Reforma Tridentina Si Noua Curie Romana (1564 1591)
=== l ===
CUPRINS
SIGLE ȘI ABREVIERI
Aa. Vv. – Autori diverși
Cf. – Conform
ed. – sub îngrijirea
Ibidem – același autor, aceeași operă, în același loc
op. cit. – opera citată
trad. – traducere
Prescurtări din Noul Testament
Mc. – Evanghelia după sfântul Marcu
Mt. – Evanghelia după sfântul Matei
Lc. – Evanghelia după Sfântul Luca
Introducere
Plecând de la premisa care spune că cine nu-și cunoaște istoria propriei țări nu se cunoaște pe sine, mai mult cunoașterea istoriei propriei Biserici are în ziua de astăzi o mult mai mare prevalență.
În paginile care urmează doresc sa scot în evidența faptul că Biserica Romano-Catolică, căutând mereu o reînnoire atât din punct de vedere moral dar mai ales doctrinar, caută să actualizeze mesajul evanghelic timpurilor în care trăiește.
Conciliul din Trento, izvor de reînnoire spirituală a Bisericii, și asupra căruia voi insista in următoarele pagini, mai bine zis asupra aplicării acestui conciliu în Biserică, conciliu care în multe puncte este și astăzi citat în doctrina Bisericii.
Începând cu secolul al XVI-lea, bazele vechii societăți medievale se destrămau înființându-se încet o nouă societate, un orizont grafic și cu tipare politice și religioase în schimbare. Schimbările au fost atât de mari încât au fost revoluționate, atât în ceea ce privește sfera lor de cuprindere cât și în ceea ce privește efectele lor asupra ordinii sociale.
Războaiele politico-religioase, atât în Franța cât și în Țările de Jos, luptele religioase sunt cauzate de motive atât politice cât și pur religioase din care cauză este foarte dificil de a exprima o idee clară și completă asupra acestor conflicte în care sunt antrenate forțe catolice și anti-catolice.
După marea schismă și după criza conciliară, papalitatea și-a pierdut o parte din prestigiu. Papii, prinți italieni, se implică din ce în ce mai mult în treburile unei Italii care a devenit câmpul rivalităților dintre Franța și Casa de Hasburg2.
În politică Sfântul Scaun la începutul secolului al XVI-lea se găsea în fața a două mari probleme: una era aceea de a împiedica fărâmițarea statului pontifical din cauza stăpânilor orașelor de pe teritoriul său ca și a familiilor dinastice și a tiranilor, care erau numai cu numele feudatori ai papilor dar în practică acționând în deplină libertate. Cealaltă o reprezenta angajarea raporturilor cu Regatul de Napoli, o problemă de o importanță vitală pentru statul pontifical.
Situația politico-religioasă după Conciliul din Trento
În imperiu Ferdinand I (1556-1564) urcă pe tron după fratele său Carol al V-lea. Lupta împotriva turcilor și a Franței îi angajează și îi solicită toate puterile nepermițându-i nici o intervenție politică împotriva protestanților. Acordul încheiat cu pace de la Aufsburg din 1555 dintre statele protestante și cele catolice nu a adus pentru nici una din părți pacea dorită. Se poate vorbi mai bine de un armistițiu provizoriu decât de o pace adevărată și stabilă.
Pacea de la Aufsburg are următoarele puncte și clauze principale. Cuius regio eius et religio care spune că principii pot să adere în mod liber la noua religie însă supușii trebuie să urmeze religia principelui având totuși dreptul de a imigra într-un alt teritoriu cu facultatea de a-și vinde bunurile.
Un alt punct important rezumat în cuvintele reservatum ecclesiaticum scotea în evidență că principii bisericii care după 1532 au părăsit catolicismul își pierd implicit și toate bunurile. Această dispoziție a fost luată în mod unilateral de către Ferdinand.
Un articol secret adăugat pactului pentru a compensa pe protestanți de sarcina lor impusă lor de reservatum articol numit Declaratio Ferdinandea recunoaște nobililor, orașelor și satelor care de mai mulți ani îmbrățișează confesiunea augustană dreptul de a rămâne liberi în credința lor.
Așadar Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică susținută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, iezuiți și unii episcopi care beneficiază într-un oarecare mod de sprijinul imperial. Rezultatul acestei contrarefome este că unele zone vor redeveni cel puțin parțial catolice. Tocmai această recucerire catolică a provocat reacția de mai apoi a principilor protestanți care își văd amenințate domeniile.
Într-adevăr Împăratul Ferdinand I (1556-1564), un suveran cu sentimente profund catolice și conștient de datoria sa de a continua cu orice preț eforturile pentru a reface unitatea ecleziastică. În septembrie și octombrie 1557 a făcut să se țină la Worms sub preșidenția episcopului Giulio Pflug de Naumburg o întrunire religioasă care fusese deja concentrată și la Aufsburg. Au participat printre alții Melatone din partea protestanților și Pietro Canisio din partea catolică. Efectul acestei reuniuni a fost nul deoarece protestanții au scos în relief și diviziunile lor interne. Aceasta a fost ultima dată când s-a tratat problema credinței din inițiativa Imperiului.
Maximilian al II-lea (1564-1576) într-o primă fază refuză promulgarea în imperiu a decretelor Conciliului Tridentin se spune că în secret ar fi aderat la protestantism. Susținerea cea mai sigură a catolicismului în Germania devine statul Bavara însă nici aici nu a fost pe primul loc Biserica și episcopii săi. Aici duce Guglielmo al V-lea împiedică înaintarea și dezvoltarea protestantismului în Germania occidentală și reușește să intervină pentru numirea fratelui său Ernest ca arhiepiscop de Colonia, împiedicând astfel secularizarea acelui teritoriu prin opera lui Gebhard al II-lea Trucheses von Waltburg (1577-1583) care trece mai apoi la protestantism.
Principele elector Ernest de Colonia este în același timp și episcop de Munster, Liege, Frisinga și Hieldeschein. Episcopiile regatului de jos rămân pentru mai mult de 20 de ani în mâinile fiilor mai mici ai familiei Wittelsbalcher.
Fiul lui Maximilian al II-lea, Rudolf al II-lea (1576-1612) aplică decretele Tridentinului și deschide drumul contrareformei. Prin efortul său de a elimina pe plan religios disputele dintre protestanți și catolici încearcă o tendință unificatoare chiar în sânul protestantismului (formula de concordat din 1577), iar pe plan politic duce la formarea a două ligi a principilor: Uniunea protestantă din 1608 unde pe lângă Brandenburg, Asia-Kassel aderă și 17 orașe din Germania meridională și Liga Catolică din 1609 unde se unesc Baviera, episcopiile germane meridionale cei trei principi episcopi electori renani și cea mai mare parte a statelor catolice.
În Franța Henric al II-lea (1547-1559) reușește să cucerească orașul Metz cu ajutorul protestanților germani odată cu Verdunul reușind să le alipească teritoriilor sale și așa urmărit de hughenoți. După moartea sa văduva Ecaterina de Medicis (nepoata lui Leon al X-lea și a lui Clement al VII-lea) își asumase regența pentru fiii minori Francisc al II-lea și Carol al IX-lea. Începând cu 1562 au avut loc lupte aspre și continue între catolici și hughenoți care erau adunați atunci într-un partid politic care acționa cu forța. Ecaterina încearcă să se afirme între cele două partide: cel al catolicilor condus de Guisa și al hughenoților condus de familia Condé-Borbone.
Întrucât influența amiralului hughenot Coligny asupra fiului acesteia major devenise deosebit de puternică (Coligny dorea război împotriva Spaniei care în acel moment era aliată cu Franța) regina a profitat de prezența tuturor nobililor hughenoți la nunta lui Henric de Borbone-Navara cu fiica acesteia Margareta (1572) pentru a-l asasina pe Coligny și după acesta pe mii de adepți ai săi. Acest măcel numit în istoria Bisericii masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu este o pată neagră și astăzi pe obrazul Bisericii Catolice. În 1598 Henric al IV-lea (1589-1610) emană edictul de la Nantes cu care recunoaște libertatea religioasă a hughenoților. Războiul civil izbucnit odată cu asasinarea lui Coligny va dura 20 de ani. Henric al IV-lea reușește să reconstruiască țara distrusă după război, dar în 1610 este asasinat de fanaticul Ravaillac.
În Anglia regenții lui Henric al VIII-lea și ai lui Eduard al VI-lea (1547-1553) au introdus doctrina protestantă în timp ce forma exterioară a riturilor a rămas catolică. Lui Eduard care moare prematur i-a precedat pe tron sora sa Maria (1553-1558) care a încercat să restabilească catolicismul, efortul ei dând faliment. Elisabeta I (1558-1603) a introdus din nou protestantismul și a dat formă definitivă Bisericii Anglicane. Englezii au început să devină un popor de navigatori, fapt care duce la formarea primelor colonii engleze. Cumnata Elisabetei, Maria Stuard, regina Scoției, care după părerea catolică, mai ales cea de la Roma, era urmașa pe tronul Angliei, nu a reușit să se impună în fața poporului ei cu sentimente puritano-calviniste și a fugit în Anglia unde a fost condamnată la moarte în 1587. Fiul ei însă este recunoscut ca urmaș la tronul Angliei de către Elisabeta.
În Spania Filip al II-lea (1556-1598) a urmat pe tronul tatălui său, Carol. Catolic fervoros a încercat în zadar să reprime protestantismul în Țările de jos și în Anglia. Marea armată spaniolă a capitulat în fața Angliei. Evreii au fost alungați din Spania, iar prestigiul Spaniei începe să decadă sub conducerea fiului său, Filip al III-lea (1528-1621).
CAPITOLUL I
REFORMĂ CATOLICĂ SAU CONTRAREFORMĂ?
Perioada dintre 1492-1648 din istoria Bisericii este definită într-un mod diferit de către autori. Prevalează totuși distincția dintre Reformă și cel de Contrareformă. Astfel istoricii care au atins în dezbaterile lor această problemă, nu au ajuns niciodată la un comun acord, cum de altfel se întâmplă mai tot timpul când se pun în dezbatere probleme analogice din istorie. Se pot da aici mai multe exemple, cum ar fi întrebarea, când a apărut protestantismul? Ce au vrut de fapt reformatorii? Protestantismul german derivă de la cel francez sau viceversa? . Acestea sunt fără dubiu probleme deosebit de importante și interesante dar care nu trebuie să eclipseze problema mult mai vastă care ne pune să ne întrebăm dacă nu cumva a existat o cauză primă fără de care redeșteptarea nu ar fi avut loc.
Modul de a descrie întâmplările prin care Biserica a trecut, depinde de punctul de vedere din care noi încercăm să le privim. Numeroasele istorii care ne povestesc faptele, consideră mai întâi comportamentul său exterior și relațiile sale cu lumea profană cu o particulară privire la ierarhia sa. Aceasta este o istorie externă, episodică, cea mai apartenentă și în același timp cea mai ușoară de citit și studiat datorită multitudinii de documente existente fie pe plan religios cât și pe plan politic. Există însă și o istorie a structurii Bisericii, a organismelor sale administrative și a legilor care reglementează funcționarea lor atât ad intra cât și ad extra, aceasta este istoria instituțiilor. Există în sfârșit o a treia istorie, cea a vieții intime a Bisericii, pe care Harnak o cheamă Trupul și sângele Bisericii și care într-un mod mai propriu ar trebui să-i spună sufletul său, deoarece se tratează aici de ceea ce-i dă viață și o ține în viață.
1.1. Conceptul de Reformă
Este importantă considerarea faptului că acest concept de Reformă este la fel de amplu ca și cel de democrație. Din punct de vedere conceptual termenul reformă are trei semnificații diferite.
Un prim sens al acestui termen este cel antropologic. Acest sens al termenului se găsește de obicei la Sfinții Părinți ai Bisericii, semnificând reformarea și acțiunea care-i redă omului asemănarea cu Dumnezeu, asemănare care a fost ruinată de păcat.
Un al doilea sens este cel filosofic: a reforma este acțiunea care tinde să pună în act o formă precedentă perfectă în mod ideal, dar actualmente redusă de o acțiune „deformată ” la potențialitatea materiei.
Un ultim sens în afară de cel istoric este cel juridic , cu semnificația de restituire. Astfel reformatio pacis este o acțiune de pacificare, de restituire a păcii rupte.
Din punct de vedere istoric se iau în considerație trei proiecte:
Un proiect eclesiastic, causa reformationis de la Conciliul din Constanza, adică acel complex de modificări, de „reîntoarceri”, de adaptări pe plan disciplinar, moral, organizatoric și pastoral, fără a se atinge credința. Aici își au izvorul programele observative (reîntoarcerea la regula veche) ca și a diferitelor scheme de reformă propuse papalității înainte de Conciliul Tridentin. Aceasta a fost reforma tridentină.
Un proiect spiritual care se leagă de gândirea lui Gioachino da Fiore. Acesta prin gândirea sa a împărțit istoria în trei epoci. Prima epocă după afirmațiile lui este cea a Tatălui în care Biserica era condusă de laici după cum bine se poate vedea în Vechiul Testament, a doua epocă este cea a Fiului în care Biserica este condusă de clerici dând aici ca exemplu Noul Testament iar o ultimă epocă este cea a Duhului Sfânt. În această ultimă epocă, Biserica ar trebui să fie condusă de către călugări. În anul 1260, după părerea acestuia ar fi trebuit să urmeze noua epocă cu refondarea Bisericii și a Bisericii precedente cu o ecclesia spiritualis.
Reforma protestantă . Lui Luther nu i-a ajuns o simplă revizuire pastorală și morală. Problema care-l apăsa nu era ceea de viață, ci ceea de doctrină. „conduita noastră morală nu este mai bună decât cea a papiștilor. De aceea noi nu condamnăm viața lor și nu-i criticăm. Să se atace doctrina nu s-a mai întâmplat până acum. Aceasta este vocația mea”.
Pentru reformator practica penitențială catolică golea Cuvântul lui Dumnezeu și golea credința subjugând-o cu fapte meritorii. Dacă Biserica trebuie reformată, trebuie pentru că este necesară o reorientare a poporului spre credință și nu spre practici de pietate.
Pe de altă parte se respingea ideea lui Gioachino da Fiore datorită faptului că după părerea lui (Luther) nu se trata de a refonda o biserică dar de a se reîntoarce la Biserica pe care a voit-o Cristos. Pentru el era de neînchipuit o „altă” Biserică. „Noi mărturisim că sub papalitate există multă substanță creștină, mai mult există întreaga substanță a acestei credințe și că de acolo a venit la noi”. Luther condamna însă „ adăugarea diabolică ”care a fost impusă de Papa ruinând astfel ereditatea creștină.
Se inspira de la Sfântul Bernard care împărțea trupul bisericii în trei epoci: cea a persecuției, cea a ereziilor și perioada pericolelor interne. „Cum spunea Sfântul Bernard soarta Bisericii a fost amară sub dominația tiranilor, mai amară în timpul ereticilor și foarte amară, deosebit de grea sub influența celor siguri și satisfăcuți de sine”.
Dușmanii pentru ei erau teologii și preoții care învățau și propovăduiau credința în mod eronat. În mod paradoxal el nu critica răul dar virtuțile Bisericii și excesele sale pastorale. Astfel el definește propria reformă cu acești termeni: „a elibera conștiințele și a le face adevărate prin intermediul credinței”. În interiorul mișcării începute de Luther, Zwingli și Calvin sunt multe deosebiri.
Trebuie luat în considerare și faptul că reforma continuă după cum afirmă Scheiermarcher. Din aceste motive în loc de a vorbi de reformă la singular se poate vorbi de reforme.
1.1.1. Istoria Reformei
Istoria reformei prezintă încă o față asupra căreia E. J. Léonard și-a îndreptat atenția după A. Vignet. La început cei care voiau să devină protestanți participau la o redeșteptare. Dacă însă era astfel ei nu aveau în ei nimic protestant. Sforțările lor se nășteau din același elan din care își lua îndrumarea Reforma Catolică. Istoria obiectivă însă trezește în Biserică o relansare constantă și seculară.
Atunci când în diferite perioade istorice Lumina (Lc 11,33; 12,49), triumfă cu mai multă splendoare, când nemuritoarea minoritate care formează Biserica invizibilă, Biserica „practicanților” atrage după sine Biserica instituțională și cea a masei, și iată acesta este momentul în care istoria înregistrează o reformă, ar fi însă mai exact a spune culmea sau maximul reformei. Această forță ideală poate câteodată să cedeze sub greutatea unei umanități slabe chiar dacă este liberă, dar care se afirmă din când în când, împlinindu-se astfel spusele lui Gamaliel: „dacă aceasta vine de la oameni se va distruge de la sine”(Fap 5,38)
1.1.2. Începuturile reformei
Dacă ideea de reformă este astfel înțeleasă rămâne atunci problema istorică a originilor imediate a reformei din secolul XVI-lea. Pentru ce o culme a reformei tocmai în această perioadă? Ea nu este cu adevărat izvorâtă de la Coborârea Duhului Sfânt nici nu se poate spune că este rezultatul ritmului care opune o generație celei precedente.
Încă din sec. XIII-lea se asistă la o silențioasă mișcare care frământa masele populare. Istoricii contemporani își dau seama în fiecare zi mai mult și încearcă să le individualizeze din ce în ce mai mult. Va fi oare cazul să se dea acestei mișcări titlul de prereformă? Sau e mai bine să adoptăm expresia lui A. Cistellini de reformă pretridentină? Ea se manifestă aproape peste tot. Reforma Catolică era deja în drum, era pregătită dinaintea secolului XVI-lea.
1.1.3. Reînnoire și reformă
Există câteva cauze care au împiedicat intrarea protestantismului în Italia. Lipsa de unitate în Italia a dus la dominarea ei de către Spania, campioana catolicismului. Un factor puternic a fost existența Capelei Dragostei Divine care a existat între anii 1517 și 1527. Această organizație neoficială formată din aproximativ 60 de importanți clerici și laici era preocupată de adâncirea vieții spirituale prin exerciții spirituale. Cei mai importanți membrii au fost Giovanni Pietro Caraffa (1476-1559), viitorul papă Paul al IV-lea (1555) și Gaetano di Tiene care a fost o sursă de inspirație pentru papii reformatori. Caraffa era puternic atașat de dogma medievală a Bisericii romane. Acest grup de oameni spirituali sprijinea orice mișcare ce contribuia la o reîntoarcere a convingerii personale în Biserica lor iubită. Papa Paul al III-lea i-a făcut cardinali pe cei mai capabili dintre acești oameni zeloși. În anul 1536 i-a pus pe Caraffa și Gaspal Contarini, pe Pole și pe alții într-o comisie care să organizeze un plan pentru reforma religioasă. În 1537 i-au prezentat un raport din care reieșea că abuzurile din Biserica Romană erau greșeala pontifilor precedenți și a cardinalilor corupți care vânduseră fără discernământ slujbe și dispense.
Capela Dragostei Divine a inspirat de asemenea fondarea unor noi ordine religioase, care au ajutat la oprirea răspândirii protestantismului. Gaetano di Tiene, ajutat de Caraffa, a înființat ordinul teatin în 1524. Acest ordin îi silea pe preoții mireni să trăiască într-o comunitate religioasă sub regula triplă a sărăciei, a castității și ascultării, dar le dădea libertatea de a-i sluji pe oameni exact așa cum făceau preoții parohi. Predicarea, învățătura și serviciul social al acestor preoți a dus la un nou respect față de Biserica Romană în Italia, și mișcarea teatină s-a răspândit rapid în această țară.
Atât conducerea cât și membrii teatinilor erau aristocrați, dar ordinul capucinilor înființat de Matteo da Bascio (1495-1552) în 1525, ca o ramură reformată a franciscanilor, îi atrăgea pe țărani cu spiritul lui de autosacrificare în slujire și modul popular de predicare. Ordinul era ușor de recunoscut după gluga ascuțită și picioarele goale ale călugărilor. Modul lor de viață și capelele lor erau mult mai simple și mai austere decât cele ale teatinilor. Papa a aprobat ordinul capucinilor în anul 1528.
Ordinul ursulinelor pentru femei a fost înființat în 1535 de Angela Merici (1474-1540) pentru îngrijirea bolnavilor și educația fetelor, și a primit aprobarea papală în anul 1544. Multe ordine au fost organizate în această perioadă și ele au slujit bine Biserica Romană de atunci înainte. Multe dintre ele sunt puternice chiar și azi. Cel mai important ordin, care va fi discutat mei târziu, a fost Societate lui Isus. Toate aceste ordine au pus la dispoziția papei bărbați și femei ascultători, care erau dedicați slujirii Bisericii Romane și care căutau să salveze suflete și să le slujească pe plan social oamenilor din timpul lor.
Faptul că papii iubitori de lux, lacomi, dar culți din timpul renașterii au fost succedați, în timpul secolului al XVI-lea, de mulți papi care au sprijinit cu mult zel reforma, au ajutat de asemenea la împiedicarea creșterii protestantismului. Paul al III-lea (1534-1549) a sprijinit atât de mult cauza reformei, încât pontificatul său marchează un punct important în contrareformă. În timpul conducerii sale s-a format ordinul iezuit, a luat ființă inchiziția, a fost publicat Indexul cărților, care cuprindea listele de cărți pe care catolicii nu trebuiau să le citească, iar în anul 1545 a început Conciliul de la Trento. El de asemenea permisese celor nouă să redacteze faimosul raport în 1537 despre abuzurile din Biserica Romană. Cardinalul Caraffa a devenit papa Paul al IV-lea (1555-1559), și a sprijinit contrareforma. Când era cardinal, el îl încurajase pe Paul al III-lea să înființeze inchiziția romană și să publice Indexul pentru a curăța Biserica de erezie. Ca papă, el a făcut aceste două arme și mai puternice. În schimb el nu a reușit să elibereze papalitatea de sub controlul politic al Spaniei și s-a făcut vinovat de nepotism.
Pius al IV-lea, succesorul lui, a reușit să elimine nepotismul și să elibereze puterea Colegiului de cardinali. Sixt al V-lea a reușit să aducă reforma financiară. Cu zel spiritual reînnoit și cu aceste reforme practice, Biserica Romei, purificată de la cap, a reușit să întreprindă reforma între membrii ei în întreaga Europă și să încerce să câștige mulți protestanți înapoi la turma catolică. În anul 1590, papalitatea avea câștiguri considerabile datorită acestor reforme.
1.1.4. Reformă și Contrareformă
În timpul perioadei de după Conciliul Tridentin exista o dublă angajare de restaurare. Unul de reînnoire numită Reformă și o alta de rezistență sau mai bine zis de tentativă pentru a se restabili unitatea. Acest al doilea obiectiv se poate numi Contrareformă.
Din păcate, din cauza circumstanțelor politice, a alianțelor cu Statul și a luptei dintre diferitele state, catolicismul a trebuit să unească pentru apărarea doctrinară până și forțele armate.
Reforma era primul scop esențial deoarece dacă ea nu ar fi fost necesară sau ar fi fost realizată în mod perfect atunci reforma protestantă ar fi avut mai puțin drept de a exista. În orice caz până în prezent acest aspect a fost cel mai puțin studiat.
Reacția catolică era necesară, chiar dacă târâți de ardoarea combativă, controversiștii celor două câmpuri opuse adesea au pus înainte necesitățile polemice preceptului de caritate, motiv pentru care însăși afirmațiile dogmatice au resimțit efectele luptei. În fața adversarilor care negau diferite aspecte ale adevărurilor de credință unii scriitori catolici puneau prea multă ardoare polemică și prea multă insistență în a le revendica. Sfârșeau de aceea de a lăsa în umbră alte aspecte mult mai pozitive ale adevărului de care însă se agățau protestanții. Ca exemplu se poate aminti insistența din partea catolicilor în afirmarea fie a caracterului sacrifical al Liturghiei, în dauna lui recolitur memoria passionis eius, fie importanța tradiției care ar fi mai importantă decât Biblia. De aceea este evident cum mărturisirile de credință ari alergat cu riscul de a pierde o parte din bogăția lor spirituală, în timp ce multiplicau obstacolele pentru o eventuală împăcare.
1.1.5. Tactica protestantă
Care este programa reformei? Se va continua cu înșelăciunea probabil până la infinit și fără nici un rezultat, în tentativa de a ști ceea ce în fond reformatorii au vrut: reînnoire sau noutate?(L. Fabvre). Numai Dumnezeu știe. Protestanții agitau mulțimile cu motive pe care aceștia erau în măsură să le înțeleagă, adică abuzurile clerului, rezistența la autoritatea papală, și clericală și prin urmare recurgerea numai la Biblie. Pentru elita intelectuală și religioasă însă era necesară o sabie mult mai ascuțită și deci au susținut că biserica era întinată în esența sa spirituală, falsificase mesajul evanghelic cu magisteriul său dogmatic și moral, întinase Sfânta Scriptură. Acestea sunt probleme de idei și de viață interioară mai mult decât fapte istorice.
1.1.6. Datoria Bisericii
Pentru a se reînnoi în viața sa intimă și pentru a răspunde adevărurilor, Biserica trebuia să-și justifice propria sa doctrină și să precizeze formularea ei. Aceasta a fost opera Conciliului Tridentin și teologilor. O altă datorie a conciliului a fost acela de a reorganiza guvernul Bisericii, de a conduce și de a intensifica marea campanie reorganizativă, pentru reînnoirea vieții religioase a poporului și a păstorilor acesteia. Aceste datorii le aveau de îndeplinit pentru vechiul continent. Orizontul spiritual însă s-a lărgit într-un mod impresionant. Existența numeroaselor popoare ne-creștine încă, presupunea probleme noi teologilor. Probleme, ca mântuirea credincioșilor, noțiunea de natură, universalitatea mântuirii, prelungea în timp și în spațiu opera de restaurare.
1.2. Conceptul de Contrareformă
1.2.1. Clarificarea termenului de contrareformă
Conceptul de contrareformă are o lungă istorie constelată de polemici. A fost creat de juristul J. S. Püttes în secolul XVIII-lea. În momentul definirii acestui concept (1762 și 1766) conține două premise: cea de matriță protestantă în care numai Reforma ar fi fost a lui Luther, Calvin etc. Cea dea doua, cea de matriță iluministă care mențineau valide numai cuceririle realizate de rațiune și toleranță.
Acum mișcarea de opoziție împotriva reformei protestante din partea catolicilor a fost semnată sub amenințarea cu armele și cu Inchiziția. Se poare spune deci că nu a fost o autentică reformă dar numai o Contrareformă, o impunere politică o operațiune a puterii.
Acest termen a fost purificat mai apoi de către Ranke în jurul anului 1834 care a recunoscut în interiorul catolicismului mișcarea de reînnoire interioară. Papalitatea se purificase și a știut să utilizeze în propriul avantaj aceste mișcări care riscau să se întoarcă împotriva ei.
După părerea lui Ranke termenul și-a asumat un caracter ambivalent. A fost folosit în sens negativ și polemic cu sensul de antireformă sens care arată cum Biserica lupta pentru a-și apăra integritatea în fața acelor mișcăriu protestante care începuseră să fie deosebit de periculoase pentru Biserica catolică; își mai asumă un sens neutru pentru a desemna perioada de după conciliul Tridentin în care Biserica Catolică a pus la bătaie cele mai bune resurse vitale, de aici derivă actualul concept de reformă catolică, împreună cu cele de contrapoziționare a protestantismului, de aici conceptul de Contrareformă.
1.2.2. Situația politico-religioasă a perioadei
În imperiu Ferdinand I (1556-1564) urcă pe tron după fratele său Carol al V-lea. Lupta împotriva turcilor și a Franței îi angajează și îi solicită toate puterile nepermițându-i nici o intervenție politică împotriva protestanților. Acordul încheiat cu pace de la Aufsburg din 1555 dintre statele protestante și cele catolice nu a adus pentru nici una din părți pacea dorită. Se poate vorbi mai bine de un armistițiu provizoriu decât de o pace adevărată și stabilă.
Pacea de la Aufsburg are următoarele puncte și clauze principale. Cuius regio eius et religio care spune că principii pot să adere în mod liber la noua religie însă supușii trebuie să urmeze religia principelui având totuși dreptul de a imigra într-un alt teritoriu cu facultatea de a-și vinde bunurile.
Un alt punct important rezumat în cuvintele reservatum ecclesiaticum scotea în evidență că principii bisericii care după 1532 au părăsit catolicismul își pierd implicit și toate bunurile. Această dispoziție a fost luată în mod unilateral de către Ferdinand.
Un articol secret adăugat pactului pentru a compensa pe protestanți de sarcina lor impusă lor de reservatum articol numit Declaratio Ferdinandea recunoaște nobililor, orașelor și satelor care de mai mulți ani îmbrățișează confesiunea augustană dreptul de a rămâne liberi în credința lor.
Așadar Germania anului 1555 se vede divizată în două confesiuni. Deceniile următoare se vor remarca prin contrareforma catolică susținută de eforturile ordinelor religioase, mai ales de capucini, iezuiți și unii episcopi care beneficiază într-un oarecare mod de sprijinul imperial. Rezultatul acestei contrarefome este că unele zone vor redeveni cel puțin parțial catolice. Tocmai această recucerire catolică a provocat reacția de mai apoi a principilor protestanți care își văd amenințate domeniile.
Într-adevăr Împăratul Ferdinand I (1556-1564), un suveran cu sentimente profund catolice și conștient de datoria sa de a continua cu orice preț eforturile pentru a reface unitatea ecleziastică. În septembrie și octombrie 1557 a făcut să se țină la Worms sub preșidenția episcopului Giulio Pflug de Naumburg o întrunire religioasă care fusese deja concentrată și la Aufsburg. Au participat printre alții Melatone din partea protestanților și Pietro Canisio din partea catolică. Efectul acestei reuniuni a fost nul deoarece protestanții au scos în relief și diviziunile lor interne. Aceasta a fost ultima dată când s-a tratat problema credinței din inițiativa Imperiului.
Maximilian al II-lea (1564-1576) într-o primă fază refuză promulgarea în imperiu a decretelor Conciliului Tridentin se spune că în secret ar fi aderat la protestantism. Susținerea cea mai sigură a catolicismului în Germania devine statul Bavara însă nici aici nu a fost pe primul loc Biserica și episcopii săi. Aici duce Guglielmo al V-lea împiedică înaintarea și dezvoltarea protestantismului în Germania occidentală și reușește să intervină pentru numirea fratelui său Ernest ca arhiepiscop de Colonia, împiedicând astfel secularizarea acelui teritoriu prin opera lui Gebhard al II-lea Truchesess von Waltburg (1577-1583) care trece mai apoi la protestantism.
Principele elector Ernest de Colonia este în același timp și episcop de Munster, Liege, Frisinga și Hieldeschein. Episcopiile regatului de jos rămân pentru mai mult de 20 de ani în mâinile fiilor mai mici ai familiei Wittelsbalcher.
Fiul lui Maximilian al II-lea, Rudolf al II-lea (1576-1612) aplică decretele Tridentinului și deschide drumul contrareformei. Prin efortul său de a elimina pe plan religios disputele dintre protestanți și catolici încearcă o tendință unificatoare chiar în sânul protestantismului (formula de concordat din 1577), iar pe plan politic duce la formarea a două ligi a principilor: Uniunea protestantă din 1608 unde pe lângă Brandenburg, Asia-Kassel aderă și 17 orașe din Germania meridională și Liga Catolică din 1609 unde se unesc Baviera, episcopiile germane meridionale cei trei principi episcopi electori renani și cea mai mare parte a statelor catolice.
În Franța Henric al II-lea (1547-1559) reușește să cucerească orașul Metz cu ajutorul protestanților germani odată cu Verdunul reușind să le alipească teritoriilor sale și așa urmărit de hughenoți. După moartea sa văduva Ecaterina de Medicis (nepoata lui Leon al X-lea și a lui Clement al VII-lea) își asumase regența pentru fiii minori Francisc al II-lea și Carol al IX-lea. Începând cu 1562 au avut loc lupte aspre și continue între catolici și hughenoți care erau adunați atunci într-un partid politic care acționa cu forța. Ecaterina încearcă să se afirme între cele două partide: cel al catolicilor condus de Guisa și al hughenoților condus de familia Condé-Borbone.
Întrucât influența amiralului hughenot Coligny asupra fiului acesteia major devenise deosebit de puternică (Coligny dorea război împotriva Spaniei care în acel moment era aliată cu Franța) regina a profitat de prezența tuturor nobililor hughenoți la nunta lui Henric de Borbone-Navara cu fiica acesteia Margareta (1572) pentru a-l asasina pe Coligny și după acesta pe mii de adepți ai săi. Acest măcel numit în istoria Bisericii masacrul din noaptea sfântului Bartolomeu este o pată neagră și astăzi pe obrazul Bisericii Catolice. În 1598 Henric al IV-lea (1589-1610) emană edictul de la Nantes cu care recunoaște libertatea religioasă a hughenoților. Războiul civil izbucnit odată cu asasinarea lui Coligny va dura 20 de ani. Henric al IV-lea reușește să reconstruiască țara distrusă după război, dar în 1610 este asasinat de fanaticul Ravaillac.
În Anglia regenții lui Henric al VIII-lea și ai lui Eduard al VI-lea (1547-1553) au introdus doctrina protestantă în timp ce forma exterioară a riturilor a rămas catolică. Lui Eduard care moare prematur i-a precedat pe tron sora sa Maria (1553-1558) care a încercat să restabilească catolicismul, efortul ei dând faliment. Elisabeta I (1558-1603) a introdus din nou protestantismul și a dat formă definitivă Bisericii Anglicane. Englezii au început să devină un popor de navigatori, fapt care duce la formarea primelor colonii engleze. Cumnata Elisabetei, Maria Stuard, regina Scoției, care după părerea catolică, mai ales cea de la Roma, era urmașa pe tronul Angliei, nu a reușit să se impună în fața poporului ei cu sentimente puritano-calviniste și a fugit în Anglia unde a fost condamnată la moarte în 1587. Fiul ei însă este recunoscut ca urmaș la tronul Angliei de către Elisabeta.
În Spania Filip al II-lea (1556-1598) a urmat pe tronul tatălui său, Carol. Catolic fervoros a încercat în zadar să reprime protestantismul în Țările de jos și în Anglia. Marea armată spaniolă a capitulat în fața Angliei. Evreii au fost alungați din Spania, iar prestigiul Spaniei începe să decadă sub conducerea fiului său, Filip al III-lea (1528-1621).
1.2.3. Contrareforma Catolică
Papa care poate fi considerat prototipul Contrareformei este Paul IV-lea (1555-1559). Deja din 1542 el a fost cel care a sugerat reactivarea Inchiziției Romane sub judecata căreia trebuia să treacă oameni suspectați pe nedrept, ca Morone, Pole, Sadoleto, și chiar oameni care au fost condamnați de acest for judiciar cum ar fi Contarini care făcuse victime cu nume rezonabile din acea perioadă. Îi putem aminti aici pe Giordano Bruno, Tomasso Campanella și Galileo Galilei, și mulți alții.
El nu dorește reconvocarea Conciliului, ceea ce ar fi fost mult mai ușor după pacea de la Aufsburg (1555). Era de ajuns doar Papa și Curia Romană pentru sistematizarea și condamnarea ereticilor. Acesta a realizat pentru prima dată un Index al cărților interzise, index care mai apoi din cauza prea marii sale extensii va fi imediat redus de succesorii săi.
Contrareforma era deja în act, îndreptată după cum am văzut împotriva reformei și continuată mai apoi de-a lungul secolului XVI cu o participare generală a statelor catolice. Deja Gaetano Thiene avuse ideea de a trimite câțiva teatini să învețe arta editării pentru a crea o tipografie cu intenția de a edita cărți împotriva protestanților.
Laicul Gaspare Contarini în anul1534 compusese un volum numit De potestate romani pontificis quod divinitus sit tradita pentru a apăra primatul Papal.
Prevederile contrareformiste însă cele mai importante au fost luate în timpul Conciliului Tridentin și după aceea. Dintre acestea cea mai importantă pare a fi pe primul loc instituirea nunțiaturilor stabile. Nunțiul deci, trebuia să împingă pe suveran să lupte contra protestantismului, de a păstra universalitatea credinței în statul său și să vegheze asupra aplicării decretelor tridentine. Nu era o angajare ușoară deoarece dacă se putea întâlni un Ludovic al XIV-lea decis chiar și cu forța să estirpeze erezia; era însă și u Henric al IV-lea dispus la o toleranță destul de vizibilă (edictul de la Nantes 1598). Pentru Suveran prevalau motivele politice și se va ajunge la o singură credință și un singur rege, ceea ce va fi plătit cu un preț destul de ridicat, de a trebuit să se cedeze la pretențiile suveranilor de a se bucura de privilegii speciale și pe plan religios.
Un alt instrument a fost instituirea vizitatorilor apostolici în diferite dieceze, deja începută în anul 1571 de către Papa Pius al V-lea și continuată de succesorul său Grigore al XIII-lea. Acesta din urmă a dat exemplu trimițându-i mai întâi în diecezele statului pontifical și mai apoi în alte state italiene, dar s-a găsit în fața unor rezistențe și opoziții atât din partea episcopilor care s-au crezut urmăriți, fie din partea suveranilor: un exemplu este opoziția Veneției la vizita cardinalului Carol Boromeu. În sfârșit a fost urmat de nunțiu și de episcopul de Verona, excluzând însă mănăstirile feminine și locurile pios administrate de către laici.
Contrareforma a influențat foarte mult și arta. Se avea în vedere mereu de a reproduce evangelica veritatis, de aici procesul pentru erezie al lui Paolo Veronese care reprodusese un câine și un negru în tabloul său intitulat „Ultima Cină”. A fost de ajuns a se schimba titlul operei în „Banchetul din casa lui Veni…” ca dominicanii să redobândească tabloul. A fi pedepsiți în a pista scene sacre și a urma reguli determinate. Era vorba despre instrucțiunile lui Carol sau tratatul lui Paleotti. Pe de altă parte arta barocă trebuia să arate triumful Bisericii.
1.3. Conceptul de disciplinare a doctrinei catolice
Având în vedere situația religioasă, în care se afla Europa în această perioadă se pateu afirma cu certitudine că acest conciliu a încercat prin decretele emanate nu numai combaterea ideilor eretice care proveneau din reforma protestantă, dar și o redimensionare a doctrinei Bisericii Catolice. Doctrină care pentru mulți credincioși din Biserică, sub influența ideilor protestante păreau puțin depășite și în același timp nu foarte ușor de înțeles.
Conciliul nu reușește în unul din scopurile sale, acela de a reunifica Biserica (causa unionis), fapt care nu se datorează intransigenței părinților conciliari cum se lasă să se înțeleagă în multe din scrieri ale unor istorici. Acest scop nobil nu a putut fi realizat mai mult din cauza intransigenței protestanților. Acest succes aparent nu micșorează importanța conciliului. De fapt valoarea acestui conciliu constă în clarificarea doctrinală a credinței creștin-catolice și în restaurarea disciplinei în interiorul ei. Semnificația istorică a conciliului se poate rezuma în trei idei.
În primul rând a scos în evidență o puternică și abilă capacitate de a reface Biserica, de venind victorioasă într-o epocă de criză foarte gravă. Apoi a întărit unitatea dogmatică și disciplinară și a deschis o nouă epocă în istoria Bisericii.
Sub aspect dogmatic decretele tridentine au dat un răspuns autentic într-un anumit sens și într-o anumită măsură definitiv afirmațiilor reformei. Conciliul și-a propus în special și transmită și să învețe doctrina catolică și simultan să condamne și să anatemizeze principalele erori eretice ale timpului.
În această perioadă deosebit de agitată pentru istoria Bisericii datorită reformelor religioase ale lui Luther, Zwingl și Calvin mai apoi, Biserica pentru a-și pune în practică planul de disciplinare a doctrinei va folosi două arme deosebit de eficiente, dar care mai târziu vor fi aspru criticate. Este vorba de Inchiziție ca puruficare a doctrinei catolice în rândul supușilor Bisericii și apariția Indexului care ținea sub control atât publicarea unor cărți periculoase, dar mai mult interzicea citirea lor de către credincioși sub păcat de moarte.
Voi urma în continuare să schițez câteva idei asupra acestor două metode folosite de Biserică în apărarea doctrinei catolice.
1.3.1. Inchiziția
Pentru a cunoaște mai bine acest organism de apărare a doctrinei creștine, cred oportun faptul de a face o scurtă istorie a acesteia. Însăși numele de inchiziție desemnează un tribunal constituit de Biserică pentru a reprima ereziile sau delictele legate de erezii, vrăjitoria sau magia.
Nu este ușor a spune când s-a născut acest organism. Totuși în 1179 papa Alexandru al III-lea îi invită pe principii creștini să ia măsuri împotriva ereticilor prin confiscarea bunurilor și dacă este necesar să folosească forța armată.
Papa Grigore al IX-lea publică documentul Excomunicanis…… prin care anunță înființarea unui tribunal supranațional care să judece cazurile de erezie. Tribunalul va primi numele de Inchiziție.
Începuturile acestui organism își găsesc rădăcinile în secolul al XII-lea, odată cu cruciada organizată în sudul Franței și nu numai împotriva catarilor și a albigenzilor. Dintre măsurile luate de Biserică pentru a opri aceste mișcări eretice putem aminti doar câteva pentru a avea o idee mai clară. Astfel se pot aminti Decretele Conciliului din Tours din 1163, al treilea Conciliu din Lateran 1179, Conciliul din Avignon, 1209, decretele conciliului din Touluse din 1229. Toate acestea au ordonat într-un mod implicit și explicit căutarea sistematică a ereticilor. Caracteristica mai importantă care definește acest organism, adică inchiziția, este însăși căutarea și judecarea ereticilor.
Inchizitorul este un judecător extraordinar, competența căruia nu anulează, dar se alătură celui de judecător ordinar. În timp episcopului îi derivă această putere jurisdicțională din însăși învestitura sa, inchizitorul trebuia să aibă o delegație din partea papei. Inchizitorul e un judecător permanent pe când episcopul e competent să cunoască universitatem causarum, inchizitorul are ca obiect normal competența sa numai heretica pravitas.
Pentru unele erezii, inchiziția credea de cuviință că este necesară condamnarea la moarte. Această tendință îi aparține lui Alfons Castro care își expune gândirea în opera De juxta haereticonun penitiones.
Problema ținerii sub control a doctrinei nu era ceva care aparținea numai Bisericii. Avea multe și vaste rapoarte. Carol al V-lea în țările de Jos prevăzuse să se emane din propria inițiativă norme contra ereticilor, faimoasele plocards, din 1521. În 1529 a interzis citirea cărților lui Luther și a altor eretici, de a discuta asupra Sfintei Scripturi ale poporului cu excepția teologilor, de a atinge imaginile sfinte și de a adăposti pe eretici. Le acorda vinovaților un timp de pocăință. După acest timp pedeapsa era spovada, iar pentru recidiviști, rugul. De fapt se făcea și o distincție importantă, dacă cel vinovat de erezie rămânea de competența jurisdicției ecleziastice, cea de contravenție față de eicte era de competența justiției laice. În practică se puneau bazele unui conflict între cele două jurisdicții.
Cu dietele de la Spira (1529) și cea de la Augusta (1538) erau luate măsuri împotriva anabaptiștilor, care au fost declarați posibili de a intra în pedepsele dat pentru eretici.
Și în Franța prevederi anticlericale au fost făcute de justiția regală. În 1521 parlamentul de la Paris emanase un decret împotriva cărților luterane, iar mai apoi era condamnat Barquin. În 1540 vinovăția de erezie a fost acordată judecătorilor regali. Pe 23 iulie 1543 regele a promulgat ca regulă a ortodoxiei cele 29 de articole de credință de la Sorbona.
La Milano în iunie 1541 marchizul de Vasta, guvernatorul orașului din partea lui Carol al V-lea a închis conventul augustinian din Tortona și a protestat în fața papei pentru mișcarea slabă a Inchiziției.
Între anii 1500-1600 au existat trei Inchiziții, de fapt autonome,chiar dacă în teorie erau dependente de Romanul Pontif: cea spaniolă, cea portugheză și cea romană. În continuare vom vedea pe scurt nașterea și modul în care două din aceste organisme și-au desfășurat activitatea de-a lungul câtorva secole. Vom analiza mai întâi Inchiziția spaniolă și cea romană.
a) Inchiziția spaniolă
Inchiziția medievală a fost repusă în vigoare de către regii catolici, mai ales pentru a-i combate pe falșii convertiți, adică evreii care pentru a evita edictul de expulzare s-au botezat dar păstrau uzanțele iudaice. Pentru a nu se continua cu violențele dintre falșii convertiți și catolici, regii catolici au obținut de la Sixt al IV-lea (1478) o bulă care le dădea dreptul de a numi ei inchizitori.
Din acel moment Inchiziția devine un organism legislativ al monarhiei spaniole dezlipit în totalitate de Roma. Avea jurisdicție doar asupra catolicilor, iar procesele se îndreptau doar asupra falșilor convertiți. Tot monarhul îl numea pe Marele Inchizitor cu jurisdicție asupra întregii monarhii. Primul a fost Tomasso Torquemada, care în mod periodic ordona inspecții pentru a controla starea clulelor în care erau ținuți arestații, a sănătății celor închiși, se interesau de hrana acestora, cum se comportau supraveghetorii cu deținuții, care trebuiau să fie tratați în orice caz cu onestitate.
În fruntea consiliului suprem se aflau prelații. Personalul care judeca în provincii era compus din persoane pregătite, cu studii universitare, cu experiență juridică și de conducere. Studiind puțin Inchiziție din Toledo rezultă că 95% dintre inchizitori erau cu studii superioare, din 57 de inchizitori, 41 erau licențiați și 14 aveau doctoratul.
Autorii delimitează patru perioade în activitatea Inchiziției. O primă fază e cea dintre anii 1483-1525 când erau vizați falșii convertiți, a doua fază de la 1525-1590 vechii catolici trecuți la protestantism, tot acum și lupta antiprotestantă, a treia fază 1590-1725 când mulți expulzați din Portugalia sunt luați de Inchiziție pentru obiceiurile lor evreiești, iudaice, iar a patra fază 1725-1834 evidențiază perioada de declin a Inchiziției.
Perioada care ne interesează este prima, cea în care inchizitorii au făcut cel mai mare număr de vizite. Când ajungeau inchizitorii, proclamau un edict de grațiere cu caracter temporal. În această perioadă iudeizanții puteau să se autodenunțe. În acest caz ei se împăcau în acest timp de grație. Circa 90% s-au împăcat astfel. Pedeapsa era confiscarea unei treimi din avere. Apoi se proceda pe baza denunțărilor. Tortura în această primă fază a fost puțin folosită. În instrucțiunile sale, un inchizitor stigatiza „acei judecători doritori de sânge care doritori de glorie scurtă și deșartă impun noi torturi celor mai neapărați acuzați contravenind astfel dreptului și moralei”, el încheia „inchizitorul să aibă mereu prezent că acuzatul să fie torturat în așa fel ca să rămână sănătos pentru libertate sau pentru execuție”.
În timpul lui Filip al II-lea Inchiziția devine un important instrument de conducere. Regele a aplicat principiul de cuios regio din această cauză și operozitatea Inchiziției. Este semnificativ a menționa o instrucțiune dintre 1565-1566 în care se interzicea preluarea unui caz de Roma din afacerile spaniole. Toate cauzele trebuiau judecate în Spania, dar cu o delegați apostolică de prelați și experți care cunosc legile regatului și condițiile, obiceiurile, comportamentele și modul de a se relaționa al spaniolilor. Se admitea deci caracterul delegat al autorității inchiziționale dar astfel de delegări era crezută judecată inevocabilă și mai mult chiar dăunătoare.
Nunțiul Giovani Battista Castagna explica la Roma că în Spania rămăsese resturi de la transferarea procesului Carranza pentru că în astfel de cazuri se pierdea „autoritatea, teroarea și secretul”.
b) Procesul lui Bartolomé Carranza
Tipic acestei hotărâri este tocmai cazul lui Bartolomeo Carranza (1503-1576) și a lucrării sale Catechismo cristiani din 1558. el era un dominican dintr-o familie onestă, dar un om de mare prestigiu și cu un spirit deschis. Iubea foarte mult teologia pozitivă și confruntarea leală cu alte poziții care greșeau. Cu umilință refuzase dieceza de Cuzco și de Canarie. A fost la Trento între anii 1545-1551. Ca provincial se certase cu Melchior Cano, care îl însoțise .Pe Filip al II-lea în Anglia, participând la Reformă. A fost obligat să accepte dieceza de Toledo, cea mai prestigioasă din Spania și îl asistă pe patul de moarte pe Carol al V-lea. Înscăunat în dieceză a început să exercite o activitate de episcop zelos. Pe 21 august 1559 a fost arestat din ordinul marelui inchizitor, arhiepiscopul de Sevilla, Fernando de Valdé care obținuse de la papă un brevet care permitea să-i aresteze și pe episcopi. Era suspectat de luteranism și de a nu-i fi denunțat pe eretici.
Început procesul, inculpatul l-a recuzat pe judecător acuzându-l că s-a întrecut în confruntările sale. Cano, cu care era în conflict cum am arătat mai sus a examinat Catehismul și aici a găsit un număr exorbitant de propoziții care se mărgineau cu erezia luterană și cu iluminismul. Papalitatea a încercat să intervină, dar până în 1566 nu a reușit să preia procesul la Roma. Împotriva lui au fost prezentate peste 1500 de propoziții în care se avertizează un formalism extrem de calificat.
Cu toate că Pius al V-lea și Grigore al XIII-lea au fost convinși de nevinovăția lui nu au îndrăznit să-l elibereze. În 1576 s-a ajuns la un compromis pentru a nu-l irita pe Filip al II-lea și pentru a-l salva pe Carranza.
Arhiepiscopul trebuia să-l absolve și deci încerca să se impună legea statului însuși papei (Cuius regio) și folosea Inchiziția ca să-și instrumentalizeze autoritatea. El dorea un creștinism mai puțin autoritar, dar mult mai spiritual, mai convins, mai deschis.
În cea de-a doua parte a secolului al XVI-lea numai era loc pentru unul ca episcopul de Toledo, Bartolomeo Carranza în Spania lui Filip al II-lea, cum de altfel se întâmplase cu 30 de ani înainte cu Tomas Morus în Anglia. Se terminase cu timpurile incertitudinii, era timpul disciplinei.
Merită să amintesc aici o evaluare critică făcută de Charles Lea:
„Credința populară ca celulă de tortură ale Inchiziției ar fi fost scene de excepțională și foarte rafinată cruzime…pentru a stoarce mărturisirea este o eroare istorică datorată scriitorilor senzaționaliști care au fructificat credibilitatea cititorilor. Sistemul era rău în sine și în aplicarea sa, însă Inchiziția spaniolă nu a fost responsabilă de introducerea sa și ca o regulă generală practica o cruzime cu mult mai blândă decât cea aplicată de tribunalele civile”.
c) Inchiziția romană
Sfântul Oficiu s-a născut ca răspuns la răspândirea protestantismului în Italia, dar și pentru a împiedica incertitudinea creată de evanghelism. La început a fost o prevedere pentru o situație critică și provizorie.
De fapt a durat până î n zilele noastre. Dacă vorbim de naștere este pentru că Inchiziția medievală era un mecanism depășit. Episcopii cărora le revenea din principiu datoria de a reprima erezia nu aveau forța morală de a îndeplini această datorie.
Clement al VII-lea făcuse câteva tentative pentru a deștepta intenția unui aparat pasiv numindu-l pe Callisto da Piacenza inchizitor general în 1532 pentru Italia.
Situația în epoca lui Paul al III-lea se prezenta ca fiind una dramatică. Din mai multe părți veneau la Roma vești de infiltrare reformată. La Modena episcopul Morone găsise o situație pe care o descrie astfel: „Lucrurile religioase în Italia mergea cu puțină regulă pentru că nu era instituit oficiul Sfintei Inchiziții sau nefondată bine. Peste tot se vorbea de dogme ecleziastice și fiecare făcea pe teologul și se compuneau cărți și se vindeau fără considerație peste tot, astfel că era aproape licit sau tolerat ca fiecare să facă și să spună ceea ce i se părea lui”.
Paul al III-lea a trimis o scrisoare papală (23 mai 1542) în care îi cerea lui Morone să-i caute și să-i descopere pe eretici și să-i pedepsească, dar acesta a preferat metoda convingerii și cea a detenției severe.
În consistoriul din 15 iulie 1541 s-a decis acceptare puterilor inchizitoriale într-o comisie de doi Cardinali: Caraffa și Alexandru. Cu bula Licet ab initio papa Paul al III-lea dădea o nouă formă Inchiziției cerând o comisie de șase cardinali.
Competența jurisdicțională a comisiei era fără limite. Se extindea asupra întregii creștinătăți și lucrul cel mai important era că avea putere și asupra Curiei Romane. Noutățile au fost două: comentarea jurisdicțională la Roma a organizației și amplele facultăți de a judeca oriunde și împotriva oricui.
Rezultatele notabile au fost trei: a reușit fără dubiu să oprească răspândirea ereziilor și a extins în mod gradual propriile puteri și alte spații, locuri, în timp ce faza represivă a ereziei nu era mai extinsă, permise papalității să reia definitiv controlul Colegiului Cardinalilor. Din acest moment fiecare cardinal putea fi persecutat. Au fost procese împotriva cardinalilor dintre care se pot aminti procesul împotriva lui Marone și a lui Carrannza. Era ușor a lovi vreun candidat la pontificat cu acuze perfide și suspecte și s-a favorizat cariera cardinalilor Inchiziției spre a prelua tiara papală (Ghislieri, Peretti, Cervini, Castagna). Astfel Inchiziția pe lângă faptul că era un element de control extern, devenea un organ de putere devenind prima congregație.
d) Structura Inchiziției Romane
În fruntea Inchiziției se afla un organ colegial. Inchiziția romană era condusă de o congregație omonimă, cea spaniolă ca și cea portugheză erau conduse de un Consiliu General.acest organism trebuia să controleze munca tribunalelor periferice și să judece recursurile.
Personalul era constituit de obicei din dominicani. La Florența și Veneția erau însă și franciscani. În fruntea tribunalului diecezan se afla episcopul, dar activitatea era desfășurată de inchizitor și un asociat. În Italia în general erau teologi (cei asociați)în timp ce în Spania și Portugalia erau juriști. Exista apoi o serie întreagă de personal ca procuratori fiscali, secretari, notari, familiari și voluntari; calificatori și consilieri.
e) Procesul
Procesul era foarte bine reglementat de către manuale. Totul mergea după un denunț. Se începea în secret, textele de acuzare rămâneau anonime pentru a prinde eventuali complici și pentru a apăra reputația celui pârât.
Nu se acceptau denunțări anonime și mărturii fără jurământ de către Inchiziția romană, în timp ce la Veneția aveau valoare. Imediat începea urmărirea împreună cu strângerea documentelor și mărturiilor și nu rareori cu închiderea preventivă a pârâtului. În acest moment începea adevăratul proces.
În procese se permitea recuzarea judecătorilor. În timpul procesului pârâtul primea copie autentificată al tuturor actelor procesului și îi era acordat timpul necesar pentru a-și întemeia propria apărare. Putea prezenta texte de apărare pentru care trebuia să plătească o taxă. Dacă nu avea resurse financiare toate cheltuielile îi reveneau tribunalului. Inculpatul avea dreptul de a-și alege un avocat de apărare. Poziția acestui avocat devenea delicată în momentul în care își dădea seama de vinovăția celui pe care-l apăra, deoarece putea foarte ușor fi acuzat de compliciatet la erezie. Un element de slăbiciune pentru apărare era constituit de faptul că numele martorilor erau secrete. În momentul în care acuzatorul era descoperit că minte era condamnat la 10 ani de galeră.
Procesul putea avea concluzii diferite. Abiura, care avea la rândul ei trei forme, de levi, de vehementi, de formali; condamnarea putea fi dată pantru închisoare, galeră și rug.
O statistică demnă de încredere ne arată următoarele rezultate:
– Inchiziția din Aquileia-Concordia (1551-1647) din 1000 de inculpați, au fost condamnați la rug doar 4 persoane;
– La Veneția (1553-1588)au fost 14 execuții capitale, 4 decese în închisoare, 4 deîinuți au fost trimiși pentru a fi judecați la Roma;
-la Milano în a doua Jumătate a secolului al XVI-lea, au fost 12 execuții , iar Inchiziția spaniolă între 1540-1700 a condamnat la moarte 820 de persoane din 44.000 adică1, 9% din toate cazurile judecate.
1.3.2. Indexul cărților interzise
Condamnarea cărților dăunătoare credinței este antică. De la condamnarea Thaliei lui Arius la Conciliul din Niceea, de la condamnarea scrierilor autorilor clasici păgâni, cu Decretum Gelasianum din 496 de-a lungul secolelorau fost multe încercări de a supraveghea răspândirea scrierilor care puteau dăuna credinței. După apariția tiparului Biserica a intervenit de mai multe ori cu cenzuri preventive și de condamnare a cărților cu potențial purtător de idei eretice.
a) Imprimatur
Imediat după apariția tiparului au fost luate măsuri de prevenire în ceea ce privește tipărirea și răspândirea cărților dăunătoare credinței. A fost interzisă tipărirea la Colonia, (1475) și Magonza (1486). A urmat apoi delegatul papal de la Veneția (1491) care a interzis tipărirea oricărei scrieri a editorilor de la Colonia și Magonza.
La conciliul al V-lea din Lateran s-au stabilit primele reguli în acest domeniu în baza documentului emanat de papa Leon al X-lea.
Papa Paul al IV-lea a interzis trimiterea unui manuscris pentru tipărire fără acordul ordinariului. Cărțile religioșilor trebuiau examinate cu amănunțime de religioși din alte ordine. Regula a X-a impunea cenzura preventivă a cărților, cenzură care trebuia făcută în mod gratuit, care de fapt era nihil obstat. Episcopii aveau obligația să viziteze librăriile pentru a verifica dacă aceste reguli erau aplicate.
b) Indexul
În timp ce Imprimatur era o cenzură preventivă indexul era expresia controlării amănunțite a cărților, comună societăților politice și ale Bisericii. Măsuri de acest gen au fost luate de Henric al VIII-lea, Carol al V-lea, universitățile din Sorbona (1544,1545,1556), Lovanian (1546, 1550, 1558), Portugalia (1447, 1562, 1597), Veneția (1549) și bineînțeles Roma.
Cardinalul Carafa devenit papă a accelerat lucrările pentru emanarea unui Index instituind o comisie. Un Index este tipărit în decembrie 1557 din care un exemplar se păstrează la Londra, Index care condamna toate cărțile lui Erasmus din Rotterdam. Lista cărților interzise cuprindea 1110 numere. Conținea toate scrierile ereticilor chiar dacă aceste scrieri nu aveau nici o idee eretică, toate scrierile Sfinților Părinți traduse de eretici, toate operele privind astrologia, ocultismul și magia. Bibliile și cărțile Noului Testament publicate fără autorizația Inchiziției.
La Conciliul din Trento problema a fost discutată atât în sala de ședință cât și de către o comisie. Pentru a demonstra cum se putea proceda Girolamo Muzio a prezentat două texte din Machiavelli. S-a ocupat și de catehismul lui Carrannza, care este declarat „util și în mod absolut catolic”. La încheierea conciliului a fost formată o comisie din: Foscarari, Leonardo Marini și Muzio Calini. Pe 24 martie 1564 a fost promulgat noul Index Librorum prohibitorum.
Documentul fixa în 10 reguli criteriile prin care erau introduse cărțile în Index. Primele cinci îi priveau pe eretici: astfel erau interzise cărțile condamnate de papi sau de concilii, autorii condamnați eretici după 1515, erau interzise cărțile Sfinților Părinți și Bibliile îngrijite de autori condamnați cu următoarea precizare: „autorii catolici pot consulta cu permisiunea ordinariului locului versiunea Vechiului Testament, dar niciodată versiunile Noului Testament”. Catolicii puteau citi o Biblie în limba vulgară cu acordul parohului sau al confesorului, iar Sixt al V-lea a concesionat aceasta Sfântului Oficiu, iar concordanțele erau interzise până la corectarea operei.
Celelalte 5 regului îi privea pe catolici. Pentru a publica traduceri în limba vulgară era necesară autorizația ordinariului, cărțile obscene și imorale erau interzise, clasicii erau interziși tinerilor, cărțile „bune” dar cu pasaje care cuprindeau riscul ereziilor trebuiau interzise. Erau interzise cărțile de magie, astrologie și cele iudaice. Pentru publicarea unei cărți era necesară aprobarea preventivă, (nihil obstat).
Aplicarea concretă a acestor Indexuri a generat mai multe dispute deoarece nu mereu listele erau în concordanță.
Capitolul II
REFORMA TRIDENTINĂ ȘI NOUA CURIE ROMANĂ
2.1. Aplicarea decretelor de la Trento
În decretul De reicpientis et obscivantis decretis conciliii! Părinții conciliari prevedeau că dacă în recenziile lor ar fi găsite o oarecare dificultate de interpretare, ar fi avut nevoie de explicații, papa ar fi prevăzut acestea cu oportunitate. Se vorbește deci de o prioritate. De fapt va prevala termenul aplicare care înseamnă „a agăța sau apropia un obiect de un altul în așa fel încât ele să se atingă”. Giuseppe Alberigo a scris:
„La Primirea presupunea un obiect activ care în perspectivă nu putea să fie decât întregul congregatio fidelium după un rit ascendent de la periferie spre centru și de jos în sus. Aplicare și actualizare însă ar însemna un proces în care congregatio fidelium ar fi fost destinatarul pasiv cum de altfel se și întâmplă, în inițiative centraliste și autoritare. În experiența Bisericii primirea consistă în primirea unei decizii recunoscute ca provenind din voința divină: ea era după consensul care implica o concurență din elaborarea alegerilor comune” .
Este așa pentru Trento? Decretele de la Trento au fost impuse? Normal când citim acuzele cardinalului Du Bellay, aduse italienilor care ar fi promovată reforma care împiedica cumulul de bunuri; putem înțelege iritarea sa și acuzele de ipocrizie împotriva acestora. De la el nu ne putem aștepta la o prea bună recenzie. Pe de altă parte este tipic exigențelor reformei ca să se acționeze, împotriva abuzurilor înrădăcinate și care deci cei loviți să nu facă o față frumoasă dispozițiilor care merg împotriva intereselor lor.
În aplicare un rol de mare interes au avut-o Papalitatea și Curia Romană care în faza prereformei rămăsese absente sau se limitaseră să aibă doar o funcție de garant fără a face parte din activitatea aceasta. Importantă în această fază și acțiunea episcopală datorată mai ales acțiunii unor episcopi ghid ca Sfântul Carol Boromeu, Bartolomeo de Martyribus, Paleotti, Sauli Bollani care au acționat în parte în mod autonom și în parte ca longa manus al puterii romane și a unei literaturi a episcopului model. Evidența dată acțiunii episcopale în actualizarea reformei nu trebuie să ne facă să uităm că rolul major a fost susținut de ordinele religioase. Ele în mare parte nu sunt rodul conciliului tridentin, dar se integrează într-o perioadă precedentă. De aceea este clar această categorie de aplicare având rădăcinile în acțiunile lor devine reductivă.
Este mai bine de aceea a se vorbi de o reformă tridentină și nu numai de o aplicare a acesteia. Se evită astfel reducerea perspectivei; mișcarea de reînnoire a Bisericii, Conciliul Tridentin a condus-o, provocat-o, justificat-o canalizând forțele care de altfel erau destul de robuste și care operau deja dinaintea conciliului pentru reforma Bisericii.
Conciliul a dat coordonate, a prevăzut liniile de dezvoltare, dar nu a creat forțele necesare pentru a le aplica. Cu atât mai adevărat este că diferite au fost rezultatele între Spania și Franța, dintre Italia de Nord și Italia de Sud.
2.1.1. Importanța Conciliului din Trento
Cu cât contemporanii noștri studiază istoria conciliului din Trento și cu atât mai mult studiază importanța sa pentru viața interioară a Bisericii. El a fost creuzetul în care s-au confirmat și s-a perfecționat purificarea sa. Ceea ce constituie măreția sa și i-a asigurat eficacitatea este faptul că a fost punctul de plecare al tuturor forțelor catolice ale reformei. Este drept a se sublinia îmbogățirea pe care a adus-o legislației Bisericii. Dar care lucru s-a fi întâmplat cu atâtea decrete, dacă nu ar fi fost precedate de mari mișcări de reformă, car au făcut posibilă trecerea efectivă – după frumoasa expresie a lui Harnak – în trupul și sângele Bisericii?.
2.1.2. Rezultatele Conciliului
Este nevoie apoi să se considere rezultatele acestui miracol de la care este cu adevărat izvorâtă toată istoria post tridentină, nu numai ca un post hoc dar ca un propter hoc. Importanța Conciliului Tridentin în cursul Bisericii se poate compara cu acțiunea generalului Foch în 1918. Reunind forțele dispersate ale numeroaselor armate ale renașterii catolice a știut mereu să le organizeze după un nou plan pentru o identică asceză le-a întărit cu aceeași doctrină și de o asemenea disciplină încât i-a asigurat cu o vitalitate comună. Această gigantică impresie nu putea să ajungă imediat și în întregime la scopul său.
Mai înainte de toate părinții conciliari nu reușiseră să se înțeleagă asupra tuturor problemelor. Pentru a cita câteva exemple erau rămase fără soluții mai ales pe tărâm doctrinar, problemele harului, Neprihănita Zămislire, sacramentele, infailibilitate pontificală și în relație cu această dreptul divin al episcopului. Între diferite probleme disciplinare care așteptau o definire este de ajuns subliniem jurisdicția ecleziastică, relația cu statul, pe care Conciliul le pusese la înțelepciunea Sfântului Scaun pentru care „clarificarea contururilor dogmatice” și reforma abuzurilor nu s-ar fi efectuat decât cu încetineală.
2.1.3. Opoziții contra Conciliului
Obstacolul principal la eficacitatea documentelor conciliare provine de la opunerea care, cum era de așteptat, întâlni reforma obiceiurilor. Nu este miraculos faptul că aceste obstacole să vină de la cei cărora le erau lovite interesele materiale, ambițiile și de-a dreptul pasiunile mai puțin nobile. A impune marelui cler obligația de rezidență și proscrie mondanitatea și cumulul de beneficii episcopale sau abațiile, mai ales în Germania nu era un lucru practic, și astfel voind obținerea debita știință, observarea celibatului și o conduită morală inacceptabilă din partea unor coauditori ai lor.
Când s-a vorbit de crearea seminariilor, s-a vorbit de o adevărată și proprie creare – ca mijloc indispensabil pentru reforma unui cler instruit și demn – decretul tridentin care îl impunea se lovi de dificultățile financiare și de astfel, pentru moment adesea insurmontabile, și care chiar și în viitor au fost mereu greu de trecut.
Alte obstacole proveneau de la condițiile catolicității. Dureroasa criză care scindase Europa în două și luptele dintre diferitele confesiuni cauzau o profundă decădere spirituală; credința a fost zdruncinată nu numai, puțin care încredere în miniștrii săi și la disponibilitatea de a crede. Raționalismul se insinua în minți sub formă de socialism. Pe de altă parte indisciplina obiceiurilor menținute în viață de dezordinea socială și politică care se agrava și mai mult din cauza îndrăznelii ostentației, a bogățiilor unora în contrast cu mizeria și sărăcia altora.
O altă gravă dificultate izvora din strânsa uniune dintre Stat și Biserică. Pentru a obține a mai mare autoritate în aplicarea decretelor – și adesea pentru că această aplicare se cerea – consensul statului devine un indispensabil garant al reușitei. Acesta a fost motivul sforțării anevoioase – adesea ineficiente – a Bisericii pentru a face ca Conciliul să fie acceptat de țările catolice. Era nevoie de convingerea statului (de a convinge Statul) și de a da valoare executivă în propria țară a legilor emanate de o adunare străină chiar atunci când statul din ce în ce mai puternic afirma cu gelozie prerogativele sale. Din cauza defectului acele colaborări, necesare în cazurile de opoziție ireductibilă, reforma a avut de suferit deoarece a îndurat regimul vechi.
2.1.4. Caracteristicile epocii post tridentine
Între caracteristicile care contravin epocii post tridentine este ușor a se vedea un interes constant pentru căutarea teologică și necesitatea reformei. Dintre autorii străini a istoriei Bisericii este atât de dezvoltată opinia conform căreia Conciliul din Trento ar fi fixat dogma ne varietur, pe când însă definițiile nu sunt altceva decât puncte de referință în această muncă de aprofundare a Revelației.
În ceea ce privește necesitatea unei reforme a conduite, fie a clerului cât și a credincioșilor, aceasta face parte din acele necesități pe care nici o reînnoire nu va putea să le elimine niciodată.
Un grup de suflete alese, moștenitori ai aspirațiilor perioadei preconciliare urmăresc să tindă spre o înaltă viață evanghelică. Ne oferă o probă a marilor oameni spirituali ai secolului XVII, iar noi reluăm faptul că punctul inițial a jansenismului se datorează în parte acestei tulburări.
a) Presiunea sănătoasă a protestantismului
Opoziția protestantă de altfel continua să-i țină la distanță pe catolici. Este importantă sugestiva recomandare a nunțiului Giovanni Francesco Bonomi care vorbind de sinodul din Liege din 1585 spuse: „mijlocul cel mai bun pentru a-i combate pe eretici este acela de a nu merita dojenile lor”. Sinodul diecezan din Anvers 1618 a dat următorul decret: „Cum clerus in hac nostra diocesi in medio quotidie versetur haereticorum […] eta studeant vivere ut abutestere faciant adversarios. A fost spus deja că Italia se arăta mai puțin preocupată de pericolul protestant decât de conflictele interne ale slujitorilor Bisericii.
Însă numai cine privește istoria cu suflet ingenuos și cu simplitate poate să-și imagineze o mișcare de reformă capabilă de a schimba un popor în totalitate și definitiv. În același fel din orice alt afluent al fluviilor sociale chiar și restaurarea catolică s-a amestecat cu ape care trebuiau să le condiționeze: pentru a ieși din metaforă ea a fost condiționată de conjunctura politică, socială și chiar economică existentă spre jumătatea secolului XVI.
b) Forțele reformatoare
Cu riscul de a repeta este necesar a insista asupra influenței renașterii. Subiectivismul său individual făcuse să se nască dorința unei vieți religioase personale, independente, o tendință de a se opune autorității; în mod particular favorizase anticlericalismul și o concepție profană a culturii. La rândul său, apărându-se de individualism sfârși prin a împuternici naționalismul care se năștea. În continuare aceste naționalisme, suspecte și de nesuferit de o autoritate internațională pentru a rezolva conflictele lor nu cunoscuseră alt mijloc decât trecerea la forță.
Când apoi statele – deja organizate de machiavelism – își luaseră fizionomia lor confesională nu au făcut decât să se delinieze împreună cu războaie politice-religioase dublu crude, pentru fanatismul patriotic și religios. Războiul de 30 de ani e ca simbolul dezastruoasei înfrângeri imediate a spiritului evanghelic.
2.2. Centralismul roman
Centralizarea guvernului bisericii în epoca modernă este un fapt care răspunde mai multor exigențe.
a) Exigențe cu caracter politic
Cu apusul Republicii creștine asistăm la un fenomen al statelor moderne care tind să exercite un control strâns asupra Bisericii din teritoriile lor. Nu a fost reforma protestantă care a provocat acest fenomen, deja în act din secolul al XV-lea. Profitând de haosul și schisma marilor monarhii de intraseră în posedarea puterii administrative și controlau alegerile personalului Bisericilor locale. S-a văzut peste tot o evidentă restrângere și agresare a puterii papale și a papei în special și au atentat la însăși unitatea Bisericii. Ruptura cu Roma fie a lui Henric al VIII-lea ca și cea a lui Gustav Vasa din Suedia a fost determinată nu de motive teologice, dar mai ales de motive politice. „chiar și fără Luther posibilitățile de supraviețuire a unității Bisericii erau minime”.
b) Exigențe cu caracter eclezial
Epoca schismei evidențiase un conflict între papa și cardinali care din secolul al XIII-lea începuseră să-și asume tendințe oligarhice, împinși de faptul că anumiți cardinali datorau alegerea lor unor coroane (cardinali protectori), purtau insigne imperiale (pălărie roșie cu insigna lui Inocențiu al IV-lea, tunică roșie cu Bonifaciu al VIII-lea). Creșterea puterii era întovărășită de dezvoltarea și creșterea rentei care le impusese un înalt ton de viață până la constituirea propriilor și adevăratelor curți, cu servitori, intelectuali, și oameni de curte. De fapt cardinalii erau în măsură să controleze numirile altor cardinali și să-l condiționeze pe papă prin intermediul capitulărilor.
Mai mult ei contribuiseră la formarea unei gândiri canonico-mistice după care ei ar fi fost moștenitorii apostolilor (papa era moștenitorul lui Petru) și deci superiori episcopilor și afirmau în același timp ar fi avut parte de plenitudo potestatis al papei.
O dată cu crearea congregațiilor romane cardinalii au fost slăbiți în ceea ce privește prerogativele lor consistoriale, acestea trecând la organele birocratice; astfel cardinalii deveneau birocrați și mai bine controlați și mai bine folosiți pentru aplicarea decretelor tridentine.
În raporturile cu episcopatul fără dubiu este faptul că a fost o împuternicire inevitabilă a papalității din moment ce episcopii erau mai puțin protejați de aviditatea puterii statale. O astfel de împuternicire de fapt a favorizat rezistența episcopatului lovit pe de o parte de aviditatea statului, iar pe de altă parte de doctrina episcopalismului.
c) Exigențe cu caracter teologic
Ceea ce a condus la aplicarea conciliului a fost o idee de biserică. L' Ecclesia Cristi nu mai este Ecclesia mundi sau viziunea spiritualistă a lui Giachino da Fiore. Bellarmino o definește în vizibilitatea sa și în verificabilitatea sa. În polemica cu luteranii și cu protestanții în general nu-și putea permite luxul de a o defini într-un oarecare mod incert. Ea este „coctum homeneum eta vizibilis et palpabilis ut est caetus populi romani vel regnum Galliae aut res republica venetarum”.
Chiar dacă gândirea lui Bellarnino este mult mai complexă, devreme ce cunoaște realitatea Bisericii, ca mireasă, trup mistic, locul Duhului Sfânt, de fapt reflexul asupra gândiri Biserici. A justificat o ecleziologie vizibilă și juridică.
Această implantare care exista asupra elementelor vizibile, sociale, instituționalizate a fost foarte tare criticată. Să nu uităm însă că el era un controversist însărcinat cu apărarea Bisericii în fața atacului protestant care punea problema Bisericii sfinte și a iertării păcatelor. Pentru acel timp Biserica este o societate perfectă pentru că are autoritate în ordinea sfințirii (a sfințeniei). Dacă sufletul său este Duhul Sfânt unitatea constă în unitatea Capului care este Cristos cu membrele sale. În timp de controverse voia să găsească adevărata Biserică a lui Cristos și autoritatea capabilă să rezolve dubiile de credință. De aceea se indicau câteva puncte de apartenență: confesiunea, mărturisirea unicei credințe în Isus Cristos, participarea la aceleași sacramente, ascultarea față de păstorii legitimi și mai ales față de papă.
2.3. Papii de la Roma
2.3.1.Caractere generale
Dacă am dori să descriem istoria papilor din secolul al XVI-lea, trebuie să-i împărțim în două tendințe:
– papi contrari conciliului (Clement al VII-lea și Paul al IV-lea)
– papi favorabili conciliului în timpul desfășurării sale (Paul al III-lea, Iuliu al III-lea, Pius al IV-lea) precum și cei care vor aplica hotărârile conciliului (începând cu Pius al V-lea).
În centrul preocupărilor papilor de la Pius al IV-lea încolo a fost cea de cura animarum într-o dublă dimensiune: de apărare a Bisericii și de promovare a alegerilor tridentine. S-a demonstrat că curia se putea reforma pe sine însăși și să devină un organ de guvernare pastorală.
Se pot sintetiza următoarele linii de guvernare pastorală:
Pontiful nu a fost idealizat ca un conducător care promovează o politică de alianțe care să ducă la consolidarea dominării personale, familiare și regionale a papilor după modelul lui Iuliu al II-lea, dar ca om sfânt și auster (Pius al V-lea) reformatorul și reorganizatorul statului pontifical și a curiei romane (Sixt al V-lea) promotorul științei, nu ca papii anteriori din secolul al XV-lea, bineînțeles în funcția unui interdict (Paul al V-lea) demonstrează schimbarea orientării politice. Grigore al XV-lea, discipol al iezuiților l-a canonizat pe sfântul Ignațiu și Francisc Xaveriu împreună cu sfântul Filip și sfânta Tereza. Cu crearea Congregației De Propaganda Fide, papa a demonstrat că nu avea de gând să acorde opera evanghelizatoare patronării marilor puteri, dar să se ocupe el în mod drept. Este papalitatea care are sfinți (Pius al V-lea) și-i recunoaște pe sfinți.
2. Este o papalitate care a actualizat o politică de centralizare și de instituționalizare. Cum a scris Paula Vismora „Biserica modernă fără să stabilească o contrazicere între lege și Evanghelie (contrazicere care se naște dintr-o deistorizare a Bisericii în profesarea unui ireductibil dualism între Biserica spirituală și cea vizibilă) tindea să acorde particulară importanță aspectelor instituționale și vizibile” . Se înțelege cum acest proces centralizat s-ar introduce în cel mai general proces de centralizare al guvernelor statelor în mâinile suveranilor care se găsește sub numele de absolutism.
Este o papalitate care a căutat o mai mare eficiență și deci a recurs la o eficace reorganizare a curiei romane. Sunt formate congregațiile cardinalilor care au devenit adevărate și proprii dicasterii în măsură să coordoneze acțiunile papei fie în acțiunea sa de păstor universal, fie în cea de suveran temporar. Crearea nunțiaturilor permanente a favorizat un contact direct între centru și periferie. Guvernul statului pontifical a trecut la rândul său mai mult în mâinile clericilor și s-a clericalizat.
Tendința papalității după Conciliul Tridentin a fost aceea de a da o mare importanță calității doctrinei. Diferiți papi din această perioadă s-au format împrejurul Inchizitorului. De la crearea Inchiziției au fost aleși destui papi care făceau parte din acest dicasteriu ca Paul al IV-lea (Carafa), Pius al V-lea (Gislieri), Sixt al V-lea (Peretti), Urban al VII-lea (Castagna), Inocențiu al XI-lea.
2.3.2. Acțiunile papilor
a) Pius al IV-lea (1559-1565)
Abia încheiat conciliul papa își exprimase bucuria după care pe 30 decembrie 1563 a format o comisie de cardinali compusă din Morone, Cicada, Boromeu, Vittellio de a studia problema de aprobare și de punere în practică a decretelor conciliului. Chiar și Paleotti, și Ugo Buoncompagni au fost invitați să dăruiască opera lor congregației. Cardinalul Cicada a compus o listă de obiecții afirmând că conciliul în unele decrete atentase la prerogativele papei. Nu s-a ținut cont de astfel de obiecții, fiind propusă o bulă confirmată pe 26 ianuarie 1559, însă promulgată pe 30 ianuarie 1564. au fost publicate imediat actele și s-a început imediată aplicarea conciliului la Roma.
Cardinalul vicar Giacomo Savelli, ajutat de Nicolae Ormaneto și alți trei vizitatori au vizitat 93 de Bisericii, din 130, evanghelizându-le pe cele care erau în subordinea cardinalilor. Tabloul care a rezultat era foarte critic, preoți care nu-și țineau rezidența, edifici care se aflau în ruină, s-au folosit în alte scopuri (profane), pastorala lăsată în paragină și o ignoranță teribilă din partea clerului. De altfel în unele locuri sacramentele erau frecventate duminica, se împărtășeau credincioși de ambele sexe. Erau Biserici ținute foarte bine aici intervenind bunul merit al confraternităților dar în general s-a constatat că preoții nu ascultau de dispoziția Vicariatului, fapt care s-a datorat lipsei unui control eficace.
Pe 2 august 1564 papa a creat Congregația Conciliului. A verificat Indexul cărților interzise și le-a actualizat (1564) incluzând zece reguli asupra cenzurii, corectarea și vânzarea cărților interzise și condamnarea ipsa facta a unor cărți. Pentru a favoriza împăcarea a aprobat împărtășirea sub ambele specii, pe care le-a abolit foarte rapid ( în Bavaria- 1571- și în Austria- 1584). A trebuit să înfrunte criza unui atac turc împotriva Maltei, atac respins și cu ajutorul dat de flota spaniolă.
b) Pius al V-lea
În conclav, favorit a fost Morone dar datorită apologiei făcute de Sfântul Carol Boromeu a fost ales Michele Glisieri, un dominican. Era un om auster. Carafa îl identificase și îl protejase în cariera sa, promovându-l ca mare inchizitor al Bisericii. Pentru o acțiune eficace a înțeles că are nevoie de colaboratori eficienți și capabili.
Pontificatul său a fost dedicat în întregime Reformei. A vizitat bazilicile romane și a dat unei comisii de cardinali însărcinarea de a reforma clerul diecezan la Roma.
Raporturile cu Spania și cu Filip al II-lea au fost caracterizate de o latură a efectivei voințe a suveranului Spaniei de a aplica cu fidelitate decretele Conciliului Tridentin. Dar pe de altă parte ale regalismului unui rege prudent care s-a manifestat în cazul lui Carranza în conflictul asupra bulei In caena Domini (15 aprilie 1568), în tensiunea dintre Carol Boromeu și guvernatorul din Milano. A fost diferită viziunea papei în ceea ce privește problemele din Țările de Jos.
În Franța papa s-a angajat în menținerea catolicismului, dar nu are nici o responsabilitate în ceea ce privește masacrul din noaptea de Sfântul Bartolomeu (24 august 1572).
În Anglia papa Pius al V-lea a sprijinit-o pe Maria Stuart, regina Scoției chiar dacă nu a agreat a treia căsătorie a acesteia cu Bothwel celebrată în rit protestant în luna mai a anului 1572.
Elisabeta I pe de altă parte s-a înarmat la o posibilitate contraofensivă catolică cu 39 de articole anglicane (1571) și lunga detenție a Mariei Stuart care însă s-a sfârșit tragic cu execuția capitală a rivalei.
În confruntările sale Pius al V-lea deschisese în februarie 1568 un proces canonic împotriva aceleia care pretinsese titlul de guvernatoare a Bisericii din Anglia. Titlu ales de regină în locul titlului de cap suprem adoptat de tatăl ei Henric al VII-lea. Bula Regnans in excelsis (25 februarie 1570) a adus excomunicarea aceleia care pretinsese a fi regină și uzurpatoare, dezleagă supușii săi de trebuința ascultării mai ales pentru că aderase la erezia calvinistă. E un text, conceput într-o optică încă medievală care a avut efectele sperate dar a agravat mai mult viața catolicilor englezi.
Pius al V-lea a dus o mare activitate diplomatică cu Germania și Polonia, pentru a organiza acea mare bătălie de la Lepanto (7 octombrie 1571).
În ceea ce privește reforma Bisericii amintim Catehismul Roman 1566, Breviarul 1568 și reforma Misalului din anul 1570. De o mare importanță a fost intervenția în a impune clauzura comunităților feminine, justificată de ideea de închidere voluntară și excomunicarea pentru cei care ar încălca-o. În apărarea credinței este important de notat faptul că l-a proclamat pe Sfântul Toma de Aquino ca doctor al Bisericii în anul 1567. Tot în același an a publicat o ediție a întregii opere a Sfântului Toma în 1000 de exemplare care însă s-au terminat foarte repede.
Preocupat de pericolul de îndoctrinare a creat Congregația Indexului. A participat personal al procesele organizate de inchiziție care între timp devenise Sfântul Oficiu. În timpul pontificatului său au avut loc procesele de Inchiziție contra lui Pietro Carmesschi (1566-1567) un fost secretar al lui Clement al VII-lea, al lui Antonio Paliario , 1570, sfârșind amândoi cu condamnarea la moarte.
Pius al V-lea vrea să fie înmormântat cu haina dominicană. Era atât de mare faima sa de sfințenie încât cortegiul funerar a fost însoțit de o adevărată convingere a sfințeniei sale fiind considerat un sfânt încă de pe vremea când trupul lui era dus spre a se odihni în mormânt. A fost beatificat în 1672 și canonizat în 1712.
c) Grigore al XIII-lea
Conclavul a fost foarte scurt. Austerul teatin Paolo Bucali, candidatul lui Carol Boromeu, la preferat pe bolognezul Ugo Boncampagni (născut în 1502), candidat al Spaniei. Nu-i displăcuse faptul că avusese în 1548 un fiu natural dintr-o femeie nobilă pentru a-și transmite ereditatea.
Era stimat de Paul al IV-lea și prieten al lui Boromeu. Își alesese ca secretar pe Tolomeo Galio (1526-1607), care fusese secretarul privat al lui Paul al IV-lea. În ceea cel privește pe fiul său Iacob și nepotul său, cardinalul Filip Buoncompagni a știut să fie foarte moderat. După obiceiurile vremii Grigore al XIII-lea a avut bineînțeles un nepot cardinal dar ia redus pe cât a putut funcțiile și atribuțiile acestuia. Tot astfel nu a favorizat mult ambițiile fiului său Iacob care ducea o viață plină de fast și a făcut din Palestrina (1525-1594) capelanul său privat.
Era un om viguros. Montaguie îl descrie astfel în anul 1580: „ Este un om care veghează, de un frumos aspect, drept și de statură mijlocie, fața plină de maiestate, o barbă albă lungă mai mult ca un octogenez, sănătos și pentru această vârstă viguros cum nu s-ar putea dori mai mult, fără boli, fără dureri de stomac și fără nici un fel de impediment. Are o natură dulce, puțin se interesează de afacerile lumești, mare constructor, cu o mare atenție față de cerșetori trecând dincolo de orice măsură câteodată întrecând însă și măsura. Face audiențe cu oricine și până când se vrea. Răspunsurile sale sunt scurte și concise și pierde timp acela care se gândește să combată răspunsurile sale cu noi argumente”.
Personal era un om cult și vroia să semneze reînnoirea catolică la lumina culturii.
Poate fi considerat unul dintre promotorii istoriei eccleziale. A dat să se facă o ediție corectă a martirologiului lui Sirletto și Baronio. A încercat să clarifice dreptul Bisericii.
Mereu cu intenția de favoriza cultura și formarea clerului, a prevăzut fondarea colegiului englez, maronez, grec și armean. A fost un mare binefăcător al Colegiului roman, căruia ia dat noi locuri, edificii și mai mult decât atât numele de Universitatea Gregoriana. O operă care intră în istorie este revizuirea calendarului care deja acumula o întârziere de zece zile dintre calendarul Iulian și cel al anului solar.
Deoarece Conciliul Tridentin avea în proiect să rezolve problema Pontifului Roman Grigore al XIII-lea a instituit o comisie specifică, specială prezidată de cardinalul Guglielmo Sirletto cu participarea iezuitului german Cristofor Clavius, a francezului Oliver Seraphin, a dominicanului Ignațiu Danti, a spaniolului Petro Chacòn și a omului de știință calabrez Antonio Giglio care a prezentat un proiect al fratelui său Ludovic. S-a făcut o încercare în 1577 dar fără rezultate încurajatoare. Sorbona de exemplu a fost împotriva oricărei reforme în timp ce Alcalà era favorabilă iar Lavaniano era împărțită între cele două păreri. Problema era clară, soluția era matură. Era de ajuns voința politică a unei autorități capabilă să decidă.
Grigore își asumă orice responsabilitate și decise ca vineri 5 octombrie 1582 să devină 15 octombrie. Italia, Spania, Portugalia și Polonia au acceptat imediat reforma. Franța a acceptat numai în decembrie 1582 ( s-a sărit sărbătoarea de Crăciun), Olanda în martie 1583, Imperiul în 1585. Elveția catolică, Boemia și Moravia în 1584, Ungaria în 1587. Țările protestante au introdus reforma considerată papistă mai târziu. Germania reformată și Danemarca în 1700, Anglia în 1752, Suedia în 1753. În celelalte țări introducerea calendarului gregorian se va face mult mai târziu: Japonia în 1873, China în 1912, Turcia în 1914, Uniunea Sovietică în 1918, Grecia în 1923.
Dacă a avut mari succese în politica culturală puține au fost cele de politică externă datorită și faptului că a dat un impuls reorganizării nunțiaturilor permanente.
Ofensiva contra turcilor nu este continuată datorită abandonării legii din partea Veneției și schimbarea politicii de către Filip al II-lea.
Grigore a crezut în Trento și a dus înainte reforma cu angajament. În jubileul din 1575 papa a dat bir Sfintei Maria în Varicella lui Filip Neri. A favorizat reforma carmelitană și pe cea a iezuiților. A închis procesul Carazza și l-a condamnat pe Baio. A murit după o scurtă boală în 1589.
d) Sixt al V-lea
Alegerea cardinalului franciscan conventual Felice Peretti putea să însemne ochilor profani o inversare a liniei politice a predecesorului. Mulți se temeau de el din cauza severității sale și pentru activitatea sa de inchizitor.
Pe plan politic a demonstrat aceeași incapacitate a predecesorului său, de a se rupe de politica alianțelor catolice care a dus la înfrângerea invincibilei Armanda (1588 bătută ca în tablă de șah) engleză și la reînceperea războaielor religioase în Franța.
La Roma a reinstaurat ordinea publică, a pornit la reînnoirea sa urbanistică. A construit Biblioteca Vaticană și a completat Bazilicii Sfântului Petru. A fost cel mai mare organizator al curiei romane. A instituit vizitele ad limina. Ar fi vrut să suprime numele de Iezuiți dar moartea l-a strâns pe 27 august 1590.
2.4. CURIA ROMANĂ
Până acum Curia Romană, a fost o reuniune de oficii cu prevalență, cu caracter administrativo-financiar incapabil să coopereze la politica și activitatea de reformă a papilor într-un context atât de competitiv a noilor rânduieli europene. Papalitatea după Trento a știut să transforme aceste organisme și să creeze instrumente eficace pentru noua politică a Bisericii. Cu Pius al V-lea Curia devine un organism reformat, mai religios și mai puțin lumesc. Neamurile papei au influență mult diminuată asupra acestuia și a vieții Bisericii și s-a încercat să se transforme atmosfera de la curte, care a devenit mai mult o atmosferă de convent (în paralel cu ceea ce se întâmpla în Spania după construirea Escorialului 1563-1648).
După crearea congregațiilor Inchiziției (1542) și al Conciliului (1564) a fost reformată Penitențeria (1569) căreia ia fost atribuită materiile de for intern, în timp ce cele de for extern au fost retrimise Datariei și Cancelariei. Pius al V-lea a creat Congregația pentru Index (1571) și Congregația Episcopilor (1571- 1572).
2.4.1. NUNȚIATURILE
a) Istoria și semnificatul
Grigore al XIII-lea a făcut mai eficientă rețeaua nunțiaturilor. În tradiția medievală se trimitea o ambasadă ori de câte ori ar fi fost o afacere de tratat. Acest fapt comporta o cheltuială exorbitantă cu atât mai mult cu cât crescuseră cazurile litigiose dintre diferite state. Republica Veneția de la jumătatea secolului al XV-lea începuse să aibă reprezentanți stabili în diferite state. Astfel în 1445 erau agenți ai Serenisimei la Roma, Napoli, Firenze și Milano. În 1446 era un agent milanez la Firenze și în 1463 pe lângă regele Franței. S-a dezvoltat așadar un sistem care a dus în mod progresiv la transformarea acestor agenții în ambasade permanente cu puteri executive, cu onoruri și privilegii.
În ceea ce privește Sfântul Scaun primele nunțiaturi permanente au început să fie prezente în Spania (1484), Veneția și Franța în anul1500, cantoanele elvețiene în anul 1510. Leon al X-lea a reorganizat reprezentanța diplomatică până la a asigura un mai mare prestigiu și eficacitate politici pontificale. Odată cu propagarea reformei protestante, rațiunile cu caracter religios (actualizarea reformei, protejarea catolicilor în diferite țări) se așezau lângă cele cu caracter politic (alianțe, războaie împotriva turcilor).
Cu Grigore al XIII-lea s-a avut o mai articulată organizare diplomatică plasată pe următoarele nunțiaturi:
italiene: Veneția, Firenze, Napoli, Savoia;
iberice: Spania, Portugalia;
Europa Centrală: Franța, Belgia, Imperator, Graz, Colonia, Germania (numai zece ani), Elveția (Lucerna), Polonia.
A fost și o reorganizare a titlurilor:
Legat – reprezentantul diplomatic al Sfântului Scaun cu titlul de
cardinal.
Nunțiu – episcop, dar nu cardinal.
Internunțiu – agent secundar.
Reprezentanța diplomatică pontificală în acest timp nu a mai fost dată cu prevalență laicilor sau umaniștilor (Della Casa, Castiglioni) câteodată nu prea ortodocși (Vergeria). Mai mult decât abilitatea politică s-a urmărit competența juridică (Grigore al XIII-lea era un mare jurist) și viața personală.
Cariera începea cu servicii minore ca cele de secretar, referențiar, protonotar, adept de nunțiatură, care permiteau mai buna cunoaștere a mecanismelor diplomatice și de a face o utilă experiență. Durat funcției de nunțiu varia de la caz la caz. În general sub Grigore al XIII-lea durata era de trei ani. Promovarea era de competența Sfântului Scaun chiar adcă nu lipseau conflictele pentru numire. Paris spre exemplu l-a refuzat în timpul lui Sixt al V-lea pe Fabio Mirto Frangipani, deoarece era considerat prea spaniol. Același lucru l-a făcut Veneția în 1592 cu Taverna și Torino în 1613 cu napolitanul monsenior D' Aquino.
Uriașe erau cheltuielile pentru o răspundere care „trebuia să stea cu mare onoare și a menține gradul, astfel și-ar pierde reputația Scaunului Apostolic”, cum scria nunțiul Antonio Albergati la Lisabona. În această capitală nunțiatura avea 26/28 de guri și zece cai. Nunțiul din Franța încasa 5400 de scuzi pe an în fața cheltuielilor de 9000 de scuzi. Pentru aceasta trebuia asigurat titularului o rentă de 3600 de scuzi în fiecare an. Grigore al XIII-lea a asigurat fiecărui nunțiu o rentă fixă plătită cu regularitate. Nunțiaturile erau divizate în nunțiaturi majore și minore.
Nunțiaturile din Spania, Franța și Viena aveau dreptul la pălărie de cardinal când nunțiul își termina propriul mandat. Același privilegiu l-a pretins Torino, dar Sfântul Scaun a rezistat și a avut loc o ruptură care a durat pentru apraope un secol (1741 – 1839) și s-a încheiat doar cu regele Carol Albert.
b) Cariere de nunți față în față
Luăm două figuri de nunți contemporani, conaționali (amândoi născuți la Veneția) care și-au conclus carierele lor cu cardinalatul, Zaharia Dolfin (1527-1583) și Giovanni Francesco Commendone (1524-1584).
Primul era un nobil, cel de-al doilea venea dintr-o familie de burghezi. Natural că pentru Dolfin începuturile au fost facilitate. La 26 de ani era deja episcop de Lesina cu un salariu de 1800 de scuzi și a avut imediat însărcinarea la o nunțiatură importantă pe lângă împărat. Commendone însă a trebuit să obosească un pic mai mult. A exercitat avocatura și apoi s-a transferat la Roma. În 1553 în timp ce Dolfin pleca în Germania, Commendone a trebuit să se mulțumească de a-i înmâna ducelui de Urbino numirea de căpitan general al Bisericii și să exercite funcția de secretar al nunțiului în Flandra
În 1555 Dolfin era la dieta din Augusta și scrisese o scrisoare papei Iuliu al III-lea în care susținea că lucrurile merg bine. Toți voiau să se întoarcă la Roma; după părerea sa ar fi fost de ajuns să se trimită în țările germanice vreo 60 de ajutori de episcopi și o mare cantitate de misale, cărți liturgice, cărți canonice pentru a putea să se întoarcă pământul trădătorului Luther la ascultare față de Roma. Pentru a recupera taxele pierdute ar fi fost suficientă impunerea unei taxe asupra sacramentelor care ar fi dat jumătate de milion în aur. Era o scrisoare delirantă. Nu era imputabilă numai vârstei sale tinere.
Indiciul pentru modul să se facă bani evidenția înclinația sa la vanitate care cu timpul a devenit maniacă. Commendone în schimb și în circumstanțe mult mai dramatice trimisă în misiune secretă la Londra pe lângă Maria Tudor a informat Roma că atmosfera era foarte ostilă papei.
Commendone cade în dizgrație când nu reușește să convingă Veneția să se alieze cu Paul al IV-lea contra lui Filip al II-lea în timp ce Dolfin reușea să se introducă pe lângă Ferdinand I și să mulțumească Roma scriind că Carol al V-lea nu putea renunța la imperiu fără să informeze pe pontif. Cum se vede primul a falimentat deoarece nu credea în politica papală în mod universal judecată ca stupidă, în timp ce cel de-al doilea scrisese lucruri în care nu credea nici el, numai să placă papei.
Paul al IV-lea l-a reabilitat pe Commendone în timp ce pe Dolfin nu dorea să-l schimbe deoarece părea că se mișcă bine în capitala austriacă.
În 1561 cei doi s-au întâlnit la Viena pentru a prezenta bula de convocare a Conciliului Tridentin, Dolfin care își spunea „servitor pasionat” al lui Ferdinand I, îi inspira imperatorului să nu se opună redeschiderii Conciliului Tridentin.
Foarte rapid favorizații papei s-au mutat de la Dolfin la Commendone. Primul a fost intrigant interesat venal în a-și pune serviciile sale în slujba oricăruia pentru bani. Avea câștigul ușor și un apetit robust. Pentru a face bani a încercat să-l informeze pe Casino de Medici fără știrea papei și de-a dreptul ținându-și piciorul pe două scări făcând în același timp pe nunțiu și consilierul împăratului chiar dacă într-un anumit sens mai înainte îl sfătuise pe Ferdinand asupra, a ceea ce trebuie să scrie și pe papă, ce ar fi fost mai convenabil să răspundă. Poziția sa era mereu pentru compromis: a spus că a venit la Viena pentru a-l convinge pe împărat să nu stea contra papei „nu să mute lumea”. Era deci un maestru în joc dublu. Este descoperită de Republica Venețiană că agenții săi au descoperit că dădea informațiile strânse la Veneția la Constantinopol, la curtea habsburgică. Veneția care avea un serviciu secret foarte eficient și era neînduplecat cu spionii l-a lovit pe Dolfin cu exilul pe viață. A fost jenant pentru el să se justifice în fața lui Boromeu.
Commendone avea în schimb o altă direcție. Știa să distingă diferitele planuri de oportunitate. La Augusta (1566) s-a sfătuit cu Canisiu alegând o poziție mai posibilistă de cea intransigentă sfătuită de Roma. În fața situației Germaniei scrisese că cel mai bun remediu era de a fonda Compagna di Gesù.
Cei doi au fost făcuți cardinali în același timp, Dolfin însă este introdus de Pius al IV-lea fără voia lui afirmând că, ia fost smuls, în timp ce Commendone a fost cel pe care l-a vrut Boromeu să fie între cei purtători de purpură. Dolfin a meritat dojana lui Pius al IV-lea care s-a aruncat cu putere în mod general contra nunților dar indiciul personal era vizibil, adică contra acelor nunți care făceau mai mult interesele împăratului sau al principelui pe lângă care au fost trimiși; iar interesele Sfântului Scaun erau neglijate, iar de către Pius al V-lea a fost privat de vocea activă și pasivă.
Commendone era ascultător dar nu servil, Dolfin servil dar în substanță neascultător. Unul a servit Biserica, iar celălalt s-a servit de Biserică. Când au murit unul a fost însoțit iar celălalt evitat. Chiar dacă unul a murit bogat iar celălalt în condiții modeste.
2.4.2. Vizitele ad limina Apostolorum
Vizita episcopilor la Roma căzuse în uitare. Sixt al V-lea restaurează această vizită a episcopilor la Roma cu bula Romanix Pontifex din 20 decembrie 1585. El a amenințat cu pedepse foarte severe cum ar fi suspendarea de la administrarea spirituală și temporală a diecezelor și a fixat calendarul împărțind episcopii în diferite clase cu obligația de a vizita Roma cu o frecvență care depindea de distanța la care aceștia se aflau de Roma. Scopul vizitei era venerarea mormintelor apostolilor, întâlnirea cu papa și cu Curia și prezentarea unui raport cu privire la dieceza fiecăruia. Congregația competentă era cea a Conciliului. Pentru diecezele din teritoriile de misiune era competentă cea a Congregației De Propaganda Fide. Episcopii au trebuit să asculte cu umilință indicațiile romane și să le pună în practică.
Relațiile puteau fi scrise sa orale chiar dacă practica a impus o relație scrisă. Această relație trebuia să privească starea materială și formală a diecezei.
Primul domeniu cuprindea informații asupra bisericilor ( catedrale, colegii, parohiale), asupra otariilor, apoi erau informații despre mănăstiri, spitale, confraternități, dând indicații amănunțite asupra fiecăruia în parte.
Starea formală avea ca obiectiv grija pastorală: arhiepiscopii trebuiau să semnaleze îndeplinirea datoriei de a convoca conciliul provincial, în timp ce episcopii trebuiau să precizeze celebrarea sinodului diecezan. Mai mult trebuia să se menționeze îndeplinirea obligației de vizită, rezidență, prezența ereziilor. Era necesară apoi o referire asupra obiceiurilor și a disciplinei poporului.
Capitolul III
REFORMA TRIDENTINĂ LA NIVEL PASTORAL
3.1. Reforma tridentină a episcopatului
La jumătatea anilor 1500 catolicii erau majoritari peste tot și mai tot timpul trebuiau să cedeze pozițiilor. În anii 1520-1550 mulți catolici în Germania, iar între anii 1550-1590 în Franța mulți catolici erau atrași de reforma protestantă. Într-o fază succesivă mișcarea s-a întors în sens invers. Întrebarea pe care ne-o punem este: ce a provocat această schimbare de direcție?
Pentru a răspunde putem apela la strategia militară. Nu tot timpul înving armatele cele mai numeroase. La Rocroi au învins francezii care erau puțin mai numeroși. Astfel se poate spune că ceea ce duce la victorie nu sunt numerozitatea armelor ci ideea și ingeniozitatea celor care le folosesc.
Înainte de Trento cei mai eficace propagatori ai reformei au fost predicatorii care proveneau din familiile religioase. După Conciliul Tridentin în fruntea mișcării de reînnoire au fost tocmai religioșii. Meritul reînnoirii nu a fost convertirea noilor arme dar mai buna folosirea a armelor existente deja.
Dacă luăm în considerație episcopii trebuie să admitem că înainte de Conciliu un episcop nu însemna prea mult atât era de invizibil. Dacă episcopul era corupt sau bun simpatizant pentru doctrina lui Luther sau ar fi fost devotat Bisericii Catolice avea puțină importanță. Problema adevărată trebuie pusă în constrângându-i la rezidență i-a făcut să trebuiască să acționeze. Pentru succesul pastoral nu trebuie următorii termeni: dacă era un pastor al sufletelor sau nu? Înainte de Trento, cu excepțiile de rigoare care în cazul Spaniei sunt regulă, trebuie să afirmăm că nu erau.
Conciliul din Trento și papalitatea inventată o nouă armă dar această armă adică chiar episcopatul este folosită într-un mod nou și propriu. Astfel se ajunge ca să nu câștige bătălia arma, ci ideea. Într-adevăr a fost și ajutorul statelor.
3.1.1. Episcopatul după Conciliul Tridentin
Alberigo a judecat modest și exclusiv reglementare decretele tridentine de la care nu s-ar mai vedea nimic din literatura asupra ideii de episcop.
Pentru o evaluare constantă este bine să se amintească că nu erau mature doctrina asupra raportului papă- episcop asupra valorii sacramentale a consacrării episcopale și doctrina asupra spiritualității episcopului. Erau probleme mai urgente adică protestantismul și reforma motiv pentru care s-a preferat să se opteze pentru o reformă mai realistă. Nu renta a se demite și a se contrapune în momentul în care asaltul extern cerea o concentrare a forțelor. Se poate spune însă că alegerea făcută de Conciliu a fost în orice caz eficace și oportună. Cu toate că obstacolele puse de state de capitole, de religioși și de maicile care au fost obligate la clauzură, episcopatul și-a redobândit prestigiul.
Mari personalități ca Bartolomeu de Martyribus, Sfântul Carol Boromeu, Paleotti, Burali, Bollani au fost promotorii unui episcopat reînnoit, reînnoire condusă de două mari și fundamentale principii.
Primul principiu după care s-a ghidat reforme episcopatului a fost cel al pastoralității: salus animarum suprema lex esto principiu care pe tărâm pastoral există și astăzi în doctrina Bisericii. Iar al doilea principiu este cel al sacralității „homines per sacra reformarii non sacra per homines”.
Este foarte adevărat că în jurul episcopatului s-a dezvoltat o luptă destul de aprigă pentru a controla numirile. Roma pretindea să actualizeze o reformă eficace, iar suveranii pretindeau aceste numiri pentru a raționaliza și moderniza statele lor.
3.1.2. Controlarea numirilor episcopale
În numirile episcopilor, principalii interlocutori erau trei: Sfântul Scaun, suveranii și populația.
Populația de altfel nu conta mai nimic în numirea episcopilor. Poporul lui Dumnezeu nu avea nici un drept și nici o putere în această privință și în general erau familii puternice și cu puternică trecere la curtea suveranilor sau chiar la Roma recomandau sau căutau către un candidat la numire.
Sfântul Scaun și suveranii aveau interese diferite în ceea ce privea numirea unuia sau a altuia dintre cei propuși. Astfel, Sfântul Scaun căuta un episcop care să facă în așa fel încât reformele Conciliului Tridentin să fie aplicate cât mai bine și cât mai repede, iar suveranii statelor căutau un episcop care să urmărească interesul statului. În ceea ce privește controlul numirilor făcea parte din acel proces de modernizare a statului care dorea să aibă un deplin control asupra supușilor.
3.1.3. Biserica Franceză
Datorită studiului făcut de Joseph Bergin cunoaștem foarte bine episcopatul Francez, pe care doresc să-l analizăm pe scurt în continuare.
În acest timp Franța avea 113 dieceze. Alegerea cardinalului era în mâinile regelui, care trebuia să aleagă o persoană cu gradele academice adică licențiat în teologie și doctor sau licențiat în drept având cel puțin 27 de ani, având deja ordinele sacre sau cel puțin cu posibilitatea de a le primi.
Erau însă și dieceze pentru care era în vigoare un fel de proprietate. Astfel, regina Margot obține de la Carol al IX-lea diecezele Agen, Condom și Rieux. Apoi adesea regii mai ales Francisc I și Henric al II-lea acordau dieceze unei persoane pentru a compensa pentru serviciile făcute în favoare regatului. În acest mod o dieceză devenea proprietatea unei persoane în vederea beneficiilor de care acesta se bucura din posedarea acestor dieceze.
O caracteristică tipic franceză este numărul foarte redus al religioșilor promovați pentru oficiul de episcop. Din 351 de promovări numai 43 au fost religioși, din care 12 benedictini, 7 franciscani, 5 dominicani etc.
Spre sfârșitul secolului al XVI-lea Franța număra 14 arhidieceze și 105 dieceze, numere care mergeau într-o continuă creștere. La încheierea secolului erau 18 arhidieceze dintre care din 1626 și arhidieceza de Paris, iar diecezele au crescut la numărul de 133. Coexistau în același timp dieceze cu numai 23 de parohii cum ar fi dieceza de Grasse și dieceze de 1380 de parohii ca cea de Rouen. Dieceză cu 17.000 de lire venit ca cea de Toulouse și dieceze cu 300.000 de lire venit cum era dieceza de Strausburg.
Fazele de numire a episcopilor erau reglementate de concordatul de la Bologna. Pentru diecezele și abațiile mai importante regele în timp de șase luni de sediu vacant trebuia să prezinte papei un candidat. Dacă papa refuza bula de numire în timp de trei luni suveranul trebuia să aleagă un alt candidat. Dacă și acesta era judecat nedemn atunci numirea îi revenea Sfântului Scaun. Pentru alegerea candidaților în timpul regenței Anei de Austria era consultat „Consiliul de Cunoaștere” care la început era compus din Mozarino, Vincențu de Paoli și de episcopii de Beauvais și Liseux. Luigi al XIV-lea îi cerea părerea în fiecare vineri confesorului său, arhiepiscopul de Paris. Criteriile de alegere erau diferite. Era acordată o absolută precedență nobililor deoarece erau considerați mai bine pregătiți pentru a putea susține cu onoare rolul de episcop. „Nobilimea virtuoasă are mereu o particulară dorință de onoare și glorie, dorință care produce aceleași efecte de zel izvorâte din iubirea acestora față de Dumnezeu ”. Mai mult, s-a ajuns la o adevărată genealogie episcopală. Avem astfel familia Gondi la Paris, familiile Rochefoucault, Poaitier Fouquiet. Toate aceste familii urmează pe scaunul episcopal al Parisului.
O caracteristică a celor de la Ancien era faptul că regimul era constituit din adunarea clerului, organism electiv compus din jumătate episcopi și jumătate din reprezentanții clerului inferior. Început în anul 1561 după o perioadă de rodaj adunările aveau cadență periodică odată la zece ani adunările generale iar la cinci ani adunările ordinare. Argumentul principal al întâlnirilor era constituit de sprijinul financiar pe care trebuiau să-l acorde monarhiei incluzându-se aici și contractul decimei și darul gratuit. În mod progresiv adunările se ocupau și de problemele vieții Bisericii franceze. Au fost inflexibile în fața protestantismului, se ocupau de dreptul divin al regilor, de autoritatea episcopilor și a Papei de problemele de credință, mai ales în relațiile cu jansenismul și de raportul dintre episcopi și religioși.
3.1.4. Dificultățile reînnoirii
Renovatio in capite începuse deja. Actualizând decretele de la Conciliul Tridentin s-a putut pune pe picioare într-o manieră mai solidă guvernul Bisericii în mâinile papei și a Curiei Romane, Curiei care după acest Conciliu a fost într-un mod fericit reînnoită. Acum în ceea ce privește Curia numărul celor care trebuiau să se reînnoiască după spiritul Conciliului era destul de redus. Totuși opera de reînnoire devenea din ce în ce mai greu de realizat mai ales în momentul în care această problemă se punea in membris, a întregului episcopat și mai mult a numerosului cler inferior.
Cardinalii, nunții, papii sunt persoane singulare; căutarea devine asiduă când se tratează de colectivități numeroase ca cea a tuturor episcopilor catolici și de cea a numerosului cler inferior din întreaga Europă catolică pe durata unui secol întreg.
3.1.5. Eforturile unei adevărate reînnoiri
Nevoia generală de reformă tolera cu greu viața unor episcopi puțin instruiți și cu totul nedemni pentru poziția pe care o ocupau în Biserică. Renașterea atrăsese atenția asupra documentelor Bisericii antice. Se repetau textele sfântului Paul, a Sfântului Ioan Gură de Aur, și Sfântul Grigore cel Mare pentru ideile pe care ei le-au avut asupra episcopatului. A reieșit de aici o companie de reformă din ce în ce mai activă. Orice campanie are nevoie de un plan. Planul restabilirii episcopatului s-a prezentat sub aspecte diferite. Cel mai puternic și eficace tratat este celebrul „Stimulus pastorum animarum ”al arhiepiscopului de Braga (Portugalia) Bartolomeu de Martyribus. Mai sugestive sunt viețile păstorilor model care a exercitat cu siguranță un mare influx asupra episcopilor, iar predarea teologiei a pregătit o mulțime de preoți animați de zel apostolic.
Latura minunată a epocii de după Conciliu Tridentin constă în faptul că mișcarea începută de Ximenez, Gilberti, Giustiniani și Bartolomeu de Martyribus s-a extins în toate țările. Însă unul sau puțini pioneri nu pot ajunge la o adevărată restaurare generală. Este adevărat că exemplul lor bun a avut mai mult sau mai puțin succes, deoarece așa cum este natural noua lumină a restaurării îmbracă nuanțe diferite având în vedere și ambientul socio-cultural al statului.
În Germania rezultatele sunt foarte puțin evidente, în Franța dezordinile sociale întârzie expansiunea iar Italia și Spania sunt în avangardă. În această perioadă este bine să menționăm câteva nume care s-au evidențiat și și-au pus toată puterea lor atât cea științifico-culturală cât și întregul lor potențial uman în slujba aplicării reformelor aduse de Conciliul Tridentin. Putem menționa pe Sfântul Carol Boromeu a cărui aport adus reformei episcopale îl voi trata mai pe larg în următoarele pagini, apoi Sfântul Francisc de Salles, cardinalii Francisc de Rochefoucauld, și Armando Giovanni Richelieu, arhiepiscopul de Chieti Gian Pietro Caraffa etc. .
a) Aportul adus de Sfântul Carol Boromeu la reformarea episcopatului
Activitatea lui Carol Boromeu începută sub pontificatul unchiului său Pius al IV-lea nu va fi mai puțin eficace în timpul succesorilor acestuia, iar în ultimul deceniu al vieții sale a lucrat într-o manieră deosebit de considerabilă. Operozitatea sa a avut nobilul scop de a pune în act Conciliul Tridentin și de a face mai fecund spiritul care a animat decretele completându-le după noile și diferitele circumstanțe.
Opera legislativă a cardinalului Boromeu merită o considerație specială în încercările Bisericii de după Conciliul Tridentin de a repara gravele daune provocate de revoluția protestantă. Episcopii au vrut imediat să fie informați de deliberațiile sinoadele provinciale milaneze deoarece în aceste decrete se dezvoltau decretelor tridentine până în cele mai mici amănunte. Pe drept cuvânt Sfântul Carol Boromeu este numit maestrul episcopilor. În 1582 Carol Boromeu a publicat o culegere din dispozițiile sale cu titlul „Acte ale Bisericii din Milano” culegere care la Lion și Toledo a fost cerută într-un număr foarte mare de exemplare.
Aceste „Acte” au avut apoi diferite reeditări, îmbunătățite și îmbogățite de alte norme și scrisori pastorale ale Sfântului Carol. Ele conțin avertizări asupra sfințirii sărbătorilor, observarea vegherilor, indicații asupra indulgențelor, asupra administrării sacramentelor, despre veniturile și dotările bisericilor asupra tribunalului ecleziastic, a cancelariei episcopale și asupra vieții bisericești în toate manifestările sale.
Sfântul Carol Boromeu a înțeles imediat necesitatea reorganizării vieții parohiale și deci o urgentă asigurare pentru dieceză a unei noi generații de clerici experți. La Milano arhiepiscopul aduna anual o mare mulțime de preoți pentru a-i instrui și a-i ajuta să fie mai vigilenți în a fi reprezentanți ai săi, adică a capului diecezei în zonele îndepărtate de centrul diecezan. Pentru ca legile sinodale să nu rămână literă moartă Sfântul Carol s-a angajat într-o luptă juridică acerbă pentru a apăra propriile drepturi în fața reprezentanților puterii laice. A reușit mereu să învingă gravele opoziții iar pentru ca autoritatea sa să fie respectată a recurs la pedepse rigide împotriva celor care disprețuiau normele canonice. Această rigurozitate nu la îndepărtat de bunătatea paternă de maestru și păstor și nu ezita a-i corecta și îmbunătăți conduita clerului și a credincioșilor săi.
În operele pastorale vrea în mod special să organizeze așa numitele companii ale doctrinei creștine unde copii erau instruiți în adevărurile credinței și chiar îi învăța și primele elemente ale culturii umane. Astfel de companii în dieceza sa se puteau număra foarte multe iar la zece ani după moartea sa în 1595 elevii acestor colegii erau într-un număr de peste 20.000.
Gigantica corespondență păstrată în biblioteca Ambroziană din Milano ne demonstrează minunata activitate a acestui arhiepiscop care găsea forță în a realiza binele prin rugăciune și pocăință. În aplicarea decretelor Conciliului Tridentin el începe nu numai cu dieceza sa dar și cu toată Italia și orașe importante din Europa deoarece din toate părțile principii, cardinalii, episcopii și preoții apelau la el pentru a găsi răspuns și rezolvare pentru problemele lor. Arhiepiscopul Boromeu răspundea mereu scrisorilor primite. Această corespondență nu l-a împiedicat să se dedice predicării și administrării cât mai bune a episcopiei sale.
Sfântul Carol a dat multă importanță obligației de rezidență și dorește să-și dea toate energiile sale propriei dieceze. „Cardinalul de Milano în logisitatea naturii sale apare în fața contemporanilor săi ca unul care renunțând la lume deschide o influență nelimitată lumii”.
3. 2. REFORMA ORDINELOR RELIGIOASE
3.2.1. Religioșii ca resursă și problemă pentru Biserică
Asupra faptului că religioșii au constituit o problemă pentru Biserică, izvoarele documentare sunt în concordanță. Găsim critici destul de aspre. Apar în acest mod criticile populare care erau în mare majoritate centrate asupra luxuriei, a avidității, litigiozității și alte cusururi prin care religioșii scandalizau mediul social în care trăiau. Multe din aceste cusururi, din aceste critici se găsesc în literatura de divertisment ale timpului. Putem aminti aici Decameronul lui Boccaccio, sau din pictură operele lui Bosch. În fond această critică nu este dictată de o rea voință dar le pun în fața religioșilor lipsurile din comportamentul lor, lipsuri care derivau din neobservarea cu fidelitate a regulilor ordinelor din care făceau parte.
În această perioadă găsim criticile umaniste, critici care în operele lui Erasmus sunt foarte bine evidențiate. El contrapunea viața monastică cu toate observațiile sale cu cea a simplei vieți creștine. Această critică este mult mai gravă deoarece lovește fundamentele stării de perfecțiune creștină.
Criticile anticlericale și cele de revoluție socială provenite din interiorul nobilimii aveau ca scop acapararea bunurilor religioșilor. Cum multe mănăstiri erau date în arendă nu este de mirare faptul că patronii acestor mănăstiri profitau destul de des pentru scopuri personale sau pentru a-și realiza propriile afaceri.
Nu putem scăpa din vedere criticile făcute religioșilor de către protestanți. Luther în afara faptului că a criticat abuzurile făcute de monastici a abordat problema vieții monastice din punct de vedere teologic. Dacă deja unele critici apăruseră în comentariul asupra Psalmilor (ascultarea nu este supunere față de superiori, ci voința lui Dumnezeu, voturile fac din persoana umană un slujitor din iubire atât timp cât el rămâne liber). În anul 1521 în opera sa, De rotis monasticis a criticat instituția religioasă ca atare. În această operă el susține că voturile sunt împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, sunt împotriva credinței, împotriva libertății creștine și a poruncilor lui Dumnezeu și împotriva rațiunii. După părerea lui Luther voturile monahale sunt necunoscute în Biblie și în Biserica primară. Unicul vot admisibil este cel al botezului. Sfinții ca Sf. Anton, Sf. Francisc, Sf. Bernard s-au sfințit nu din cauza voturilor făcute, dar pentru credința pe care au avut-o în Dumnezeu. Referitor la fondarea monahismului Luther scria: „Anton, adevăratul tată al monahismului […] îi ignora din toate puterile această rasă de călugăr pe care noi o cunoaștem, dar a trăit în mod liber în deșert. A trăit în mod liber celibatul după imaginea Evangheliei”. Vorbiond de Sf. Francisc a scris: „Acest om demn de admirat și de o mare putere spirituală spune pe drept cuvânt că evanghelia lui Isus Cristos este regula sa”.
Luther a refuzat doctrina sfaturilor evanghelice care reduse la trei voturi ar fi fost obligatorii pentru toți oamenii și în același timp refuză doctrina stării de perfecțiune a omului care ar contravenii cu sacramentul botezului. Totuși dacă monahismul este încadrat în cadrul vieții creștine și nu pretinde a fi o stare de perfecțiune dar vrea să fie numai o vocație și o formă de slujire atunci Luther admitea acest fel de monahism.
Trecând peste critici nu trebuie să uităm faptul că viața religioasă era o resursă în interiorul Bisericii.
3.2.2. Tentative de reformare a vieții religioase
Două au fost matrițele sau principiile care au dus la o adevărată reînnoire a vieții religioase. Primul principiu izvorăște din inițiativa proprie și spontană a membrilor comunităților lor religioase și pe de altă parte cu intervenția persoanelor aparținând unor ordine monastice.
Unele ordine au căutat să înceapă cu propria inițiativă reformarea mai bine zis reînnoirea vieții lor religioase în interiorul comunității din care făceau parte.
Voi lua în considerație pe scurt prezentarea unui tablou care să ne ajute la înțelegerea situației vieți religioase a acestei perioade. Vom vedea astfel pe scurt cum se prezentau la aceea vreme ordinul augustinian, carmelitan și ordinul Fraților Minori evidențiind mai apoi rolul pe care l-a avut noul ordin, cel al Iezuiților.
Augustinienii. În mod contrar gândirii unor istorici care au studiat această perioadă, de la 1539 până la Revoluția franceză, aceasta este perioada de mare splendoare a ordinului. Înaintea acestei perioade se formează foarte multe congregații de observanță. Girolamo Seripando (1539-1551) după ce a preluat conducerea ordinului a favorizat foarte mult introducerea reformelor în ordin. Ordinul și-a extins numărul de provincii de la 37 câte erau în1539 la 40 de provincii din care 16 erau observante și 24 de clauzură cu circa 1000 de mânăstiri și cu un toal de 16.000 de frați în 1575. în 1593 s-au format în regatul de Napoli Augustinienii desculți, numărând circa 2000 de frați la sfîrșitul anilor '600.
Carmelitanii. Ordinul carmelitan cunoscse deja mișcări de observanță. Cu generalul Nicolò Audet (1523-1562) prietea cu Seripando general al augustinienilor, a încercat să reînnoiască viața comună, clauzura, sărăcia, îngrijirea bolnavilor, formarea candidaților și mai ales rugăciunea.
Frații Minori. Pentru franciscani este fundamentală data de 1517 când odată cu capitolul general ordinul s-a divizat în două. Cu această ocazie a avut loc inversarea rolurilor dintre conventuali și observanți. Astfel observanții au căpătat titlul de Frați Minori împreună cu sigiliul ordinului. În anul 1558 Ordinul franciscan număra circa 35.000 de frați în timp ce în 1680 aceștia erau în număr de 60.000 din care doar jumătate erau observanți.
Conventualii de partea lor au suferit mult în primele perioade ale despărțirii ordinului datorită și intervenției unor suverani ca Francisc I al Franței și Filip II al Spaniei care nu-i aveau pe conventuali la inimă. Se poate aminti aici faptul cum conventualii au fost practic alungați din conventul de la Toulouse.
3.2.3. Reforma externă a religioșilor
Concilliul Tridentin nu a pornit cu o concepție teologică a vieții consacrate, dar s-a ghidat după preocupările acesteia dintr-un punct de vedere juridic. A fixat durata noviciatului la o perioadă de u an de zile, depunerea profesiunii la vârsta de 16 ani, a ordonat mânăstirilor capitolul și vizita canonică.
Papii acestei perioade au intervenit destul de mult și destul de frecvent pentru aplicarea reformelor în ceea ce privește viața consacrată. Cu Papa Paul al V-lea a ajuns pe fotoliul pontifical un religios. Acesta fiind benedictin și-a păstrat haina albă a ordinului, haină pe care și în ziua de astăzi papii o poartă. Acesta a prescris voturile solemne pentru ordinele care aveau viață comună, și purtarea hainei ordinului propriu. A accentuat și extins legislația conciliului pentru maici (1566), impunând clauzura și pentru maicile de discendență regală (1570). A interzis intrarea femeilor în conventele masculine.
Și papa Sixt al V-lea, cu o puternică experiență de viață religioasă, a acționat cu rigurozitate împotriva mânăstirilor care nu acceptaseră reforma tridentină. A fondat Sfânta Congregație a regularilor (1586, 1588).
Clement al VIII-lea s-a angajat în a face vizite personale, fără a se anunța în ptealabil în unele mânăstiri și convente. În 1599 a dat ordinul de a se zidi toate geamurile care dădeau spre strada publică.
Pe lângă puterea conciliară și cea a papalității la introducerea reformelor in mânăstirile și conventele persoanelor consacrate, a ajutat și puterea civilă. Ferdinand I spre exemplu a pretins dreptul de a vizita mânăstirile și conventele afirmând că abolirea abuzurilor ar face parte din prerogativele sale de suveran.
3.2.4. Activitatea religioșilor
Nu este ușor a se defini în doar câteva cuvinte activitatea religioșilor de după Conciliul Tridentin. Începând cu cei doi papi care veneau dintr-un mediu de viață religioasă (Paul al V-lea și Sixt al V-lea) unul benedictin, iar celălalt franciscan, papi cărora li s-au alăturat atât cardinali, episcopi și predicatori care s-au ridicat din același mediu de viață. Multor religioși li s-au încredințat diferite sarcini diplomatice și politice deosebit de importante și delicate. Controlul pastoral pe care aceștia îl aveau asupra credincioșilor era mult mai superioară ca cea a clerului diecezan, mai ales la sate unde numai conventele erau în măsură să asigure o îngrijire pastorală eficientă.
O importanță deosebită pe care o au religioșii acestei perioade este aceea că având multe mânăstiri, convente, grădini, case care în arhitectura lor conțin foarte multe coloane, păstrează pentru posterioritate o imensă colecție de opere de artă.
În jurul religioșilor înfloreau așa numitele confraternități și multe exerciții de pietate populară. Avem în această perioadă nașterea rugăciunii Rozariului, care a devenit populară după victoria avută de creștini în lupta de la Lepanto împotriva turcilor în anul 1571, devoțiunea către Sfânta Fecioară Maria de la Loretto…etc.
3.2.5 Ordinul iezuit
Ordinul cel mai inovator, cel mai activ în toate sferele de activitate ale Reformei Catolice este cel fondat de Ignațiu de Loyola (1491-1556). Alături de carisma fondatorului, ordinul este marcat de experiența și idealul omului renascentist al Spaniei regilor catolici și a lui Carol al V-lea; primește orientarea intelectuală a Parisului anilor 1520 și1530, ani plini de tensiuni și întrebări de natură pur religioasă, cât și intelectuală. Apoi, în cadrul Romei papale a lui Paul al III-lea și Iuliu al III-lea, deja de la înființare, Societatea lui Isus (SJ) își asumă din plin orientarea de reformă internă și externă propusă și promovată de Conciliul din Trento.
Ignațiu de Loyola este un tânăr gentilom plin de ideal cavaleresc, dotat cu o psihologie tipic bască, profundă și constantă. Acest ideal se mută în viața religioasă și ia ca model al cavalerului pe sfinții consacrați total slujirii lui Cristos, slujire ce se realizează prin cucerirea sufletelor și realizarea Împărăției lui Cristos Domnul.
Rezultatele primelor sale tentative apostolice la Manresa, Ierusalim și Barcelona îl conving că trebuie să se pregătească intelectual. Studiază la Alcalà (1526-1527), apoi la Paris (1528-1535). Aici, unii colegi de studiu sunt cuceriți de idealul său apostolic. Împreună cu dânșii, la 15 august 1534 depune primele voturi în biserica de pe Montmartre: sărăcia, curăția și apostolatul sub conducerea directă a vicarului lui Cristos. Acest din urmă vot înseamnă practic angajarea în planul de reformă al Bisericii, ca și în activitatea misionară atât pe continent cât și în noile teritorii de peste ocean.
Deciși să fondeze un ordin, Ignațiu, împreună cu colegii săi, redactează Formula Instituti, carta fundamentală aprobată de Paul al III-lea prin bula Regimini militantis (1540) și de Iuliu al III-lea (1550).
Scopul ordinului era articulat astfel:
-apărarea și răspândirea credinței;
-angajarea pentru progresul spiritual al credincioșilor prin folosirea tuturor formelor de propunere a Cuvântului lui Dumnezeu (predică, exerciți spirituale, predarea catehismului, învățământ, administrarea sacramentelor, asistența spirituală și materială în spitale, închisori, etc.;)
-operele caritative
Întreaga muncă apostolică este adusă lui Cristos și Bisericii, sub conducerea Pontifului Roman, Vicarul lui Cristos pe pământ. Pentru realizarea unui atare scop, erau necesare anumite condiții:
-centralizarea Ordinului, deoarece acesta este în slujba directă a papei;
-mobilitatea tuturor membrilor, exclusă fiind orice piedică care putea proveni și din unele structuri religioase deja codificate (de exemplu, corul canonic);
-capacitatea de adaptare la situații diverse, locuri, culturi diferite, contrastante chiar.
Din aceste exigențe derivă noutatea structurală a ordinului și formarea membrilor săi, forța și succesul obținut deja de la primi pași.
Voi prezenta pe scurt structura viața internă a ordinului: persoanele cu voturi solemne depun cele trei voturi obișnuite și al patrulea, de ascultare față de papa, fundamental pentru ordin; coadiutorii spirituali, preoți acceptați în ordin pentru a-i ajuta pe primii în ministerul spiritual; aceștia depun doar voturile simple; coadiutorii temporali, Frați, folosiți pentru activitățile domestice și tehnice, cu voturi simple. O particularitate o găsim în votul de sărăcie: casele celor cu profesiunea solemnă nu aveau venituri fixe, trebuind să trăiască din pomană. La fel serviciile lor (în special în domeniul învățământului) erau gratuite. Aceasta până la suprimarea ordinului în 1773. După reînființare (1814), învățământul nu a mai fost gratuit; aceasta din cauza lipsei de fonduri.
Congregația Generală îl alege pe viață pe Prepozitul General și pe asistenți. Tot ea emană legi valabile pentru întreg ordinul, însă conducerea este în mâinile Generalului, care-i numește pe provinciali și superiori caselor majore și tot el dă nulla-osta pentru numirile făcute de provincialii superiorilor caselor mai mici.
După moartea fondatorului, papa Paul al IV-lea stabilește ca toți iezuiți să recite în cor Oficiul divin în cor, însă la moartea papei dispoziția a fost revocată. Ea fiind reactualizată de papa Pius al V-lea, și abrogată apoi definitiv la moartea papei.
Este recunoscut meritul iezuiților în evanghelizarea teritoriilor nou descoperite (America, India, Japonia și China). Datorită metodei adaptării a cultura locală, activitatea lor în China a avut un mare succes. Mulții prelații de la Curia Romană și diferiți papi au condamnat tocmai metoda adaptării la cultura și civilizația locală, metodă care se dovedise atât de eficientă.
La început, programul de învățământ (învățământ mai ales de grad mediu) și educativ din școlile și colegiile lor era orientat mai ales spre formarea viitorilor iezuiți, această formă sa deschis mai târziu și către alte persoane care nu doreau să îmbrățișeze această formă de viața. Iezuiți vor deveni astfel un ordin didactico-pedagogic, cel mai important al timpului. Pe lângă limbile clasice se studia cu plăcere matematica și filosofia, iar pentru disciplinele pozitive (de exemplu pentru istorie și geografie) se acorda foarte puțin spațiu, iar limba națională era aproape trecută cu vederea.
Colegiile iezuiților au contribuit mult la progresul intelectual și spiritual al Bisericii și al Europei. Fideli Sfântului Toma de Aquino, iezuiții vor contribui la înnoirea scolasticii.
În contra reformă, SJ se angajează cu toate forțele în apostolat cu metodele convingerii, ale dialogului cu protestanți, ale discuțiilor, predicilor și scrierilor teologice controversiste, toate acestea având un exponent de frunte în Sfântul Robert Bellarmino (1542-1621),cardinal și doctor al Bisericii.
3.3. Formarea clerului
Un rol deosebit de importat pe care îl are Conciliul din Trento este cel de a fi dat o mare importanță formării clerului.
Conciliul prescria fiecărei Biserici catedrale s-au de grad superior de a pentru viața eccleziastică un oarecare număr de băieți care au împlinit cel puțin vârsta de doisprezece ani, născuți din părinți legitimi, preferabil la cei săraci. În practic însă instituția seminariilor va fi divizată în seminarii minore și majore.
Printre primele seminarii organizate pe pământ străin se găsesc acelea din teritoriile pe unde trecu protestantismul. Putem aminti aici Colegiul Germanic. Eroicele Biserici din Anglia și Irlanda au organizat pentru mult timp educarea tinerilor și în același timp au căutat numeroase vocații. Datorită ospitalității lui Filip al II-lea au fost organizate seminarii engleze la Dubai (1568, 1593), la Saint-Omer (1593), la Paris (1611).
Și Franța și Belgia trebuiau să pregătească preoți pentru a apăra credința lor. În Franța primul seminar de grad universitar se poate data în jurul anului 1585.
Pregătirea seminariștilor și a viitorilor clerici se poate datora aportului adus Bisericii de către Ignațiu de Loyola prin scrierea sa Exerciții spirituale, în care ajută pe cei care se formează pentru preoție la o puternică trăire spirituală și morală.
CONCLUZIE
Chiar dacă această lucrare nu este scrisă cu mâna unui înger ea dorește ca să scoată în evidență unele aspecte din reforma adusă Bisericii de către Conciliul Tridentin.
Deși am căutat să dezbat în această lucrare problemele unei scurte perioade de timp, (1564-1591), totuși această perioadă marchează profund viața Bisericii.
Structurată în trei capitole, lucrarea scoate în evidență faptul că acest Conciliu va marca Istoria Bisericii pentru mai bine de trei secole.
În primul capitol s-a încercat o clarificare a termenilor. Aceste concepte despre care se tratează în primul capitol, nu rareori sunt confuze deoarece acestea nu sunt citite la lumina perioadei în care sunt folosite.
Al doilea capitol dorește să reliefeze atât mari Papi care în spiritul Conciliului Tridentin doresc o reînnoire a Bisericii, cât și aportul adus de unele personalități pentru a duce la bun sfârșit aceste nobile scopuri pe care acest Conciliu le-a lansat.
Al treilea capitol arată cum toate documentele emanate de Conciliul Tridentin sunt aplicate pe tărâm pastoral. Astfel se poate observa citind acest capitol cum episcopatul este reînnoit, cum ordinele religioase încearcă să-și recapete identitatea proprie a fondatorului. O deosebită importanță al acestui Conciliu este cel de a fi înființat seminarii pentru formarea clerului, fapt care poate fii văzut tot în capitolul al treilea.
BIBLIOGRAFIE
Aa.Vv., Enciclopedia italiana, XXXIV, Instituto della enciclopedia italiana, Roma 1949.
Aa.Vv., Enciclopedia cattolica, XII, Città dell Vaticano, G.C. Sansoni, Firenze 1954.
Aa.Vv., Storia della Chiesa, VI, S.A.I.E., Torino 1968.
Alberigo G., Storia dei concili ecumenici, Queriniana, Brescia 1993.
Bihlmeyer K. – Tuecale H., Storia della Chiesa, III, Marcellina, Brescia 1990.
Bota I., Istoria Bisericii universale și a Bisericii românești, Viața Creștină, Cluj-Napoca 1998.
Cairns C., Creștinismul de-a lungul secolelor, Cartea creștină, Oradea 1997.
Chabod F., Carol V e il suo impero, Torino 1985.
Comby J., Să citim istoria Bisericii, II, Arhiepiscopia romano-catolică, București 2001.
Denzinger H., Enchiridion Symbolorum. Definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, EDB, Bologna 1995.
Dumea E., Istoria Bisericii, II, Institutul teologic romano-catolic, Iași 2000.
Franzen A. –bäumer r., Istoria papilor, EARC, București 1996.
Galuzzi A., Storia della Chiesa, VII, S. A. I. E., Roma 1977.
Hergenröther G., Storia universale della Chiesa, VI, Fiorentina, Firenye 1907.
Hertling L., Istoria Bisericii, Ars Longa 2001.
Jedin H., La conclusione del concilio di Trento, Roma 1964.
Jedin H., Chiesa della fede – Chiesa della storia, Morcelliana, Brescia 1972.Jedin H., Breve storia dei concili, Herder, Roma 1960.
Jedin H., Storia della Chiesa. Reforma e contra reforma, VI, Jaca Book, Milano 1975.
Jedin H., Storia del concilio di Trento, I, Marcellina, Brescia 1962.
Lortz J., Storia della chiesa, II, Paoline, Roma 1980.
Lutz H., Carol V e il Conciliu di Trento, in Il Concilio Trento come crocevia della politica europea, Bologna 1979.
Marcati A., Raccolta di conccordati su materie, ecclesiastiche tra la Santa Sede e le autorità civili, I, Vatican 1945.
Marcora C., Storia dei papi, III, Librarie italiane, Milano 1963.
Martina G., La chiesa nell' etá della riforma, Brescia 1986.
Max J., Storia ecclesiastica, I, Libreria fiorentina, Firenze 1914.
Mezzadri L., Ecclesia prolata, Ecclesia affilacta, Ecclesia renovata, Pontifica Università Gregoriana, Roma 1997-1998.
Palazzini P., Dizionario dei Concili, V, Città Nuova, Roma 1966.
Pallavicino P.S., Storia del Concilio di Trento, II, Torino 1962.
Pastor L., Storia dei papi, VII, M. Pisani, Roma 1950.
Penco G., Storia della Chiesa, I, Milano 1978.
Pidal M., La ideea imperiale de Carol V, Madrid 1941.
Prodi P., Riforma cattolica e contrariforma, i nuovi questioni di storia moderna, I, Milano 1970.
Saba A., Storia della Chiesa, III, Unione tipografico, Torino 1954.
Scarpati C. – Acerbi A. – Alberigo G., Il concilio di Trento, istanze di riforma e aspetti dottrinali, Milano 1997.
Sposato P., Note sull’attività pretridentina, tridentina e posttridentina, Roma 1957.
Tramontoni S., Storia della Chiesa moderna e contemporanea, Piemme, Casale Monferrato 1991.
Villoslad R.G., Martin Luter, II, Istituto Propagando Libreria, Milano 1987.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reforma Tridentina Si Noua Curie Romana (1564 1591) (ID: 167044)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.