Regele Koson. Surse Literare Si Arheologice

Litere

Regele Koson. Surse Literare Si Arheologice

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

REGELE KOSON

SURSE LITERARE ȘI ARHEOLOGICE

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Regele Coson din perspectiva izvoarelor literare

Capitolul II

2.1 Regalitatea dacică de la eliminarea lui Burebista până în 86 p.Chr.

2.2 Regalitatea dacică între anii 44-27 a.Chr.

Capitolul III

3.1 Tezaurul regal dacic

3.2 Tipul monetar

Capitolul IV

Clasificarea monedelor

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea de față analizează problema atestării istorice a regelui Coson și descoperirea unor monede de aur ce poartă legenda KOΣΩN. Problemă care, deosebit de controversată și îndelung discutată a reținut atenția multor generații de istorici.

În următoarele pagini voi încerca să prezint un scurt istoric al cercetărilor numismatice efectuate de-a lungul timpului.

Lucrarea cuprinde o serie de informații legate de problemele pe care le ridică monedele de tip KOΣΩN fiind considerate cele mai interesante din istoria monetară a Daciei.

În același timp, lucrarea analizează o serie de ipoteze și teorii care s-au axat asupra semnificației legendei KOΣΩN, asupra locului unde au fost emise și deținătorul acestora.

Lucrarea este structurată pe patru capitole.

În primul capitol este abordată problema identității regelui Coson din perspectiva izvoarelor istorice antice și literare.

În al doilea capitol este prezentată regalitatea dacică de la eliminarea lui Burebista până în 86 p.Chr. marcând în mod special perioada cuprinsă între anii 44- 27 a.Chr.

Al treilea capitol este consacrat prezentării tezaurului regal dacic.

Monedele geto-dacilor au constituit un obiect care în decursul timpului nu și-a pierdut identitatea în totalitate.

Iar capitolul final face referire la clasificarea monedelor în funcție de maniera de redare a acvilei, a monogramei și prin redarea diferită a fasciilor.

Prin capitolele sale lucrarea de față încearcă să sintetizeze pe cât posibil legenda regelui Coson, un rege destul de misterios și controversat cât și apariția singurelor monede de aur din istoria geto – dacilor.

Scopul propus a fost acela de a oferi o imagine de ansamblu asupra regalității dacice din a doua jumătate a secolului I î.e.n. imediat după dispariția violentă a regelui Burebista.

Capitolul I

Regele Coson din perspectiva izvoarelor literare

O privire generală asupra perioadei in care statul dac trecea printr-un moment de răscruce provocat de asasinarea regelui Burebista de catre aristocrația nemulțumită de creșterea puterii acestuia, ne arată că întinsa împărăție limitată: în Nord de către Carpații Păduroși, în Est de pontul Euxin, în Sud de Munții Haemus iar in Vest de către confluența râului Morava cu Dunărea Mijlocie,va fii împărțită în patru regate iar apoi , pe vremea expediției trimise de Augustus împotriva dacilor chiar cinci.

Unul din regatele desprinse din uriașul stat este cel din Muntenia, unde urmașul lui Burebista, Coson a preluat conducerea în a doua jumătate a secolului I î.e.n. .

Cu privire la identitatea acestui misterios rege, mai multe izvoare ne relatează atât existența cât și domnia în acea zonă, însă originea sa rămâne un mare mister.

Controversa asupra acestui rege are ca temei descoperirea unor monede de aur ce poartă legenda KOSON (scrisă cu caractere grecești KOΣΩN) ; acest rege care ar fi fost de fapt unul și același cu dinastul menționat de Horatius și Florus: Cotiso-Cosonius-Coson.

Savantul numismat Max Ferdinand von Bahrfeldt remarcă similitudinea dintre aversul unei monede de argint emise de Q. Pomponius Rufus și aversul monedelor KOΣΩN,dar respingea orice legatură între acestea și moneda lui Brutus din anul 54.

Puțini specialiști au îmbrățișat imediat teoria lui Bahrfeldt. După apariția articolului său, au fost formulate noi ipoteze, ce s-ar putea rezuma astfel:

a) Coson ar fi un rege scit, care imită monedele lui M.Iunius Brutus, către anii 40 a.Chr., acestea fiind emisiuni ale orașului Olbia. Teoria de bazeză pe faptul ca monograma ar curprinde literele OΛB,primele trei din numele orașului Olbia.

b) Coson ar fii un rege din Thracia; monedele care conțin in legendă acest nume ar fi fost emise in 42 a.Chr. de Brutus, care a utilizat aurul din tezaurul regelui trac Sadalas al II-lea, pus la dispoziția sa de către regina Polemocratia. Iată cum relatează Appian (Bellum civile, IV, 75) acest episod:

,,În timp ce (Brutus) aduna trupe și bani, se întâmplă în Tracia un eveniment fericit. Polemocratia, soția unuia dintre regii băștinași,asasinat de vrăjmași, temându-se pentru soarta fiului său,care era încă un copil, se duse cu acesta la Brutus și î-l încredință. Totodată îi încredință și tezaurul soțului său. Brutus dădu copilul in grija locuitorilor din Cyzik, până în clipa când împrejurările îi vor îngadui să i se redea tronul tatălui său. În tezaurul ce-i fusese încredințat gasi o cantitate imensă de aur și argint, pe care o transformă în monedă."

Julius Friedlaender scotea că inscripția KOΣΩN conține chiar numele fiului principelui trac asasinat,iar F. Lenormant consideră cosonii monede emise de principele trac Coson,cu acordul lui Brutus,înaintea bătăliei de la Philippi.Savantul român V.Pâvan preciza că ,,marele număr de monede de aur găsite în Dacia purtând numele de rege trac KOΣΩN,dar cu portretul lui Brutus'' au fost emise în 42 a.Chr., când tiranicidul intrase in posesia tezaurului lui Sadalas al II-lea.

c) Coson ar fi un rege care a domnit în Dacia,dar care nu este același cu Cotiso menționat de izvoarele latine. Această teorie aparține lui Anton von Premerstein, fiind adoptată de Artur Stein; mai târziu ea va fi reluată de C. Daicoviciu și H. Daicoviciu.

O altă ipoteză a fost dezvoltată de renumitul istoric și arheolog Constantin Daicoviciu care remarcă: ,,Moneda de aur Koson trebuie pusă în conexiune cu o putere regală dacică, fie că piesele au fost emise direct din ordinul regelui Coson, fie de străini pentru el, între anii 40-29 î.e.n. Acest Coson nu credem sa fie identic cu Cotiso – cum se presupune, de obicei, și este alt rege. Prezența monedelor de tip Koson în Munții Orăștiei se explică prin aducerea acestui tezaur regal în capital statului dac de vreunul din regii centrali din sud-vestul Ardealului – fie ca pradă, fie ca moștenire firească , odată cu refacerea unității regatului dac sub Decebal sau sub vreun antecessor apropiat al său'' ; ,,legăturile lui Brutus și mai ales calificarea lui Suetonius ca Getarum rex îl fac mai curând un dinast din sudul Dunării sau din nordul apropiat al acestui fluviu. ''

Hadrian Daicoviciu, reluând teoria lui A. von Premerstein și punând în valoare pe Suetonius, conchide că autorul antic vorbește despre regele get Coson, și nu despre Cotiso. În cazul acesta, scria învățatul arheolog și istoric, ,,reconstituirea probabilă a istoriei ar fi, în linii mari următoarea: ajuns în 44 î.e.n. stăpân pe o parte a moștenirii teritoriale a lui Burebista, Coson intră în legături cu Brutus, care în Macedonia se pregătea de luptă împotriva triumvirilor.

Probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani buni de aur cu numele lui, dar cu figurația luată de pe monedele generalului roman. În bătălia de la Philippi însă (42 î.e.n.), Brutus e învins și se sinucide. Dobândind de la Octavianus iertarea pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu dânsul pentru că, prin anii 32-31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor săa poată fi puse în circulație la Roma.''

Un moment păruse că Augustus și Cotiso vor intra chiar în legături de rudenie, asemănătoare cu acelea de pe vremuri între Dromichaites și Lysimachos: Iulia trebuia să devină regină a dacilor, iar fiica lui Cotiso împărăteasă romană, cei doi suverani dîndu-și reciproc fiicele de soții. Dar înțelegerea nu s-a făcut. În loc de aceasta, la Siscia = Segestica, se adunau trupe împotriva dacilor lui Cotiso iar acesta își organiza puternic regatul în munții sudvestici ai Daciei ( cf. știrile pentru evenimentele hotărîtoare , nu chiar de acum, ci de cîțiva ani mai tîrziu: Flor. II 28 (IV 12, 18 sq.):

Daci montibus inhaerent; inde Cotisonis regis imperio, quotiens gelu Danuvius iunxerat ripas, decurrere solebant et vicina populari, visum est Caesari Augusto gentem aditu difficillimam summovere…;

[Dacii stau înfipți in munți;de aci, sub comanda regelui Cotiso, ori de cîte ori Dunărea întărită de ger își unește malurile, obișnuiau să coboare și să jefuiască tărîmurile învecinate. I s-a părut lui Caesar Augustus că sînt un neam greu de supus din pricina accesului (spre ei)].

O altă părere destul de răspîndită și atinsă mai devreme e cu privire la << kosonii >> de aur gasiți în Dacia și atribuiți monetăriei locale. Dacă nu ar fi decît legendă, și încă pe grecește, și ar trebui să ne îndoim de această posibilitate: monedele de la noi nu au legende; regatul lui Cotiso era în partea latină a Daciei; relațiile sale cu Roma erau continui și banii romani curenți in timpul său , iar limba latină, desigur, binecunoscută la curtea lui; aur e acum puțin în Dacia; în sfîrsit, arta monetară dacică era total decăzută în această vreme, din cauza invaziei de monedă bună romană.

Virgil Mihăilescu – Bîrliba vede în Coson același rege cu Cotiso, pe care M. Iunius Brutus, în 43-42 î.e.n., îl răsplătește pentru participarea unor unitați de luptători geto-daci la campaniile sale. Autorul crede că regele dac Coson – Cotiso ,,a tezaurizat aurul primit sau l-a oferit drept ofrandă marelui sanctuar de la Sarmizegetusa Regia, unde se pare că-si avea, de altfel, sediul.''

Constantin Preda, în ampla monografie despe monedele geto – dacilor, consacră un capitol special monedelor de aur de tip KOΣΩN. Trecând în revistă diferite păreri cu privire la acest tip monetar, autorul remarcă: ,, regele dac Coson – Cotiso, unul din urmașii imediați ai lui Burebista, poate cel mai de seamă, în împrejurări istorice și economice favorabile, având la dispoziție o monetărie de tip roman și o înclinație către cultura grecească, ca să nu spunem o formație de acest fel, a reușit să emită o monedă de aur, copie a celei romane, pe care și-a înscris numele cu caractere grecești, mai bine cunoscute și poate parțial încetățenite în burgurile geto – dace.''

Cu privire la identitatea acestui misterios rege, într-o carte de sinteză publicată cu câtiva ani în urmă, Constantin C. Petolescu afirma: ,, Probabil că este vorba totuși de unul și același rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso''; referindu-se la monedele de tip KOΣΩN, autorul mai precizează: ,, folosirea efigiilor romane pe monedele lui Coson are aceeași semnificație: ele subliniază fără îndoială vasalitatea acestui enigmatic rege față de romani, stare exprimată în termini juridici prin titlul de rex amicus et socius populi Romani.''

Poetul Horatius,este contemporan cu evenimentele, deci și cel mai credibil; menționează acest rege vrednic de atenția scriitorilor antici într-una din odele sale ( III, 8, 18), datând din anul 29 a. Chr., poetul se adreseză lui Maecenas:

Mitte civiles super Urbe curas,

Occidit Daci Cotisonis agmen

Medus infestus sibi luctuosis

disidet armis,

servit Hispanae vetus hostis orae

Cantaber sera domitis catena,

iam Scythae laxo meditantur arcu

cedere campis.

Traducere: ,, Lasă grijiile obștești despre cetatea noastră. Armata dacului Cotiso a pierit; mezii dușmănoși se sfâșie între ei cu arme care le pricinuiesc nenorociri lor înșiși; cantabrii, vechi dușmani de pe țărmul Hispaniei, au fost în sfârșit înlănțuiți și ne slujesc pe noi; iar sciții stau in arcul destins și se gândesc sa se retragă de pe câmpiile lor.''

Cotiso este menționat și de Suetonius într-un pasaj din biografia lui Augustus ( 63, 4); astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian ( viitorul împărat Augustus) și Marcus Antonius ( colegul său de triumvirat), istoricul biograf, cun sfârșit înlănțuiți și ne slujesc pe noi; iar sciții stau in arcul destins și se gândesc sa se retragă de pe câmpiile lor.''

Cotiso este menționat și de Suetonius într-un pasaj din biografia lui Augustus ( 63, 4); astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian ( viitorul împărat Augustus) și Marcus Antonius ( colegul său de triumvirat), istoricul biograf, cu ocazia prezentării familiei viitorului Augustus, consemnează existența unui fel de pamflet:

M. Antonius scribit primum eum Antonio filio suo despondisse Iuliam, dein Cotisoni Getraum regi, quo tempore sibi quoque in vicem filiam regis in matrimonium petisset ( traducere: ,,Marcus Antonius scrie că [Octavian] a fagăduit-o pe Iulia mai întai fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui '').

Un semn de întrebare ridică lipsa mențiunii lui Coson în lista regilor daci, transmisă de Iordanes; dar cum s-a văzut, din această listă lipsesc in mod sigur și alți regi. De asemenea, numele Coson nu este până acum atestat clar în onomastica antică. G.G. Mateescu, I.I. Russu și D. Detschew îl considerau un nume trac – trimitând spre comparație la Koσις, Koσσoυς, Koσιyyας, Cosingis.

Prin urmare, Cotiso a fost un rege diferit; formațiunea condusă de el s-ar fi întins în muntii Banatului, poate și în vestul Olteniei. El se va fi desprins mai târziu, ca o nouă formațiune ( a cincea, după informația transmisă de Strabo), din partea moștenită de Coson.

Totuși, ideea că este vorba de unul și același rege persistă încă la unii istorici din timpurile noastre.

Capitolul II

2.1 Regalitatea dacică de la eliminarea lui Burebista

până în 86 p.Chr.

În perioada cuprinsă între momentul eliminării lui de Burebista și începutul

domniei regelui Decebal, Imperiul roman își stabilește autoritatea militară și

administrativă pe linia Dunării. Ca urmare a acestei extinderi, dinaștii de la nord de

Dunăre colaborează cu imperiul sau atacă posesiunile acestuia, iar ecoul acestor

evenimente este receptat de istoriografia antică.

După îndepărtarea lui Burebista, după cum afirmă Strabon în Geografia sa,

„urmașii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmițând puterea în mai multe părți. De curând, când împăratul Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci state. Atunci, însă, stăpânirea se împărțise în patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel când în într-altul”

Unii dintre acești dinaști, cu siguranță nu toți, ne sunt cunoscuți din diferite surse antice. Din păcate, autorii din acel timp nu ne precizează decât numele acestora, calitatea lor de regi și, nu în toate cazurile, evenimentele în care sunt antrenați.

Am avansa ideea că tendința istoriografiei românești, în încercarea de localizare a formațiunilor politice rezultate din dezmembrarea realizării lui Burebista, inițial patru și ulterior cinci, se identifică cu provinciile istorice românești, dar Strabon precizează că asemenea împărțiri „sunt vremelnice”, deci pot fi mai multe chiar și decât provinciile istorice românești. De altfel, se mai poate constata faptul că numărul regilor este când mai mare sau când mai mic decât presupusele lor regate, la fel variind și importanța lor politică, apreciată pe baza ecoului istoric pe care l-au trezit în izvoare.

C. Daicoviciu considera că dezmembrarea realizării lui Burebista nu a însemnat și o destrămare a statului în sensul desființării lui, ci o reducere teritorială a stăpânirii dacice unitare și centralizate, iar după H. Daicoviciu, regii menționați în afara arcului carpatic sunt doar șefi de triburi sau uniuni tribale. Dar, după cum sublinia N. Gostar, trebuie să admitem că după eliminarea lui Burebista statul său a fost împărțit între fiii sau poate nepoții sau alte rude ale marelui rege, dar considerăm că nu putem discuta de o linie dinastică Burebista – Decebal. De altfel, sigurul argument al „continuității statale” în regatul din Transilvania este „lista” oferită de Iordanes. Acest fapt nu elimină existența unei continuități dinastice și în celelalte regate rezultate, chiar dacă nu deținem informații în acest sens. Oricum, izvoarele literare antice nu contestă nici unuia dintre succesorii menționați calitatea de rege.

M. Babeș opinează că „lista” lui Iordanes este un document insuficient de sigur pentru a dovedi continuitatea regalității dacice de la Burebista la Decebal, cât și pentru a accepta existența unui stat cuprinzând întreaga Transilvanie și pentru a localiza, pe acest temei, pe ceilalți „regi” în afara arcului carpatic.

Succesorii lui Burebista, în regatul din Transilvania, ne sunt cunoscuți de la Iordanes. El precizează că „această țară, așezată în fața Moesiei, dincolo de Dunăre,

este înconjurată de o cunună de munți, având numai două intrări, una pe la Boutae și alta pe la Tapae”. El mai afirmă că „după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceeași venerație pe Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei și ca rege și ca preot suprem și ca judecător, datorită priceperii sale, și împărțea poporului dreptate ca ultimă instanță. Părăsind și acesta viața, s-a urcat pe tron, ca rege al goților, Coryllus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia”.

În general, în istoriografia românească se afirmă că urmașul direct al lui Burebista a fost Deceneu, de altfel colaborarea dintre acesta și marele rege fiind subliniată de Strabon și Iordanes. Vl. Iliescu afirma că această ipoteză, a succesiunii lui Deceneu, este o simplă presupunere la care s-a ajuns printr-o interpretare nejustificată a listei regilor daci din „Getica” lui Iordanes. Punctul său de vederea fost reluat și de N. Gostar.

Argumentul la care apelează Vl. Iliescu și N. Gostar este faptul că Iordanes

nu ne informează explicit despre o astfel de succesiune la tron. Iordanes, ca și Strabon, relatează despre autoritatea de care se bucura Deceneu nu numai pe lângă rege, dar și asupra poporului. În plus, Iordanes precizează că Deceneu „a condus nu numai pe oamenii de rând, dar chiar și pe regi”. După Vl. Iliescu și N. Gostar, afirmația lui Iordanes nu se referă la presupusa calitate de rege a lui Deceneu, după îndepărtarea lui Burebista, ci la autoritatea de mare preot, de conducător spiritual asupra urmașilor acestuia.

Regele Comosicus apare menționat doar la Iordanes, dar, după cum sesiza

Constantin C. Petolescu, existența sa istorică este indubitabilă, întrucât numele este

atestat în onomastica tracă.
Identitatea următorului succesor al lui Burebista a stârnit o serie de controverse.

Astfel, C. Daicoviciu susține că regele Coryllus este identic cu Scorylo Dacorum dux, menționat de Frontinus și același cu Scorilo care apare pe vasul cu ștampilele Decebalus și Per Scorilo, descoperit la Grădiștea Muncelului. Raționamentul lui C. Daicoviciu era următorul: : „Ținând seama de cei 40 de ani de domnie ai lui Coryllus-Scorilo și de durata de timp de la 44 î.e.n. până la 87 e.n. (moartea lui Burebista și respectiv urcarea pe tron a lui Decebal), rămân 130-131 de ani pentru domnia a patru regi, dintre care Scorilo-Coryllus singur deține, după mărturia lui Iordanes, patru decenii. Calculul nu e deloc inadmisibil. S-ar putea, însă, ca Iordanes să nu fi înregistrat unul sau doi regi mai mărunți din seria urmașilor lui Burebista”.

Inscripția invocată de C. Daicoviciu provine de pe un vas descoperit la Grădiștea Muncelului în campania cercetărilor arheologice din anul 1954. Vasul este unic nu numai prin forma sa conică, cu înălțimea de 0,70 m și diametrul gurii de 1,25 m, ci și prin inscripțiile aplicate simetric imediat sub buză, prin patru ștampile alcătuite din două părți: Decebalus și Per Scorilo. C. Daicoviciu interpreta inscripția ca Decebalus, fiul lui Scorilo, considerând că per ar însemna fiu, în limba traco-dacă. Această variantă a fost acceptată inițial în mod unanim, pentru ca, ulterior, K. Horedt și I.I. Russu să avanseze ipoteza unei variante latine a inscripției. Aceștia consideră că inscripția în discuție ar reprezenta o simplă marcă de olar, devenind astfel irelevantă pentru genealogia regilor daci. Din acest punct de vedere, inscripția s-ar traduce asfel: (oficina regelui) Decebal.

Prin Scorilo (a fost lucrat vasul). Proprietarul atelierului este Decebal, probabil ultimul suveran al dacilor, iar Scorilo este meșterul olar care a lucrat vasul. Dar H. Daicoviciu remarca faptul că dacă olarul dac voia să imite obiceiul roman al indicării atelierului,atunci ar fi imitat una din formulele des utilizate în imperiu, iar incripția ar fi sunat Decebali officina (atelierul lui Decebal) sau Scorilo fecit (Scorilo a făcut). În acest sens, C.C. Petolescu observa că în lumea romană ștampilarea produselor ceramice avea drept scop garantarea calității mărfii, în condițiile concurenței dintre producători, ceea ce nu este cazul în Dacia, deci inscripția aplicată de meșterul olar avea o cu totul altă semnificație, poate chiar legată de o activitate religioasă, de cult.

De altfel, forma vasului sugerează că el nu era destinat comercializării și nici unei utilizări curente în scop profan. El era utilizat în cadrul unui ritual legat de cultul morților, în acest caz al lui Scorilo, ștampilele făcând trimitere la casa regală dacică.

După cum remarca J. Trynkowski, vasul prezintă patru orificii dispuse simetric, fapt ce sugerează cu claritate că era atârnat, iar utilizarea sa nu necesita un suport special, așa cum presupunea I.H. Crișan.

Așa cum aminteam, Scorilo din inscripția de la Grădiștea Muncelului a fost

considerat de C. Daicoviciu identic cu Scorylo menționat de Fontinus. Acesta ne

informează că „Scorylo, conducătorul dacilor, știind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile și socotind că nu-i nimerit să-i atace, deoarece datorită unui război cu un dușman din afară s-ar putea restabili înțelegerea între cetățeni, a pus în fața concetățenilor săi doi câini și pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup.

Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe barbari de la un atac care ar fi adus foloase romanilor”.

Plasarea evenimentelor istorice la care face referire Frontinus, arma civilia,

conferă unele dificultăți. V. Pârvan considera că Scorylo este contemporanul lui

Augustus, dar C. Daicoviciu plasa conflictul civil în perioada 41-42 p.Chr., după moartea împăratului Caligula, sau în 68-69 p.Chr., după eliminarea lui Nero. Aceasta din urmă este, de altfel, cea mai plauzibilă ipoteză, aceste evenimente tragice pentru contemporani meritându-și descrierea de arma civilia.

H. Daicoviciu a acceptat inițial identitatea Coryllus-Scorilo, considerând că acesta ar fi domnit între 28/29 și 68/69 p.Chr., dar ulterior a respins această ipoteză, afirmând că Scorilo de la Frontinus, considerat în continuare același cu Scorilo din inscripția de la Sarmizegetusa, este tatăl lui Decebal, pe care, murind, îl lasă nevârstnic, și este foarte probabil fratele lui Duras-Diurpaneus, iar el nu poate fi identic cu Coryllus, cel menționat de Iordanes ca domnind 40 de ani în Dacia intracarpatică. Astfel, lista lui Iordanes este completă doar pentru perioada Deceneu, Comosicus, Coryllus, urmând mai mulți regi necunoscuți și Scorilo, tatăl lui Decebal.

În ceea ce privește autoritatea regelui Scorilo, o inscripție descoperită la Tibur, în Italia, ne oferă informații interesante. Înscripția este elogiul funebru al lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernatorul Moesiei în perioada finală a domniei lui Nero.

Aceasta ne informează că, printre alte acțiuni ale sale, „a dat înapoi regilor bastarnilor și roxolanilor pe fiii lor, iar regelui dacilor pe fiii fraților săi” (regibus Bastarnarum et Rhosolanorum filios Dacorum fratrum captos aut hostibus ereptos remisit). N. Gostar remarca faptul că această propoziție aduce unele dificultăți, iar o traducere mai apropiată adevăratului sens conduce la concluzia că guvernatorul roman i-a dat înapoi regelui dacilor fiii fraților săi (Dacorum fratrum), iar acest rege anonim dac nu putea fi decât Scorilo, ceilalți regi fiind eliminați de romani sau acceptând autoritatea acestuia.

Următorul rege menționat de Iordanes este Dorpaneus. Numele său apare la

Orosius Paulus sub forma Diurpaneus. Aceasta este, de alfel, după cum remarca

C.C. Petolescu, și forma corectă, nu Dorpaneus, ca la Iordanes. Această variantă este atestată și epigrafic, conținând două sau trei elemente onomastice, dintre care primul se întâlnește în numele Diurdanus, la Roma și la Sacidava, în Dobrogea, și în numele Diurpagissa, în Moesia Superior.

Diurpaneus este contemporanul lui Domițian și rege al dacilor în 85 p.Chr., când este atacată provincia Moesia. C. Daicoviciu presupunea că este identic cu Duras,menționat de Dio Cassius că „lăsase lui Decebal de bunăvoie domnia”, și că a fost și el un fiu al lui Comosicus, deci frate mai mic al lui Coryllus/Scorilo care, pe temeiul drepturilor agnaților la tron, a putut lua conducerea statului dac în locul lui Decebal, fiu încă nevârstnic al lui Coryllus/Scorilo.

N. Gostar remarca faptul că, după Orosius Paulus (care utiliza informații de la

Tacitus) și Iordanes (care a consultat Geticele lui Dion Chrysostomos), Cornelius Fuscus s-a luptat cu Diurpaneus/Dorpaneus, dar Dio Cassius ne relatează că autorul victoriei este Decebal. După N. Gostar trebuie să admitem că Diurpaneus este unul și același cu Decebal. El mai remarcă și faptul că numele Decebal a devenit popular numai după 87 p.Chr., când Diurpaneus obține tronul de la Duras, iar Decebalus este un supernnomen, acordat lui Diurpaneus după importanta victorie împotriva lui Fuscus.

Această problemă a fost abordată și de C.C. Petolescu, care observa că

argumentele lui N. Gostar porneau de la o speculare a exprimării confuze a autorilor antici, iar ipoteza interpretării sale, respectiv identitatea Diurpaneus – Decebal, nu este atât de originală, cum parea în momentul emiterii sale, și este prezentă și în operele lui D. Cantemir. De altfel, C.C. Petolescu propune un alt scenariu: în cursul evenimentelor din 85 p.Chr., Diurpaneus moare, moștenitorul direct fiind Duras, dar acesta abdică în favoarea lui Decebal, ca urmarea noului curs al evenimentelor.

Un punct de vedere interesant a prezentat I.B. Cătăniciu, potrivit căruia Decebal, Diurpaneus și Duras sunt trei personaje distincte. Conform acestei idei, promotorul atacului din anul 85 p.Chr., din estul provinciei Moesia, este Diurpaneus, regele unei formațiuni politice de la sud de Carpați, aflată probabil în Muntenia, iar Duras ar fi fost regele formațiunii politice din Oltenia centrală. Acesta din urmă colabora cu Decebal în fața campaniilor inițiate de romani pentru pedepsirea lui Diurpaneus. Argumentul la care apelează I.B. Cătăniciu este faptul că Decebal, după cum reiese de la Dio Cassius, anterior angajării lui Fuscus în conflictul cu Diurpaneus, a solicitat lui Domițian încheierea unui tratat de pace, pentru că dorea să-și păstreze neutralitatea într-un conflict pe care nu l-a provocat și pe care nu-l dorea.

Ipoteza lui I. B. Cătăniciu se remarcă doar prin originalitatea sa, dar nu prezintă argumente suficiente pentru a intra în discuțiile privind identitatea regilor daci din preajma confruntării cu imperiul.

O altă problemă controversată a istoriografiei românești este situația politică a regatelor din afara arcului carpatic. Dinaștii acestor formațiuni politice ne sunt cunoscuți din diferite surse antice, iar datorita faptului că aceștia nu apar menționați în lista lui Iordanes se consideră în unanimitate că nu i-au succedat lui Burebista în regatul din Transilvania.

Una dintre aceste entități politice s-a aflat sub autoritatea lui Cotiso, menționat de Florus , Suetoniu și Horațiu. Florus ne informează că „Dacii trăiesc nedeslipiți de munți. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea înghețată de ger își unea malurile. Împăratul Augustus a hotărât să îndepărteze această populație, de care era foarte greu să te apropii. Astfel a trimis pe Lentulus și i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunarii]; dincoace au fost așezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânți, ci doar respinși și împrăștiați”. Din relatarea autorului reiese că acest Cotiso era rege al dacilor în timpul acțiunilor militare inițiate de Cn. Cornelius Lentulus, guvernator al Illyricum-ului între anii 6 a.Chr. – 4 p.Ch., când Imperiul roman instala garnizoane militare în apropierea Dunării.

Dacă situarea geografică a regatului lui Cotiso în Banat și Oltenia, de ambele părți ale munților, nu este controversată, identitatea sa este disputată. Ea se datorează prezenței la nord de Dunăre, cu o concentrare evidentă în interiorul arcului carpatic, a unui tip monetar din aur, ceea ce constituie o excepție a monetăriei autohtone, pe care apare redat, cu caractere grecești, un anume KOΣΩN – KOSON. Pe avers, considerat uneori și revers, sunt redate trei personaje, probabil un consul roman între doi lictori, legenda fiind prezentă dedesupt, în exergă, iar pe revers fiind înfățișat un vultur cu aripile deschise, în profil spre stânga, cu un picior pe sceptru și o cunună în gheara dreaptă. Tendința generală este de a identifica pe acest presupus rege Koson cu regele Cotiso din izvoarele literare antice. V. Pârvan pesupunea că acest tip monetar a fost emis de Brutus în anul 42 a.Chr și ajuns în Dacia ca urmare a plăților făcute mercenarilor daci sau ca urmare a raidurilor în scop de jaf întreprinse de aceștia la sud de Dunăre.

H. Daicoviciu a emis o ipoteză interesantă, astfel el observând că forma Coson

(Cosini) este conformă grafiei întâlnite în manuscriselor mai vechi (sec. IX, XI-XII), fapt ce îl îndeamnă să afirme că Suetonius relatează despre regele get Coson, și nu despre Cotiso. Scenariul istoric propus de H. Daicoviciu este că regele get îi dăduse lui Brutus ostași, primind în schimb bani din aur cu numele lui, dar cu figurația luată de pe monedele guvernatorului roman, dar în bătălia de la Philippi (42 a.Chr.), însă, Brutus e învins și se sinucide, iar în continuare, dobândind de la Octavian iertarea pentru neinspirata alianță cu dușmanul său, Coson ajunge în relații destul de bune cu acesta, pentru că, prin anii 32-31 a.Chr., zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să se manifeste la Roma.

Acestei ipoteze, emisă de H. Daicoviciu, i se opun categoric următoarele

argumente: greutatea pieselor Koson se deosebește de greutatea aureilor romani emiși între 44-42 a.Chr., apropiindu-se de cea a staterilor emiși în lumea elenistică, iar pe de altă parte, pot fi observate nesimilitudini stilistice între reversul denarului de argint și al aureus-ului, spre deosebire de tipurile monetare emise pentru Brutus, care corespund din punctul de vedere al nivelului stilistic aceluia al emisiunilor romane contemporane. Și I. Winkler observa că stilul monedelor Koson este cu mult inferior monedelor romane republicane.

C. Preda a adus unele precizări care completează aceste observații. El remarca

faptul că acest tip monetar nu redă nici una dintre imaginile de pe denarii emiși de

M. Junius Brutus. Dimpotrivă, reprezentările întâlnite pe kosoni sunt preluate de pe

denarii emiși cu mai bine de două decenii înainte, iar ceea ce surprinde este scrierea

legendei în limba greacă, și nu latină. Interesant este faptul că numismatul C. Preda

înclină spre a accepta faptul că acest tip monetar este un fals din prima jumătate a

scolului al XVI-lea.

După I. Winkler și V.M. Bârliba, acest tip monetar nu era destinat să echivaleze o monedă greacă sau romană, ci era emisă de un rege care se pregătea de război, iar prezența sa numai în mari tezaure sugerează absența funcției economice, incluzând numai funcția de tezaurizare și de afirmare a prestigiului politic.

C.C. Petolescu acceptă identitatea Cotiso/Coson – monede de tip Koson -,

prezența efigiilor romane pe acestea din urmă subliniind vasalitatea acestui rege față de romani.

Ipotezele prezentate nu ne permit, până în acest moment, adoptarea fără rezerve a uneia dintre ele. Dacă am accepta identitatea monede de tip Koson-Cotiso, atunci trebuie să avem în vedere că regatul său s-ar fi aflat în Transilvania, sau cel puțin așa ne indică actualmente harta descoperirilor de kosoni. Acest fapt sugerează că lista lui Iordanes necesită unele corecții, regele Cotiso fiind un urmaș al lui Burebista, contemporan perioadei finale a domniei lui Augustus, dar în nici un caz aliatul lui Brutus în anul 42 a.Chr., așa cum presupunea V. Pârvan. Totuși, aceste argumente la care am apelat sunt demontate de o precizare pe care o face Suetoniu, în Viețile a doisprezece Cezari. El ne informează că „Marcus Antonius scrie că [Octavian] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui”. Deci Cotiso este regele geților, și nu al dacilor, în condițiile în care anterior acestei precizări Suetoniu discută de evenimente militare în care sunt antrenați dacii, deci face o distincție între geți și daci.

Un alt dinast menționat de un izvoarele literare antice este Dicomes, el fiind

contemporanul lui Marc Antoniu și Octavian. Plutarh scrie, în biografia lui Marc

Antoniu, că „Dicomes, regele geților, îi făgăduise că-l va ajuta cu o armată

numeroasă”, oferta are loc în preajma batăliei de la Actium unde, la 2 septembrie

31 a.Chr., Octavian l-a înfrânt pe Marc Antoniu. O precizare interesantă vine de la Dio Cassius, care ne informează că, anterior înțelegerii cu Marc Antoniu, dacii „trimiseseră soli lui Caesar (Octavian), dar nu căpătaseră nimic din câte ceruseră și trecură de partea lui Antoniu, fără a-i fi însă de nici un folos, căci erau dezbinați”.

V. Pârvan plasa regatul lui Dicomes în Muntenia, ipoteză acceptabilă dacă avem în vedere că interesele sale politice sunt la sud de Dunăre. Dar, M. Chițescu remarca faptul că o cartografiere a tezaurelor care conțin denari emiși de Marc Antoniu infirmă această ipoteză. Este adevărat că astfel de monede sunt prezente și în tezaurele din Transilvania și Banat, dar ele se concentrează în mod special în zona centrală a Moldovei unde, după același M. Chițescu, regele Dicomes își exercita autoritatea. De fapt, acest autor preia o ipoteză exprimată anterior de N. Gostar, autorul cercetărilor arheologice de la Bâtca Doamnei, lângă Piatra Neamț unde, afirma același cercetător, se găsea centrul politic al regatului lui Dicomes. Această ipoteză a fost contrazisă cu argumente pertinente de D. Protase, care observa faptul că denarii emiși de Marc Antoniu au circulat, datorită cantității reduse de argint, până în prima jumătate a secolului al II-lea p.Chr., iar monedele respective au putut veni din imperiu în Dacia nu pe vremea domniei lui Dicomes, ci mult mai târziu, probabil chiar ca formă de plată, dar a mercenarilor bastarni,

și nu a celor geți. De altfel, regatul lui Dicomes putea fi tot atât de bine în Muntenia, ca și în Moldova, sigur rămânând doar faptul că autoritatea sa se manifesta la nordul Dunării inferioare, în spațiul extracarpatic, fără a se putea delimita o regiune anume.

O dată cu extinderea prezenței militare romane în regiunea litoralului, regii geți din Dobrogea au intrat în atenția istoriografiei romane. Dio Cassius ne informează despre campania de pedepsire a bastarnilor din anii 29-28 a.Chr., inițiată de Marcus Licinius Crasus, guvernatorul Macedoniei, când romanii revin în apropierea litoralului stâng al Pontului. În cursul acestor evenimente este menționat regele Rholes, devenit socius et amicus populi Romani. El este primul rege get despre care avem informații că a intrat în relații clientelare cu imperiul. Dio Cassius îl mai menționează pe Dapix, „regele unor geți”, și pe Zyraxes.

În lista acestor succesori, despre care avem informații în exclusivitate din operele literare antice, poate fi adăugat regele Thiamarkos. Numele său apare pe fragmentele unui vas descoperit de D. Berciu în dava de la Ocnița (jud. Vâlcea), identificată ipotetic cu Buridava menționată de Ptolemeu, într-un nivel de locuire datat în perioada domniei lui Augustus. Autorul amintit îl considera pe acesta un succesor al lui Burebista în regiunea nord-estică a Olteniei, unde se exercita autoritatea sa.

2.2 Regalitatea dacică între anii 44-27 a.Chr.

Ca noțiune geografică, Dacia acoperă teritoriul locuit din timpuri străvechi de ramura nordică a tracilor. Cele mai însemnate neamuri din grupa nord-tracică și care s-au manifestat din punct de vedere militar-politic mai de timpuriu, intrând astfel în atenția istoriografiei greco-romane, au fost geții și dacii. Istoria acestor două neamuri se întrepătrunde strâns: de aceea, cel mai adesea, istoricii antici îi confundă, iar în istoriografia modernă sunt prezentați sub numele de geto-daci.

Când sunt menționați pentru prima dată, geții erau locuitorii ținutului dintre Dunăre și Mare ( sau numai pe aceștia îi cunoștea Herodot, ,,părintele istoriei"; despre ținuturile de la nord de Dunăre, știrile ajunse până la el erau vagi și confuze). Treptat, geții încep să alimenteze sursele istorice, ca stăpânitori ai ținuturilor de o parte și de cealaltă a Dunării – cum se întâmplă sub regii Dromichaites, Rhemaxos sau Burebista. Această epocă și îndelungată istorie (secolele V – I a.Chr.) merită titlul de Getica așa cum l-a gândit și la înrădăcinat un mare istoric al nostru, Vasile Pârvan.

Începutul perioadei investigației noastre este marcat de două evenimente majore: asasinarea lui C. Iulius Caesar ( 14 martie 44 a.Chr. ) și dispariția, iarăși violentă, a regelui Burebista. Pe de altă parte, instaurarea Principatului , prin domnia primului împărat roman ( ,, Împ. Caesar Augustus'', anii 27 a.Chr. – 14 p.Chr. ), deschide o epocă și în istoria ținuturilor de la Dunărea de jos, prin cucerirea și organizarea Moesiei ca provincie romană.

Dar mai întâi trebuie consemnată afirmația facută de Suetonius ( Divus Iulius, 44, 6 ), despre intențiile – rămase neîmplinite – ale lui Caesar:

,,A intenționat să sece mlăștinile Pomptine și să deschidă o cale de scurgere a lacului Fucinus; să construiască un drum de la Marea Adriatică prin Apenini până la Tibru; să străpungă istmul Corinth; să pună stăpânire asupra dacilor, care se extinseseră în Pont și Thracia ( Dacos, se in Pontum et Thracia effuderant, coercere ), apoi să-i atace pe părți prin Armenia Minor, după ce-i va cercetat prin luptă.''

Noile intenții belicoase ale lui Caesar, expuse în încheierea unor proiecte civile grandioase, dar pașnice, găsesc o confirmare într-un alt izvor. Astfel, geograful Strabo ne informează și el ( Geographica, VII, 3, 5 ):

,, Pe când domnea asupra geților Burebista, împotriva cărora s-a pregătit sa pornească divinul Caesar…''; istoricii moderni cred că marele rege a fost eliminat și el în urma unui complot, după cum ne informează tot Strabo ( în Geographica, VII, 3, 11): ,,Cât despre Burebista, acesta a pierit din pricina unei răscoale, mai înainte ca romanii să apuce a trimite o armată împotriva lui. Urmașii acestuia la domnie s-au dezbinat, fărâmițând puterea în mai multe părți. De curând când Caesar Augustus a trimis o armată împotriva lor, puterea era împărțită în cinci părți. Atunci însă stăpânirea se împărțise in patru. Astfel de împărțiri sunt vremelnice și se schimbă când într-un fel când într-altul.''

Istoricii sunt de părere că urmașul direct a lui Burebista la tron a fost marele preot Deceneu (Strabo-VII, 3, 5 si 3, 11 si XVI 2, 39; Dicineus: Iordanes, Getica , 67, 71, 73 ), care îl sprijinise pe rege în opera de reformare a societații geto-dace. El venise in Dacia pe la anul 80 a. Chr. Si primise o mare putere, fiind un fel de vice-rege; oricum, Deceneu s-a bucurat de un mare prestigiu in ochii geților. Dar domnia sa efectivă, după dispariția marelui rege, este contestata de unii istorici.

În continuare, aflam de la Iordanes ( Getica, 73) :

,,Iar după ce Deceneu a murit, l-au avut în aproape aceeași venerație Comosicus, deoarece acesta nu-i era mai prejos în iscusință. El era socotit, datorită priceperii sale, și rege pentru dânșii, și preot, și judeca poporul ca judecător suprem. Și dupa ce a el a lăsat cele omenești, a venit la domnie Coryllus, regele goților [evident : regele geților], și timp de patruzeci de ani a stăpânit peste neamurile din Dacia."

Cum Scorilo ( Coryllus) a primit domnia pe la anul 30 p.Chr., ar însemna că Deceneu si Comosicus au deținut puterea timp de circa 75 de ani.

Prin urmare, regatul lui Burebista s-a împărțit la început in patru, apoi in cinci parți. Șefii acestor formațiuni (care purtau probabil titlul de rege) caută să speculeze în propiul folos disputele tot mai grave dintre Octavian si Marcus Antonius, principalii exponenți ai triumviratului de la Roma.

Una dintre formațiunile rezutate din destrămarea stăpânirii lui Burebista a fost cea condusă de Dicomes. Istoricul Plutarh scrie în biografia lui Marcus Antonius ca ,, Dicomes, regele geților, îi făgăduise că-l va ajuta cu armata numeroasă''. La această informație se poate alătura o relatare a istoricului Cassius Dio : Dacii trimiseseră mai înainte vreme sol la Caesar [ este vorba de Octavian, viitorul împărat ], dar nu căpătasera nimic din câte ceruseră și trecură de partea lui Antonius, fără a-i fii însa de mult folos, căci erau dezbinați''. S-a discutat mult în legătură cu localizarea acestei formațiuni politice.

O alta formațiune a fost cea condusă de Cotiso a cărei localizare nu este sigura.

Despre același rege, Suetonius a menționat într-un pasaj din biografia lui Augustus (63, 4); astfel relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) și Marcus Antonius (colegul său de triumvirat).

C. Daicoviciu, urmat de H. Daicoviciu observă că Suetonius vorbește de geți și nu de daci.

Totuși,faptul că regele Cotiso este denumit Getarum rex nu ne obligă a-l considera get, deci de la sud de munți; explicația este că Antonius iși exercita imperium proconsulare în partea de răsărit a Imperiului, unde autorii greci asimilau pe daci cu geții. Prin urmare, localizarea formațiunii lui Cotiso în Câmpia Română nu poate fi susținută cu tărie.

Unii istorici moderni atribuie acestui rege staterii de aur cu legenda KOΣΩN descoperiți în zona cetăților dacice din Muntii Orăștiei. Astfel M. Bahrfeldt îl identifică pe Coson de pe monede cu Cotiso, așadar lui i se pot atribui monedele cu această legendă; mai târziu,această părere a mai fost susținută de C. Daicoviciu și de o serie de numismați.

În regiunea de dealuri din nord-estul Olteniei (poate și a Argeșului) domnea alt rege; istoricii nu au ajuns la un consens dacă numele Thiamarcus, menționat pe fragmentele de vas dacic de la Buridava ( Ocnița, județul Vâlcea) este al acestui rege sau doar al unui simplu olar. Aceasta poate fi cea de-a treia formațiune rezultată din destrămarea regatului lui Burebista.

O a patra formațiune se află desigur in Muntenia, având ca puncte importante davae-le de la Popești, Cetățeni (judetul Argeș) și Cârlomănești (județul Buzău).

A patra formațiunea era condusă de Dicomes, poate în Moldova centrală și de sud; ea a scăpat o vreme de incursiunile romanilor.

Pentru a combate cu succes invaziile populațiilor transdanubiene, împăratul organizează operațiuni de represalii: expediția lui Marcus Vinicius contra dacilor și bastarnilor, mai apoi, expediția lui Aelius Catus, care stămută de la sud de Dunăre 50000 de geți (Stabo, VII, 3, 10). Suetonius amintește și el că pe timpul lui Augustus au fost reprimate incursiunile dacilor, fiind omorâți trei șefi ai lor cu multă armată; unul dintre acești duces uciși de romani era poate Cotiso

( Horatius, oda III, 8, 18; v. supra, p.31),iar ceilalți doi pot fi basileii atestați de grafiții ceramic de la Ocnița si Cârlomănești.

Acestea sunt formațiunile geto-dace rezultate din destrămarea stăpânirii lui Burebista care încercau să facă față atacurilor romanilor.

Capitolul III

3.1 Tezaurul regal dacic

Un capitol important al valorilor materiale și culturale făurite de strămoșii noștri îl constituie tezaurele monetare. Includerea monedelor alături de celelalte tezaure (armuri, podoabe, diferite vase) nu este întâmplătoare: mai întâi, ele înmagazinează o mare cantitate de metal prețios: aur sau argint. Apoi, prin faptul că reprezentările de pe aversul și reversul monedelor constituie realizări artistice, în strânsă conexiune cu concepția artistică și culturală a epocii. În sfârșit, pentru larga lor circulație în întreaga lume geto‑dacică, subliniind unitatea economică și politică a vechii Dacii.

Până în urmă cu un secol, noțiunea de numismatică geto‑dacică nu exista în limbajul specialiștilor. Monedele geto‑dacice au început a fi colecționate, studiate și identificate ca atare în ultimul pătrar al veacului trecut. Cel dintâi care, referindu‑se la aceste monede, a folosit noțiunea de „tetradrahme dacice" a fost numismatul E.A. Bielz, în articolul Die dakischen Tetradrachmen Siebenbürgens, apărut într‑unul din numerele pe 1874 ale periodicului Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde (Arhiva societății pentru etnografie a Transilvaniei). De atunci încoace, numismați din diferite țări ale lumii și, evident, români au colecționat, în continuare, au studiat și au publicat informații despre fonduri mai vechi sau mai noi, precum și despre descoperirile de ultimă oră.

Caracteristica principală a monetăriei geto-dace o reprezintă diversitatea tipurilor, ce se delimitează în funcție de loc și de timp. Tipurile monetare mai vechi sunt din punct de vedere stilistic mai bine și îngrijit executate, fiind mai aproape de original; în ele putem recunoaște aportul celtic, mai ales în cazul tipurilor din nord-vestul Daciei. Creațiile ulterioare sunt din ce în ce mai schematizat ajungându-se în ultimă fază ca efigiile să fie reprezentate prin linii, puncte și meandre. Caracteristice în acest sens sunt, printre altele, tezaurele de la Rădulești ( com. Dobra, jud. Hunedoara) și Vârteju (com. Măgurele, jud. Ilfov). În majoritate, tezaurele dacice sunt alcătuite din nominale mari – tetradrahme; foarte rar se întâlnesc, împreună cu acestea, monede divizionare – drahme. Muzeul Național posedă în colecțiile sale un astfel de tezaur, descoperit la Optășani ( jud. Olt), compus din 93 de piese ( cântărind in total 1,160 kg argint) – dintre care 82 de tetradrahme de tip Filip al III-lea Arrhideul și 11 drahme. Dacii nu au creat o monedă originală din argint, ci s-au mulțumit să reproducă monedele macedonene. Descoperirea la Tilișca (jud. Sibiu) al unor ștanțe monetare de denari republicani a condus la concluzia că dacii nu au încetat să bată monedă proprie, atât doar că au înlocuit prototipul greco-macedonean cu cel roman.

În viața economică a Daciei, denarii republicani au jucat un rol deosebit, iar pătrunderea lor masivă a dus în al doilea sfert al secolului I a. Chr. , la încetarea emisiunilor geto-dacice. Esența unor bogate tezaure monetare, precum și a depozitelor constituite din piese de aur și argint – printre care vase, căni, cupe, bijuterii etc. – atestă gradul înalt de rafinament și de opulență atinse de societatea geto-dacică. Din multitudinea de tezaure descoperite pe teritoriul Daciei, cităm doar două exemple semnificative pentru secolul I a. Chr. : tezaurele de la Sâncrăieni ( jud. Harghita) și de la Herăstrău ( București). Ele completează gama bogatelor depozite alcătuite din bijuterii, obiecte diverse din aur și argint (mai ales începând cu secolul IV a. Chr.) și impresionează prin valoarea și frumusețea execuției. Totodată, ele pot constitui dovezi grăitoare despre fastul existent la curtea regilor geți și (sau) daci, pe care izvoarele îi menționează cel puțin din secolul al III-lea a. Chr.

Această lungă incursiune duce la două concluzii importante:

– sugerează posibilitate unei mai vechi politicii regale, poate încă din secolul al V-lea a. Chr., de acumulare a unor obiecte, iar ulterior a monedei greco-macedonene, de aur și de argint; aceste acumulări se vor constitui treptat într-un adevărat tezaur regal, adăpostit într-una din cetățile din munți, după ce Burebista și-a construit acolo basileia sa;

– demonstrează o veche experiență în baterea monedei, care îi califică pe daci să bată chiar și monedă de aur – într-o capitală regală, unde rezida un rege cunoscut tocmai grație unor emisiuni monetare: Coson.

Dacia (în special teritoriul intracarpatic) a reprezentat o regiune a lumii antice cu un potențial aurifer remarcabil; este adevărat că ,,faima" aurului dacic a fost amplificată de capturarea comorilor regelui Decebal și transportarea lor la Roma.

Aurul a constituit pentru oameni o atracție încă din epoca preistorică. Principala sursă de obținere a aurului a constat, înainte de cucerirea romană, în spălarea nisipului aurifer sau chiar prin descoperirea unor pepite (aur nativ); metodele primitive nu se deosebeau mult de cele utilizate de spălătorii de aur din Transilvania până în epoca modernă.

Stratificarea socială a lumii geto-dacice a presupus strângerea metalului prețios în mâinile regelui și aristocrației, sub formă de veselă, obiecte de podoabă și monedă; în fața pericolului roman iminent, cele mai multe vor fi fost tăinuite de posesorii lor. Multe din ele vor fi fost însușite de cuceritori prin extorcare de la tarabostes captivi, ca preț al libertății sau chiar al vieții; doar puține au rămas îngropate, precum cele câteva tezaure de cosoni descoperite în apropierea Sarmizegetusei regale.

În ceea ce privește originea monedelor KOΣΩN, după cum s-a văzut, trebuie abandonată definitiv teoria lui V. Pârvan, care considera că aceste monede au fost bătute la sud de Dunăre. Cât privește proveniența aurului din compoziția acestor monde, ar fi tentantă ipoteza că ele au fost bătute din aurul aluvionar (nativ) din Dacia; dar recentele analize par a infirma această părere.

3.2 Tipul monetar

După opinia generală, de la Max Bahrfeldt încoace, moneda de tip KOΣΩN a avut ca model doi denari republicani romani emiși în prima jumătate a secolului I a. Chr.

1. Av. Capul lui Jupiter, laureate, în profil, spre dreapta; înainte inscripția RVFVS, în spate S C.

Rv. Vultur cu aripile întinse, așezat pe un sceptru, spre stânga și având capul întors spre dreapta, ține cu gheara dreaptă o cunună; în exergă, Q. POMPONIVS, iar în câmp, simbol variabil. Anul 73 a. Chr.

2. Av. Capul unei alegorii (divinizate) spre dreapta, cu legenda LIBERTAS.

Rv. Consul între doi lictori, precedat de un accensus, în mișcare spre stânga; în exergă, BRVTVS. Anul 54 a. Chr.

Alegoria cu Libertas se regăsește pe monedele emise în anii 43-42 a. Chr., când Brutus și Cassius poartă titlul de proco(n)s(ul) sau imp(erator). Prezența acestei alegorii ne îndeamnă a coborî datarea monedei lui Brutus către începutul anului 43.

Prima monedă cu Libertas (considerată a fi din anul 54 a. Chr.) trebuie datată către începutul anului 43; atunci a bătut Brutus și monedele (denar și chiar aureus) având pe revers reprezentat simbolul libertății și două pumnale, iar in exergă EID (us) și MAR (tiae): ,, idele lui martie"

Deși monedele regelui Coson seamănă foarte mult cu cei doi denari, se regăsesc unele diferențe notabile în privința concepției și realizării imaginilor. În ceea ce urmează ne rețin atenția următoarele probleme:

I. Toti scriitorii care au studiat monedele de tip KOΣΩN au ajuns la concluzia că este vorba de una și de aceeași monedă,ce înfățișează pe una din fețe un vultur cu aripile întinse, iar pe cealaltă față, un consul între doi lictori și inscripția în limba greacă a cuvântului KOΣΩN.

Deși sunt de acord cu faptul că este vorba despre aceeași monedă, ei se contrazic în privința stabilirii aversului și reversului.

Astfel o parte din scriitori consideră aversul partea ce redă vulturul, pe când ceilalți aleg partea cu legenda KOΣΩN.

Iudita Winkler consideră cea mai corectă alegere cea a vulturului pentru avers deoarece ștanțele folosite pentru gravarea aversului erau mult mai evidențiate în timp ce, cele trei personaje togate, împreună cu legenda KOΣΩN este mult mai plat. Ea mai remarcă că în lumea elenistică, numele monetarului este înscris întotdeauna pe revers.

Opinia Iuditei Winkler este susținută de Octavian Iliescu care ne indică faptul că lumea antică formată din greci, romani sau barbari, puneau pe primul loc reprezentările divine iar cele umane trecând pe un plan secund. El ajungând la concluzia că nici monedele ce legenda KOΣΩN nu puteau face excepție de la această regulă.

Autorii care preferă ca reversul monedei de tip KOΣΩN sa fie reprezentat de imaginea vulturului, au luat în considerare asemănarea cu reversul dinarului emis în 73 a. Chr. de către Q.

Pomponius Rufus. Pe acest denar Jupiter, divinitatea, este bătută pe avers, în timp ce vulturul este pe revers. În cazul monedelor de tip KOΣΩN, divinitatea este reprezentat de vultur și nu de personaje umane; prin urmare doar reprezentarea vulturului poate fi aversul.

Reprezentarea vulturului pe monedele antice este frecventă, căci simbolul lui Zeus era prin excelență pasăre profetică și pricipala sursă a profețiilor. Astfel, divinația augurală romană constituia o formă de ornitomantie (divinizație prin păsări), fondată pe ideea că zei, trăind în spațiul celest trimiteau păsările cele mai agile ca pe cei mai buni mesageri ai voinței lor. Divinația augurală sau auspicială era ritualul divinatoriu roman, a carui origine urcă în timp până la întemeierea Romei, fiind cunoscut încă din timpurile homerice. Se pare că romanii au preluat- o de la greci; astfel, în Iliada (cântul XIII, v. 787, 795- 802) se spune:

,,Aias întâiul mergea cu pași mari și-l chema la bătaie;

« Vin mai aproape tu, Hector. Sărace de tine

……………………………………………………………………………….

Deci te vestesc că se apropie vremea când tu luând fuga

Ruga fierbinte rosti-vei cereștilor zei tuturora.

Mult mai ușor decât șoimii sa-și facă la drum telegarii,

Care într-un nour de praf de pe câmp te vor duce la Troia».

Asta i-a zis, iar la dreapta deasupra-i o pasăre zboară,

Vultur în slăvi rotitor, și chiuie veseli aheii,

Piaza cea bună zărind. Iar falnicul Hector raspunde…"

La Cicero (106-43 a. Chr.) întâlnim interesanta precizare: ,, Stramoșii noștri nu concepeau să pornească vreo expediție militară în luarea auspiciilor"( De divinatione II, 36); ,,Toți regii, toate popoarele și toate neamurile se folosesc de auspicii"(II, 39). Tot Cicero definește și un alt element în cursul acestui ritual ,, Nouă ni se par mai prielnice semnele din stânga, greciilor și barbariilor cele din dreapta. Știu că semnele bune, chiar dacă vin din dreapta, noi le numim tot sinistra (din stânga)"(II,39). Ținând seama de aceste practici, nu pare deloc întâmplător faptul că gravorul a redat vulturul de pe cosonii respectând tradițiile cunoscute.

Deși Iudita Winkler a găsit mai multe asemănări între cosoni și denarul emis de Q. Pomponius Rufus nu putem sa trecem cu vederea diferențele dintre forma și poziția vulturului. În timp ce pe denarul emis de Q. Pomponius Rufus, vulturul ține capul întors spre dreapta, cel de pe coson este întors spre stânga și aplecat peste cununa pe care o ține cu gheara. În plus vulturul de pe denar este gravat din fața în timp ce pe coson este reprezentat din profil. O altă diferență este lipsa pe staterii dacici ai legendei și cifrei existente pe denar.

Denarul lui Q. Pomponius Rufus face parte din monedele rare cu o circulație aproape inexistentă.

Iudita Winkler consideră că vulturul nu stă pe sceptru ci pe un rând de globule. După părerea specialiștilor ar fi de fapt un sceptru care totuși este reprezentat prin globule mai mari sau mai mici; cea mai mare fiind reprezentată de mânerul sceptrului.

Plutarh (Romulus,IX) îl prezintă astfel: ,, Vulturul este pasărea cea mai puțin stricătoare, care nu pradă nimic, nici din semănăturile, nici din plantațiile ce cultivă oamenii, ci se hrănește cu cadavre și nu omoară și nici nu vatămă vreo vietate și din pricina înrudirii de păsări nici când sunt moarte nu se apropie."

Acvilele, bufnițele și șoimii atacă și omoară păsările care sunt de același neam cu ele. Într-adevăr, Eschiles zice: Cum ar putea fi nepângărită o pasăre care manâncă pe alta? Celelalte păsări, ca să zicem așa, se-învârtesc sub ochii noștri și-n orice timp ne dau de știre despre ele, pe când vulturul este rar la vedere, iar puii de vultur nu-i ușor să-i întâlnim. Aceasta a trezit în unii ciudata bănuială că vulturul, pasărea asta rară, care nu se vede continuu, se coboară aicea dinafară, de pe alt pământ, așa cum auguri socotesc că pasărea aceasta nu apare în chip firesc și de la sine, ci-i trimisă de un zeu."

Aceste păreri le regăsim și la C. Plinius Secundus ( Pliniu cel Bătrân) care vorbește insă despre acvile ca având aceleași atribute ca vulturii (Naturalis Historia, X, 3-4):

,,Dintre păsările cunoscute nouă cele mai onorate, dar și cele mai puternice sunt acvilele… Se spune că acvila este singura pasăre pe care trăznetul n-o ucide niciodată și din acest motiv s-a instituit tradiția că ar fi purtătoarea armelor lui Jupiter."

În concluzie, mesagerul divinitătii uraniene și al focului ceresc atribuit lui Zeus (Jupiter) este reprezentat de regele păsărilor, vulturul.

Deseori, anticii asemănau vulturul cu Zeus datorită măreției, înălțimii zborului și forța acestuia. Vulturul cu cununa in gheară ilustrat pe cosoni poate constitui celebrarea unui triumf sau a unei victorii obținute pe câmpul de luptă.

În lumea antică, emblema civică nu putea fi înlocuită de nici un șef de stat oricât de popular ar fi fost. Odată cu trecerea timpului șeful politic începe să fie sacralizat, astfel reușind să ia locul divinității.

Putem spune că realizatorul cosonilor a urmat instrucțiunile unui personaj de rang înalt, care vroia și putea să se afirme datorită deținerii unei mari cantităti de metal prețios.

Putem spune că vulturul gravat pe coson este urmarea unei tradiții iconografice consacrată.

II. În ceea ce privește imaginea de pe reversul cosonilor toti scriitorii au ajuns la concluzia că personajele togate sunt imitate de pe denarul lui Brutus dar totuși diferă prin introducerea monogramei în locul heraldului (accensus) puține fiind cele care nu conțin monogramă fiind considerate nereușite; iar numele lui Brutus este înlocuit în exergă cu cuvântul în grafie greacă KOΣΩN.

Reversul monedei coson nu redă în totalitate elementele denarului lui Brutus; diferențe notabile fiind în prezentarea personajelor care diferă prin poziția brațelor și prin lungimea faldurilor togilor etc.

Condițiile în care moneda de aur KOΣΩN a apărut in Dacia au fost analizate în mod amănunțit și expuse cu claritate de Octavian Iliescu, în studiul citat de mai multe ori.

Mai întâi se are in vedere descoperirea în diferite locuri din Dacia a unor ștanțe monetare de bronz: astfel, la Tilișca s-au descoperit într-o oală de lut 14 astfel piese de bronz ( 4 tipuri, identificate, datează din anii 148, 134, 130 și 101 a. Chr.); asemenea ștanțe s-au mai descoperit câte un exemplar, la Ludești( jud. Hunedoara; nu departe de cetatea de la Costești), Pecica (jud. Arad), Brașov și Poiana(jud. Galați).

Autorul citat mai arată că imitarea monedelor respective a fost posibilă (este perfect verosimil) deoarece amândouă piesele (emisiunile) au circulat în Dacia. Este adevărat că denarul din anul 73 a. Chr., care în general nu este prea frecvent,este prezent cu o singură piesă, cu tezaurul de la Tunși (Țicleni,jud. Gorj). În schimb denarul din anul 54 a. Chr. este destul de frecvent ( în 19 tezaure răspândite pe întreg cuprinsul Daciei;cu câteva excepții doar câte o piesă); unele din aceste tezaure se întind chiar pe perioade mai lungi – din anul 54 a. Chr., până chiar în a. 69/79 p.Chr.

Deasemenea, denarul din anul 54 a. Chr. mai este cunoscut de două ori pe teritoriul Daciei prin contrafaceri: în tezaurul de la Breaza – Lisa(jud. Brașov) – două piese identice, copiate prin turnare; într-un alt tezaur, de la Târgu-Ocna (jud. Bacău) – o combinație hibridă între aversul monedei lui Brutus și reversul unui denar din anul 75 a. Chr.

Aceste exemple sunt considerate de Octavian Iliescu probe decisive pentru teza că monedele de aur KOΣΩN reprezintă și ele o imitație hibridă – în cazul de față din aur – , realirată prin combinarea între două efigii despărțite în timp prin două decenii. Cum s-a mai remarcat,ambele imagini au cunoscut un proces de prelucrare în Dacia, fără îndoială chiar în capitala regală – îndeosebi imaginea pe revers, unde în exergă s-a înscris numele emitentului staterilor dacici: KOΣΩN.

În privința datării acestor emisiuni putem specifica:

– Datorită confundării lui Coson cu Cotiso se crede că monedele de tip coson au fost gravate în anii 31-30 a. Chr.

– Reprezentarea personajelor togate pe reversul monedei cu trimitere la denarul lui Brutus putea fi considerat un afront adus lui Octavian.

– Conform acestor împrejurări emiterea cosonilor trebuie să fie cât mai apropiată de baterea denarului lui Brutus. Acest lucru fiind susținut de prezența Imperator-ului C. Cassius incă în Asia.

– Sustinătorii fostului conducător Caesar și cei ai actualului rege Coson, erau într-o continuă contradicție, stare premergătoare razboiului. În anii 43-42 a. Chr. Brutus era conducătorul celor mai puternice armate din Macedonia, principalul dușman al lui Caesar iar Coson s-a raliat partidei anti-cezarienilor – opțiune neinspirată.

– O ultimă observație ar fi că numele KOΣΩN este în cazul nominativ. Există două ipoteze privind omiterea menționării calității de rege pe moneda KOΣΩN: fie nu fusese încă recunoscut ca rege, fie pentru a nu provoca aliatul roman.

În concluzie, Octavian Iliescu consideră că monedele de tip coson au fost bătute în scop militar. Acestea fiind folosite pentru plata unor trupe, ce urmau a-l sprijini pe regele Coson într-o viitoare luptă cu Roma.

III. Studierea acestui tezaur a dus la stabilirea sistemlui monetar și determinarea nominalului.

B. V. Head era de părere că nominalul emisiunilor KOΣΩN era un stater. Iar Bahrfeldt a precizat în 1911 că monedele de tip KOΣΩN sunt statere de aur,deținut de sistemul monetar și ponderal grec.

Atât B. Mitrea cât și C. Preda foloseau pentru acest tip de monede denumirea de aureus observând că flanul monedelor este subțire și lat ca al unui aureus sau denar roman.

Descoperirile de monde KOΣΩN în depozite de circa 1000 de piese fiecare ( în 1803, 1804; probabil și-n cel din 1996) arată că acestea au fost îngropate într-adins de teama ocupării cetății de către invadatorii romani; monedele din tezaurul regal au fost probabil împărțite în loturi și ascunse, în anul 106 ( dacă nu cumva încă din 102 când cetatea de la Grădiștea Muncelului fusese, pentru prima dată, ocupată de romani.). Nu știm câți cosoni se vor fi aflat în tezaurul descoperit in 1543 în râul Strei în care cei mai bătători la ochi (probabil cei mai numeroși) au fost Lysimachi.

Unele monede puteau fi chiar de dată foarte veche, strânse în tezaurul regal încă din timpul lui Dromichaites (contemporanul lui Lysimach); ele s-au transmis astfel, prin succesiune până la tatăl ( anonim) a lui Burebista și la Burebista însuși – care l-a dus cu el peste munți, în noua sa basileia (reședință) din Munții Orăștiei ( poate chiar la Sarmizegetusa). Existența unei cantității impresionante de lysimachi în tezaurul regal a inspirat probabil pe emitentul cosonilor să adopte, ca etalon ponderal, staterul târziu de tip Lysimach.

Capitolul IV

Clasificarea monedelor

Termenul de aquila a fost folosit în clasificarea cosonilor, datorită mesajului puternic transmis prin imprimarea pe avers a sceptrului și cununii iar pe revers a anumitor elemente care ne ajută să facem o clasificare a pieselor din lotul aflat la Muzeul Național de Istorie.

Toate piesele tezaurului descoperit la Târsa-Luncani redau pe avers aceeași imagine – acvila ținând o cunună în gheara dreaptă, iar pe revers – trei personaje togate mergând spre stânga; în câmpul stâng se află o monogramă. Exemplarele analizate (lotul păstrat la Muzeul Național de Istorie) ne-au permis, în funcție de maniera de redare a acvilei, determinarea unui număr de patru variante pentru avers. Astfel, putem distinge:

I. Acvila delicată – realizată în stil îngrijit, cu detalii fine în redarea penajului și a corpului; gâtul subțire, aplecat peste cunună, susține un cap mic, cu ciocul scurt și ascuțit; sub gheară, o perlină. Desenul liniilor armonioase prezintă o acvilă ce degajă o măreție calmă și senină.

II. Acvila masivă – cu aspect rigid, gâtul scurt, capul reliefat și ciocul ,,acvilin"; penajul ste redat prin șiruri de globule, iar aripa dreaptă este lipită de cunună. De remarcat ghearele puternice, care accentuează aspectul de ferocitate al acvilei.

III. Acvila înaltă – cu gâtul lung și puternic, ciocul ,,acvilin" și aripi lungi; în gheara dreaptă ține o cunună ovală. Acvila nu privește spre cunună, ci are capul îndreptat în sus; de la piciorul acvilei pornește oblic un șirag de globule, adesea estompat. Imaginea este realizată într-un stil sobru și mai schematic.

IV. Acvila scundă – dar de talie mai robustă, ținând în gheara dreaptă o cunună rotundă ornamentată cu perline mici; sub sceptru, o perlină.

Pentru revers distingem 2 variante, care se departajează în special prin monogramă și prin redarea diferită a fasciilor. Astfel:

Varianta I (revers) grupează monedele care au monograma compusă din mai multe litere (distingem A,B, P, H, O), iar fasciile sunt redate fără secure. Acestei variante de revers îi corespunde totdeauna prima variantă de avers, adică acvila delicată.

Varianta II (revers) cuprinde monedele care au o monogramă mai simplă, reprezintă prin litera B cu o terminație scurtă la bază sau după unii autori BA. Această variantă de revers se întâlnește pe celelalte trei categorii de avers – cele cu acvila masivă, acvila înaltă, acvila scundă.

Majoritatea monedelor se încadrează în prima variantă (acvila delicată), reprezentând 72,05 % din totalul tezaurului. Deși toate piesele prezintă un stil îngrijit și o stare excelentă de conservare, constatăm o mare variație în privința gramajului. Din tabelul nr.1 se poate observa că monedele primei variante (cele cu acvila delicată) se încadrează între 8,17 și 8,77 g (aceasta din urmă fiind piesa care atinge și cea mai mare greutate din lotul aflat la Muzeul Național de Istorie), greutatea medie fiind de 8,54 g. Greutatea totală a pieselor, clasificate în prima variantă (196 de exemplare), se ridică la 1675,38 g (1,675 kg).

Tabelul nr. 1