Refuzul SAU Sustragerea DE LA Prelevarea DE Mostre Biologice
CUPRINS
Introducere
Noul Cod penal (NCP) a adus o serie de modificări și noutăți față de legislația anterioară (vechiul Cod penal din 1968), printre modificări numărându-se și cele referitoare la domeniul rutier.
Astfel, dacă până la data de 1 februarie 2014 infracțiunile rutiere erau reglementate în OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a NCP, infracțiunile rutiere sunt reglementate în partea specială a NCP – Titlul VII, intitulat “Infracțiuni contra siguranței publice”, Cap. II – “Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice”, și anume în art. 334 – 341.
Dintre infracțiunile rutiere reglementate de NCP, în lucrarea de față ne-am propus să prezentăm infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice.
Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror normală desfășurare nu este posibilă fără ocrotirea securității circulației împotriva faptelor incriminate în prezentul articol.
Obiectul juridic special adiacent îl constituie acel mănunchi de relații care se formează în legătură cu aflarea adevărului privitor la existența și gradul alcoolemiei, precum și la administrarea probelor corespunzătoare.
Subiectul activ al acestei infracțiuni poate fi persoana care a condus, în fapt, autovehiculul sau tramvaiul pe drumurile publice, dar și instructorul auto aflat în procesul de instruire sau examinatorul aflat în timpul desfășurării probelor practice pentru obținerea permisului de conducere.
Latura obiectivă
Elementul material al acestei infracțiuni se poate realiza prin refuzul, împotrivirea sau sustragerea subiectului activ de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat.
Așadar, simplul refuz al subiectului activ de a da curs invitației organului de poliție, face ca dispozițiile art. 87, alin. 5, să fie incidente. Refuzul se poate manifesta și prin tergiversarea prezentării pentru recoltarea probelor biologice, dacă prin aceasta s-a ajuns la expirarea timpului înăuntrul căruia ar fi fost posibil să se efectueze examenul de laborator.
Prin împotrivirea sau sustragerea de la recoltarea probelor biologice se înțelege orice manifestare, activă sau pasivă, prin care făptuitorul, uzând de varii mijloace, zădărnicește prelevarea probelor (de sânge, urină), menite a stabili realitatea, pe cale științifică, cu privire la starea psiho-fizică a acestuia pe timpul conducerii autovehiculului sau tramvaiului, ori în timpul procesului de instruire sau examinare.
Asemenea modalități se pot realiza și prin fuga de sub supravegherea persoanelor abilitate, ori distrugerea sau substituirea recipienților cu probe biologice după ce s-a supus testului, ori prin invocarea unor împrejurări de fapte lipsite de temei.
Condiția pentru ca refuzul să aibă semnificație juridică, se susține cu deplin temei în doctrină și jurisprudență, este ca manifestarea obstrucționistă să fie precedată, obligatoriu, de cererea adresată făptuitorului de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat. În lipsa somației, nu ne aflăm în prezența infracțiunii deoarece individul nu are obligația de a se supune din propria inițiativă testului sau recoltării probelor biologice, așa cum nu are obligația de a se autodenunța.
Dacă cel suspectat de a fi consumat alcool ori produse stupefiante refuză justificat recoltarea probelor de sânge, dar cere organului de poliție să-l însoțească la cea mai apropiată unitate medicală pentru ridicarea altor probe biologice în vederea stabilirii existenței sau inexistenței alcoolemiei, sau care să dovedească sau să infirme consumul de substanțe stupefiante, conținutul infracțiunii nu este realizat. De exemplu, în cazul celor care suferă de hemofilie.
Acțiunea subiectului activ al acestei infracțiuni are ca rezultat crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite. Acest rezultat se produce în momentul în care subiectul activ nu dă curs invitației de a se supune testului sau recoltării probelor biologice.
Latura subiectivă
Această infracțiune se săvârșește sub aspectul laturii subiective cu vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte.
Pentru realizarea elementului subiectiv este necesar ca făptuitorul să-și dea seama că se sustrage de la testare sau recoltarea probelor biologice cu privire la care a fost legal somat și că prin refuzul său de da urmare acestei dispoziții, crează un pericol pentru securitatea circulației, împiedicând totodată stabilirea adevărului cu privire la starea sa psiho-fizică, rezultat pe care îl urmărește sau a cărui producere îl acceptă..
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra siguranței circulației pe drumurile publice
Codul penal constituie singura lege penală din România, adică singura lege care conține numai dispoziții cu caracter penal, reprezentând în acest fel legea penală generală a sistemului nostru de drept. El cuprinde atât normele generale referitoare la râspunderea penală, cât și descrierea principalelor fapte incriminate și sancționate de lege. Codul penal nu a cuprins și nu cuprinde nici acum toate dispozițiile cu caracter penal în vigoare pe teritoriul țării noastre. O asemenea soluție nu ar fi fost deloc viabilă din mai multe considerente. În primul rând, cuprinderea într-o singură lege a tuturor dispozițiilor cu caracter penal din legile speciale, foarte numeroase, ar fi dus la elaborarea unui cod penal extrem de voluminos și greu de mânuit. În al doilea rând, multe dintre dispozițiile cu caracter penal din legile speciale sunt supuse modificărilor mai b#%l!^+a?dese, ceea ce ar fi presupus modificarea de fiecare dată a întregului cod. Or, modificarea frecventă a unei lucrări de o asemenea anvergură (de pildă, numerotarea textelor, asezarea lor în capitole, secțiuni etc.) ar fi fost extrem de greoaie și ar fi frânat buna cunoastere și aplicare a legii penale. În sfârsit, un alt argument este și faptul că nu toate dispozițiile penale interesează și au incidență în realitatea obiectivă în egală măsură.
Din aceste considerente nu s-a adoptat soluția cuprinderii tuturor dispozițiilor cu caracter penal într-o singură lucrare legislativă, aceasta fiind orientarea tuturor sistemelor de drept contemporane. Totusi, Codul penal rămâne singura lege penală, celelalte legi speciale având caracter nepenal, ceea ce presupune că ele nu conțin doar dispoziții penale, ci, dimpotrivă, ca regulă conțin dispoziții nepenale, iar doar ca excepție conțin și unele reglementări cu caracter penal.
Existând prevederi legale penale atât în legea penală generală, cât și în legi speciale nepenale, se pune problema raportului dintre aceste dispoziții cu caracter penal. Codul penal cuprinde o parte generală în care sunt reglementate instituții comune și generale referitoare la infracțiune, la stabilirea răspunderii penale și la aplicarea pedepselor. În această parte sunt reglementate asemenea instituții cum ar fi: aplicarea legii penale în timp și spațiu, tentativa, participația, pluralitatea de infracțiuni, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei și multe altele. Acestea îsi găsesc aplicare pentru toate infracțiunile, indiferent dacă sunt prevăzute în partea specială a codului sau în alte legi speciale nepenale.
De asemenea, Codul penal cuprinde și o parte specială în care sunt reglementate principalele infracțiuni cu caracter oarecum mai general și mai b#%l!^+a?statornic. Aceste dispoziții, în măsura în care sunt compatibile, se vor aplica și ele infracțiunilor prevăzute în legi speciale. Astfel de prevederi ale Codului penal sunt: infracțiunea de tăinuire, de favorizare a infractorului, de omisiune a sesizării sau înstiințării organului judiciar etc. De exemplu, tăinuirea va fi sancționată atât în ipoteza în care bunul tăinuit provine din săvârsirea unei infracțiuni reglementate de Cod, cât și atunci când provine din încălcarea unei dispoziții cu caracter penal prevăzute într-o lege specială.
Se observă asadar cum Codul penal este o lege penală generală, care se aplică în toate ipotezele în care o lege specială nu dispune altfel. Acest caracter este consacrat expres de art. 362 care prevede că dispozițiile din partea generală a acestei legi penale se aplică și faptelor sancționate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel. Incriminările din legile speciale sunt deci subordonate prevederilor din partea generală a Codului penal numai în măsura în care aceste legi speciale nu prevăd alte reglementări derogatorii. Aceasta înseamnă că legislația noastră permite nu numai existența unor dispoziții penale în afara unui cod penal, dar și posibilitatea ca acestea să deroge de la el.
Cele mai multe dispoziții penale din legile speciale nu cuprind decât rareori derogări de la partea generală. Derogările privesc mai ales partea specială, legile speciale prevăzând alte incriminări decât cele cuprinse în Codul penal. Nu vor avea caracter penal acele dispoziții care doar amintesc faptul că nerespectarea dispozițiilor legii speciale, în măsura în care constituie infracțiune, se va pedepsi potrivit Codului penal, deoarece o asemenea prevedere ar fi putut să lipsească din moment ce Codul penal este lege penală cu aplicare generală ori de câte ori legea specială nu dispune altfel. Vor avea însă caracter penal acele dispoziții din legi speciale nepenale care, după ce descrie fapta incriminată, face trimitere la limitele de pedeapsă prevăzute de Cod pentru o anumită înfracțiune. Iar asta deoarece legea specială prevede un delict nou, distinct, doar că, din motive de tehnică legislativă, pentru a nu se repeta, legiuitorul face trimitere la o altă lege cu privire la un anumit aspect (care poate fi și altul, nu doar pedeapsa). Asadar Codul penal și legile speciale nepenale dar care conțin dispoziții cu caracter penal, nu se contrazic ci se complinesc.
Primele reglementări privind circulația rutieră au apărut în România cu b#%l!^+a?două secole în urmă. La 30 martie 1968 apare Legea pentru drumuri în cuprinsul căreia se făcea și o împărțire a drumurilor pe categorii și se dădeau indicații cu privire la construcția și întreținerea acestora. Prin lege era prevăzută reglementarea circulației de către poliție. La finele lunii februarie a anului 1886 a apărut un Regulament asupra birjelor și circularea lor în Focsani precum și un Regulament asupra circulației pe străzi și trotuare. La sfârsitul secolului XIX, asa cum scria presa vremii, circulația publică în Bucuresti s-a intensificat mult, birje în viteză străbăteau străzile în toate direcțiile. Pentru a diminua pericolul de accidente care sporea și el, prefecții emiteau des circulare prin care birjarii erau obligați să circule în oras „în trapul cailor”, iar „sergenții de stradă” trebuiau să oprească și să aresteze pe orice contravenient. Asa cum rezultă însă dintr-un articol al ziarului „Universul” din 13 iulie 1891 circularele nu se aplicau decât în cazul unor accidente grave.
Începutul secolului XX aduce cu el Regulamentul poliției rulajului și a circulației pe căile publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 211 din 19 decembrie 1906. În 1904 se înființează Automobilul Club Român, iar în 1908 are loc primul examen de conducere auto în urma căruia se înmâna „brevetul” de conducător auto. Dar primul cod rutier apare în 11 octombrie 1913 – Regulamentul pentru circulația autovehiculelor. Acesta prevedea, pentru prima dată, obligația permisului de conducere și condițiile tehnice minimale pe care trebuia să le îndeplinească un autoturism cu tracțiune mecanică pentru a putea circula pe drumurile publice. Conducătorul auto era obligat ca înainte de a pleca în cursă să verifice starea tehnică a autovehiculului și să se asigure că masina e în stare tehnică bună. În caz de accident soferul era obligat să se oprească și să dea ajutor, apoi să se prezinte la cel mai apropiat oficiu de poliție. Nerprească și să aresteze pe orice contravenient. Asa cum rezultă însă dintr-un articol al ziarului „Universul” din 13 iulie 1891 circularele nu se aplicau decât în cazul unor accidente grave.
Începutul secolului XX aduce cu el Regulamentul poliției rulajului și a circulației pe căile publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 211 din 19 decembrie 1906. În 1904 se înființează Automobilul Club Român, iar în 1908 are loc primul examen de conducere auto în urma căruia se înmâna „brevetul” de conducător auto. Dar primul cod rutier apare în 11 octombrie 1913 – Regulamentul pentru circulația autovehiculelor. Acesta prevedea, pentru prima dată, obligația permisului de conducere și condițiile tehnice minimale pe care trebuia să le îndeplinească un autoturism cu tracțiune mecanică pentru a putea circula pe drumurile publice. Conducătorul auto era obligat ca înainte de a pleca în cursă să verifice starea tehnică a autovehiculului și să se asigure că masina e în stare tehnică bună. În caz de accident soferul era obligat să se oprească și să dea ajutor, apoi să se prezinte la cel mai apropiat oficiu de poliție. Nerespectarea b#%l!^+a?acestor dispoziții se sancționau potrivit legilor penale. Nu se inventase fuga de la locul accidentului și nici sustragerea de la recoltarea probelor biologice.
Până în 1929 România s-a aflat sub imperiul a cinci legi diferite. În acel an, ca urmare a aderării țării noastre la Convenția internațională pentru circulația autovehiculelor s-a produs o unificare legislativă, prin Legea nr. 213 asupra circulației pe drumurile publice. Legea era structurată pe nouă capitole, dintre care unul se intitula „Infracțiuni și pedepse”. Legea prevedea sancțiunea amenzii pentru alte abateri decât cele prevăzute în Codul penal. De asemenea se sancționa omisiunea de ajutor, când un conducător de vehicul trece pe lângă locul unui accident și, solicitat de către autorități, refuză să oprească, precum și părăsirea locului accidentului. Legea sancționa conducerea fără permis și încredințarea automobilului unei persoane fără permis. Se prevedeau și dispoziții privind starea tehnică, obligația controlului periodic și obligația de a menține automobilul în stare bună de funcționare.
Noi reglementări au loc în anul 1931 și 1947, legi care au păstrat în mare parte prevederile legii din 1929. Capitolul privitor la infracțiuni nu a suferit o diminuare ci, dimpotrivă, au crescut numărul infracțiunilor incriminate. În 1949, prin Decretul nr. 296 au fost abrogate toate actele normative anterioare, dar acest decret a preluat multe din dispozițiile de dinaintea lui, adoptând și unele noi:
– conducerea unui autovehicul cu număr de înmatriculare fals, conducerea în stare de ebrietate,
– neprezentarea autovehiculului la verificare și altele. Au urmat alte acte normative în domeniu: Decretul nr. 143 din anul 1952 și Decretul nr. 418 din 1958. Acesta din urmă introducea unele infracțiuni noi: b#%l!^+a?
– baterea în fals a numărului de motor, încercarea de a înscrie în circulație un autoturism cu număr de motor bătut în fals, punerea în circulație a unui autovehicul neînscris în circulație, repararea unui autovehicul în urma unui accident fără a anunța în prealabil organele de miliție, și altele. În 1962 intră în vigoare
Decretul nr. 832 și Instrucțiunile de aplicare a acestui decret, aprobate prin H.C.M. nr. 1107, acte normative care păstrau toate incriminările anterioare și adăugau câteva reguli mai severe cu privire la parametrii tehnici au autoturismului.
În sfârsit ajungem la Decretul nr. 328 din 1966 precum și Regulamentul de aplicare a acestui decret, aprobat prin H.C.M. nr. 772, care a constituit, e drept, cu numeroase modificări, Codul rutier al României până la adoptarea Ordonanței de Urgență nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice.
Până la Ordonanța de Urgență 195/2002 legislația rutieră era constituită din Decretul nr. 328 din 1966 privind circulația pe drumurile publice, act normativ care, în tot acest timp, a semnificat Codul rutier al țării noastre, e drept, cu numeroase modificări și completări.
În 12 decembrie 2002 este emisă Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195 privind circulația pe drumurile publice, care abrogă expres decretul menționat înainte, constituind astfel noul Cod rutier al României, în vigoare de la data de 1 februarie 2003. Ordonanța este aprobată, pentru prima oară, cu modificări, prin Legea nr. 49 din 8 martie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 195/2002, care dispune și republicarea.
De atunci și până în prezent ordonanța a suferit foarte multe modificări:
modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.63/2006, publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I, nr.792/20.09.2006;
aprobată prin Legea nr.6/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.30/17.01.2007;
modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr.69/28.06.2007 b#%l!^+a?
art.111 modificat prin O.U.G. nr.146/2008 – M.Of., Partea I, nr.754/07.11.2008
modificată prin O.U.G.- nr.9/2009 – M.Of.,Partea I, nr.126/02.03.2009
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.54/23.06.2010 privind unele masuri pentru combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.421/23.06.2010
Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (art.X), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 – a intrat în vigoare la pe 26 noiembrie 2010
Ordonanța Guvernului nr.5/2011 pentru aprobarea unor reglementari privind creșterea siguranței rutiere și destinația sumelor încasate de catre personalul împuternicit cu atribuții de inspecție și control în urma aplicării sancțiunilor contravenționale specifice activității de transport rutier, aprobată prin Legea nr. 161/11 iulie 2011
Legea nr.203 din 9 noiembrie 2012 pentru modificarea și completarea
Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 195/2002 privind circulatia pe b#%l!^+a?drumurile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.760 din 12 noiembrie 2012 – a intrat în vigoare pe 19.01.2013
În accepțiunea cea mai generală a termenului, infracțiunea este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancțiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a relațiilor de apărare socială.
Răspunderea penală, alături de infracțiune și pedeapsă reprezintă unul dintre cei trei piloni ai dreptului penal în general, și, deci, ai oricărei dispoziții cu caracter penal. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, fiind o consecință a nesocotirii normei juridice penale. De ea depinde însăsi realizarea ordinii de drept în general, și a ordinii de drept penal în special.
Pentru a exista răspundere penală trebuie să existe o infracțiune. Infracțiunea ca unic temei al răspunderii penale este unul din principiile fundamentale ale acesteia, consacrat expres de art. 15 C. pen., și presupune săvârsirea unei infracțiuni (a laturii sale obiective), cu vinovăția cerută de lege și care prezintă pericolul social concret al unei infracțiuni. Dar pentru a exista infracțiune, aceasta trebuie să fie prevăzută de legea penală ori de o dispoziție cu caracter penal. Este un alt principiu fundamental care o cârmuiește dreptul penal, principiul legalității răspunderii penale (nullum crimen sine lege).
Din aceste considerente O.U.G. nr. 195/2002 dispune în art. 84 că nerespectarea dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice, care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, atrage răspunderea penală și se sancționează potrivit prezentei ordonanțe de urgență. Dispoziția se pune de acord cu principiile răspunderii penale arătate mai înainte. Astfel, se respectă b#%l!^+a?principiul legalității, arătând că trebuie să se încalce o dispoziție privind circulația pe drumurile publice, deci prevăzută de ordonanță, dar și principiul infracțiunii ca unic temei al răspunderii penale, căci fapta trebuie să întrunească elementele constitutive ale unei infracțiuni (fără îndoială atât în ceea ce priveste latura obiectivă, cât și latura subiectivă).
S-ar putea pune problema dacă o astfel de prevedere era necesară, din moment ce răspunderea penală care întrunește toate condițiile principiilor menționate mai înainte, este o instituție de drept penal cu caracter general, deci cu aplicabilitate ori de câte ori există infracțiune, fie în baza Codului penal, fie în baza unei legi speciale nepenale. Soluția pare întemeiată, întrucât art. 84 atenționează că infracțiunile din acest act normativ se sancționează cu pedepsele prevăzute de el. Or, pedepsele ordonanței nu mai au caracter general.
Infracțiunile rutiere cele mai des întâlnite sunt cele care privesc într-o anumită măsură accidentele rutiere. Nu atât numeric ele reprezintă un mare pericol, cât mai ales datorită consecințelor dezastruoase pe care le produc. Accidentele de circulație figurează printre primele trei cauze de deces, după bolile cardiovasculare și cancer, afectând în principal grupele tinere ale populației. De asemenea ele provoacă peste 80% dintre accidentele care au ca rezultat invaliditatea. După studiile O.M.S. rezultă că șansele de a muri prin accidente de circulație sunt, pentru grupa activă de populație, de 3 ori mai mari decât prin alte boli, că din totalul accidentelor, cele de circulație ocupă 50%, iar în cadrul grupei de 20-30 de ani ele reprezintă 2/3 din totalul accidentelor mortale și 1/3 din cauzele mortalității generale.
În analiza cauzelor accidentelor de trafic rutier, cei mai importanți factori sunt vehiculul, drumul și omul.
Autovehiculul reprezintă o cauză de accident rutier datorită defecțiunilor tehnice pe care le poate avea. Deși accidentele datorate deficiențelor tehnice nu au o pondere ridicată, ele sunt considerate grave datorită consecințelor tragice pe care, mai întotdeauna, le produc.
Drumul constituie o cauză de accidente prin copacii sau alte obstacole de pe marginea soselelor, deoarece, atunci când autovehiculul părăseste drumul, accidentul se produce prin impactul cu acel obstacol, prin iluminarea și semnalizarea necorespunzătoare, prin pavajul care trebuie făcut în asa fel încât b#%l!^+a?să împiedice derapajul, prin terasamentul fragmentat etc.
Dar cel mai responsabil este factorul uman, vinovat de producerea a cca. 90% din accidentele rutiere. Cauzele frecvente ale accidentelor care privesc factorul uman sunt: viteza, fiind cauza cu ponderea cea mai ridicată, neatenția, oboseala – este invocată în 10-20% din accidentele grave, conducerea sub înfluența alcoolului, depăsirile neregulamentare, nerespectarea semaforului, neacordarea priorității la trecerile de pietoni, nesemnalizarea la schimbarea direcției de mers, traversarea drumului public prin locuri nepermise sau/și fără asigurarea la traversare etc.
Accidentele produc adevărate tragedii în cadrul relațiilor sociale, de aici necesitatea de a lupta împotriva lor. Această „luptă” se asigură prin măsuri de prevenire si combatere a accidentelor rutiere, iar atunci când acestea nu au putut fi evitate, prin înlăturarea sau reducerea maximă a efectelor pe care le-au generat. Unul din mijloacele de prevenire, poate cel mai eficient si mai la îndemână, este si incriminarea pe cale legislativă a conduitelor care pun în pericol relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice.
b#%l!^+a?
Capitolul II. Generalități privind dispozițiile Codului penal în vigoare în raport cu cele din legea anterioară în legătură cu infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice
b#%l!^+a?
Progresul înregistrat de domeniul transportului auto, înmulțirea semnificativă a numărului de autovehicule au influențat într-o manieră reală accentuarea ideilor, a eforturilor pentru a se asigura siguranța traficului rutier. Aceste activități sunt necesare întrucât numărul accidentelor este relativ apropiat cu creșterea indicelui de motorizare al autovehiculelor, cu dezvoltarea performanțelor autovehiculelor, în principiu a vitezei de deplasare, aspect care este esențial în cauzele accidentelor rutiere.
Periculozitatea deosebită a accidentelor rutiere este reliefată de faptul că, la ora actuală, din totalul deceselornși al rănilor ce au caracter involuntar, violent, mai mult de 30 % provin din evenimente auto, peste care se suprapun prejudiciile însemnate ce sunt provocate de acest tip de întâmplări nefericite.
În România, circulația autovehiculelor pe drumurile publice este reglementată prin intermediul H.G. nr.1391/2006 modificată prin H.G. nr.480/2013. Acest regulament este completat de dispozițiile din titlul VII, cap.II, art.334-341 din noul Cod penal care prevăd faptele ce pot constitui infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice (punerea în circulație sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, conducerea unui vehicul fără permis de conducere, conducerea unui vehicul sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe, refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia, împiedicarea sau îngreunarea circulației pe drumurile publice, nerespectarea atribuțiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparațiilor, efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public).
Legiuitorul a cuprins în sfera faptelor ce pot face obiectul cercetării penale activitățile foarte grave, care reprezintă adesea urmările obligației de a conduce un autovehicul în stare de inconstiență, depășirile neregulamentare, nerespectarea limitelor legale de viteză, conducerea sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor, manifestarea violentă la volan etc.
Dacă până la data de 1 februarie 2014 infracțiunile rutiere erau reglementate în OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicata, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 b#%l!^+a?februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a NCP, infracțiunile rutiere sunt reglementate în partea specială a NCP – Titlul VII, intitulat “Infracțiuni contra siguranței publice”, Cap. ÎI – “Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice”, și anume în art. 334 – 341.
Spre deosebire de reglementarea anterioară – OUG nr. 195/2002 –, care cuprindea reglementarea a două fapte (infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, precum și pe cea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice) supuse analizei noastre într-un singur articol, în speță în art. 87 (articol abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012), NCP reglementează distinct cele două fapte în art. 336 și 337.
Conținutul legal al infracțiunilor de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului și refuzul sau sustragerea de la recoltarea probelor biologice a fost îmbunătățit ținând seama și de observațiile Institutului Național de Medicină Legală, cât și de alte modificări determinate, mai ales, de realizarea unor corelări cu alte incriminări cuprinse în NCP.
Potrivit art. 337 din NCP, constituie infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani.
Spre deosebire de reglementarea anterioară – OUG nr. 195/2002 –, care prevedea pentru infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe b#%l!^+a?psihoactive pedeapsa cu închisoare de la doi la șapte ani, observăm că NCP reduce pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea respectivă, aceasta fiind închisoare de la unu la cinci ani.
Reținem și că, potrivit art. 103 alin. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002, suspendarea exercitării dreptului de a conduce autovehicule se dispune pentru o perioadă de 90 de zile când fapta conducătorului de autovehicul sau tramvai a fost urmărită ca infracțiune la regimul circulației pe drumurile publice (…) și instanță de judecată sau procurorul a dispus clasarea, renunțarea la urmărirea penală, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pentru regulă de circulație încălcată OUG nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitării dreptului de a conduce.
Anularea permisului de conducere se dispune și în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracțiunile prevăzute la art. 336 și art. 337 din NCP, conform art. 114 alin. 1 lit. b din OUG nr. 195/2002.
În Titlul III, Capitolul II din noul Cod penal – partea generală, în dispozițiile art. 61-64 este cuprins regimul juridic penal al pedepsei principale a amenzii, care cunoaște, odată cu intrarea în vigoare la data de 1 februarie 2014 a noului Cod penal și a Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, un regim de reglementare sensibil diferențiat față de dispozițiile legislației penale anterioare.
Instituția pedepsei amenzii a fost reformată în mod substanțial. În primul rând, aceasta beneficiază de o sferă de aplicare lărgită față de Codul penal anterior, prin creșterea numărului infracțiunilor și a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică sau ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.
Dispozițiile art. 61 NCP reproduc numai în parte pe cele din art. 63 Codul b#%l!^+a?penal din 1969.
Art. 61 NCP Stabilirea amenzii:
(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.
(2) Cuantumul amenzii se stabilește prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile și 400 de zile.
(3) Instanța stabilește numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.
(4) Limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între:
a) 60 și 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită numai pedeapsa amenzii;
b) 120 și 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;
c) 180 și 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
(5) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime.
(6) Fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. (4) și alin. (5)”.
Ambele texte definesc pedeapsa amenzii ca suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului, ambele prevăd drept criteriu de individualizare a cuantumului amenzii existența îndatoririlor condamnatului față de persoanele aflate în întreținerea sa.
Stabilirea amenzii se face, spre deosebire de Codul penal din 1969, printr-un sistem nou, denumit sistemul zilelor-amendă, care se regăsește și în legislațiile finlandeză, suedeză, germană, austriacă etc.
Sistemul zilelor-amendă va permite o individualizare judiciară adecvată, prin posiblitatea aplicării amenzii ce însoțește pedeapsa închisorii, dar și prin creșterea numărului de infracțiuni pentru care poate fi aplicată această pedeapsă: spre exemplu, violarea de domiciliu (atât în varianta tip, cât și în cea agravată) – art. 224 NCP, lovirea sau alte violențe – art. 193 NCP, furtul – art. 228 NCP.
Potrivit acestui sistem, amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei sume de bani, ci sub forma unui număr de zile-amendă, iar suma corespunzătoare unei zile-amendă urmează să fie stabilită de instanță între anumite limite prevăzute de lege.
Cuantumul amenzii se stabilește prin înmulțirea sumei corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă.
Prin mecanismul de determinare a cuantumului se asigură o mai bună individualizare a pedepsei aplicate, atât sub aspectul proporționalității, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât și sub cel al eficienței, prin determinarea valorii unei zile-amendă, ținând seama de obligațiile patrimoniale ale condamnatului.
Instanța va stabili, așadar, cuantumul amenzii care se va aplica unui inculpat prin înmulțirea celor două variabile: cuantumul zilei-amendă și numărul zilelor-amendă. Valoarea unei zile-amendă este determinată având în vedere persoana inculpatului, în așa fel încât amenda stabilită să fie percepută de către inculpat și de către societate ca o sancțiune veritabilă, dar în același timp să nu îl pună pe inculpat în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile legale de întreținere. b#%l!^+a?
Sistemul zilelor-amendă a fost propus în doctrină tocmai pe considerentul că permite o individualizare mai bună a sancțiunii amenzii, potrivit cu criteriile generale și speciale de individualizare a sancțiunii și cu situația economică a condamnatului.
Numărul zilelor-amendă va fi determinat prin utilizarea criteriilor de individualizare prevăzute în art. 74 NCP, în cadrul limitelor speciale prevăzute de alin. 4 al art. 61 NCP. Spre exemplu, pentru săvârșirea unei infracțiuni de lovire sau alte violențe, prevăzute de art. 193 alin. 1 NCP cu închisoare de la trei luni la doi ani sau cu amendă, limitele speciale ale pedepsei amenzii sunt – conform art. 61 alin. 4 lit. b) NCP – 120 și 240 zile-amendă. În cazul unui infractor primar care realizează salariul minim pe economie, având în întreținere un minor, instanța se poate îndrepta spre minimul special atât al numărului zilelor-amendă, cât și spre minimul general pentru cuantumul zilei-amendă, putând aplica o amendă în cuantum de 1200 de lei (10 lei x 120 de zile-amendă).
Un (alt) element de noutate se referă la introducerea posibilității de a aplica amenda cumulativ cu pedeapsa închisorii, când prin infracțiunea săvârșită subiectul a urmărit obținerea unui folos patrimonial. Potrivit art. 61 alin. 5 NCP, ”Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot majora cu o treime”.
Limitele generale ale pedepsei amenzii se situează între 300 și 200.000 de lei, reprezentând o majorare semnificativă față de limitele generale prevăzute în Codul penal din 1969. Deși legiuitorul nu a mai prevăzut o dispoziție similară cu cea cuprinsă în art. 63 alin. 4 din Codul penal din 1969, interdicția de a depăși limitele generale ale pedepsei a fost consfințită la nivel de principiu în art. 2 alin. 3 NCP.
Conform art. 61 alin. 6 NCP, fracțiile stabilite de lege pentru cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei se aplică limitelor speciale ale zilelor-amendă prevăzute în alin. 4 și alin. 5 ale art. 61 NCP.
În cazul faptelor penale comise sub imperiul Codului penal din 1969, aflate în curs de judecată, se pot distinge următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:
pedeapsa amenzii este prevăzută pentru respectiva infracțiune în ambele legi și instanța optează pentru aplicarea ei; în acest caz, instanța va compara cuantumul amenzii obținut în urma aplicării mecanismelor de individualizare prevăzute de cele două legi penale, precum și regimul sancționator al pedepsei amenzii. S-a arătat că legea penală nu poate fi determinată în două etape – mai întâi, pentru cuantumul pedepsei și, ulterior, pentru regimul sancționator – deoarece aceste două elemente nu sunt independente, privind aceeași instituție. Limitele între care poate fi aplicată pedeapsa amenzii sunt mai ridicate în noul Cod penal. De asemenea, tot noul Cod penal stabilește și obligația instanței de a înlocui amenda penală neexecutată din motive imputabile cu pedeapsa închisorii. Având în vedere aceste două aspecte, legea penală mai favorabilă va fi, în principiu, Codul penal din 1969.
pedeapsa amenzii este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii numai în noul Cod penal, iar instanța optează pentru aplicarea pedepsei amenzii; în această situație, legea penală nouă este mai favorabilă, deoarece este legea care permite instanței aplicarea amenzii penale.
Legea de punere în aplicare a noului Cod penal nr. 187/2012 prevede în art. 13 alin. 1, că ”în cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) și (4) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referință pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, cuantumul de referință pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) și (4) din Codul penal, fiind de 2.000 lei.
În practica judiciară existentă de la intrarea în vigoare a noului Cod penal, s-au pronunțat hotărâri judecătorești ce au stabilit un cuantum variat al amenzilor penale.
Astfel, cu titlu exemplificativ, cu privire la săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul sub influența alcoolului sau a altor substanțe, prevăzută de art. 336 alin.1 teza I NCP – cu privire la care s-au pronunțat până în prezent soluții mai numeroase – într-o speță, cu aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. 10 NCPP, instanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa amenzii penale, stabilind cuantumul unei zile amendă, conform art. 61 alin. 2 NCP la suma de 20 lei, iar conform art. 61 alin. 4 lit. c NCP, raportat la art. 61 alin. 6 NCP, un număr de 140 zile-amendă și, în consecință, la pedeapsa de 2.800 lei amendă penală.Într-o altă speță, cu privire la o aceeași faptă penală și cu aplicarea acelorași dispoziții privind recunoaștereaînvinuirii, instanța l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa amenzii penale, stabilind cuantumul unei zile amendă la suma de 20 lei și un număr de 135 zile-amendă și în consecință, la pedeapsa de 2.700 lei amendă penală. În același sens, instanța l-a condamnat pe inculpat la o pedeapsă de 3.500 lei amendă penală (140 zile-amendă x 25 lei/zi) sau la o pedeapsă de 2.400 lei amendă penală (160 zile-amendă x 15 lei/zi).
Într-o altă soluție, tot cu aplicarea dispozițiilorart. 396 alin. 10 NCPP, condamnă pe inculpat la pedeapsa amenzii penale, stabilește cuantumul unei zile amendă la suma de 15 lei, un număr de 135 zile-amendă și deci pedeapsa de 2.025 lei amendă penală[18] ori condamnă pe inculpat la pedeapsa de 9.000 lei amendă, cuantum stabilit prin înmulțirea a 150 de zile-amendă cu suma de 60 lei, corespunzătoare fiecarei zile-amendă.
Pentru săvârșirea infracțiunii de refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice, prevăzută de art. 337 alin. 1 NCP, cu aplicarea dispozițiilor privind recunoașterea învinuirii, condamnă pe inculpat la pedeapsa amenzii de 50 de zile-amendă, stabilește cuantumul sumei corespunzătoare unei zile amendă la 100 lei, în final inculpatul urmând a achita amenda penală în cuantum de 5.000 lei.
Pentru infracțiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323, teza a II-a NCP, condamnă pe inculpat, la pedeapsa de 120 zile-amendă a câte 20 lei amendă/zi, conform art. 61 alin. 4 litera b NCP.
Noul Cod penal prevede în art. 62 regimul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii.
Art. 62 NCP Amenda care însoțește pedeapsa închisorii:
”(1) Dacă prin infracțiunea săvârșită s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica și pedeapsa amenzii.
(2) Limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute în art. 61 alin. (4) lit. b) și lit. c) se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare ori agravare a pedepsei.
(3) La stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ține seama de valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit”.
Dispozițiile art. 62 NCP nu au corespondent în Codul penal din 1969, care nu prevedea posibilitatea aplicări amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii, ci numai alternativ cu aceasta. Aplicarea pedepsei amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii era prevăzută de Codul penal din 1936 și a fost în vigoare până în anul 1954, când textul art. 52, ce prevedea că amenda corecțională se aplică singură sau pe lângă altă pedeapsă, a suferit modificări, eliminându-se posibilitatea aplicării amenzii pe lângă altă pedeapsă.
Noul Cod penal reintroduce, după modelul Codului penal francez din 1994, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă pedeapsa închisorii, însă numai în cazul infracțiunilor prin comiterea cărora s-a urmărit obținerea unui folos patrimonial. S-a apreciat deci ca necesară punerea la dispoziția instanței a unui mijloc adecvat de reacție antiinfracțională și de combatere mai eficientă a așa-numitei criminalități achizitive, a faptelor penale comise în scop de înavuțire.
Nu este necesar ca folosul material să fi fost efectiv obținut, legea penală impunând doar condiția ca făptuitorul să fi urmărit obținerea folosului.
Dispozițiile privind amenda care însoțește pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracțiunilor săvârșite anterior intrării în vigoare a noului Cod penal și nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.
Prin excepție de la prevederile art. 61 alin. 6 NCP, în cazul în care amenda însoțește pedeapsa închisorii, limitele speciale ale zilelor-amendă se determină în raport cu pedeapsa stabilită de instanță și nu vor fi reduse sau majorate conform cauzelor de agravare sau atenuare a răspunderii (art. 62 alin. 2 NCP). Exemplificativ, în cazul săvârșirii unei tentative la infracțiunea de furt, prevăzută de art. 228 alin. 1 NCP, cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, pentru care instanța stabilește o pedeapsă de 1 an închisoare, limitele speciale ale zilelor-amendă, între care poate fi individualizată amenda penală, sunt cele prevăzute în art. 61 alin. 4 lit. b) NCP – 120 și 240 de zile-amendă – raportarea realizându-se la durata pedepsei stabilită de instanță, fără a aplica și acestora din urmă reducerea la jumătate prevăzută de art. 33 alin. 2 NCP.
Capitolul III. Elemente preexistente
Noțiunea generală de infracțiune ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenții sau abateri disciplinare.
G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecții asupra conceptului de infracțiune” consideră că această noțiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită infracțiune. Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.”
Noțiunea de infracțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care semnifică spargere, frângere. In „Droit penal general” a lui J. Prandel se arată, că prin infracțiune se înțelege „orice acțiune sau omisiune pe care societatea o interzice sau amenințarea unei pedepse”.
Dacă legislația penală burgheză nu se ocupă de infracțiune, în schimb doctrina penală burgheză îi dă o atenție suficientă. „Toți autorii, toate tratatele de drept penal burghez încearcă să dea definiția infracțiunii ca noțiune generală” . F. Liszt afirmă că infracțiunea este „acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă”. După Garraud infracțiunea este „o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune”. Vouin și Leute susțin că infracțiunea este „un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului”. Iar I. Tanoviceanu precizează următoarele când dă definiția infracțiunii. „Infracțiunea este acțiunea sau inacțiunea, care fiind socotită doloroasă sau culpoasă, legiutorul a sancționat-o penalicește.”
Prin noțiunea de structură a conținutului infracțiunii se înțelege modul în care se grupează în cadrul conținutului infracțiunii diferitele elemente care alcătuiesc acest conținut și raporturile care se stabilesc între acestea. Această structură este menită să determine condițiile care sunt obligatorii pentru conținutul oricărei infracțiuni și care ar putea să lipsească, care sunt determinante pentru existența infracțiunii, adică cele determinante pentru existența infracțiunii. Structura conținutului infracțiunii are în vedere următoarele elemente: obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul, timpul săvârșirii infracțiunii și actul de conduită cu cele două laturi (latura subiectivă și latura obiectivă).
Condițiile necesare alcătuirii diferitelor conținuturi de infracțiuni pot fi astfel clasificate:
1. după factorii la care se referă vorbim despre condiții referitoare la actul de conduită, la obiectul infracțiunii, la subiecții infracțiunii, la locul și timpul săvârșirii infracțiunii. Această clasificare este cea care stă la baza distincției între conținutul juridic și conținutul constitutiv al infracțiunii.
2. după importanța pe care le au pentru existența infracțiunii facem distincția între condiții esențiale (numite și constitutive) și accidentale (circumstanțiale). Condițiile care formează conținutul infracțiunii în configurația de bază poartă denumirea de condiții esențiale sau constitutive, astfel că lipsa vreunei dintre aceste condiții conduce la inexistența infracțiunii.
Poartă denumirea de condiții accidentale sau circumstanțiale acele condiții care ajută la alcătuirea conținutului infracțiunii în vreuna dintre variantele ei agravante sau atenuante.
3. după existența lor în momentul săvârșirii infracțiunii vorbim despre condiții preexistente, concomitente și subsecvente.
În ceea ce privește condițiile preexistente în rândul acestora vor intra cele care se referă la obiectul infracțiunii, ca de exemplu condiția ca obiectul să se afle într-un anumit loc, sau se poate face referire și la subiecții infracțiunii, și anume ca subiectul activ sau pasiv să aibă o anumită calitate.
Infracțiunea nu poate fi concepută fără preexistența unei anumite relații împotriva căreia se îndreaptă actul de conduită și care constituie de fapt obiectul acestui act. Ca și trăsătură esențială a infracțiunii am enunțat caracterul socialmente periculos al actului de conduită, acest caracter evidențiindu – se prin faptul că actul de conduită se îndreaptă împotriva anumitor valori sociale,această trăsătură esențială a infracțiunii ne pune în evidență faptul că obiectul infracțiunii, la modul general, îl formează societatea concepută ca ansamblu al relațiilor sociale.
Astfel în doctrina penală obiectul infracțiunii apare definit ca fiind valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională.
Aceste valori sociale sunt arătate în cuprinsul Codului penal la capitolul intitulat „Legea penală și limitele aplicării ei”, acestea fiind: România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca fiind b#%l!^+a?valoarea socială și relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate ori vătămate prin fapta infracțională.
Prin săvârșirea infracțiunii se vatămă o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal, iar ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal consacră obiectul infracțiunii rangul de obiect juridic.
În literatura de specialitate obiectul infracțiunii apare sub mai multe forme, astfel că vom putea vorbi despre:
a. Obiectul juridic general și obiectul juridic material
Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele de drept penal.
Prin obiectul juridic material al infracțiunii se înțelege cantitatea materială, ceea ce reprezintă fie corpul victimei, fie un obiect sau un lucru oarecare, un animal, cantitate asupra căreia se îndreaptă materialitatea actului de conduită.
Trebuie menționat faptul că între obiectul juridic general și obiectul juridic material existe anumite diferențe în primul rând prin simplul fapt că obiectul juridic general, așa cum este de altfel și denumit general, există în orice infracțiune, în timp ce obiectul juridic material există numai la acele infracțiunii la care valoarea socială ocrotită constă într-o entitate materială. Obiectul material există de exemplu în cazul infracțiunilor contra patrimoniului și este format din obiectul asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională, putând astfel fi: bunul furat, delapidat, sau bunul obținut prin abuz, amăgire. Mai putem de asemenea întâlni obiect material și în cazul infracțiunilor contra vieții și integrității corporale, obiect care este format în acest caz de însăși corpul victimei.
b. Obiectul juridic generic (de grup) fiind format din grupul de valori sociale de aceeași natură ce sunt ocrotite prin normele de drept penal.
c. Obiectul juridic specific (individual) fiind obiectul specific infracțiunii format din relațiile sociale formate în jurul și datorită unei valori sociale specifice, cu alte cuvinte acest obiect reprezintă de fapt valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. Între obiectul juridic generic și obiectul juridic specific există un raport de subordonare în sensul că obiectul specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic. Pentru înțelegerea exactă a acestui raport de subordonare găsim acest raport explicat de către profesorul Costică Bulai în cartea intitulată „Instituții de drept penal” și anume: „Orice infracțiune aduce atingere, pe lângă obiectului său specific, și unui anumit obiect juridic generic sau de grup. Astfel, toate infracțiunile contra siguranței statului au ca obiect juridic comun relațiile sociale privind siguranța statului român; toate infracțiunile contra persoanei, oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relațiile sociale privind persoana. Diferența majoră între obiectul juridic generic și obiectul juridic specific este clădită pe ierarhia și legăturile ce se stabilesc în cadrul sistemului de valori.
e. Obiectul juridic complex este format din obiectul juridic principal, deci relațiile sociale principale care sunt vătămate, și din obiectul juridic secundar (sau adiacent), adică relația socială adiacentă căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. Acest obiect juridic este specific infracțiunilor complexe, cum de exemplu este cazul infracțiunii de tâlhărie unde ca și obiect juridic principal avem relațiile sociale ce privesc apărarea avutului privat sau public (relațiile de detenție, posesie), iar obiectul juridic adiacent fiind format din relațiile sociale privitoare la apărarea integrității corporale, a vieții și sănătății persoanei.
A. Obiectul juridic special
Obiectul juridic constă în relațiile sociale privind înfăptuirea justiției. Scopul stabilirii gradului de alcoolemie sau de intoxicare cu substanțe cu efect narcotic este acela al stabilirii exacte a gradului de vinovăție pentru o corectă individualizare judiciară a pedepsei. Or, evitarea sub orice formă a stabilirii gradului de vinovăție împiedică buna înfăptuire a justiției.
B. Obiectul material
Infracțiunea nu are obiect material.
Dat fiind faptul ca aceasta infractiune nu presupune existența unui obiect material,valoarea socială ocrotită nefiind strâns legată de un anumit lucru, ne aflam în fața unei infracțiuni formale.
C. Subiecții infracțiunii
Prin noțiunea de subiecții infracțiunii se înțelege persoanele implicate în săvârșirea infracțiunii fie ca subiecți activi, prin însăși săvârșirea infracțiunii sau fie ca subiecți pasivi, fiind persoanele care suportă consecințele infracțiunii. Astfel vom avea ca subiecți ai infracțiunii persoanele fizice care nu și-au respectat obligația din cadrul raportului juridic penal de conformare și au săvârșit fapta interzisă, și persoane fizice sau juridice care sunt beneficiarii ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea faptei interzise suportă consecințele acestei fapte.
Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de subiecți de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligației de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Sub acest aspect se poate lesne observa că sfera noțiunii de subiecți de drept este mai întinsă, ea cuprinzând și persoanele neimplicate în săvârșirea unei b#%l!^+a?infracțiuni, decât sfera noțiunii de subiecți ai infracțiunii. Subiecții de drept penal prin implicarea lor în săvârșirea unei infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii. Cu alte cuvinte, toți subiecții infracțiunii sunt și subiecți de drept penal, dar nu toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii.
În modul cum sunt implicați în săvârșirea infracțiunii vom distinge între subiectul activ al infracțiunii și subiectul pasiv al infracțiunii.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi persoana fizică care a săvârșit fapta în calitate de autor (în mod direct și nemijlocit), sau în calitate de participant la săvârșirea infracțiunii (instigator sau complice).
Are calitatea de subiect activ al infracțiunii sau de infractor, persoana care săvârșește o infracțiune-fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă și la care participă ca autor, instigator sau complice.
În literatura de specialitate pentru a desemna persoana care a săvârșit fapta interzisă se folosește atât noțiune de infractor cât și de făptuitor. Însă nu trebuie înțeles faptul că aceste noțiuni sunt sinonime, deoarece aceste noțiuni deși la o primă lecturare apar identice vom vedea că noțiunea de infractor este mai largă desemnând persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, ceea ce nu desemnează infracțiune, iar lipsa vinovăției ori a pericolului social face ca faptă săvârșită prevăzută de legea penală să nu constituie infracțiune, iar persoana care a săvârșit–o să nu apară ca infractor ci ca făptuitor.
Condițiile generale privitoare la existența subiectului activ:
a) vârsta
b) responsabilitatea
c) libertatea de voință și acțiune
Subiectul pasiv al infracțiunii
Pentru a putea fi subiect pasiv al infracțiunii persoana fizică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite prin norma penală. În doctrina penală, subiect pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite și care este vătămată ori periclitată prin infracțiune.
De cele mai multe ori subiect pasiv al infracțiunii poate fi și persoana păgubită cum este de exemplu în cazul infracțiunii de furt, de distrugere.
Există și unele condiții speciale cu privire la subiectul pasiv al infracțiunii care sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni, cum de exemplu pentru infracțiunea de ultraj este necesar ca subiectul pasiv să fie funcționar public aflat în exercițiul funcțiunii, subiect pasiv în cazul infracțiunii de pruncucidere este nou-născutul.
Nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii. „Persoana vătămată sau subiectul pasiv de drept penal al infracțiunii este acela care a suferit răul provocat prin infracțiune, în timp ce persoana dăunată sau subiectul pasiv de drept civil este acela care a suferit o pagubă provocată prin săvârșirea infracțiunii.”
c1. Subiectul activ
Subiectul activ este "conducătorul de vehicul" (subiect calificat, deoarece, spre exemplu, ceilalți pasageri ai vehiculului pot realiza un astfel de consum), care poate fi orice persoană. Enumerarea unor categorii speciale de autori ai infracțiunii are rolul de a cuprinde toate cazurile de făptuitori posibile.
Astfel, desi răspunderea penală a instructorului aflat în procesul de instruire, si a examinatorului aflat în timpul desfăsurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, este diminuată, totusi, în ipoteza art 90 alin 1, ei au obligația de a respecta dispozițiile care îi prevăd în mod expres, nerespectarea acestora constituind infracțiune.
c2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este statul. Uneori subiect pasiv poate fi si organul (de poliție sau medical) constatator, atunci când împotrivirea se face prin acte de violență îndreptate în contra sa.
D. Participația penală
Participația penală reprezintă acea formă de pluralitate de infractori în care, la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât este necesar. Deci, ea există atunci când o infracțiune prin conținutul ei legal poate fi săvârșită de o singură persoană, dar este comisă în mod concret și ocazional de mai multe persoane, fiecare cooperând cu acte care pot fi de natură diferită sau chiar de aceeași natură. Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existenței unei pluralități ocazionale la o pluralitate naturală și la o pluralitate constituită de infractori.
Literatura juridică susține că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor ce și le-au propus cei care s-au constituit. Nu este posibilă participația penală la constituire, când prin actele de sprijinire se intră într-o pluralitate constituită. În altă opinie -„participația penală este posibilă în cazul depășirii numărului de făptuitori necesari pentru existența pluralității constituite”. b#%l!^+a?
În cazul pluralității ocazionale de infractori, spre deosebire de celelalte forme de pluralitate, fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârșirea infracțiunii și va răspunde penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea infracțiunii.
Participația penală există atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
A) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă aceasta a fost consumată sau a rămas în faza de tentativă pedepsibilă.
B) La comiterea faptei să își fi adus contribuția mai multe persoane decât ar fi fost necesar potrivit naturii faptei. Contribuția făptuitorilor la săvârșirea faptei poate consta în acte de executare – directă sau nemijlocită- de autor, sau de înlesnire, sprijinire materială sau morală – de complice; sau de determinare la săvârșirea infracțiunii – de instigator. Indiferent de modalitatea în care participanții își aduc contribuția la săvârșirea faptei este considerată îndeplinită condiția cooperării mai multor persoane la comiterea faptei.
C) Legătura subiectivă între participanți, este o altă condiție, adică, toți participanții trebuie să fie animați de aceeași voință de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
D) Existența participației este condiționată de calificarea faptei comise prin contribuția mai multor persoane ca infracțiune. Deci, fapta trebuie săvârșită de către cel puțin unul dintre participanți cu vinovăția cerută de lege.
Literatura de specialitate și legislația face deosebire între felurile și genurile diferite de participație penală, în funcție de diferite criterii:
I. Criteriul atitudinii psihice față de rezultatul faptei comise distinge între participația proprie și participația improprie:
a) Participația proprie sau perfectă sau propriu-zisă se caracterizează prin aceea că toți participanții acționează cu aceeași formă de vinovăție la săvârșirea infracțiunii. Se mai susține în literatura de specialitate că există participație proprie și atunci când toți participanții acționează cu forma de vinovăție culpa la comiterea unei fapte din culpă, însă numai la actele cu executare directă, deci prin acte de coautorat.
b) Participația improprie sau imperfectă presupune ca participanții la săvârșirea infracțiunii să nu acționeze cu aceeași formă de vinovăție (unii cu intenție -alții culpă, intenție- fără vinovăție).
II. Criteriul contribuției participanților la comiterea infracțiunii face deosebirea între:
a) activitatea de executare directă și nemijlocită a faptei – activitate care este specifică autorilor și coautorilor
b) activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate specifică instigatorilor
c) activitatea de înlesnire sau de ajutare la săvârșirea faptei – activitatea specifică complicilor.
III. Criteriul contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului, făcându-se diferențierea între formele principale de participație și formele secundare de participație:
a) participația principală –când prin contribuția participantului se realizează însăși conținutul infracțiunii.- specific autorilor și coautorilor.
b) participația secundară- când contribuțiile participanților nu se înscriu în realizarea acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă însăși fapta incriminată. – specifică complicilor și instigatorilor.
Ca atare, formele principale de participație sunt coautoratul față de celelalte forme de participație și instigarea față de complicitate. Participarea unei persoane la comiterea unei infracțiuni poate fi considerată coautorat (nu și instigare și coautorat), chiar dacă contribuția sa poate fi incriminată și ca instigare și coautorat. Participarea la săvârșirea aceleiași infracțiuni prin două activități deosebite – una de instigare și alta de complicitate, vor atrage aplicarea formei de participație a instigării, și nu se aplică regulile concursului de infracțiuni.
Legea nr. 286/2009 privind Codul penal publicata in Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009 reglementeaza in cadrul Titlului II, Capitolul VI, art. 46-52 participatia penala.
Ca forme principale ale participatiei penale Noul Cod penal reglementeaza autoratul si coautoratul. Articolul 46 NCP prevede:
Autorul si coautorii
Autor este persoana care savarseste in mod nemijlocit o fapta prevazuta de legea penala.
Coautori sunt persoanele care savarsesc nemijlocit aceeasi fapta prevazuta de legea penala.
Ca forme secundare ale ale participatiei penale NCP, asemenea actualului Cod penal reglementeaza institutia instigarii si a complicitatii:
Instigatorul b#%l!^+a?
Instigator este persoana care, cu intentie, determina o alta persoana sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Complicele
Complice este persoana care, cu intentie, inlesneste sau ajuta in orice mod la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Este de asemenea complice persoana care promite, inainte sau in timpul savarsirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca dupa savarsirea faptei promisiunea nu este indeplinita.
Sanctionarea participatiei penale
Articolul 52 NCP avand ca titlul marginal „Pedeapsa in cazul participantilor’ prevede:
Coautorul, instigatorul si complicele la o infractiune savarsita cu intentie se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru autor.
La stabilirea pedepsei se tine seama de contributia fiecaruia la savarsirea infractiunii, precum si de dispozitiile art. 74 NCP privind criteriile generale de individualizare a pedepsei.
Capitolul IV. Structura și conținutul juridic al infracțiunii
Prin conținutul infracțiunii se înțelege totalitatea condițiilor cerute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune, condiții ce sunt cerute prin intermediul normelor incriminatoare.”
În doctrina penală infracțiunea este cercetată și sub raportul conținutului, al elementelor sale care o particularizează în raport cu alte fapte. Conținutul infracțiunii nu se confundă cu trăsăturile esențiale ale acesteia, care își găsesc reflectarea în orice conținut punând în evidență caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare și poate fi definită ca o totalitate de condiții prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune.
În conținutul infracțiunii sunt prevăzute condiții cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp și de loc în care se săvârșește fapta. S-a susținut că în conținutul infracțiunii nu poate intra cel ce săvârșește fapta – subiectul infracțiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere – obiectul infracțiunii. Obiectul și subiectul sunt elemente extrinseci conținutului infracțiunii, sunt factori, condiții preexistente săvârșirii oricărei infracțiuni.
Conținutul constitutiv al infracțiunii, desemnează totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiții) le îndeplinește făptuitorul ori devin relevante prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către acesta. Deoarece conținutul constitutiv nu poate lipsi din conținutul juridic al oricărei infracțiuni, cercetarea acestuia are importanță deosebită în doctrina penală. Componenta esențială a conținutului constitutiv, acțiunea făptuitorului interzisă prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv și subiectiv. Aspectul obiectiv sau latura obiectivă și aspectul subiectiv sau latura subiectivă, consacrate în știința dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceeași manifestări (acțiuni sau inacțiuni) voluntar conștiente a făptuitorului în sfera relațiilor sociale.
Latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existența infracțiunii. Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:
– Elementul material;
– Urmarea imediată;
– Legătura de cazualitate între elementul material și urmarea imediată; b#%l!^+a?
Elementul material – desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea interzisă, este așa numitul "verbum regens".
a) Acțiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la lăcomie, la propagandă pentru război; sau prin scris la denunțare calomnioasă; falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.
b) Inacțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce legea penală ordona să facă. Această noțiune nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o obligație convenționala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.
Prin inacțiune se comit infracțiuni ca:
– nedenunțarea;
– nedenunțarea unor infracțiuni;
– omisiunea de a aduce la cunoștința organelor judiciare o anumită faptă;
– omisiunea de a da ajutorul necesar.
În conținutul infracțiunii elementul material poate să apară în două variante: varianta unică – când constă fie intr-o acțiune, fie într-o inacțiune; variante alternative – când constă din mai multe acțiuni sau inacțiuni.
Între elementul material în varianta unică și variante alternative există o distincție importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârșită, căci pentru infracțiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracțiunii. În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu numai prin acțiuni, ori inacțiuni, ci și printr-o acțiune și o inacțiune. Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acțiuni reunite. Cerințele esențiale – privesc elementul material și realizarea acestora trebuie observată odată cu săvârșirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca infracțiune. Aceste cerințe esențiale pot face referire la: Locul săvârșirii faptei: în public; pe drumul public; Timpul săvârșirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul luptei , uciderea copilului nou născut imediat după naștere. Modul și mijloacele de săvârșire a infracțiunii: de exemplu falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod.
Urmarea imediată. Prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii împotriva obiectului infracțiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă – element al laturii obiective a conținutului constitutiv al infracțiunii. Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii și nu un rezultat mijlocit îndepărtat. Urmarea imediată este un element necesar al conținutului constitutiv al infracțiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi elemente de circumstanțiere în conținutul agravat al infracțiunii. Când în conținutul infracțiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracțiuni se numesc infracțiuni "de pericol", "de atitudine", "infracțiuni formale". Împărțirea faptelor socialmente periculoase în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de pericol este controversată în doctrina penală. La infracțiunile ce au în conținutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acțiunea sau inacțiunea) și urmarea produsă.
Legătura de cauzalitate – liantul între elementul material (cauza) și urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii. Astfel putem spune că existența infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate dintre actul de conduită interzis și urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege. Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată deși nu este prevăzută în conținutul juridic al infracțiunii caracterizează totuși orice infracțiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul "infracțiunilor materiale", adică la acele infracțiuni în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În cazul "infracțiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din săvârșirea faptei. În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane la care se interpun și anumite împrejurări care au influențat rezultatul produs. Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă și deoarece privește fenomene ce au avut loc în trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs. Nu trebuie să neglijăm nici dificultățile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracțiunii.
Latura subiectivă. Noțiune. Structură
Ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii, latura subiectivă cuprinde totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conștiinței și voinței infractorului față de fapta și urmările ei periculoase, pentru caracterizarea faptei ca infracțiune. În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracțiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Un element important, esențial al laturii subiective a interacțiunii îl constituie elementul subiectiv (vinovăția). Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă și una sau mai multe condiții – cerințe esențiale (mobiluri, scopuri).
Elementul subiectiv – reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. față de fapta și urmările sale, atitudine exprimata în vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infracțiuni. Studiile oamenilor de știința au demonstrat că se face distincție intre:
1. vinovăția ca trăsătură esențială a infracțiunii și
2. vinovăția ca element al conținutului unei infracțiuni.
1. Vinovăția, ca trăsătură esențială a infracțiunii, este exprimată în formele și modalitățile prevăzute de C.p., și există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre acele modalități.
2. Vinovăția, ca element al conținutului infracțiunii va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege. Distincția este necesară pentru că existența vinovăției ca trăsătură esențială, nu presupune întotdeauna și existența vinovăției ca element al conținutului infracțiunii. Din aceasta putem spune că poate exista vinovăție ca trăsătură esențială a infracțiunii, fără să existe vinovăție ca element subiectiv al infracțiunii, așa cum este posibil să existe vinovăție ca element al conținutului infracțiunii (fapta este săvârșită cu vinovăția cerută de lege) fără a exista ca trăsătură esențială a infracțiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică și constrângere morală).
A. Situația premisă
Potrivit art. 87 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, constituie infracțiune refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei. Conform art. 38 din același act normativ, conducătorilor de autovehicule le revine obligația de a se supune recoltării probelor biologice și testării aerului expirat, în scopul stabilirii alcoolemiei. Din aceste dispoziții rezultă cerința premisă ca persoana care refuză, se împotrivește ori se sustrage recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat să aibă calitatea de conducător a unui autovehicul. Normele legale indicate, nu condiționează, însă, existența infracțiunii de oprirea autovehiculului în trafic, fiind îndeplinită condiția premisă a săvârșirii acestei infracțiuni și în situația în care inculpatul a condus autovehiculul în momentele imediat anterioare solicitării de a se supune testării aerului expirat, respectiv recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei.
B. Conținutul constitutiv
b1. Latura obiectivă (elementul material, cerința esențială, urmarea imediată și legătura de cauzalitate)
Latura obiectivă. Reglementarea altor infracțiuni ar fi fost inutilă, fără posibilitate de a produce efecte juridice, dacă nu s-ar putea constata, prin recoltare de probe biologice sau prin folosirea unor mijloace tehnice, gradul de alcoolemie sau de intoxicare cu substanțe având un efect stupefiant. De aceea legiuitorul a prevăzut obligația conducătorilor de vehicule de a se supune testelor biologice sau cu mijloace tehnice1, anticipând si eventuala rea-credință a unora dintre ei. Astfel, pentru o bună înfăptuire a justiției, el a incriminat în mod expres evitarea acestor teste.
Elementul material al infracțiunii se poate realiza prin trei modalități alternative: refuzul, împotrivirea sau sustragerea. Refuzul presupune neacceptarea, respingerea propunerii de a efectua testul.
Așadar în modalitatea refuzului se află de față si organul constatator care face propunerea. Împotrivirea constă în opunerea de rezistență, fizică sau verbală, la insistențele organului constatator de a efectua testul, insistențe care pot fi, însă, doar verbale. Sustragerea presupune folosirea unor mijloace mai subtile, insidioase, eschivări pe diferite motive mai mult sau mai puțin întemeiate.
Folosirea uneia sau mai multor modalități împreună nu va constitui concurs de infracțiuni. În schimb, infracțiunea de evitare a testelor biologice sau cu mijloace tehnice poate veni în concurs cu oricare din celelalte două infracțiuni arătate mai înainte.
Consumarea infracțiunii se produce imediat ce are loc refuzul, împotrivirea sau actul de sustragere, dar după existența unei solicitări din partea organului competent de a efectua testările cerute de lege.
Urmarea imediată și legătura de cauzalitate suportă aceleasi discuții ca și până acum. Ar mai fi de spus că, în modalitatea împotrivirii urmarea imediată poate fi vătămarea fizică sau morală (calomnie sau insultă) a agentului constatator. Vătămarea fizică nu va putea întruni însă nici măcar conținutul infracțiunii de loviri sau alte violențe deoarece C. rutier nu menționează nimic în acest sens.
b2. Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală. Pentru realizarea elementului subiectiv este necesar ca făptuitorul să-și dea seama că se sustrage de la testare sau recoltarea probelor biologice cu privire la care a fost legal somat și că prin refuzul său de da urmare acestei dispoziții, crează un pericol pentru securitatea circulației, împiedicând totodată stabilirea adevărului cu privire la starea sa psiho-fizică, rezultat pe care îl urmărește sau a cărui producere îl acceptă.
b#%l!^
Capitolul V. Forme, modalități, sancțiuni
Activitatea infracțională este susceptibilă de faze sau etape care se autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracționale și de periculozitate socială. În diferite momente ale derulării sale, ea cunoaște diferite forme, care se deosebesc una de alta, în raport de momentul în care se află sau la care s-a oprit desfășurarea sa, moment care poate fi mai mult sau mai puțin apropiat de etapa finală a producerii urmărilor pe care legea le-a incriminat. Într-o opinie, formele infracțiunii intenționate (faptei incriminate) desemnează acele incriminări de fapte aflate pe o anumită treaptă de realizare a hotărârii infracționale. Într-o altă opinie, prin forme ale infracțiunii se înțeleg feluri sau variante ale aceleiași infracțiuni care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care sa oprit activitatea infracțională. În doctrina penală, prin forme ale infracțiunii se înțeleg formele pe care acestea le poate avea în funcție de fazele de desfășurare a activității infracționale.
Achiesăm la această părere, în funcție de care sunt recunoscute în literatura de specialitate atâtea forme de infracțiune câte faze are activitatea infracțională, existând astfel: actele pregătitoare, tentativa, fapta consumată, fapta epuizată. În raport cu etapele pe care le poate realiza iter criminis, se pot distinge următoarele forme ale infracțiunii: forma actelor preparatorii; forma tentativei; forma faptului consumat; forma faptului epuizat.
Din punct de vedere al etapelor de executare a laturii obiective, știința dreptului penal clasifică infracțiunile în: infracțiuni tip, corespunzătoare formei tipice sau de bază (faptul consumat); infracțiuni atipice, corespunzătoare formelor derivate (actul pregătitor, tentativa, faptul epuizat). Infracțiunile tip mai sunt denumite și fapte consumate sau infracțiuni fapt consumat, iar celelalte infracțiuni: infracțiuni fapt preparat, infracțiuni fapt tentat și infracțiuni fapt epuizat. În literatura de specialitate, se arată că infracțiunea tip corespunde faptelor perfecte (infracțiunea fapt consumat), pe când infracțiunile derivate corespund, fie faptelor imperfecte (actele preparatorii, tentativa), fie mai mult decât perfecte (infracțiunea fapt epuizat). La rândul lor, faptele imperfecte sunt descendente, când se referă la etapele anterioare consumării sau ascendente, când se referă la faptul epuizat.
Infracțiunea consumată este acea formă de infracțiune, determinată de faza de desfășurare a activității infracționale, în care intenția se materializează printr-o activitate care realizează întregul conținut al infracțiunii. La infracțiunea consumată, se realizează o unitate deplină între elementul obiectiv și cel subiectiv al conținutului infracțiunii, în sensul că acțiunea și urmările ce se produc reprezintă tocmai scopul urmărit de infractor prin desfășurarea întregii activități infracționale. Infracțiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracțiunii în raport cu fazele desfășurării activității infracționale. Ea este forma infracțiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate față de actele preparatorii și tentativa. Infracțiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală. Infracțiunea se consideră săvârșită în forma consumată atunci când activitatea infracțională a dus la producerea rezultatului infracțional urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia.
In cele mai multe cazuri, faptuitorul nu trece la infaptuirea hotărârii infracționale, deci nu se angajează în executarea propriu-zisa a actelor ce caracterizeaza elementul material al infractiunii, fara a incerca sa-i asigure succesul prin pregatirea anterioara a unor conditii si mijloace cat mai favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregatire si de la valoarea lor in procesul savarsirii infractiunii, in literatura juridica acestea au fost definite ca fiind acele acte care constau in procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de savarsire a infractiunii ori in crearea conditiilor favorabile in vederea comiterii acesteia.
Deși activitatea care prevede urmărirea penală, și anume, efectuarea actelor preparatorii, nu este considerată ca făcând parte din procesul penal, fiind tratată ca un mijloc de verificare a unor date sau informații în vederea începerii urmăririi penale, ea are o importanță deosebită, fiind comparabilă, prin volumul activităților desfășurate și atenția acordată în practică, ca o fază a procesului penal de care este condiționată începerea urmăririi penale.
Instituția actelor preparatorii a fost cunoscută și în Codul de procedură penală anterior celui de la 1969, sub denumirea de „acte prealabile”. În Codul de procedură penală intrat în vigoarea la data de 01 ianuarie 1969, această instituție a fost denumită „acte preparatorii”, denumire care s-a păstrat și în actualele reglementări.
În această reglementare, actele preparatorii se efectuau în vederea sesizării din oficiu și a începerii urmăririi penale de către organele de cercetare penală și de lucrătorii operativi din cadrul Ministerului de Interne, anume desemnați în acest scop.
După natura și conținutul lor actele de pregătire se pot împărți în: acte de pregătire materială și acte de pregătire morală.
Actele de pregătire materială, după cum arată și denumirea, constau în pregătirea materială pentru săvârșirea infracțiunii ca: procurarea de instrumente, de mijloace, în adaptarea acestora pentru comiterea infracțiunii (spre ex.: procurarea unui cuțit, a unei substanțe otrăvitoare, a unei frânghii, a unei scări, a cheilor pentru deschiderea încuietorilor, asigurarea mijloacelor de transport, înlăturarea unor obstacole etc.).
Actele de pregătire morală constau în culegerea de date, informații cu privire la locul și timpul în care urmează să se săvârșească infracțiunea, în atragerea de complici. Prin actele de pregătire morală sau intelectuală cum se mai numesc, se creează condiții psihice favorabile comiterii infracțiunii.
Tentativa.
A. Forme
În cazul infracțiunii prevăzută de art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 legea nu incriminează decât activitatea ilicită, consumată, adică forma consumată a acestei infracțiuni. Consumarea are loc în momentul în care conducătorul auto, după ce a fost somat, se sustrage de la recoltarea probelor biologice.
a1. Actele de pregătire
In cele mai multe cazuri, faptuitorul nu trece la infaptuirea hotărârii infractionale, deci nu se angajeaza in executarea propriu-zisa a actelor ce caracterizeaza elementul material al infractiunii, fara a incerca sa-i asigure succesul prin pregatirea anterioara a unor conditii si mijloace cât mai favorabile.
Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregatire si de la valoarea lor in procesul savarsirii infractiunii, in literatura juridica acestea au fost definite ca fiind acele acte care constau in procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de savarsire a infractiunii ori in crearea conditiilor favorabile in vederea comiterii acesteia.
Deși activitatea care prevede urmărirea penală, și anume, efectuarea actelor preparatorii, nu este considerată ca făcând parte din procesul penal, fiind tratată ca un mijloc de verificare a unor date sau informații în vederea începerii urmăririi penale, ea are o importanță deosebită, fiind comparabilă, prin volumul activităților desfășurate și atenția acordată în practică, ca o fază a procesului penal de care este condiționată începerea urmăririi penale.
Instituția actelor preparatorii a fost cunoscută și în Codul de procedură penală anterior, sub denumirea de „acte prealabile”. În Codul de procedură penală intrat în vigoarea la data de 01 ianuarie 1969, această instituție a fost denumită „acte preparatorii”, denumire care s-a păstrat și în actualele reglementări.
În literatura juridică, actele de pregătire sunt definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, sau în crearea condițiilor favorabile în vederea săvârșirii infracțiunii.
Pentru ca o activitate să fie considerată ca act premergător, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să fie comisă în scopul săvârșirii infracțiunii;
să îmbrace o formă concretă, să se materializeze într-o manifestare capitală de a crea condiții favorabile executării acțiunii ilicite sau pentru împiedicarea descoperirii faptei;
să nu facă parte din latura obiectivă, descrisă în norma de incriminare, deoarece în acest caz nu ar fi act pregătitor, ci ar fi vorba despre tentativă;
să fie săvârșită cu intenție directă, în sensul urmăririi producerii rezultatului, a pregătirii activității ulterioare care să se desfășoare cert, fără eșec; actele preparatorii sunt incompatibile cu intenția indirectă sau culpa.
În cazul în care actele preparatorii sunt realizate de către o altă persoană decât cea care va executa nemijlocit infracțiunea, acestea constituie acte de complicitate, dacă fapta a fost comisă de către autor sub forma infracțiunii consumate sau măcar sub forma tentativei pedepsibile.
Actele preparatorii au o importanță deosebită, deoarece cuprind o activitate de o amploare mai mare decât activitatea de cercetare propriu-zisă, demonstrând în unele cazuri inutilitatea efectuării urmăririi penale.
a2. Tentativa
Tentativa este forma de infracțiune care se situează în faza de executare a infracțiunii, între începutul executării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective și producerea rezultatului socialmente periculos.
Codul nostru penal definește tentativa arătând că aceasta constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul”. Tentativa cuprinde ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, și momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.
Gothe spunea: „În operele omului, ca și în cele ale naturii, sunt cu deosebire demne de remarcat intențiile”. Prin urmare, tentativei, intenției de a săvârși o infracțiune trebuie să îi acordăm o importanță deosebită.
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absența rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică, imperfectă, a infracțiunii pe care subiectul și-a propus să o săvârșească. Ea este însă o infracțiune pentru că, deși nedesăvârșită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată și pedepsită de lege.
Toate reglementările referitoare la răspunderea penală și la sancțiunile de drept penal sunt aplicabile daca legea penală prevede expres că tentativa se pedepsește.
Condițiile tentativei. Din noțiunea dată tentativei rezultă condițiile pe care aceasta trebuie să le îndeplinească și care o deosebesc de actele preparatorii și de infracțiunea consumată. Condițiile privesc, a) existența unei b#%l!^+a?hotărâri sau rezoluții de a săvârși o infracțiune; b) rezoluția infracțională să fie pusă în executare; c) executarea să fie întreruptă ori să nu-și producă rezultatul.
Existența hotărârii infracționale. O primă condiție se referă la existența unei hotărâri de a săvârși infracțiunea.
Hotărârea de a săvârși o infracțiune se manifestă numai prin intenție ca formă a vinovăției care poate fi directă sau indirectă, fiind exclusă în cazul culpei cu prevedere, în cazul culpei simple ca și în cazul praeterintenției.
Punerea în executare a hotărârii infracționale. A doua condiție a tentativei privește începerea executării hotărârii infracționale, adică a realizării acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin începerea acțiunii se declanșează procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori acceptat de făptuitor, se marchează trecerea de la actele de pregătire la etapa următoare a actelor de executare
Delimitarea actelor de pregătire de cele de executare este o problemă importantă a dreptului penal.
În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea actelor de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după criteriile de soluționare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective și teorii formale.
Teoriile subiective. În cadrul acestor teorii se consideră că o anumită activitate este de executare dacă prin ea însăși, singură ori corelată cu alte împrejurări scoate în evidență, dă în vileag hotărârea infracțională în vederea căreia a fost realizată. Actele de executare pun în evidență, trădează rezoluția în vederea cărora s-au realizat – sunt univoce. Actele de pregătire sunt de regulă echivoce, nu pun în evidență rezoluția în vederea cărora au fost realizate.
Când activitatea desfășurată de o persoană capătă caracter univoc, acea activitate a devenit de executare, a marcat trecerea la actul de executare (spre ex.: procurarea unei substanțe otrăvitoare reprezintă un act de pregătire pentru că nu dă în vileag rezoluția în vederea căreia a fost realizată; când însă, otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, această activitate are un caracter univoc și este o activitate de executare). S-a reproșat teoriilor subiective că extind sfera actelor de executare și acolo unde acestea sunt doar de pregătire. Este dat ca exemplu luarea amprentei unei chei de la o casă de bani și care punând în evidență intenția de a fura poate fi socotită activitate de executare, ori în realitate rămâne doar o activitate de pregătire.
Teoriile obiective. În cadrul teoriilor obiective, criteriul de distincție între actele de pregătire și actele de executare este cel al poziției acestora în procesul dinamic ce duce la săvârșirea faptei.
Între teoriile obiective, reprezentativă este teoria zisă a cauzalității inerte în care se consideră ca acte de executare acelea care au primit o orientare precisă în cadrul activității infracționale, adică acele acte care sunt îndreptate împotriva obiectului infracțiunii. Câtă vreme actele făptuitorului nu au o astfel de orientare, spre obiectul infracțiunii, rămân acte de pregătire. Actele de executare, fiind îndreptate împotriva obiectului infracțiunii sunt în măsură prin ele însele, fără a fi nevoie de alte acte ulterioare să realizeze clementul material al laturii obiective a infracțiunii. Când însă actele comise de făptuitor, pentru a realiza elementul material al laturii obiective au nevoie de alte acte ulterioare, atunci acele acte sunt de pregătire. Sunt considerate acte de pregătire, potrivit teoriilor obiective: procurarea unui cuțit, a unor chei, a unei substanțe otrăvitoare, obiecte și respectiv substanțe ce ar putea fi folosite la săvârșirea unor infracțiuni (omor, furt) fiindcă acestea nu realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii; vor fi însă acte de executare, acelea care au primit o orientare spre obiectul infracțiunii, când, în exemplele de mai sus otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, când cuțitul a fost ridicat pentru a lovi victima, când cheia a fost introdusă în încuietoare pentru a fi deschisă ușa, poarta, seiful etc.
Teoriile formale. În cadrul acestor teorii criteriul de distincție are în vedere identitatea între actul comis de făptuitor și acțiunea interzisă prin legea penală și care reprezintă elementul material al laturii obiective. Când actul comis de o persoană se înscrie în cadrul acțiunii prevăzute de verbum regens, atunci acel act este de executare. Potrivit teoriilor formale, procurarea unui cuțit, a unui sac, a unei chei, sunt activități de pregătire fiindcă acestea nu se înscriu în cadrul acțiunii interzise (lovirea sau uciderea cu cuțitul ori de luarea în cazul faptelor de furt). Când făptuitorul a fost surprins pe când își umplea sacul cu grâu din magazia unei unități economice ori cu porumb de pe terenul altuia acestea sunt acte de executare deoarece corespund acțiunii tipice „de luare” prevăzută în norma penală care incriminează furtul.
Teoriilor formale li s-a reproșat că restrâng sfera actelor de executare, lăsând în afara lor acte ce nu corespund formal acțiunii prevăzute în verbum regens, dar care sunt în realitate acte de executare. Este edificator în acest sens următorul exemplu: o persoană care a fost surprinsă noaptea în curtea unui gospodar, lângă cotețul cu păsări, pe care intenționa să le sustragă. Acțiunea de luare nu a început, deci fapta, potrivit teoriilor formale, nu este act de executare ci doar de pregătire. O astfel de soluție înfrânge însă realitatea, activitatea făptuitorului este de executare.
Recomandări practice. De remarcat că fiecare teorie luată în parte nu satisface în total, nu oferă criterii precise de delimitare a actelor de pregătire de actele de executare și de aceea s-a propus în doctrina penală să se folosească toate criteriile oferite de teoriile analizate mai sus într-o opinie, ori numai criteriile din teoriile formale și obiective într-o altă opinie.
În cadrul primei opinii s-a propus să se pornească de la teoriile formale, iar când acestea sunt nesatisfăcătoare să fie completate cu teoriile echivocității b#%l!^+a?și a cauzalității inerte.
În cadrul celei de a doua opinii se propune completarea criteriilor oferite de teoriile formale cu cele din teoriile obiective. în teoriile formale, așa cum s-a arătat mai sus se consideră că un act este de executare sau de pregătire după cum acesta se integrează ori nu în acțiunea ce constituie elementul material al laturii obiective desemnat prin „verbum regens” și care criteriu restrânge sfera actelor de executare; dar care se completează cu criteriile obiective ce permit cuprinderea în categoria actelor de executare și acele activități care se plasează în timp înainte de începutul acțiunii tipice ori concomitent cu acestea și care se leagă nemijlocit sub raportul continuității de această acțiune iar pentru realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă.
Potrivit acestui criteriu mixt vor fi considerate acte de executare nu numai acelea ce se înscriu în acțiunea tipică ci și cele care sunt legate nemijlocit de aceasta prin aceeași orientare împotriva obiectului infracțiunii.
În sprijinul acestei soluții se pot invoca și dispozițiile Codului penal în care se arată că tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea”, ce permite deci cuprinderea în acte de executare și a acelor acțiuni angajate direct în săvârșirea faptei. Dacă legiuitorul ar fi restrâns tentativa numai la executarea acțiunii tipice ar fi prevăzut în lege că aceasta ar consta în începutul de executare. Practica judiciară a îmbrățișat acest criteriu mixt de delimitare a actelor de executare de cele de pregătire, considerând că săvârșește o tentativă de furt acela care urmărind să sustragă grâu dintr-o magazie este surprins în timp ce își umplea sacul sau care a fost găsit de ciobanul care păzea oile, ținând în brațe un miel pe care urmărea să-1 sustragă ori a fost surprins într-o cameră în fața șifonierului având în brațe mai multe haine sau făptuitorul a fost surprins în timp ce ridicase autoturismul pe un cric în vederea sustragerii unei roți.
Întreruperea executării ori neproducerea rezultatului. Cea de a treia condiție a tentativei privește întreruperea executării și neproducerea rezultatului pentru o formă a tentativei, ori executarea este dusă până la capăt și rezultatul nu se produce, pentru alte forme ale acesteia.
Prin această condiție se marchează limita superioară a tentativei și o delimitează de infracțiunea consumată.
Întreruperea executării și neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea a fost integral realizată sunt datorate unor împrejurări independente de voința făptuitorului ori țin de voința acestuia.
Tentativa este posibilă însă nu se pedepsește, neexistând un text de lege care să prevadă acest lucru. Din coroborarea art. 87 alin. 5 cu art. 38 din Ordonanța de urgență nr. 195 din 12decembrie 2002 privind circulația pe drumurile publice rezultă cu certitudine că refuzul conducătorului auto trebuie să aibă loc după solicitarea politistului rutier de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora.
a3. Consumarea
Infracțiunea consumată este acea formă de infracțiune, determinată de faza de desfășurare a activității infracționale, în care intenția se materializează printr-o activitate care realizează întregul conținut al infracțiunii. La infracțiunea consumată, se realizează o unitate deplină între elementul obiectiv și cel subiectiv al conținutului infracțiunii, în sensul că acțiunea și urmările ce se produc reprezintă tocmai scopul urmărit de infractor prin desfășurarea întregii activități infracționale. Infracțiunea consumată reprezintă forma tipică sau perfectă a infracțiunii în raport cu fazele desfășurării activității infracționale. Ea este forma infracțiunii care are cel mai ridicat grad de periculozitate față de actele preparatorii și tentativa. Infracțiunea consumată atrage întotdeauna răspunderea penală. Infracțiunea se consideră săvârșită în forma consumată atunci când activitatea infracțională a dus la producerea rezultatului infracțional urmărit și prezintă toate condițiile cerute de lege pentru existența infracțiunii în configurația tipică a acesteia.
În funcție de felul activității infracționale și de conținutul infracțiunilor, forma consumată a infracțiunii se prezintă în două modalități: unele fapte sunt urmate în mod nemijlocit de un rezultat concret și se numesc infracțiuni de rezultat (materiale, de daună); altele determină crearea unei stări de pericol, de primejdie pentru valorile apărate de lege și se numesc infracțiuni de pericol (formale, de atitudine, de consumare anticipată, de consumare imediată).
O infracțiune se consideră consumată în măsura în care se realizează conținutul cuprins în legea penală. Infracțiunea consumată, în cazul infracțiunilor de rezultat, presupune executarea acțiunii și producerea rezultatului respectiv. Sunt unele infracțiuni în al căror conținut se prevede, pe lângă producerea unui prim rezultat, un alt rezultat, de cele mai multe ori mai grav decât primul, îndeosebi la infracțiunile calificate.
În cazul infracțiunilor de pericol, infracțiunea se consideră consumată în momentul în care s-a realizat acțiunea sau inacțiunea incriminată, fără a se mai cere producerea unui rezultat, acesta subînțelegându-se sub forma unei anumite tulburări sociale, a unei stări de pericol. Legea penală nu prevede, însă, producerea lor în mod expres. Exemplu: o mare parte a infracțiunilor contra siguranței naționale.
Există unele infracțiuni prin care legiuitorul a incriminat fapte care, în b#%l!^+a?fond, sunt numai acte de pregătire sau acte de încercare a unei infracțiuni, ori acestea sunt cuprinse în forma consumată. Exemplu: în cazul infracțiunii de atentat, în forma consumată se poate include și încercarea (tentativa) de a suprima viața ori de a afecta integritatea corporală sau sănătatea unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat. Așadar, infracțiunea se consideră consumată și atunci când aceste scopuri nu s-au realizat, din diferite motive, independente de voința făptuitorului.
Tentativa unei infracțiuni se absoarbe în infracțiunea consumată. Determinarea momentului consumării infracțiunii, care înseamnă stabilirea datei săvârșirii infracțiunii, prezintă mare interes practic, deoarece toate formele anterioare sunt absorbite în forma consumată. Cunoașterea momentului prezintă importanță atât pentru determinarea legii penale aplicabile în raport cu timpul și spațiul, cât și pentru incidența actelor de clemență sau calcularea termenului de prescripție.
Consumarea are loc în momentul în care conducătorul auto, după ce a fost somat, se sustrage de la recoltarea probelor biologice.
B. Modalități
Fapta prevăzută în art. 79 alin. 4 din OUG 195/2002 este incriminată în configurația ei tipică, norma de incriminare prevăzând un conținut constitutiv unic. Vor putea exista diferite modalități faptice ale infracțiunii.
C. Sancțiuni
Alcoolemia sau concentrația de alcool din sângele unei persoane, exprimată în g/l, a suscitat din totdeauna interesul cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu reglementările vizând circulația autovehiculelor ,,conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,8 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani” (art. 87 alin. 1) iar ,,conducerea unui autovehicul sau tramvai sub influența băuturilor alcoolice (respectiv cu o alcoolemie sub 0,8 ‰ – n.n.) constituie contravenție și se sancționează cu amendă prevăzută în clasa a IV-a de sancțiuni (de la 9 la 20 puncte – amendă) și suspendarea exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile” (art. 102 alin. 3 lit. a). Stabilirea concentrației de alcool în organismul uman se face numai în cadrul instituției medico-legale (art. 88 alin. 2), în timp ce aprecierea prezenței alcoolului în aerul expirat se realizează de poliția rutieră cu ajutorul unor mijloace tehnice certificate (art. 88 alin 3 și 4).
Dacă în aerul expirat se constată o concentrație a alcoolului mai mare de 0,4 g/l persoana respectivă este obligată să se supună și recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic (art. 88 alin 6), pentru ca, în cazul în care concentrația alcoolului este sub 0,4 g/l recoltarea probelor biologice să fie opțională (art. 88 alin. 5).
Recoltarea probelor biologice se realizează la instituția medico-legală sau în alte instituții medicale autorizate, în prezența unui reprezentant al poliției rutiere (art. 88 alin. 1). Fapta conducătorului care refuză ori se sustrage recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani (art. 87 alin. 5) iar dacă consumă alcool după producerea unui accident rutier ce a avut ca urmare moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății unei persoane, pedeapsa este închisoarea între unu și 5 ani (art. 90 alin. 1).
Am prezentat, în sinteză, aceste câteva reglementări legislative din Codul rutier pentru a se înțelege atât importanța modului în care se stabilește valoarea alcoolemiei unei persoane cât și mai ales, consecințele juridice cu care se pot confrunta conducătorii auto care consumă alcool sau se sustrag de la obiectivarea consumului, respectiv de la aprecierea alcoolemiei. Dat fiind rigurozitatea legislativă cu privire la consumul de alcool de către conducătorii de autovehicule sau de tramvaie, cu atât mai mult apare surprinzătoare actuala metodologie prin care instituția medico-legală poate proba consumul de alcool. Oare factorii abilitați să nu fi sesizat lacuna metodologică ce favorizează eludarea realității faptice oferind, în același timp șansa ,,recalculării ? … sau ? …”.
Încercând să ne distanțăm de aceste incomode întrebări să precizăm că, în prezent, stabilirea alcoolemiei presupune recoltarea a două probe de sânge, la o oră interval una față de cealaltă, fiecare priză constând în câte 5-10 ml. de sânge. Menționăm că, în situația în care persoana respectivă refuză recoltarea și a celei de a doua probe de sânge, pierde posibilitatea de a beneficia de calculul retroactiv al alcoolemiei sau, așa cum impropriu este cunoscută, ,,recalcularea”. După analiza probelor de sânge efectuată în laboratorul de toxicologie, instituția medico-legală poate întocmi:
a) un buletin de analiză în care se consemnează alcoolemia din momentul recoltării probelor biologice, valoare obținută numai prin determinări toxicologice, de laborator;
b) un raport de expertiză, realizat de o comisie (formată dintr-un medic legist primar, un farmacist sau un toxicolog), numai la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, întocmit pe baza valorii alcoolemiei înscrisă în buletinul de analiză și a unei declarații de consum a persoanei respective dată în față organului de anchetă și pusă la dispoziția instituției medico-legale.
Acest raport de expertiză numit și de ,,recalculare”, se poate efectua, potrivit « Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale » (art. 33, alin. 5 și 6), numai pentru o singură variantă de consum, iar în situația în care există mai multe variante de consum b#%l!^+a? (?) solicitările de efectuare a expertizei medico-legale pot fi făcute: ,,de cel mult două ori la solicitarea organelor de poliție, a treia oară la solicitarea parchetului și ori de câte ori solicită instanța de judecată” (?? – se poate remarca grija cu care a fost respectată competența ierarhică cu privire la posibilitatea de a dispune efectuarea mai multor expertize medico-legale pentru aceeași persoană !).
Deci persoanei culpabile, care ,,nu a știut” ori a ,,declarat greșit” ce și cât alcool a consumat, atunci când a fost întocmit Procesul verbal de cercetare sau când a dat declarația inițială de consum (și în consecință prin expertiza medico-legală nu se mai poate reduce valoarea alcoolemiei sub fatidica valoare penală de 0,8 g/l !), i se oferă totuși posibilitatea, de a-și aminti” acest lucru astfel încât expertiza să poată fi refăcută în sens favorabil, dar numai (!) ,,de cel mult două ori la solicitarea organelor de poliție, a treia oară la …..etc.”
Ne punem întrebarea, în opinia noastră, pertinentă, oare ,,amintirea” sau mai precis ,,corectarea” ulterioară a declarației privind consumul de alcool nu are cumva legătură cu valoarea alcoolemiei înscrisă în buletinul de analiză ? Este oare posibil ca acest document medico-legal, aparent obiectiv și inofensiv, respectiv buletinul de analiză toxicologică, să fie un fel de avertisment ? Cum adică avertisment ?.
Răspunsul, destul de simplu, este următorul: redând valoarea alcoolemiei din momentul recoltării probei de sânge, împrejurare care este diferită de cea a producerii/implicării în evenimentul rutier sau a testării aerului expirat efectuată de către organele de poliție, buletinul de analiză toxicologică oferă date indirecte, dar precise, cu privire la modul în care trebuie schimbată ori modificată declarația de consum, astfel încât să se permită întocmirea sau, după caz, refacerea raportului de expertiză, de ,,recalculare” în așa fel încât alcoolemia din momentul determinant să fie (să ,,iasă”) sub valoarea de 0,8 g/l ce delimitează infracțiunea de contravenție.
Dar iată cum o altă întrebare devine sâcâitoare și anume care este momentul, cu valoare juridică, pentru care interesează valoarea alcoolemiei ? Cel al recoltării probei de sânge sau cel în care s-a produs evenimentul rutier ori conducătorul autovehiculului a fost testat, în aerul respirat, de organul de poliție rutieră ? Suntem convinși că, și fără o pregătire de specialitate, orice persoană care nu cochetează cu corupția ar putea răspunde fără urme de ambiguitate, că alcoolemia cu valoare juridică este cea din momentul producerii evenimentului rutier sau a testării efectuate de organele de poliție și nu cea din momentul recoltării probei de sânge.
Răspunsurile formulate, la întrebările izvorâte și din decența profesionistului onest, ne permit afirmația că buletinul de analiză toxicologică, întocmit în prezent de instituția medicolegală, are o valoare, cel puțin, îndoielnică favorizând, în unele cazuri, nu numai tergiversarea finalizării juridice a speței respective ci, mult mai grav, denaturarea realității faptice. Iată de ce, pentru a veni în întâmpinarea rezolvării eficiente, profesioniste și corecte a unor astfel de cazuri, astfel încât ,,ochiul dracului” să rămână închiși și la distanță de factorii implicați în soluționarea acestora (polițiști, procurori, judecători și, inevitabil, medici legiști – cu toții ființe umane supuse tentației !) considerăm că nu lipsită de interes ar fi următoarea propunere, sperăm viitoare normă metodologică, de lucru.
Demersul nostru este motivat de următoarele aspecte:
– alcoolemia cu valoare juridică este cea din momentul producerii evenimentului rutier ori a testării prezenței alcoolului în aerul expirat și nu alcoolemia din momentul recoltării probelor biologice;
– creșterea alarmantă a solicitărilor de ,,recalculare” pe baza unor noi declarații de consum refăcute și din păcate acceptate uneori cu destulă ușurință, (,,înțelegere”) de organele de anchetă;
– prelungirea finalizării juridice a speței respective, ceea ce determină, în anumite cazuri, un impact negativ mediatic și de imagine al organelor statului;
– plata dublă (și pentru buletinul de analiză și pentru raportul de expertiză) achitată în prezent instituției medico-legale pentru, în realitate, o singură prestație medico-legală cu valoarea juridică, atunci când valoarea alcoolemiei este diferită de zero și anume raportul de expertiză (reiterăm, denumit impropriu de ,,recalculare”, atâta vreme cât stabilește, de fapt, alcoolemia cu valoarea juridică din momentul determinat !).
În opinia noastră, în funcție de particularitățile fiecărui caz, determinate de împrejurările concrete de la fața locului, s-ar putea proceda optându-se fie pentru metoda obiectivă, fie pentru metoda mixtă (subiectiv-obiectivă).
Capitolul VI. Explicații complementare
A.Aspecte procesuale
Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice. Coexistența infracțiunilor. „Conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică peste limita legală.”„Refuz, împotrivire b#%l!^+a?sau sustragere a conducătorului unui autovehicul, de a se supune recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori medicamente cu efecte similare acestora.” Conținutul diferit al celor două infracțiuni, prin trăsăturile constitutive caracteristice fiecăreia, lipsa vreunei dependențe între ele, infracțiunea prev. de art.87 alin.(1) din OUG nr.195/2002 rep., presupunând ca element distinct o îmbibație alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge în momentul conducerii autoturismului, iar infracțiunea prev. de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 rep., necondiționând existența faptei penale, de consumul de alcool, ci numai „opoziția la recoltarea probelor biologice”, momentele diferite ale consumării, cea dintâi în timpul șofării pe drumurile publice, cea de-a doua ulterior, cu ocazia constatării și cercetărilor în vederea calculării alcoolemiei, sunt elemente care conduc la concluzia posibilității coexistenței celor două infracțiuni în concurs.
Prin sentința penală nr.13/P/29.01.2014, inculpatul […] a fost condamnat, în baza art.87 alin. 5 din OUG nr.195/2002, rep., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru infracțiunea de „refuz al conducătorului autovehiculului de a se supune recoltării de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei” cu suspendarea sub supraveghere a executării conform art.861 cod penal din 1969, iar în baza art.11 pct.2 lit.a) – art.10 lit.”d” vechiul cod procedură penală, a fost achitat pentru infracțiunea de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge” prev. de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002 rep. Pentru pronunțarea hotărârii Curtea a stabilit următoarele:
I.Urmărirea penală Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. 808/P/2012 din 11 decembrie 2012, inculpatul […] a fost trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunilor de: – „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de 0,80 gr.%o alcool pur în sânge” prevăzută de art.87 alin.(1) din OUG nr.195/2002 republicată; – „refuzul conducătorului unui autovehicul, de a se supune recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei” prevăzută de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 republicată; prin aceea că la data de 14.07.2012, a condus autoturismul marca Skoda Octavia cu numărul de înmatriculare […] având în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală (alcoolemie de l,40 %o și respectiv l,30 %o), fiind depistat în trafic pe B-dul Alexandru Lăpușneanu din Municipiul Constanța – zona „Zodiac", producând un accident rutier în urma coliziunii cu autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare […] condus de către partea vătămată […]. Probele administrate în faza de urmărire penală sunt:procesul-verbal de constatare cu planșa foto aferentă și schița, procesul-verbal de consemnare a refuzului de recoltare probe biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, din data de 14.07.2012, înscrisul de consemnare a concentrației de alcool pur în aerul expirat emis în urma testării cu aparatul etilotest marca Drager, seria 01039 – privind pe inculpat (1,44 mg/l), buletinele de examinare clinică, cererile de analiză și procesele-verbale de prelevare din data de 14.07.2012, privind determinarea gradului de intoxicație etilică a inculpatului […], procesele-verbale din 14.07.2012 întocmite de către lucrătorii de poliție judiciară din cadrul Serviciului Rutier Constanța, buletinul de analiză toxicologică – alcoolemie nr.900-901 din 17.07.2012; fișa UPU emisă de Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța, privind examinarea părți vătămate […], nr.19422/14.07.2012, raportul de constatare medico-legală nr. 249/A1 rutier/2012 din data de 30.07.2012 întocmit de către Serviciul Județean de Medicină Legală Constanța, notele de constatare tehnică privind stabilirea stării tehnice și a avariilor produse la autoturismele implicate în coliziune, adresa nr. … emisă de către Penitenciarul Poarta Albă la data de 17.07.2012, declarațiile martorei […] (persoană vătămată), declarațiile martorilor […], […], […], declarațiile inculpatului […].
Prin rezoluția din data de 14 iulie 2012, ora 1230, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța a dispus începerea urmăririi penale față de inculpatul […] pentru săvârșirea infracțiunilor de: „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge”, prevăzută de art.87 alin.1 din OUG nr.195/2002, rep.; „refuz, împotrivire ori sustragere a conducătorului unui autovehicul, de a se supune recoltării probelor biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora”, prevăzută de art.87 alin.5 din OUG nr. 195/2002, republicată, „vătămare corporală din culpă”, prevăzută de art.184 alin.1 și 3 din codul penal, cu aplicarea art.33 lit.a) din codul penal. În cursul urmăririi penale, inculpatul au fost asistat de către apărător ales. La data 20 noiembrie 2012, în prezența apărătorului ales, domnul avocat […], procurorul a procedat la prezentarea materialului de urmărire penală, prilej cu care inculpatul a solicitat printr-o cerere administrarea unei probe științifice, în sensul recalculării alcoolemiei de către Laboratorul de Medicină Legală cu referire la cele două situații stabilite, 1,40 g alcool pur în sânge și 1,30 g alcool pur în sânge, la o oră diferență de recoltare a probelor, cerere ce a fost respinsă prin rezoluția procurorului.
II. Judecata
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. 808/P/2012 din 11.12.2012, a fost sesizată Curtea de Apel Constanța, cauza formând obiectul dosarului nr.1455/36/2012. În ședința de judecată din data de 14.02.13, conform art.322 cod procedură penală, s-a dat citire actului de sesizare al instanței, inculpatul […] precizând că solicită aplicarea procedurii de drept comun, nu în condițiile art.3201 cod procedură penală. Pe parcursul judecății au fost administrate următoarele mijloace de probă : audierea inculpatului (susținerile sale fiind consemnate în procesul-verbal din 14.02.13), b#%l!^+a?declarațiile martorilor din lucrări […], […], […], […], declarațiile martorului în apărare […], înscrisuri în circumstanțiere și raportul de expertiza medico-legală nr.927/i/2013 privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei.
Pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și judecății, instanța constată următoarea situație de fapt: La data de 14.07.2012, inculpatul […] a consumat băuturi alcoolice după care a condus autoturismul marca Skoda Octavia cu numărul de înmatriculare […] din stațiunea Mamaia la Constanța, producând un accident rutier pe B-dul Alexandru Lăpușneanu dinMunicipiul Constanța – zona „Zodiac" în urma coliziunii cu autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare […] condus de către martora […]. Sosind la fața locului, agenții de poliție au procedat la testarea conducătorilor auto cu aparatul de tip Drager. În urma testării, inculpatul a prezentat valoarea de 1,44 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Astfel, conform procedurilor, inculpatul a fost condus la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța în vederea recoltării de probe biologice pentru stabilirea îmbibației alcoolice în sânge. Dar, potrivit procesului-verbal întocmit la data de 14.07.2012 de către agentul de poliție din cadrul Serviciului Rutier Constanța, la sediul Spitalului Clinic Județean de Urgență Constanța, în prezența medicului de gardă […] și a martorului asistent […], la solicitarea expresă, inculpatul […] a refuzat să i se recolteze probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei motivând că „îi era teamă de seringi”. Ulterior, după mai mult de 3 ore de la depistarea în trafic, cu acordul procurorului (rezoluția nr.808/P/2012 din 14.07.12, din dosarul de urmărire penală), inculpatul s-a supus recoltării a 2 probe de sânge și urină. Conform Buletinelor de analiză toxicologică alcoolemie nr.900-901/17.07.2012 emise de către Serviciul Județean de Medicină Legală Constanța, au rezultat 1,40 gr.%o alcoolemie în sânge (proba I, recoltată la 1210) și 1,30 gr.%o alcoolemie în sânge (proba II, recoltată la 13 30).
Din raportul de expertiză medicolegală nr.927/i/2013, înregistrat cu nr.A12/3352/2013 din 29.04.13, privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei de către Comisia de specialitate din cadrul INML „Mina Minovici” București, pe baza corelării teoretice a alcoolemiilor stabilite prin mijloace tehnice (aparatul de tip Drager), analize de laborator a sângelui recoltat de la inculpat (buletinelor de analiză toxicologică alcoolemie nr. 900-901/17.07.2012) și cu cea din calculul teoretic al consumului declarat, a rezultat că la „data de 14.07.2012, la ora 08.13, inculpatul […] ar fi avut o alcoolemie teoretică în creștere de cca. 0,45 %o”.
Conținutul diferit al celor 2 infracțiuni, prin trăsăturile constitutive caracteristice fiecăreia, lipsa vreunei dependențe între ele, infracțiunea prevăzută de art.87 alin.(1) din OUG nr.195/2002 republicată, presupunând ca element distinct o îmbibație alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge în momentul conducerii autoturismului, iar infracțiunea prevăzută de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002, republicată, necondiționând existența faptei penale, de consumul de alcool, ci numai „opoziția la recoltarea probelor biologice”, momentele diferite ale consumării, cea dintâi în timpul șofării pe drumurile publice, cea de-a doua ulterior, cu ocazia constatării și cercetărilor în vederea calculării alcoolemiei, sunt elemente care conduc la concluzia posibilității coexistenței celor două infracțiuni în concurs și angajarea răspunderii penale pentru amândouă.
Astfel, raportat la conținutul constitutiv al infracțiunilor, fapta inculpatului […] de a refuza să se supună recoltării probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei, urmare a conducerii autoturismului la data de 14.07.12, pe raza municipiului Constanța, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de „refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei” prev. de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 republicată. Apărarea inculpatului „cum că ar fi fost de acord să i se recolteze sânge în scopul determinării alcoolemiei” este înlăturată de procesul-verbal de consemnare a refuzului exprimat de către inculpatul fără echivoc de recoltare probe biologice, în vederea stabilirii alcoolemiei, din data de 14.07.2012, declarațiile martorilor […], […] care au precizat că inițial, inculpatul a cooperat, dar în cele din urmă cu toate insistențele, a respins supunerea la recoltarea de probe biologice. Infracțiunea de „refuz de a se supune recoltării probelor biologice” are consumare instantanee așa încât revenirea asupra refuzului consemnat în procesul-verbal nu mai are relevanță cu privire la existența infracțiunii care s-a comis în momentul în care inculpatul „a spus nu” și, în fapt, și-a și manifestat conduita negativă, nepermițând asistentei/medicului să procedeze la recoltarea probelor.
Împrejurarea că la peste 3 ore de la conducerea autoturismului și consemnarea refuzului, inculpatul s-a supus recoltării probelor biologice nu înlătura caracterul penal al faptei prev. de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 republicată și, pe cale de consecință, nici răspunderea penală pentru aceasta. Nici susținerea că „i-ar fi fost teamă de seringi” nu este dovedită și nu este credibilă ținând seama de circumstanțele personale inculpatului-aflat la vârsta maturității, absolvent de studii universitare și postuniversitare, cu atribuții de instruire a persoanelor cu comportament antisocial. Conducerea autoturismului sub influența alcoolului, pe drumuri publice cu trafic intens, fiind în plină vară, producerea unui eveniment rutier sunt împrejurări care evidențiază pericolul social concret specific infracțiunii conform art.18 cod penal pentru fapta prev. de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 rep., nefiind aplicabile dispozițiile art.181 cod penal. În concluzie, apărările formulate de către inculpat cu privire la infracțiunea de „refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei” sunt neîntemeiate, probele administrate, anterior examinate și evaluate, dovedesc cu certitudine existența faptei, vinovăția inculpatului și pericolul social concret al infracțiunii, impunându-se condamnarea inculpatului pentru infracțiunea prev. de art.87 alin.(5) din OUG nr.195/2002 republicată. Referitor la fapta prev. de art.87 alin.(1) din OUG nr.195/2002 republicată, existența infracțiunii presupune conducerea pe b#%l!^+a?drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge sau mai mare, în cauză, inculpatul a condus autoturismul pe drumuri publice, sub influența alcoolului, dar cu o îmbibație alcoolică de cca. 0,45 %o g/l alcool pur în sânge conform raportului de expertiză medico-legală nr.927/i/2013, înregistrat cu nr…./2013 din 29.04.13, privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei de către Comisia de specialitatedin cadrul INML „Mina Minovici” București, pe baza corelării teoretice a alcoolemiilor stabilite prin mijloace tehnice (aparatul de tip Drager), analize de laborator a sângelui recoltat de la inculpat (buletinelor de analiză toxicologică alcoolemie nr.900- 901/17.07.2012) și cu cea din calculul teoretic al consumului declarat;consumul a fost dovedit de declarațiile inculpatului coroborate cu declarațiile martorului […] și „lista meniu” emisă de S.C.”[…]” SA Mamaia, hotel […]. Deși, acuzarea a solicitat înlăturarea acestor declarații, cererea nu este admisibilă deoarece nu s-a făcut dovada că „meniul indicat pe internet” (și în care nu s-ar fi regăsit sarmalele) se referea la același eveniment și, în caz afirmativ, că bucătăria restaurantului nu avea produsele consumate de inculpat în condițiile în care este de notorietate gama mai diversificată în sezonul de vară al localului „[…]” din Mamaia. Buletinele de analiză toxicologică alcoolemie nr.900-901/17.07.2012 emise de către Serviciul Județean de Medicină Legală Constanța confirmă susținerile acuzării că inculpatul a avut o alcoolemie de 1,40 gr.%o în sânge (proba I, recoltată la 1210) și de 1,30 gr.%o în sânge (proba II, recoltată la 1330) ulterior, cu mult de la momentul conducerii autoturismului pe drumurile publice, însă aceste probe nu demonstrează alcoolemia în timpul comiterii faptei. Concluzionând, cum potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 927/i/2013, gradul de alcoolemie prezentat de inculpat la momentul șofării este sub limita admisă de lege, lipsește unul din elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii prev. de art.87 alin.(1) din OUG nr.195/2002 rep. motiv pentru care, în baza art.11 pct.2 lit.a) – art.10 lit.”d” cod procedură penală, achită pe inculpat pentru infracțiunea de „conducere pe drumurile publice a unui autovehicul către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge”, și se va dispune achitarea inculpatului. individualizarea pedepselor a) principale Prin urmare, constatându-se existența faptei penale de „refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei” săvârșită cu intenție de inculpatul […] se va proceda la condamnarea acestuia. În consecință, pentru individualizarea pedepsei, criteriile prevăzute de art.72 cod penal, circumstanțele personale inculpatului.
Și anume, raportat la criteriile de individualizare printre care pericolul social ridicat al faptei dat de circumstanțele reale ale comiterii acesteia, opunerea manifestată la recoltarea probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei urmare conducerii pe drumurile publice a autoturismului sub influența alcoolului, lezării relațiilor sociale referitoare la siguranța circulației pe drumurile publice producând un accident rutier, pentru a împiedica determinarea alcoolemiei cu certitudine în momentul comiterii faptei, pedeapsa închisorii este de natură să asigure prevenția generală, reeducarea inculpatului, evitarea temporară a pericolului pentru siguranța circulației rutiere, pentru a răspunde sentimentelor de indignare, frustrare a opiniei publice, reacției extrem de negative din partea societății civile în cazul unor asemenea fapte; la stabilirea cuantumului orientatspre minimul prevăzut de textul incriminator se ține seama și de circumstanțele personale – în vârstă de 40 ani, cu familie organizată, apreciat pozitiv la locul de muncă.
Însă, referitor la modalitatea de executare, circumstanțele personale ale inculpatului (matur, evoluție pozitivă în carieră, angajare în muncă cu caracter stabil, cu locuință statornică, are o familie organizată, un copil minor în întreținere), concluziile referatului de evaluare potrivit cărora „are perspective reale de reintegrare socială” determină convingerea că reeducarea sa se poate realiza fără executare, cu suspendare sub supraveghere în condițiile art.861 cod penal, sub un control exercitat de către autorități prin Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța limitat în timp; conform art.862 cod penal, s-a fixat termenul de încercare prin adăugare la intervalul de 2 ani a cuantumului pedepsei aplicată, iar în baza art.863 cod penal, pe durata termenului de încercare, inculpatul se supune măsurilor de supraveghere. În baza art.359 cod procedură penală, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art.864 rap. la art.83 cod penal privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, precum și în cazul neîndeplinirii cu rea – credință a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege. b) accesorii În baza art.71 alin.(2) cod penal, se interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art.64 alin.1 lit.a ( teza a II-a ), b) cod penal. În baza art.71 alin.(5) cod penal, se suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei închisorii. cheltuieli judiciare Conform art.191 cod procedură penală, inculpatul […] a fost obligat la plata sumei de 2000 lei cheltuieli judiciare către stat; din cuantumul cheltuielilor judiciare, suma de 520 lei a fost achitată de către inculpat, reprezentând onorariului expertizei medicolegale privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei.
B. Situații tranzitorii
Situațiile tranzitorii care au apărut după intrarea în vigoare a noilor coduri implică, în opinia noastră, cunoașterea incriminărilor din cele două coduri (sau a celor din noul Cod penal raportate la cele din unele acte normative aflate în vigoare până la 1 februarie 2014) și, mai ales, a practicii judiciare existente la nivelul instanțelor române. În practică, în prezent, dar și în perioada imediat următoare, cea mai importantă provocare, atât pentru organele judiciare române, cât și pentru instituția apărării suspecților, inculpaților și condamnaților, este reprezentată de identificarea și aplicarea b#%l!^+a?legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor sau după judecarea definitivă a acestora.
Având în vedere intrarea în vigoare a noului Cod penal, considerăm că se impune cu necesitate o examinare succintă a situației tranzitorii în care ne aflăm, cu trimitere directă la aplicarea legii penale mai favorabile pentru infracțiunile comise sub imperiul legii vechi și care urmează a fi judecate definitiv în perioada de activitate a legii noi. Apreciem ca fiind necesară această examinare și datorită importanței și necesității aplicării principiului mitior lex, din perspectiva evoluției dreptului penal român, evoluție care trebuie să se circumscrie normelor statuate de doctrina și jurisprudența europeană cu trimitere directă la jurisprudența C.E.D.O. În acest context, în procedura aplicării legii penale mai favorabile, organele judiciare abilitate vor trebui să aibă în vedere și situațiile create prin dezincriminarea unor fapte de natură penală, determinată de neprevederea lor în noua lege. În știința dreptul penal român și european a fost recunoscut principiul potrivit căruia legea penală se aplică faptelor comise pe timpul cât aceasta este în vigoare.
Pe cale de consecință, legea penală nu se va aplica faptelor comise înainte de intrarea sa în vigoare, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Deci, legea penală nu trebuie să producă efecte retroactiv (fapte care au fost comise anterior intrăriisale în vigoare), dar nici ultraactiv (după ieșirea ei din vigoare). De la acest principiu au derivat două excepții, potrivit cărora legea penală se aplică faptelor comise anterior intrării sale în vigoare (retroactivitatea legii penale), precum și celor comise după ieșirea ei din vigoare, în cazurile în care fapta a fost comisă pe timpul cât această lege era în vigoare (ultraactivitatea legii penale). Examinată ca excepție de la principiul neretroactivității legii penale, retroactivitatea poate fi incidentă în următoarele situații: legea interpretativă, legea mai favorabilă, legile de amnistie, precum și legile sau decretele de grațiere și legea de dezincriminare.
Astfel, potrivit doctrinei și jurisprudenței române, dacă de la comiterea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi penale care incriminează fapta săvârșită, în alte condiții de incriminare, tragere la răspundere penală sau sancționare, se va aplica de fiecare dată legea penală mai favorabilă [art. 5 alin. (1) C. pen.]. În această situație, dacă legea nouă este mai favorabilă (Codul penal în vigoare), aceasta va retroactiva, iar dacă legea veche este mai favorabilă (Codul penal din 1969), aceasta va ultraactiva.
Capitolul VII. Jurisprudență
Potrivit art. 7 alin. (2) din Ordinul ministrului sănătății nr. 376/2006, în cazul în care se refuză recoltarea probelor de sânge, nu se prelevează probe de urină. Aceste probe se prelevează în situațiile prevăzute la art. 7 alin. (1), cu excepția refuzului de prelevare. b#%l!^+a?
Secția penală și pentru cauze cu minori, Decizia nr. 2458 din 12 decembrie 2013
Prin sentința penală nr. 352/01.02.2013, Judecătoria Craiova, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. a achitat pe inculpatul D.C., pentru săvârșirea infracțiunii de refuz de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, prevăzută și pedepsită de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Craiova nr. 12748/2010 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată. În actul de sesizare s-a reținut că la data de 21.10.2010, inculpatul a refuzat să se supună recoltării de probe biologice, după ce a condus pe raza mun. Craiova un autoturism și s-a stabilit că avea o concentrație de 0,58 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Potrivit dispozițiilor art. 66 C.proc.pen., învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția. Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod indubitabil că inculpatul a refuzat recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Este obligația cadrelor medicale care efectuează recoltarea probelor și a celor de poliție care solicită recoltarea să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea de a se recolta probe de urină și salivă, pentru stabilirea alcoolemiei, și doar în situația în care se refuză și recoltarea acestora, se poate reține existența laturii obiective a infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată. Inculpatul nu trebuia să solicite recoltarea altor probe, ci trebuia să i se comunice că este posibilă recoltarea altor probe, deoarece infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată, nu sancționează doar recoltarea probelor de sânge, ci refuzul la recoltarea tuturor probelor prin care se poate stabili alcoolemia. Instanța a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada refuzului inculpatului de a i se recolta probele biologice necesare stabilirii alcoolemiei, cu excepția recoltării de probe de sânge.
Fapta inculpatului D.C., de a fi refuzat la data de 21.10.2010, după ce condusese un autovehicul pe drumurile publice să se supună recoltării de probe de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei la solicitarea lucrătorilor de poliție, ar putea constitui infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată. Raportat însă la circumstanțele concrete în care inculpatul a comis fapta expusă, având în vedere întregul material probatoriu administrat în cauză, instanța a reținut că fapta inculpatului nu întrunește elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată. Infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată, constă în „refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora”.
Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2001, republicată, presupune ca făptuitorul să refuze nejustificat recoltarea de probe biologice (sânge, urină ori salivă) pentru stabilirea alcoolemiei ce o avea la momentul când a condus un autovehicul pe drumurile publice. În speță, astfel cum s-a demonstrat la data de 21.10.2010, inculpatul a refuzat să se supună recoltării de probe de sânge, după ce a condus pe raza mun. Craiova un autoturism și s-a stabilit că avea o concentrație de 0,58 mg/l alcool pur în aerul expirat, motivat de faptul că în momentul în care a fost oprit în trafic de către lucrătorii de poliție se întorcea de la un cabinet stomatologic, unde a fost supus unui tratament medical.
Nici lucrătorii de poliție, nici cadrele medicale nu au cerut inculpatului, în timpul cât s-a aflat la Spitalul Clinic de Urgență Craiova, să dea o probă de urină pentru stabilirea alcoolemiei, iar acesta să fi refuzat. În condițiile în care inculpatul prezenta o stare de sănătate ce îl împiedica a se supune unei proceduri implicând recoltarea de probe de sânge, justificând astfel obiectiv refuzul său de a se supune unei astfel de proceduri, iar acestuia nu i s-a cerut în timpul cât s-a aflat la Spitalul Clinic de Urgență Craiova să dea o probă de urină pentru stabilirea alcoolemiei, pe care să fi refuzat a o da, rezultă că nu ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat de a permite recoltarea de probe biologice pentru stabilirea alcoolemiei ce o avea inculpatul la momentul când a condus un autovehicul pe drumurile publice, nefiind deci întrunite elementele constitutive ale laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova. În motivare s-a arătat că sentința este nelegală și netemeinică, din probele administrate rezultând că inculpatul a refuzat recoltarea probelor biologice de sânge pentru stabilirea alcoolemiei. Potrivit art. 6 și 7 din Ordinul ministrului sănătății nr. 376/2006, numai prin prelevarea probelor de sânge se poate stabili alcoolemia, iar în cazul în care se refuză recoltarea acestor probe nu se poate recolta urină. Totodată, ordinul arătat mai sus precizează modul de prelevare și condițiile de păstrare ale probelor biologice, legiuitorul făcând distincție între alcoolemie în sensul prelevării de probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei și alcooluria, prelevarea de probe biologice de urină pentru determinarea produselor ori substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare. b#%l!^+a?
Prin decizia penală nr. 2458/12.12.2013 a Curții de Apel Craiova, a fost admis recursul, a fost casată sentința, în baza art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, a fost condamnat inculpatul, dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei. În motivare, instanța de recurs a reținut următoarele:
Chiar dacă inculpatul a justificat refuzul prin prisma aspectului că a suferit o intervenție stomatologică, iar o eventuală prelevare a probelor biologice de sânge i-ar fi afectat starea de sănătate, Curtea apreciază că sunt îndeplinite atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, potrivit art. 88 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, „stabilirea concentrației de alcool sau a prezenței în organism de substanțe ori produse stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora se face în instituțiile medico-legale autorizate, în conformitate cu normele metodologice elaborate de Ministerul Sănătății Publice”. Potrivit art. 125 lit. c) din O.U.G. nr. 195/2002, Ministerul Sănătății Publice „elaborează norme privind examinarea medicală a conducătorilor de autovehicule și tramvaie, precum și norme privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicației etilice și a stării de influență a produselor și substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule și tramvaie”.
În virtutea acestei atribuții a fost emis Ordinul nr. 376/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii intoxicației etilice și a stării de influență a produselor și substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora asupra comportamentului conducătorilor de autovehicule și tramvaie. Art. 6 din acest ordin prevede că: „Procedurile de prelevare a produselor biologice sunt următoarele:
a) pentru determinarea alcoolemiei se prelevează 2 (două) probe de sânge din venă la interval de o oră între prelevări, fiecare probă conținând 10 ml sânge;
b) în situația în care nu se pot preleva 10 ml de sânge, se menționează la rubrica «observații» a buletinului de examinare clinică, prevăzut în anexa nr. 3 la prezentele norme metodologice, cu precizarea motivului;
c) prelevarea sângelui se face cu seringi de unică folosință, până la înlocuirea acestei metode cu trusa standard de prelevare special destinată acestui scop, a cărei componență este prevăzută în anexa nr. 5 la prezentele norme metodologice;
d) prima prelevare se efectuează de preferință într-un interval de timp de până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge;
e) pentru determinarea produselor ori substanțelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare se prelevează o singură probă de sânge și în mod obligatoriu 50-100 ml urină”.
Totodată, art. 7 alin. (1) prevede că „în situațiile medicale speciale, în care nu poate fi efectuată cea de-a doua prelevare, precum și în cazul refuzului de prelevare, se menționează acest fapt în mod expres în cadrul rubricii «observații» a buletinului de examinare clinică, precizându-se motivul neprelevării. (2) În situațiile prevăzute la alin. (1), cu excepția refuzului de prelevare, se prelevează 10 ml urină, sub supraveghere, în flacon spălat, care ulterior va fi supus procedurii de sigilare prevăzute la art. 13, cu excepția refuzului de prelevare”.
Din aceste texte legale rezultă că pentru determinarea alcoolemiei se prelevează două probe de sânge din venă la interval de o oră între prelevări, fiecare probă conținând 10 ml de sânge. Totodată, în cazul refuzului de prelevare se menționează acest fapt în mod expres în cadrul rubricii „observații” a buletinului de examinare clinică. Potrivit art. 7 alin. (2) din Ordinul nr. 376/2006, în cazul în care se refuză recoltarea probelor de sânge, nu se prelevează probe de urină. Aceste probe se prelevează în situațiile prevăzute la art. 7 alin. (1), cu excepția refuzului de prelevare.
Prin urmare, potrivit Normelor Metodologice aprobate prin Ordinul nr. 376/2006, în cazul în care o persoană refuză prelevarea probelor de sânge pentru determinarea alcoolemiei, nu se pot preleva probe de urină. Acest aspect se regăsește și în concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 3101/A1/05.11.2013 întocmit de IML Craiova, potrivit cărora nu este posibilă stabilirea alcoolemiei din probe de urină sau de salivă. În altă ordine de idei, nu există niciun motiv care să justifice refuzul inculpatului de a se supune recoltării probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, potrivit art. 6 lit. a) din Ordinul nr. 376/2006. În acest sens, semnificative sunt concluziile raportului de expertiză efectuat în faza judecării recursului, potrivit cărora „prelevarea probelor de sânge de la numitul D.C. nu ar fi pus în pericol sănătatea acestuia”. Legat de acest aspect, semnificativ este și faptul că medicul P.A., care a întocmit fișa de examinare clinică UPU, nu a consemnat aspecte care să ducă la concluzia că inculpatul se afla într-o stare de sănătate precară care nu ar fi permis prelevarea probelor biologice de sânge. Ori, dacă inculpatul s-ar fi aflat într-o asemenea stare, ar fi fost imposibil ca medicul să nu constatate imposibilitatea prelevării probelor biologice de sânge, în vederea stabilirii alcoolemiei. Apărarea inculpatului, potrivit căreia a fost suficient faptul că s-a supus testării aerului expirat, astfel că nu mai era obligat să se supună și recoltării probelor biologice de sânge, este nefondată. Astfel, potrivit art. 88 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, „persoana care conduce un autovehicul sau tramvai, testată cu mijloc tehnic certificat ca având o concentrație de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată să se b#%l!^+a?supună recoltării probelor biologice sau testării un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic”. Potrivit art. 6 pct. 19 din O.U.G. nr. 195/2002, mijlocul tehnic certificat este „dispozitivul care dovedește consumul de produse ori substanțe stupefiante sau al medicamentelor cu efecte similare acestora sau prezența în aerul expirat a alcoolului”. Potrivit art. 6 pct. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, mijlocul tehnic omologat și verificat metrologic este „dispozitivul care stabilește concentrația de alcool în aerul expirat (…)”. Or, în speță, inculpatul, inițial a fost supus testării cu instrumentul alcooltest marca Drager seria ARZE -0575 care reprezintă mijloc tehnic certificat în înțelesul art. 6 pct. 19 din O.U.G. nr. 195/2002. În condițiile în care rezultatul testării a indicat o valoare de 0,58 mg/l alcool pur în aerul expirat, potrivit art. 88 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, inculpatul era obligat să se supună recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.
Semnificativ este faptul că, în prezent, lucrătorii de poliție nu dispun de mijloace tehnice omologate și verificate metrologic în înțelesul dispozițiilor art. 6 pct. 20 din O.U.G. nr. 195/2002, astfel încât singura modalitate de stabilire a alcoolemiei este recoltarea probelor biologice de sânge. De altfel, acesta a fost și motivul pentru care forma art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, a fost modificată, constituind infracțiune numai „conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 gr/l alcool pur în sânge”.
Deciziile Curții Constituționale invocate de inculpat în apărarea sa nu duc la concluzia că refuzul său de a se supune prelevării probelor biologice de sânge a fost justificat, în condițiile în care, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate, constatând că textul de lege criticat [art. 79 alin. (4) din O.U.G. nr. 195/2002, forma anterioară a art. 87 alin. (5)] nu încalcă prevederile constituționale. Or, dacă instanța de control constituțional ar fi constatat că prelevarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei ar fi încălcat vreun drept prevăzut de Constituție, cu siguranță ar fi admis excepțiile de neconstituționalitate.
În consecință, Curtea apreciază că fapta inculpatului D.C. de a refuza să se supună recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei realizează elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Concluzii
Dacă până la data de 1 februarie 2014 infracțiunile rutiere erau reglementate în OUG nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, republicată, cu modificările și completarile ulterioare, începand cu data de 1 februarie 2014, odată cu intrarea în vigoare a NCP, infracțiunile rutiere sunt reglementate în partea specială a NCP – Titlul VII, intitulat "Infracțiuni contra sigurantei publice", Cap. II – "Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice", și anume în art. 334 – 341.
Potrivit art. 337 din NCP, constituie infracțiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfasurarii probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune prelevarii de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței unor substanțe psihoactive se pedepsește cu închisoare de la unu la cinci ani.
Spre deosebire de reglementarea anterioara – OUG nr. 195/2002 -, care prevedea pentru infractiunea de refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezentei unor substante psihoactive pedeapsa cu inchisoare de la doi la sapte ani, observam ca NCP reduce pedeapsa prevazută pentru infracțiunea respectivă, aceasta fiind închisoare de la unu la cinci ani.
Reținem și că, potrivit art. 103 alin. 1 lit. c din OUG nr. 195/2002, suspendarea exercitarâi dreptului de a conduce autovehicule se dispune pentru o perioada de 90 de zile cand fapta conducatorului de autovehicul sau tramvai a fost urmarita ca infractiune la regimul circulatiei pe drumurile publice (…) și instanta de judecata sau procurorul a dispus clasarea, renuntarea la urmarirea penala, renuntarea la aplicarea pedepsei sau amanarea aplicarâi pedepsei, daca pentru regula de circulatie incalcata OUG nr. 195/2002 prevede suspendarea exercitarâi dreptului de a conduce.
Anularea permisului de conducere se dispune și în cazul în care titularul permisului de conducere a fost condamnat, printr-o hotărâre judecătorească ramasă definitivă, pentru infracțiunile prevăzute la art. 336 și art. 337 din NCP, conform art. 114 alin. 1 lit. b din OUG nr. 195/2002.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Antoniu G., Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Editura Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1976
Antoniu George, Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995
Antoniu G. (coordonator), E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu, Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003
Apetrei M., Drept penal. Partea generala, Editura Victor, București, 2006
Boroi Alexandru și colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova București 1997.
Boroi Alex., Nistoreanu Ghe ., Drept penal – Partea generală, Ed. ALL Beck , București, 2004
Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2010
Boroi Al., Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck, 2008
Boroi Alexandru, Drept penal aprofundat, ed. C.H.Beck, 2010
Basarab Matei, Drept Penal, p.gen., vol.1, Ed.a Iia, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1995
Basarab Matei, Drept penal. Parte Generală, vol 1, ed. Lumina Lex, 1996
Basarab Matei, Drept penal. Partea generală, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București, 2001
Bulai C., Drept Penal. Partea Generală, Ed. All Beck., București 1997
Bulai C. , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , București 1997
Bulai Costică și colaboratorii – Instituții de drept penal, Editura Trei. București 2001
Bulai C., Mitrache C., Filipaș A., Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență 2001 și 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001
Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan, Manual de drept penal. Partea generală, București, Universul Juridic, 2007
Bulai B.N., în G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. Ketty Guiu, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Cojocaru O., ABC-ul circulației pe drumurile publice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Editura Societății Tempus și Asociația Româna de Științe Penale, București, 2000
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M., Roșca, V., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. București: Ed. Academiei, 2003
Gacea E. M., Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 2003
Giurgiu Narcis, Legea penală și infracțiunea – doctrină, legislație, practică judiciară, Editura Gama, București, 1994
Gerraud, P. Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris
Hotca M. A., apud C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014
Liszt F.V., Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905
Mitrache C., Drept penal român – Partea generală, Casa de editură și presă «Șansa » București 1997
Mitrache Constantin , Avram Filipaș, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licență 1997, Ed. Press Mihaela București, 1997
Mitrache Constantin – Drept penal. Partea generală, București, Casa de editură și presă “ Șansa” srl , 2002
Mitrache C., Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, București: Universul Juridic, 2009
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București, 2011
Moldovan A.T., Note de curs. Drept penal parte generală,Universitatea Brașov, 2004
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2002
Oancea I. – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică și pedagogică , București, 1971
Pascu I., Uzlău A.S., Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013
Pascu I. , Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, București, 2007
Streteanu Florin, Tratat de Drept penal – Partea generală, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008
Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Bucuresti 1912
Tulbure Adrian Ștefan, Actele premergătoare, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998
Toader Dalia, Drept Penal Român, Note de curs, București, 2005
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2011
Udroiu M., Constantinescu V., Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014
Udroiu M., Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Ungureanu Augustin, Drept penal român. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1995
Vouin R. și Leute L., Droit penal et criminologie (Drept penal șî criminologie), Paris 1956
www.cdep.ro/legis
http://portal.just.ro
Bibliografie
Antoniu G., Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Editura Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1976
Antoniu George, Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995
Antoniu G. (coordonator), E. Dobrescu, T. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu, Reforma legislației penale, Ed. Academiei Române, București, 2003
Apetrei M., Drept penal. Partea generala, Editura Victor, București, 2006
Boroi Alexandru și colaboratorii. – Drept penal.Partea generală. Editura Europa Nova București 1997.
Boroi Alex., Nistoreanu Ghe ., Drept penal – Partea generală, Ed. ALL Beck , București, 2004
Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediția a 4-a, Editura C.H.Beck, București, 2010
Boroi Al., Drept penal. Partea generală, București, Editura C.H. Beck, 2008
Boroi Alexandru, Drept penal aprofundat, ed. C.H.Beck, 2010
Basarab Matei, Drept Penal, p.gen., vol.1, Ed.a Iia, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1995
Basarab Matei, Drept penal. Parte Generală, vol 1, ed. Lumina Lex, 1996
Basarab Matei, Drept penal. Partea generală, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București, 2001
Bulai C., Drept Penal. Partea Generală, Ed. All Beck., București 1997
Bulai C. , Manual de drept penal –Partea generală , Ed All , București 1997
Bulai Costică și colaboratorii – Instituții de drept penal, Editura Trei. București 2001
Bulai C., Mitrache C., Filipaș A., Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență 2001 și 2002 cu ultimele modificări ale Codului Penal, Ed. Trei, 2001
Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan, Manual de drept penal. Partea generală, București, Universul Juridic, 2007
Bulai B.N., în G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B. N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. Ketty Guiu, C-tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu, Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Cojocaru O., ABC-ul circulației pe drumurile publice, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000
Dongoroz Vintilă, Drept penal, Reeditarea ediției din 1939, Editura Societății Tempus și Asociația Româna de Științe Penale, București, 2000
Dongoroz, V., Kahane, S., Oancea, I., Fodor, I., Iliescu, N., Bulai, C., Stănoiu, R.M., Roșca, V., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Vol. I. București: Ed. Academiei, 2003
Gacea E. M., Investigarea criminalistică a accidentului de trafic rutier, Editura Ministerului de Interne, Bucuresti, 2003
Giurgiu Narcis, Legea penală și infracțiunea – doctrină, legislație, practică judiciară, Editura Gama, București, 1994
Gerraud, P. Traite droit penal francais (Tratat de drept penal francez), vol I, Paris
Hotca M. A., apud C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, București, 2014
Liszt F.V., Lehrbuch des deutchen Strafrechs (Tratat de drept penal german), Berlin 1905
Mitrache C., Drept penal român – Partea generală, Casa de editură și presă «Șansa » București 1997
Mitrache Constantin , Avram Filipaș, Constantin Bulai, Drept Penal Român – curs selectiv pentru licență 1997, Ed. Press Mihaela București, 1997
Mitrache Constantin – Drept penal. Partea generală, București, Casa de editură și presă “ Șansa” srl , 2002
Mitrache C., Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006
Mitrache, C-tin, Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, București: Universul Juridic, 2009
Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, București, 2011
Moldovan A.T., Note de curs. Drept penal parte generală,Universitatea Brașov, 2004
Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2002
Oancea I. – Drept Penal . Partea generală , Ed. Didactică și pedagogică , București, 1971
Pascu I., Uzlău A.S., Drept penal. Partea generală, Ediția a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2013
Pascu I. , Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, București, 2007
Streteanu Florin, Tratat de Drept penal – Partea generală, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2008
Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Bucuresti 1912
Tulbure Adrian Ștefan, Actele premergătoare, în Revista de Drept Penal nr. 2/1998
Toader Dalia, Drept Penal Român, Note de curs, București, 2005
Udroiu Mihail, Drept penal. Partea generală. Partea specială, Editura C.H.Beck, București, 2011
Udroiu M., Constantinescu V., Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, București, 2014
Udroiu M., Fișe de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Ungureanu Augustin, Drept penal român. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, 1995
Vouin R. și Leute L., Droit penal et criminologie (Drept penal șî criminologie), Paris 1956
www.cdep.ro/legis
http://portal.just.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Refuzul SAU Sustragerea DE LA Prelevarea DE Mostre Biologice (ID: 129491)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.