Refugiatii Si Cetatenii Straini

CUPRINS:

=== REFUGIATII SI CETATENII STRAINI FINAL ===

CUPRINS:

INTRODUCERE

Globalizarea evidentã sub tot mai multe forme, liberalizarea comerțului la nivel mondial, integrarea economicã pronunțatã a numeroase state precum și accentuarea diferențelor dintre națiunile bogate și cele sãrace au dus la accentuarea în ultimele decenii a fenomenului migraționist la nivel global.

Conform estimãrilor Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM) sunt circa 185 de milioane de migranți la nivelul întregii lumi. Cei mai mulți dintre aceștia se aflã în situația de a-și pãrãsi locurile de origine în cãutarea unei vieți mai bune sau pentru a scãpa de opresiune fizicã sau politicã.

Nici România nu se poate sustrage acestui flux migratoriu la nivel global, țara noastrã fiind în acest sens parte a unui fenomen specific îndeosebi țãrilor mai puțin dezvoltate din punct de vedere economic: emigrație masivã (în special a persoanelor aflate în cãutarea unui loc de muncã) și respectiv transformarea în țarã de tranzit pentru alți imigranți.

Conform datelor oficiale ale Organizației Internaționale pentru Migrație, la nivelul anului 2003, România avea o ratã negativã a migrației, respectiv de – 0,3 la 1000 de locuitori .

Rata este una dintre cele mai mici din Europa, asta în timp ce Cipru, spre exemplu, înregistra un plus de 17,9 la 1000 de locuitori, Spania de 14,2, iar Liechtenstein de 10 la 1000 de locuitori.

Dacã despre emigranții români, plecați masiv îndeosebi de pe la mijlocul anilor `90 în țãri din Europa occidentalã, se vorbește foarte mult, iar literatura de specialitate pe acest subiect este destul de consistentã, nu același lucru se poate spune și despre cetãțenii strãi ni aflați permanent sau temporar pe teritoriul României.

Cine sunt aceștia? Contribuie ei în vreun fel la bunãstarea generalã? Cum le sunt respectate drepturile și ce fel de politici ar trebui sã promoveze statul român pentru mai buna lor acomodare? Cum contribuie ei la redefinirea identitãții de român în contextul extinderii Uniunii Europene și implicit al schimbãrii noțiunilor de cetãțenie, suveranitate etc?

La toate aceste întrebãri am încercat sã oferim rãspunsuri cât mai exacte și pertinente.

I. Concepte

Migrația este o subcategorie a ceea ce numim mobilitate, îmbrãcând diferite forme și tipuri de mobilitate umanã, capabile de a se metamorfoza dintr-o formã într-alta printr-o serie de procese.

Prin urmare o definire a migrației este arbitrarã și este specificã unei perioade de timp.

Dintre toți actorii implicați în fenomenul migraționist, cel care definește ce este migrația și care sunt parametrii legali ai acestui fenomen pe teritoriul propriu este statul.

Termenul de migrație este cel mai adesea definit ca mobilitatea unei persoane peste granițele statelor, mobilitate care are ca finalitate stabilirea temporarã sau permanentã pe teritoriul unui alt stat decât cel de proveniențã. O tipologie a migrației urmãrind definirea ei prin prisma statelor gazdã, include douã dimensiuni principale: perioada de stabilire pe teritoriul statului și motivația emigrãrii. Prima categorie se referã la migrația permanentã și temporarã-sezonierã, cea de-a doua incluzând migrația voluntarã – în cazul migrației economice, politice, profesionale, sentimentale

sau forțate – în cazul persoanelor persecutate pentru credințele religioase, politice,

apartenența etnicã etc sau celor care se refugiazã în cazul unui conflict armat. Critica acestor tipologii apare atunci când schimbãm punctul de refe-rințã și încercãm sã privim din perspectiva migrantului, categoriile de diferențiere nu mai sunt, în acest caz, atât de clare. Din perspectiva migrantului de multe ori motivele economice care îl determinã sã ia decizia de emigrare pot fi la fel de constrângãtoare ca și cele care țin de ceea ce statele numesc migrație forțatã.

Ca reacție la procesul de imigrație, statele adoptã politici care definesc granițele comunitãții și calitatea de membru al comunitãții. Astfel, termenul de integrare a imigrantului în țara de destinație devine încãrcat de aspectele politice, istorice, sociale asociate cu statul-națiune și cu imaginea proprie asupra națiunii. Integrarea este importantã, în special dacã luãm în calcul consecințele eșecului acestui proces, cel al excluziunii sociale. Tendința este de a vedea procesul de integrare ca mãrginindu-se la integrarea socialã. Însã existã douã alte niveluri importate ale procesului de integrare, bazate pe obținerea drepturilor legale și politice.

Politicile privind imigrarea sunt acele politici care afecteazã tranzitul unei persoane pe teritoriul unui alt stat decât statul mamã, vizând în special acele persoane care intenționeazã sã lucreze sau sã se stabileascã pe teritoriul respectiv. Politicile privind imigrarea reprezintã încercãri de redefinire a granițelor conceptuale și a modului de organizare a unei comunitãți în ceea ce privește capacitatea de a-i include sau exclude pe noii veniți. Astfel, imigrația aduce dezbateri în spațiul public legate de identitatea naționalã și de cetãțenie, politicile fațã de fenomen, de la izolaționism, acolo unde imigrația nu este permisã, pânã la migrație liberã, acolo unde orice formã de imigrație este posibilã.

Politizarea imigrației se face în principal din cele douã perspective temporale – imigrare temporarã și stabilire permanentã. Categorisirea migrației prin politici de stat definește acele forme de migrație percepute ca probleme politice.

Astfel, în funcție de respectarea politicilor unui stat privind imigrația, se poate vorbi despre imigrație legalã și imigrație ilegalã.

Imigrația ilegalã este actul de stabilire temporarã sau permanentã pe teritoriul unui alt stat decât cel de proveniențã violând legile statului respectiv sau fãrã a îndeplini toate condițiile pentru stabilirea pe teritoriul respectiv, fãrã a avea toate documentele cerute de lege. Astfel imigranții ilegali sunt persoane care pãtrund pe teritoriul unui stat fie în mod ilegal, fie nerespectând perioada legalã de ședere în țara respectivã.

Refugiatul este o persoanã care urmãrește pãrãsirea țãrii mamã pentru a scãpa de un tip de persecuție, fie ea bazatã pe convingerile sau aparteneța politicã sau la un grup social, pe credințele religioase sau pe apartenența etnicã, rasialã sau naționalã. Un alt termen asociat refugiatului este cel de azilant, practica de a accepta astfel de persoane se numește acordarea de azil politic. Unele instrumente regionale includ în aceastã categorie de refugiat și acele persoane care fug din zonele cuprinse de conflicte armate. Și în cazul refugiaților migrația poate fi temporarã, legatã de necesitatea adãpostirii pentru o perioadã, pânã la dispariția factorului care a cauzat refugierea (în special atunci când este vorba de conflicte armate sau calamitãți naturale) sau permanentã (în special în cazurile de persecuție).

Prima generație de imigranți este o categorie care include persoane care s-au stabilit pe teritoriul unei alte țãri decât cea de origine. Imigranții de a doua generație reprezintã persoane nãscute pe teritoriul țãrii de rezidențã, dar ai cãror pãrinți s-au stabilit pe teritoriul respectiv.

În mod similar existã și conceptul de imigranți de a treia generație, în cazul cãrora bunicii sunt cei care au migrat.

II. Explicații ale fenomenului imigraționist

Existã o serie de teorii privind cauzele imigrației, cele mai des folosite fiind urmãtoarele:

O primã serie de teorii încearcã sã explice imigrația din perspectiva relațiilor internaționale și sunt legate de rolul rãzboaielor și al conflictelor violente. Astfel, existã douã tipuri de efecte pe care conflictele pot sã le cauzeze: pe de o parte statele care din cauza conflictelor rãmân cu insuficientã forțã de muncã sunt nevoite sã importe aceastã forțã de muncã, pe de altã parte conflictele de multe ori sunt cauza exacerbãrii sentimentelor naționaliste și a xenofobiei determinând restricții asupra imigrației.

Cea de-a doua categorie de explicații sunt cele culturale. Pe de o parte tendința statelor este sã favorizeze imigrația acelor populații care sunt similare cultural. Pe de altã parte statele sunt percepute ca fiind mai deschise fațã de strãini și au tendința sã adopte o legislație mai permisivã în cazul în care sunt eterogene din punct de vedere etnic, iar acordarea cetãțeniei se face în baza locului de naștere (jus soli) și nu pe baza legãturilor de sânge (jus sanguinis). În acest ultim caz, imigrația temporarã este cea favorizatã.

Explicațiile tradiționale spun cã existã o tendințã a oamenilor de a se muta din zonele dens populate în cele cu o densitate a populației mai micã.

Explicațiile economice susțin cã tendința este de a emigra în încercarea de creștere a veniturilor, și deci țãrile mai bogate vor fi cele de destinație. De asemenea, urmând logica argumentului, țãrile unde rata șomajului este crescutã vor fi mai puțin preferate de imigranți.

Ultima categorie se referã la politica internã a statelor. Aceastã explicație susține cã

democrațiile în comparație cu regimurile autoritare vor avea mai multe restricții în ceea ce privește imigrația, în special datoritã efectului de scãdere a salariilor, pe care forța de muncã ieftinã îl creeazã. De aici și presiunea mai mare de a impune restricții imigrației, acolo unde opinia publicã are mai mare influențã asupra politicilor publice.

Date statistice

Din multe puncte de vedere se poate spune despre imigranți – fie ei permanenți sau temporari – cã sunt strãini, iar „strãinul” este o specie particularã a genului „celuilalt”, un termen care acoperã realitãți diferite, în funcție de epocã dar și de cultura specificã unui moment anume.

Din punct de vedere juridic, strãinul este persoana care nu este originarã din statul în care locuiește, acest lucru însemnând fie cã are sau nu cetãțenia statului respectiv, fie cã locuiește temporar sau permanent acolo. Numai cã realitatea este adesea mult mai complexã și nu se limiteazã la simple definiții juridice, înglobând situații variate, uneori complicate sau greu de definit.

Definirea conceptului de populație de strãini/imigranți diferã semnificativ de la o țarã la alta. Termenul reflectã diferitele percepții asupra fenomenului imigraționist, ca și asupra gradului de integrare în societate a membrilor feluritelor comunitãți.

Spre exemplu, în Belgia, Olanda sau Norvegia populația de imigranți se recunoaște întâi de toate în funcție de locul de naștere a persoanei respective sau a înaintașilor sãi. Pe de altã parte, țãri precum Germania, Elveția sau Portugalia înregistreazã oficial date doar despre persoanele cu altã cetãțenie, nu însã și despre țara lor de origine. Marea Britanie însã, cu excepția unui recensãmânt desfãșurat în anul 1971, nu înregistreazã informații statistice nici despre cetãțenia, nici despre țara de origine a locuitorilor alogeni, iar în analizele statistice ori în dezbaterile publice – la care participã îndeosebi politicieni – se acordã atenție doar moștenirii etnice sau faptului cã persoana/grupul respectiv se încadreazã în categoria non-albilor.

Modurile diferite de apreciere a realitãții, a complexitãții acesteia duc la rezultate diferite.

Astfel, e greu de spus cu exactitate care este numãrul real al imigranților din Olanda, țarã în care – conform statisticilor oficiale – din totalul populației 4,2 la sutã sunt persoane cu altã cetãțenie decât cea olandezã, 12 la sutã sunt persoane cu pãrinți nãscuți în altã țarã, iar 18 la sutã au cel puțin un pãrinte nãscut în afara Olandei*.

La acestea se mai adaugã variații datorate migrației de scurtã duratã, trecerii dintr-o categorie de migrație în alta, precum și imigrației ilegale.

Cu aceste limite în minte vom încerca sã creionãm principalii parametri ai migrației în

Europa de Vest.

Țãrile din Europa de Vest nu sunt uniforme în privința caracteristicilor populației de imigranți de pe teritoriul lor. Politicile privind imigrația, precum și tipul de imigrație încurajatã de acestea au fãcut ca originea, distribuția teritorialã, precum și caracteristicile demografice ale imigranților sã fie foarte diverse. E important de amintit cã o bunã parte a populației migratoare este alcãtuitã din persoane având cetãțenia unuia dintre statele europene, dar locuind în altul, și deci nu discutãm de persoane care provin în mod exclusiv din statele din afara Europei. Mai mult, o parte din aceștia sunt cetãțeni ai unuia din statele membre ale Uniunii, beneficiind de dreptul de liberã circulație derivat din Acordul Schengen.

Per ansamblu populația de imigranți în țãrile membre ale Uniunii Europene în 2001 se ridica la 20,2 milioane de oameni. Dintre aceștia, în jur de 14,3 milioane erau rezidenți ai unui stat al Uniunii Europene, dar nu beneficiau de cetãțenia nici unuia dintre statele Uniunii, reprezentând din populația totalã a Uniunii la momentul respectiv 3,8%, fațã de cei 6 milioane care sunt cetãțeni ai unuia dintre statele membre și rezidenți ai altui stat (1,6%)*

Cel mai mare procent de imigranți raportat la populația țãrii se înregistreazã în Luxemburg (36,9%), urmat de o diferențã semnificativã de Austria, Germania și Belgia unde procentul este în jur de 8-9%, apoi de Grecia cu 7%. În restul țãrilor europene, procentul este între 3-6%.

Compoziția imigranților reflectã diferitele valuri de migrație, populația dominantã în fiecare țarã indicând sursa predominantã și tipul de migrație.

Din totalul de 20 milioane de imigranți, cei mai mulți sunt europeni, 12,85 milioane,

africani 3,14 milioane, iar asiatici 2,16 milioane. La nivelul imigranților provenind din afara Uniunii Europene, cei mai numeroși sunt imigranții din fosta Iugoslavie, reprezentând 3,3 milioane, urmați de turci, 2,8 milioane, marocani, 1,2 milioane și algerieni, 0,7 milioane. Cifrele nu includ populația naturalizatã. Luxemburg, Irlanda și Belgia au mai mult de jumãtate din populația imigrantã provenind din alte state ale Uniunii Europene, în Spania, Marea Britanie și Franța, aceștia reprezentând între o treime și o jumãtate din populația totalã de imigranți.

Dintre statele care nu sunt membre ale Uniunii însã au o populație importantã de imigranți, se remarcã Elveția, unde aproximativ 60% din populația de imigranți a țãrii este constituitã de cetãțeni UE.

Africa este o importantã sursã de imigranți pentru Franța și Portugalia în special, de asemenea pentru Italia și Belgia, însã într-o proporție mai micã decât celelalte douã țãri amintite.

America, în special America Latinã, este o sursã relevantã pentru Spania, Portugalia, Grecia și Italia. Asia este relevantã pentru Marea Britanie, Grecia și Italia, deși imigranții provin din diferite pãrți ale continentului. Cea mai mare parte a imigranților din Germania sunt europeni, cetãțeni ai Uniunii Europene sau provenind din Europa Centralã și de Est și Turcia. Alți imigranți provin din Asia, în special vietnamezi. Cea mai mare parte a imigranților din America de Nord alege destinația Marea Britanie, la fel ca un procent covârșitor dintre cei din Australia și Oceania.

Evoluții ale imigrației postbelice

Existã trei perioade relevante pentru migrația în Europa de Vest dupã cel de-al doilea rãzboi mondial.

1. Primul val de imigrație

Un prim val a fost reprezentat de imigrația economicã între anii 1950-1973/1974 determinatã în primul rând de nevoia forței de muncã în perioada de reconstrucție economicã a Europei. A existat o asumpție relaționatã cu imigrația în anii respectivi, și anume cã este un fenomen temporar, cã imigranții se vor întoarce în țãrile de origine în momentul în care condițiile economice se vor schimba. Asumpția a fost însã greșitã: imigranții au rãmas. Abia în anii ’70 a devenit clar cã migrația temporarã este de fapt una permanentã. Cea mai mare parte a imigrației din anii ‘50 și ’60 era constituitã din bãrbați. Deși în acest prim val au existat și femei, echilibrul de gen s-a realizat ulterior prin întregirea familiilor, ceea ce a dus la o diversificare a populației de imigranți, incluzând tineri, bãtrâni, femei, bãrbați.

2. Al doilea val de imigrație Cel de-al doilea val, reprezentând imigrație secundarã, cea a membrilor familiei s-a accelerat în anii ’70, dupã oprirea recrutãrii imigranților ca forțã de muncã. Astfel, profilul comunitãților de imigranți a început sã se schimbe pentru a include într-o mãsurã mai mare femei, oameni de diferite vârste de la copii la bãtrâni, având o consecințã tot mai mare asupra instituțiilor sociale, în special asupra statului bunãstãrii sociale. Evoluția cuprindea și potențialul unor reacții anti-imigrație prin faptul cã mișcãrile naționaliste puteau afirma cã imigrația s-a realizat într-un mod ascuns, fãrã ca fenomenul și consecințele sale sã fie dezbãtute în public.

Efectul a fost o limitare a imigrației economice pe scarã largã, dar rãmânând posibilã imigrarea pe baza legãturilor de familie. Restricționarea imigrației nu a dus la oprirea acesteia, ci doar la o limitare a dimensiunii procesului. Astfel, imigrarea economicã a fost orientatã înspre persoane calificate.

Originea acestora era de asemenea diversã. O parte dintre imigranți au venit din fostele colonii, având astfel și naționalitatea țãrii de destinație, și prin urmare toate drepturile aferente cetãțeniei (Franța, Marea Britanie și Olanda fiind cele mai importante în aceastã categorie).

Acest lucru nu înseamnã cã s-au putut bucura și de utilizarea deplinã a acestor drepturi.

Problemele de adaptare, rasismul și discriminarea au limitat utilizarea eficientã a acestor drepturi.

În același timp, imigranții de naționalitate diferitã de cea a țãrii gazdã primiți pentru a completa nevoia de forțã de muncã, au primit drepturi legale și cele aferente beneficiilor serviciilor sociale, fãrã însã a se bucura de un pachet complet de drepturi (în special în Germania).

Drepturile legale și sociale care derivau din calitatea de rezidenți implicau un statut de membru incomplet, pentru cã obținerea calitãții de membru deplin (cetãțean), presupunea conformitatea cu legile naturalizãrii.

3. Al treilea val de imigrație

Cel de-al treilea val de imigrație s-a desfãșurat la finalul rãzboiului rece, fiind caracterizat de o creștere a imigrației forțate, de extinderea numãrului de azilanți, de refugiați și de ceea ce statele definesc ca fiind imigrație ilegalã. Acesta a contribuit atât la o diversificare a țãrilor de origine a imigranților, cât și la creșterea numãrului de țãri europene care sunt afectate de migrație.

Atitudinea fațã de imigranți a devenit tot mai negativã dupã terminarea rãzboiului rece.

Pânã la acest moment sursa imigrației era în principal decolonizarea și intervenția Statelor Unite și a Uniunii Sovietice în țãrile în curs de dezvoltare. Refugiații din blocul sovietic erau primiți în țãrile vestice mai ales din cauza diferențelor ideologice dintre cele douã tipuri de regimuri. De asemenea numãrul celor care fugeau de totalitarism era mic, astfel încât prezența lor nu constituia o provocare politicã, nici nu era perceputã ca o amenințare. Aceste lucruri s-au schimbat în momentul în care dimensiunea migrației bazatã pe azil a început sã creascã, iar țãrile de origine a acestora au început sã se diversifice. O bunã parte dintre azilanți au început sã fie percepuți ca apelând la portița lãsatã dupã limitarea imigrației economice.

75% din cererile de azil la nivel mondial sunt înregistrate în Europa, conform datelor

Eurostat privind migrația.

Instrumente juridice pentru gestionarea problemei

Se pot identifica opt mari categorii de migranți pe teritoriul statelor din Europa de Vest:

1. imigrația economicã temporarã și sezonierã

2. azilanți și refugiați

3. imigrația ilegalã (traficul de persoane)

4. migrația pe baze etnice

5. migrația pe baza repatrierii

6. migrația economicã în interiorul Uniunii Europene

7. migrația economicã din afara Uniunii Europene

8. migrația economicã intra-regionalã.

Practicile de organizare ale unei comunitãți cuprind de obicei proceduri referitoare la dreptul la rezidențã și drepturile asociate cu acest statut; poziția membrilor familiei, naturalizarea și legile privind naționalitatea; accesul la piața muncii și protecția socialã (îngrijire medicalã, educație etc.); drepturile politice, legile anti-discriminare și politicile menite sã prezerve și sã protejeze aspecte ale culturii și identitãții imigranților. Ele definesc calitatea de membru și apartenența la comunitate.

Obținerea cetãțeniei se poate face prin diferite mijloace, cele mai importante criterii pentru acordarea cetãțeniei fiind rezidența pentru o perioadã de timp, cãsãtoria, adopția, statutul de minor.

Principalul criteriu de clasificare a politicilor privind imigrația se referã la baza de naturalizare, existând doua principii fundamentale pentru obținerea cetãțeniei. Un prim principiu este jus sanguinis, care condiționeazã acordarea cetãțeniei de legãturi etnoculturale cu națiunea.

Cel de al doilea principiu și cel mai întâlnit este jus soli, care leagã acordarea cetãțeniei de teritoriu și nu de legãturile de sânge. Koopmans și Statham, într-o cercetare recentã privind imigrația în Europa, considerã cã aceste douã principii nu sunt suficiente pentru a categorisi politicile imigraționiste, ci trebuie adãugatã o nouã dimensiune, cea privind drepturile culturale.*

Astfel, rezultã o tipologie cu patru categorii, combinând cele douã dimensiuni amintite:

Prima categorie este reprezentatã de o cerere de excludere a imigranților și de repatriere a acestora în țara de origine. Aceste politici nu sunt implementate, dar existã un important sprijin pentru ele, prin susținerea electoralã a acelor partide care promoveazã în platforma lor electoralã astfel de politici. În special Franța, Austria, Belgia sunt țãri în care sprijinul popular pentru aceste politici de refuzare a cetãțeniei pentru imigranți și familiile lor și de încurajare a repatrierii a fost destul de mare, între 10-25% din vot.

Cea de-a doua categorie de politici este una asimilaționistã și presupune acordarea dreptului de cetãțenie în baza principiului jus soli pentru acei imigranți nãscuți pe teritoriul statului sau naturalizați, refuzând însã recunoașterea unei existențe separate a acestora. Printre țãrile care se bazeazã pe acest tip de politici Franța constituie cea mai bunã exemplificare.

A treia categorie privește imigrația ca una temporarã, refuzând acordarea cetãțeniei, în

așteptarea reîntoarcerii acasã a imigranților. Aceastã alternativã nu presupune un total refuz de acordare de drepturi, sau o procedurã complicatã de naturalizare, imigranții putând be neficia de drepturi sociale și legale derivate din statutul de rezidenți, dar existã o distincție care apare între persoanele care sunt cetãțeni cu drepturi depline și cei care se bucurã de drepturi limitate. Germania reprezintã exemplul tipic pentru aceste politici, Austria și Elveția, de asemenea, bazându-și politicile vizând imigrația pe aceastã abordare.

Ultima alternativã este o formã de multiculturalism, incluzând diverse tipuri de politici.

Aceste politici pot implica o recunoaștere a culturilor și comunitãților minoritare și în același timp pãstrarea lor sub controlul statului sau combinarea recunoașterii diversitãții culturale cu promovarea egalitãții individuale sau promovarea unei singure culturi în public și în privat, dar care se recunoaște ca fiind bazatã pe diversitate. Olanda și Marea Britanie sunt principalele reprezentante ale acestei categorii.

Analizând modificãrile recente ale legislației unora dintre statele membre ale Uniunii

Europene sau a unor intenții de modificare, se observã o tendințã de apropiere a sistemelor de obținere a cetãțeniei în Uniune, chiar dacã statul rãmâne nivelul la care se fac politicile în acest domeniu. Astfel, distincția între principiul jus soli și jus sanguinis devine din ce în ce mai irelevantã dupã ce Germania și-a schimbat legislația privind acordarea cetãțeniei, introducând principiul teritorial pentru a doua generație de imigranți. Apoi, cele mai multe state au o legislație care combinã criteriul locului nașterii cu statutul pãrinților. În ceea ce privește cea de-a doua generație de imigranți, tendința este de a impune condiții mai simple și un sistem mai rapid de obținere a cetãțeniei, oferind cetãțenia fie la naștere (Germania, Irlanda, Marea Britanie), fie odatã cu împlinirea vârstei de 18 ani (Belgia, Franța), sau oferind alte facilitãți,

precum reducerea perioadei de rezidențã permanentã (Grecia, Italia, Luxemburg) sau dreptul de a obține cetãțenia pe baza unei declarații (Suedia). Statele care nu permit obținerea cetãțeniei la naștere celei de-a doua generații, oferã aceastã posibilitate la cea de-a treia generație (Franța, Belgia, Olanda).

Cele mai mari diferențe între state se referã la posibilitatea de a avea cetãțenie dublã, unde cele mai restrictive sunt Austria, Danemarca și Germania, iar cele mai flexibile Belgia, Irlanda, Franța, Portugalia, Marea Britanie.

O altã diferențã majorã este între statele care acordã drepturi politice înainte de naturalizare, doar pe baza rezidenței permanente. Astfel, printre statele care au optat pentru o astfel de politicã sunt incluse: Marea Britanie, care oferã dreptul de vot doar pentru cetãțenii unuia dintre statele Commonwealth-ului; Suedia pentru toți rezidenții dupã trei ani de la stabilire, incluzând nu doar dreptul de vot, ci și de a fi ales în alegeri locale și regionale; Olanda, care la fel ca și Suedia, oferã dreptul de a vota și de a fi ales în alegeri locale dupã o perioadã de rezidențã de cinci ani; Finlanda acordã dreptul de vot pentru cetãțenii statelor membre ale Uniunii, ai Norvegiei și ai Islandei, condiționat de o rezidențã de 51 de zile înainte de alegeri și 2 ani pentru toți ceilalți rezidenți ai țãrii; Danemarca acordã dreptul de vot în alegerile locale impunând condiția rezidenței pentru o perioadã de trei ani; Belgia oferã drept de vot în alegeri

locale doar cetãțenilor UE.

În ceea ce privește drepturile sociale, existã o convergențã a politicilor statelor Uniunii.

Astfel, cu excepția Austriei și Greciei, toate statele Uniunii acordã drepturi egale rezidenților permanenți cu cetãțenii statului în ceea ce privește accesul la protecția socialã.

• evaluarea impactului pe termen mediu și lung asupra populației europene •

Impactul demografic al imigrației este de multe ori subestimat. În primul rând imigrația are un efect direct prin afluxul de persoane. O serie de efecte derivã de aici, prin structura de vârstã și de gen a populației de imigranți.

Studiile pe caracteristicile demografice ale țãrilor vest-europene aratã cã dupã ce populația de imigranți atinge un anumit nivel, se înregistreazã o creștere demograficã a acesteia mai semnificativã decât cea a populației gazdã. Diferența pare și mai mare dacã se ia în considerare declinul demografic al populației gazdã în multe țãri europene.

Elveția este țara cu cea mai lungã istorie de migrație, creșterea populației cu 70% din 1945 pânã în 2000 fiind atribuitã efectelor directe și indirecte ale imigrației. În aceeași perioadã în Belgia s-a înregistrat o creștere de 45% a populației. În Germania, creșterea populației a fost de 10,5 milioane, în condițiile în care a existat o emigrare a populației din Germania de Est.

Norvegia și Olanda au înregistrat o balanțã negativã a migrației pânã în anii ‘70, datoritã emigrãrii, creșterile demografice fiind astfel mai recente.

Imigrația a redus îmbãtrânirea populației, prin afluxul de populație tânãrã, pe termen scurt și mediu. Pe termen lung însã se considerã cã efectele sunt relativ reduse, pentru cã și populația de imigranți îmbãtrânește, iar o menținere a efectelor pe termen lung depinde de o constanțã a imigrãrii.

Se apreciazã cã efectele economice și asupra dezvoltãrii sociale a imigrației sunt benefice, prin contribuția de forțã de muncã. Integrarea cu succes a imigranților prin prevenirea discriminãrii și a segregãrii acestor grupuri e o condiție a gestionãrii cu succes a diversitãții rezultate, altfel, consecința va fi dezvoltarea de noi minoritãți naționale a cãror viațã culturalã și socialã se desfãșoarã paralel cu cea a majoritãții.

III. CETÃȚENII STRÃINI ÎN ROMÂNIA

Și în România, nu doar în țãrile vest-europene, este foarte greu de gãsit un singur termen atotcuprinzãtor care sã poatã descrie cât mai fidel realitatea complexã a prezenței diferitelor persoane ajunse aici în urma migrãrii recente. Acest lucru vom încerca sã îl suplinim în continuare prin abordarea specificã, pe categorii distincte.

Dar mai întâi o scurtã abordare din punct de vedere cronologic a acestei probleme ar fi necesarã. Astfel, istoria prezenței altor cetãțeni decât cei indigeni pe teritoriul României se rezumã cel mai adesea la marcarea existenței minoritãților etnice tradiționale, cu o prezențã cel puțin secularã și care au contribuit la îmbogãțirea patrimoniului cultural și spiritual al majoritãții. În acest moment, în România sunt recunoscute oficial 20 de minoritãți naționale, al cãror statut juridic și drepturi specifice sunt reglementate printr-un destul de consistent pachet legislativ și normativ.

Pe lângã aceste minoritãți tradiționale au început sã se constituie și noi comunitãți etnice, formate din persoane de altã naționalitate, care au ales sã se stabileascã definitiv sau provizoriu în România. Dacã înainte de 1989 nu se poate vorbi de existența unui flux migratoriu semnificativ înspre România, odatã cu prãbușirea regimului comunist granițele naționale devin mai permisive și astfel în țarã intrã cetãțeni strãini care fac afaceri sau care lucreazã legal, dar și refugiați, imigranți ilegali sau chiar subiecți ai traficului de persoane.

Cadrul legislativ de reglementare a imigrației

În România, cadrul legislativ care reglementeazã imigrația este într-o permanentã și nu mereu coerentã schimbare. În absența unor politici guvernamentale clare care sã stabileascã principiile de bazã din acest domeniu cât și din perspectiva urgenței armonizãrii la standardele UE, întreg procesul legislativ este pe cât de alert, pe atât de inconsecvent.

Pentru o foarte lungã perioadã de timp, cadrul legislativ de reglementare a imigrației în România a fost reprezentat, în principal, de Legea nr. 25 din 17 decembrie 1969 privind regimul strãinilor în Republica Socialistã România, republicatã în Buletinul Oficial nr. 57 din 18 mai 1972. Ulterior semnãrii acordului de Asociere cu Uniunea Europeanã, în România au apãrut o serie de acte normative care tind la armonizarea cadrului legislativ intern cu cel al UE.

Existã, în acest sens, douã categorii de acte normative, cele speciale (vezi mai jos) care se referã la „Regimul Strãinilor” și cele cu caracter general, care reglementeazã accesul întregii populații la servicii publice sau la exercitarea drepturilor fundamentale.

Principalele legi din domeniul migrației sunt așadar:

– Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001 privind regimul strãinilor în România, publicatã în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 168 din 3 aprilie 2001

– Ordonanța de urgențã nr. 194 din 12/12/2002, publicatã în Monitorul Oficial, Partea I nr. 955 din 27/12/2002 privind regimul strãinilor în România

– Hotãrârea nr. 577 din 21 mai 2003 privind structura organizatoricã și atribuțiile

Autoritãții pentru strãini, publicatã în Monitorul Oficial, Partea I nr. 391 din 6 iunie 2003

– Legea nr. 357 din 11 iulie 2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgențã a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România

– Legea 203 din 1999 a permiselor de muncã, cu completãrile și modificãrile ulterioare Procesul adoptãrii actelor normative necesare a fost pânã acum extrem de dinamic (fiind adoptate, în medie, douã acte normative pe sesiune legislativã, respectiv legea/hotãrârea de guvern și normele metodologice de implementare).

Datoritã atât procesului formulãrii cadrului normativ al Uniunii Europene (consolidarea pilonului trei și ulterior schimbarea naturii politicilor UE din „inter-guvernamentale” în „comunitare”, odatã cu evoluția sa), dar mai ales din cauza absenței unei continuitãți în planurile de guvernare ale diferitelor cabinete care s-au succedat, politicile în domeniu creeazã un tablou mai dificil de înțeles în raport cu intențiile pentru care s-au adoptat și, în consecințã, nu permit o abordare completã, unitarã, consistentã și legitimã a procesului imigrației în România.

Cu toate acestea, în mare, se poate aprecia cã România a fãcut progrese reale în reglementarea fenomenului imigrației pe calea „managementului migrației”. De fapt, „managementul migrației” este un eufemism pentru „controlul migrației”. Dacã, în esențã, „managementul” ar avea ca scop reconcilierea obiectivelor de libertate (libertãțile fundamentale promovate de UE, spre exemplu) cu cele de securitate (socialã, militarã, economicã etc) atât ale statelor cât și ale migranților, politicile în acest domeniu ar trebui sã aibã ca rezultate mai mult decât satisfacerea nevoilor economice ale țãrilor de primire.

Și în România, în mare, politica în domeniul imigrației are douã teze de bazã:

– statul are un control permanent, neîntrerupt și care nu se cere legitimat (decât prin așa numitul „interes suprem de stat”) al mișcãrii populației înspre, dinspre și în interiorul teritoriului național;

– strãinii în România constituie o sursã (de venit la bugetul de stat, de îmbunãtãțire a forței de muncã etc);

Alte principii folosite sunt: cel al legalitãții (presupune respectarea prevederilor Constituției și legislației naționale în materie), al cooperãrii active cu Uniunea Europeanã, al nediscriminãrii (respectarea egalitãți, excluderii privilegiilor și discriminãrii între persoane), al flexibilitãții și transparenței etc.

Conform legislației în vigoare, politica privind imigrația controlatã are urmãtoarele obiective:

– promovarea acceptãrii și șederii legale a strãinilor pe teritoriul României, prin implementarea adecvatã a prevederilor legale aliniate la standardele Uniunii Europene și internaționale, fãrã afectarea dreptului la libera circulație a persoanelor

– atragerea investitorilor strãini capabili sã contribuie la dezvoltarea economicã a României, prin crearea de locuri de muncã și introducerea unor tehnologii moderne

– elaborarea de programe privind accesul anumitor categorii profesionale de strãini pe

piața muncii, în funcție de cerințele pieței în conformitate cu standardele Uniunii Europene, precum și cu cele prevãzute în tratatele, convențiile și acordurile la care România este parte

– promovarea intereselor și a imaginii sistemului educațional românesc, prin atragerea anumitor categorii de studenți strãini

– crearea unor proceduri eficiente pentru acceptarea și ulterior reglementarea șederii în scopul reîntregirii familiei, în concordanțã cu standardele europene și cu prevederile instrumentelor juridice internaționale în domeniu.*

Printre drepturile strãinilor stipulate în legislația naționalã, menționãm:

– strãinii care locuiesc legal în România se bucurã de protecția generalã a persoanelor și a averilor, garantate de Constituție și de alte legi, precum și de drepturile prevãzute în tratatele internaționale la care România este parte

– strãinii aflați legal în România se pot deplasa liber și își pot stabili reședința sau, dupã caz, domiciliul oriunde pe teritoriul României. În cazul în care ei pãrãsesc temporar teritoriul statului român, au dreptul de a reintra pe toatã durata valabilitãții permisului de ședere

– strãinii cu reședința sau domiciliul în România pot beneficia de mãsuri de protecție socialã din partea statului, în aceleași condiții ca și cetãțenii români

– strãinii cuprinși în învãțãmântul de toate gradele au acces, fãrã restricții, la activitãțile școlare și de instruire în societate.

Pot beneficia de mãsuri de protecție socialã din partea statului, în aceleași condiții ca și cetãțenii români, numai strãinii cu reședința sau domiciliul în România.

Dintre obligațiile strãinilor stipulate în legislația românã, menționãm obligația ca pe timpul șederii în România aceștia sã respecte legislația românã. Strãinii nu pot finanța sau organiza pe teritoriul României partide politice ori alte organizații sau grupãri similare acestora și nici nu pot face parte din acestea, nu pot ocupa funcții și demnitãți publice și nu pot iniția, organiza sau participa la manifestații ori întruniri care aduc atingere ordinii publice sau siguranței naționale.

Guvernul stabilește anual, prin act normativ numãrul permiselor de muncã ce pot fi eliberate strãinilor; numãrul locurilor în unitãțile sau instituțiile de învãțãmânt care pot fi puse la dispoziție strãinilor și termenele limitã pânã la care se pot face înscrieri, pentru fiecare formã de învãțãmânt; cuantumul alocațiilor necesare pentru hrãnirea, întreținerea și cazarea în centre, precum și al celor pentru asistențã medicalã sau spitalizare; cuantumul sumelor reprezentând mijloacele corespunzãtoare atât pentru întreținerea pe perioada șederii, cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau pentru tranzitul cãtre alt stat.

Un alt element important al politicilor publice în domeniul imigrației, apãrut expres în

actele normative recente, este plasarea strãinilor în douã categorii distincte:

a) cei ai statelor membre UE și ale altor state dezvoltate economic

b) cetãțenii statelor cu „potențial de imigrație”.

Acest din urmã element are un precedent în politica comunistã de împãrțire a strãinilor în cetãțeni aparținãtori sau ne-aparținãtori ai statelor socialiste „prietene”.

Pe de altã parte, împãrțirea aceasta nu are cum sã nu afecteze interesele economice ale

multor persoane provenind din țãri din categoria a doua, dar care ar avea suficient capital pentru o investiție decentã în România. De asemenea, acest element duce și la încordarea relațiilor cu anumite țãri cu care România a avut tradițional, pentru mulți ani, legãturi politice, culturale sau economice foarte bune, cum ar fi Turcia, India sau Serbia.

IV. STRÃINII ÎN ROMÂNIA – DATE GENERALE

Intrarea, șederea și pãrãsirea teritoriului României de cãtre strãini sunt reglementate de Ordonanța de urgențã a guvernului nr. 194/2002 privind regimul juridic al strãinilor în România, cu modificãrile și completãrile ulterioare (Legea 482/2004 și Ordonanța de urgențã nr. 113/2005).

Actele normative precizate au fost întocmite avându-se în vedere situația existentã în țara noastrã, precum și obligațiile asumate de România în cadrul procesului de negociere a aderãrii la Uniunea Europeanã, fiind transpuse documentele europene pânã la nivelul anului 2003, atât în domeniul specific migrației, cât și în cel al respectãrii drepturilor omului.

Intrarea

Pentru reglementarea acceptãrii strãinilor pe teritoriul României existã, în practicã, un sistem de vize și permise de liberã trecere, implementat de cãtre Ministerul Afacerilor Externe (MAE) cu consultarea prealabilã a Ministerului Administrației și Internelor (MAI).

În timp ce strãinii din categoria (a) – vezi mai sus – au dreptul de intrare numai în baza pașaportului, cetãțenii din statele cuprinse in lista țãrilor din categoria (b) trebuie sã deținã o invitație aprobatã de MAI, un cont bancar, deschis de cel care invitã, pus la dispoziția statului, sume de bani care sã acopere costurile șederii în România, bilet de avion dus-întors, precum și o vizã de intrare.

Pentru strãinii din categoria (b) care posedã vizã de intrare într-un stat din categoria (a) a cãrei valabilitate este mai mare decât perioada de ședere solicitatã în România, procedurile privind intrarea sunt mai relaxate.

Vizele de intrare sunt de douã tipuri: de scurtã și, respectiv, de lungã duratã. Deși, în realitate, au aceeași acoperire temporalã, vizele de lungã duratã permit posesorului reînnoirea acestora, pentru perioade succesive de timp.

Pe de altã parte, vizele de intrare precizeazã scopul intrãrii în România. Acest scop nu poate fi schimbat de cãtre strãin atâta timp cât se aflã pe teritoriul României.

Permisele de liberã trecere se acordã pentru persoanele care, din diverse motive, trebuie sã intre în România în afara cadrului impus de vize (acest sistem se utilizeazã, în principal, pentru proceduri judecãtorești de urgențã, pentru tranzit inopinat etc).

Șederea strãinilor în România

Șederea în România a strãinilor se supune „principiului scopului”. Existã un numãr mare de scopuri pentru care un strãin se poate afla în România, de la turism la afaceri sau reîntregire familialã. Fiecare scop este reglementat separat.

Șederea în România mai este privitã și sub aspectul duratei sale în timp plasând astfel

strãinii în alte douã categorii: cei cu ședere de pânã la 12 luni și cei cu ședere mai mare.

Cu excepția strãinilor încadrați în muncã (cu contract de muncã cu efecte juridice pe teritoriul României), toți ceilalți strãini cu ședere temporarã nu participã la plata taxelor sau impozitelor. Cei încadrați în muncã printr-un contract stabilit între o parte românã și respectivul cetãțean strãin, plãtesc impozitele pe salariu și contribuția la asigurãri în România.

Deși un strãin se poate afla pe teritoriul României în mod continuu și neîntrerupt mai mult de 12 luni, totuși, șederea sa este supusã anual sau o datã la 6 luni unei re-evaluãri.

• numãrul, reședința și dispunerea geograficã •

Conform datelor oficiale furnizate de Autoritatea Naționalã pentru Strãini, la nivelul lunii septembrie 2005 existau în România 60.705 strãini, dintre care:

– 42.753 cu ședere temporarã (70,4 % din total)

– 11.660 aflați la studii sau formare profesionalã (respectiv 19,2%)

– 3101 cu ședere permanentã (respectiv 5,2%)

– 2674 din state non-UE angajați în muncã (4,4%)

– 517 din state UE angajați în muncã (0,8%)*

Strãinii din România pot fi catalogați și în funcție de scopul venirii lor în România sau de domiciliul de reședințã în țara noastrã.

• scop •

– cca 9.580 persoane, (respectiv 15,7% din total) au ca scop desfãșurarea de activitãți comerciale

– 6.869 persoane, (respectiv 11,3%) au ca scop cãsãtoria cu un cetãțean român

– 4.796 persoane, (respectiv 7,9%) au ca scop reîntregirea familialã

– 3.334 persoane, (respectiv 5,4%) au ca scop activitãți academice

– 3.135 persoane, (respectiv 5,1%) au ca scop angajarea în muncã

– 2.949 persoane, (respectiv 4,8%) au ca scop studiul pre-universitar

– 2.775 persoane, (respectiv 4,5%) au ca scop studiul universitar

– 2.160 persoane, (respectiv 3,5%) au ca scop activitãți lucrative fiind detașați

– alte motive

• reședința •

– cca 31.698 persoane, (respectiv 52,2% din total) locuiesc în București

– 6.464 persoane, (respectiv 10,6%) locuiesc în județul Timiș

– 5.058 persoane, (respectiv 8,33%) locuiesc în județul Ilfov

– 4.878 persoane, (respectiv 8%) locuiesc în județul Iași

– 4.872 persoane, (respectiv 8%) locuiesc în județul Cluj

– 4.762 persoane, (respectiv 7,8%) locuiesc în județul Constanța

– alte județe

Șederea permanentã / stabilirea domiciliului

Dupã cinci ani de ședere legalã, continuã și neîntreruptã* în România, un cetãțean strãin poate cere stabilirea domiciliului în România. Odatã acest proces încheiat, toate aranjamentele de protecție socialã sunt transferate în România, strãinul trebuind sã plãteascã asigurãri în România. Pe aceastã perioadã, strãinul poate contribui, în continuare, opțional, la plata asigurãrilor și în statul sãu de cetãțenie. Odatã cu încheierea șederii sale în România, contribuțiile sale la asigurãrile de stat sunt transferate cãtre autoritãțile statului unde își va stabili domiciliul.

În prezent în România sunt 3.101 cetãțeni strãini cu ședere permanentã reprezentând circa 5,2% din totalul strãinilor din țarã.

O constatare importantã este legatã de faptul cã din totalul numãrului strãinilor cu drept de ședere permanentã, aproape 40% provin din state arabe.

Pe de altã parte, deși în practicã strãinii care au domiciliul în România sunt supuși aceluiași regim fiscal, de taxe și impozite, ca un cetãțean român, totuși aceștia nu beneficiazã de toate drepturile sociale în aceleași condiții ca și cetãțenii români. Printre altele, accesul la educație superioarã (universitarã) nu se face în aceleași condiții.

Dupã o perioadã de opt ani, cetãțeanul strãin cu ședere legalã, continuã și neîntreruptã

(vezi mai sus), poate solicita acordarea cetãțeniei române.

V. DREPTURILE STRÃINILOR ÎN ROMÂNIA

Integrarea socialã a strãinilor este întâi de toate o chestiune care ține de reglementarea

șederii acestora în țara în care și-au gãsit adãpost și de aceea reglementãrile ar trebui sã ținã seama de toate aspectele vieții lor sociale sau economice. În România existã o lege de bazã privind integrarea socialã a strãinilor, care se referã exclusiv la acei strãini care au primit o formã de protecție. Acest lucru reflectã o abordare doar pe termen scurt a șederii strãinilor în România și lasã deoparte categorii întregi, cu caracteristici și probleme specifice.

Un scurt istoric este ilustrativ în acest sens. Hotãrârea de Guvern 1191/2001 privind aprobarea Programului special pentru integrarea socio-profesionalã a strãinilor care au dobândit statut de refugiat în România era primul act normativ care încerca sã reglementeze procesul de integrare a uneia din categoriile de persoane care au primit o formã de protecție în România. În afara unor drepturi sociale conferite refugiaților prin alte acte normative, HG 1191 oferea în plus acces la sesiuni de acomodare culturalã, cursuri de limba românã, cazare.

Totuși, prevederile acestui act erau insuficient corelate cu prevederile altor acte normative relevante și de aceea au existat numeroase disfuncționalitãți în practicã la nivelul accesului la drepturile sociale.

Ordonanța de Guvern nr 44 din 2004 privind integrarea socialã a strãinilor care au dobândit o formã de protecție în România (aprobatã cu modificãri prin legea 185/2004) reprezintã indiscutabil un pas înainte. Ordonanța promoveazã un regim egal de drepturi și obligații pentru refugiații recunoscuți și persoanele care au dobândit o formã de protecție internaționalã, promoveazã explicit accesul refugiaților la drepturile sociale în aceleași condiții ca și cetãțenii români: drept la muncã, locuințe, educație, asistențã socialã. Totodatã, acest act normativ prevede componentele programului guvernamental de integrare a refugiaților: consiliere, acomodare culturalã, învãțarea limbii române. Dreptul de a primi cazare în centrele Oficiului Național pentru Refugiați nu este inclus în programul de integrare, dar este garantat persoanelor care fac parte din categoria cazurilor speciale (prevãzute la art. 33.2 din OG 44/2004). De cazare, pot beneficia numai persoanele care urmeazã programul de integrare și îndeplinesc anumite criterii suplimentare prevãzute de OG 44/2004. Pe de altã parte, ordonanța inițiazã un sistem de cooperare inter-instituționalã pentru asistența refugiaților în vederea integrãrii și sprijinã integrarea refugiaților în comunitãțile locale și implicarea autoritãților locale în sprijinirea refugiaților în vederea integrãrii.

Existã însã numeroase alte acte normative care reglementeazã, adesea contrazicându-se, diferite aspecte ale integrãrii strãinilor în România. Drepturile civile, de proprietate și altele asemenea comportã regimul standard, acceptat la nivel internațional, prin care strãinilor li se asigurã accesul nestingherit la aceste drepturi, România conformându-se standardelor internaționale.

Dreptul la muncã al strãinilor – Actul normativ care reglementeazã dreptul la muncã al strãinilor este Legea 203/1999 privind permisele de muncã, publicatã în Monitorul Oficial, partea I, nr. 646 din 30.12.1999. Conform acestei legi, permisul de muncã poate fi acordat pentru un interval de șase luni, cu posibilitatea prelungirii, la cererea titularului, pe intervale de alte câte șase luni. În temeiul unor convenții sau acorduri încheiate de România, permisul de muncã poate fi acordat, respectiv prelungit, și pentru intervale mai mari de șase luni.

Mai multe categorii de strãini pot lucra în România fãrã permis de muncã (strãinii cu domiciliu permanent, refugiații cu statut recunoscut, cetãțeni ai statelor UE și ai Acordului privind Spațiul Economic European etc)

În septembrie 2005 a fost adoptatã o ordonanțã de urgențã care modificã Legea

203/1999. Actul normativ stabilește dreptul de preemțiune al lucrãtorilor români la angajarea în muncã, în raport cu cetãțenii strãini detașați.

Astfel, strãinii pot fi încadrați în muncã pe teritoriul României la angajatori care funcționeazã în mod legal, cu condiția ca locurile de muncã vacante sã nu poatã fi ocupate de personal român, iar solicitanții sã îndeplineascã condițiile speciale de pregãtire profesionalã, experiențã în activitate și autorizare solicitate de angajator conform legii în vigoare.

O altã noutate este cã cetãțenii strãini care lucreazã în România vor putea fi încadrați la un singur angajator, iar muncitorii sezonieri vor putea lucra în baza unui contract individual încheiat pe o perioadã de cel mult șase luni, într-un interval de un an. Forma anterioarã a legii nu prevedea nici o limitã pentru intervalul în care cetãțenii strãini puteau lucra în regim sezonier.

În ceea ce privește lucrãtorii detașați, aceștia vor putea lucra în România pentru cel mult un an, la un interval de minimum cinci ani și vor fi obligați sã achite contribuțiile de asigurãri sociale.

Noile prevederi diversificã tipurile de permise de muncã în funcție de categoriile de lucrãtori strãini, respectiv prin categoriile de lucrãtori permanenți, detașați, sezonieri, stagiari, sportivi, transfrontalieri, precum și prin permise de muncã nominale.

Strãinii care lucreazã în România trebuie sã depunã la Oficiul pentru Migrația Forței de Muncã, în termen de maximum 30 zile de la începerea activitãții, copia contractului individual de muncã, copia actului de detașare precum și a înscrisurilor eliberate de autoritãți. Tot în același termen vor fi depuse cereri pentru schimbarea permiselor de muncã potrivit noilor categorii.

La data aderãrii României la Uniunea Europeanã, cetãțenii strãini angajați ai firmelor stabilite într-unul din statele membre ale UE sau într-unul din statele semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European vor putea fi detașați în România fãrã a fi obligați sã obținã permisul de muncã.

Actul normativ introduce o serie de sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor legale.

A fost instituitã și o procedurã excepționalã, mult mai rapidã, privind acordarea permisului de muncã în cazul unor lucrãtori strãini a cãror activitate are o importanțã majorã pentru dezvoltarea economicã a țãrii. Pentru acordarea permisului necesar în regim de urgențã, pentru muncitorii strãini a cãror activitate are o importanțã majorã pentru dezvoltarea economicã a țãrii, se va percepe un tarif special de 2.000 euro.

În 2005, au fost eliberate 3.472 permise de muncã pentru cetãțeni strãini, dintre care

2.500 permise noi și 972 prelungiri ale documentelor eliberate anterior, în principal pentru persoane provenind din Turcia, Republica Moldova, China și Franța, Grecia, Germania. Datele se bazeazã pe evidența disponibilã, fãrã ca autoritãțile sã cunoascã exact numãrul strãinilor care lucreazã în România.

Se poate așadar spune cã România nu îngrãdește din punct de vedere legal accesul

strãinilor pe piața localã a muncii. Aderarea la Uniunea Europeanã va duce la o deschidere mai mare a pieței, fãrã ca însã acest lucru sã influențeze negativ situația, deoarece foarte probabil cetãțenii vest-europeni nu se vor înghesui pe o piațã unde salariile sunt în general mai mici, iar facilitãțile puține. Probleme practice privind accesul la muncã existã doar privința refugiaților și a persoanelor cu asistențã specialã, dar aceste chestiuni sunt semnalate la capitolul respectiv.

Accesul la servicii de sãnãtate publicã se face în aceleași condiții cu cetãțenii români pentru strãinii care, având domiciliul în România, contribuie la fondul asigurãrilor de stat.

Accesul strãinilor la educație este reglementat de Legea învãțãmântului nr. 84 din 24 iulie 1995, republicatã în Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999. Aceasta limiteazã accesul strãinilor la educație superioarã în aceleași condiții cu cetãțenii români, în contradicție cu prevederile cuprinse în regimul strãinilor. Strãinii pot intra în sistemul public de educație în regim plãtit. Articolul 61 al legii menționeazã astfel la punctul 1 cã în instituțiile de învãțãmânt superior pot fi înscriși și studenți strãini, în conformitate cu prevederile legale. La punctul 2 se spune cã cetãțenii strãini care studiazã în România în învãțãmântul superior de stat, cu excepția celor care beneficiazã de burse din partea statului român, plãtesc taxe de școlarizare stabilite anual prin hotãrâre a Guvernului.

O categorie aparte a strãinilor din România o reprezintã refugiații. Copiii acestora au acces la învãțãmântul preșcolar și învãțãmântul obligatoriu fãrã perceperea vreunor taxe de școlarizare. Refugiații au dreptul la învãțãmânt primar și gimnazial sau superior în condițiile stabilite de lege pentru cetãțenii români. Persoanele adulte care au dobândit statutul de refugiat pot beneficia, la cerere, de acces la cursurile de învãțare a limbii române.

Problema discriminãrii este reglementatã de Ordonanța nr. 137 din 31/08/2000, publicatã în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 431 din 02/09/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificãrile ulterioare. Aceasta nu cuprinde expres între criteriile de discriminare și pe acela al “cetãțeniei”. Articolul 2 cuprinde, însã, criteriul „naționalitãții” care, deși neexplicat, trebuie înțeles în terminologia Consiliului Europei și deci echivalent „cetãțeniei”.

Dacã subiectul actului de discriminare, cât și sfera acestui act, sunt oarecum limpezi, nu același lucru se poate spune și despre obiectul actului discriminãrii, cel puțin în ceea ce ne privește. Dacã înțelegem cuvântul „naționalitate” în sensul precizat și îl coroborãm cu prevederile articolului 1 din Ordonanța 137 cu completãrile ulterioare, obținem un nonsens: statul protejeazã numai proprii cetãțeni de discriminare, în baza cetãțeniei. Dacã legea ar cuprinde printre subiecții protejați toate acele persoane cu reședința sau cu domiciliul în România, includerea „naționalitãții” printre criterii ar avea sens. Mai mult, ultimul articol citat, pare cã reitereazã un principiu enunțat în art. 16 din Constituția României ignorând însã prevederile art. 18 care, în context, rãmân fãrã acoperire legislativã. Cele douã articole din Legea fundamentalã spun: art 16 – „Cetãțenii (s.n) sunt egali în fața legii și a autoritãților publice, fãrã privilegii

și fãrã discriminãri”, respectiv art 18 – „Cetãțenii strãini și apatrizii care locuiesc în

România se bucurã de protecția generalã a persoanelor și a averilor, garantatã de Constituție și de alte legi (s.n)”.*

Un alt lucru ce trebuie accentuat este faptul cã strãinii în România nu au drepturi politice, nici mãcar la nivel local, și nici chiar cei care au rãmas în România pentru un numãr foarte mare de ani sau care și-au stabilit domiciliul în România, asta în ciuda recomandãrilor Consiliului Europei.**

La nivel normativ, existã unele elemente de noutate relevante în domeniul respectãrii drepturilor omului:

• Decizia de returnare poate fi atacatã de strãinul împotriva cãruia s-a dispus, în termen de trei zile de la data comunicãrii, la Curtea de Apel competentã teritorial. Exercitarea acestei cãi de atac are efect suspensiv numai în ceea ce privește executarea mãsurii returnãrii.

• Excepția de la returnarea în termen de 24 de ore a strãinului care posedã document de trecere a frontierei de stat valabil, mijloace financiare și nu este necesarã efectuarea altor formalitãți, în cazul în care acesta își exprimã intenția de a contesta mãsura returnãrii.

• A fost abrogatã prevederea conform cãreia un strãin poate fi expulzat chiar dacã existã temeri justificate cã viața îi este pusã în pericol ori cã va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante, dacã acest lucru este dictat de motive de siguranțã naționalã sau ordine publicã.

• În situația în care pe timpul luãrii în custodie publicã se constatã cã strãinul nu poate fi returnat deoarece existã temeri justificate cã viața îi este pusã în pericol ori cã va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante, sau acesta depune o cerere pentru

recunoașterea statutului de refugiat, mãsura luãrii în custodie înceteazã de drept.

• Strãinii luați în custodie publicã au dreptul la asistențã medicalã, medicamente și materiale sanitare gratuite.

• Pot beneficia de ședere pe teritoriul României și strãinii care se aflã în imposibilitatea de a pãrãsi România, din alte motive obiective decât cele prevãzute expres de legislația în vigoare.

• A fost incriminatã facilitarea șederii ilegale a strãinilor pe teritoriul României.

• A fost introdusã posibilitatea acordãrii dreptului de ședere temporarã pentru strãinii victime ale traficului de persoane, traficului de migranți sau facilitarea șederii ilegale a strãinilor pe teritoriul României.

VI. OBȚINEREA CETÃȚENIEI ROMÂNE

Dobândirea cetãțeniei poate fi consideratã ca o ultimã etapã în procesul de naturalizare a unui strãin și de integrare a acestuia într-o nouã realitate socialã, politicã sau chiar culturalã.

Pe de altã parte, orice nou cetãțean aduce statului de adopție un spor de elemente

demografice, economice ori culturale.

În România însã, în comparație cu numeroase state europene, procesul de acordare a

cetãțeniei se menține la cote scãzute, de doar câteva sute de cazuri pe an.

Cetãțenia românã se acordã în temeiul Legii 21/1991 (Legea cetãțeniei, republicatã și completatã ulterior), pe baza a douã considerente. Primul principiu (jus sanguini) vizeazã acele persoane care au avut cel puțin un pãrinte cetãțean român.

Al doilea principiu presupune acordarea cetãțeniei la cerere, pe baza unei legãturi curente între un cetãțean strãin și România. Un articol special din Legea 21 se referã la persoanele care,

ele sau ascendenții lor, au pierdut sau le-a fost retrasã cetãțenia românã din motive neimputabile lor. În aceastã ultimã categorie se înscriu cetãțeni moldoveni, ucraineni, sârbi, bulgari etc.

În conformitate cu legea 21/1991 a cetãțeniei române cu modificãrile ulterioare, strãinul care dorește sã obținã cetãțenia românã trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiții:

a) s-a nãscut și domiciliazã, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a nãscut pe acest teritoriu, domiciliazã în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este cãsãtorit și conviețuiește cu un cetãțean român, de cel puțin 5 ani de la data cãsãtoriei;

b) dovedește, prin comportament, acțiuni și atitudine, loialitate fațã de statul român și

declarã cã nu întreprinde sau sprijinã și nici nu a întreprins sau sprijinit acțiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranței naționale;

c) a împlinit vârsta de 18 ani;

d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existențã decentã, în condițiile stabilite de legislația privind regimul strãinilor;

e) este cunoscut cu o bunã comportare și nu a fost condamnat în țarã sau în strãinãtate

pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetãțean român;

f) cunoaște limba românã și posedã noțiuni elementare de culturã și civilizație româneascã, în mãsurã suficientã pentru a se integra în viața socialã;

g) cunoaște prevederile Constituției României și imnul național.

Dacã cetãțeanul strãin sau persoana fãrã cetãțenie care a solicitat sã i se acorde cetãțenia românã se aflã în afara teritoriului statului român o perioadã mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la stabilirea perioadei prevãzute la alin. 1 lit. a).

Legea cetãțeniei române nr. 21/1991, așa cum a fost modificatã prin OG 43/2003, prevede cã numai strãinii care au domiciliul în România (drept de ședere permanentã) pot solicita cetãțenia românã. Stabilirea domiciliului în România se face dupã o procedurã specialã, stabilitã de OUG nr. 194/2002 privind regimul strãinilor în România. Aceeași lege aratã cã prevederile sale nu sunt aplicabile refugiaților recunoscuți și persoanelor care au dobândit protecție umanitarã condiționatã deși, pe de altã parte, legislația privind refugiații prevede cã:

„Ministerul Administrației și Internelor poate aproba refugiatului, în timpul șederii sale pe teritoriul României, în funcție de gradul integrãrii sale în societate, stabilirea domiciliului în țarã, în condițiile reglementãrilor legale privind regimul strãinilor în România (art. 37, OG 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, aprobatã prin legea 323/2001)”.

Aceastã neconcordanțã între legi a condus la situația în care refugiații recunoscuți și persoanele cu protecție umanitarã condiționatã nu puteau solicita cetãțenia românã deoarece nu exista nici o procedurã prin care sã își poatã stabili domiciliul în România. În 2004, Comisia pentru cetãțenie a înregistrat cereri de obținere a cetãțeniei înaintate de refugiați, dar a suspendat procesarea acestora la jumãtatea anului, pe motiv cã solicitanții nu au drept de ședere permanentã în România. Procedura de stabilire a domiciliului a fost stabilitã și funcționeazã de la începutul anului 2005, dar numai pentru refugiații recunoscuți. Pentru persoanele cu protecție

umanitarã condiționatã, legislația româneascã nu prevede în prezent o cale de stabilire a domiciliului în România și respectiv de obținere a cetãțeniei române.18

Între anii 1991 și 2003, aproximativ 2500 de strãini (exceptând pe cei din Republica Moldova) au primit cetãțenia românã. În marea lor majoritate, aceștia provin din țãri arabe, în particular Siria, Iordania, Palestina, Liban, dar și Iran sau Turcia (vezi reprezentarea de mai jos).

Ceãțeni strãini care au primit cetãțenia românã,

1991–2003

Așadar, cetãțenia românã e acordatã îndeosebi cetãțenilor din state arabe (peste 70 la sutã din cazuri), în timp ce proporția cetãțenilor europeni sau americani e total insignifiantã (cu excepția italienilor).

Situația este foarte asemãnãtoare și în anul 2004 când 254 de cetãțeni strãini au primit

cetãțenia românã. Iatã datele pentru principalele grupuri:

Au mai primit cetãțenia românã câte doi cetãțeni algerieni, greci și respectiv vietnamezi și câte un cetãțean marocan, sudanez, somalez, bulgar, polonez, cubanez, ucrainean, belgian, bosniac, macedonean, libian, francez, armean, nigerian, tunisian, german, chinez, peruan și respectiv columbian.

Tot în 2004, spre comparație, au primit cetãțenia românã 259 de cetãțeni din Republica Moldova, 57 din Israel și 70 de apatrizi (foști cetãțeni români nãscuți în România).

Analiza comparativã a datelor statistice privind numãrul cetãțenilor cu ședere permanentã sau temporarã în România (vezi tabelele din capitolele anterioare) și situația acordãrii cetãțeniei române duce la câteva concluzii interesante. Mai întâi, sirienii sunt cei mai numeroși atât în privința stabilirii în țara noastrã, cât și în ce privește dobândirea cetãțeniei.

Aceeași tendințã se înregistreazã și cazul iordanienilor, libanezilor, irakienilor sau iranienilor care se aflã în numãr mare pe teritoriul României și care încearcã sã se stabileascã aici, inclusiv prin procedura dobândirii cetãțeniei.

În schimb, deși constituie comunitãți considerabile numeric, desigur la proporțiile situației din România, turcii (cca 9% din totalul strãinilor din România) și chinezii (cca 8%) nu se numãrã decât la nivel redus printre persoanele care au dobândit cetãțenia românã (turcii – sub 4%, iar chinezii sub 1 procent). Explicația cea mai la îndemânã pentru aceastã situație se leagã de faptul cã cetãțenii statelor arabe mai sus menționate preferã sã se stabileascã în România din cauza situației politice tensionate de la ei de acasã, în timp ce turcii sau chinezii par sã vinã în țara noastrã mai ales pentru afaceri.

Pe de altã parte, modalitatea de acordare a cetãțeniei este apreciatã de cãtre unii solicitanți drept prea restrictivã sau greoaie.

O mențiune specialã privind politica statului român de non-atragere a unor noi cetãțeni se referã la situația cetãțenilor din Republica Moldova care, conform legislației în vigoare ar trebui sã poatã (re)dobândi în condiții speciale și implicit mult

mai ușor cetãțenia românã. Numai cã, din martie 2002, din considerente strict politice, acest proces a fost stopat (detalii în capitolul privind cetãțenii moldoveni).

Cetãțenia românã nu se poate obține foarte ușor. O modalitate folosita de persoanele ce au dobândit o vizã de lunga ședere este de a solicita prelungirea vizei, succesiv, pe o perioada de pânã la un an, ajungând astfel sa rãmânã in România pentru intervale lungi de timp.

Apoi, cetãțenii strãini care au o ședere legalã și continuã în România de cel puțin 6 ani (trei ani pentru cei cãsãtoriți cu cetãțeni români) pot solicita stabilirea domiciliului pe teritoriul româniei. Stabilirea domiciliului este de fapt un drept de ședere permanentã, care conferã beneficiarului aceleași drepturi ca în cazul oricãrui cetãțean român.

VII. REFUGIAȚII – STATUT ȘI DREPTURI

Conform unei definiții generale, refugiații sunt cetãțeni strãini care din cauza persecuției pe motive de rasã, religie, naționalitate, opinie politicã, apartenențã la un grup social, persecuție suferitã în țara de origine, se aflã într-o altã țarã care le-a oferit protecție.

Spre deosebire de alți cetãțeni strãini care își aleg benevol destinația în funcție de interesele personale (care pot fi de mai multe feluri: reunificarea familiei, studii, muncã, interese de afaceri), refugiații fug din țara de origine din cauza diferitelor persecuții la care sunt supuși.

Regimul refugiaților în România este reglementat în concordanțã cu rezoluțiile 90/627/CEE și 95/1110/CE.

În România, Oficiul Național pentru Refugiați (ONR) are rolul de coordonator al tuturor instituțiilor cu atribuții în domeniul integrãrii sociale a refugiaților. Un alt rol important al ONR constã în monitorizarea tuturor cazurilor individuale atât în timpul programului de integrare, cât și dupã plecarea refugiatului în comunitatea localã. De asemenea, ONR oferã asistențã punctualã refugiaților aflați în dificultate, în special prin intermediul serviciilor de consiliere și deruleazã campanii de informare a populației României cu privire la refugiați.

Ajunși în România, solicitanții de azil depun o cerere scrisã apoi parcurg o procedurã în timpul cãreia sunt investigate motivele pentru care cer azil, dupã care ONR le acordã sau nu protecția cerutã. În cazul unui refuz, solicitanții de azil au dreptul sã repete procedura în instanțã, aceasta urmând sã dea verdictul dacã ONR a greșit sau nu în decizia luatã. În cazul în care și în instanțã sunt refuzați, solicitanții sunt obligați sã pãrãseascã țara în termen de maximum 15 zile. În România, rata de admisibilitate (de oferire a statutului de refugiat) este de aproximativ 10 la sutã.

Potrivit legislației române pot fi acordate urmãtoarele forme de protecție:

– statut de refugiat (conform Convenției de la Geneva din 1951 și Protocolului de la New York din 1967)

– protecție umanitarã condiționatã (în special în baza articolului 3 din Convenția Europeanã a Drepturilor Omului)

– protecție temporarã (care nu este un statut în sine, ci mai curând un mecanism de asigurare a unei protecții temporare pentru persoanele provenite din zone de conflict armat în care România nu este parte).

Activitatea Oficiului Național pentru Refugiați (ONR) este reglementatã de Ordonanța de Guvern nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, aprobatã cu modificãri prin Legea nr. 323/2001 și Ordonanța de Guvern nr. 13/2002.

Conform legii, refugiații au teoretic acces la drepturile economice și sociale în aceleași condiții ca și cetãțenii români. Accesul la acest gen de drepturi este prevãzut în Ordonanța nr. 44/2004 privind integrarea socialã a strãinilor care au obținut o formã de protecție în România și anume: dreptul la un loc de muncã, dreptul la o locuințã, dreptul la asistențã medicalã și asistențã socialã, asigurãri sociale, dreptul la educație (conform art. 1). Începând din mai 2004, refugiații beneficiazã gratis de toate formele de învãțãmânt, dar nu au în schimb nici un fel de drepturi politice (de a vota sau de a fi aleși spre exemplu).

Refugiații au totodatã dreptul sã beneficieze de servicii adaptate nevoilor și situației speciale în care se aflã, servicii oferite de instituțiile statului și/sau de organizații non-guvernamentale.

Pe de altã parte, refugiații au dreptul la servicii specializate – orientare culturalã, consiliere și cursuri de învãțare a limbii române, în prima fazã a șederii lor în România, servicii reunite în programe de integrare. Includerea în acest gen de programe se face în urma unei evaluãri a situației individuale sau familiale, care urmãrește cunoașterea gradului și a mãsurii de acoperire a nevoii de asistențã în vederea facilitãrii integrãrii. În urma acestei evaluãri se elaboreazã un plan individual sau familial de integrare, care presupune o abordare globalã (problemele unei persoane fiind interdependente). Programele de integrare desfãșurate în baza

planurilor individuale urmãresc activarea persoanelor participante, dar și evitarea inducerii dependenței (conștientizarea beneficiarilor cu privire la scopul asistenței, activitãțile și durata acesteia)*.

Condiția de refugiat rãmâne valabilã pe timp nelimitat, chiar dacã situația în țara de origine s-a îmbunãtãțit. Dupã o perioadã de ședere de opt ani, conform legii, refugiatul poate primi cetãțenia românã, dacã solicitã acest lucru. În Uniunea Europeanã perioada de ședere obligatorie în țara respectivã este mai micã, de aproximativ 4-5 ani.

În România existã patru centre de cazare pentru refugiați, dintre care douã în București și câte unul în Timișoara și Galați. Un nou centru este preconizat sã fie construit în Maramureș.

Alte douã centre de tranzit existã la Otopeni și Constanța.

În România existã mai multe organizații și instituții care se ocupã de problemele refugiaților, cele mai importante fiind: Inaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, Forumul Român pentru Refugiați și Migranți (ARCA), Organizația Femeilor Refugiate din România, Consiliul Național Român pentru Refugiați (CNRR), Salvați Copiii, Serviciul Iezuiților pentru Refugiați (JRS) și Organizația Internaționala pentru Migrație.

Statistici și problematicã

În lume sunt înregistrați anual între 18 și 20 de milioane de refugiați, cei mai mulți dintre aceștia provenind din țãri africane sau state aflate în curs de dezvoltare. Doar o foarte micã parte a acestora ajunge însã în România, și cu toate acestea, țara noastrã tinde sã se transforme tot mai mult dintr-o rutã de tranzit într-o destinație a persoanelor în cãutare de azil.

În România, cadrul legislativ, practicile și asistența guvernamentalã adresate refugiaților în vederea integrãrii s-a dezvoltat destul de mult dupã 1989. Statul a preluat o parte din aceste atribuții, însã mai sunt destule lipsuri generate de lipsa de coerențã a actelor normative și de un mod restrictiv de aplicare.

La mijlocul anului 2005, în România erau înregistrați oficial 858 de strãini cu o formã de protecție recunoscutã, mai exact refugiați sau strãini cu protecție umanitarã condiționatã.

Datele oficiale mai aratã cã în perioada 1991 – iulie 2005 au depus cereri oficiale pentru obținerea azilului un numãr de 14.920 de persoane. Perioada de maxim în ceea ce privește numãrul solicitãrilor a fost înregistratã între anii 1991-2001, iar dupã un scurt recul în ultima vreme se înregistreazã de asemenea o creștere a solicitãrilor.

Din cele 14.920 de cereri depuse, Oficiul Național pentru Refugiați a aprobat în primã

instanțã 2175 de cereri (cele mai multe în baza Convenției de la Geneva din 1951), ulterior fiind adoptate în instanțã alte 414 cereri. Rezultã astfel cã în 14 ani de zile România a acceptat ca 2589 de persoane sã dobândeascã statutul de refugiat.

Au fost respinse 10.854 cereri de azil (73 la sutã din totalul cererilor depuse), alte 985 de cereri au fost retrase, iar 517 persoane s-au repatriat voluntar. „Sunt respinse atât de multe cereri pentru cã solicitanții nu demonstreazã cã au motive reale de persecuție. Mulți vin în România invocând sãrãcia, dar aceasta nu reprezintã un motiv pentru a primi statutul de refugiat”,

spune un oficial ONR.

Dupã țara de origine, situația cererilor de azil din 1991 pânã la 31 iulie 2005 se prezintã în felul urmãtor, conform datelor oferite de ONR:

Aproximativ 40% dintre strãinii care cer sã primeascã statutul de refugiat sunt tineri cu vârste între 18 și 35 de ani.

În 2003, aproape 40% dintre refugiații din România cu vârste cuprinse între 18-60 de ani, atât femei cât și bãrbați, aveau certificate care le atestau pregãtirea în domeniul asistenței medicale, în medicinã, marketing, management, filosofie, educație și în domenii tehnice, și aproape 40% dintre aceștia lucrau în muncã necalificatã, comerț, educație, relații publice.

Restul, aproape 60 de procente nu au avut nici un fel de experiențã profesionalã în țara de origine, toate aceste lucruri fãcând ca ei sã aibã șanse foarte reduse pe piața muncii din România. „Refugiații își gãsesc cu greu un loc de muncã pentru cã cei mai mulți au plecat din țara lor fãrã acte de studii sau documentele personale de bazã, iar fãrã acestea nu poți sã te angajezi”, spune un reprezentant al unei organizații ce se ocupã de drepturile refugiaților. „De aceea, majoritatea refugiaților lucreazã ca muncitori necalificați. Nici la nivelul Ministerului Educației nu existã o metodologie prin care sã se poatã recunoaște nivelul de studii, de aceea oameni care în țara lor au fost doctori sau profesori aici trebuie sã fie paznici”.

Programele de calificare profesionalã lipsesc aproape cu desãvârșire. „Realitatea este cã deși existã o obligație legalã, cursuri de calificare nu se prea fac. Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncã, care ar trebui sã le organizeze, nu prea face acest lucru”, recunoaște franc un oficial ONR.

Probleme majore sunt cauzate și de insuficiența fondurilor bugetare alocate. Spre exemplu, un solicitant de azil primește lunar circa 900 mii lei, nu are dreptul legal la muncã, iar din acești bani trebuie sã acopere majoritatea cheltuielilor personale sau ale familiei.

O altã problemã majorã a refugiaților este legatã de lipsa locuințelor. Timp de un an ei pot beneficia de cazare în centrele de refugiați, iar dupã aceea se pot muta într-o comunitate localã. Dacã nu obțin o locuințã socialã (lucru aproape imposibil), pot închiria o locuințã, urmând ca ONR sã le plãteascã jumãtate din chirie timp de un an. Aceste lucruri sunt frumoase numai pe hârtie, de drepturile legale beneficiind foarte puținã lume, dupã cum a spus un refugiat care a dorit sã rãmânã anonim.

În plus, au existat mai multe situații în care copiii unor refugiați nu au beneficiat de alocație pentru cã nu aveau acte de naștere doveditoare.

Cu referire la problema accesului la servicii medicale, prevederile din ordonanța 44 nu sunt aplicate și interpretate corect în ceea ce privește asigurãrile de sãnãtate, considerã experții din domeniu. „Refugiații care au dobândit statutul înainte de 2004 ar trebui sã aibã posibilitatea sã plãteascã asigurãri de sãnãtate începând cu 2004, ca sã nu se mai creeze confuzii legate de începutul efectuãrii plãții acestor asigurãri. Din pãcate, însã, Casa de Asigurãri de Sãnãtate a Municipiului București refuzã sã interpreteze aceastã prevedere în acest sens. Deciziile Curții în cazurile pe care le-am sprijinit subliniazã aceastã soluție, nu cea a CAS. Acest lucru ridicã o mare problemã în momentul în care trebuie sã-și depunã actele pentru domiciliu, pentru cã trebuie sã facã dovada asigurãrilor de sãnãtate. Astfel, oamenii, în loc sã treacã printr-o procedurã contencioasã și sã aștepte o jumãtate de an ca sã-și vadã problema reglementatã, preferã sã plãteascã cu trei ani în urmã, deși banii care li se încaseazã nu au nici o bazã legalã”, ne-a declarat un reprezentant al unei organizații ce se ocupã de drepturile refugiaților.

Una dintre marile probleme pe care le întâmpinã refugiații este necunoașterea limbii

române, ceea ce îngreuneazã integrarea lor socialã în societatea româneascã. În perioada mai 2004-mai 2005 doar 126 de strãini au intrat în programele oficiale de integrare. “Dacã nu știi limba, cum e cazul mai tuturor, nu te descurci nicãieri, nici la angajare, nici la doctor, nici la primãrie, iar mulți oameni nu au rãbdare sã te asculte și sã te înțeleagã”, a reieșit din discuțiile cu experți.

Refugiații considerã cã procedurile de obținere a cetãțeniei române sunt greoaie. Forumul Român pentru Refugiați și Migranți (ARCA) a asistat, din 2001 pânã în 2005, 27 de persoane și a consiliat sute de persoane în vederea obținerii cetãțeniei. Numai 14 au obținut cetãțenia românã, 7 au fost respinși și 6 se aflã încã în procedurã. „Procedura e lungã, poate sã dureze și un an și jumãtate. Înainte sã ajungi la cetãțenie, trebuie sã parcurgi procedura de stabilire a domiciliului, care are și ea niște etape, un dosar, o perioadã de așteptare și mai mult decât atât, nu a fost accesibilã refugiaților tot anul trecut, iar persoanelor cu protecție umanitarã nu le este accesibilã nici acum. Între 2003 -2004, deși aveau dreptul de a solicita cetãțenia, erau în imposibilitatea de a-și depune dosarul pentru cã nu exista o procedurã de stabilire a domiciliului

în România. Comisia pentru Cetãțenie a înregistrat dosarele lor, dar a suspendat procesarea lor pânã la stabilirea domiciliului. În cele din urmã, la începutul anului 2005 au intrat în procedura de stabilire a domiciliului oamenii care fãcuserã cererea în 2004 și abia în septembrie au avut interviu la Comisia pentru Cetãțenie, dupã ce au fost aproape doi ani plimbați pe drumuri”, spune un reprezentant al ARCA.

Motivul principal de respingere a cererilor monitorizate de ARCA a fost cunoașterea insuficientã a prevederilor Constituției României, istoriei, geografiei și culturii românești. În douã cazuri, decizia Comisiei pentru cetãțenie a fost atacatã în instanțã. Pe baza notelor de interviu, Curtea a decis cã au cunoștințe suficiente de culturã și civilizație româneascã și a acordat cetãțenia românã.

Cei mai mulți dintre refugiații din România (peste 90 la sutã) trãiesc în București, fiecare dintre aceștia asociindu-se comunitãților din țara de origine. Existã astfel, pentru a da un exemplu, o comunitate a irakienilor din România, nu o comunitate a refugiaților irakieni.

Apartenența la un grup similar lingvistic, religios și cultural îi ajutã cel mai adesea pe refugiați sã gãseascã mai ușor o locuințã, un loc de muncã etc.

Diferențele culturale constituie adesea o piedicã. Unii bãrbați musulmani, spre exemplu, confruntați cu situația de a avea șef o femeie, au suferit un adevãrat șoc datorat diferențelor culturale. Pe de altã parte, românii continuã sã fie reticenți, iar uneori chiar ostili unor persoane strãine vãzute uneori ca o amenințare. „Mulți dintre refugiați sunt de culoare și asimilați cetãțenilor strãini care – spre exemplu – au lãsat chitanțe foarte mari neplãtite la telefon sau la întreținere. De aceea, mulți români sunt suspicioși”, spune un refugiat, implicat în activitãți de ajutorare a acestora.

Probleme majore legate de respectarea dreptului la asociere, al libertãții de exprimare nu existã. În ce privește libertatea religioasã autoritãțile române nu pun piedici în acest sens, pentru credincioșii musulmani (majoritari în rândul solicitanților de azil) existând posibilitatea folosirii lãcașurilor de cult existente deja sau chiar a unor mini-moschei aflate în centrele de gãzduire.

În schimb, prevederi privind educația în limba maternã a refugiaților nu existã în legislație, statul roman asigurând – atunci când este nevoie – doar translatori, nu și cadre didactice. La fel, acest lucru este asigurat în foarte puține state europene, unde numãrul refugiaților și implicit a problemelor asociate acestora sunt semnificativ mai mari.

Ca viitor stat membru al Uniunii Europene, România și-a asumat obligația sã rezolve problemele legate de refugiați sau azil la standardele existente în UE. Dacã din punct de vedere legislativ aceste chestiuni sunt la un nivel acceptabil, lipsa banilor și a unor inițiative concertate face sã existe în continuare numeroase probleme.

VIII. COMUNITÃȚI ȘI GRUPURI ETNICE

Arabii și musulmanii

Primii cetãțeni aparținând unor state arabe (în special din Orientul Apropiat, dar și din

Africa) ajung în România în anii ’70-’80 când autoritãțile de la București hotãrãsc acceptarea câtorva mii de studenți ca parte a eforturilor oficiale de a extinde relațiile economice cu lumea a treia, dar și de a susține politica nonconformistã promovatã atunci de regimul comunist.

Acesta a fost începutul unei „colaborãri” de aproape 20 de ani între România și blocul țãrilor arabe, pe linia educației universitare, urmând îndeaproape politica de stat și interesele economice și comerciale ale regimului comunist. Asta deoarece, studenții strãini – îndeosebi arabi bogați – își plãtesc studiile în valutã atunci când nu beneficiazã de bursã din partea statului.

Conform unor estimãri, în 1982 în România erau aproximativ 20 de mii de studenți strãini, mai mult de jumãtate fiind arabi, iar dintre aceștia palestinienii reprezentând circa 6 mii de persoane.

Odatã studiile terminate, cei mai mulți dintre acești studenți s-au reîntors în țãrile lor de origine, formând mici „contra-diaspore” vorbitoare de limbã românã. Astfel de cercuri de foști studenți se gãsesc în mai toate marile orașe ale Orientului Apropiat. Ministrul pentru Emigrație al Siriei aprecia, în 2002, cã în Siria existã aproximativ 30.000 de persoane care au urmat cursuri universitare în România. Mulți dintre aceștia au fost și încã sunt încadrați pe funcții importante în sectorul public, dar și cel privat.

Atrași de stilul relativ liber de viațã care li se permisese în România (studenții erau activ încurajați, de diverse persoane infiltrate în cercurile lor și uneori forțați de sistem, sã cheltuiascã abundent, având acces în locuri nepermise decât elitei comuniste) unii dintre foștii studenți se reîntorc, prin anii ‘80 dar mai ales dupã ‘90 pentru a întemeia familii aici în România și a deschide mici afaceri. Acesta este primul „val” de imigrație arabã în România, constituit, în majoritate, din foști studenți, acum aducând cu ei sume modeste de bani (2-10.000 USD) dar cu care, în acele timpuri, încã se mai putea începe o afacere de familie, de subzistențã.

A urmat, în anii ’92-’95, un aflux mic dar continuu de imigranți arabi, veniți în România în principal pentru afaceri. Schimburile economice și stiințifice cu lumea arabã scad dramatic în aceastã perioadã. Odatã cu schimbarea guvernului în ’96, mulți arabi, unii care locuiserã în România mai mult de 15 ani, aleg sau sunt forțați sã plece. Numãrul membrilor comunitãții arabe se reduce drastic.

Anii 1997-2000 aduc în România numeroși refugiați irakieni și palestinieni. Se înregistreazã sute de cereri de azil. Mulți dintre solicitanți primesc statutul de refugiat. Totuși, aceștia nu rãmân în România, ci, atrași de posibilitãți mai mari în Occident, aleg sã pãrãseascã România dupã mai puțin de un an de ședere. Unii dintre solicitanții de azil nici nu mai așteaptã o rezoluție a statului român în cazul lor și pãrãsesc ilegal România. Dupã 2002 numãrul cererilor de azil se reduce foarte mult.

În prezent, odatã cu ridicarea cuantumului investiției minime obligatorii la deschiderea unei firme de cãtre un cetãțean strãin, la mai mult de 50.000 de EUR, se reduce foarte mult numãrul celor care vin în România. Totuși, numãrul de membri ai comunitãții arabe crește încet, dar constant.

La nivelul anului 2005 în România sunt 6.077 cetãțeni proveniți din țãri cu majoritate

arabã, reprezentând 13% dintre toți strãinii din țarã. Dintre aceștia 1.235 au ședere permanentã.

Între 2001 și 2003, aproximativ 2.275 astfel de cetãțeni strãini de etnie arabã au primit

cetãțenia românã (91% dintre toți strãinii, exceptând pe cei din Republica Moldova).

Arabii locuiesc cu preponderențã în urmãtoarele județe:

1. Ocupații

Arabii sunt cel mai adesea, în România ca și pretutindeni, comercianți. Ei dețin spații comerciale în marile centre en-gros, vând haine, încãlțãminte, produse de uz gospodãresc și alte produse de nișe largi.

Urmãtoarele scopuri ale șederii temporare sunt mai des întâlnite:

Nu existã date certe care sã precizeze exact obiectul activitãților comerciale al celor 987 de

arabi din tabelul de mai sus.

Totuși, din unele date pe care le deținem din teren, sunt câteva domenii în care se regãsesc semnificativ, printre care comerțul cu cafea sau producția și comerțul cu carne de pui.

2. Forme de asociere și de reprezentare identitarã

Contrar imagologiei populare, atât arabii în general, cât și cei din România, nu își asumã cu toții o identitate unicã, comunã, predefinitã și imuabilã. Dimpotrivã, greu de observat pentru românii majoritari, numeroase trãsãturi îi diferențiazã pe arabi. Pe arabii din Iraqul de nord, spre exemplu, de cei din sud sau pe arabii din Golf de sirieni și de libanezi.

Arabii se recunosc și ca aparținând unor familii extinse și triburi, stabilind relații preferențiale cu membrii acelorași structuri. Adeseori relațiile de putere, respectul și precedența diplomaticã se stabilesc, se confirmã și se exercitã în rețelele formate în cadrul acestor familii extinse.

Cu toate acestea, existã multe și importante elemente care îi unesc pe arabi.

Evident cã vorbirea unor dialecte ale unei aceleiași limbi stabilește cãi rapide și sigure de comunicare. Împãrtãșirea unor valori etice și sociale, a unor reprezentãri sociale unesc în general oamenii; arabii nu fac excepție Islamul, pe care mulți s-ar grãbi sã-l califice drept liantul primar al etniei arabe, este, în realitate,un element care nu are nici pe departe importanța familiei sau a unor aspirații politice.

Islamul este împãrtãșit de multe alte etnii decât cea arabã, ceea ce îi scade forța coezivã; în particular, marea majoritate a arabilor sunt musulmani sunni (Iraqul este singura țarã din regiune care are o majoritate shi’a). Cu toate acestea, având în vedere cã multe dintre preceptele islamice au fost dezvoltate în strânsã conexiune cu cultura arabã, existã în prezent, chiar și printre arabi, o dificultate în a clasifica un obicei, cutumã sau normã ca arabã sau islamicã. Un exemplu standard în acest sens este „hijab”-ul, vãlul; vãl islamic sau arab?

Cât privește limba arabã, trebuie știut cã limba arabã standard e folositã numai în mass media și, uneori, în literaturã. Existã cel puțin atâtea variante / dialecte ale acestei limbi câte țãri arabe existã. Specificitatea foneticã și de vocabular a acestor dialecte este un instrument utilizat de arabi în stabilirea originii partenerilor de discuție. Cum este firesc, arabi provenind din regiuni ale aceleiași țãri, recunosc accentele specifice diferitelor zone și regiuni ale respectivei țãri.

Arabii nu sunt omogeni nici din punct de vedere al trãsãturilor antropometrice. Acestea,culoarea pielii, structura osoasã și muscularã etc, sunt, evident criterii de stabilire a originii diferitelor persoane din comunitatea arabã. Dacã pe aceste trãsãturi nu s-ar suprapune altele mai importante, cum sunt apartenența la un trib sau altul, simplele trãsãturi fizice nu ar constitui criterii de diferențiere.

Aspectele antropometrice, lingvistice, religioase, cutumiare și, în fine, cele de apartenențã la o anume familie și/sau trib sunt fundamentul pentru dezvoltarea unor aspecte și trãsãturi mai complexe, de ordin social și politic.

Surprinzãtor pentru români și pentru vestici, în general, este faptul cã pe arabi îi unesc și multe aspecte care nu țin nicidecum de specificul etnic, cultural sau lingvistic, ci de cel politic.

Un prim astfel de liant, care îi unește pe toți arabii, este reprezentat de chestiunile care

privesc lupta „sfântã” pentru independența pãmântului natal de sub dominația externã. Al doilea element de ordin politic este reprezentat de interesele, preocupãrile și rolurile pe care un anume trib / familie le are în comunitatea largã arabã. Acest element unește pe toți cei care aparțin unui astfel de trib și, apoi, familiile care compun acel trib.

Un alt element important în coeziunea arabã este reprezentat de eforturile arabilor de a-și prezerva stilul de viațã. Supus atât presiunilor de modernizare venite din partea unor cosmopoliți, dar și a unor forțe externe, stilul de viațã arab a fost denigrat și catalogat ca barbar sau inferior. Valori tradiționale arabe au trebuit sã capete noi forme de expresie în contextul formãrii statelor moderne; importanța familiei extinse și a tribului, dreptul de proprietate și moștenirile, modalitãțile de reprezentare politicã, rolul bãrbaților și femeilor, atât în sfera publicã, cât și în cea domesticã, au suferit schimbãri importante în lumea arabã în paralel cu restul lumii.

Astfel, arabul din diasporã, sperã și luptã pentru a-și construi, într-o țarã strãinã, o micã oazã de liniște și pace. Aceste douã cuvinte, „liniște” și „pace” apar cu o frecvențã obsedantã în discursul arabilor din emigrație, atât cu referire la motivația preferinței pentru țara noii reședințe, cât și de obiectivele de viațã personalã și comunitarã.

Cât privește viața personalã, societatea arabã este patriarhalã, pretinzând soției sã renunțe la legãturile cu familia pãrinților ei și sã se dedice în întregime familiei soțului. Cu toate acestea existã cazuri, și nu puține, în care femei cu o descendențã puternicã, sã facã apel la aceastã descendențã pentru a-și stabili un loc de forțã în noua ei familie.

Soțiilor românce ale imigranților arabi arareori li se va cere sã învețe limba arabã sau sã poarte hijab (vãlul), dar orice bãrbat arab se va simți mãgulit dacã soția sa o va face de bunãvoie. Existã, printre imigranții arabi, un numãr semnificativ dintre aceia care se opun ei înșiși principiilor tradiționale (reprezentat simbolic de hijab).

La nivel instituțional, existã la ora actualã în România asociații ale etnicilor arabi, cu

reprezentare atât în capitalã, cât și în teritoriu. Liga Arabã Sirianã este asociația cu cele mai multe filiale și membri. Liga a cumpãrat un ziar în care apar articole scrise de membrii sãi.

Arabii sirieni, atât musulmani cât și creștini, se întâlnesc des, dar nu regulat, pentru a discuta atât probleme economice și de afaceri, dar și pe cele care țin de unitatea asociației. Au existat cazuri în care reprezentanții asociației au fost consultați cu privire la probitatea unuia sau altuia dintre sirienii din România. Au fost cazuri în care asociația a hotãrât sã nu susținã o anume persoanã. Existã și o asociație a palestinienilor din România și una a libanezilor – mulți libanezi din România sunt creștini catolici. Irakienii aleg, în parte, asocierea într-o grupare religioasã

shi’a (ceilalți, sunni, sunt „liberi”).

3. Mecanisme de integrare

Raporturile cu majoritatea românã sunt guvernate de transferul de semnificație al conceptului arab de minoritate (dhimmi). Acest concept, aplicat creștinilor și evreilor în teritorii musulmane, este utilizat ca mecanism de construcție a diasporei arabe. Conceptul presupune cã o minoritate, etnicã sau religioasã, se va supune normelor „pãmântului”*.

Problemele de integrare întâmpinate de arabii din România țin mai mult de aprehensiunile românilor, decât de alte elemente. Arabii sunt indivizi versatili și obișnuiți cu schimbãrile și cãlãtoriile, chiar și cu cele prelungite, învațã ușor limbi strãine, deși nu ajung niciodatã sã le stãpâneascã pe deplin și nici nu ajung sã poatã „gândi” în altã limbã decât arabã, sunt atent și fini observatori ai obiceiurilor localnicilor fãrã a se erija prea des în judecãți de valoare, poate pentru simplu motiv cã, oricum, cultura arabã, „este superioarã”.

Dacã din punct de vedere religios, pentru sunni conceptul de „taqiya” este inacceptabil, din punct de vedere social și cultural el este acceptabil pentru toți. Taqiya înseamnã ascundere sau voalare. Acest principiu, alãturi de cel de dhimmi, marcheazã viața unui arab în afara țãrii sale.

Aceste douã principii limiteazã manifestãrile publice ale arabilor în afara țãrii de origine, îi îndeamnã, cu discreție, dar hotãrâre, la pãstrarea stilului propriu de viațã. Totodatã îi îndeamnã pe arabii aflați în afara unei țãri arabe (uneori chiar dacã sunt într-o țarã musulmanã), sã furnizeze celor din afara cercului de apropiați cât mai puține informații cu privire la stilul lor de viațã, la preferințele, preocupãrile și interesele lor.

Nu se vor gãsi arabi care sã forțeze mâna cuiva pentru a accepta principii de viațã arabã. și nici nu se vor gãsi zeloși care sã promoveze public interesele comunitãții. Întregul efort este ocultat, țintit cu precizie și eficiențã pentru a-și atinge obiectivele, în absența unei recunoașteri publice.

Neavând repere în acest sens, arabii au probleme în a face cunoscute interesele lor celorlalți.

Iar atunci când acest lucru este esențial pentru comunitate se poate ajunge la un adevãrat impas. În general arabii sunt și doresc sã fie cunoscuți ca fiind un factor de stabilitate socialã și de progres economic.

Pragmatismul și realismul abordãrii aspectelor legate de afaceri spre deosebire de emotivitatea românilor au fãcut, de-a lungul timpului, ca arabilor sã le fie aplicate unele „etichete”.

Se presupune, astfel, cã un arab ar vinde orice pentru profit. Nimic mai greșit. Arabii sunt o nație deosebit de emotivã și pasionalã. Afacerile sunt însã chestiuni care trebuiesc abordate cu sânge rece pentru cã altfel nu se poate obține profit. Cu toate astea, cei mai mulți arabi dau sume semnificative ca „zakat”.

Arabii, nefacând ei înșiși aprecieri generale decât cu multã precauție, nu au instrumente psihologice pentru a înfrunta reprezentãrile populare la adresa lor. Adesea aceste reprezentãri le sunt chiar necunoscute. Discriminãrile al cãror obiect sunt îi pun pe arabi într-o situație de excludere sau de auto-excludere, depinde de la caz la caz.

Turcii

Dacã în România existã o comunitate de circa 30 mii de etnici turci, urmași ai otomanilor care au sosit aici acum mai bine de 700 de ani, dupã 1990 în România au început sã soseascã și sã se stabileascã tot mai mulți cetãțeni turci.

Majoritatea dintre aceștia au venit la început pentru a deschide o micã afacere, fiind urmați la scurt timp de industriași sau bancheri care au gãsit în România un mediu propice de afaceri.

Între cele douã comunitãți legãturile sunt totuși destul de puține, turcii veniți în ultimii 15 ani preferând sã își vadã de afacerile lor sau sã se integreze într-o societate pe care o simt asemãnãtoare celei de origine.

Conform datelor oficiale furnizate de Autoritatea pentru Strãini, la sfârșitul lunii septembrie 2005 se aflau legal înregistrați în România 6.750 cetãțeni turci (288 cu drept de ședere permanentã, 5.167 cu drept de ședere temporarã și 1.295 angajați în muncã). Un numãr necunoscut dintre aceștia, dar oricum considerabil, sunt etnici kurzi. Acestora li se mai adaugã și turcii cu cetãțenie românã, ceea ce face ca membrii acestei comunitãți sã constituie unul dintre cele mai importante grupuri existente la aceastã orã.

Demn de remarcat este și rolul economic major pe care îl are comunitatea turcã în relația cu România. Conform datelor furnizate de Registrul Comerțului, în România sunt înregistrate circa 9.500 de companii cu implicare turceascã, al cãror capital este de circa 485 milioane de dolari. Acest lucru are o influențã beneficã asupra relațiilor economice dintre România și Turcia, care au înregistrat în 2004 un volum total al schimburilor comerciale de circa 3 miliarde de Euro, în creștere cu 64,7 la sutã fațã de anul 2003.Factorul economic a impus și organizarea afaceriștilor turci, astfel încât aceștia sã-și poatã promova mai bine propriile interese. Asociația Oamenilor de Afaceri Turci este cea mai mare organizație de profil, reunind peste 100 de firme mari cu participație turceascã.

Dar relațiile bune dintre România și Turcia nu se limiteazã doar la nivel economic. În ultimii 15 ani, între București și Ankara relațiile politice au fost mai mult decât cordiale, lucru ce s-a rãsfrânt pozitiv și asupra comunitãții turce din România. Meritã menționat în acest sens faptul cã în 1994, în urma unui acord semnat de președinții din acea vreme, Suleyman Demirel și respectiv Ion Iliescu, se înființa la Constanța prima școalã din cadrul „Lumina Educational Institutions” și anume Liceul Internațional de informaticã. În anul urmãtor începea sã funcționeze Liceul internațional de informaticã de la București, pentru ca în anul 1996 sã fie înființatã „The International School of Bucharest” (ISB). Toate acestea, deși sunt școli introduse în circuitul public, au particularitatea cã fie au ca obiect de studiu limba turcã, fie sunt urmate de numeroși copii turci, îndeosebi de cei care provin din familii cu un standard financiar mai ridicat.

Astfel, în anul școlar 2004-2005, din cei 371 de elevi care au frecventat cursurile Scolii Internaționale București, 124 au fost copii turci – 87 la școala primarã și 37 la școala secundarã.

Numãrul acestora e în creștere, ajungând la peste 150 de copii în anul școlar urmãtor.

De regulã, aceștia sunt copii ai personalului ambasadei, ai oamenilor de afaceri sau ai angajaților companiilor turce din România, iar numãrul lor în creștere constantã aratã cã numãrul cetãțenilor turci din țara noastrã e de asemenea constant ascendent, dar și faptul cã familiile turce sunt decise sã locuiascã aici pentru perioade mai lungi de timp. La ISB, limba turcã poate fi studiatã atât de elevii turci, cât și de cei de alte naționalitãți. Pentru primii, orele de limba turcã sunt cuprinse în programa de învãțãmânt, iar ceilalți, dacã doresc, o pot învãța dupã orele de curs.

Cel mai mare numãr de cetãțeni turci se gãsesc, ca și în cazul celorlalți strãini, în București unde locuiesc 2.277 de persoane, ceea ce reprezintã 14,37% din totalul strãinilor din capitalã. Urmeazã județuI lfov, vãzut firește ca o „anexã” a Bucureștiului, cu 568 de persoane, reprezentând 22,46% din totalul strãinilor. Constanța este urmãtoarea locație cu un numãr semnificativ de persoane, cu 531 cetãțeni turci (22,30% din totalul strãinilor). Urmeazã în ordine județele Prahova, Cluj, Brãila și Galați.O explicație pentru prezența preponderentã a turcilor în București și în sud-estul țãrii e legatã de atracția acestora pentru aglomerãrile urbane ca și pentru proximitatea centrelor de putere asociate cu administrația centralã.

La nivelul României principalele scopuri ale prezentei cetãțenilor turci sunt, în ordine, activitãțile comerciale (25,95% din cazuri), angajarea în muncã (23,64%), cãsãtoria cu un cetãțean român (21,85%), reîntregirea familialã (15,99%) și detașarea locului de muncã (4,05% din cazuri).

Cetãțenii turci prezintã o ratã semnificativ mai mare de angajare în muncã (23,64% din cazuri) decât strãinii proveniți din țãri arabe în general (2,63%) sau din Iran (1,20%). Acest lucru exprimã o stare de fapt care meritã înțeleasã și de apreciat în contextul fenomenului imigrației. Arabii și iranienii au – din punct de vedere cultural – o propensiune mai accentuatã cãtre independența financiarã, și prin aceasta, cãtre independența personalã. Aceștia refuzã în general sã se angajeze în muncã pentru un alt individ și, în cazul în care sunt forțați sã o facã, o considerã ca un eșec personal. În schimb, pentru un turc, ca și pentru români, acest lucru nu este valabil, chiar din contrã.

Forme de asociere și de reprezentare identitarã Cetãțenii turci nu prezintã un tablou omogen din punct de vedere etnic. Circa 20 la sutã dintre aceștia ar fi etnici kurzi, numai cã aceastã cifrã reprezintã doar o estimare. Cert este doar cã existã un factor de promovare a emigrației etnicilor kurzi din Turcia (push factor) și anume conflictul pe care aceștia îl au cu statul turc în privința drepturilor culturale.

Asocierea și reprezentarea identitarã depãșește așadar granițele etnicitãții, în special înspre dimensiuni profesionale. Existã centre și asociații ale oamenilor de afaceri turci în care aceștia își gãsesc un sprijin limitat în construcția unei identitãți. Totuși aceste centre nu au o greutate decisivã în contextul integrãrii.

Pe de altã parte, în ceea ce privește respectarea dreptului la liberã credințã, musulmanii din România nu întâmpinã probleme deosebite. Existã circa 80 de lãcașuri de cult (geamii) musulmane în țara noastrã, construite în primã instanțã pentru cei circa 70 de mii de cetãțeni români de religie islamicã, dar aparținând diferitelor minoritãți naționale (turci, tãtari, albanezi etc). Oricum, acestea pot fi folosite liber de orice credincios musulman.

Ca lãcașuri de cult mai importante ar fi moscheea și geamia "Hunchiar" din Constanța, geamia "Esma han Sultan" din Mangalia, care este totodatã cea mai veche din țarã, geamiile din Medgidia, Cernavodã, Hârșova, Tulcea, Babadag, Mãcin sau Isaccea. Aceste lãcașuri de cult enumerate mai sus sunt declarate monumente istorice.

Mulți dintre musulmanii din România, îndeosebi cetãțenii turci, tind sã se roage în locurile care le sunt cel mai la îndemânã. „Acum turcii și-au fãcut locuri de rugãciune în case sau în apartamente. Ei se roagã acolo unde le este mai comod, nu acolo unde rugãciunea este primitã de o mie de ori mai mult”, spune Safet Osman, soția imamului Bucureștiului.

Pe de altã parte, cultul musulman are în proprietate 108 cimitire, dar acest numãr pare sã fie prea mic, cel puțin în București problema locurilor de înmormântare fiind una acutã. Existã doar un cimitir al eroilor turci, în zona Ghencea, dar în care nu pot fi îngropați morții decât cu acordul ambasadei Turciei. Mai existã o zonã în cadrul cimitirului din Strãulești, dar aici locurile de veci sunt extrem de scumpe.

Kurzii

Despre kurzii din România se cunosc foarte puține lucruri cu certitudine. Dificultatea surprinderii situației kurzilor din România derivã, în principal, din faptul cã aceștia sunt cetãțeni ai mai multor state (Turcia, Siria, Irak etc.), iar autoritãțile române nu investigheazã etnia unei persoane odatã cu procesarea datelor de stare civilã pentru intrarea și șederea în România.

Astfel, orice date care se vehiculeazã cu privire la numãrul acestora în România, ca și despre activitãțile lor, trebuiesc privite cu circumspecție.

Ce se cunoaște despre kurzi este faptul cã aceștia au creat la Constanța în 1995 o asociație cu scop cultural. Aceasta a fost desființatã în 1998. În 2000 s-a deschis o nouã asociație cu sediul la București. Alte orașe în care reprezentanți ai acestei asociații spun cã se gãsesc un numãr mai mare de kurzi sunt Alexandria, Brãila, Brașov, Slatina, Târgu Mureș.

Scopurile șederii etnicilor kurzi în România se leagã, în mare, de activitãți comerciale și aducãtoare de profit. Domeniile de interes pentru aceștia sunt industria alimentarã, de prelucrare a aluminiului,panificație, comerț cu cherestea, covoare, nuci sau semințe de dovleac pentru export, haine, bijuterii, îngrãșãminte, au magazine de electrice și lãmpi, restaurante etc.

Asociația Kurzilor din București estimeazã cã în România sunt aproximativ 3-4.000 de etnici kurzi, cu mai multe cetãțenii, în majoritate turcã, dar și sirianã sau irakianã. Rezultã, astfel, într-o estimare generalã, cã aproximativ 80 la sutã dintre cetãțenii turci, sirieni și irakieni din România sunt de etnie kurdã. Interesant este faptul cã aproximativ același procent, respectiv 80% dintre kurzi, ar fi bãrbați cãsãtoriți cu femei românce.

Cum etnicitatea nu este verificatã la intrarea în țarã, corectitudinea diferitelor aprecieri

asupra etnicilor kurzi din România nu poate fi stabilitã cu precizie. Aspectul etnicitãții este, de fapt, irelevant în contextul imigrației. Atât politicile statului, cât și reacția oamenilor în contexte de viațã comune, nu ține cel mai adesea cont de etnicitate (nici mãcar de nevoile reale de acțiune într-un domeniu sau altul al imigrației), ci de reprezentãrile populare. Pentru aceasta, faptul cã etnicii kurzi considerã cã numãrul lor în România este undeva în jurul cifrei de 3.500 este relevant pentru percepția proprie ca și pentru eforturile și responsabilitãțile pe care și le asumã în procesul integrãrii.

Din declarațiile reprezentanților asociației mai reiese faptul cã liantul etnic este deosebit de puternic în cazul kurzilor și depãșește în forțã pe cel al cetãțeniei. Astfel, la sediul Asociației din București se întâlnesc adesea kurzi proveniți din mai multe țãri.

Asociația întreține relații de prietenie cu asociații ale kurzilor din alte țãri europene. În

același timp, kurzii din România sunt deosebit de preocupați și bine informați cu privire la demersurile organismelor internaționale, cât și ale unor state europene cu privire la cauza recunoașterii kurzilor ca minoritate etnicã în Turcia, dar și cu privire la cazul lui Abdullah Ocalan, liderul mișcãrii de emancipare a kurzilor, în prezent aflat în detenție în Turcia.

Raporturile cu majoritatea românã nu prezintã particularitãți fațã de relațiile tipice ale orientalilor cu românii. Ce îi apropie și mai mult este identitatea comunã atribuitã lor de cãtre români care nu fac cel mai adesea diferențã între un arab, un turc sau un kurd.

Iranienii

Datele oficiale aratã cã în România sunt 913 cetãțeni iranieni. Pânã în anul 2003, circa 11 la sutã dintre toți strãinii care au primit cetãțenia românã erau iranieni. Scopurile reale ale prezenței cetãțenilor iranieni în România trebuiesc totuși înțelese dincolo de datele statistice.

Conform acestora, 45,02 la sutã dintre iranieni sunt înregistrați ca având șederea în România fie în baza cãsãtoriei cu un cetãțean român, fie cu scopul reîntregirii familiale. Pe de altã parte, doar 19,6 la sutã au venit aici cu scopul de a derula activitãți comerciale. Cei mai mulți dintre iranieni (într-un procent de 67,5%) locuiesc în București, circa 8 % în Timișoara, iar restul în alte orașe ale României.

Pentru iranienii care au primit cetãțenia românã, procentele de mai sus își mențin ordinea, dar sunt ușor mai mari (73% locuiesc în București și respectiv 11% în Timișoara). În București, cetãțenii iranieni care au primit cetãțenia românã preferã sectorul 6 unde locuiesc 28% dintre aceștia, urmat de sectorul 5 unde locuiesc 24%, și de sectorul 4 unde locuiesc 19%.

Preocupãrile profesionale ale iranienilor din România nu diferã substanțial de cele ale arabilor ori kurzilor. Majoritatea iranienilor sunt angrenați în activitãți aducãtoare de profit, în particular comerțul. O formã aparte de activitate comercialã este schimbul valutar, asta deoarece cetãțeni iranieni dețin numeroase birouri de schimb valutar în București.

Chinezii

Conform datelor oficiale, în România existã circa 4.000 de cetãțeni chinezi. Dintre aceștia 3.874 au statut de ședere temporarã, iar 251 drept de ședere permanentã. Numai 375 dintre chinezi sunt înregistrați ca având permise de muncã, ceea ce nu înseamnã cã restul muncesc ilegal, ci doar cã folosesc alte modalitãți de a lucra sau desfãșura afaceri în România. Alte câteva zeci de cetãțeni chinezi se aflã aici pentru a studia (existã spre exemplu doar 16 studenți la medicinã în București).

Pe de altã parte, la recensãmântul populației din anul 2002 alți 2.048 de cetãțeni români s-au declarat etnici chinezi, iar 2.060 ca având chineza drept limbã maternã. Lucrul este aparent surprinzãtor deoarece chinezii sunt singura comunitate etnicã (cu excepția celor aparținând minoritãților naționale istorice) care și-a asumat în mod deschis apartenența etnicã. Desigur, mai existã și alți strãini cu cetãțenie românã care și-au declarat originea etnicã diferitã, numai cã acest lucru s-a întâmplat la nivel parțial (dovadã cã nu se “regãsesc” în statistici), spre deosebire de chinezi care au fãcut-o in corpore. Spre exemplificare, doar alți 8.353 de cetãțeni români și-au asumat originea etnicã diferitã, iar alți 7.419 au spus cã au altã limbã maternã decât româna.

Credem cã nu greșim dacã spunem cã acest lucru ține de mentalitatea chinezilor, care țin sã-și pãstreze sau afirme deschis diferența, care încearcã sã se integreze în spațiul în care locuiesc,dar prin pãstrarea nealteratã a specificului cultural și lingvistic.

Revenind, trebuie spus cã majoritatea chinezilor din România sunt veniți aici dupã anul 1989 îndeosebi pentru afaceri sau ca reprezentanți ai unor firme chineze. Un numãr foarte mic este cel al tinerilor sosiți la studii. România este una dintre țãrile considerate de chinezi drept “apropiate”, explicația constând în relațiile politice bune de dinainte de cãderea regimului comunist. Apartenența la același bloc ideologic a fãcut ca România sã fie destul de prezentã pe piața chinezã îndeosebi cu produse industriale (televizoare, frigidere, oțel, îngrãșãminte etc), dar și culturale (filme îndeosebi), ceea ce a creat imaginea unei țãri frumoase și prospere economic.

Primiți cu simpatie la început și gãsind un vad bun pentru afacerile lor, tot mai mulți chinezi au ales sã facã afaceri în România, iar unii chiar sã-și construiascã o viațã aici. În primii ani ai deceniului al nouãlea numãrul chinezilor a crescut simțitor (estimãri neoficiale vorbesc de circa 20 de mii de chinezi în anii 1996-1997), dar odatã cu apariția pericolului SARS și implicit a înãspririi condițiilor de obținere a unei vize, tot mai puțini au mai ales România ca destinație.

La aceastã orã existã nu mai puțin de 8000 de societãți comerciale înființate în România de cãtre chinezi, ceea ce înseamnã aproape câte douã pentru fiecare persoanã aflatã legal aici. Cum numãrul restaurantelor chinezești este foarte mic (cel mult câteva zeci în întreaga țarã), iar cel al cabinetelor de medicinã tradiționalã sau al întreprinderilor productive și mai mic, rezultã cã, în majoritate, comunitatea chinezã se ocupã preponderent de comerț.

Acest lucru are o influențã pozitivã asupra relațiilor bilaterale. Anul trecut volumul schimburilor comerciale dintre România și China a fost de circa 1,3 miliarde de lei, cea mai mare parte a acestei sume fiind datoratã micilor oameni de afaceri din țara noastrã.

Forme de asociere și de reprezentare identitarã Majoritatea chinezilor din România sunt stabiliți în București ca și în marile orașe (Timișoara, Iași, Cluj sau Constanța). Apropierea de capitalã, dar și prețurile locuințelor și al terenurilor mai scãzute au determinat o masivã instalare a chinezilor în cartierul Colentina din București, care și-a câștigat astfel renumele de “cartierul chinezesc”. Aici a început deja construcția

unui complex comercial și de locuințe despre care se estimeazã cã va costa 100 de milioane de euro. Astfel, pe un teren de 80 de hectare, un grup românesc de firme construiește un mall, 12 blocuri cu 600 de apartamente pentru chinezi, o clãdire de birouri și 120.000 mp de spații comerciale. Planurile de a face în zonã un China Town încep așadar sã prindã contur.

Cum în China existã nu mai puțin de 56 de comunitãți etnice oficial recunoscute este normal ca și în România sã existe o diversitate de persoane aparținând diferitelor grupuri, astfel cã și la noi se pot întâlni chinezi mongoloizi, xibo sau hani. Totuși cei mai mulți chinezi aparțin grupului majoritar, Han, care și în China constituie circa 90 la sutã din totalul populației.

Guvernul de la Beijing îi considerã drept chinezi din diasporã și de aceea încearcã sã-i ajute cât mai mult, ca sã se integreze optim în noua lor țarã.

La aceastã orã sunt constituite 15 organizații sau asociații ale chinezilor din România,

majoritatea cu caracter economic sau cultural. O trãsãturã specificã a acestor organizații este datã de faptul cã ele sunt constituite din grupuri de persoane care la origine aparțin unei acelea și comunitãți din China (fie cã este vorba de comunitate familialã, respectiv grupuri înrudite sau provenind din aceeași localitate, regiune). Dintre cele mai importante și mai active organizații menționãm: Federația Generalã a Oamenilor de Afaceri din România, Uniunea Tinerilor Chinezi, Asociația Chinezilor din Fujian, Uniunea Chinezã pentru Promovarea Pãcii și Reunirea Tãrii. Sunt editate trei publicații în limba chinezã, dar audiența lor este restrânsã la nivelul grupului etnic.

Activitãți culturale se organizeazã la fiecare dintre sãrbãtorile chinezești importante,

îndeosebi de Anul Nou chinezesc sau de Sãrbãtoarea Lunii.

Deși la un moment dat au existat o școalã și o grãdinițã în limba chinezã, la acest moment nu mai existã vreo astfel de inițiativã, în primul rând pentru cã nu existã interes pentru așa ceva: oamenii au venit sã facã bani, numãrul familiilor mixte este foarte mic, în plus existã obiceiul ca, odatã ce a venit vremea sã meargã la școalã, copiii chinezi sunt trimiși în China sã învețe. În România, copiii merg cel mult la grãdinițã sau sunt crescuți de bone românce.

“Existã totuși posibilitatea de a înființa o școalã primarã numai dacã se vor gãsi soluții pentru depãșirea numeroaselor dificultãți: un sediu, gãsirea unor profesori calificați sau rezolvarea obținerii invitațiilor și vizelor pentru cadre din China”, considerã oficialii chinezi.

Din discuții cu reprezentanți ai comunitãții chineze din România a reieșit cã aceștia se confruntã cu mai multe probleme. Obținerea vizelor de intrare este una dintre cele mai presante, condițiile impuse de statul român fiind apreciate drept excesiv de restrictive. Alta este legatã de necunoașterea limbii române și de aici dificultãți de comunicare cu majoritatea. „Pentru noi, oamenii de afaceri, faptul cã ne facem înțeleși mai greu duce mai mereu la probleme cu Poliția, cu Garda Financiarã etc. Nu de puține ori, chinezii de aici nu sunt tratați precum majoritatea”, spune un om de afaceri. „La piațã, unde facem afaceri, ni se dau amenzi mari pentru fel de fel de lucruri, dar mai mari decât se dau pentru arabi, spre exemplu”. Altul adaugã: “Chinezii sunt întâmpinați cu reticențã încã de la aeroport. Ei sunt tratați de sus, dați de o parte sau puși sã aștepte foarte mult timp înainte de a li se permite intrarea în România”

Pe de altã parte, chinezilor nu li se recunoaște permisul de conducere obținut în țara natalã, iar cum cei mai mulți dintre ei nu vorbesc românește le e aproape imposibil sã obținã unul nou. Dar cea mai mare teamã a chinezilor este legatã de prelungirea vizelor de ședere. Cum statutul multora stã sub semnul incertitudinii, ei se tem cã viza nu le mai este reînnoitã, iar conform legislației au la dispoziție doar 15 zile pentru a pãrãsi țara. Timpul este adesea mult prea scurt pentru ca majoritatea sã poatã sã își lichideze afacerile sau sã-și vândã proprietãțile.

Toate acestea au dus la înflorirea unor afaceri subterane, în care chinezii care nu au acte, nu cunosc limba românã sau vor sã plece urgent, beneficiazã de intermedierea unor societãți specializate, care le percep comision.

Opinia românilor despre chinezi nu este mereu pozitivã. Deși apreciați pentru hãrnicia lor,presa – prin relatãrile destul de numeroase despre afaceri ilegale sau legãturi cu mafia – a reușit inducerea în mentalul colectiv a numeroase stereotipuri. Știri despre morți în geamantane sau despre rãfuieli între clanuri (abundente la sfârșitul deceniului nouã) au fãcut ca etnicii chinezi sã fie priviți ca niște intruși. La aceste lucruri s-a adãugat și dificultatea chinezilor de a-și însuși limba românã, ceea ce a fãcut ca ei sã fie priviți ca îndãrãtnici, prea puțin dornici de a comunica, inclusiv cu autoritãțile. Totuși, la nivel individual, atitudinea generalã a românilor este una prietenoasã, spun reprezentanții comunitãții chineze.

Iar aceștia par deciși sã se integreze tot mai mult în societatea româneascã. Dincolo de planurile de construire a unui China Town în București, chinezii au început sã se implice activ și în viața majoritãții românești, mai multe organizații (printre care Uniunea Tinerilor Chinezi sau Federația Generalã a Oamenilor de Afaceri din România) donând sume considerabile de bani pentru ajutorarea sinistraților afectați de inundațiile din anul 2005. În plus, Federația organizeazã în fiecare an donații pentru sprijinirea unei școli speciale din sectorul 2 din București.

Alte grupuri de strãini în România

Firește cã în România locuiesc sau au drept de ședere temporarã și alte grupuri de cetãțeni aparținând unor state africane, sud-americane sau est-europene (îndeosebi din fosta Iugoslavie). Pentru studiul imigrației în România nu prezintã însã interes, datoritã numãrului lor foarte mic sau absenței unei intenții clare de a rãmâne în România.

IX. CETÃȚENII MOLDOVENI

Am avut mai multe ezitãri înainte de a decide dacã cetãțenii Republicii Moldova trebuiesc sau nu considerați ca strãini în România. Motivele sunt, bãnuim, lesne de înțeles și țin de modul diferit în care este prezentatã istoria acestor oameni, ce sunt identificați/se auto-identificã fie ca moldoveni (adicã cetãțeni aparținând actualului stat independent Republica Moldova, unde trãiesc diferite grupuri etnice printre care și români), fie ca basarabeni (adicã români dintr-o provincie istoricã, precum oltenii, maramureșenii etc, dar care acum trãiesc întrun alt stat).

Nu este scopul cercetãrii de fațã sã abordeze delicatul subiect al originii etnice a populației dintre Prut și Nistru și de aceea ne vom limita doar la o analizã a politicilor statului român, dupã 1990, fațã de aceștia.

În martie 1991 a fost adoptatã legea cetãțeniei care, la articolul 4, stipula modul cum

poate fi dobânditã cetãțenia, respectiv prin naștere dintr-un pãrinte român, în urma adoptãrii de cãtre un cetãțean român, prin repatriere și respectiv naturalizare. În privința repatrierii, articolele 8 și 37 stipulau cã „persoanele care au pierdut cetãțenia românã” precum și descendenții acestora pot redobândi cetãțenia românã la cerere, chiar dacã au o altã cetãțenie și nu își stabilesc domiciliul în România. Douã motive principale au stat la baza acestei inițiative a guvernului de la București: unul bazat pe considerente democratice, respectiv de a permite unor foști cetãțeni români sã redobândeascã la cerere drepturile pierdute, și celãlalt de facturã sentimental/naționalistã, mai exact de a se încerca reapropierea de locuitorii din douã teritorii care au aparținut României (Bucovina și Basarabia). Un obiectiv potențial, chiar dacã nedeclarat în mod public, era „reunificarea etnicilor români într-o singurã comunitate politicã, peste frontiere de stat despãrțitoare, și ca atare sã constituie un pas spre o posibilã viitoare reunificare a României și Moldovei”.*

Consecințele legii au fost însã imprevizibile: emigrarea masivã a intelectualilor și susținãtorilor cauzei românești, tensiuni diplomatice între București și Chișinãu, și asta pentru cã Moldova nu a permis pentru multã vreme deținerea dublei cetãțenii.

Dar lucrul cel mai important care s-a întâmplat a fost faptul cã în primii ani de dupã 1991, câteva sute de mii de cetãțeni din Republica Moldova, de diferite etnii, au primit cetãțenia românã, acest influx masiv generând probleme de impact asupra realitãților socio-politice și electorale în România.

Toate acestea, coroborate cu avansarea negocierilor de aderare a României la Uniunea

Europeanã – lucru ce presupune printre altele securizarea granițelor și o evidențã riguroasã a cetãțenilor – au dus la luarea deciziei de stopare temporarã a acordãrii cetãțeniei române.

Astfel, se adopta Legea nr. 165/2003, de suspendare a aplicãrii prevederilor articolului 10 din Legea nr. 21/1991 (legea cetãțeniei), pe o duratã de șase luni. Autoritãțile de la București spun cã acest proces a fost deblocat și cã acum „acordarea cetãțeniei române se face într-un ritm normal”. Ele argumenteazã acest lucru prin faptul cã în anul 2004 au fost acordate 295 de cetãțenii române unor persoane care locuiesc în Republica Moldova sau Bucovina (Ucraina), iar cã numãrul estimat pentru acest an este cel puțin dublu.

Numai cã, în ciuda asigurãrilor oficiale, realitatea aratã cã începând din anul 2002 procedura de redobândire a cetãțeniei române de cãtre locuitorii din Moldova și Bucovina a devenit mult mai greoaie și mai costisitoare. Astfel, pânã la 1 martie 2002 acest proces dura circa 10-12 luni și costa 1000 de dolari. Dupã aceastã datã, numãrul actelor necesare și a crescut semnificativ. Prezentãm în continuare pașii pe care trebuie sã îi parcurgã orice solicitant, cu costuri estimative, care nu includ transportul din Republica Moldova la București sau cheltuielile de cazare. Acte necesare:

– certificatele de naștere și de cãsãtorie ale pãrinților, iar pentru pãrinții decedați și actele de deces – cca 15 USD

– certificatele de naștere și de cãsãtorie ale persoanelor care solicitã restabilirea cetãțeniei române – 7 USD

– certificate eliberat de primãria localitãții unde s-a nãscut solicitantul, precum cã localitatea respectivã se afla pânã la 28 iunie 1940 în componența României – 30 USD – cazier juridic din Republica Moldova – 10 USD

– cazier juridic din România, care se elibereazã personal solicitantului (necesitã drum la București) – 40 USD

– cerere oficialã pentru depunerea actelor la consulatul României la Chișinãu – 23 USD Aceasta este doar etapa inițialã. Etapa a doua, acordarea propriu-zisã a cetãțeniei rãmâne o necunoscutã din punct de vedere temporal și financiar. Deși organele abilitate au acceptat sã-I elibereze solicitantului cetãțenia românã, persoana în cauzã, cu copiile actelor enumerate maisus, trebuie sã se prezinte la Direcția Pașapoarte a municipiului București pentru a obține “Certificatul de cetãțean roman”. La aceastã direcție în fiecare zi stau la coadã mai mult de 200 de persoane, dar dosare se prelucreazã în medie doar 4-7 zilnic. Taxa legalã aici e de circa 20 euro, dar cine vrea, poate sã plãteascã mitã pentru urgentarea procedurii (mita e de minimum 100 euro). Cu noul certificat obținut, împreunã cu un nou set de documente enumerate mai sus, solicitantul trebuie sã meargã la Primãria Bucureștiului pentru a obține certificatele de

naștere și cãsãtorie românești. Numai taxele sunt de circa 50 USD. În sfârșit, noile certificate împreunã cu un alt set de acte se depun la Direcția Pașapoarte pentru perfectarea pașaportului românesc. Toatã etapa a doua dureazã în medie 10-15 luni.

Atitudinea bivalentã a autoritãților românești se relevã nu doar în chestiunea acordãrii

cetãțeniei, ci și în ce privește modul în care sunt oficial priviți cetãțenii moldoveni. Astfel, în subordinea directã a executivului existã Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, care are drept scop sprijinirea „comunitãților de români de peste hotare, pãstrarea identitãții lor etnice, culturale si religioase” și care deruleazã „programe pentru protejarea limbii române, școlii și bisericii, prin punerea în valoare a patrimoniului cultural românesc de peste hotare, prin stabilirea unor relații continue și eficiente de comunicare cu asociațiile românilor din vecinãtatea României, Balcani și diaspora”.

Pe de altã parte, o altã instituție publicã româneascã, Autoritatea pentru Strãini (ApS) îi considerã pe cetãțenii Republicii Moldova aflați legal aici drept strãini. Astfel, conform statisticilor ApS, la nivelul lunii septembrie 2005 în România se aflau 8.443 de persoane cu drept de ședere temporarã (moldovenii cu drept de ședere permanentã nu se regãsesc în statistici) și 6.711 strãini din Moldova aflați în scop de studii și formare profesionalã. Alți 339 de cetãțeni moldoveni aveau permis de muncã.*

Forme de asociere și de reprezentare identitarã .

Dupã cum se poate vedea din datele de mai sus, cei mai mulți cetãțeni moldoveni aflați legal în România sunt tineri aflați la studii (liceale, universitare și post-universitare). De aceea, în continuare ne-am concentrat atenția preponderent asupra lor.

Majoritatea cetãțenilor moldoveni care s-au repatriat și s-au stabilit în România au fãcut primul pas cu ajutorul rudelor sau al cunoștințelor, iar ei se regãsesc pe tot teritoriul țãrii,îndeosebi în marele orașe. Deși datele oficiale lipsesc, se pare cã cei mai mulți basarabeni se regãsesc în Moldova româneascã, numai în Iași fiind circa 6-7 mii de persoane, inclusiv tinerii veniți la studii. Un numãr semnificativ de moldoveni/basarabeni sunt și în București, Galați,

Constanța, Cluj și Timișoara. Orașele mari sunt desigur preferate pentru faptul cã oferã mai multe oportunitãți de afaceri, iar piața forței de muncã este mai dinamicã.

O bunã parte dintre cei stabiliți în România au fugit de sãrãcie și de regimul comunist sau pentru a începe o viațã nouã dupã terminarea studiilor. În special acești oameni provin din mediul rural sau din regiuni defavorizate (Transnistria, spre exemplu). Procentul celor care au venit aici pentru derularea unor afaceri este foarte mic.

Revenind la tinerii aflați la studii în România, trebuie spus cã statul român acordã anual un numãr consistent de burse, numai în anul 2005 fiind oferite spre exemplu 884 de burse pentru elevi de liceu, 1000 de burse universitare și 150 de burse postuniversitare. Acestor tineri li se adaugã cei care își plãtesc singuri studiile. Eforturile Bucureștiului sunt apreciate de beneficiari, care considerã cã numãrul de burse este suficient, eventual cele postuniversitare trebuind sã fie sporite. În plus, se considerã cã se acordã o atenție prea mare studiilor tehnice, domeniu care nu este nici pe departe tot atât de solicitat precum cel al universitãților cu profil umanist (unde existã uneori 20-25 de candidați pe un loc).

Procentul tinerilor care renunțã la studii este mai mare printre liceeni, probabil din cauza dificultãților de adaptare, mai mari la o vârstã fragedã. La studiile universitare sau postuniversitare proporția este mult scãzutã, adesea studenții înscriindu-se la o a doua facultate sau specializare numai pentru a mai putea rãmâne legal pe teritoriul României.

Tinerii din Republica Moldova au în principiu aceleași statut și drepturi ca orice strãin rezident în România. Marea lor nemulțumire este legatã însã de faptul cã legislația nu le permite sã se angajeze fãrã a obține un permis special pentru muncã. „Acest act este destul de costisitor pentru noi, sunt o mulțime de acte pe care trebuie sã le prezinți, formalitãți inutile peste care puțini dintre noi reușesc sã treacã. Spre exemplu, ar trebui sã facem dovada cã avem un salariu mai mare de 200 euro/lunã, sau sã prelungim valabilitatea acestuia anual. Puțini dintre noi reușesc sã gãseascã o ofertã de muncã avantajoasã încât sã aleagã calea legalitãții. Cel mai des suntem nevoiți sã muncim la negru sau sã ne înregistrãm cu acte strãine”, spune liderul unei organizații a basarabenilor din România.

O altã situație e legatã de faptul cã și dupã ce se cãsãtoresc cu un cetãțean român problemele de încadrare în muncã rãmân, asta deoarece pe legitimația de ședere provizorie la rubrica „scopul venirii în România“ scrie „în vizitã la soț/ soție“

Pe de altã parte, cei care nu au redobândit cetãțenia românã pot rata schimburi interguvernamentale de studenți sau de specialiști pe diferite meserii chiar dacã din punct de vedere profesional s-ar califica.

Chiar dacã este adesea indecisã și eterogenã, comunitatea tinerilor basarabeni din România pare hotãrâtã sã gãseascã întâi de toate soluții pe cont propriu, asta și pentru cã integrarea lor în majoritatea româneascã este mai facilã datoritã identitãții lingvistice și similitudinilor culturale.

Deși existã peste 15 organizații studențești63 și multe altele cu caracter cultural sau

politic, cetãțenii moldoveni din România (fie cã au sau nu cetãțenie românã) sunt întâi de toate interesați de o rezolvare personalã a propriului destin intelectual și profesional, acțiunea sau coagularea politicã rãmânând la nivelul unui discurs emoțional. Impactul lor la nivel economic, social, politic asupra realitãților românești încã rãmâne o problemã de interes pentru cercetãtori

X. STRÃINII – UN PERICOL REAL?

Cercetãrile serioase despre percepția majoritãții românești asupra strãinilor lipsesc aproape cu desãvârșire. Citind însã presa, care atunci când abordeazã subiecte legate de prezența strãinilor o face aproape exclusiv la modul negativ sau sondând empiric pãrerile comune, concluzia este una singurã: românii nu au aproape deloc o opinie favorabilã despre strãini.

Aceasta nu înseamnã neapãrat cã românii sunt rasiști sau xenofobi, ci mai curând cã gradul de necunoaștere este foarte mare.

În raportul „Valori românești, valori europene” efectuat de IRSOP la comanda Delegației Comisiei Europene la București și dat publicitãții în septembrie 2005, circa 61 la sutã dintre respondenți se declarã de acord cu afirmația: „arabii, turcii, chinezii sunt necinstiți”. Pe de altã parte, 64 la sutã dintre români cred cã „sunt prea mulți strãini care prosperã în România în timp ce românii o duc prost”. Procentele se mențin aproximativ aceleași indiferent de vârsta, gradul de educație sau locul de rezidențã (urban sau rural) al celor care au participat la sondaj.

Sunt aceste percepții reale, se bazeazã ele pe fapte clare? Ne este greu sã rãspundem definitiv la aceste întrebãri deoarece statisticile sau cercetãrile pe acest subiect lipsesc aproape cu desãvârșire. Totuși, conform datelor oferite de Poliția Românã, la nivelul anului 2002, 1799 de strãini (0,77% din total) au fost surprinși în participarea la comiterea de infracțiuni. Acest procent este sensibil mai mic decât cel al ratei infracționalitãții în rândul populației autohtone, care e de 1,06%. Pe de altã parte, Interpol raporteazã date din care reiese cã doar contravențiile sau infracțiunile legate de falsificarea banilor și traficul de droguri au implicat cetãțeni strãini în procent mai mare de 2%, respectiv 5,10% și 9,20%. Datele accesibile pânã acum nu

ne oferã totuși posibilitatea unei analize asupra defalcãrii pe cetãțenii a contravenienților și infractorilor strãini.

Aceste date trebuiesc însã privite cu o dozã de reținere deoarece se referã la persoanele cercetate și nu la cele condamnate și așa cum aratã studiile fãcute în alte țãri europene, sistemele de impunere a legii, în particular Poliția, manifestã înclinație pentru atitudinea suspicioasã la adresa populației imigrante, deschizând astfel mai multe dosare de cercetare implicând cetãțeni strãini decât este adesea nevoie. Totodatã, statisticile aratã cã populația migrantã este disproporționat reprezentatã și în penitenciare, apreciindu-se cã acest lucru se datoreazã adesea rasismului sau, uneori, excesului de zel din partea organelor de ordine ce aresteazã strãini.*

O altã problemã sensibilã și a cãrei actualitate este acum mai mare decât oricând se referã la posibilele legãturi dintre cetãțeni strãini din România și organizații teroriste internaționale.

Conform rapoartelor Serviciului Român de Informații (SRI), în țara noastrã nu existã indicii privind activitãți teroriste ale unor grupãri autohtone și nici organizații strãine împotriva vreunui obiectiv român, în țarã sau în strãinãtate. Totuși, așa cum presa a scris de mai multe ori, citând inclusiv surse oficiale, existã cazuri ale unor cetãțeni strãini implicați în organizații teroriste internaționale. Astfel, pentru a cita doar un caz foarte recent, în ultimii ani au fost expulzați din România 19 cetãțeni aparținând unor state arabe bãnuiți de legãturi cu organizația Hamas.

Deși nu sunt obiective teroriste directe în țara noastrã, România e folositã de o serie de organizații criminale pentru a spãla bani care, ulterior, pot ajunge sã finanțeze activitãți teroriste din afara granițelor. Conform rapoartelor SRI, principala organizație care a pus astfel de probleme este Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Aceastã formațiune strânge fonduri pentru expatrierea lor, utilizând metode care includ atât participarea benevolã, cât și contrabanda, evaziunea fiscalã, spãlarea de bani, perceperea de taxe de protecție de la etnici kurzi sau turci. PKK a mai organizat și activitãți de transport ilegal a etnicilor kurzi în Occident, trafic ilegal de valutã sau de droguri, numai cã aceste activitãți au scãzut semnificativ în intensitate în ultimii ani.

În ceea ce privește traficul de droguri, România devine tot mai mult o piațã de desfacere și nu doar o zonã de tranzit, fapt care riscã sã transforme traficul dintr-o amenințare la adresa statului și a ordinii publice în una la adresa societãții. Alte acte criminale se referã la spãlarea de bani, cuprinderea României în rețele internaționale de trafic ilicit de ființe umane,armament, substanțe toxice, radioactive sau a bancnotelor false.

La toate aceste activitãți infracționale participã adesea cetãțeni strãini, fie cã aceștia locuiesc în România, fie cã se aflã în tranzit. Cel puțin așa reiese din comunicatele oficiale ale instituțiilor publice responsabile cu apãrarea ordinii, care ulterior sunt preluate de mass media și induse în percepția publicã.

Numai cã aspectele legate de criminalitatea strãinilor sunt foarte ușor de interpretat greșit.

Deși este evident cã în România o serie de strãini desfãșoarã activitãți ilicite sau criminale care pun în pericol siguranța naționalã și securitatea publicã, tot atât de evident este și faptul cã cei mai mulți dintre strãini (conform datelor oficiale, peste 90%) au venit în România fie pentru a gãsi un refugiu ca urmare a situației politice grave din țara natalã, fie pur și simplu în cãutarea unui trai mai bun. De aceea credem cã generalizarea unei imagini negative la adresa tuturor strãinilor nu are nici un fel de fundament și este și periculoasã.

XI. IMIGRAȚIA ILEGALÃ ÎN ROMÂNIA

În contextul internațional actual, România – țarã sud-est europeanã situatã la confluența drumurilor care leagã estul de vestul continentului, dar și sudul asiatic de nordul și vestul european – este inclusã pe ruta balcanicã a migrației ilegale.

Aceastã poziționare geograficã, precum și faptul cã România se învecineazã cu state membre ale Uniunii Europene și are perspective imediate de aderare la aceastã structurã și la Spațiul Schengen cel mai probabil din anul 2007, constituie motive serioase de îngrijorare. Specialiștii estimeazã cã existã o mare probabilitate ca România sã ajungã din țarã de tranzit în țarã de destinație pentru migranții economici din estul continentului și sudul Asiei. În plus, migrația ilegalã riscã sã afecteze toate domeniile vitale ale societãții, inclusiv siguranța statului și a cetãțenilor sãi.

Fenomenul migrației ilegale a cunoscut o evoluție sinuoasã, în funcție de o mulțime de factori, îndeosebi politici sau economici. Astfel, în anii ’90 numãrul strãinilor care au încercat sã intre ilegal în România a crescut constant, pânã când țara noastrã a început sã aplice primele mãsuri de contracarare a fenomenului. Pe atunci, mãsurile de contracarare a fenomenului erau în mare parte ineficiente. Ulterior, de pe la sfârșitul anilor nouãzeci, îndeosebi la îndemnul și cu sprijinul Uniunii Europene, România a reușit securizarea granițelor proprii, a adoptat legislație specificã, în acord cu standardele europene, a reorganizat instituția poliției de frontierã și a încercat sã asigure logistica minimã necesarã.

Astfel, dupã ce în perioada 1994-1997 numãrul strãinilor s-a menținut relativ același, a crescut ulterior în 1999 la circa 1900 de persoane. Pe de altã parte, numãrul persoanelor gãsite ilegal pe teritoriul României era de circa 36.000 în anul 1997, dublu fațã de 1993, scãzând însã la 7300 de persoane în anul 1999 (dintre care 1170 au fost expulzate).

Conform Autoritãții pentru Strãini, în primele nouã luni ale acestui an, ApS a dispus îndepãrtarea de pe teritoriul României a 4.163 de strãini, dintre care 3.696 prin dispoziții de pãrãsire a teritoriului (acte solicitate chiar de strãini, în unele cazuri) și 467 prin returnare forțatã.

De la începutul anilor 2000, traficul strãinilor în și dinspre România crește constant, implicit și numãrul persoanelor aflate în situații ilegale.

Astfel, conform datelor oficiale, numãrul strãinilor cãrora nu li s-a permis intrarea în

România în anul 2004 a fost de 67.068 (dintre aceștia, 30.246 nu aveau mijloace de

întreținere, 16.786 au avut probleme vamale, 1.025 au refuzat plata unor taxe legale, 6.985 au avut nereguli în documentele de cãlãtorie, 384 de infractori au fost descoperiți în zona de responsabilitate, 11.020 persoane respinse din alte motive legale etc ).

Pe categorii de cetãțenie, cel mai puternic reprezentate sunt:

Situația nu s-a modificat deloc în ultima vreme, dimpotrivã. Astfel, numãrul cetãțenilor strãini depistați încercând sã treacã ilegal granița în primele opt luni ale anului 2005, a crescut cu aproximativ 68 la sutã, fațã de aceeași perioadã din 2004. Ca urmare, nu s-a permis intrarea în țarã, din diferite motive legale, a peste 32.000 de strãini, o parte dintre aceștia fiind considerați viitori migranți, ce incluseserã România în ruta lor de tranzit cãtre Occident.

Situația acestor persoane era urmãtoarea:

– 2.132 nu aveau mijloace legale de întreținere;

– 16.464 au avut probleme vamale;

– 515 au refuzat plata unor taxe legale;

– 3.650 au avut nereguli în documentele de cãlãtorie;

– 67 de infractori au fost descoperiți în zona de responsabilitate;

– 54 de persoane au avut pașapoarte / vize false sau falsificate;

– 124 falsuri în înscrisuri oficiale;

– 9.440 persoane respinse din alte motive legale.

În aceeași perioadã, nu a fost permisã ieșirea din țarã unui numãr de 4.118 cetãțeni strãini din diverse motive legale: 95 au avut pașapoarte/vize false ori falsificate, 491 cu nereguli în documentele de cãlãtorie, 1.404 au încãlcat regulamentul vamal, 146 de falsuri în înscrisuri oficiale, 50 de persoane ascunse în mijloace de transport, 8 infractori descoperiți în zona de responsabilitate, 1.924 din alte motive legale, inclusiv persoane suspecte de sãvârșirea unor fapte ilegale în spațiul Schengen.

La frontiera verde au fost depistați 482 de cetãțeni strãini, dintre care 94 au încercat sã

intre ilegal în România și alți 388 au încercat sã iasã prin trecerea frauduloasã a frontierei.

Au mai fost totodatã descoperite 72 de cãlãuze și transportatori (55 de cetãțeni români și 17 strãini), fațã de 51 descoperite în aceeași perioadã a anului trecut, cu sprijinul cãrora, diverse persoane încercau sã treacã ilegal frontiera de stat a României. În plus, au fost depistate 29 de filiere de migrație ilegalã, cu 158 de persoane implicate.

• rutele imigrației ilegale •

Analizele efectuate de specialiști aratã cã în România existã șase regiuni principale cu un potențial migraționist ridicat:

1. Partea esticã, la granița cu Republica Moldova. Frontiera e trecutã ilegal îndeosebi de cãtre cetãțeni africani și asiatici (mai ales din Somalia, India, Irak, Pakistan, Siera Leone, Sudan, Afganistan etc). Aceștia folosesc ca ghizi cetãțeni ruși, ucraineni și moldoveni, iar odatã ajunși în România solicitã azil politic. Dupã anul 2000, odatã cu înãsprirea controalelor la frontierã, intrarea ilegalã pe aceastã rutã a scãzut semnificativ.

2. Regiunea vesticã, la granița cu Ungaria. Migranții ilegali, îndeosebi africani sau asiatici, foloseau ruta pentru a încerca sã ajungã și sã se stabileascã în Europa de Vest.

Comparativ cu perioada de pânã în anul 2000, migrația ilegalã pe aceastã rutã a scãzut

cu aproximativ 45%.

3. Regiunea sudicã, la granița cu Bulgaria. Mai ales cetãțeni irakieni, afgani, pakistanezi sau etnici kurzi intrã în România folosind aceastã cale. Dupã anul 2000 s-a înregistrat o creștere a numrului celor care au intenționat și reușit sã treacã granița.

4. Regiunea de nord, la frontiera cu Ucraina. Ruta este folositã mai mult de cetãțeni africani și asiatici.

5. Regiunea sud-vesticã, la granița cu Serbia – aria de tranzit utilizatã în principal pentru traficul de ființe umane, mai ales de tinere din blocul fost sovietic dar și din România.

6. Aria aeroporturilor unde are loc traficul internațional. Cel mai adesea, aici cetãțeni din Turcia (etnici kurzi), din China, Iran și Irak folosesc vize și pașapoarte Schengen falsificate.

Din analiza fenomenului migraționist la nivelul primelor opt luni ale anului 2005 rezultã cã sunt folosite în continuare – însã e drept cã la un nivel mai redus – rutele: Afganistan-Iran-Irak-Turcia-Bulgaria-România sau Afganistan-Iran-Irak-Turcia-Bulgaria-Serbia-Croația, rãmânând active – tot la un nivel mai redus – și rutele estice.

Este mai folositã modalitatea mascatã de migrație ilegalã. Astfel, cetãțeni turci, dupã

intrarea legalã în România în baza pașapoartelor naționale, folosesc pașapoarte emise de autoritãți din Grecia, Suedia și Bulgaria ori permise de ședere italiene, pe care le falsificã încercând sã iasã ilegal din țarã pe frontiera de vest.

În același timp, cetãțeni moldoveni, dupã intrarea legalã în România, încearcã prin intermediari cetãțeni români sã iasã ilegal din țarã folosind pașapoarte românești, belgiene, lituaniene, poloneze, slovace sau bulgãrești falsificate prin înlocuirea fotografiei sau permise de ședere în Italia, Germania, Grecia sau Spania falsificate (obținute în țara de origine). De asemenea, au fost înregistrate cazuri în care cetãțeni moldoveni se prezintã în punctele de trecere a frontierei aeroportuare cu intenția de a cãlãtori într-o țarã pentru care nu au nevoie de vizã (Tunisia spre exemplu) cu tranzit Germania, fiind descoperite asupra lor cãrți de rezidențã grecești falsificate.

Metode mascate au fost folosite și de cetãțeni singaporezi care încercau intrarea în

România prin folosirea de pașapoarte japoneze sau naționale care nu le aparțineau. Un alt exemplu: cetãțeni sârbi ce au încercat sã intre în România folosindu-se de pașapoarte slovene falsificate.

Pentru ieșirea ilegalã din România, în special a unor cetãțeni moldoveni sau turci, s-a conturat un nou fenomen la frontiera verde și anume: grupuri de oameni au fost depistate în tentativa de ieșire ilegalã la frontiera cu Ungaria sau Serbia. Acestea au fost descoperite ascunse în TIR-uri sau în trenuri cu intenția de a ajunge ilegal în țãri din spațiul Schengen.

Solicitanți de azil din România sunt depistați în continuare în tentative de trecere ilegalã a frontierei, cel mai adesea la granița cu Serbia sau Ungaria. Cei mai mulți dintre aceștia provin din Somalia, Bangladesh, Nigeria, Liberia și India.

Principalele state de unde provin persoanele care au acționat ilegal la nivelul frontierelor române (atât pe intrare, cât și pe ieșire) sunt India, Irak, Pakistan, Turcia, Georgia, Republica Moldova, Liberia, Nigeria.

În anul 2004, autoritãțile au reușit depistarea a 32 de filiere de migrație ilegalã, cu 166 de persoane implicate.

O componentã semnificativã a migrației ilegale este traficul de ființe umane, care implicã pe lângã femei sau copii din România și numeroși cetãțeni strãini, majoritatea din Republica Moldova sau state ale fostei Uniuni Sovietice. Chiar dacã în urma controalelor mai severe la frontierã și eliminãrii vizelor Schengen pentru români acest fenomen cunoaște o amploare mai micã, el încã existã. Astfel, în anul 2003 au fost identificate 26 de rețele de traficanți, prin care 77 de persoane traficaserã peste 600 de femei pentru prostituție, iar alte 480 de persoane, hoți de buzunare. Un an mai târziu, în 2004, au fost depistate 28 de filiere de trafic de carne vie cu 107 traficanți (100 români și 7 strãini), 210 femei traficate pentru prostituție și 1.676 de persoane traficate pentru cerșetorie.

Politici publice

„Migrația ilegalã a strãinilor cãtre România perturbã piața muncii, alimenteazã economia subteranã și dezvoltã rețele de crimã organizatã“, se arãta la jumãtatea anului trecut într-un comunicat al Inspectoratului General al Poliției de Frontierã (IGPF). „Migrația ilegalã a cetãțenilor strãini cãtre România reprezintã o sursã de pericole pentru siguranța statului român, prin efectele perturbatoare asupra principalelor domenii ale societãții românești: domeniul demografic, piața locurilor de muncã, întãrirea economiei subterane, proliferarea criminalitãții și chiar înfiltrarea unor persoane care se ocupã cu acțiuni extremist-teroriste ori raclarea migranților (din cauza situației financiare critice) în activitãți de acest gen“, se arãta relativ recent într-un comunicat de presã emis de Biroul de presã al IGPF.

Din aceastã perspectivã și implicit pentru a combate imigrația ilegalã, România a adoptat o serie de acțiuni ce își propun întâi de toate întãrirea controlului la granițe, dar și adoptarea unor mãsuri legislative și efective de combatere a imigrației ilegale. Acest din urmã aspect se referã la politicile de returnare a strãinilor sau de repatriere voluntarã asistatã ca și la facilitarea întoarcerii strãinilor în țara de origine sau de domiciliu prin încheierea de acorduri de readmisie cu alte state, îndeosebi cu cele cu potențial migrator ridicat.

Returnarea cetãțenilor strãini de pe teritoriul României are un caracter administrativ, când se urmãrește punerea acestora în imposibilitatea de a comite sau repeta o infracțiune ori o contravenție sau caracter penal când este parte a unei sancțiuni în justiție.

Legea permite totodatã îndepãrtarea unui cetãțean strãin de pe teritoriul României și când acesta devine indezirabil sau pune în pericol siguranța naționalã. Criteriile precise sau procedura în aceste cazuri nu sunt însã foarte clare și nu au fost fãcute publice. De aceea, pentru mulți strãini din România, în particular pentru cei care provin din țãri „cu potențial ridicat de imigrație” expulzarea este un element cu puternice conotații negative în procesul de integrare. Adesea expulzãrile au fost vãzute de strãini și comunitãțile lor ca arbitrare sau chiar politizate. Conform legislației existente, determinarea strãinilor cu ședere ilegalã, precum și a celor ale

cãror cereri de azil au fost respinse, sã pãrãseascã teritoriul României, se face prin mãsuri stimulative sau restrictive, dupã caz. Aplicarea procedurilor legale de returnare se face, de asemenea, cu respectarea opiniei și specificului propriu al strãinilor în materie religioasã, filozoficã și culturalã, precum și a dreptului de acces la justiție în condiții de siguranțã și demnitate personalã.

În perspectiva aderãrii la Uniunea Europeanã, România și-a propus dezvoltarea capacitãții de returnare a solicitanților de azil care au fost respinși în urma unei proceduri complete, inclusiv a celor preluați potrivit principiului de țarã terțã sigurã sau în cadrul mecanismului Dublin. Astfel, la nivelul Centrului de Calcul al Autoritãții pentru Strãini (ApS) a fost conceput, elaborat și implementat un sistem informatic la nivel național menit a gestiona evidențele referitoare la admisia și șederea strãinilor, precum și evidența operativã referitoare la strãini depistați

cu ședere ilegalã, urmãriți penal, strãini îndepãrtați de pe teritoriul României, consemne instituite la frontierã etc. Acest sistem face parte din Sistemul Integrat pentru Migrație Azil și Vize care mai conține Sistemul Visa on-line și Sistemul Informatic al Oficiului Național pentru Refugiați.

De asemenea, Sistemul Informatic de Management al Strãinilor (SIMS) – inclusiv pentru emiterea noilor documente de identitate și cãlãtorie pentru strãini – este operațional în 39 de birouri județene pentru strãini. La cele douã servicii pentru strãini din București și la Centrul de cazare Otopeni, pentru județele Sibiu și Maramureș, instalarea SIMS este în curs, iar pentru Centrul de cazare Arad Autoritatea pentru Strãini face demersuri pentru obținerea sprijinului IJP Arad în vederea realizãrii unei conexiuni printr-un circuit de date al Romtelecom.

Mai mult, capacitatea structurilor centrale și teritoriale ale Autoritãții pentru Strãini pentru a depista documentele false sau falsificate a crescut o datã cu livrarea și instalarea a zece comparatoare video-spectrale, la nivelul structurii centrale a Autoritãții pentru Strãini, la cele douã servicii teritoriale ale municipiului București, precum și la birourile pentru strãini ale județelor Constanța, Bihor, Cluj, Dolj, Iași, Timiș și Prahova. Totodatã, personalul Autoritãții pentru Strãini a beneficiat de instructajul necesar utilizãrii comparatoarelor video-spectrale.

Politica în domeniu impune însã ca autoritãțile române competente sã ia în considerare, încã din primele etape ale procedurii de azil, consilierea privind posibilitatea unei eventuale întoarceri în țãrile de origine sau de domiciliu, prin oferirea de informații despre procedurile relevante și despre drepturile și obligațiile solicitanților în timpul acestei proceduri.

XII. CONCLUZII ȘI RECOMANDÃRI

Existã douã surse importante ale diversitãții: minoritãțile istorice sau naționale și imigranții.

Problemele legate de diversitate în Europa Centralã și de Est s-au concentrat pânã

acum pe aspecte legate de acomodarea minoritãților istorice, în special dupã cãderea comunismului.

Astfel, avem în Europa Centralã și de Est 4 țãri cu o populație de minoritãți naționale

sub 10%; 7 țãri care au între 10-20%, 2 țãri care au între 20-30%, 5 țãri care au peste 30% procent din populație minoritãți naționale. România se încadreazã în cea de-a doua categorie, cu un procent relevant de minoritãți istorice, reprezentând puțin peste 10%. Imigrația, datoritã procentajului ei relativ scãzut, este în aceastã parte de Europã un subiect destul de puțin discutat, mai degrabã emigrația sau imigrația pe care aceste țãri o produc este o temã prezentã în discursul public și în studiile preocupate de problema migrației.

Pe mãsurã ce instrumentele de acomodare a minoritãților naționale aplicate în țãrile din regiune se diversificã, atenția de care acest subiect se bucurã va lãsa locul altor provocãri care țin de evoluția zonei. Extinderea Uniunii Europene înspre granița esticã a continentului european aduce inevitabil unele probleme cu care vechile țãri membre se confruntã la rândul lor.

Imigrația în Europa de Vest reprezintã de câteva decenii un subiect de interes public, bucurându- se de mult mai multã notorietate decât aspecte ce țin de situația minoritãților istorice în aceeași zonã, în special din perspectiva problemelor de acomodare, reflectate de succesul electoral al unor mișcãri care susțin excluderea imigranților și repatrierea acestora, sau de mobilizãrile imigranților în cazuri de protest fațã de politicile țãrii gazdã.

Prezența relativ micã a imigrației în Europa post-comunistã nu este însã un motiv pentru neglijarea acesteia. Așa cum Europa de Vest reprezintã o sursã bogatã de bune practici în ceea ce privește gestionarea situației minoritãților istorice, în aceeași mãsurã ne aratã cã subiectul imigrației trebuie pus pe agenda publicã de timpuriu, înainte ca el sã se transforme într-o problemã.

Diferențierea între cele douã surse ale diversitãții nu este însã doar de utilitate științificã, ci se bazeazã și pe o diferențiere la nivelul intereselor grupurilor și la nivelul politicilor publice.

Astfel, comunitãțile istorice, care au fost încorporate într-un stat împotriva voinței lor, ca urmare a cuceririlor, a schimbãrilor granițelor sau colonizãrilor se caracterizeazã printr-o mai mare segregare în interiorul națiunilor politice, urmãrind dobândirea diferitelor forme de autonomie și autoguvernare, considerând cã doar în aceastã modalitate pot asigura pãstrarea culturii și a tradițiilor specifice. Imigranții în schimb doresc în primul rând sã devinã cetãțenii sau rezidenții țãrii de destinație, sã își însușeascã cât mai repede limba și sã se integreze în instituțiile și în cultura dominantã.

În ceea ce privește România, în perioada de dupã ’89 s-au dezvoltat o serie de instrumente de acomodare a minoritãților naționale, dar s-a acordat foarte puținã atenție acomodãrii diversitãții rezultate prin imigrare. Asta și pentru cã fenomenul este încã redus ca dimensiuni, dar și din lipsa unei presiuni din interior, dinspre comunitãțile de imigranți și a unei atenții din exterior (forurile europene, internaționale) care este canalizatã exclusiv înspre minoritãțile istorice, cu precãdere înspre maghiari și romi, comunitãțile cele mai numeroase.

Separarea între cele douã tipuri de comunitãți la nivel de legislație se contureazã tot mai pregnant. Astfel, proiectele legislative care urmãresc recunoașterea și instituționalizarea statutului minoritãților se adreseazã exclusiv minoritãților istorice, definind și recunoscând ca minoritãți naționale comunitãțile istorice care trãiesc pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern. Contribuția istoricã la cultura dezvoltatã în acest spațiu geografic este principiul justificativ de recompensare a comunitãților tradiționale cu o serie de beneficii.

Chiar dacã o parte din comunitãțile imigrante sunt deja mai numeroase decât unele dintre minoritãțile istorice și existã un curent demografic crescãtor în rândul acestora, imigrația nu este deocamdatã nici mãcar subiect de dezbatere publicã, și cu atât mai puțin o preocupare legislativã. În mod clar aceastã prevedere limiteazã pe de o parte accesul la fonduri destinate comunitãților istorice pentru pãstrarea identitãții culturale specifice, pe de altã parte implicit limiteazã posibilitatea de recunoaștere a necesitãții acestor persoane de a-și pãstra specificul etnocultural. asta fiindcã chiar dacã imigranții își doresc o cât mai rapidã integrare în țara gazdã, experiența țãrilor vest europene ne aratã cã nu doresc acest lucru cu prețul renunțãrii la propria identitate etnicã.

Un caz mai interesant în aceste condiții este cel al imigranților care regãsesc deja pe teritoriul României comunitãți istorice stabilite și recunoscute (turcii, italienii) și care în condițiile legii pot sa beneficieze de educație în limba maternã, de fonduri pentru prezervarea identitãții culturale, de reprezentare în Parlament, și de toate celelalte prevederi legale. În aceste situații nu existã nici un mecanism de diferențiere între comunitatea istoricã și comunitatea nouã.

România se încadreazã în curentul general de uniformizare a politicilor imigraționiste la nivel european. Astfel, cetãțenia se acordã în general în baza principiului teritorial (jus solis) ceea ce reduce în mod clar problema statutului celei de-a doua generații de imigranți, care apare în multe state europene. De asemenea așa cum prevede legea cetãțeniei acest principiu se combinã cu cel al legãturii etnoculturale cu România (dobândirea cetãțeniei pentru cei care au un pãrinte care a avut cetãțenia românã sau redobândirea cetãțeniei pentru românii din teritoriile pierdute în al doilea rãzboi mondial), la fel ca în multe state europene. Aceastã tentativã de comparație cu politicile din statele europene se oprește însã aici, nu atât din lipsa unei categorii în care sã intre România, cât din lipsa instrumentelor legislative autohtone care sã permitã comparația.

Dincolo de limitele legale, de lipsa de coerențã și concordanțã între prevederile legale, nu existã o preocupare realã pentru integrarea imigranților prin politici publice adecvate, în special în cazul categoriilor rezultate din imigrația forțatã. Acest raport și-a propus sã punã sub lupã câteva din problemele pe care le au de înfruntat cei care pentru o perioadã determinatã sau nedeterminatã doresc sã se stabileascã pe teritoriul României. Aceastã radiografie ne aratã pe de o parte lipsa de interes din partea statului român în atragerea de imigranți și în beneficiile pe care imigrația le creeazã, pe de altã parte sugereazã contradicția între proiectele asumate din perspectiva aderãrii la Uniunea Europeanã și necesitatea de a proteja românii din afara granițelor.

Societatea româneascã este într-un proces de continuã transformare, îndeosebi socialã și economicã. Participarea imigrației la acest proces este însã limitatã, cu un impact redus. Întâi de toate, impactul demografic este neglijabil, strãinii reprezentând nici 0,2 la sutã din totalul populației României. Cultural, impactul este de asemenea redus, deoarece strãinii care vin în țara noastrã sunt în majoritate imigranți economici, cu un nivel mediu de educație, din culturi asiatice și de religii non-creștine, iar integrarea lor se face într-un mediu foarte diferit de cel din care provin.

Cel mai vizibil impact al imigrației este cel economic, aici România beneficiind atât e aportul în muncã adus de strãini, cât și de o parte din câștigurile rezultate în urma activitãților economice (din impozite) sau a taxelor plãtite pentru diverse servicii (vize, reînnoirea permiselor de muncã etc).

Un caz cu totul aparte este reprezentat de cetãțenii din Republica Moldova, care sunt de aceeași origine etnicã și culturalã cu majoritatea româneascã, dar care sunt tratați ca strãini atunci când nu au cetãțenie românã. Chiar dacã nu au probleme speciale de integrare, basarabenii cu cetãțenie româneascã constituie totuși un grup etnic cu profil specific și experiențã proprie. Statul român va trebui sã defineascã o politicã mai clarã și sã renunțe la piedici inutile în ce privește acordarea cetãțeniei românești cetãțenilor moldoveni și românilor basarabeni. Pe de altã parte, politica de pânã acum de sprijinire educaționalã va trebui completatã de un acces mai simplu pe piața muncii

Deși teoretic legea asigurã protecție tuturor, strãinii întâmpinã mai multe dificultãți reale în a beneficia de acest lucru. Pentru ca imigrația sã ofere României mai multe beneficii este nevoie de integrarea realã a imigranților. Pentru aceasta este importantã atragerea liderilor de opinie sau a celor religioși în dezbaterea și soluționarea chestiunilor ce îi privesc în mod direct pe strãini. Acest lucru se va remedia probabil dupã aderarea României la Uniunea Europeanã, ceea ce va impune – printre altele – și participarea strãinilor la viața politicã.

Excluderea socialã a strãinilor din România este un fapt ce poate fi probat punctual, dar care nu a atins cote alarmante, asta în primul rând datoritã numãrului mic de strãini, ceea ce implicã și probleme reduse ca amploare sau intensitate. Totuși, dacã discursul public la adresa strãinilor se radicalizeazã, excluderea socialã a strãinilor nu va rãmâne fãrã efecte sociale vizibile.

Exemplele din alte țãri europene (iar cel din Franța este cel mai recent) o demonstreazã cu prisosințã.

Mass media ignorã cel mai adesea perspectiva mai largã asupra unor fenomene, implicit cel al prezenței imigranților în România, accentuând aproape exclusiv numai imaginea negativã a strãinilor, așa cum aceasta se poate vedea din profilul unuia sau altuia dintre infractorii existenți. O astfel de culpabilizare colectivã a strãinilor pentru actele criminale ale unor persoane nu este deloc productivã.

Ar avea România de câștigat din schimbarea substanțialã a politicii sale privind imigrația, în sensul promovãrii unor mãsuri care sã încurajeze stabilirea de cetãțeni strãini pe teritoriul sãu? Experiența altor țãri europene aflate la un moment dat în situația României – scãdere demograficã continuã, îmbãtrânirea populației, nevoia menținerii unui ritm accentuat de creștere economicã – aratã cã imigrația poate reprezenta o soluție la îndemânã. Pentru aceasta este nevoie de o „îndulcire” a reglementãrilor privind imigrația ca și de instituirea unei amnistii privind imigranții ilegali. Numai cã perspectiva unor realitãți economice românești mult îmbunãtãțite de cele actuale și care sã reprezinte un stimul pozitiv pentru imigrare (implicit, unul negativ pentru emigrare), nu se întrezãrește, cel puțin pe termen mediu.

Dimpotrivã, pare mai plauzibilã ipoteza unei creșteri a dimensiunii emigrației, mai ales în contextul integrãrii României în Uniunea Europeanã și al liberei circulații a forței de muncã.

• recomandãri privind îmbunãtãțirea situației solicitanților de azil și

refugiaților din România •

Îmbunãtãțirea practicilor de protecție a refugiaților. România a reușit sã rezolve în mare chestiunea reglementãrii procedurii de azil și a drepturilor de care se bucurã solicitanții de azil, refugiații și persoanele care au primit protecție umanitarã condiționatã. Trebuiesc însã dezvoltate în continuare forme specializate de asistențã din partea autoritãților pentru integrarea în societate a strãinilor care au primit protecție în România. Aceasta înseamnã derularea concretã a unor programe de pregãtire profesionalã și sprijin concret pentru gãsirea unui loc de muncã, a unei locuințe etc, dar și cursuri de pregãtire a funcționarilor publici privind comunicarea

interculturalã.

Gãsirea unor modalitãți eficiente de echivalare a calificãrilor refugiaților. Mulți dintre aceștia nu au documente doveditoare ale abilitãților profesionale și de aceea sunt constrânși adesea sã presteze doar munci necalificate. Oficiul Național pentru Refugiați a propus instituirea unui test practic care sã constituie o garanție profesionalã, dar inițiativa a fost respinsã de cãtre Ministerul Educației.

Scurtarea timpului necesar obținerii cetãțeniei. Refugiații ar trebui în mod normal sã aibã alt statut decât restul strãinilor în ceea ce privește dreptul de a obține cetãțenia românã și asta datoritã situației lor speciale. În acest moment refugiații trebuie sã aștepte tot opt ani (sau cinci în cazul cãsãtoriei cu un cetãțean român). Autoritãțile competente au încercat sã promoveze și aceastã inițiativã, fãrã succes însã pânã în momentul de fațã. Statisticile aratã cã în ultimii 15 ani, numai circa 20 de refugiați au reușit sã obținã cetãțenia românã.

Prevederile articolului 34 din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților spun cã „statele contractante vor facilita, pe cât posibil, asimilarea și naturalizarea refugiaților. Ele se vor strãdui, în special, sã accelereze procedura de naturalizare și de reducere, pe cât posibil, a taxelor și costurilor acestei proceduri”. În România încã existã mai multe dificultãți din aceastã perspectivã.

Trebuiesc elaborate procedurile de stabilire a domiciliului în România pentru persoanele cu protecție umanitarã condiționatã (aceastã problemã va fi totuși foarte probabil remediatã prin noua Lege a azilului, care va intra în vigoare în 2006. Pe de altã parte trebuie stabilitã o metodologie de examinare a solicitanților și garantarea practicã a posibilitãții asistãrii de un avocat sau mandatar în timpul interviului cu Comisia pentru cetãțenie.

Informarea și sensibilizarea populației fațã de problemele reale ale refugiaților. Chiar dacã în ultimii ani au fost declanșate mai multe campanii publice de informare a cetãțenilor români despre situația refugiaților și a solicitanților de azil, problemele acestora continuã sã rãmânã o necunoscutã pentru majoritatea publicului. De asemenea, mulți români au o atitudine de reținere sau chiar respingere fațã de strãini, acest lucru fiind cauzat întâi de toate de necunoaștere.

BIBLIOGRAFIE :

Werner Haug, Paul Compton, Youssef Courbage (eds.), The demographic characteristics of immigrant population, Council of Europe Publishing, 2003

Ruud Koopmans și Paul Statham „Migration and Ethnic Relations as a Field of Political Contention: An Opportunity Structure Approach” în Ruud Koopmans și Paul Statham (eds.) Challenging Immigration and Ethnic Relations Politics. Comparative European Perspectives, Oxford University Press, 2003

Kees Groenendijk, Elspeth Guild și Robin Barzilay The Legal Status of Third Country Nationals who are Long-Term Residents in a Member State of the European Union, European Commission, Directorate General for Justice and Home Affairs, 2000

Vasile Drãgoi, Integrarea refugaților în societatea româneascã – ghid adresat funcționarilor publici, Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2005

Constantin Iordachi, “Cetãțenie și identitate naționalã în România”, Altera nr. 24

Tamara Cãrãuț, „Tzara mea” la Editura ARC, Chișinãu, 2000

Andi Pãcurar, „Noile minoritãți în România” revista Geopolitica, nr.1/2004

Aurel Neagu, “Migrația ilegalã la frontierele României. Mãsuri întreprinse de cãtre Poliția de Frontierã Românã pentru contracararea acestui fenomen”.

Raportului „Politica imigrației în România în context european”, editat de Consiliul Economic și Social