:
(1) produse agricole livrate de producători agricoli forfetari altor persoane impozabile decât cele supuse, în statul membru în care aceste produse au fost livrate, acestui regim forfetar;
(2) produse agricole livrate de producători agricoli forfetari, în condițiile prevăzute la articolul 138, persoanelor juridice neimpozabile ale cărora achiziții intracomunitare de bunuri sunt supuse TVA, în baza articolului 2 alineatul (1) litera (b), în statul membru în care se încheie expedierea sau transportul respectivelor produse agricole;
(3) servicii agricole prestate de producători agricoli forfetari altor persoane impozabile decât cele supuse, în statul membru în care au fost prestate serviciile, acestui regim forfetar.
Articolul 301
1. În cazul livrării de produse agricole sau al prestării de servicii agricole prevăzute la articolul 300, statele membre stabilesc că fie clientul, fie autoritățile publice au obligația de a efectua plățile compensării forfetare.
2. În ceea ce privește orice livrare de produse agricole sau prestare de servicii agricole, altele decât cele prevăzute la articolul 300, se consideră că este clientul cel care are obligația de a efectua plata compensării forfetare.
Articolul 302
În cazul în care un producător agricol forfetar are dreptul la o compensare forfetară, acesta nu are dreptul la deducerea TVA pentru activitățile reglementate de respectivul regim forfetar.
Articolul 303
1. În cazul în care un client persoana impozabilă plătește compensarea forfetară în temeiul articolului 301 alineatul (1), acesta are dreptul, în condițiile stabilite la articolele 167, 168 și 169, precum și la articolele 173-177 și în conformitate cu procedurile stabilite de statele membre, de a deduce valoarea compensării din TVA pe care are obligația de a o plăti în statul membru în care efectuează operațiunile impozitate.
2. Statele membre rambursează clientului valoarea compensării forfetare pe care acesta a plătit-o pentru oricare dintre următoarele operațiuni:
(a) livrarea produselor agricole, efectuată în condițiile menționate la articolul 138, persoanelor impozabile sau persoanelor juridice neimpozabile, acționând în această calitate în alt stat membru pe teritoriul căruia achizițiile intracomunitare de bunuri pe care le efectuează sunt supuse TVA în temeiul articolului 2 alineatul (1) litera (b);
(b) livrarea produselor agricole, efectuată în condițiile menționate la articolele 146, 147, 148 și 156, la articolul 157 alineatul (1) litera (b) și la articolele 158, 160 și 161, unui client persoană impozabilă stabilit în afara Comunității, în măsura în care produsele respective sunt folosite de clientul în cauză în scopul operațiunilor prevăzute la articolul 169 literele
(a) și (b) sau în scopul prestărilor de servicii considerate ca fiind efectuate pe teritoriul statului membru în care este stabilit clientul și pentru care TVA este plătibilă doar de client în temeiul articolului 196;
(c) prestarea de servicii agricole unui client persoană impozabilă stabilit în Comunitate, dar în alt stat membru, sau unui client persoană impozabilă stabilit în afara Comunității, în măsura în care serviciile sunt folosite de client în scopul operațiunilor prevăzute la articolul 169 literele (a) și (b) sau în scopul prestărilor de servicii considerate ca fiind desfășurate pe teritoriul statului membru în care este stabilit clientul și pentru care TVA este plătibilă doar de client în temeiul articolului 196.
3. Statele membre stabilesc metoda pe baza căreia se efectuează rambursările prevăzute la alineatul 2. Statele membre pot aplica, în special, dispozițiile Directivelor 79/1072/CEE și 86/560/CEE.
Articolul 304
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru verificarea plăților compensării forfetare efectuate către producătorii agricoli forfetari.
Articolul 305
Atunci când statele membre aplică acest regim forfetar, acestea au obligația de a adopta toate măsurile necesare pentru a se asigura că livrarea de produse agricole între statele membre, efectuată în condițiile prevăzute la articolul 33, este întotdeauna impozitată în același fel, fie că livrarea este efectuată de un producător agricol forfetar, fie de altă persoană impozabilă.
CAPITOLUL 3 Regim special pentru agențiile de turism
Articolul 306
1. Statele membre aplică un regim special de TVA, în conformitate cu prezentul capitol, operațiunilor efectuate de agențiile de turism care acționează față de clienți în nume propriu și folosesc, pentru realizarea operațiunilor de turism, livrări de bunuri sau prestări de servicii oferite de alte persoane impozabile.
Acest regim special nu se aplică agențiilor de turism care acționează exclusiv ca intermediari și cărora li se aplică articolul 79 primul paragraf litera (c) în scopul calculării sumei impozabile.
2. În sensul prezentului capitol, tur-operatorii sunt considerați agenții de turism.
Articolul 307
Operațiunile efectuate, în condițiile prevăzute la articolul 306, de o agenție de turism pentru realizarea unei călătorii se consideră ca un serviciu unic prestat de o agenție de turism unui client. Serviciul unic se impozitează în statul membru în care agenția de turism și-a stabilit sediul activității economice sau un sediu permanent de la care agenția de turism a efectuat prestarea de servicii.
Articolul 308
Suma impozabilă și prețul fără TVA, în sensul articolului 226 punctul 8, pentru serviciul unic prestat de agenția de turism este marja agenției de turism, și anume, diferența dintre valoarea totală, fără TVA, ce este plătită de client și costul efectiv suportat de agenția de turism pentru livrarea de bunuri sau prestarea de servicii asigurate de alte persoane impozabile, în cazul în care respectivele operațiuni sunt direct în beneficiul clientului.
Articolul 309
În cazul în care operațiunile pentru care agenția de turism a recurs la alte persoane impozabile sunt realizate de acestea în afara Comunității, prestarea de servicii efectuată de agenția de turism se consideră ca activitate intermediară scutită în conformitate cu articolul 153.
În cazul în care operațiunile sunt realizate atât în Comunitate, cât și în afara acesteia, doar partea serviciilor agenției de turism aferente operațiunilor efectuate în afara Comunității poate fi scutită.
Articolul 310
TVA percepută agenției de turism de alte persoane impozabile pentru operațiunile prevăzute la articolul 307 și care sunt direct în beneficiul clientului nu sunt deductibile sau rambursabile în nici un stat membru.
CAPITOLUL 4 Regimuri speciale pentru bunuri second-hand, obiecte de artă, obiecte de colecție și antichități
Secțiunea 1 Definiții
Articolul 311
1. În sensul prezentului capitol și fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, se aplică
următoarele definiții:
(1) „bunuri second-hand” înseamnă bunuri mobile corporale, care pot fi reutilizate, în aceeași stare sau după reparații, altele decât obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități și altele decât metale prețioase sau pietre prețioase, astfel cum sunt definite de statele membre;
(2) „obiecte de artă” înseamnă obiectele enumerate în anexa IX partea A;
(3) „obiecte de colecție” înseamnă obiectele enumerate în anexa IX partea B;
(4) „antichități” înseamnă obiectele enumerate în anexa IX partea C:
(5) „comerciant persoană impozabilă” înseamnă orice persoană impozabilă care, în cursul activității sale economice, cumpără sau afectează pentru nevoile întreprinderii sale sau importă, în scopul revânzării, bunuri second-hand, obiecte de artă, articole de colecție sau antichități, fie că respectiva persoană impozabilă acționează în nume propriu sau în contul altei persoane, în temeiul unui contract pe baza căruia se plătește un comision la cumpărare sau la vânzare;
(6) „organizator al unei vânzări prin licitație publică” înseamnă orice persoană impozabilă care, în cursul activității sale economice, oferă bunuri spre vânzare prin licitație publică în vederea remiterii acestora ofertantului celui mai competitiv;
(7) „comitent al unui organizator al unei vânzări prin licitație publică” înseamnă orice persoană care transmite bunuri unui organizator al unei vânzări prin licitație publică în temeiul unui contract pe baza căruia se plătește un comision la vânzare.
2. Statele membre nu consideră ca obiecte de artă obiectele enumerate la punctele 5, 6 sau 7 din anexa IX partea A.
3. Contractul pe baza căruia se plătește comision la vânzare, prevăzut la alineatul (1) punctul 7, trebuie să prevadă că organizatorul vânzării propune bunurile pentru licitație publică în nume propriu, dar în contul comitentului său, și remite bunurile, în nume propriu, dar în contul comitentului său, ofertantului celui mai competitiv căruia îi sunt adjudecate bunurile în cadrul licitației publice.
Secțiunea 2 Regim special pentru comercianți persoane impozabile
Subsecțiunea 1 Regimul marjei
Articolul 312
În sensul prezentei subsecțiuni, se aplică următoarele definiții:
(1) „Preț de vânzare” înseamnă tot ceea ce constituie contraprestația obținută sau care urmează să fie obținută de comerciantul persoană impozabilă de la client sau de la o parte terță, inclusiv subvenții direct legate de operațiune, impozite, prelevări și taxe și cheltuieli neprevăzute, precum cheltuieli cu comisioane, cheltuieli de ambalare, de transport și de asigurare percepute de comerciantul impozabil clientului, dar cu excepția sumelor prevăzute la articolul 79;
(2) „Preț de cumpărare” înseamnă tot ceea ce constituie contravaloarea, în sensul punctului 1, obținută sau care urmează să fie obținută de la comerciantul persoană impozabilă de către furnizorul său.
Articolul 313
1. În ceea ce privește livrarea de bunuri second-hand, obiecte de artă, articole de colecție sau antichități efectuată de comercianți impozabili, statele membre aplică un regim special pentru impozitarea marjei de profit realizate de comerciantul impozabil, în conformitate cu dispozițiile prezentei subsecțiuni.
2. Până la introducerea regimului definitiv prevăzut la articolul 402, regimul prevăzut la alineatul (1) din prezentul articol nu se aplică livrării de mijloace de transport noi efectuate în condițiile menționate la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a).
Articolul 314
Regimul marjei se aplică livrării de către un comerciant persoană impozabilă a unor bunuri second-hand, obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități, în cazul în care respectivele bunuri i-au fost livrate în Comunitate de una dintre următoarele persoane:
(a) o persoană neimpozabilă;
(b) altă persoană impozabilă, în măsura în care livrarea de bunuri de către aceasta este scutită în temeiul articolului 136;
(c) altă persoană impozabilă, în măsura în care livrarea de bunuri de către aceasta face obiectul unei scutiri pentru întreprinderi mici, prevăzută la articolele 282-292 și se referă la bunuri de capital;
(d) alt comerciant persoană impozabilă, în măsura în care TVA a fost aplicată livrării de bunuri de către acesta în conformitate cu regimul marjei.
Articolul 315
Baza impozabilă pentru livrarea de bunuri prevăzută la articolul 314 este marja de profit realizată de comerciantul persoană impozabilă, din care se scade valoarea TVA aferentă marjei de profit.
Marja de profit a comerciantului persoană impozabilă este egală cu diferența dintre prețul de vânzare solicitat de comerciantul persoană impozabilă pentru bunuri și prețul de cumpărare.
Articolul 316
1. Statele membre acordă comercianților persoane impozabile dreptul de a opta pentru aplicarea regimului marjei următoarelor operațiuni:
(a) livrarea de obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități, pe care însuși comerciantul persoană impozabilă le-a importat;
(b) livrarea de obiecte de artă unui comerciant persoană impozabilă de către autori sau succesorii în drepturi ai acestora;
(c) livrarea de obiecte de artă unui comerciant persoană impozabilă de către o persoană impozabilă, alta decât un comerciant persoană impozabilă, în cazul în care livrarea respectivă a fost supusă cotei reduse, în temeiul articolului 103.
2. Statele membre stabilesc modalități de exercitare a opțiunii prevăzute la alineatul (1), care, în orice caz, se referă la o perioadă de cel puțin doi ani calendaristici.
Articolul 317
În cazul în care un comerciant persoană impozabilă exercită opțiunea prevăzută la articolul 316, baza impozabilă se determină în conformitate cu articolul 315.
În ceea ce privește livrarea de obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități pe care le-a importat comerciantul persoană impozabilă însuși, prețul de cumpărare ce se ia în considerare pentru calcularea marjei de profit este egal cu baza impozabilă la import, determinată în conformitate cu articolele 85-89, la care se adaugă TVA datorată sau plătită la import.
Articolul 318
1. Pentru a simplifica procedura de colectare a taxei și după consultarea comitetului TVA, statele membre pot prevedea că, pentru anumite operațiuni sau pentru anumite categorii de comercianți persoane impozabile, baza impozabilă pentru livrările de bunuri supuse regimului marjei urmează a fi determinată pentru fiecare perioadă impozabilă în cursul căreia comerciantul persoană impozabilă are obligația de a depune declarația privind TVA prevăzută la articolul 250.
În cazul unei prevederi adoptate în conformitate cu primul paragraf, baza impozabilă pentru livrările de bunuri cărora li se aplică aceeași cota a TVA este marja totală de profit realizată de comerciantul persoană impozabilă din care se scade valoarea TVA aferentă marjei respective.
2. Marja totală de profit este egală cu diferența dintre următoarele două valori:
(a) valoarea totală a livrărilor de bunuri supuse regimului marjei de profit și efectuate de comerciantul persoană impozabilă în cursul perioadei fiscale cuprinse în declarație, și anume, totalul prețurilor de vânzare;
(b) valoarea totală a achizițiilor de bunuri, prevăzute la articolul 314, efectuate de comerciantul persoană impozabilă în cursul perioadei fiscale cuprinse în declarație, și anume, totalul prețurilor de cumpărare.
3. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că acei comercianți persoane impozabile prevăzuți la alineatul (1) nu beneficiază de un avantaj nejustificat sau nu suportă prejudicii nejustificate.
Articolul 319
Comerciantul persoană impozabilă poate aplica regimul normal de TVA oricărei livrări reglementate de regimul marjei.
Articolul 320
1. În cazul în care un comerciant persoană impozabilă aplică regimul normal de TVA livrării unui obiect de artă, obiect de colecție sau o antichitate pe care el însuși le-a importat, acesta are dreptul de a deduce din TVA, pe care are obligația de a o plăti, TVA datorată sau achitată la import.
În cazul în care comerciantul persoană impozabilă aplică regimul normal de TVA livrării unui obiect de artă de către autor sau succesorul în drepturi ai acestuia sau de către o persoană impozabilă, alta decât un comerciant persoană impozabilă, comerciantul persoană impozabilă are dreptul de a deduce din TVA, pe care are obligația de a o plăti, TVA datorată sau achitată pentru obiectul de artă care i-a fost livrat.
2. Dreptul de deducere apare în momentul în care devine exigibilă TVA datorată pentru livrarea în privința căreia comerciantul persoană impozabilă optează pentru aplicarea regimului normal de TVA.
Articolul 321
În cazul în care se efectuează în condițiile menționate la articolele 146, 147, 148 sau 151, livrarea de bunuri second-hand, obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități supusă regimului marjei este scutită.
Articolul 322
În măsura în care bunurile sunt folosite în scopul livrărilor efectuate de comerciantul persoană impozabilă și supuse regimului marjei, comerciantul respectiv nu poate deduce următoarele din TVA pe care are obligația de a o plăti:
(a) TVA datorată sau plătită pentru obiectele de artă, obiectele de colecție sau antichitățile pe care el însuși le-a importat;
(b) TVA datorată sau achitată pentru obiectele de artă care i-au fost sau urmează să-i fie livrate de autorul lor sau de succesorii în drepturi ai acestuia;
(c) TVA datorată sau achitată pentru obiectele de artă care i-au fost sau urmează să-i fie livrate de o persoană impozabilă, alta decât un comerciant persoană impozabilă.
Articolul 323
Persoanele impozabile nu pot deduce din TVA pe care au obligația de a o plăti TVA datorată sau plătită pentru bunurile care le-au fost livrate sau urmează să le fie livrate de un comerciant persoană impozabilă, în măsura în care livrarea bunurilor respective de comerciantul persoană impozabilă se supune regimului marjei.
Articolul 324
În cazul în care comerciantul persoană impozabilă aplică atât regimul normal de TVA, cât și regimul marjei, acesta are obligația de a ține evidenția separata a operațiunilor care fac obiectul fiecărui regim, în conformitate cu normele stabilite de statele membre.
Articolul 325
Comerciantul persoană impozabilă nu poate să menționeze, in mod distinct, pe facturile pe care le emite TVA aferentă livrărilor de bunuri cărora le aplică regimul marjei.
Subsecțiunea 2 Regimuri tranzitorii pentru mijloacele de transport second-hand
Articolul 326
Statele membre care, la 31 decembrie 1992, aplicau un regim special de impunere diferit de regimul marjei pentru livrările de mijloace de transport second-hand de către comercianți impozabili continuă să aplice acest regim, până la introducerea regimului definitiv prevăzut la articolul 402, în măsura în care acest regim respectă sau este adaptat pentru a respecta condițiile stabilite în prezenta subsecțiune.
Danemarca este autorizată să introducă regimul de impunere prevăzut la primul paragraf.
Articolul 327
1. Acest regim tranzitoriu se aplică livrărilor de mijloace de transport second-hand efectuate de comercianți persoane impozabile și supuse regimului marjei.
2. Acest regim tranzitoriu nu se aplică livrării de mijloace de transport noi efectuate în condițiile prevăzute la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a).
3. În sensul alineatului (1), vehiculele terestre, navele și aeronavele prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (a) sunt considerate „mijloace de transport second-hand”, dacă sunt bunuri second-hand care nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a fi considerate mijloace de transport noi.
Articolul 328
TVA datorată pentru fiecare livrare prevăzută la articolul 327 este egală cu valoarea TVA care este datorată în cazul în care livrarea respectivă este supusă regimului normal de TVA, din care se scade valoarea TVA considerată ca fiind inclusă de comerciantul persoană impozabilă în prețul de cumpărare al mijlocului de transport.
Articolul 329
TVA considerată ca fiind inclusă de comerciantul persoană impozabilă în prețul de cumpărare al mijlocului de transport se calculează în conformitate cu următoarea metodă:
(a) prețul de cumpărare luat în considerare este prețul de cumpărare în sensul articolului 312 punctul (2);
(b) se consideră că acest preț de cumpărare, plătit de comerciantul persoană impozabilă, include TVA datorată, în cazul în care furnizorul comerciantului persoană impozabilă aplică regimul normal de TVA pentru livrarea respectivă;
(c) cota care se ia în considerare este cota aplicabilă, în temeiul articolului 93, în statul membru pe teritoriul căruia se consideră că este situat locul de livrare către comerciantul persoană impozabilă, determinat în conformitate cu articolele 31 și 32.
Articolul 330
TVA datorată pentru fiecare livrare de mijloace de transport, prevăzută la articolul 327 alineatul (1), determinată în conformitate cu articolul 328, nu poate fi mai mică decât valoarea TVA datorată, în cazul în care livrarea respectivă este supusă regimului marjei de profit.
Statele membre pot stabili, dacă livrarea este supusă regimului marjei de profit, că marja nu poate fi mai mică decât 10% din prețul de vânzare în sensul articolului 312 punctul 1.
Articolul 331
Persoanele impozabile nu pot deduce din TVA pe care au obligația de a o plăti TVA datorată sau plătită pentru mijloacele de transport second-hand care le-au fost livrate de un comerciant persoană impozabilă, în măsura în care livrarea bunurilor respective de către comerciantul persoană impozabilă este supusă TVA în conformitate cu prezentul regim tranzitoriu.
Articolul 332
Comerciantul persoană impozabilă nu poate menționa separat pe facturile pe care le emite TVA aferentă livrărilor cărora le aplică regimul tranzitoriu.
Secțiunea 3 Regim special pentru vânzările prin licitație publică
Articolul 333
1. În conformitate cu dispozițiile prezentei secțiuni, statele membre pot aplica un regim special pentru impozitarea marjei de profit realizate de un organizator de vânzare prin licitație publică, în ceea ce privește livrarea de mărfuri second-hand, obiecte de artă, obiecte de colecție sau antichități de către organizatorul respectiv, acționând în nume propriu și în contul persoanelor prevăzute la articolul 334, în temeiul unui contract pe baza căruia se plătește comision la vânzarea prin licitație publică a bunurilor în cauză.
2. Regimul prevăzut la alineatul (1) nu se aplică livrării de mijloace de transport noi efectuate în conformitate cu condițiile menționate la articolul 138 alineatul (1) și alineatul (2) litera (a).
Articolul 334
Acest regim special se aplică livrărilor efectuate de un organizator al unei vânzări prin licitație publică, acționând în nume propriu, în contul uneia dintre următoarele persoane:
(a) o persoană neimpozabilă;
(b) altă persoană impozabilă, în măsura în care livrarea de bunuri, efectuată de aceasta în conformitate cu contractul pe baza căruia se plătește comision la vânzare, este scutită în temeiul articolului 136;
(c) altă persoană impozabilă, în măsura în care livrarea de bunuri, efectuată de aceasta în conformitate cu contractul pe baza căruia se plătește comision la vânzare, face obiectul unei scutiri pentru întreprinderi mici, prevăzută la articolele 282-292 și se referă la bunuri de capital;
(d) un comerciant persoană impozabilă, în măsura în care TVA a fost aplicată în conformitate cu regimul marjei de profit livrării de bunuri, efectuate de acesta în conformitate cu contractul pe baza căruia se plătește comision la vânzare.
Articolul 335
Livrarea de bunuri unei persoane impozabile care este organizator de vânzări prin licitație publică se consideră că are loc atunci când are loc vânzarea respectivelor bunuri prin licitație publică.
Articolul 336
Baza impozabilă pentru fiecare livrare de bunuri prevăzută în prezenta secțiune este suma totală facturată în conformitate cu articolul 339 achizitorului de către organizatorul vânzării prin licitație publică, din care se scade:
(a) valoarea netă plătită sau care urmează să fie plătită de organizatorul vânzării prin licitație publică comitentului său, determinată în conformitate cu articolul 337;
(b) valoarea TVA plătibilă de organizatorul vânzării prin licitație publică pentru livrarea sa.
Articolul 337
Valoarea netă plătită sau care se plătește de organizatorul vânzării prin licitație publică comitentului său este egală cu diferența dintre prețul de licitație al bunurilor și valoarea comisionului obținut sau care este obținut de organizatorul vânzării prin licitație publică de la comitentul său în conformitate cu contractul pe baza căruia se plătește comision la vânzare.
Articolul 338
Organizatorii vânzărilor prin licitație publică ce livrează bunuri în conformitate cu condițiile prevăzute la articolele 333 și 334 au obligația de a indica în contabilitatea lor, în conturi tranzitorii, următoarele informații:
(a) sumele obținute sau care urmează a fi obținute de la cumparatorul bunurilor;
(b) sumele rambursate sau care urmează a fi rambursate vânzătorului bunurilor.
Este necesar ca sumele prevăzute la primul paragraf să fie justificate în mod corespunzător.
Articolul 339
Organizatorul vânzării prin licitație publică are obligația de a emite cumparatorului o factură pe care să se menționeze în mod distinct următoarele informații:
(a) prețul de licitație al bunurilor;
(b) impozitele, prelevările și taxele;
(c) cheltuielile accesorii, precum cheltuielile pentru comisioane, costurile de ambalare, de transport și de asigurare, solicitate de organizator cumpărătorului bunurilor.
Pe factura emisă de organizatorul vânzării prin licitație publică nu este necesar să se menționeze, în mod distinct, TVA.
Articolul 340
1. Organizatorul vânzării prin licitație publică căruia i-au fost transmise bunurile în temeiul unui contract pe baza căruia se plătește comision la vânzarea prin licitație publică are obligația de a prezenta o declarație comitentului său.
Declarația emisă de organizatorul vânzării prin licitație publică trebuie să specifice separat valoarea operațiunii, respectiv prețul de licitație a bunurilor din care se scade valoarea comisionului obținut sau care urmează a fi obținut de la comitent.
2. Declarația întocmită în conformitate cu alineatul (1) ține locul facturii pe care comitentul, în cazul în care este este o persoană impozabilă, are obligația de a o emite organizatorului vânzării prin licitație publică în conformitate cu articolul 220.
Articolul 341
Statele membre care aplică regimul prevăzut în prezenta secțiune aplică, de asemenea, regimul respectiv livrărilor de mijloace de transport second-hand, astfel cum sunt definite la articolul 327 alineatul (3), efectuate de un organizator de vânzări prin licitație publică, acționând în nume propriu, în temeiul unui contract pe baza căruia se plătește un comision la vânzarea respectivelor bunuri prin licitație publică, în contul unui comerciant persoană impozabilă, în măsura în care respectivele livrări efectuate de comerciantul persoană impozabilă s-ar supune TVA în conformitate cu regimul tranzitoriu pentru mijloace de transport second-hand.
Secțiunea 4 Măsuri de prevenire a distorsiunilor concurențiale și a evaziunii fiscale
Articolul 342
Statele membre pot adopta măsuri privind dreptul de deducere pentru a se asigura că acei comercianți persoane impozabile supusi regimului special în conformitate cu secțiunea 2 nu beneficiază de avantaje nejustificate sau nu suportă prejudicii nejustificate.
Articolul 343
Hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, Consiliul poate autoriza orice stat membru să introducă măsuri speciale pentru combaterea evaziunii fiscale, în conformitate cu careTVA datorată în temeiul regimului marjei de profit nu poate fi mai mică decât valoarea TVA datorată, în cazul în care marja de profit este egală cu un anumit procentaj din prețul de vânzare.
Procentajul din prețul de vânzare se fixează ținând seama de marjele de profit normale realizate de operatori economici din sectorul în cauză.
CAPITOLUL 5 REGIM SPECIAL PENTRU AURUL DE INVESTIȚII […]
CAPITOLUL 6 Regim special pentru persoanele impozabile nestabilite care prestează servicii pe cale electronică unor persoane neimpozabile (S-a aplicat până la 31 decembrie 2006.)
TITLUL XIII DEROGĂRI
CAPITOLUL 1 Derogări aplicate până la adoptarea regimurilor definitive […]
Secțiunea 1 Derogări pentru statele care erau membre la 1 ianuarie 1978 […]
Secțiunea 2 Derogări pentru state care au aderat după 1 ianuarie 1978 […]
Secțiunea 3 Dispoziții comune secțiunilor 1 și 2 […]
CAPITOLUL 2 Derogări supuse autorizării
Secțiunea 1 Măsuri de simplificare și măsuri de prevenire a evaziunii fiscale sau a fraudei
Articolul 394
Statele membre care, la 1 ianuarie 1977, aplicau măsuri speciale pentru a simplifica procedura de colectare a TVA sau de prevenire a anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă pot să le mențină, cu condiția să fi notificat în consecință acest lucru Comisiei înainte de 1 ianuarie 1978 și ca asemenea măsuri de simplificare să respecte criteriul stabilit la articolul 395 alineatul (1) al doilea paragraf.
Articolul 395
1. Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să introducă măsuri speciale de derogare de la dispozițiile prezentei directive, în scopul simplificării procedurii de colectare a TVA sau al prevenirii anumitor forme de evaziune fiscală sau de fraudă.
Măsurile destinate simplificării procedurii de colectare a TVA nu pot influența, decât în mică măsură, valoarea globală a încasărilor din impozite ale statelor membre, colectate în stadiul consumului final.
2. Un stat membru care dorește să introducă măsurile prevăzute la alineatul (1) trimite o cerere Comisiei și îi furnizează acesteia toate datele necesare. În cazul în care Comisia consideră că nu dispune de toate informațiile necesare, aceasta contactează statul membru în cauză în termen de două luni de la primirea cererii și precizează informațiile suplimentare care sunt necesare.
Odată ce Comisia dispune de toate informațiile pe care le consideră necesare pentru evaluarea cererii, aceasta informează, în consecință, statul membru solicitant în termen de o lună și transmite cererea, în limba de origine, celorlalte state membre.
3. În termen de trei luni de la transmiterea notificării prevăzute la alineatul (2) al doilea paragraf, Comisia prezintă Consiliului fie o propunere corespunzătoare, fie, în cazul în care cererea privind derogarea ridică obiecții din partea sa, o comunicare în care sunt expuse obiecțiile sale.
4. În orice caz, procedura stabilită la alineatele (2) și (3) se încheie în termen de opt luni de la primirea cererii de către Comisie.
Secțiunea 2 Acorduri internaționale
Articolul 396
1. Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să încheie cu o țară terță sau cu un organism internațional un acord ce poate conține derogări de la prezenta directivă.
2. Un stat membru care dorește să încheie un acord în temeiul alineatului (1), trimite o cerere Comisiei și îi furnizează acesteia toate informațiile necesare. În cazul în care Comisia consideră că nu dispune de toate informațiile necesare, aceasta contactează statul membru în cauză în termen de două luni de la primirea cererii și precizează informațiile suplimentare care sunt necesare.
Odată ce Comisia dispune de toate informațiile pe care le consideră necesare pentru evaluarea cererii, aceasta informează, în consecință, statul membru solicitant în termen de o lună și transmite cererea, în limba de origine, celorlalte state membre.
3. În termen de trei luni de la transmiterea notificării prevăzute la alineatul (2) al doilea paragraf, Comisia prezintă Consiliului fie o propunere corespunzătoare, fie, în cazul în care cererea privind derogarea ridică obiecții din partea sa, o comunicare în care sunt expuse obiecțiile sale.
4. În orice caz, procedura stabilită la alineatele (2) și (3) se încheie în termen de opt luni de la primirea cererii de către Comisie.
TITLUL XIV DISPOZIȚII DIVERSE
CAPITOLUL 1 Măsuri de punere în aplicare
Articolul 397
Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, adoptă măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive.
CAPITOLUL 2 Comitetul TVA
Articolul 398
1. Se înființează un comitet consultativ privind taxa pe valoare adăugată, denumit „comitetul TVA”.
2. Comitetul TVA este format din reprezentanți ai statelor membre și ai Comisiei. Președintele comitetului este un reprezentant al Comisiei.
Secretariatul comitetului este asigurat de Comisie.
3. Comitetul TVA își adoptă regulamentul de procedură.
4. În afară de punctele care fac obiectul consultării în temeiul prezentei directive, comitetul TVA examinează problemele semnalate de președinte, din proprie inițiativă sau la cererea reprezentantului unui stat membru, care se referă la aplicarea dispozițiilor comunitare privind TVA.
CAPITOLUL 3 Cursuri de schimb
Articolul 399
Fără a aduce atingere altor dispoziții speciale, echivalentul în monedă națională a sumelor în euro precizate în prezenta directivă se determină pe baza cursului de schimb al euro aplicabil la 1 ianuarie 1999. Statele membre care au aderat la Uniunea Europeană după data respectivă, care nu au adoptat euro ca monedă unică, utilizează cursul de schimb al euro aplicabil la data aderării lor.
Articolul 400
Când se face conversia sumelor prevăzute la articolul 399 în monedă națională, statele membre pot ajusta sumele rezultate în urma conversiei respective fie în plus, fie în minus cu până la 10%.
CAPITOLUL 4 Alte impozite taxe
Articolul 401
Fără să contravină altor dispoziții ale legislației comunitare, prezenta directivă nu împiedică niciun stat membru să pastreze sau să introducă taxe pe contractele de asigurări, taxe asupra jocurilor de noroc și pe pariurile sportive, accize, taxe de timbru sau, mai general, orice taxe sau impozite care nu se pot caracteriza ca taxe pe cifra de afaceri, cu condiția ca prin colectarea acestor impozite si taxe sa nu se dea nastere, în comerțul între statele membre, unele formalități legate de trecerea frontierelor.
TITLUL XV DISPOZIȚII FINALE
CAPITOLUL 1 Regim tranzitoriu de impozitare a schimburilor comerciale dintre statele membre
Articolul 402
1. Regimul prevăzut de prezenta directivă pentru impozitarea schimburilor comerciale dintre statele membre este tranzitoriu și este înlocuit de regimul definitiv bazat, în principiu, pe impozitarea în statul membru de origine a livrării bunurilor sau prestării serviciilor.
2. După examinarea raportului prevăzut la articolul 404, ajungându-se la concluzia că se îndeplinesc condițiile de tranziție la regimul definitiv, Consiliul, hotărând în conformitate cu articolul 93 din tratat, adoptă dispozițiile necesare pentru intrarea în vigoare și funcționarea regimului definitiv.
Articolul 403
Consiliul adoptă, în conformitate cu articolul 93 din tratat, directive corespunzătoare în scopul completării sistemului comun de TVA și, în special, al restrângerii progresive sau eliminării derogărilor de la respectivul sistem.
Articolul 404
Din patru în patru ani, de la adoptarea prezentei directive, Comisia prezintă, pe baza informațiilor obținute de la statele membre, un raport Parlamentului European și Consiliului privind funcționarea sistemului comun al TVA în statele membre și, în special, privind funcționarea regimului tranzitoriu de impozitare a schimburilor comerciale dintre statele membre. După caz, raportul este însoțit de propuneri privind regimul definitiv.
CAPITOLUL 2 Măsuri tranzitorii aplicabile în contextul aderării la Uniunea Europeană
Articolul 405
În sensul prezentului capitol, se aplică următoarele definiții:
(1) „Comunitate” înseamnă teritoriul Comunității astfel cum este definit la articolul 5 punctul 1 înainte de aderarea noilor state membre;
(2) „Noi state membre” înseamnă teritoriul statelor membre care au aderat la Uniunea Europeană după 1 ianuarie 1995, definit pentru fiecare dintre statele membre respective la articolul 5 punctul 2;
(4) „Comunitatea extinsă” înseamnă teritoriul Comunității definit la articolul 5 punctul 1, după aderarea noilor state membre.
Articolul 406
Dispozițiile în vigoare în momentul în care bunurile erau plasate sub regim de admitere temporară, cu scutirea totală de drepturile de import, sau sub unul dintre regimurile ori în una din situațiile prevăzute la articolul 156 sau sub regimuri ori în situații similare în unul dintre noile state membre, continuă să se aplice până când bunurile nu mai sunt reglementate de aceste regimuri sau situații după data aderării, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:
(a) bunurile au pătruns în Comunitate sau în unul dintre noile state membre înainte de data aderării;
(b) bunurile se aflau, la intrarea în Comunitate sau în unul dintre noile state membre, sub unul dintre aceste regimuri sau în una dintre aceste situații;
(c) bunurile nu au ieșit de sub incidența regimurilor sau situațiilor respective, înainte de data aderării.
Articolul 407
Dispozițiile în vigoare în momentul în care bunurile erau plasate sub regim de tranzit vamal continuă să se aplice până când bunurile nu mai sunt reglementate de acest regim după data aderării, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:
(a) bunurile erau plasate, înainte de data aderării, sub regim de tranzit vamal;
(b) bunurile nu au ieșit de sub incidența regimului respectiv, înainte de data aderării.
Articolul 408
1. Următoarele operațiuni sunt asimilate unui import de bunuri, dacă se demonstrează că sunt în liberă circulație în unul dintre noile state membre sau în Comunitate:
(a) scoaterea, inclusiv scoaterea neregulată, a bunurilor de sub regimul de admitere temporară, sub care au fost plasate înainte de data aderării, în condițiile prevăzute la articolul 406;
(b) scoaterea, inclusiv scoaterea neregulată, a bunurilor de sub unul dintre regimurile sau din una dintre situațiile prevăzute la articolul 156 sau de sub regimuri sau din situații similare, sub care au fost plasate înainte de data aderării, în condițiile prevăzute la articolul 406;
(c) încetarea unuia dintre regimurile prevăzute la articolul 407, inițiat înainte de data aderării pe teritoriul unuia dintre noile state membre, în scopul livrării de bunuri efectuate cu titlu oneros înainte de acea dată pe teritoriul respectivului stat membru de către o persoană impozabilă, acționând în acea calitate;
(d) orice neregulă sau infracțiune comisă în cursul unui regim de tranzit vamal, inițiat în condițiile prevăzute la litera (c).
2. În afară de cazul prevăzut la alineatul (1), utilizarea după data aderării pe teritoriul unui stat membru, de către o persoană impozabilă sau neimpozabilă, a bunurilor ce i-au fost livrate înainte de data aderării pe teritoriul Comunității sau al unui nou stat membru, se consideră ca import de bunuri, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:
(a) livrarea respectivelor bunuri a fost scutită sau era susceptibilă de a fi scutită, fie în temeiul articolului 146 alineatul (1) literele (a) și (b), fie în temeiul unei dispoziții similare, în noile state membre;
(b) bunurile nu erau importate în unul dintre noile state membre sau în Comunitate înainte de data aderării.
Articolul 409
În cazurile prevăzute la articolul 408 alineatul (1), locul importului în sensul articolului 61 este statul membru pe teritoriul căruia bunurile încetează de a mai fi sub incidența regimurilor sau a situațiilor care le reglementau înainte de data aderării.
Articolul 410
1. Prin derogare de la articolul 71, importul de bunuri, în sensul articolului 408, se efectuează fără a exista un fapt generator de taxe, în cazul în care se îndeplinesc următoarele condiții:
(a) bunurile importate sunt expediate sau transportate în afara Comunității extinse;
(b) bunurile importate, în sensul articolului 408 alineatul (1) litera (a), nu sunt mijloace de transport și sunt reexpediate sau transportate în statul membru din care au fost exportate și persoanei care le-a exportat;
(c) bunurile importate, în sensul articolului 408 alineatul (1) litera (a), sunt mijloace de transport care au fost achiziționate sau importate înainte de data aderării, în condițiile generale de impozitare în vigoare pe piața internă a unuia dintre noile state membre sau a unuia dintre statele membre ale Comunității, sau care nu au beneficiat, la export, de scutirea de TVA sau de rambursarea TVA.
2. Condiția prevăzută la alineatul (1) litera (c) se consideră îndeplinită în următoarele cazuri:
(a) atunci când data primei dări în folosință a mijlocului de transport era cu mai mult de opt ani înainte de data aderării la Uniunea Europeană.
(b) când valoarea impozitului exigibil, la import, este nesemnificativă.
CAPITOLUL 3 Transpunere și intrare în vigoare
Articolul 411
1. Directiva 67/227/CEE și Directiva 77/388/CEE sunt abrogate, fără a aduce atingere obligațiilor statelor membre privind termenele de transpunere în legislația națională și de aplicare a respectivelor directive (…).
Articolul 412
1. Statele membre adoptă actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a se conforma articolului 2 alineatul (3), articolului 44, articolului 59 alineatul (1), articolului 399 și anexei III punctul 18 cu efect de la 1 ianuarie 2008. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul acestor dispoziții, precum și un tabel de corespondență între aceste dispoziții și prezenta directivă.
2. Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
[…]
(Directiva a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007 și se adresează statelor membre)
Anexa 3
SOLUȚII ALE MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, APLICABILE BUNURILOR
CARE PROVIN DIN IMPORT
[…]
După data aderării, “bunuri care provin din import” sunt cele care sunt transportate de pe teritoriul unor țări care nu aparțin Uniunii Europene, conform art. 131 din Codul fiscal.
Nu are relevanță, în ce privește calificarea unei operațiuni drept import, dacă furnizorul este sau nu o persoană stabilită în Uniunea Europeană, ci relevant este numai dacă transportul bunurilor începe în afara Uniunii Europene și se termină în UE. În plus, conform Codului vamal Comunitar, bunurile care provin din import și sunt prelucrate în România nu pot fi plasate în regim vamal de perfecționare activă, ci trebuie puse în libera circulație în România, dacă produsele rezultate urmează a fi transportate în alt stat membru.
Problemele care au apărut se datorează faptului că legislația fiscală, respectiv pct. 59 din normele de alicare a Titlului VI al Codului fiscal, aprobate prin Hotarârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, stabilesc că persoana care are calitatea de importator, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, este cumpărătorul bunurilor, sau în lipsa acestuia, proprietarul bunurilor.
În cele mai multe situații, proprietarii bunurilor, de regulă persoane nestabilite în România, nu au importat bunurile conform acestor prevederi, ci importul a fost realizat de operatori economici din România, care aveau doar contract de prestări de servicii (prelucrare) cu proprietarul materiei prime, respectiv persoana nestabilită în România.
Pentru a face o prezentare completă a acestor operațiuni, vom reda pe de o parte tratamentul fiscal aplicabil în condiții normale, respectiv în cazul în care operatorii nestabiliți în România s-au înregistrat în țara noastră în scopuri de TVA și au efectuat importul și livrarea intracomunitară sau transferul bunurilor obținute în urma prelucrarii, și pe de altă parte soluțiile aplicabile în cazurile semnalate cel mai frecvent în adresele transmise direcției de specialitate din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv atunci când importul a fost realizat de operatorul economic român care realizează prelucrarea bunurilor.
Prezentarea situației de fapt
➢ A – persoana impozabilă nestabilită în România, înregistrată în scopuri de TVA în alt stat membru, încheie un contract de prestări servicii constând în lucrări asupra bunurilor mobile corporale cu B, persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA conform art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare;
➢ Bunurile care sunt prelucrate provin din țări terțe, sunt importate în România, iar produsele prelucrate obținute sunt transportate în alt stat membru;
➢ B – persoana impozabilă înregistrată în scopuri de TVA în România conform art. 153 din Codul fiscal prestează serviciile constând în lucrări asupra bunurilor mobile corporale în favoarea societății A;
I. Tratamentul fiscal aplicabil în cazul în care bunurile prelucrate sunt confecționate exclusiv din bunuri care au fost importate în România după data aderării și importul este realizat de A
Potrivit prevederilor art. 151¹ din Codul fiscal, plata taxei pe valoarea adăugată, pentru importul de bunuri supus taxării, este obligația importatorului.
Așa cum se precizează la pct. 59 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, importatorul în scopul taxei este cumpărătorul către care se expediază bunurile la data la care taxa devine exigibilă la import sau, în absența acestui cumpărător, proprietarul bunurilor la această dată.
Având în vedere că factura este emisă de furnizor către A pentru bunurile care sunt importate în România, din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, persoana care are calitatea de importator și căreia îi revine obligația plății TVA aferente importului de bunuri în România este A. În numeroase cazuri, pe factură este înscrisă și societatea prelucrătoare din România (B), pentru a indica punctul de destinație al bunurilor. Pe declarația vamală de import, A va fi înscris drept importator al bunurilor.
Ulterior importului, A va preda bunurile spre prelucrare lui B, după prelucrare bunurile fiind transportate în alt stat membru.
Societatea A va avea următoarele obligații în România:
✓ să se înregistreze în scopuri de TVA în România, conform art. 153 alin.(5) din Codul fiscal:
o ori ca urmare a faptului că, după prelucrare, bunurile prelucrate, al căror proprietar de drept este A, sunt transportate din România în alt stat membru, dar fără să fie vândute de A unei alte persoane, operațiune care îndeplinește condițiile unui transfer conform art. 128 alin.(10)-(11) din Codul fiscal, respectiv o livrare intracomunitară asimilată, care are locul în România conform art. 132 alin.(1) lit.a) din Codul fiscal;
o ori ca urmare a faptului că A vinde bunurile unei alte persoane și bunurile sunt transportate din România în alt stat membru, operațiune care îndeplinește condițiile unei livrări intracomunitare conform art. 128 alin.(9) din Codul fiscal, care are locul în România conform art. 132 alin.(1) lit.a) din Codul fiscal;
o în acest sens subliniem că orice persoană impozabilă nestabilită în România, are obligația să se înregistreze în scopuri de TVA conform art. 153 alin.(5) din Codul fiscal, dacă realizează o livrare intracomunitară care are locul în România.
✓ să declare livrările intracomunitare sau livrările intracomunitare asimilate (transferurile) ca atare în decontul de taxă prevăzut la art. 1562 din Codul fiscal, precum și în declarația recapitulativă pentru livrări intracomunitare prevăzută la art. 1564 din Codul fiscal. Scutirea de taxă pentru livrarea intracomunitară este prevăzută de art. 143 alin.(2) lit.a) din Codul fiscal, iar pentru livrarea intracomunitară asimilată, este prevăzută la art. 143 alin.(2) lit. d) din Codul fiscal. Justificarea scutirilor de taxă pe valoarea adăugată se realizează conform art. 10 din Instrucțiunile de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) – i), art. 143 alin. (2) și art. 1441 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006.
Având în vedere că importurile sunt realizate în România de A, în scopul utilizării pentru operațiuni scutite cu drept de deducere, respectiv livrarea intracomunitară asimilată (transferul) din România în alt stat membru, rezultă că A poate deduce taxa pe valoarea adăugată plătită pentru aceste importuri în conformitate cu prevederile art. 145 alin.(2) din Codul fiscal și art. 1471 din Codul fiscal.
Obligațiile firmei B din România care realizează prelucrarea:
✓ Înregistrarea materiei prime în Registrul bunurilor primite, în conformitate cu prevederile pct. 79 alin.(1) lit. g) din normele de aplicare a Titlului VI din Codul Fiscal;
✓ Emiterea facturii pentru prestarea de servicii constând în lucrări asupra bunurilor mobile corporale, către beneficiarul prestărilor de servicii, respectiv A. Servicul respectiv nu este impozabil în România, dacă beneficiarul (A) a comunicat un cod valabil de TVA din alt stat membru decât România și dacă bunurile prelucrate sunt transportate în afara României, conform art. 133 alin.(2) lit. h) pct. 2 coroborat cu art. 126 alin.(1) lit. b) din Codul fiscal. Serviciile respective se înscriu la rd. 3 din decontul de taxă depus de B, prevăzut la art. 1562 din Codul fiscal.
✓ Prestatorul din România nu are obligația să declare aceste operațiuni în declarația recapitulativă pentru livrări intracomunitare, această obligație revenind proprietarului bunurilor, respectiv A.
II. Tratamentul fiscal aplicabil în cazul în care bunurile prelucrate sunt confecționate exclusiv din bunuri care au fost importate în Romania după data aderării și importul este realizat de B
Cazul 1
În situația în care importul a fost efectuat de B care nu are calitatea de importator din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată întrucât facturile în baza cărora s-a efectuat importul erau emise pe numele lui A (iar din adresele primite de direcția de specialitate din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor reiese că această situație este cel mai des întâlnită în practică), totuși, având în vedere ca B are o declarație vamală de import pe care este înscris drept importator al bunurilor în România, dar plata se face în contul proprietarului bunurilor, respectiv societatea A, se poate considera că B aplică structura de comisionar, conform prevederilor pct. 6 alin. (3) din normele date în aplicarea art. 128 alin. (2) din Codul fiscal, respectiv B poate refactura lui A contravaloarea bunurilor importate și TVA aferentă, caz în care poate deduce taxa achitată în vamă, conform art. 145 alin. (2) din Codul fiscal, achizițiile (în cazul de față importurile) fiind utilizate pentru o operațiune taxabilă, respectiv livrarea bunurilor cu TVA.
Ulterior, când A iși va transporta bunurile rezultate în urma prelucrării în alt stat membru, va îndeplini obligațiile care au fost menționate la pct. I , situație în care A are posibilitatea să-și recupereze taxa pe valoarea adăugată facturată de B, prin exercitarea dreptului de deducere prin decontul de taxă prevăzut la art. 1562 din Codul fiscal, la fel ca și în situația prezentată la pct. I .
Cazul 2
O mare parte din operatorii economici din România, care aveau încheiate contracte de prelucrare de bunuri cu persoane nestabilite în România, bunurile provenind din import, au încheiat adendum-uri la contractele de prestări servicii inițiale, prin care s-a specificat că societatea B care prelucrează materia primă este considerată proprietarul bunurilor și acționează ca atare, respectiv va face importul bunurilor în România, primind în acest sens o factură de la A pe baza căreia va declara importul bunurilor și după prelucrarea bunurilor, în loc să factureze doar prestarea de servicii, facturează beneficiarului A valoarea produselor prelucrate, efectuând astfel o livrare intracomunitară dacă bunurile sunt transportate în alt stat membru. Din punct de vedere fiscal nu are relevanță dacă între A și B se vor realiza compensări pentru faptul că B nu plătește materia primă importată, dar o înregistrează în evidențele proprii, și nici nu încasează decât contravaloarea serviciului prestat, deși facturează către A întreaga contravaloare a bunurilor, inclusiv valoarea materiei prime încorporate în produsele prelucrate.
În această situație, prestatorul B având calitatea de proprietar al bunurilor din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată are și drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă importului de bunuri. De asemenea, îi revin toate obligațiile prevăzute de lege în cazul efectuării unei livrări intracomunitare scutite de TVA în cazul în care sunt îndeplinte condițiile pentru acordarea scutirii, respectiv declararea acestei operațiuni în decontul de taxă, precum și în declarația recapitulativă pentru livrări intracomunitare prevăzută la art. 1564 din Codul fiscal.
Se observă că în această situație, persoana nestabilită în România (A) nu se va mai înregistra în România în scopuri de TVA, nu va mai fi obligată la plata taxei pentru import și nici la declararea livrării intracomunitare din România. În schimb, B nu va mai fi tratat ca un prestator de servicii din punct de vedere fiscal, ci va fi tratat ca o persoană care face un import de bunuri urmat, după prelucrare, de livrarea intracomunitară a bunurilor respective.
Cazul 3
În situația în care importul a fost efectuat de B, care nu are calitatea de importator din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată și acesta nu a refacturat bunurile către A (vezi cazul 1), și nici nu a încheiat un adendum la contract ca în situația prezentată la cazul 2, ci a emis numai o factură de prestări de servicii de prelucrare către A, nu are dreptul de deducere a taxei achitate in vamă, chiar dacă declarația vamală de import este emisă pe numele său. Această soluție se aplică în situațiile în care nici A nici B nu au declarat livrarea intracomunitară a bunurilor din România, fluxul bunurilor fiind practic întrerupt.
III. Tratamentul fiscal aplicabil potrivit prevederilor legale din Codul fiscal, în cazul în care bunurile prelucrate sunt realizate din materie primă plasată în regim de perfecționare activã cu suspendarea drepturilor de import înainte de aderare și care sunt transportate după aderare în alt stat membru
Situația produselor compensatoare care sunt obținute după data aderării ridică probleme atunci când acestea sunt realizate atât din materii prime care au sosit în România anterior aderării și au fost plasate în regim de perfecționare activă, cât și din bunuri care ori au fost achiziționate intracomunitar după aderare, ori au fost cumpărate de pe teritoriul României, ori au fost importate în România, ori sunt doar transportate din alte state membre în România în scopul încorporării în produsul compensator (este un nontransfer în sensul art. 128 alin. (12) lit. (f) din Codul fiscal), deci practic o parte din bunuri nu mai sunt plasate în regimul de perfecționare activă și totuși sunt incluse în produsul compensator care va fi obținut și transportat într-un stat membru UE. Trebuie ținut cont de faptul că înainte de aderare în acest regim au fost plasate atât bunuri de origine necomunitară, cât și bunuri de origine comunitară.
Pe de o parte, trebuie analizată prestarea de servicii realizată pâna la aderare și după aderare și pe de altă parte tratamentul fiscal al fluxului de bunuri.
a) Pentru serviciile realizate pâna la data aderării, există prevederi la art. 14 alin. (3) lit. c) din Instrucțiunile de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) – i), art. 143 alin. (2) și art. 144^1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006. Conform acestui articol, titularii autorizațiilor de perfecționare activă care transportă produsele compensatoare în alt stat membru al Comunității după data de 1 ianuarie 2007 inclusiv, vor justifica scutirea de taxă pentru prestările de servicii realizate până la data de 31 decembrie 2006 inclusiv pe baza următoarelor documente:
1. contractul încheiat cu beneficiarul din străinătate;
2. autorizația pentru perfecționare activă;
3. factura pentru prestarea de servicii;
4. declarația vamală de tranzit în alt stat membru al Comunității al produselor compensatoare.
b) Pentru serviciile realizate după data aderării, se aplică prevederile art. 133 alin.(2) lit. h) din Codul fiscal, respectiv serviciile sunt neimpozabile în România dacă:
– beneficiarul comunică un cod valabil de TVA din alt stat membru
și
– bunurile obținute în urma prelucrării sunt transportate în afara României.
c) Închiderea regimului de perfecționare activă ca urmare a transportului produselor compensatoare în alt stat membru este reglementată prin Circulara Autorității Naționale a Vămilor nr. 44138/ 6.08.2007, în cazul bunurilor de origine necomunitară, și de Circulara nr. 5433/31.01.2007, dată în aplicarea cazului 9 din Documentul DG TXUD nr. 1661/2006, în cazul bunurilor de origine comunitară. Este o situație conjuncturală datorată aderării României la Uniunea Europeană, motiv pentru care aceste situații nu vor mai fi întâlnite pe viitor. Practic, datorită originii eterogene a acestor produse compensatoare, operațiunea se închide vamal.
Situația bunurilor de origine comunitară (sau din Bulgaria) care au fost plasate în România într-un regim de perfecționare activă înainte de data aderării, este reglementată de art. art. 1611 alin.(1) din Codul fiscal, care prevede că regimul vamal suspensiv se aplică în continuare de la data aderării, până la ieșirea bunurilor din acest regim (ori prin punere în liberă circulație a bunurilor în România, ori prin tranzit în alt stat membru). Prin urmare, acest articol reglementează faptul că bunurile de origine comunitară care sunt plasate în România în regim de perfecționare activă înainte de aderare, vor continua să se afle în acest regim vamal suspensiv și după aderare, la fel ca și bunurile de origine necomunitară.
Pentru reglementarea regimului taxei pe valoarea adăugată aferent acestor produse compensatoare a fost modificat Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 2222/2006 pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a)-i), art. 143 alin. (2) și art. 144¹ din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin Ordinul ministrului economiei și finanțelor nr. 1503/2007, în curs de publicare în Monitorul Oficial al Romaniei, partea I.
Art. 14 alin. (5) – (7) din aceste instrucțiuni precizează:
“(5) Încheierea regimului de perfecționare activă cu suspendarea drepturilor de import a mărfurilor de origine comunitară plasate în acest regim pe teritoriul României înainte de aderare și care sunt transportate după aderare în alt stat membru, se efectuează potrivit legislației vamale în vigoare, inclusiv dacă produsele compensatoare încorporează și bunuri de origine comunitară provenind din România sau care au fost transportate din alt stat membru în România după data aderării. Aceste produse compensatoare sunt numite în continuare produse compensatoare mixte.
Persoanele impozabile care realizează prelucrarea bunurilor aflate în acest regim vor menționa în registrul bunurilor primite numai bunurile de origine comunitară provenind din România sau care au fost transportate din alt stat membru în România după data aderării, iar la data încheierii regimului vamal vor descărca registrul bunurilor primite pe baza documentelor vamale. Transportul produselor compensatoare mixte în alt stat membru nu va fi considerat o livrare intracomunitară de bunuri sau un transfer, respectiv o operațiune asimilată livrării intracomunitare de bunuri, fiind supuse unei operațiuni vamale, respectiv tranzit în alt stat membru, pentru care se întocmește documentul T1 sau TIR, și fișa de informații INF 1, potrivit legislației vamale.
(6) Prevederile alin. (5) se aplică și pentru bunurile de origine necomunitară plasate în România înainte de data aderării în regimul de perfecționare activă cu suspendarea drepturilor de import și care sunt transportate după aderare în alt stat membru.
(7) În situațiile prevăzute la alin. (5) și (6), transportul produselor compensatoare mixte din România în alt stat membru, realizat de proprietarul acestora, este scutit de taxă în conformitate cu prevederile art. 144 alin. (1) lit. b) din Codul fiscal, indiferent dacă are loc sau nu o livrare în sensul art. 128 alin. (1) din Codul fiscal.”
*
* *
În vederea clarificării cât mai multor aspecte legate de ajustarea taxei pe valoarea adăugată, trebuie luate în considerare următoarele precizari referitoare la ajustarea taxei aferente achiziției sau fabricării bunurilor de capital, altele decât bunurile imobile.
În ceea ce privește ajustarea TVA pentru bunurile de capital, altele decât bunurile imobile, art. 149 din Codul fiscal reprezintă articolul cadru care reglementează procedura de ajustare, acesta referindu-se numai la bunurile achiziționate sau fabricate după data aderării, pentru care ajustarea se efectuează pe o perioada de 5 ani, de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziționate sau fabricate.
Legislația în domeniul TVA conține și prevederi tranzitorii privind ajustarea TVA pentru bunurile de capital, altele decât bunurile imobile, la pct. 45 și pct. 61 din normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 1861/2006.
În ceea ce privește prevederile tranzitorii referitoare la ajustarea taxei aferente bunurilor de capital, altele decât bunurile imobile, există posibilitatea efectuării unor modificări cu ocazia viitoarelor proiecte legislative în domeniul TVA.
[…]
Anexa 4
DIRECTIVA 92/12/CEE PRIVIND REGIMUL GENERAL AL PRODUSELOR SUPUSE ACCIZĂRII
[…]
Titlul I Dispoziții generale
Articolul 1
(1) Prezenta directivă stabilește regimurile pentru produsele supuse accizelor și altor taxe indirecte care sunt percepute direct sau indirect pentru consumul acestor produse, cu excepția taxei pe valoarea adăugată și a taxelor impuse de Comunitate.
(2) Dispozițiile speciale referitoare la structurile și ratele accizelor aplicate produselor supuse accizelor se stabilesc în directive specifice.
Articolul 2
(1) Prezenta directivă și directivele enumerate la articolul 1 alineatul (2) se aplică pe teritoriul Comunității, conform definiției date, pentru fiecare stat membru, de Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolul 227, cu excepția următoarelor teritorii naționale:
– în cazul Republicii Federale Germania, Insula Heligoland și teritoriul Büsingen;
– în cazul Republicii Italiene, Livigno, Campione d’Italia și apele italiene ale lacului Lugano;
– în cazul Regatului Spaniei, Ceuta și Melilla.
(2) Fără a aduce atingere alineatului (1), prezenta directivă și directivele menționate la articolul 1 alineatul (2) nu se aplică Insulelor Canare. Totuși, Spania poate emite o notificare, printr-o declarație, cu privire la faptul că aceste directive se aplică teritoriilor în cauză pentru toate sau o parte din produsele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) de mai jos, începând din prima zi a celei de-a doua luni de la depunerea declarației în cauză.
(3) Prin derogare de la alineatul (1), prezenta directivă sau directivele menționate la articolul 1 alineatul (2) nu se aplică departamentelor de peste mări ale Republicii Franceze.
Totuși, Republica Franceză poate emite o notificare, printr-o declarație, cu privire la faptul că aceste directive se aplică teritoriilor în cauză – sub rezerva măsurilor de adaptare la situația lor de teritorii ultraperiferice – începând din prima zi a celei de-a doua luni de la depunerea declarației în cauză.
(4) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că tranzacțiile inițiate în sau având ca destinație:
– Principatul Monaco sunt considerate tranzacții inițiate în sau având ca destinație Republica Franceză;
– Jungholz și Mittelberg (Kleines Walsertal) sunt considerate tranzacții inițiate în sau având ca destinație Republica Federală Germania;
– Insula Man sunt considerate tranzacții inițiate în sau având ca destinație Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord;
– San Marino sunt considerate tranzacții inițiate în sau având ca destinație Republica Italiană.
(5) Dispozițiile prezentei directive nu împiedică Grecia de la menținerea statutului specific acordat Muntelui Athos, garantat de articolul 105 din Constituția Greciei.
(6) În cazul în care consideră că excluderile prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) nu mai sunt justificate, în special în ceea ce privește concurența loială, Comisia înaintează propuneri adecvate Consiliului.
Articolul 3
(1) Prezenta directivă se aplică la nivel comunitar următoarelor produse, conform definiției din directivele relevante:
– uleiuri minerale;
– alcool și băuturi alcoolice;
– tutun prelucrat.
(2) Produsele enumerate la alineatul (1) pot fi supuse altor taxe indirecte în scopuri specifice, cu condiția ca taxele în cauză să fie conforme cu normele de impozitare aplicabile accizelor și TVA în ceea ce privește calcularea bazei de impozitare, calcularea taxei , exigibilitate și monitorizarea taxei.
(3) Statele membre își păstrează dreptul de a introduce sau a menține taxe percepute asupra unor produse, altele decât cele enumerate la alineatul (1), cu condiția ca taxele în cauză să nu genereze formalități la trecerea frontierei în cadrul schimburilor comerciale dintre statele membre.
Sub rezerva aceleiași dispoziții, statele membre își păstrează și dreptul de a percepe taxe asupra furnizării unor servicii care nu pot fi caracterizate ca fiind impozite pe cifra de afaceri, inclusiv asupra celor privind produsele supuse accizelor.
Articolul 4
În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
(a) antrepozitar autorizat: o persoană fizică sau juridică autorizată de autoritățile competente dintr-un stat membru să producă, să prelucreze, să dețină, să primească și să expedieze produse supuse accizelor în cadrul activității sale, accizele fiind suspendate în cadrul unui regim de antrepozit fiscal;
(b) antrepozit fiscal: un loc în care bunurile supuse accizelor sunt produse, prelucrate, deținute, primite sau expediate în regim de suspendare a accizelor de către un antrepozitar autorizat în cadrul activității sale, sub rezerva anumitor condiții stabilite de autoritățile competente din statul membru în care se află antrepozitul fiscal;
(c) regim de suspendare: o procedură fiscală aplicată producerii, prelucrării, deținerii și circulației produselor, cu suspendarea accizelor;
(d) comerciant înregistrat: o persoană fizică sau juridică ce nu beneficiază de statutul de antrepozitar autorizat, autorizat de autoritățile competente dintr-un stat membru pentru a primi, în cadrul activității sale, produse supuse accizelor dintr-un alt stat membru, în regim de suspendare a accizelor. Acest tip de comerciant nu poate deține sau expedia astfel de produse în regim de suspendare a accizelor;
(e) comerciant neînregistrat: o persoană fizică sau juridică ce nu beneficiază de statutul de antrepozitar autorizat, care are dreptul, în cadrul activității sale, să primească ocazional produse supuse accizelor dintr-un alt stat membru în regim de suspendare a accizelor. Acest tip de comerciant nu poate deține sau expedia produse în regim de suspendare a accizelor. Un comerciant neînregistrat trebuie să garanteze plata accizelor către autoritățile fiscale din statele membre de destinație înainte de expedierea mărfurilor.
Articolul 5
(1) Produsele menționate la articolul 3 alineatul (1) sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul Comunității, conform definiției din articolul 2, sau în momentul importului pe teritoriul în cauză.
„Importul unui produs supus accizelor” înseamnă intrarea acelui produs pe teritoriul Comunității, inclusiv intrarea produsului de pe un teritoriu care intră sub incidența articolului 2 alineatele (1), (2) și (3) sau din Insulele Channel.
Totuși, dacă produsul este inclus într-o procedură vamală comunitară la intrarea pe teritoriul Comunității, se consideră că importul are loc în momentul în care produsul nu mai face obiectul procedurii vamale comunitare.
(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor naționale și comunitare privind chestiunile vamale, atunci când produsele supuse accizelor provenite din sau având ca destinație țări terțe sunt incluse într-o procedură vamală comunitară, alta decât punerea în liberă circulație, sau sunt introduse într-o zonă liberă sau un antrepozit liber, se consideră că accizele asupra lor sunt suspendate.
Articolul 6
(1) Accizele sunt exigibile în momentul punerii în consum sau în momentul înregistrării unor deficite care trebuie supuse accizelor în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).
Punerea în consum a produselor supuse accizelor înseamnă:
(a) orice derogare, chiar și neregulamentară, de la un regim de suspendare;
(b) orice prelucrare, chiar și neregulamentară, a produselor în cauză în afara unui regim de suspendare;
(c) orice import al produselor în cauză, chiar și neregulamentar, în cazul în care produsele nu au fost incluse într-un regim de suspendare.
(2) Condițiile de exigibilitate și rata accizelor care se adoptă sunt cele aflate în vigoare la data la care accizele devine exigibile în statul membru în care are loc punerea în consum sau în care se înregistrează deficitele. Accizele sunt percepute și colectate în conformitate cu procedura stabilită de fiecare stat membru, statele membre trebuind să aplice aceleași proceduri de percepere și colectare atât produselor naționale, cât și celor din alte state membre.
Articolul 7
(1) În cazul produselor supuse accizelor și puse deja în consum într-un stat membru, deținute în scopuri comerciale într-un alt stat membru, accizele sunt percepute în statul membru în care sunt deținute produsele în cauză.
(2) În acest scop, fără a aduce atingere articolului 6, dacă produsele puse deja în consum, conform definiției din articolul 6, într-un stat membru sunt livrate, destinate livrării sau folosite în alt stat membru în vederea realizării de către un comerciant a unei activități economice independente sau pentru un organism de drept public, accizele devin exigibile în acel alt stat membru.
(3) În funcție de toate elementele situației, accizele sunt datorate de către persoana care efectuează livrarea sau deține produsele destinate livrării sau de persoana care primește produsele pentru a le folosi într-un stat membru, altul decât cel în care produsele au fost deja puse în consum, sau de către comerciantul sau organismul de drept public relevant.
(4) Produsele menționate la alineatul (1) circulă între teritoriile diverselor state membre împreună cu un document de însoțire care conține datele principale din documentul menționat la articolul 18 alineatul (1). Forma și conținutul acestui document se stabilesc în conformitate cu procedura stabilită în articolul 24 din prezenta directivă.
(5) Persoana, comerciantul sau organismul prevăzute la alineatul (3) trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
(a) înainte de expedierea bunurilor, trebuie să facă o declarație autorităților fiscale din statul membru de destinație și să garanteze plata accizelor;
(b) să plătească accizele statului membru de destinație în conformitate cu procedura stabilită de statul membru în cauză;
(c) să fie de acord cu orice verificare care permite administrației statului membru de destinație să se convingă că bunurile au fost primite efectiv și că accizele aferente sunt plătite.
(6) Accizele plătite în primul stat membru menționat la alineatul (1) se rambursează în conformitate cu articolul 22 alineatul (3).
Articolul 8
În ceea ce privește produsele achiziționate de persoane particulare pentru uz propriu și transportate de aceștia, principiul care reglementează piața internă stabilește că accizele sunt percepute în statul membru în care sunt achiziționate produsele.
Articolul 9
(1) Fără a aduce atingere articolelor 6, 7 și 8, accizele devin exigibile dacă produsele pentru consum dintr-un stat membru sunt deținute în scopuri comerciale în alt stat membru.
În acest caz, accizele sunt datorate în statul membru pe teritoriul căruia se află produsele, de către deținătorul produselor.
(2) Pentru a determina dacă produsele menționate la articolul 8 sunt destinate unor scopuri comerciale, statele membre trebuie să ia în considerare, inter alia, următoarele:
– statutul comercial al celui care deține produsele și motivele pentru care le deține;
– locul în care se află produsele sau, dacă este cazul, modul de transport folosit;
– orice document referitor la produse;
– natura produselor;
– cantitatea de produse.
În scopul aplicării conținutului celei de-a cincea liniuțe din primul paragraf, statele membre pot stabili niveluri orientative, exclusiv ca element doveditor. Aceste niveluri orientative nu pot fi mai mici decât:
Produse din tutun
Băuturi alcoolice
Până la 30 iunie 1997 Irlanda este autorizată să aplice niveluri orientative care nu pot fi mai mici de 45 de litri pentru vin (inclusiv o cantitate maximă de 30 de litri de vin spumant) și 55 de litri de bere.
(3) Statele membre pot prevedea, de asemenea, că accizele devin exigibile în statul membru în care are loc consumul pentru achiziționarea de uleiuri minerale puse deja în consum într-un alt stat membru, dacă aceste produse sunt transportate cu ajutorul unor mijloace de transport atipice, de către persoane particulare sau în numele acestora. Transport atipic înseamnă transportul de combustibili în alte recipiente decât rezervoarele vehiculelor sau canistre adecvate pentru combustibili și transportul de produse lichide pentru încălzire în alte recipiente decât în camioane-cisternă folosite în numele comercianților profesioniști.
Articolul 10
(1) Produsele supuse accizelor achiziționate de persoane care nu sunt antrepozitari autorizați sau comercianți înregistrați sau neînregistrați și expediate sau transportate direct sau indirect de vânzător sau în numele acestuia sunt supuse accizelor în statul membru de destinație. În sensul prezentului articol, „stat membru de destinație” înseamnă statul membru de sosire a expedierii sau a transportului.
(2) În acest scop, livrarea de produse supuse accizelor puse deja în consum într-un stat membru care conduce la expedierea sau transportul produselor în cauză către o persoană menționată la alineatul (1), stabilită în alt stat membru, și care sunt expediate sau transportate direct sau indirect de vânzător sau în numele acestuia determină exigibilitatea accizelor pentru produsele în cauză în statul membru de destinație.
(3) Accizele din statul membru de destinație sunt exigibile vânzătorului în momentul livrării. Totuși, statele membre pot adopta dispoziții conform cărora accizele se plătesc de un reprezentant fiscal, altul decât destinatarul produselor. Reprezentantul fiscal în cauză trebuie să fie stabilit în statul membru de destinație și să fie agreat de autoritățile fiscale ale statului membru în cauză.
Statul membru în care este stabilit destinatarul trebuie să se asigure că acesta îndeplinește următoarele cerințe:
– garantează plata accizelor conform condițiilor stabilite de statul membru de destinație înainte de expedierea produselor și se asigură că accizele sunt plătite după sosirea produselor;
– păstrează evidențe ale livrărilor de produse.
(4) În cazul menționat la alineatul (2), accizele plătite în primul stat membru se rambursează în conformitate cu articolul 22 alineatul (4).
(5) Sub rezerva legislației comunitare, statele membre pot adopta norme specifice pentru aplicarea acestei dispoziții în cazul produselor supuse accizelor care fac obiectul unor reglementări naționale speciale de distribuție compatibile cu tratatul.
Titlul II Producția, prelucrare și deținerea
Articolul 11
(1) Fiecare stat membru își stabilește propriile norme privind producția, prelucrarea și deținerea produselor supuse accizelor, sub rezerva dispozițiilor din prezenta directivă.
(2) Producția, prelucrarea și deținerea produselor supuse accizelor, atunci când acestea nu sunt plătite, au loc într-un antrepozit fiscal.
Articolul 12
Deschiderea și funcționarea unui antrepozit fiscal sunt condiționate de autorizarea de către autoritățile competente ale statelor membre.
Articolul 13
Un antrepozitar autorizat este obligat:
(a) să furnizeze o garanție, dacă este necesar, care să acopere producția, prelucrarea și deținerea și o garanție obligatorie care să acopere circulația, ale căror condiții sunt stabilite de autoritățile fiscale din statele membre în care este autorizat antrepozitul fiscal;
(b) să îndeplinească cerințele stabilite de statul membru pe teritoriul căruia se află antrepozitul fiscal;
(c) să păstreze, pentru fiecare antrepozit, evidențe ale stocurilor și ale mișcărilor produselor;
(d) să prezinte produsele ori de câte ori i se solicită acest lucru;
(e) să fie de acord cu toate monitorizările și verificările de stocuri.
Cerințele trebuie să respecte principiul egalității între tranzacțiile naționale și comunitare.
Articolul 14
(1) Antrepozitarii autorizați sunt scutiți de la plata accizelor pentru pierderile suferite în regim de suspendare din cauza unor evenimente fortuite sau de forță majoră și determinate de autoritățile din statele membre în cauză. De asemenea, ei sunt scutiți, în regim de suspendare, pentru pierderile inerente naturii produselor apărute pe parcursul producției, prelucrării, depozitării și transportului.
Fiecare stat membru stabilește condițiile în care se acordă aceste scutiri. Scutirile se aplică, de asemenea, comercianților menționați la articolul 16 pe parcursul transportului de produse supuse accizelor în regim de suspendare a accizelor.
(2) Pierderile menționate la alineatul (1) apărute în timpul transportului produselor în interiorul Comunității în regim de suspendare a accizelor se determină în conformitate cu normele statului membru de destinație.
(3) Fără a aduce atingere articolului 20, accizele pentru deficite, altele decât pierderile menționate la alineatul (1), și pierderile pentru care nu se acordă scutirile menționate la alineatul (1) se percep pe baza ratelor aplicabile în statele membre în cauză în momentul în care au intervenit pierderile, determinate de autoritățile competente, sau, dacă este necesar, în momentul în care s-a înregistrat deficitul.
Titlul III Circulația mărfurilor
Articolul 15
(1) Fără a aduce atingere dispozițiilor din articolul 5 alineatul (2), articolele 16 și 19 alineatul (4), circulația produselor supuse accizelor în regim de suspendare a accizelor trebuie să se desfășoare între antrepozite fiscale.
(2) Antrepozitarii autorizați de autoritățile competente dintr-un stat membru în conformitate cu articolul 13 sunt considerați a fi autorizați atât pentru circulația la nivel național, cât și pentru cea la nivel intracomunitar.
(3) Riscurile inerente circulației intracomunitare sunt acoperite de garanția oferită de antrepozitarul autorizat expeditor, conform articolului 13, sau, dacă este necesar, de o garanție solidară a expeditorului și transportatorului. Dacă statele membre consideră că este necesar, acestea pot solicita destinatarului să prezinte o garanție.
Statele membre stabilesc normele de aplicare pentru garanție. Garanția trebuie să fie valabilă pe întreg teritoriul Comunității.
(4) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 20, responsabilitatea antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, cea a transportatorului poate fi exclusă numai pe baza dovezii preluării produselor de către destinatar, în special pe baza documentului de însoțire menționat la articolul 18, conform condițiilor stabilite în articolul 19.
Articolul 16
(1) Fără a aduce atingere articolului 15 alineatul (1), destinatarul poate fi un comerciant profesionist care nu beneficiază de statutul de antrepozitar autorizat. Acest comerciant poate primi, în cursul activității sale, produse supuse accizelor din alte state membre în regim de suspendare a accizelor. Totuși, acesta nu poate deține sau expedia astfel de produse în regim de suspendare a accizelor.
Sub rezerva legislației comunitare, statele membre pot stabili norme specifice de aplicare a acestei dispoziții în cazul produselor supuse accizelor care fac obiectul unor reglementări naționale speciale de distribuție compatibile cu tratatul.
(2) Comerciantul menționat anterior poate solicita, înainte de primirea mărfurilor, să fie înregistrat la autoritățile fiscale din statul său membru.
Un comerciant înregistrat trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
(a) să garanteze plata accizelor în condițiile stabilite de autoritățile fiscale din statul său membru, fără a aduce atingere articolului 15 alineatul (4) de stabilire a responsabilității antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, a transportatorului;
(b) să păstreze evidențe ale livrărilor de produse;
(c) să prezinte produsele ori de câte ori i se solicită acest lucru;
(d) să fie de acord cu toate monitorizările și verificările de stocuri.
Pentru acest tip de comerciant, accizele sunt exigibile în momentul primirii mărfurilor și se plătesc în conformitate cu procedura stabilită de fiecare stat membru.
(3) În cazul în care comerciantul menționat la alineatul (1) nu este înregistrat la autoritățile fiscale ale statului său membru, acesta trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
(a) înainte de expedierea mărfurilor, să facă o declarație autorităților fiscale din statele membre de destinație și să garanteze plata accizelor, fără a aduce atingere articolului 15 alineatul (4) de stabilire a responsabilității antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, a transportatorului;
(b) să plătească accizele statului membru de destinație în momentul primirii mărfurilor în conformitate cu procedura stabilită de statul membru în cauză;
(c) să fie de acord cu orice verificare care permite administrației statului membru de destinație să se convingă că mărfurile au fost primite efectiv și că accizele aferente sunt plătite.
(4) Sub rezerva dispozițiilor alineatelor (2) și (3), se aplică dispozițiile din prezenta directivă cu privire la circulația produselor supuse accizelor în regim de suspendare a accizelor.
Articolul 17
Antrepozitarul autorizat expeditor poate desemna un reprezentant fiscal. Acest reprezentant fiscal trebuie să fie stabilit în statul membru de destinație și să fie autorizat de autoritățile fiscale din acel stat. Acesta, în locul destinatarului care nu beneficiază de statutul de antrepozitar autorizat, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
(a) să garanteze plata accizelor în condițiile stabilite de autoritățile fiscale din statul membru de destinație, fără a aduce atingere articolului 15 alineatul (4) de stabilire a responsabilității antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, a transportatorului;
(b) să plătească accizele statului membru de destinație în momentul primirii mărfurilor în conformitate cu procedura stabilită de statele membre de destinație;
(c) să păstreze evidențe ale livrărilor de produse și să indice autorităților fiscale din statele membre de destinație locul în care sunt livrate mărfurile.
Articolul 18
(1) Fără a aduce atingere eventualei utilizări a unor proceduri electronice, toate produsele supuse accizelor care circulă în regim de suspendare a accizelor între statele membre trebuie să fie însoțite de un document întocmit de expeditor. Acest document poate fi unul administrativ sau unul comercial. Forma și conținutul acestui document se stabilesc în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 24 din prezenta directivă.
(2) Pentru identificarea mărfurilor și efectuarea verificărilor, pachetele trebuie să fie numerotate, iar produsele trebuie să fie descrise cu ajutorul documentului menționat la alineatul (1).
Dacă este necesar, fiecare container este sigilat de expeditor dacă mijlocul de transport este recunoscut ca adecvat pentru sigilare de către statele membre de expediție sau pachetele sunt sigilate de către expeditor.
(3) În cazurile în care destinatarul nu este un antrepozitar autorizat sau un comerciant înregistrat și fără a aduce atingere articolului 17, documentul menționat la alineatul (1) trebuie să fie însoțit de un document care să certifice că accizele au fost plătite în statul membru de destinație sau că orice altă procedură de colectare a accizelor a fost îndeplinită în conformitate cu condițiile stabilite de autoritățile competente ale statului membru de destinație.
Documentul în cauză trebuie să ofere:
– adresa biroului în cauză al autorităților fiscale din statul membru de destinație;
– data și referința plății sau a acceptării garanției de plată de către acest birou.
(4) Alineatul (1) nu se aplică dacă produsele supuse accizelor circulă în condițiile menționate la articolul 5 alineatul (2).
(5) Fără a aduce atingere articolului 3 alineatul (1), statele membre pot menține normele proprii privind circulația și depozitarea materiilor prime utilizate la fabricarea sau prelucrarea produselor supuse accizelor.
Articolul 19
(1) Autoritățile fiscale din statele membre sunt informate de comercianți cu privire la livrările expediate sau primite prin intermediul documentului sau al unei trimiteri la documentul prevăzut la articolul 18. Acest document se întocmește în patru exemplare:
– un exemplar păstrat de expeditor;
– un exemplar pentru destinatar;
– un exemplar de retransmis expeditorului pentru încheierea operațiunii;
– un exemplar pentru autoritățile competente ale statului membru de destinație.
Autoritățile competente din fiecare stat membru de expediere pot prevedea utilizarea unui exemplar suplimentar al documentului pentru autoritățile competente din statul membru de plecare.
Statele membre de destinație pot stipula că exemplarul de retransmis expeditorului pentru încheierea operațiunii trebuie să fie certificat sau andosat de autoritățile lor naționale. Statele membre care aplică această dispoziție trebuie să informeze Comisia care, la rândul său, informează celelalte state membre cu privire la aceasta.
Procedura de aplicat în cazul exemplarului pentru autoritățile competente din statele membre de destinație se adoptă în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 24.
(2) În cazul în care produsele supuse accizelor circulă în regim de suspendare a accizelor către un antrepozitar autorizat sau către un comerciant înregistrat sau neînregistrat, un exemplar din documentul administrativ de însoțire sau un exemplar din documentul comercial, adnotat în mod corespunzător, este retransmis de către destinatar expeditorului pentru încheierea operațiunii în termen de cel mult 15 zile de la sfârșitul lunii în care destinatarul a primit mărfurile.
Exemplarul de retransmis trebuie să conțină următoarele detalii care sunt necesare pentru încheierea operațiunii:
(a) adresa biroului autorității fiscale de care aparține destinatarul;
(b) data și locul primirii mărfurilor;
(c) descrierea mărfurilor primite pentru a verifica dacă lotul corespunde detaliilor înscrise în document. Dacă este corespunzător, se adaugă nota „lot verificat”;
(d) numărul de referință sau de înregistrare emis, dacă este cazul, de către autoritățile competente din statul membru de destinație care folosesc o astfel de numerotare și/sau andosarea autorităților competente din statul membru de destinație dacă statul membru în cauză stipulează că exemplarul de retransmis trebuie să fie certificat sau andosat de autoritățile sale;
(e) semnătura autorizată a destinatarului.
(3) Regimul de suspendare a accizelor, conform definiției din articolul 4 litera (c), este încheiat prin introducerea produselor supuse accizelor în unul din regimurile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) și în conformitate cu alineatul în cauză, după primirea de către expeditor a exemplarului de retransmis al documentului administrativ de însoțire sau a unui exemplar din documentul comercial, adnotat corespunzător, în care trebuie menționat faptul că produsele au fost introduse într-un astfel de regim.
(4) Dacă produsele supuse accizelor care circulă în regim de suspendare a accizelor, conform definiției din articolul 4 litera (c), sunt exportate, acest regim trebuie încheiat printr-o atestare întocmită de biroul vamal de ieșire din Comunitate care să confirme că produsul a ieșit într-adevăr din Comunitate. Biroul în cauză trebuie să trimită expeditorului exemplarul certificat al documentului de însoțire destinat acestuia.
(5) Dacă nu există o încheiere, expeditorul trebuie să informeze autoritățile fiscale din statul său membru într-un termen stabilit de autoritățile fiscale în cauză. Totuși, termenul respectiv nu poate depăși trei luni de la data expedierii mărfurilor.
(6) Statele membre cooperează în vederea introducerii unor controale prin sondaj care pot fi efectuate, dacă este necesar, prin proceduri electronice.
Articolul 20
(1) Dacă s-a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației care generează exigibilitatea accizelor, accizele sunt datorate statului membru în care s-a comis infracțiunea sau neregula de către persoana fizică sau juridică ce a garantat plata accizelor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), fără a aduce atingere inițierii procedurilor penale.
Dacă accizele sunt colectate într-un stat membru, altul decât cel de plecare, statul membru care colectează accizele informează autoritățile competente din țara de plecare.
(2) Dacă, pe parcursul circulației, se constată o infracțiune sau neregulă fără a se putea determina unde a fost comisă, se consideră că aceasta a avut loc în statul membru în care a fost constatată.
(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 6 alineatul (2), dacă produsele supuse accizelor nu ajung la destinație și nu se poate determina unde s-a comis infracțiunea sau neregula, se consideră că acea infracțiune sau neregulă a fost comisă în statul membru de plecare, care colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele, dacă, în termen de cel mult patru luni de la data expedierii produselor, autoritățile competente nu primesc dovada corectitudinii tranzacției sau a locului în care s-a comis infracțiunea sau neregula.
(4) Dacă, înainte de expirarea unei perioade de trei ani de la data la care a fost întocmit documentul de însoțire, se determină statul membru în care s-a produs infracțiunea sau neregula, statul membru în cauză colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele. În acest caz, imediat ce se face dovada colectării accizelor, sunt rambursate accizele percepute inițial.
Articolul 21
(1) Fără a aduce atingere articolului 6 alineatul (1), statele membre pot cere ca produsele puse în consum pe teritoriul lor să fie marcate cu mărci fiscale sau mărci naționale de identificare folosite în scopuri fiscale.
(2) Orice stat membru care impune folosirea mărcilor fiscale sau a mărcilor naționale de identificare conform alineatului (1) trebuie să le pună la dispoziția antrepozitarilor autorizați din celelalte state membre. Totuși, fiecare stat membru poate impune ca mărcile fiscale să fie puse la dispoziția reprezentatului fiscal autorizat de către autoritatea fiscală din statul membru în cauză.
Statele membre se asigură că procedura privind aceste mărci nu creează bariere în calea liberei circulații a produselor supuse accizelor.
(3) Mărcile fiscale sau de identificare în sensul alineatului (1) sunt valabile în statul membru care le-a emis.
Totuși, statele membre pot conveni asupra recunoașterii reciproce a acestor mărci.
(4) Uleiurile minerale pot fi deținute, transportate sau utilizate în Irlanda, altfel decât în rezervoarele normale ale vehiculelor autorizate să folosească combustibili supuși unei taxe reduse, numai dacă îndeplinesc cerințele de control și marcare din acest stat.
(5) Pentru circulația intracomunitară a produselor marcate cu mărci fiscale sau mărci naționale de identificare ale unui stat membru în sensul alineatului (1) și destinate vânzării în statul membru în cauză, care se află pe teritoriul altui stat membru, este necesar un document de însoțire în conformitate cu articolul 18 alineatele (1) și (3) sau, dacă este cazul, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2).
Titlul IV Rambursarea
Articolul 22
(1) În situații corespunzătoare, produsele supuse accizelor care au fost puse în consum pot fi eligibile, la cererea unui comerciant în cursul activității sale, pentru rambursarea accizelor de către autoritățile fiscale din statul membru în care au fost puse în consum, dacă nu sunt destinate consumului în statul membru în cauză.
Totuși, statele membre pot refuza cererea de rambursare dacă nu sunt îndeplinite criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
(2) Pentru punerea în aplicare a alineatului (1), se aplică următoarele dispoziții:
(a) înainte de expedierea mărfurilor, expeditorul trebuie să prezinte o cerere de rambursare de la autoritățile competente din statul său membru și să facă dovada plății accizelor. Totuși, autoritățile competente nu pot refuza rambursarea numai pe motive de neprezentare a documentului întocmit de aceleași autorități care certifică efectuarea plății inițiale;
(b) mărfurile menționate la litera (a) circulă însoțite de documentul menționat la articolul 18 alineatul (1);
(c) expeditorul înaintează autorităților competente din statul său membru exemplarul retransmis al documentului menționat la litera (b), adnotat corespunzător de destinatar, care trebuie fie să fie însoțit de un document care certifică garantarea accizelor în statul membru în care are loc consumul, fie să conțină următoarele detalii:
– adresa biroului în cauză al autorităților fiscale din statul membru de destinație;
– data acceptării declarației de către biroul în cauză, împreună cu numărul de referință sau de înregistrare al declarației;
(d) produsele supuse accizelor și puse în consum într-un stat membru și purtând astfel o marcă fiscală sau de identificare a statului membru în cauză, pot fi eligibile pentru rambursarea accizelor datorate autorităților fiscale ale statelor membre care au emis mărcile fiscale sau de identificare, cu condiția ca autoritățile fiscale din statul membru care le-a emis să constate distrugerea mărcilor.
(3) În cazurile menționate la articolul 7, statul membru de plecare este obligat să ramburseze accizele plătite numai dacă accizele au fost plătite în prealabil în statul membru de destinație în conformitate cu procedura stabilită la articolul 7 alineatul (5).
Totuși, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplinește criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
(4) În cazurile menționate la articolul 8 litera (b), statul membru de plecare trebuie să ramburseze, la cererea vânzătorului, accizele plătite dacă vânzătorul a respectat procedurile stabilite la articolul 10 alineatul (3).
Totuși, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplinește criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
Dacă vânzătorul este un antrepozitar autorizat, statele membre pot prevedea simplificarea procedurii de rambursare.
(5) Autoritățile fiscale din fiecare stat membru stabilesc procedurile și metodele de monitorizare care se aplică rambursării efectuate pe teritoriul lor. Statele membre se asigură că rambursarea accizelor nu depășește suma plătită efectiv.
Titlul V Scutiri
Articolul 23
(1) Produsele supuse accizelor sunt scutite de plata accizelor dacă sunt destinate:
– livrării în cadrul relațiilor diplomatice sau consulare;
– organizațiilor internaționale recunoscute ca atare de autoritățile publice ale statului membru gazdă și membrilor acestor organizații, în limitele și condițiile stabilite de convențiile internaționale de instituire a acestor organizații sau de acordurile de sediu;
– forțelor armate ale oricărui stat membru al Tratatului Nord-Atlantic, altul decât statul membru în care sunt exigibile accizele, precum și forțelor armate menționate la articolul 1 din Decizia 90/640/CEE, pentru a fi folosite aceste forțe sau de personalul civil care le însoțește, sau pentru aprovizionarea popotelor sau a cantinelor acestora;
– consumului în cadrul unui acord încheiat cu țări terțe sau cu organizații internaționale, dacă un astfel de acord este permis sau autorizat cu privire la scutirea de TVA.
Aceste scutiri sunt supuse condițiilor și limitărilor impuse de statul membru gazdă până la adoptarea unor reglementări fiscale unitare. Eligibilitatea pentru scutire poate fi acordată în conformitate cu o procedură de rambursare a accizelor.
(2) Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, poate autoriza orice stat membru să încheie cu țări terțe sau cu o organizație internațională un acord care poate conține scutiri de accize.
Orice stat care dorește să încheie un astfel de acord notifică Comisia cu privire la aceasta și prezintă toate informațiile generale necesare. Comisia informează celelalte state membre în termen de o lună. Decizia Consiliului se consideră a fi adoptată dacă, în termen de două luni de la informarea celorlalte state membre, subiectul nu a fost prezentat în fața Consiliului.
(3) Dispozițiile privind accizele stabilite în următoarele directive încetează să se mai aplice de la 31 decembrie 1992: Directiva 74/651/CEE; Directiva 83/183/CEE; Directiva 68/297/CEE.
(4) Dispozițiile privind accizele stabilite în Directiva 69/169/CEE încetează să se aplice de la 31 decembrie 1992 în ceea ce privește relațiile dintre statele membre.
(5) Până la adoptarea de către Consiliu, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, a unor dispoziții comunitare privind aprovizionarea navelor și aeronavelor, statele membre își pot menține dispozițiile naționale în acest domeniu.
Titlul VI Comitetul pentru accize
Articolul 24
(1) Comisia este asistată de un Comitet pentru accize, denumit în continuare „comitetul”. Comitetul este format din reprezentanții statelor membre și este prezidat de un reprezentant al Comisiei. Comitetul își stabilește regulamentul de procedură.
(2) Măsurile necesare pentru aplicarea articolelor 7, 18 și 19 se adoptă în conformitate cu procedurile stabilite la alineatele (3) și (4).
(3) Reprezentantul Comisiei prezintă comitetului un proiect cu măsurile ce urmează să fie adoptate. Comitetul își dă avizul cu privire acest proiect în termenul pe care președintele îl poate stabili în funcție de urgența subiectului în cauză. Avizul este emis cu majoritatea prevăzută la articolul 148 alineatul (2) din tratat. Președintele nu participă la vot.
(4) (a) Comisia adoptă măsurile preconizate dacă sunt conforme cu avizul comitetului.
(b) Dacă măsurile preconizate nu sunt conforme cu avizul comitetului sau în absența avizului, Comisia prezintă Consiliului, fără întârziere, o propunere cu privire la măsurile ce trebuie adoptate. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată.
Dacă, la expirarea unui termen de trei luni de la data la care i-a fost prezentată propunerea, Consiliul nu adoptă nici o măsură, Comisia adoptă măsurile propuse, cu excepția cazului în care Consiliul s-a pronunțat cu majoritate simplă împotriva măsurilor în cauză.
(5) Pe lângă măsurile menționate la alineatul (2), comitetul examinează subiectele evocate de președinte fie la inițiativa acestuia, fie la cererea reprezentantului unui stat membru, cu privire la aplicarea dispozițiilor comunitare privind accizele, cu excepția celor menționate în articolul 30 din prezenta directivă.
Articolul 25
Statele membre și Comisia examinează și evaluează aplicarea dispozițiilor comunitare privind accizele.
Titlul VII Dispoziții finale
Articolul 26
(1) Fără a aduce atingere articolului 8, până la 31 decembrie 1996 și sub rezerva unui mecanism de revizuire similar celui stabilit în articolul 281 din Directiva 77/388/CEE, Danemarca este autorizată să aplice, în cadrul general al apropierii legislative a ratelor accizelor, dispozițiile speciale stabilite la alineatele (2) și (3) pentru băuturi spirtoase și tutun prelucrat.
(2) Danemarca este autorizată să aplice următoarele restricții cantitative:
– călătorii particulari care intră în Danemarca beneficiază de scutirea în vigoare la 31 decembrie 1992 pentru țigarete, țigări de foi sau tutun de fumat și pentru băuturi spirtoase;
– călătorii cu domiciliul în Danemarca și care au părăsit Danemarca pentru o perioadă mai scurtă decât cea în vigoare la 31 decembrie 1992 beneficiază de scutirile în vigoare în Danemarca la 31 decembrie 1992 pentru țigarete și băuturi spirtoase.
(3) Danemarca poate colecta accizele și poate efectua verificările necesare cu privire la băuturi spirtoase, țigarete, țigări de foi și tutun de fumat.
(4) Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, hotărăște, având în vedere apropierea legislativă a ratelor accizelor și riscul denaturării concurenței, modificarea dispozițiilor din prezentul articol sau, dacă este cazul, limitează valabilitatea acestor dispoziții.
Articolul 27
Înainte de 1 ianuarie 1997, Consiliul, hotărând în unanimitate pe baza unui raport al Comisiei, reexaminează dispozițiile articolelor 7, 8, 9 și 10 și, pe baza unei propuneri a Comisiei după consultarea cu Parlamentul European, adoptă modificările necesare.
Articolul 28
În perioada care se încheie la 30 iunie 1999, se aplică următoarele dispoziții:
1. Statele membre pot scuti produsele furnizate de magazinele duty-free care se află în bagajele călătorilor care se deplasează spre un alt stat membru cu un zbor sau o traversare maritimă intracomunitare.
În sensul acestei dispoziții:
(a) „magazin duty-free” înseamnă orice unitate situată într-un aeroport sau port care îndeplinește condițiile stabilite de autoritățile publice competente, în special în temeiul punctului 3 din prezentul articol;
(b) „călător care se deplasează spre alt stat membru” înseamnă orice pasager care deține un document de transport, pentru o călătorie aeriană sau maritimă, în care se menționează că destinația imediată este un aeroport sau port situat într-un alt stat membru;
(c) „zbor sau traversare maritimă intracomunitare” înseamnă orice transport, aerian sau maritim, care începe într-un stat membru și al cărui punct de sosire se află într-un alt stat membru.
Produsele oferite la bordul unei aeronave sau al unei nave pe parcursul unei curse intracomunitare de pasageri sunt considerate ca având același statut ca și produsele din magazinele duty-free.
Această scutire se aplică și produselor furnizate de magazinele duty-free situate în incinta unuia dintre cele două terminale de acces la tunelul de sub Canalul Mânecii pentru pasagerii care dețin documente de transport valabile pentru călătoria între cele două terminale.
2. Scutirea prevăzută la punctul 1 se aplică numai produselor în cantități care nu depășesc limitele, pe persoană și pe călătorie, stabilite de dispozițiile comunitare în vigoare în contextul circulației călătorilor între țări terțe și Comunitate.
3. Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că scutirea prevăzută în prezentul articol se aplică în mod corect și clar și pentru a preveni orice posibilă evaziune, fraudă sau abuz.
Articolul 29
(1) Statele membre pot scuti micii producători de vin de cerințele titlurilor II și III și de alte cerințe referitoare la circulație și monitorizare. Dacă acești mici producători desfășoară tranzacții intracomunitare, ei trebuie să informeze autoritățile de care aparțin și să respecte cerințele stabilite în Regulamentul nr. 986/89 al Comisiei din 10 aprilie 1989, în special în ceea ce privește registrul ieșirilor și documentul de însoțire.
Prin „mici producători de vin” se înțelege persoanele care produc, în medie, sub 1 000 hl de vin pe an.
(2) Autoritățile fiscale din statul membru de destinație sunt informate de către destinatar cu privire la livrările de vin primite prin intermediul documentului prevăzut la alineatul (1) sau printr-o trimitere la acesta.
(3) Statele membre adoptă măsurile necesare în mod bilateral în vederea introducerii controalelor prin sondaj, care pot fi efectuate, dacă este cazul, prin proceduri electronice.
Articolul 30
Directiva 77/799/CEE se modifică după cum urmează:
1. Titlul se înlocuiește cu următorul text: „Directiva Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de către autoritățile competente ale statelor membre în domeniul impozitării directe și indirecte”.
2. La articolul 1:
(a) Alineatul (1) se înlocuiește cu următorul text:
„(1) În conformitate cu prezenta directivă, autoritățile competente din statele membre schimbă orice informații care le pot permite să efectueze o evaluare corectă a impozitelor pe venit și pe capital, precum și orice informații referitoare la evaluarea următoarelor impozite indirecte:
– taxa pe valoarea adăugată;
– accizele pe uleiuri minerale;
– accizele pe alcool și băuturi alcoolice;
– accizele pe tutunul prelucrat.”
(b) Alineatul (5) se înlocuiește cu următorul text, în ceea ce privește Danemarca, Grecia, Regatul Unit și Portugalia:
în Danemarca:
– Skatteministeren sau un reprezentant autorizat;
în Grecia:
Υπουργός Οικονομικών sau un reprezentant autorizat;
în Regatul Unit:
– The Commissioners of Customs and Excise sau un reprezentant autorizat pentru informațiile necesare privind taxa pe valoarea adăugată și accizele;
– The Commissioners of Ireland Revenue sau un reprezentant autorizat pentru toate celelalte informații;
în Portugalia:
– O Ministro das Finanças sau un reprezentant autorizat.”
Articolul 31
(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive la 1 ianuarie 1993.
Totuși, în ceea ce privește articolul 9 alineatul (3), Regatul Danemarcei este autorizat să introducă actele cu putere de lege și a actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a acestor dispoziții până la 1 ianuarie 1993 cel târziu.
Când statele membre adoptă aceste măsuri, ele conțin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoțite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(2) Statele membre informează Comisia cu privire la principalele dispoziții de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
[…]
(Directiva se adresează statelor membre și a fost adoptată la Bruxelles, la data de 25 februarie 1992)
Anexa 5
CARACTERISTICI PRIVIND IMPOZITAREA AFACERILOR COMPANIILOR ÎN NOILE STATE
MEMBRE ALE UE
Mediul de afaceri din noile state membre este caracterizat prin cote de impozitare statutare scăzute. Cea mai ridicată cotă de impozitare a profitului agenților economici aplicată printre cele opt noi state membre (foste țări comuniste) este de 28%, în Republica Cehă, dar aceasta cotă este substanțial mai mare decât media cotelor în statele membre de ~ 17,5%. Nivelurile în discuție pot fi comparate cu media cotei de impozitare a profitului agenților economici – de ~ 31.5% (cel mai mare coeficient de impunere) din cele 15 state membre (vechi) ale UE.
Subliniem că din 8 UE state membre, foste țări de tranziție, numai Ungaria și Lituania au stabilit un sistem fiscal relativ larg ce vizează sectorul IMM-urilor (în Ungaria impozitul cu cotă unică de 15% pe cifra de afaceri brută și în Lituania de 13%). Acestea sunt de asemenea cele două țări cu cele mai scăzute cote de impozitare obișnuite.
Estonia
Principalul impozit aplicat companiilor este impozitul pe profituri distribuite, care este guvernat de Legea impozitului pe venituri din 15 decembrie 1999. Conform acestei legi, în vigoare începând cu 1 ianuarie 2000, agenții economici contribuabili nu fac obiectul impozitului pe venit. În locul acestuia, aceștia plătesc impozitul pe profituri distribuite, incluzând tranzacțiile care sunt considerate distribuții de profit ascunse.
Nu se aplică impozit pe profiturile nedistribuite. Cota de impozit este stabilită la 26/74 din distribuțiile nete (26 procente din distribuțiile brute). Acest impozit nu este considerat impozitare la sursă, și, în consecință, nu este redus în baza tratatelor fiscale.
Datorită faptului că aplicarea impozitului pe profituri distribuite încalcă art. 5(1) din Directiva CE similară, s-a încheiat un acord între Uniunea Europeană și Estonia, prin care Estoniei i se oferă o perioadă tranzițională până la 31 decembrie 2008, pentru a se conforma cu această Directivă.
Avantaje:
Acest sistem reduce distorsiunile introduse de sistemul fiscal (în legătură cu profiturile agenților economici și veniturile personale).
Dezavantaje:
Efectul unei astfel de scheme asupra bugetului de stat este unul negativ. Termenul „beneficii marginale” este relativ vag (punând probleme cum ar fi tratamentul fiscal în ceea ce privește utilizarea mașinii companiei, cheltuielile de deplasare etc.) și asigurarea conformității necesită costuri administrative ridicate pentru autoritățile fiscale.
Apoi, subliniem că nu este compatibil cu reglementările UE, Estonia trebuind ca până în 2008 să modifice/renunțe la acest tip de impozitare.
Ungaria
Impozitul antreprenorial simplificat (IAS)
Începând cu 1 ianuarie 2003 s-a adoptat un regim simplificat antreprenorial, aplicabil întreprinzătorilor, parteneriatelor limitate sau generale, companiilor cu răspundere limitată, cooperativelor și altor tipuri de afaceri anumite. Acest regim înlocuiește impozitul pe profit, impozitul pe dividende, TVA-ul și impozitul pe autoturismul companiei.
Regimul este aplicabil dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
cifra de afaceri a contribuabilului, majorată cu TVA, nu depășește 25 milioane HUF, în al doilea an precedent anului fiscal analizat;
cifra de afaceri a contribuabilului, majorată cu TVA, nu depășește 25 milioane HUF în anul fiscal analizat;
contribuabilul nu desfășoară activități supuse reglementărilor speciale, ex. activități ce fac obiectul reglementărilor aplicării accizelor;
contribuabilul nu are sau nu este obligat să dețină un număr de identificare TVA;
contribuabilul are un cont bancar deschis la o bancă din Ungaria.
Întreprinderile acoperite de documentul relevant, plătesc 15% impozit pe venituri, înlocuind astfel următoarele tipuri de impozite:
în cazul întreprinzătorilor particulari: impozitul pe venituri personale antreprenoriale și impozitul pe dividende sau impozitul cu cotă unică, impozitul pe mașina companiei, TVA (cu excepția activelor achiziționate prin succesiune legală și retrase în timpul perioadei IAS);
în cazul persoanelor juridice și companiilor fără personalitate juridică: impozitul pe profit (cu excepția cazurilor de neîndeplinire a condițiilor de scutire de taxe aplicate microîntreprinderilor și întreprinderilor mici, sau a criteriilor regionale sau de altă natură pe durata IAS); impozitul pe veniturile personale sau pe dividende plătit către orice acționar, impozitul pe mașina companiei, TVA (cu excepția activelor achiziționate prin succesiune legală și retrase în timpul perioadei IAS).
Întreprinderile plătitoare de IAS au un sistem contabil simplificat, care include înregistrarea veniturilor, înregistrarea tuturor taxelor și impozitelor pe care întreprinzătorul trebuie să le evalueze, să le depună și să le plătească sau să le raporteze și formulare de contabilitate strictă.
Contribuabilii pot opta pentru acest regim numai dacă membrii sunt exclusiv persoane fizice și nu dețin acțiuni la o altă companie (pot fi deținute acțiuni comercializate public și titluri într-o instituție cooperativă de credit).
Sub acest regim fiscal, impozitul este aplicat la o cotă fixă de 15% pe cifra de afaceri adunată cu TVA-ul și ajustată din perspectiva anumitor elemente, specificate conform legii (ex. majorată cu suma veniturilor obținute de la afiliați).
Contribuabilul care optează pentru acest regim pentru un an fiscal, trebuie să informeze autoritățile fiscale până la data de 20 decembrie a anului precedent. Este important de relevat că acel contribuabil care aplică regimul fiscal în cauză nu este considerat ca persoană fizică în scopul TVA, și astfel nu are dreptul de a deduce TVA-ul. Totuși, în ciuda faptului că nu i se solicită contribuabilului să plătească TVA-ul, acesta este obligat să reflecte suma TVA-ului (calculată din suma brută) în facturile emise (TVA-ul rămânând astfel deductibil pentru client).
Schema IAS acum în vigoare pentru întreprinderile mici a fost introdusă în 2003, într-un efort de a lupta împotriva economiei ilegale și majorării impozitelor pe venituri. În același timp, povara administrativă pentru micro-întreprinderi și întreprinderile mici se reduce considerabil.
O modificare în criteriile de eligibilitate pentru IAS a lărgit aria inițială a companiilor care pot opta pentru cota unică de 15%. După anul 2004, acest impozit a devenit disponibil și pentru parteneriate și întreprinzătorii privați cu un venit anual de HUF 25 milioane și mai mic, față de limita anului 2003 de HUF 15 milioane.
Impactul asupra bugetului de stat a fost unul favorabil.
Opoziția UE față de IAS
În mai 2004, delegatul Comisiei Europene, responsabil cu afacerile pieței unice, Frits Bolkestein, a considerat că IAS nu corespunde Directivei VI UE în ceea ce privește TVA-ul, pentru că aplicarea impozitului antreprenorial simplificat reduce încasările din TVA și astfel reduce veniturile la bugetul de stat. Ministerul ungar de Finanțe a susținut că IAS este armonizat cu legislația UE în acest domeniu și că din momentul introducerii IAS în 2003, veniturile la bugetul de stat au crescut considerabil: veniturile planificate a fi încasate de la companii, incluse în schema IAS (60 000 companii) au fost de 16 miliarde HUF, în timp ce veniturile reale au fost de 31,9 miliarde HUF.
NOTĂ: Schema favorizează sectorul serviciilor. Una din opțiuni ar fi limitarea acestui tip de schemă la zonele în care lipsește sectorul terțiar. Reducerea nivelului încasărilor din impozitul pe veniturile personale evidențiată în Ungaria după introducerea acestor scheme, ridică întrebarea dacă nu este folosită pentru evitarea plății impozitului pe veniturile personale.
Avantaje:
Sistemul implică o contabilitate simplificată, reducând astfel costurile administrative. Reglementările referitoare la criteriile de proprietate par adecvate în sensul că utilizarea acestei scheme ca un mecanism de evitare a taxelor pentru companiile mari, este limitată.
Nu există un plafon pentru un număr maxim de angajați. Totuși, trebuie să relevăm că acest impozit nu stimulează (direct) investițiile de capital fix, pentru că posibilitatea deducerilor de TVA pentru investiții nu există.
Letonia
Întreprinderile cu asociat unic și asociațiile familiale (incluzând fermele și pescăriile) sunt scutite de impozitul pe venitul agenților economici, cu condiția ca acestora să nu li se impună depunerea declarațiilor financiare anuale în baza Legii declarațiilor financiare anuale a întreprinderilor. În acest caz, proprietarul întreprinderii este supus impozitului pe venituri personale obținut din veniturile întreprinderii sau din alte surse.
Dacă totuși cifra de afaceri a unei astfel de întreprinderi pe anul precedent este de 45.000 LVL sau mai mare, aceasta trebuie să se înregistreze ca plătitoare de impozit pe cifra de afaceri și rămâne plătitoare de acest impozit pentru încă alți 5 ani.
De la 1 ianuarie 2004, impozitul pe cifra de afaceri este de 15% (de la 1 aprilie 1995 la 31 decembrie 2001, cota a fost de 25%, de la 1 ianuarie 2002 la 31 decembrie 2002 a fost de 22% iar de la 1 ianuarie 2003 la 31 decembrie 2003 a fost de 19%).
Lituania
Cota generală a impozitului pe cifra de afaceri este de 15%. O cotă de 13% se aplică în baza facilităților legale. Reducerea cotei impozitului pe cifra de afaceri de 13% se aplică anumitor întreprinderi mici și mijlocii, adică persoanelor juridice al căror număr mediu de angajați nu depășește 10 și veniturile pe perioada fiscală nu depășesc 500 000 Lt (aprox. 125 000 USD sau 140 000 euro).
Această cotă nu se aplică societăților în care acționarul sau mai mulți acționari ori membrii familiilor acestora, dețin mai mult de 50% din acțiuni. De asemenea, impozitul zero se aplică profiturilor obținute de producătorii agricoli și de companiile prestatoare de servicii în sectorul agricol, dacă venitul obținut din activități agricole conexe include mai mult de 50% din cifra de afaceri.
Avantaj:
Diferența dintre cele două cote de impozitare (13% pentru întreprinderile mici și 15% cota standard) este destul de mică pentru a nu duce la „migrația” de la cota mai mare la cea mică.
Dezavantaj:
Acest tip de măsură oferă o amânare pe termen scurt pentru producători care în mod normal ar trebui motivați să investească în mașini și tehnologie (luând în considerare lipsa tehnologică și în consecință, capacitățile de producție neperformante din sectorul agriculturii) și astfel să obțină profituri mai mari, ca obiectiv principal.
Polonia
De la 1 ianuarie 2004, impozitul pe cifra de afaceri este de 19% (anterior era de 27%). Nu s-a identificat nici o măsură fiscală (impozite pe profit sau pe cifra de afaceri mai mici) care să vizeze, în mod special, IMM-urile.
Republica Slovacă
Până în 2004, criteriile de eligibilitate pentru companiile din Republica Slovacă care intenționau să beneficieze de facilitățile fiscale erau chiar opuse celor aplicabile în România, și anume, acestea vizau la scară largă investițiile și companiile cu capital străin.
Unele din aceste condiții erau:
Capitalul social subscris și vărsat trebuie să fie de cel puțin 4,5 milioane euro (un plafon redus de 3 milioane euro se aplica firmelor de producție);
Ca cel puțin 70% din capital să fie străin – dacă, condițiile de mai sus erau îndeplinite, o scutire de 100% de taxe era acordată pentru o perioadă de 5 ani, începând cu primul an în care societatea raporta venituri impozabile.
Mai recent (2005) a fost introdusă o reformă fiscală mult mai complexă. Principiul reformei constă dintr-o cotă unică marginală (19 procente), aplicată tuturor veniturilor agenților economici, finanțată din eliminarea majorității facilităților fiscale și scutirilor de impunere.
Bulgaria
Singura „recompensă” identificabilă (măsură administrativă destinată reducerii evaziunii fiscale) pentru deficiența legislației de impozitare pentru afaceri este tratamentul fiscal aplicat proprietarilor unici (sau a unor sub-categorii ale acestora).
Unicii proprietari nu sunt supuși impozitului pe cifra de afaceri. Veniturile lor impozabile sunt determinate în conformitate cu regulile de impozitare a veniturilor agenților economici, dar impozitate în cote progresive stabilite pentru impozitarea persoanelor fizice.
Unicii proprietari ce desfășoară anumite activități de afaceri (servicii hoteliere, restaurante etc.) cu o cifră anuală pe anul precedent sub 75.000 BGN vor fi obligați să plătească impozitul de tip forfetar.
Suma impozitului depinde de tipul și mărimea afacerii, cota de impozitare a veniturilor agenților economici fiind de 19,5%.
Anexa 6
MĂSURI LEGISLATIVE PRIVIND ACTIVITATEA DE IT ȘI COMUNICAȚII ÎN DOMENIUL VAMAL (TIC, 2007-2010)
1. Diagnostic
1.1. Existența la nivelul Autorității Naționale a Vămilor a Sistemului Informatic Integrat Vamal – SIIV cu acoperire națională, înglobând peste 23 subsisteme specializate pentru susținerea activității vamale, în baza unui cadru legislativ în continuă evoluție și a unei dinamici accentuate a schimbului de informații cu instituții ale statului și cu mediul de afaceri. SIIV dispune de o infrastructură IT (hardware, software, comunicații, securitate) dezvoltată etapizat pe parcursul a 10 ani, concretizându-se prin diversitate, complexitate, îmbătrânire tehnologică, suport tehnic deficitar.
1.2. Implementarea și lansarea operațională, începând cu 01.01.2007 a sistemelor IT: TARIC, TQS, Surveillance, ISPP, SMS, EBTI, și începând cu 01.01.2006 a sistemului NCTS, compatibile cu sistemele DGTAXUD și conectarea acestora la rețeaua transeuropeană a Comisiei Europene CCN/CSI pentru asigurarea schimbului de date cu Domeniul Comun, respectiv Serviciile Centrale ale DGTAXUD și cu Statele Membre UE, cu implicații deosebite legate de interconectivitate, interoperabilitate și administrare (CCN/CSI Gateway în responsabilitatea MFP).
1.3. Finalizarea procedurii de achiziție de asistență tehnică pentru dezvoltarea și implementarea Sistemului de Control al Exportului – ECS – Faza 1 primul sistem IT al DGTAXUD din cele 15 prevăzute de strategia Comisiei Europene privind vama electronică implică și lansarea în operare a acestuia într-un timp record (maximum 2008), ceea ce induce atât creșterea complexității SIIV, cât și a structurilor bazelor de date și a cerințelor de comunicații.
Concomitent cu aceste elemente se impune asigurarea cadrului procedural de dezvoltare a celorlalte sisteme IT conform Planului Master – MASP al DGTAXUD privind vama electronică și totodată finalizarea dezvoltării și implementării, în colaborare cu ANAF și MFP, a sistemelor IT legate de accize – SEED și EMCS.
Aplicarea legislației comunitare, asigurarea interoperabilității și uniformizarea sistemelor vamale la nivelul UE, eficientizarea și reducerea costurilor tranzacțiilor comerciale, securitatea economică, financiară, de mediu, lupta împotriva terorismului, prevenirea și combaterea fraudei vamale, reducerea costurilor, birocrației și îmbunătățirea serviciilor vamale și de protecție a cetățenilor au de asemenea un impact major asupra funcționarii sistemelor IT mai sus menționate.
2. Obiective si opțiuni strategice
Obiective strategice
A. Consolidarea capacității administrative a sistemelor IT și de Comunicații (ITC) în vederea:
a) gestionării schimbărilor în domeniul vamal privind: simplificarea formalităților vamale, securizarea tranzacțiilor, protecția frontierelor, a mediului, pieței interne, lupta împotriva fraudei vamale și a corupției, asistența mutuală la nivel național și internațional;
b) atingerii obiectivelor curente privind: Sistemul de Resurse Proprii Tradiționale (RPT), Politica Agricolă Comunitară (PAC), updatarea/upgradarea și maintenanța Sistemului Informatic Integrat Vamal;
c) acoperirii de către sistemele ITC a unor noi funcții vamale și administrative precum laboratoare vamale, resurse umane, formare personal, audit, control intern, juridic.
Beneficiari: MFP, ANV, alte structuri administrative de aplicare a legii și de protecție a frontierelor externe UE, mediul de afaceri/agenți economici și persoane fizice.
B. Asigurarea interoperabilității sistemelor IT și de Comunicații (ITC), a continuității și disponibilității acestora:
a) Domeniul Național în raport cu Domeniul Comun al DGTAXUD (TARIC, TQS, Surveillance, ISPP, SMS, EBTI, NCTS, ECS);
b) Domeniul Național în raport cu:
– TARIC cu sistemul de procesare a declarației vamale -ASYCUDA++ ;
– sistemul de procesare a declarației vamale -ASYCUDA++ cu sistemele: de gestionare a cotelor tarifare, Surveillance, de gestionare a consemnelor și listelor de selectivitate (ARGUS), PCC, Inteligence, Drepturi de Proprietate Intelectuală (DPI), contabilitate vamală, Sistemul de Resurse Proprii Tradiționale;
c) dezvoltarea/ consolidarea sistemelor ITC din punct de vedere al infrastructurii operaționale;
d) asigurarea asistenței tehnice;
e) formarea personalului vamal și IT.
Beneficiari: MFP, ANV, alte structuri implicate în cooperarea administrativă, protecția frontierelor externe, mediul de afaceri implicat în circulația mărfurilor spre și dinspre Uniunea Europeană.
C. Implementarea vămii electronice – componentă a guvernării electronice, conform Planului Strategic Master al DGTAXUD din cadrul Comisiei Europene – MASP:
a) dezvoltarea și implementarea:
– Sistemului Automat de Import (AIS) ce include: Sistemul de Control al Importurilor (ICS) – Aspecte de Securitate și Protecție, AIS – Vămuire Centralizată și Simplificări;
– Sistemului Automat de Export (AES) ce include: Sistemul de Control al Exporturilor (ECS) Faza 1, Faza 2, AES – Vămuire Centralizată și Simplificări – NCTS/TIR;
– NCTS – Aspecte de Securitate și Protecție;
– Portalul de Informații Vamale EU;
– Sistemul de Diseminare a Datelor;
– Puncte de Acces Electronice Unice (Single Electronic Access Points);
– Înregistrarea Operatorilor Economici și Identificarea în Sistem;
– Risk Management Framework (RMF);
– Sistemul de Exportatori Înregistrați (REX);
– TARIC 3;
– ECICS 2;
– QUOTA 2;
– Surveillance 2;
– EBTI 3;
– Fereastra Unică (Single Widow);
– Operatori Economici Autorizați (EAO);
– Autorizații Unice pentru Proceduri Simplificate;
Beneficiari: ANV, CE și mediul de afaceri care gestionează tranzacții comerciale internaționale cu Comunitatea Europeană.
A. Consolidarea capacității administrative a sistemelor IT și de Comunicații (ITC)
Măsuri organizatorice
• modernizarea tehnologică a infrastructurii informatice (uniformizarea și optimizarea structurii de echipamente de calcul și de comunicații; asigurarea de spații tehnologice adecvate și a facilităților aferente acestora, unificarea sistemelor de operare precum și a bazelor de date la nivelul ANV; optimizarea sistemului de comunicații și de securitate, redefinirea arhitecturii IT);
• definirea arhitecturii funcționale și tehnice a sistemelor IT (gestiune date; interoperabilitate SIIV; gestiunea schimbului de informații);
• consolidarea implementării în raport cu sistemele ITC a prevederilor cadrului legislativ Comunitar și evoluțiilor acestuia;
• asigurarea contextului de sistem unitar conform legislației în vigoare;
• asigurarea contextului de sistem critic conform cerințelor legislative în vigoare.
Măsuri legislative
• stabilirea cerințelor de implementare a obiectivelor în domeniu, conform evaluării prevederilor cadrului legislativ Comunitar și evoluțiilor acestuia;
• elaborarea de reglementări interne (norme, instrucțiuni) privind funcționarea și securitatea sistemelor ITC;
• alocarea bugetară necesară pentru atingerea obiectivelor.
Resurse necesare pentru:
• asigurarea cu personal calificat care să susțină funcționarea și securitatea sistemelor ITC;
• perfecționarea/ formarea personalului vamal și IT;
• spații tehnologice adecvate și a facilităților aferente acestora;
• maintenanța asigurată contractual;
• asistența tehnică asigurată contractual;
• echipamente IT și de comunicații.
Indicatori de măsurare a rezultatelor
• realizarea unui mediu informatic modernizat adecvat volumului și diversității datelor necesare privind protecția mediului, siguranța și facilitarea tranzacțiilor comerciale, lupta împotriva fraudelor comerciale, financiare și economice în contextual reglementărilor în vigoare privind sistemele informatice critice.
Termen de implementare:
• decembrie 2008.
B. Asigurarea interoperabilității sistemelor ITC, continuității și disponibilității acestora:
Măsuri organizatorice
• asigurarea cerințelor de interoperabilitate a sistemelor transeuropene gestionate de DG TAXUD în contextul evoluției cerințelor și funcționalităților acestora;
• asigurarea operabilității schimbului de informații la parametrii impuși de specificațiile tehnice ale sistemelor DG TAXUD și de evoluțiile acestora;
• perfecționarea mecanismelor de administrare, dezvoltarea de noi componente, dezvoltarea/ consolidarea funcțiilor de Help Desk prin măsuri organizatorice;
• consolidarea implementării în raport cu sistemele ITC a prevederilor cadrului legislativ Comunitar și evoluțiilor acestuia;
• perfecționarea/ formarea personalului vamal și IT.
Măsuri legislative
• stabilirea cerințelor de implementare a obiectivelor în domeniu conform evaluării prevederilor cadrului legislativ Comunitar;
• elaborarea de reglementări interne privind funcționarea sistemelor ITC;
• alocarea bugetară necesară pentru atingerea obiectivelor.
Resurse necesare pentru:
• asigurarea cu personal calificat care să susțină funcționarea sistemelor ITC;
• perfecționarea/ formarea personalului existent;
• asistența tehnică asigurată contractual;
• maintenanța asigurată contractual;
• echipamente IT și de comunicații.
Indicatori de măsurare a rezultatelor
• asigurarea consistenței schimbului de informații vamale intra-comunitare și transeuropene a sistemelor NCTS, TARIC, TQS, Surveillance conform cerințelor strategice ale DG TAXUD și noilor amendamente aduse acestor sisteme.
Termen de implementare:
• decembrie 2009.
C. Implementarea vămii electronice
Măsuri organizatorice
• implementarea sistemelor IT în conformitate cu cele dezvoltate de CE-DG TAXUD privind vama electronică, cu directivele strategice comunitare privind noile mecanisme vamale legiferate de Comisia Europeană;
• implementarea prevederilor cadrului legislativ definit de Comisia Europeană, aplicarea reformei instituționale și funcționale;
• perfecționarea/ formarea personalului vamal și IT.
Măsuri legislative
• stabilirea cerințelor de implementare a obiectivelor în domeniu conform evaluării prevederilor cadrului legislativ Comunitar;
• elaborarea de reglementari interne (norme, instrucțiuni) privind funcționarea sistemelor IT;
• alocarea bugetară necesară pentru atingerea obiectivelor.
Resurse necesare pentru:
• asigurarea cu personal calificat care să susțină funcționarea și securitatea sistemelor IT;
• perfecționarea/ formarea personalului vamal și IT;
• asistența tehnică pentru dezvoltarea și implementarea sistemelor IT;
• echipamente IT și de comunicații necesare implementării sistemelor IT.
Indicatori de măsurare a rezultatelor
• respectarea graficului (MASP) de implementare a sistemelor dezvoltate prin strategia vămii electronice elaborată și legiferată de Comisia Europeană pentru asigurarea cerințelor guvernării electronice.
Termen de implementare:
• decembrie 2010.
Anexa 7
SEMNIFICAȚII ALE UNOR TERMENI
ÎN CONTEXTUL TEMEI LUCRĂRII
Acquis comunitar – totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor UE, acțiunile și politicile comunitare, care constă în:
conținutul, principiile și obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunităților Europene (CECO, CEE, CEEA) și în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatele de la Maastricht, Amsterdam și Nisa) ;
legislația adoptată de către instituțiile UE pentru punerea în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandări) ;
jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene ;
declarațiile și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene ;
acțiuni comune, poziții comune, convenții semnate, rezoluții, declarații și alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC) și a cooperării din domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI) ;
acordurile internaționale la care CE este parte (și nu UE, deoarece aceasta nu are personalitate juridică), precum și cele încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Birou vamal – unitate a autorității vamale în care pot fi îndeplinite, în totalitate sau în parte, formalitățile prevăzute în reglementările vamale.
Contract de leasing financiar – orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:
riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
perioada de leasing depășește 75% din durata normală de utilizare a bunului ce face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit.
Contract de leasing operațional – orice contract de leasing încheiat între locator și locatar, care nu îndeplinește condițiile contractului de leasing financiar.
Comisia Europeană – Comisia Europeană este instituția executivă a Uniunii Europene, cu sediul la Bruxelles. Activitatea sa, care reflectă exclusiv interesele comunitare, este caracterizată de trei funcții distincte:
inițierea propunerilor privind adoptarea de acte normative;
monitorizarea respectării tratatelor;
administrarea și implementarea politicilor Uniunii Europene.
Principalele atribuții ale Comisiei Europene pot fi sintetizate astfel: face propuneri Consiliului Uniunii Europene privind politicile comunitare; implementează deciziile luate de Consiliul Uniunii Europene; face recomandări și emite avize către statele membre; monitorizează respectarea legislației comunitare; decide în domeniul administrării programelor și fondurilor Uniunii Europene, în conformitate cu directivele Parlamentului și ale Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europene – principala instituție cu putere de decizie și legislativă, cu sediul la Bruxelles. Se compune din miniștrii statelor membre responsabili cu problemele aflate pe agenda de lucru. În cadrul său, statele membre stabilesc obiectivele Uniunii Europene, realizează coordonarea politicilor economice, rezolvă diferendele dintre diferitele instituții naționale din statele membre și stabilesc cadrul normativ general pentru Uniunea Europeană. Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este o instituție ce are atât caracteristicile unei instituții supranaționale, cât și pe cele ale unei organizații interguvernamentale, cu rol principal în luarea deciziilor pe baza propunerilor Comisiei Europene. Hotărârile Consiliului Uniunii Europene sunt obligatorii pentru statele membre.
Control vamal – acte specifice efectuate de către autoritatea vamală pentru a asigura aplicarea corectă a reglementărilor vamale și a altor dispoziții legale privind intrarea, ieșirea, tranzitul, transferul și destinația finală a mărfurilor care circulă între teritoriul vamal al României și alte țări, inclusiv staționarea mărfurilor care nu au statutul de mărfuri românești; aceste acte pot să includă verificarea mărfurilor, a datelor înscrise în declarații, existența și autenticitatea documentelor electronice sau scrise, examinarea evidențelor contabile ale agenților economici și a altor înscrisuri, controlul mijloacelor de transport, controlul bagajelor și al altor mărfuri transportate de sau aflate asupra persoanelor, precum și efectuarea de verificări administrative și alte acte similare.
Credit fiscal – o diminuare a impozitului pe venit sau a impozitului pe profit cu suma impozitului achitat în străinătate, conform convențiilor de evitare a dublei impuneri sau așa cum se stabilește prin Codul fiscal.
Curtea Europeană de Justiție (CEJ) – este puterea juridică a Uniunii Europene, cu sediul la Luxemburg, care apără și interpretează dreptul comunitar. Ea a stabilit principii și o jurisprudență relevantă în domeniul pieței interne și a politicilor comune, inclusiv în domeniul protecției consumatorilor. Curtea Europeană de Justiție, care include Tribunalul de Primă Instanță, rezolvă disputele juridice care privesc ansamblul pieței comunitare.
Decizie vamală – orice act oficial al autorității vamale privind reglementările vamale, referitor la un anumit caz, care produce efecte juridice asupra uneia sau mai multor persoane identificate sau identificabile, inclusiv informațiile tarifare obligatorii și informațiile obligatorii în materie de origine.
Declarație vamală – actul cu caracter public, prin care o persoană manifestă, în formele și modalitățile prevăzute în reglementările vamale, voința de a plasa mărfurile sub un anumit regim vamal.
Destinație vamală a mărfurilor – mărfurile de pe teritoriul vamal se pot încadra în una dintre situațiile de mai jos:
pot fi plasate sub un anumit regim vamal;
pot fi introduse într-o zonă liberă sau antrepozit liber;
pot fi reexportate în afara teritoriului vamal al României;
pot fi distruse;
pot fi abandonate în favoarea statului.
Directoratul General pentru Concurență (DG Competition) – este responsabil cu conceperea și implementarea politicii concurenței în UE. Colaborează cu organizațiile și asociațiile de protecție a consumatorilor din UE.
Directoratul General pentru Politica Regională (DG Regio) – departament în cadrul Comisiei Europene care este responsabil cu măsurile europene de sprijinire a dezvoltării economice și sociale a regiunilor defavorizate din Uniunea Europeană. Acest departament administrează fondurile structurale.
Dividend – o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui participant la capital, drept consecință a deținerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, exceptând următoarele:
o distribuire de titluri de participare suplimentare care nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare ale oricărui participant la persoana juridică;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu răscumpărarea titlurilor de participare la persoana juridică, alta decât răscumpărarea care face parte dintr-un plan de răscumpărare, ce nu modifică procentul de deținere a titlurilor de participare al nici unui participant la persoana juridică;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată în legătură cu lichidarea unei persoane juridice;
o distribuire în bani sau în natură, efectuată cu ocazia reducerii capitalului social constituit efectiv de către participanți.
Dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate către un participant la persoana juridică depășește prețul pieței pentru astfel de bunuri sau servicii, atunci diferența se tratează drept dividend. De asemenea, dacă suma plătită de o persoană juridică pentru bunurile sau serviciile furnizate în favoarea unui acționar sau asociat al persoanei juridice este efectuată în scopul personal al acestuia, atunci suma respectivă este tratată ca dividend.
Drepturi de import sunt:
taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la importul de mărfuri;
taxele agricole și alte taxe la import introduse prin reglementările privind politica agricolă sau prin reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri rezultate din transformarea produselor agricole, dacă este cazul.
Drepturi de export sunt:
taxele vamale și taxele cu efect echivalent cu al taxelor vamale de plătit la exportul mărfurilor;
taxele agricole și alte taxe la export introduse prin reglementările privind politica agricolă sau prin reglementările specifice aplicabile anumitor mărfuri rezultate din transformarea produselor agricole, dacă este cazul.
Fonduri structurale – instrumente financiare, alimentate prin bugetul Uniunii Europene, al căror scop este să acorde sprijin statelor membre. Sprijinul financiar din Fondurile Structurale este destinat, în principal, regiunilor mai puțin dezvoltate, în scopul de a consolida coeziunea economică și socială în Uniunea Europeană. Administrarea lor se face în colaborare de către Uniunea Europeană și guvernul Statului Membru beneficiar.
Franciză – sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.
Grup – un grup de societăți comerciale, constituit dintr-o societate mamă, filialele sale și societățile comerciale în care societatea mamă sau filialele sale au o poziție semnificativă, precum și societățile comerciale legate printr-o relației de tipul celei definite în cazul societății mamă.
Instrumente de plată – numerar și substitute de numerar, cum ar fi: cecurile de călătorie, cecurile personale, cărțile de credit, cărțile de debit, cecurile aferente cărților de credit.
Instrumente financiare – există mai multe categorii de instrumente financiare:
valori mobiliare;
titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv
instrumente ale pieței monetare;
contracte futures, inclusiv contracte care implică plata unor diferențe în numerar;
contracte forward pe rata dobânzii
swap-uri pe rata dobânzii, cursul de schimb și acțiuni;
opțiuni pe orice instrument financiar prevăzut la punctele de mai sus, inclusiv contracte care implică plata unor diferențe în numerar. Această categorie include și optiuni pe cursul de schimb și pe rata dobânzii;
instrumente financiare derivate pe mărfuri;
orice alt instrument admis la tranzacționare pe o piață reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la tranzacționare pe o astfel de piață.
Legislație primară europeană (drept primar european) – ansamblul prevederilor conținute de Tratatele fondatoare și modificatoare (Tratatele de la Roma, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa), cu valoare de legi fundamentale, constituționale. Tratatele de bază includ prevederile referitoare la obiectivele Uniunii Europene, precum și la modul de funcționare a instituțiilor comunitare.
Legislație secundară europeană (drept secundar european) – acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene Tipurile de acte elaborate sunt următoarele:
regulamentul este direct aplicabil în toate Statele Membre și stabilește atât obiectivul de atins, cât și instrumentele de realizare a lui.
directiva stabilește obiectivele de atins de către Statele Membre, care au posibilitatea de a-și alege mijloacele de punere în aplicare a acestora. Directiva prevede un termen limită de transpunere în legislația națională și vizează armonizarea legislațiilor naționale, în special pentru realizarea Pieței unice.
decizia reglementează situații speciale și nu este obligatorie decât pentru anumite entități la care face referire: anumite State Membre sau societăți comerciale. De exemplu, Comisia Europeană poate autoriza sau interzice, prin intermediul unei decizii, ajutorul public acordat de către un Stat Membru unei întreprinderi.
recomandarea și avizul nu sunt obligatorii.
Liber de vamă – acțiune prin care autoritatea vamală lasă la dispoziția titularului declarației vamale mărfurile vămuite în scopul prevăzut de regimul vamal sub care acestea au fost plasate.
Mărfuri românești sunt:
mărfuri obținute în întregime pe teritoriul vamal al României, cu respectarea condițiilor de origine prevăzute în Codul Vamal, care nu încorporează mărfuri importate din alte țări. Mărfurile obținute din mărfuri plasate sub un regim suspensiv nu se consideră a avea statut de marfă românească în cazurile de importanță economică specială determinate prin regulamentul vamal;
mărfuri importate care au fost puse în liberă circulație;
mărfuri obținute pe teritoriul vamal al României.
Mărfuri străine – altele decât cele definite la mărfuri românești; mărfurile românești își pierd statutul vamal când sunt scoase de pe teritoriul vamal al României.
Nerezident – orice persoană juridică străină și orice persoană fizica nerezidentă.
Parlamentul European (PE) – instituție desemnată prin alegeri directe în țările membre și care reprezintă voința politică a cetățenilor Uniunii Europene. Este cel mai mare parlament multinațional din lume care reprezintă circa 480 de milioane de locuitori. Puterea Parlamentului European se manifestă prin trei tipuri de atribuții: atribuții legislative; atribuții bugetare; atribuții de supraveghere și control.
Piața Comună / Piața Internă / Piața Unică – conceptul de „Piață Internă” desemnează un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieței Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document intitulat „Cartea albă privind Piața Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31.12.1992. Noțiunea de „Piață Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fiind acela de „Piață Comună”, definită în 1982, după cum urmează: „Piața Comună urmărește eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ale cărei condiții să se apropie de cele ale unei Piețe interne”. În plan concret, termenii „Piața Internă” și „Piața Unică” sunt folosiți pentru a desemna același lucru – o piață de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar și caracterizată de existența celor „patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. „Piața Comună” reprezintă o fază premergătoare Pieței Interne, în care regulile ce o guvernau nu erau încă suficient armonizate, de aceea acolo unde nu existau norme comune se aplică principiul recunoașterii reciproce a prevederilor naționale.
Persoana fizica nerezidentă – orice persoană fizică care nu este persoană fizică rezidentă.
Persoana fizică rezidentă – orice persoană fizică ce îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții:
are domiciliul în România;
centrul intereselor vitale ale sale este amplasat în România;
este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depășesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat;
este cetățean român care lucrează în străinătate, ca funcționar sau angajat al României într-un stat străin.
Prin excepție de la prevederilede mai sus, nu este persoană fizică rezidentă un cetățean străin cu statut diplomatic sau consular în România, un cetățean străin care este funcționar ori angajat al unui organism internațional și interguvernamental înregistrat în România, un cetățean străin care este funcționar sau angajat al unui stat străin în România și nici membrii familiilor acestora.
Persoană juridică română – orice persoană juridică care a fost înființată în conformitate cu legislația României sau care are locul de exercitare a conducerii efective în România.
Persoană juridică străină – orice persoană juridică care nu este persoană juridică română.
Politici comune europene – pentru a administra mai eficient anumite domenii, în care se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național, Statele Membre au fost de acord să cedeze o parte a suveranității lor către instituțiile europene. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Câteva dintre acestea sunt: Politica Agricolă Comună, Politica Regională, Politica Comercială etc.
Politica regională – în vederea stimulării activității economice în regiunile mai puțin favorizate, investițiile sectorului privat trebuie suplimentate de sprijinul public, asigurat în mare măsură de Statele Membre, în baza schemelor naționale de asistență regională. Acest sprijin este suplimentat printr-un efort combinat de solidaritate care va face ca toate regiunile și locuitorii lor să beneficieze integral de avantajele Pieții unice și de Uniunea economică și monetară. Acesta este scopul politicii comunitare regionale.
Preț de piață – suma care ar fi plătită de un client independent unui furnizor independent în același moment și în același loc, pentru același bun sau serviciu ori pentru unul similar, în condiții de concurență loială.
Prezentarea mărfurilor în vamă – reprezintă înștiințarea autorității vamale, în modalitatea prevăzută de lege, despre sosirea mărfurilor la biroul vamal sau în orice alt loc desemnat sau aprobat de autoritatea vamală.
Regim vamal – cuprinde totalitatea normelor ce se aplică în cadrul procedurii de vămuire, în funcție de scopul operațiunii comerciale și de destinația mărfii. Regimuri vamale sunt definitive (ex. importul, exportul) sau suspensive (ex. tranzitul, antrepozitul, admiterea temporară etc.)
Societate-mamă – persoană juridică, acționar sau asociat al unei alte societăți comerciale care se află în una din următoarele situații:
deține direct sau indirect majoritatea drepturilor de vot într-o altă entitate – denumită filială, caz în care are dreptul să numească sau să revoce majoritatea membrilor organelor de administrare sau de control ori alte persoane cu putere de decizie, alese de adunarea generală a acționarilor și are dreptul de a exercita o influență semnificativă asupra entității la care este acționar sau asociat, în virtutea unor clauze cuprinse în contracte încheiate cu entitatea respectivă sau a unor prevederi cuprinse în actul constitutiv al acestei entități;
este acționar sau asociat al unei entități – denumită filială și fie a numit singur, ca rezultat al exercitării drepturilor sale de vot, majoritatea membrilor organelor de administrare sau de control ori majoritatea conducătorilor filialei în ultimele două exerciții financiare, fie controlează singur, în baza unui acord încheiat cu ceilalți acționari sau asociați, majoritatea drepturilor de vot în acea filială.
Sucursală – structură organizată, fără personalitate juridică a unei societăți comerciale care efectuează unul sau toate serviciile pentru care societatea a fost autorizată, în conformitate cu mandatul dat de aceasta.
Statele Membre ale Uniunii Europene – Italia, Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxembourg, Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Suedia, Finlanda, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Malta, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania. Începând cu ianuarie 2007, România și Bulgaria sunt State Membre ale Uniunii Europene.
Supraveghere vamală – orice acțiune a autorității vamale pentru asigurarea respectării reglementărilor vamale și, când este cazul, a altor dispoziții aplicabile mărfurilor aflate sub supraveghere vamală.
Titlu de participare – orice acțiune sau altă parte socială într-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acțiuni, societate în comandită pe acțiuni, societate cu răspundere limitată sau într-o altă persoană juridică sau la un fond deschis de investiții.
Uniunea Europeană – organizație înființată prin Tratatul de la Maastricht se bazează pe trei piloni: pilonul I care se compune din cele trei comunități (Comunitatea Economică Europeană – denumită Comunitatea Europeană după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice), pilonul II – o Politică Externă și de Securitate Comună și pilonul III – o Politică de Cooperare în domeniul Justiției și Afacerilor Externe, care a trecut în cea mai mare parte la pilonul I.
Valoarea fiscală reprezintă:
pentru active și pasive – valoarea de înregistrare în patrimoniu;
pentru titlurile de participare – valoarea de achiziție sau de aport, utilizată pentru calculul câștigului sau pierderii, în înțelesul impozitului pe venit ori al impozitului pe profit;
pentru mijloace fixe – costul de achiziție, producție sau valoarea de piață a mijloacelor fixe dobândite cu titlu gratuit ori constituite ca aport, la data intrării în patrimoniul contribuabilului, utilizată pentru calculul amortizării fiscale;
pentru provizioane și rezerve – valoarea deductibilă la calculul profitului impozabil.
BIBLIOGRAFIE
[Selectivă]
BIBLIOGRAFIE
[Selectivă]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Aplicabil Activitatii de Import Export In Spatiul Comunitar Si Metamorfozele Normative ale Cadrului Derularii Comertului Exterior Romanesc (ID: 123479)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.