Reforma Sistemului Natiunilor Unite In Contextul Globalizarii Si Crizei
1.Introducere
Despre lumea din a doua jumătate a secolului XX putem spune că se caracterizează printr-o multiplicare a a organizațiilor internaționale. Avem pe de-o parte, organizațiile – având sensul juridic al termenului- stabilite prin convenție și având o personalitate instituțională recunoscută iar pe de altă parte, avem structuri informale, nefondate pe un text juridic strict, care să asigure o concentrare între state.
Multitudinea organizațiilor internaționale din lumea contemporană creionează o dificultate în încercarea de a stabili o definiție generică. În sensul clasic al noțiunii, înțelegem printr-o organizație internațională o asociație de state, cu o structură funcțională și personalitate juridică de sine statătoare, constituit în urma unui tratat internațional la care toți membrii organizației au aderat.
În numeroase lucrări ce au drept subiect organizațiile internaționale contemporane gășim următoarea definiție: „o organizație internațională este o asociație de state, constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și cu organe comune, având o personalitate juridică distinctă de aceea a statelor membre. (Sir Gerald Fitzmaurice)”
În această abordare organizațiile internaționale reprezintă mediul instituționalizat în care coexistă statele, fiind văzute ca instrumente cu ajutorul cărora statele urmăresc să îndeplinească obiective comune ale politicii lor externe, organizațiile internaționale, având drept trăsături esențiale faptul că sunt alcătuite din state suverane, că au drept fundament un tratat internațional, precum și existența unor structuri distincte.
Articolul 2 al Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) definește organizațiile internaționale ca fiind ca fiind „organizațiile interguvernamentale”.
Organizațiile internaționale sunt rezultatul acordului de voință al statelor care le-au constituit, deci sunt calificate drept subiecte derivate ale dreptului internațional.
Alte definiții generale prezintă o organizație internațională drept o instituție formată din două sau mai multe state care are rolul de a menține aranjamentele create, pentru a promova activități periodice sau continue între membrii componenți, sau ca fiind o instituție care își propune să asigure cooperarea guvernelor sau agențiilor private în vederea obținerii unor obiective specifice, ce se pot întinde de la desființarea războiului până la promovarea tragerii cu arcul. Această din urmă definiție este și cea mai largă decât cele de până acum, întrucât ea cuprinde în interiorul ei nu doar organizațiile internaționale care au ca membri diferite state ale lumii, ci și acele organizații, cu caracter internațional , întemeiate între asociații non-guvernamentele.
2. Organizația Națiunilor Unite și Sistemul Națiunilor Unite
Sistemul Națiunilor Unite reprezintă totalitatea structurilor organizatorice și funcționale instituite conform Cartei Națiunilor Unite sau create pe baza acesteia. El se compune din Organizația Națiunilor Unite (ONU), organele și organismele sale proprii, cu caracter permanent, și din instituțiile (agențiile) specializate, autonome.
In sistemul Națiunilor Unite rolul primordial revine Organizației Națiunilor Unite (ONU), care este cel mai reprezentativ forum cu vocație de universalitate, fapt demonstrat atât de numărul membrilor (200 de state membre in 2002), cat și de aria de preocupări de interes general. ONU a fost creată la Conferința de la San Francisco, din iunie 1945, cand a fost semnată Carta organizației. Carta ONU a intrat in vigoare la 24 octombrie 1945, ceea ce a făcut ca ziua de 24 octombrie să devină “ziua ONU”. Carta ONU precizează in articolele 1 și 2 care sunt scopurile și principiile organizației mondiale.
Obiectivele Organizației Națiunilor Unite sunt următoarele: să susțină pacea și securitatea internațională; să creeze și dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele insele; să obțină cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar; să fie un centru de armonizare a eforturilor națiunilor pentru atingerea scopurilor comune.
Concepțiile pe care se bazează activitățile ONU sunt :
egalitatea suverană a statelor membre; indeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate prin Cartă;
rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea, securitatea internațională și justiția să nu fie puse in primejdie;
abținerea, în relațiile internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei;
ajutorul statelor membre pentru acțiunile intreprinse de ONU în conformitate cu prevederile Cartei și abținerea de a sprijini statul impotriva căreia ONU intreprinde o acțiune preventivă sau de constrangere; neamestecul ONU in chestiuni care aparțin competenței interne a unui stat.
La fel ca alte organizații internaționale, dobândirea calității de membru al ONU s-a realizat pe două căi: prin participarea la elaborarea actului constitutiv și prin aderare. Drept urmare, s-a ajuns la stabilirea a două categorii de membri: membrii originari și membrii admiși.
Gruparea membrilor originari – in număr de 51 – include statele care au fost invitate și au participat la Conferința de la San Francisco, în cadrul căreia s-a redactat Carta ONU, ori care au semnat, mai inainte, in 1942, Declarația Națiunilor Unite. Toate cele 51 de state declarate ca membri fondatori au ratificat Carta ONU inainte de sfarșitul anului 1945.
De regulă, membrii unei organizații internaționale sunt statele, ca entități suverane și independente. Prin excepție de la această regulă, Națiunile Unite au inclus pe lista membrilor originari India și Filipine, deși transferul de suveranitate de la puterile coloniale către aceste entități a avut loc, in ambele cazuri, mai tarziu.
După 14 decembrie 1955, aderarea de noi membri in ONU a evoluat către un anumit automatism, calitatea de membru obținandu-se după depunerea cererii de aderare, în general, la un interval de timp foarte scurt. Cea mai importantă perioadă, din punct de vedere al creșterii numărului membrilor ONU, deci al universalizării sale, o reprezintă decanda anilor 1960-1970, in timpul căreia, ca urmare a decolonizării, s-au alăturat acestei organizații un număr de 42 de state.
Instituțiile specializate ale ONU sunt următoarele:
Fondul Monetar Internațional (FMI), creat in 1944, cu sediul la Washington;
“Grupul Băncii Mondiale” din care fac parte: Banca Internațională pentru Reconstrucția și Dezvoltare (BIRD), fondată in 1944, cu sediul la Washington,
Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID),
Corporația Financiară Internațională (CFI),
Agenția Multilaterală pentru Garantarea Investițiilor (MIGA) și Centrul Internațional de Soluționare a Disputelor Internaționale (CISDI);
Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), inființată in 1945, cu sediul la Roma;
Organizația Internațională a Muncii (OIM), reorganizată in 1946, cu sediul la Geneva;
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), creată in 1946, cu sediul la Paris; Uniunea Poștală Universală (UPU), creată in 1874, primește statutul de instituție specializată a ONU in 1947, cu sediul la Geneva;
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT), inființată in 1865, a primit statutul de instituție specializată a ONU in 1947, cu sediul la Geneva; Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI), inființată in 1947, cu sediul la Montreal;
Organizația Meteorologică Mondială (OMM), constituită in 1947, cu sediul la Geneva; Organizația Mondială a Sănătății (OMS), fondată in 1946 și devenită instituție specializată in 1947, cu sediul la Geneva;
Agenția Internațională pentru Energia Atomică (AIEA), inființată in 1957, cu sediul la Viena, Organizația Maritimă Internațională (OMI), care funcționează din 1959, cu sediul la Londra;
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI), creată in 1967, cu sediul la Geneva;
Organizația Mondială de Turism (OMT), creată in 1970, cu sediul la Geneva; Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă (FIDA), creat in 1976, cu sediul la Roma;
Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), transformată in 1975 din organ al Adunării Generale a ONU in instituție specializată cu sediul la Viena. De la intrarea sa in funcțiune, 1 ianuarie 1995, Organizația Mondială a Comerțului (OMC), cu sediul la Geneva, a negociat cu ONU obținerea statutului de instituție specializată a ONU.
2.1.Scopurile Organizatiei Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite este o organizație cu vocație universală, al cărei scop îl constituie menținerea păcii și securității internaționale.
ONU, a fost fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, cuprinde 192 de state și este considerată cea mai importantă organizație din lume având misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și respectarea dreptului internațional. Sediul central al organizației este situat în New York si alte două sedii majore se află la Geneva si la Viena.
Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanții celor 51 de țări. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii si de o majoritate a celorlalți semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an.
Desi dorința României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea țării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis, prin rezoluția nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.
Carta prezintă drepturile și obligațiile statelor membre și stabileste organele principale si procedurile ONU.
Obiectivele ONU:
Conform Cartei principalele obiective ale ONU, sunt următoarele :
· să mențină pacea si securitatea internațională;
· să dezvolte relațiile prietenești între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalității în drepturi a popoarelor si dreptului lor la autodeterminare;
· să realizeze cooperarea internațională în soluționarea problemelor internaționale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar si în promovarea respectării drepturilor
omului si libertăților fundamentale;
· să fie un centru pentru armonizarea eforturilor națiunilor în realizarea acestor scopuri
comune.
Principiile de acțiune ale ONU
În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU si membrii săi trebuie să acționeze în conformitate cu următoarele principii:
· egalitatea suverană a tuturor statelor membre;
· îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate conform Cartei;
· soluționarea diferendele internaționale prin mijloace pașnice;
· abținerea de a recurge la amenințarea cu forța sau folosirea ei împotriva integrității
teritoriale ori independenței politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu
scopurile ONU;
· statele membre trebuie să acorde Organizației asistență în orice acțiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU si să se abțină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere;
· nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizația să intervină în chestiuni care aparțin esențial competenței interne a fiecărui stat.
2.2.Structura organizatorica a ONU
Structura ONU
Sistemul ONU este format din șase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul, precum și agenții specializate, programe și fonduri de dezvoltare.
1. Adunarea Generală este organul principal deliberativ al ONU cu cele mai importante
atribuții, fiind reglementată de Cartă în capitolul IV.
Atribuții ale Adunării Generale a ONU:
face recomandări în orice chestiune care intră în cadrul Cartei sau care se referă la puterile si funcțiile vreunuia din organele prevăzute în Cartă;
inițiază studii și face recomandări pentru promovarea cooperării politice internaționale,
dezvoltarea și codificarea dreptului internațional, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și colaborarea internațională în domeniile economic, social, cultural, educațional și al sănătății;
face recomandări pentru menținerea păcii în orice situație care ar fi de natură să pericliteze relațiile dintre state; cere și analizează rapoartele Consiliului de Securitate și celorlalte organe ale ONU;
adoptă bugetul Națiunilor Unite și contribuția anuală a statelor membre; membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate, membrii Consiliului Economic și Social si acei membrii ai Consiliului de Tutelă eligibili;
alege împreună cu Consiliul de Securitate judecătorii Curții Internaționale de Justiție;
la recomandarea Consiliului de Securitate numește Secretarul general.
Adunarea generală ONU are următoarele comitete:
Comitetul pentru Dezarmare și Securitate Internațională
Comitetul pentru Probleme Economice și Financiare
Comitetul Social, Umanitar si Cultural
Comitetul Politic Special și de Tutelă
Comitetul pentru Probleme Administrative și de Buget
Comitetul Juridic
Comitetul General, compus din Presedinte, cei 21 de Vicepresedinți ai Adunării si liderii celor sase comitete procedurale, la care se mai adaugă si Comisia pentru depline puteri.
Procedura de vot în Adunarea Generală se realizează pe de o parte, pentru problemele importante cu votul a 2/3 din membrii votanți si prezenți (art.18 pct.3 din Cartă), iar pe de altă parte pentru alte domenii cu majoritatea simplă. Din punct de vedere juridic aceste hotărâri sunt simple recomandări.
2. Consiliul de Securitate este un organ principal, deliberativ restrâns al ONU căruia Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menținerea păcii și securității internaționale, prima sa întrunire având loc la 16 ianuarie 1946. Consiliul a fost creat pentru a promova pacea și securitatea internațională. Consiliul de Securitate se compune din 15 membri dintre care 5 sunt membri permanenți – China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit si Statele Unite ale Americii și 10 sunt membri nepermanenți aleși de Adunarea Generală, pentru mandate de 2 ani, astfel: 5 locuri pentru statele din Africa și Asia, 2 pentru America Latină, 1 pentru Europa de Est și 2 pentru Europa de Vest și celelalte. Asadar, menținerea păcii trebuie asigurată de înțelegerea și concertarea între cei cinci membri permanenți, în special între SUA si Rusia.
3. Consiliul Economic si Social (ECOSOC) este organul principal al ONU care are responsabilitatea principală în promovarea cooperării internaționale în domeniile social, cultural și umanitar. Consiliul este compus din 54 de membri alesi de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, 18 dintre ei fiind alesi în fiecare an. Mandatele sunt alocate pe regiuni astfel: 14 pentru Africa, 11 pentru Asia,13 pentru Europa de Vest si altele, 10 pentru America Latină si Caraibe si 6 pentru Europa de Est.
4. Secretariatul este ultimul organ principal al ONU, asa cum rezultă din prevederile art.7 din Cartă si este alcătuit din Secretarul General si personalul necesar organizației.
-Secretariatul ONU este compus din funcționari internaționali care îsi desfăsoară activitatea fie la sediul central al organizației în New York, fie la birourile regionale ale organizației.
-Secretariatul are atribuții de la administrarea operațiunilor de menținere a păcii până la medierea disputelor internaționale, pregăteste studii asupra problemelor care fac obiectul ONU, organizează conferințe internaționale sau urmăreste măsura în care deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare.
5. Curtea Internațională de Justiție (CIJ), organul judiciar al ONU (art.92), îsi are sediul la Haga în Palatul Păcii, iar părți în cauzele supuse spre soluționare acesteia nu pot fi decât statele.
Potrivit art. 36 al Cartei, “în competența Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, precum si toate chestiunile prevăzute, în mod special, în Carta națiunilor Unite sau în tratatele sau convențiile în vigoare”.
Agențile specializate ale sistemului ONU
Sistemul ONU cuprinde 15 agenți specializate: Organizața Internațonală a Muncii, Organizața pentru Alimentațe si Agricultură, Organizața Națunilor Unite pentru Educațe, Stiință si Cultură, Organizața Mondială a Sănătăți, Grupul Băncii Mondiale (alcătuit din Banca Internațonală pentru Reconstrucțe si Dezvoltare, Societatea Financiară Internațonală, Asociața Internațonală pentru Dezvoltare, Agenția Multilaterală de Garantare a Investiților si Centrul Internațonal pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiți), Fondul Monetar.
2.3.Sistemul Națiunilor Unite
Ideea constituirii unei organizații internaționale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menținerii păcii, poate fi identificată în seria de conferințe diplomatice internaționale, ținute în ultima parte a secolului XIX-lea și prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizații cu vocație universală a fost dat însă de dorința statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.
Elementele constitutive ale unei organizații internaționale pot fi sintetizate astfel: o asociere de state; realizată prin intermediul unui tratat care ia naștere în baza unui acord de voință al statelor membre; urmărește realizarea unor obiective si scopuri comune; are o structură instituțională proprie; trebuie să-si desfășoare activitatea în cadrul dreptului internațional.
Cu toată varietatea organizațiilor internaționale există anumite caracteristici esențiale și comune lor. Principalele elemente care caracterizează o organizație internațională interguvernamentală și pe baza cărora ea poate fi definită sunt următoarele:
organizația internațională guvernamentală este o asociere liberă de state (subiecte primare ale dreptului internațional)- această trăsătură le distinge de organizațiile internaționale non-guvernamentale, alcătuite din persoane fizice sau juridice de drept intern, și care se constituie în conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia funcționează – constituită pe baza unui tratat internațional multilateral , fiind o formă de cooperare permanentă, instituționalizată, pentru realizarea unor scopuri comune în relațiile internaționale.
Tratatul de constituire a organizației exprimă acordul de voință a statelor fondatoare ale organizației și este, totodată, statutul (constituția) pe baza căruia funcționează organizația internațională
O structură de organe: realizarea unor raporturi complexe –juridice, politice, economice, culturale, etc, între subiectele de drept internațional, cu o anumită continuitate, presupune existența unor mecanisme ori structuri adecvate care să facă posibilă aplicarea unor norme specifice, cum este corpul de reguli și reglementări diplomatice, într-un cadru stabil și raționalizat.
Organizația internațională guvernamentală poate avea o personalitate juridică proprie distinctă de a statelor membre, atribuită prin actul constitutiv. Fiind creată pe baza acordului de voință al statelor, organizația dobândește o autonomie funcțională ce o transformă într-un subiect aparte de drept internațional.
După cum arăta René- Jean Dupuy, instituirea unei organizații internaționale are un triplu efect: a. constituirea de organe proprii ale organizației; b. o împărțire de competențe între statele membre și organele organizației, c. degajarea unei voințe proprii a organizației, hotărâtoare pentru personalitatea ei internațională
Împărțirea competențelor între instituțiile organizației internaționale și statele membre se face pe baza principiului specializării. Departajarea competențelor între organizația internațională și statele mebre se face prin statutul organizației, care precizeaza limitele competențelor organizației și competențele care sunt rezervate statelor membre. Din competențele acordate organizației internaționale de către statele fondatoare rezultă o vointă proprie a ei și a personalității ei juridice.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale este opozabilă erga omnes. În acest sens, Curtea Internațională de Justiție, în Avizul consultativ dat la cererea Adunării Generale a ONU (1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU” a considerat că “50 de state reprezentând larga majoritate a membrilor comunității internaționale au puterea conform dreptului internațional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă, și nu numai una recunoscută doar de ele.” Sunt autori care relevează faptul că organizațiile internaționale cu caracter universal ar avea o personalitate juridică opozabilă erga omnes , în timp ce cele regionale nu, fiind necesar un acord tacit sau expres al statelor membre.
Personalitatea este de două tipuri: de drept internațional și de drept intern.
Personalitatea juridică de drept internațional
Din calitatea de subiect de drept internațional (titular de drepturi- de a încheia tratate, de reprezentare, de protecție funcționașă a reprezentanților, de a prezenta reclamații internaționale, de a elabora norma și reguli etc.- și obligații internaționale- obligația de a respecta dreptul internațional-), deci din existența personalității internaționale a organizației, decurge existența unei capacități juridice internaționale . Conținutul său este limitat prin acordul de voință a statelor exprimat prin tratatul consultativ.
personalitatea juridică de drept intern
Conform art. 104 din Carta ONU, „organizația se va bucura pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de capacitatea juridică necesară pentru îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor sale”. În practică, este vorba despre contracte pentru bunuri, localuri, servicii.
În 1915 ia ființă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizație privată ale cărei principale idei, acceptate de președintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârșitul războiului.
La o săptămână după deschiderea Conferinței de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit președintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societății Națiunilor, a fost aprobat în unanimitate și a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.
Cele mai importante țeluri ale Societății Națiunilor sunt legate de promovarea păcii și prevenirea războiului.
Expresia „Națiunile Unite” aparține președintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, și a fost folosită pentru prima dată în „Declarația Națiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanții a 26 de națiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizației Națiunilor Unite este lansată de miniștrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) și Marii Britanii (Anthony Eden) și ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).
Conferința de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională”, și-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanților a 50 de state. Lucrările Conferinței, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.
În termeni generali, Organizația Națiunilor Unite poate fi definită ca o organizație cu vocație universală, atât în ceea ce privește entitățile sale – state suverane – cât și domeniile în care se implică, scopul său principal fiind menținerea păcii și securității internaționale.
ONU nu este o organizație supranațională, nu are competențele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizație de state suverane, funcționând ca „un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor prin atingerea unor scopuri și obiective comune” . Alaturi de ele functioneaza si alte organe subsidiare (sau auxiliare). Acestea ajută organele principale în îndeplinirea atribuțiilor lor și nu au competență proprie, ci o competență delegată de organul principal.
3.Reforma ONU. Realizări și neîmpliniri ale ONU
3.1.Principalele critici aduse Organizatiei Natiunilor Unite
Sunt aduse multe critici Consiliului de Securitate al ONU cu privire la acțiunile sau inacțiunile acestuia. De cele mai multe ori, criticile sunt motivate mai degrabă de interese individuale decât de dorința de a proteja pacea mondială sau bunăstarea societăților.
De exemplu, unii analiști au observat exuberanța intervenției de protejare a drepturilor omului în cazul bogatei populații în petrol a Kuweitului în razboiul din Golf, în antiteză cu lispa de interes pentru protejarea populației mult mai sarace din Rwanda. De regulă situații la fel de grave nu primesc aceeași atenție din partea Consiliului de Securitate, iar unele decizii se iau foarte greu chiar și acolo unde există antecedente.
Dacă la aceasta se adaugă lipsa de reprezentativitate geografică a membrilor permanenti (Africa, America de Sud și Australia nu au reprezentanți), se creează cadrul defavorabil luării unor decizii eficiente și corecte. În lipsa unor criterii clare de intervenție, Consiliul de Securitate poate fi foarte ușor banuit de protejarea intereselor membrilor săi, mai degrabă decât de protejarea pacii internaționale.
Dreptul de veto al oricaruia dintre membrii permanenți nu face decât să încetinească sau chiar să blocheze complet procesul luarii deciziilor în cadrul Consiliul de Securitate. În timpul Razboiului Rece și al tensiunii dintre Rusia și SUA fiecare dintre state bloca accesul în ONU al statelor mai mici pe care le considerau aliate ale celuilalt membru al Consiliului. SUA se opune constant si puternic, încă din 1982, oricarei rezoluții critice la adresa Israelului – aliat tradițional – emisă de Consiliul de Securitate al ONU. Așa după cum arată situația fostei Iugoslavii, care a suscitat numeroase voturi de veto, acest sistem nu face decât să împiedice Consiliul de la luarea deciziilor importante și de multe ori urgente, și pune în pericol nu doar stabilitatea țărilor aflate în conflict ci și viețile cetățenilor acelor tări.
În decursul secolului 20, cele 5 state cu loc permanent în Consiliu s-au aflat în mod constant printre cele mai puternice economii ale lumii. Totodată, aceleasi 5 state se află între primele din lume ca dimensiune a armatei și ca investitii militare. În aceste condiții, prezența lor ca membri permanenți nu face decât să asigure stabilitate și continuitate la nivel decizional. Mai mult, statutul lor în lume le poate oferi membrilor permanenți și o anumită autoritate și chiar legitimitate.
China, Franța, Marea Britanie, Rusia și Statele Unite ale Americii sunt, în prezent, singurele state recunoscute oficial ca având arsenal nuclear în cadrul Tratatului de Non-Proliferare a Armelor Nucleare. Prezența lor în Consiliu ca membri permanenți cu drepturi egale permite stabilirea unui echilibru la nivel de control reciproc al arsenalului nuclear. Responsabilitatea pe care fiecare dintre aceste state și-o asumă prin prezența în Consiliu, dar și faptul că drepturile unui membru permenent sunt la fel de puternice ca cele ale celorlalți 4 membri, atrage după sine stabilirea unui climat de compromis și precauție, care asigură în timp climatul favorabil cooperarii.
3.2.Organizația Națiunilor Unite între universalitate și omogenitate.
În cele aproape șase decenii de existența, Organizația Națiunilor Unite a desfășurat o activitate extrem de bogată și complexă, complexitate determinată de problemele globale cu care organizația s-a confruntat, de-a lungul anilor, că și de evenimentele ce au avut loc în societatea internațională și care, într-un fel sau altul, i-au influențat activitatea.
Chiar dacă uneori s-a dovedit ineficientă sau incapabilă să reacționeze rapid în situații de criză, prezența O.N.U. în societatea internațională actuală este în continuare necesară și justificată de rezultatele obținute de ea în aceste aproape șase decenii de activitate în folosul păcii și progresului omenirii. Iată de ce, se apreciază că "experiența achiziționată de Organizație, chiar dacă este limitată la domeniile care îi sunt lăsate de către state, este de neînlocuit într-o lume amenintata de autodistrugere".
Ca o recunoaștere a rolului O.N.U. în societatea internațională contemporană și a prestigiului de care se bucură încă, Organizația și fostul Secretarul General al acesteia, Kofi Annan, au primit Premiul Nobel pentru Pace pe anul 2001. Cu această ocazie, Secretarul General a declarat că eradicarea sărăciei, prevenirea conflictelor și promovarea democrației constituie cele trei priorități ale Națiunilor Unite pentru secolul XXI, trasând astfel marile direcții de activitate pentru viitor.
Vom schita, in continuare, aspectele cele mai importante ale activitatii O.N.U.
Mentinerea pacii si securitatii internationale
Menținerea păcii și securității internaționale este scopul principal al organizației. Toate organele O.N.U. sunt chemate să contribuie la asigurarea păcii și securității internaționale. Dintre ele, în special două au un rol deosebit în acest domeniu: Adunarea Generală și Consiliul de Securitate.
Rolul Adunării Generale este să verifice principiile generale de cooperare a statelor în menținerea păcii și să discute chestiunile privind pacea lumii. Ea poate face recomandări cu privire la menținerea păcii și securității internaționale. Adunarea Generală nu adopta măsuri concrete și practice în acest domeniu.
Pentru asigurarea legalității și ordinii pe plan internațional, un rol deosebit îi revine Consiliului de Securitate al O.N.U., care este competent nu numai să adopte măsurile necesare pentru menținerea păcii sau restabilirea ei, ci și să dispună măsuri de constrângere împotriva celor ce se fac vinovați de încălcarea păcii și securității internaționale.
Consiliul de Securitate poate să adopte hotărâri privind aplicarea unor măsuri de constrângere bazate pe folosirea forțelor armate ale statelor membre O.N.U. Forțele militare ale O.N.U., instituite prin rezoluții ale Consiliului de Securitate, execută cu precădere așa-numitele operațiuni pentru menținerea păcii (peace-keeping), intervenind în zona tampon abia după ce se realizează un acord de încetare a focului între părțile beligerante.
Juridic, strategiile de menținere a păcii începute de O.N.U. se caracterizează prin următoarele:
a) au un caracter consensual, deoarece se formează pe consimțământul tuturor statelor interesate (al statului pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea forțelor armate ale O.N.U., al statelor care au pus la dispoziția organizației forțele militare necesare forțelor O.N.U. ori care au pus la dispoziție teritoriul pentru survol, tranzit sau aprovizionare, ca și al statelor cărora Consiliul de Securitate le-a recomandat încetarea ostilităților);
b) operațiunile de menținere a păcii desfășurate de O.N.U. au, în general, un caracter necoercitiv, în sensul în care nici una dintre părțile în conflict nu este declarată de Consiliul de Securitate ca agresor și, ca urmare a acestui aspect, nu se iau măsuri împotriva ei operațiuni militare ale O.N.U.;
c) sunt conservatoare în ce privește situația creată prin hotărârea Consiliului de Securitate cu privire la încetarea ostilităților;
d) operațiunile de menținere a păcii inițiate de O.N.U. se organizează, de regulă, împreună cu acțiuni umanitare, desfășurate cu participarea de personal civil și cu implicarea unor organizații internaționale neguvernamentale.
Intre anii 1948 si 1987, O.N.U. a inițiat 13 operațiuni de menținere a păcii, dar după 1988 numărul operațiunilor de menținere a păcii inițiate de organizație s-a triplat. Explicația trebuie căutată în numărul mare de conflicte declanșate în diverse zone de pe glob, conflicte care s-au înmulțit alarmant în anii din urmă.
Rapiditatea cu care s-au succedat crizele și conflictele locale, mai ales după încheierea Războiului Rece, a demonstrat că O.N.U. se află practic în imposibilitate de a acționa singură, organizația neavând capacitatea de a mobiliza resursele necesare desfășurării unor operațiuni de anvergură. Așa a apărut conceptul coaliției multinationaleconstituita pe baza de voluntariat, justificată de considerente umanitare și autorizată de către Consiliul de Securitate al O.N.U., concept care a devenit operațional în timpul războiului din Golf și s-a impus apoi că "răspuns standard" la crizele majore, care reprezintă o amenințare la adresa păcii și securității internationale.
Reglementarea cursei înarmărilor și a măsurilor de dezarmare a statelor
Un alt element împortant în activitatea O.N.U. este preocuparea ei în domeniul reglementării cursei înarmărilor și a măsurilor de dezarmare a statelor.
O.N.U. are o responsabilitate specială în acest domeniu. Încă din anul 1946, Adunarea Generală a organizației a adoptat o rezoluție prin care recomandă statelor membre să elimine din dotarea lor armele nucleare și celelalte arme de distrugere în masă, revenind, de-a lungul timpului, cu alte rezoluții și declarații în această privința și constituind o serie de organisme specializate în domeniul dezarmarii.
Ca urmare a activității O.N.U. în acest domeniu, au fost adoptate, în decursul deceniilor, mai multe acte internaționale referitoare la dezarmarea statelor, cum sunt: Acordul de interzicere a experiențelor cu arme nucleare în atmosfera, în spațiul extraatmosferic și sub apă,din anul 1963; Tratatul spațial din anul 1967, care interzice plasarea și folosirea armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă în spațiul extraatmosferic și pe corpurile cerești; Tratatul de neproliferare a armelor nucleare, din anul 1968; Tratatul de interzicere a amplasării armelor nucleare și a altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor, din anul 1971; Convenția de interzicere a punerii la punct, a fabricării și stocării armelor bacteriologice (biologice) sau toxice și de distrugere a lor, din anul 1975; Convenția pentru eliminarea armei chimice, din anul 1993; Convenția pentru interzicerea minelor anti-persoană, din 1997 etc. Aceste din urma convenții sunt primele tratate internaționale adoptate sub egida O.N.U., care prevăd măsuri reale de dezarmare parțială a statelor, prin faptul ca ele stipuleaza obligatia pentru state de a distruge și opri producția unor tipuri de arme.
Adunarea Generală a O.N.U. a avut sesiuni extraordinare consacrate problematicii dezarmării statelor și a proclamat două decenii ale dezarmării (1971-1980 și 1981-1990).
Pe baza actelor internaționale cu privire la dezarmarea statelor adoptate sub egida O.N.U. sau în afară ei, a apărut și se dezvoltă un principiu nou al dreptului internațional – principiul dezarmării, ca și o parte nouă a acestui drept – dreptul internațional al dezarmarii.
Activitatea spațială a statelor și a organizațiilor internaționale
Organizația Națiunilor Unite dă o atenție deosebită activității spațiale a statelor și a organizațiilor internaționale. Preocupările ONU în acest domeniu au, ca principal obiectiv, asigurarea caracterului pașnic al activității spațiale, care trebuie desfășurată în folosul întregii omeniri.
Adunarea Generală a O.N.U. a creat, ca organ în subordine al ei, Comitetul pentru folosirea spațiului extraatmosferic numai în scopuri pașnice. Acest comitet și-a creat două subcomitete: unul pentru aspectele științifice și tehnice ale activității spațiale, iar celălalt pentru reglementarea juridică a acestei activități, prin pregătirea unor proiecte de convenții internaționale.
Ca urmare a activității Subcomitetului juridic, au fost elaborate și adoptate mai multe acte internaționale cu caracter de universalitate, prin care se reglementează din punct de vedere juridic activitatea spațială a statelor și a organizațiilor internaționale participante la ea. Astfel, au fost adoptate: Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești (Tratatul spațial), din anul 1967; Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, din anul 1968; Convenția privind răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele spațiale, din anul 1972; Convenția cu privire la înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, din anul 1976; și Acordul guvernând activitatea statelor pe Luna și celelalte corpuri cerești, din anul 1979. Pe baza acestor acte internaționale a apărut și se dezvoltă un domeniu nou al dreptului internațional public – dreptul internățional spațial.
Decolonizarea
Acest domeniu constituit o altă direcție principala a activității O.N.U., mai ales în primele decenii ale activității sale. În această arie, organizația a obținut succese remarcabile, materializate în obținerea independenței de către zeci de popoare foste coloniale, care s-au putut constitui astfel în state suverane.
În desfășurarea activității de decolonizare, alături de prevederile Cartei O.N.U., care au recunoscut dreptul popoarelor la autodeterminare și egalitatea în drepturi a acestora, un rol important 1-a avut Declarația pentru acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, adoptată de Adunărea Generală în anul 1960, în care s-a statuat că subjugarea, dominația și exploatarea colonială sunt contrare Cartei și aduc grave prejudicii cauzei păcii și cooperării internaționale.
Dezvoltarea omenirii și eliminarea subdezvoltării
În activitatea O.N.U. s-a impus tot mai mult și atenția pentru dezvoltarea omenirii și lichidarea subdezvoltării, preocupare întemeiată atât pe ideea solidarității interstatale, în prelungirea firească a unei elementare solidarități interumane, cât și pe ideea responsabilității tuturor statelor pentru progresul și bunăstarea omenirii.
O.N.U. dispune de un organism specializat referitor la dezvoltarea statelor membre și lichidarea subdezvoltării – Conferință Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD). Desfășurată în anul 1964, Conferință a fost instituționalizată, că organ specializat al Adunării Generale, prin Rezoluția nr. 1995/XIX din 30 decembrie 1964.
Funcțiile ei principale sunt: promovarea comerțului internațional în vederea accelerării dezvoltării economice a țărilor; formularea de principii și recomandări referitoare la comerțul internațional; adoptarea de măsuri pentru negocierea de acorduri comerciale multilaterale; adoptarea de măsuri de armonizare a politicii țărilor și grupurilor economice regionale, în materia comerțului și a dezvoltării.
Organele UNCTAD sunt: Conferință, care este organul suprem și se întrunește la fiecare patru ani; Consiliul pentru comerț și dezvoltare, compus din 124 de membri, care se întrunesc anual; și Secretariatul, că organ perma¬nent, cu sediul la Geneva. De asemenea, UNCTAD are 7 comisii principale, numeroase subcomisii, grupuri de lucru și comitete ad-hoc de experti.
UNCTAD prezintă Adunării Generale a O.N.U. rapoarte anuale privind comerțul și dezvoltarea.
Între realizările UNCTAD, se evidențiază formularea principiului nereciprocității în privința schimburilor comerciale între țările industrializate și țările în curs de dezvoltare și adoptarea unui sistem generalizat de tarife preferențiale pentru țările în curs de dezvoltare.
Contestată adesea, mai ales spre sfârșitul secolului XX, organizația a revenit în centrul atenției cu ocazia Conferinței de la Bangkok, din 12-19 februarie 2000, consacrată problemelor globalizării. Odată cu Declarația finală, afirmând voință politică a statelor participante de a coopera pentru diminuarea efectelor globalizării, Conferință a adoptat și Planul de acțiune privind întărirea rolului UNCTAD în sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor în tranziție.
Urmare a preocupărilor O.N.U. pentru dezvoltarea omenirii sunt și cele trei decenii ale dezvoltării lansate de Adunarea Generală (între anii 1961-1970, 1971-1980, 1981-1990). Programele care au stat la baza acestor decenii ale dezvoltării nu au putut fi, însă, realizate.
În anul 1974, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, document important pentru dezvoltă¬rea, pe baze democratice, a cooperării economice internaționale.
Preocuparea de care se bucură, pe agenda O.N.U., problemele legate de dezvoltare și lichidarea subdezvoltării este ilustrată și de Conferință pentru finanțarea dezvoltării, care a avut loc la Monterrey (Mexic), în a două juma¬tate a lunii martie 2002. Alături de O.N.U., au participat la această conferință: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și Organizația Mondială a Comerțului. Obiectivul declarat al reuniunii a fost relansarea luptei împotriva sărăciei, definită ca fiind cea mai mare amenințare la adresa păcii și democrației și, de asemenea, o sursă permanentă de alimentare a terorismului. Din nefericire, statele bogate nu au putut fi determinate să-și asume angajamente ferme și concrete, în sensul sporirii ajutorului lor destinat țărilor subdezvoltate. Documentul final, intitulat "Consensul de la Monterrey", schițează doar o strategie comună, la care sunt invitate să contribuie toate statele și organizațiile internaționale și care vizează atingerea unui obiectiv mai vechi fixat de O.N.U. și reafirmat cu acest prilej – reducerea la jumătate, până în anul 2015, a nivelului sărăciei, respectiv, a numărului persoanelor ce suferă efectiv de foame, trăind cu mai puțin de un dolar pe zi.
3.3.Organizatia Natiunilor Unite si Deceniile Dezvoltarii
Reforma Consiliului de Securitate , acceptată unanim ca o necesitate in cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realități ale secolului XXI, are un caracter deosebit de complex, avandu-se in vedere că propunerile avansate ar urma să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU și anume acordarea unui statut special celor cinci mari puteri invingătoare in cel de-al doilea război mondial in ceea ce privește luarea deciziilor politice referitoare la pacea și securitatea in lume.
Schimbările geopolitice aduse de finalitatea războiului rece au readus ideile de reformă, mai ales a Consiliului de Securitate. Secretul modificării configurației Consiliului de Securitate se află in mainile celor cinci membri permanenți (SUA, Marea Britanie, Franța, Federația Rusă și China) care nu sunt dispuși să accepte schimbări ale statutului lor special, și refuză discuții vizand eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste țări sunt insă de acord cu o anumită creștere a numărului membrilor permanenți (care să includă țări in curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latină, ca și țări precum Japonia și Germania, ca țări industrializate), precum și al celor nepermanenți, fără ca această mărire să afecteze eficiența luării deciziilor.
In paralel, au fost avansate numeroase propuneri, intre care se remarcă, avand un larg sprijin in randul statelor membre, ideea creșterii numărului de membri ai Consiliului pană la 24 – 25, intre care 5 noi membri permanenți și 4 – 5 membri nepermanenți. State ca Germaniei, Japonia, India, Brazilia, Nigeria sau Africi de Sud, aspiră la calitatea de membru permanent, efortul lor fiind susținut de țări cunoscute pentru atitudinea lor tradițională de mediere la ONU, cum sunt Belgia, Irlanda, Australia.23 In cadrul Consiliului de Securitate lărgit la 24 – 25 membri, cate un loc ar fi atribuit automat statelor a căror populație este mai mare de 100 milioane sau al căror brodus național brut ar depăși 2,5 % din cel mondial. Deciziile ar fi in mod normal luate de către o majoritate simplă și din cand in cand de către o majoritate calificată. In nici un caz nu s-ar acorda drept de veto unui anume stat membru sau grup de state.
Ultima direcție pe care merg țări cu pondere economică și politică, dar care nu au suficientă influență incat să poată aspira la calitatea de membru permanent (Italia, Spania, Turcia, Mexic, Pakistan, Republica Coreea, Noua Zeelandă, Egipt, Argentina), se opune lărgirii componenței permanente a Consiliului. Aceste țări ar dori o creștere a numărului membrilor nepermanenți, precum și o limitare, in perspectiva abolirii finale, a dreptului de veto. In ceea ce privește poziția adoptată de Romania, ea este aceea de susținere a unei lărgiri limitate a Consiliului, prin sporirea membrilor permanenți cu Japonia, Germania și un număr restrans de țări in dezvoltare, avand o importanță regională deosebită, precum și prin creșterea numărului membrilor nepermanenți, context in care este promovată ideea atribuirii unui loc suplimentar Grupului Geografic Est – European din care face parte și Romania.
Clasificarea personalităților eminente pentru amenințări, provocări și schimbare a ajuns, in raportul prezentat in decembrie 2004, la concluzia că reforma Consiliului de Securitate trebuie să respecte următoarele criterii:
• să conducă la o mai mare implicare in procesul de luare a deciziilor a acelor state care contribuie cel mai mult sub aspect financiar, militar și diplomatic la activitatea ONU;
• să asigure includerea țărilor reprezentative pentru componența ONU – in special a celor in curs de dezvoltare – in procesul de luare a deciziilor;
• să nu diminueze eficiența activității CS;
• să consolideze caracterul democratic și responsabil al acestui organism.
Pe baza acestor criterii, Panelul a propus două modele alternative de lărgire a componenței CS (indiferent de formula ce va fi adoptată, nu se are in vedere și o extindere a dreptului de veto):
• modelul A – extinderea CS la ambele categorii de membri, prin alocarea a 6 noi mandate permanente și a 3 noi mandate nepermanente (formula Razali+);
• modelul B – extinderea CS prin crearea unei categorii „semi-permanente", cu 8 mandate de 4 ani, reinnoibile, plus un loc nepermanent (formula Stedman).
Reforma sistemului operațiunilor ONU de menținere a păcii și lupta impotriva terorismului
Operațiunile de menținere a păcii, care s-au dovedit cea mai importantă și mai durabilă inovație conceptuală a ONU, au fost formulate cateva principii esențiale, care au fost respectate in planificarea și defășurarea operațiunilor de menținere a păcii (vezi tabel 3), și anume:
• funcționarea misiunii este limitată in timp;
• misiunea este executată intr-o manieră strict imparțială, care să nu ducă la nici o schimbare sau prejudiciu privind relațiile politice sau militare de putere;
• folosirea forței este, prin urmare, limitată la autoapărare25;
• membrii permanenți ai Consiliului de Securitate nu iau parte in constituirea trupelor;
• misiunea se desfășoară sub o structură de comandă internațională unificată;
• trimiterea in teren a trupelor depinde de consimțămantul părților implicate, in mod deosebit de acceptul țării care le primește pe teritoriul său.
Atrasă de fenomenul terorismului extins și intensificat, ONU a chemat statele membre să-și coordoneze acțiunile in combaterea acestui flagel, care amenință pacea mondială. La cea de a 60-a sesiune a Adunării Generale a ONU (2005) s-a creat oportunitatea de stabilire a unui consens asupra luptei impotriva terorismului, creată prin faptul că la ea participă șefii de stat și de guvern ai Organizației. Pe baza unui studiu al unui grup de experți la nivel inalt, secretarul general al ONU a pregătit Raportul general pentru sesiunea din 2005, cu includerea unor considerente și sugestii privind lupta impotriva terorismului și amenințărilor lui. Strategia cuprinzătoare propusă s-ar putea baza pecinci piloni : descurajarea recurgerii la terorism și a sprijinirii lui; interzicerea accesului teroriștilor la fonduri și materiale periculoase ; obligația statelor de a nu sprijini terorismul ; dezvoltarea capacității statelor de a-l combate ; apărarea drepturilor omului prin mijloace convenite in convențiile ONU. Secretarul general al ONU face apel la statele membre și la organizațiile societății civile să adere la această strategie.
La punerea în practică a unei asemenea strategii trebuie să se țină seama de faptul că terorismul apare in mediul disperării, umilinței sărăciei, opresiunii politice, extremismului și abuzului impotriva drepturilor umane și, de asemenea, in contextul conflictelor regionale și ocupației străine . El profită de slaba capacitate a unor state de a menține dreptul și ordinea. De aceea, stategia cuprinzătoare de combatere a terorismului ar trebui să includă:
• descurajarea și eliminarea cauzelor care facilitează terorismul, incluzand promovarea drepturilor sociale și politice și a supremației legii și reformei democratice; combaterea crimei organizate; reducerea sărăciei și șomajului; prevenirea prăbușirii statale;
• eforturi pentru contracararea extremismului și intoleranței, inclusiv prin educație și dezbateri publice;
• dezvoltarea de instrumente mai eficiente pentru cooperarea globală impotriva terorismului, in cadrul legal și cu respectarea libertăților civile și a drepturilor omului;
• construirea capacității statelor de a preveni recrutările și operațiunile teroriste;
• controlul materialelor periculoase și apărarea sănătății publice.
Ajungerea la un consens asupra unei asemenea definiții este insă o operă dificilă. Opiniile de la care se pornesc acțiunile statelor in combaterea terorismului sunt in multe privințe diferite, chiar divergente. Dintre opiniile divergente, două sunt mai importante :
• posibilitatea folosirii de către stat a forței armate impotriva civililor,
• dreptul la rezistență al popoarelor impotriva ocupației străine.
Romania este angajată, ca parte la convențiile internaționale deja existente, in războiul impotriva terorismului. Interesul național al țării noastre este de a se alătura unei strategii cuprinzătoare asupra terorismului, inclusiv realizarea unei ințelegeri privind definiția terorismului. Diplomația romană, prin prestanța sa pe plan internațional, poate participa activ la dezbaterile in materie din cadrul ONU.
Reforma asistenței pentru dezvoltare
La 17 ianuarie 2005, o echipă formată din 265 de experți in dezvoltare din intreaga lume a elaborat cea mai vastă strategie de combatere a sărăciei, foametei și bolilor: „A investi in dezvoltare. Plan practic pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului”, primul raport realizat de proiectul Mileniu al ONU. Documentul conține un punctaj pentru fiecare pachet de măsuri specifice și cost eficiente care, pană in 2015, ar putea reduce la jumătate sărăcia extremă și ar imbunătăți radical viețile a cel puțin un miliard de persoane din cele mai sărace țări in curs de dezvoltare .
Proiectul “Mileniu” al Națiunilor Unite intitulat “Investind in dezvoltare” este considerat de experți ca fiind cel mai eficient plan (din punct de vedere financiar) pentru indeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului pană in 2015.
Raportul a fost lansat intr-o perioadă in care intreaga lume iși indrepta atenția asupra dezastrului produs de tsunami in Asia, mai precis asupra intensității și eficienței cu care s-a răspuns nevoilor săracilor din regiune. Reacția extrem de promptă la tragedia din Asia a fost cel mai puternic mesaj că cetățenii de rand ai celor mai bogate țări din lume sunt de fapt cei care contribuie la formarea ajutorului umanitar – cu condiția să fie convinși că este nevoie de un astfel de ajutor și că sumele donate vor ajunge și ii vor ajuta pe cei care au nevoie. Planul prevede tocmai lămurirea acestor dubii, și, in plus, promovează ideea că investițiile orientate sunt esențiale pentru buna funcționare a serviciilor publice (sănătate, educație și infrastructură), comunitățile sărace fiind mai puțin vulnerabile in fața unor astfel de dezastre, a bolilor, foametei și a degradării mediului inconjurător.
Autorii Proiectului propun inceputul unui “deceniu cu măsuri drastice” pe baza următoarelor reguli:
• Țările in curs de dezvoltare trebuie să adopte strategii naționale de dezvoltare ambițioase, cu politici de reformă și evaluări detaliate ale necesarului de investiții și ale opțiunilor de finanțare.
• Țările cu venituri mari trebuie să iși deschidă piețele către exporturile din țările in curs de dezvoltare și trebuie să ajute țările cele mai sărace să iși sporească competitivitatea la export prin investiții in infrastructură, in facilități comerciale și in știință și tehnologie. Autorii cer aplicarea urgentă, pană in 2006, a Rundei privind dezvoltarea de la Doha.
• Grupurile regionale precum Uniunea Statelor Africane ar trebui să promoveze comerțul regional și infrastructura transfrontalieră (drumuri, energie, telecomunicații) și să-și imbunătățească managementul de mediu; donatorii ar trebui să crească nivelul finanțării pentru astfel de proiecte.
• Secretarul General al ONU trebuie să intărească coordonarea agențiilor ONU astfel incat acestea să sprijine mai bine indeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului la nivel național și internațional.
• Pentru indeplinirea acestor Obiective, ajutorul din țările industrializate trebuie să crească la 0,44 la sută din Produsul Național Brut al acestor state in 2006 și la 0,54 la sută din PNB pană in 2015 (in fapt, sub ținta globală de 0,7 la sută din PNB conform angajamentului liderilor mondiali de la Conferința din Monterrey privind finanțarea dezvoltării din 2002).
• Autorii cer țărilor bogate să contribuie in 2006 la fondul de ajutor pentru dezvoltare cu 135 de miliarde de dolari – in creștere față de angajamentele deja luate (48 de miliarde), dar echivalentul a numai aproximativ 5% din cheltuielile militare mondiale. Pană in 2015, ajutorul umanitar anual ar trebui să ajungă la 195 miliarde dolari – se recomandă in Proiect.
• Sprijinul umanitar suplimentar ar trebui să crească la inceput de la 5 la 7 miliarde de dolari pe an pană in 2015 pentru a promova știința și tehnologia in folosul celor săraci, cu accent pe sănătate, agricultură, energie, managementul mediului și cercetări privind climatul.
• Se susține inființarea unei Facilități Financiare Internaționale (IFF) care să acopere in 2005 nișa din procesul de finanțare a dezvoltării. IFF ar fi menită să dubleze pană in 2015 asistența pentru dezvoltare, colectand fonduri suplimentare de pe piețele de capital prin emiterea de obligațiuni care vor fi garantate prin angajamentele privind ajutorul umanitar pe termen lung ale donatorilor. Dar aceștia vor fi cei care aleg tipurile de aranjamente financiare, elementul cheie fiind rapiditatea cu care noile resurse devin utilizabile
3.4.Organizatia Natiunilor Unite si „Obiectivele Mileniului”
Declarația Mileniului, adoptată în septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului, de 191 țări, printre care și România, fixează Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Declarația Mileniului este unica agendă globală în domeniul dezvoltării asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii.
La Summit-ul Mileniului, statele membre și-au fixat un număr de 8 obiective esențiale – Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului – cu ținte precise de atins până în anul 2015.
Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului sunt:
Reducerea sărăciei severe
Realizarea accesului universal la educația primară
Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor
Reducerea mortalității infantile
Îmbunătățirea sănătății materne
Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli
Asigurarea sustenabilității mediului
Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare
La peste zece ani de la adoptarea Declarației Mileniului sunt evidente unele progrese în îndeplinirea ODM-urilor, principiile acestora fiind din ce în ce mai mult încorporate în strategiile de dezvoltare naționale, reformând politicile și creând instituții pentru a implementa aceste planuri în mod eficient. Progresele nu sunt echilibrat distribuite și sunt limitate de impactul principalelor provocări globale, de la criza financiară și economică, creșterea prețurilor la produsele alimentare de bază, efectul schimbărilor climatice, până la persistența zonelor de instabilitate și conflict. Capacitatea instituțională scăzută a țărilor în situații de conflict sau recent angajate în procesul de stabilizare și reconstrucție influențează negativ îndeplinirea ODM-urilor.
Documentul care a fost adoptat cu prilejul Reuniunii la nivel înalt din septembrie 2010 oferă o evaluare asupra stadiului îndeplinirii ODM-urilor în plan global și se concentrează preponderent asupra trasării liniilor directoare și a definirii unor modalități concrete de acțiune la nivel internațional.
Printr-un comunicat de presă (2 iulie 2012), ONU a anunțat faptul că trei ținte importante privind sărăcia, locuințele insalubre și apa au fost atinse – Raportul privind ODM-urile pe 2012. Totodată, se arată că pentru prima dată de la începutul monitorizării tendințelor sărăciei, atât numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă, cât și ratele sărăciei s-au redus în fiecare regiune în curs de dezvoltare, inclusiv Africa sub-sahariană, unde ratele se mențin ridicate.
La 25 septembrie 2013 a avut loc, la New York, Evenimentul special al președintelui Adunării Generale a ONU privind ODM-urile. În cadrul reuniunii a fost adoptat documentul de concluzii.
1. Reducerea saraciei severe
La nivel global, peste un miliard de persoane trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Subnutritia reprezintă principala cauza de deces în rândul copiilor. Din aceste considerente, dublul angajament asumat este de a înjumătăți, până în 2015, numărul persoanelor al căror venit este mai mic de un dolar pe zi și al oamenilor care suferă de foame.
Nivelul sărăciei extreme a scăzut de la aproape o treime din populația globului în 1990 la o cincime în 2004. Dacă această tendința va continuă, țintă ODM de reducere a sărăciei va fi atinsă la nivel global și la nivelul majorității regiunilor. Ritmul progreselor înregistrate în Africa Sub-sahariană (rată sărăciei a scăzut cu aproape 6% față de 2000), nu va permite însă atingerea țintei de reducere a sărăciei până în 2015.
2. Realizarea accesului universal la educația primară
Peste o sută de milioane de copii din întreagă lume nu au acces la educație, aceștia provenind în special din țările cel mai puțin dezvoltate. Lipsa accesului la educație reduce șansele și oportunitățile acestora și îngreunează eforturile de combatere a sărăciei.
În urmă cu 20 de ani, 8 din 10 copii frecventau învățământul primar la nivel global. Astăzi, cifra a crescut la 9 din 10, dar atingerea nivelului de 100% reprezintă o mare provocare. Conform Raportului Global de Monitorizare din 2007, numărul copiilor care au acces la învățământul primar a crescut la 570 milioane, rămânând în afară sistemului de școlarizare aproximativ 72 milioane.
3. Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor
Multe persoane de sex feminin din țările cel mai puțin dezvoltate se confruntă cu dificultăți în a accede la sistemul de învățământ sau în a-și gssi un loc de muncă. În aceste condiții, femeile se află în imposibilitatea de a-și asigura viitorul și de a contribui la economia țării. În ciuda progreselor înregistrate în ultimii ani, numărul fetelor care nu sunt înscrise în sistemul de învățământ (aproximativ 60 milioane) este mai mare decât al băieților (aproximativ 45 de milioane).
4. Reducerea mortalității infantile
În țările cele mai puțin dezvoltate, aproape 11 milioane de copii mor anual, din cauza unor boli curabile, cum ar fi diareea sau malaria, fenomenul putând fi evitat printr-o mai bună nutriție și un tratament medical corespunzător. Obiectivul 4 de Dezvoltare al Mileniului este reducerea cu două treimi a ratei mortalității în rândul copiilor sub 5 ani.
în ultimele două decenii, rată mortalității copiilor cu vârste mai mici de 5 ani a scăzut cu aproape 20%. Rată mortalității rămâne ridicată în multe țări, în ciuda progreselor înregistrate în anumite regiuni. Se estimează o reducere a ratei mortalității la mai puțin de o pătrime până în 2015. Cele mai puține progrese se înregistrează în Africa sub-sahariană, unde conflictele armate, creșterea demografică, lipsa investițiilor în servicii medicale și răspândirea HIV/SIDA contribuie la agravarea situației.
5. Îmbunătățirea sănătății materne
Mai mult de 500.000 de femei mor anual că urmare a complicațiilor tratabile survenite în urmă sarcinii sau a nașterii. Pe termen lung, progresul real va depinde de îmbunătățirile aduse în alte domenii, cum ar fi statutul femeilor, subnutritia și o mai bună educație.
6. Combaterea HIV/SIDA, malariei și a altor boli
Răspândirea HIV/SIDA, a malariei și a tuberculozei produce efecte devastatoare în țările sărace, fiind înregistrată anual o creștere a numărului de îmbolnăviri, în special cu virusul HIV/SIDA.
Numărul persoanelor decedate în urmă infectării cu HIV/SIDA a crescut în 2006 la 2,9 milioane, în timp ce numărul persoanelor infectate cu HIV/SIDA a crescut de la 36,9 milioane în 2004 la 39,5 milioane în 2006.
Malaria a provocat în 2005 moartea a peste 18% din copiii sub 5 ani, în timp ce tuberculoză a ucis 1.6 milioane de oameni în 2005.
7. Asigurarea unui mediu durabil
Populația săracă are, de cele mai multe ori, acces limitat la apă și aer curat, esențiale pentru sănătate. În același timp, populația săracă este cea mai afectată de pe urmă schimbărilor climatice și a degradării mediului, fiind dependență de resurse naturale cum ar fi cheresteaua, recoltele din agricultură, combustibil și minerale. Pentru țările în curs de dezvoltare, utilizarea rațională a resurselor naturale este esențială pentru dezvoltarea durabilă.
Accesul populației la apă potabilă a crescut de la 78% în 1990 la 83% în 2004. În ciuda acestor progrese, situația socială și politică din statele Africii Sub-sahariene va împiedică, cel mai probabil, atingerea țintei ODM stabilită pentru 2015.
8. Crearea de parteneriate globale pentru dezvoltare
O condiție esențială pentru prosperitatea țărilor în curs de dezvoltare este participarea acestora la comerțul internațional. În același timp, se impune o mai mare implicare a țărilor dezvoltate pentru a reduce sărăcia, precum și în privința ștergerii sau eșalonării datoriilor externe. Comerțul cu statele cele mai puțin dezvoltate reprezintă doar 0,4% din comerțul mondial. De asemenea, una din principalele probleme cu care se confruntă țările cele mai puțin dezvoltate este accesul la piețele din țările dezvoltate. Conform estimărilor Băncii Mondiale, eliminarea tuturor barierelor comerciale ar genera 350 de miliarde USD pentru țările cu venit scăzut și mediu.
4.Efectele principale ale crizei economice la nivel global
4.1.Scădere dramatică a activitații economice mondiale
La sfârșitul lunii ianuarie a.c., ONU a dat publicității Raportul economic tradițional („World Economic Situation and Prospects 2014”), în care prezintă tendințele evoluției economiei mondiale în 2013 și previziunile pentru 2014-2015.
Potrivit experților ONU, ritmul creșterii economiei mondiale a fost în reducere în 2013 comparativ cu 2012, continuând astfel tendința de scădere înregistrată încă din anul 2011.
Actualul Raport al ONU estimează un ritm de creștere a economiei mondiale de 2,1% în 2013, comparativ cu 2,4% nivel atins în 2012 și 2,8% în 2011. De menționat că, în 2010, PIB-ul mondial a înregistrat un ritm de 4,0%.
Prognozele ONU pentru 2014-2015 sunt optimiste, economia mondială urmând să atingă ritmuri de creștere de 3,0% și respectiv, 3,3%.
Economiile țărilor dezvoltate au continuat să înregistreze un ritm scăzut de creștere în 2013, estimările actuale indicând un nivel de 1,0%, (de menționat că, în 2012, ritmul s-a situat la nivelul de 1,3%, iar în 2011 la 1,5%).
Încetinirea prognozată a ritmului de creștere a economiilor țărilor dezvoltate în 2013 are la bază, în opinia experților ONU, următoarele cauze:
– perspectivele incerte de soluționare a crizei datoriilor suverane din Zona euro;
– menținerea la un nivel ridicat al șomajului (8,7% pe ansamblul acestor țări în 2013, față de 8,6% în 2012);
– cererea internă în scădere, datorită măsurilor de austeritate fiscală;
– reducerea gradului de încredere a mediului de afaceri;
– fragilitatea încă persistentă a sectorului financiar-bancar;
– ritmul în continuare scăzut al comerțului internațional.
Prognozele pentru 2014-2015 relevă însă o relansare a creșterii economice pe ansamblul acestor țări, ritmurile avansate în Raportul ONU fiind de 1,9% și respectiv 2,4%.
În cazul SUA, estimările relevă atingerea unui ritm de creștere a PIB de numai 1,6% în 2013, (față de 2,8% în 2012 și 1,8% în 2011). Prognozele de creștere economică pentru 2014-2015 sunt de asemenea, optimiste ca și în cazul ansamblului țărilor dezvoltate, ritmurile avansate fiind de 2,5% și, respectiv 3,2%.
Pe ansamblul celor 28 de țări membre ale UE, estimarea experților ONU indică atingerea unui nou ritm negativ de creștere PIB în 2013, de 0,1% (-0,4% în 2012). În 2014-2015, se prognozează o ușoară relansare a creșterii economice la 1,4% respectiv 1,9%. În cazul Zonei euro (17 țări estimările indică atingerea unui ritm de creștere a PIB de -0,5% în 2013 (-0,7% în 2012). Experții ONU, ca și în cazul UE-28 prevăd ieșirea din recesiune a Zonei euro în 2014, ritmul de creștere avansat fiind de 1,1%. Pentru 2015 acest ritm se va accelera la 1,6%.
Japonia a înregistrat o creștere a ritmului PIB în 2013 identică cu cea din 2012, ritmul estimat fiind de 1,9% (după scăderea absolută de 0,6% realizată în 2011), datorată cererii interne și externe în creștere. Pentru 2014, experții ONU prevăd atingerea unui ritm de 1,5%, iar pentru 2015 de 1,2%.
Economiile țărilor în dezvoltare vor continua să fie „locomotiva” creșterii economiei mondiale în 2014 – 2015, ritmurile prognozate de experții ONU fiind în creștere, față de 2013. Pe ansamblul acestor țări, noile prognoze indică ritmuri de creștere a PIB de 5,1% în 2014 și 5,3% în 2015 (față de 4,6% în 2013). Experții ONU apreciază însă, că aceste economii rămân în continuare „vulnerabile” la evoluția situației economice din țările dezvoltate. Înrăutățirea condițiilor economico-financiare din aceste țări în ultima parte a anului 2013 și-a pus deja amprenta asupra economiilor țărilor în dezvoltare, ca urmare a scăderii cererii de export și a diminuării investițiilor străine.
Țările din Asia de Est și Sud, în frunte cu China, India și Indonezia vor înregistra, în continuare, cele mai ridicate ritmuri de creștere economică în 2014 – 2015, deși acestea nu vor atinge nivelurile din 2011.
China, a doua putere economică a lumii, se prevede să atingă ritmuri de creștere a PIB de 7,5% în 2014 și 7,3% în 2015, ușor în reducere față de 2013 (7,7%), dar cu mult sub nivelul de 10,8% realizat în 2010 și 9,3% în 2011.
India va atinge ritmuri de creștere economică de 5,3% în 2014 și 5,7% în 2015, ușor mai mici față de 2013 (4,8%), însă inferioare cu mult „vârfului”atins în 2010 (8,1%).
Economiile în tranziție se prevăd să atingă un ritm de creștere a PIB de 3,6% în 2014 și 4,0% în 2015 (2,0% ritm estimat pentru 2013). Din rândul acestora, principala țară,Rusia, va înregistra în 2014 și 2015 ritmuri de creștere economică de 2,9%, respectiv 3,6%. Estimarea de ritm, pentru 2013, de 1,5%, fiind cu cca. 2 p.p. în reducere fată de nivelul atins în 2012 (3,4%).
Volumul comerțului mondial se estimează că va înregistra un ritm de numai 2,3% în 2013 față de 2,9% în 2012 (de menționat că în 2011 ritmul atins a fost de 6,7%, iar în 2010 de 13,3%). În opinia experților ONU, această nouă „performanță negativă” se datorează slăbirii cererii în majoritatea țărilor dezvoltate și încetinirii creșterii economice în țările în dezvoltare. Pentru 2014-2015 se prognozează o relansare a volumului comerțului mondial, nivelurile de ritm prognozate fiind de 4,7% și respectiv 5,2%.
Evoluția ritmului de creștere a produsului intern brut mondial în perioada 2010-2014 (creșteri, în termeni reali, în %)
Sursa: „World Economic Situation and Prospects 2014” – United Nations, New York, January, 2014
5.Globalizarea si sferele globalizarii.
5.1.Globalizarea economiei mondiale
5.1.1.Definirea globalizării
Nu există o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi culturale. Descrie creșterea comerțului și a investițiilor datorită căderii barierelor și interdependenței dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea, aproape exclusivă, la efectele comerțului și, în particular, la liberalizarea comerțului sau la liberul schimb.
Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică și economică(care nu ar fi fost posibile fără susținerea dezvoltării intelectualilor europeni, în special), un număr important al activităților umanității se situează pe o scală și un orizont atât de mari, încât au depașit granițele naționale, în limitele cărora statele suverane își exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înțeleagă. Pe masură ce domeniul activităților umane se extinde dincolo de reglementările statului-națiune, legalitatea și regulile au devenit prea strâmte.
Noii jucători au trebuit să facă față provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporațiile multinaționale, piețele financiare globale, organizațiile non-guvernamentale, dar și organizații criminale și rețele teroriste internaționale.
Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaționale, care se bazează pe înțelegeri formale între statele-națiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să găsească un teren comun pentru înțelegeri care vizează problema globalizării.
Între 1910 și 1950 o serie de schimbări economice și politice au redus dramatic volumul și importanța fluxurilor comerciale internaționale. Dar, începând cu Primul Război Mondial și continuând cu cel de-al Doilea Război Mondial, când au fost create FMI și GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al Doilea Război Mondial, stimulat de către instituții economice internaționale și programe de reconstrucție și dezvoltare, comerțul internațional a crescut brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerț deveneau mult mai vizibile atât în privința beneficiilor, cât și ca efecte distrugătoare.
Chiar dacă aceste trei aspecte sunt întrețesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile economice, politice și culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie și inovație, în special în sectoarele transporturilor și telecomunicațiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial. Mondializarea este o mișcare mondială care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraș, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internațional, mondial, cu responsabilități și drepturi la scară internațională.
5.1.2.Originea globalizării
Procesul de globalizare a economiei mondiale, a început la mijlocul anilor '80, a căpătat noi valențe și adepți în deceniul '90 și continuă în prezent să se manifeste cu putere deși are de înfruntat concepții regionaliste și naționaliste.
Într-un sens larg, globalizarea economiei mondiale poate fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependințelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând la rândul lor o soluționare mai curând globală decât națională.
Abordată din punct de vedere economic și financiar, globalizarea poate fi definită drept întărirea și lărgirea legăturilor dintre economiile naționale pe piață globală a bunurilor, serviciilor și mai ales a capitalurilor.
Globalizarea a devenit un proces obiectiv, implacabil, care se desfășoară cu o viteză deseori amețitoare, cuprinzând în sfera sa cvasi-totalitatea statelor lumii.
Sub aspect strict economic, al eficienței alocării și utilizării resurselor, globalizarea economică apare ca un fenomen rațional, de natură să furnizeze un volum mai mare de bunuri și servicii de resurse tot mai puține. Globalizarea economică presupune, așadar, în esență globalizarea procesului de creare a producției interne brute ale statelor lumii.
Factori determinanți ai globalizării economiei mondiale
Factorii economico-comerciali care au influențat adâncirea procesului de globalizare a economiei mondiale include libera circulație a mărfurilor, liberalizarea serviciilor, liberalizarea piețelor de capital, liberalitatea investitorilor străini de a înființa firme și alți factori cu caracter legislativ și administrativ favorabili globalizării.
Liberalizarea comerțului cu servicii, în special în domeniul telecomunicațiilor, asigurărilor și bancar, a constituit tendința dominantă a anilor '70 în SUA, fiind continuată în anii '80 în Marea Britanie și ulterior în Uniunea Europeană și Japonia.Tendința continuă și în prezent, incluzând și țările Europei Centrale și de Est, printre care și România.
Liberalizarea piețelor de capital ca urmare a eliminării treptate a obstacolelor impuse circulației devizelor și a capitalului reprezintă un pas favorabil în vederea formării unor piețe financiare globale. Această mobilitate a capitalului reduce riscul repatrierii capitalului în special în cazul companiilor transnaționale și se înregistrează, totodată, o reducere a costurilor în condiții normale.
Liberalizarea investițiilor străine directe reprezintă un alt factor ce a favorizat globalizarea.
Începând cu anii '70, interesul comun al umanității de prezervare a mediului înconjurător s-a concretizat prin apariția unor concepte, cu vocație globală: bunurile comune ale umanității, dezvoltarea durabilă și securitatea ecologică, care au constituit noi factori ce au dinamizat procesul de globalizare a economiei mondiale.
Bunurile comune ale umanității sunt spații cum ar fi oceanele, fondurile marine, care din diverse motive nu sunt susceptibile a fi divizate și nici nu cad sub incidența suveranității statelor. Cu excepția oceanelor, nici unul din aceste bunuri comune nu au fost polizate, deoarece este relativ faptul că oamenii posedă capacitățile tehnice de a le exploata și deteriora.
Dezvoltarea durabilă este definită drept dezvoltarea care răspunde nevoilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface nevoile. Dezvoltarea durabilă e concepută în vederea reconcilierii dintre economie și mediul înconjurător, că o nouă cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pe întreagă planetă și pentru un viitor apropiat.
Securitatea ecologică este una dintre dimensiunile fundamentale ale securității globale. Un alt factor determinant pozitiv cât și respectiv al globalizării îl reprezintă cultură.
Meditând asupra globalizării, într-un articol intitulat "Globalizare și morală", publicat în revista italiană"L'espresso", Umberto Eco își exprimă foarte transparent punctul de vedere: "În schimb este oare pozitivă globalizarea lingvistică și culturală? Nu, și ar fi chiar o nenorocire pentru planetă o astfel de globalizare. Pe planul contactelor globale trebuie să luptăm pentru a păstra identitatea diferitelor culturi".
În literatura de specialitate globalizarea este abordată în mod divers, putându-se desprinde mai multe abordări conceptuale.
Globalizarea este concepută ca proces al diminuării taxelor vamale, al renunțării la politică vamală și la restricțiile de circulație a mărfurilor, serviciilor, tehnologiilor și capitalurilor, pe măsură dezvoltării schimburilor economice internaționale.
Globalizarea este considerată că factor ce determina diminuarea rolului guvernului național că urmare a extinderii acțiunii capitalului investițional internațional și a societăților transnaționale.
Globalizarea este apreciată drept proces de administrare a lumii către forțe transnaționale.
Cercetătorii români, susținători ai ultimelor două concepții, le completează cu ideea că statul continuă să aibă un rol important, invocând exemplul Franței și Marii Britanii.
În raportul Dezvoltării Mondiale editat de Banca Mondială în anul 2000 se apreciază că în economia mondială au loc două procese paralele: globalizarea și descentralizarea:
– globalizarea constă în transnationalizarea până la supranationalizare cu deosebitre în domeniile comerțului, finanțelor și tehnologiilor de vârf;
– descentralizarea constă în transmiterea de către guvernul național către comunitățile locale a tot mai multe atribuții administrative, sociale, educaționale, bugetare și în consecință, rolul statului național se va limita la diplomație, armata, adoptarea legislației interne.
În abordarea procesului de globalizare se pornește de la o serie de procese obiective reale.
Devansarea necesităților de producție și consum ale unui stat față de posibilitățile producției naționale de a le satisface sub aspect tehnologic și de eficientă pe criterii economice optimale. Că urmare, am asistat, în ultimele decenii ale secolului XX, la dezvoltarea procesului de adâncire a diviziunii internaționale a muncii, de specializare organologică care a generat comerțul cu subasamble.
În ultima perioadă se remarcă faptul că sporirea comerțului exterior și mondial devansează creșterea producției mondiale.
Datorită tendințelor enunțate mai sus are loc o creștere a coeficientului de dependență a economiilor naționale față de economia mondială.
Are loc o creștere importantă a pieței externe, fapt ce obligă statele se adopte măsuri de liberalizare a comerțului exterior, ajungându-se până la desființarea taxelor vamale.
Liberalizarea mișcării internaționale a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor, persoanelor, forței de muncă și a tehnologiilor conduce la dispariția granițelor comerciale , nu însă și a granițelor naționale (deocamdată).
Se remarcă ca proces obiectiv adoptarea de reglementări comune de către state – acorduri , tratate, convenții privind eliminarea dublei impuneri, regimul favorabil al investițiilor externe, acordarea clauzei națiunii cele mai favorizate.
Înființarea unor instituții și organisme internaționale comune cu atribuții la scară mondială, regională sau subregională – publice și private.
Măsurile adoptate de stat privind inegrarea economică internațională se realizează sub formă integrării statale, transtatale sau superstatale.
6.Organizația Națiunilor Unite în contextul globalizării
Definită ca un sistem internațional bazat pe tendința integraționistă, pe interconectare între piețe, state-națiuni și tehnologii până la un nivel fără precedent, globalizarea, este fondată pe doi actori globali esențiali – organizațiile economice internaționale și corporațiile transnaționale.
La începutul secolului XXI, companiile transnaționale sunt considerate ca una din cele mai mari provocări pentru actuală ordine internațională economică, întrucât deciziile acestora influențează într-o măsură mare economiile nationale.
În sensul cel mai larg, o societate transnațională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe țări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiții externe directe (IED), deține și administrează filiale într-un număr de țări, în afara bazei sale interne.
Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăți (corporații) este însă foarte variată: societăți sau companii internaționale, firme pluri sau multinaționale, firme transnaționale.
Societățile pe acțiuni care au radacini in mai multe state sunt adesea numite întreprinderi multinaționale, deși Națiunile Unite le desemnează oficial prin corporații transnaționale (CTN). ONU definește aceste societăți transnaționale drept acele întreprinderi care dețin sau controlează unități de producție sau de servicii situate în afara țării în care se află sediul central. O afacere transnațională sau multinațională operează în mai multe țări, pe când o afacere internă operează într-o singură țară.
Viziunea UNCTAD asupra societății transnaționale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companiemamă și din filialele ei în străinătate.
Expresia „întreprindere multinațională” este utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fară ca între aceasta și cea de „corporație transnațională” să mai poată fi întrevăzute în prezent și alte diferențe decât acelea de ordin lingvistic. Același lucru se poate spune și despre sintagma de „societate transnațională” versus cea de „corporație transnațională”.
Firește, sintagma „corporație transnațională” are o anumită savoare și o putere de sugestie mult mai mare decât banala „întreprindere multinațională”. De aceea, economiștii radicali vor folosi cu precădere corporația transnațională ca țintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noțiunea de concern transnațional, dacă li se va părea că puterea reprezintă o definiție prin ea însăși.
Cea mai cunoscută definiție dată societății transnaționale este cea dată de John Dunning, și anume “o firma care se angajează în investiții străine directe și care deține și controlează activități creatoare de valoare în mai mult de o țară”.
Națiunile Unite consideră societatea transnațională drept acea întreprindere ce deține și controlează producția în afară țării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunitățile globale pe care le oferă piață mondială.
Teoreticienii economiei mondiale sunt de părere că societățile transnaționale sunt principalii agenți economici, societatea transnațională reprezentând firma care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țării de origine, alcătuind un vast ansamblu la scară internațională, format dintr-o societate principală – firma mamă și un număr de filiale, adică de firme dependente față de societatea principală, implementate în diferite țări. În literatura de specialitate, când se abordează problematica mișcării internaționale a capitalului, circulă, în paralel, doi termeni, cel de „multinațional” și cel de „transnațional”. Primul dintre acești termeni reliefează latura cantitativă a fenomenului, și anume în câte țări își investește capital una și aceeași firmă, însă unii autori sunt de părere că acest termen este ambiguu, deoarece induce ideea că o firmă aparține mai multor națiuni.
Termenul de „transnațional” îl presupune pe primul și exprimă mai clar ideea că o firmă în stadiul de expansiune, reprezintă o prelungire extrateritorială a națiunii ei de origine. În condițiile globalizării economiei, ideea de transgresare a frontierelor naționale, de apariție a întreprinderii globale, este surprinsă corespunzător de termenul „transnațional”, acest termen fiind adoptat și de ONU, în 1964
Aspectele privind responsabilitatea socială corporativă este dezbătută și în cadrul Comunicării Comisiei Europene către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, „O nouă strategie a UE (2011-2014) pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor”, argumentându-se faptul că abordarea strategică a responsabilității sociale a întreprinderilor este din ce în ce mai importantă pentru competitivitatea lor. Prin asumarea responsabilității sociale, întreprinderile pot să construiască relații de încredere pe termen lung cu angajații, consumatorii și cetățenii, aceste relații servind drept fundament pentru crearea de modele de afaceri durabile. Interesant este faptul că responsabilitatea socială a întreprinderii susține obiectivele Strategiei Europa 2020 pentru o creștere inteligență, durabilă și favorabilă incluziunii, care include și obiectivul de ocupare a forței de muncă în proporție de 75%. Din momentul publicării Cărții Verzi în 2001 și înființării Forumului european multilateral privind responsabilitatea socială a întreprinderii, Comisia Europeană s-a implicat în dezvoltarea politicii publice de promovare a acestui concept. În anul 2006, Comisia publică o politică care sprijinea inițiativa sectorului de afaceri, denumită Alianța europeană pentru responsabilitatea socială a întreprinderilor. Această politică cuprindea, de asemenea, opt domenii prioritare de acțiune ale Uniunii Europene, spre exemplu, sensibilizarea publicului și schimbul de cele mai bune practici, sprijinirea inițiativelor multilaterale, cooperarea cu statele membre, informarea consumatorilor și transparență, cercetarea, educația, întreprinderile mici și mijlocii și dimensiunea internațională a responsabilității sociale corporative.
7.Efectele crizei economice si globalizarii asupra Organizației Națiunilor Unite
Criza fără precedent, pe care omenirea și-a oferit-o „cadou”, invită la o dezbatere despre caracterul economiei mondiale și al instituțiilor care o guvernează. Globalizarea pune astăzi în fața managementului economiei mondiale provocări îmbrăcând forme și având puteri nemaiîntâlnite, între care aș aminti volatilitatea financiară. Economia creată și influențată de globalizare se caracterizează printr-un volum imens și o mare diversitate a fluxurilor internaționale de capital.
Liberalizarea conturilor de capital, dezvoltarea noilor instrumente financiare, noua tehnologie digitală au creat piața de capital globală integrată. Se estimează că fluxurile internaționale de capital se afla față de fluxurile comerciale într-o proporție de 60-1, poate chiar mai mare. Țările emergente și cele mai sărace parcurg astăzi o perioadă dintre cele mai dificile, cauzată de efectele globalizării. Iată că revine cu o și mai mare forță provocarea permanentă la care a trebuit și trebuie să răspundă aceste țari și anume găsirea celor mai bune politici și metode de atragere și administrare a fluxurilor de capital și a finanțărilor spre aceste țări, și nu neapărat modul de stopare a ieșirilor de capital. Este adevărat că intensificarea interdependențelor economice a avut ca efect principal creșterea economică mondială.
Fenomenele și procesele ce se succed cu repeziciune în aceste zile și luni ne amintesc, din nou, de vulnerabilitatea acestor țări la șocurile externe. Reducerea investițiilor directe de capital, scăderea finanțărilor transfrontaliere, presiunea pe rezerva valutară, creșterea costurilor finanțării, posibila expectație inflaționistă, o mai mare volatilitate a cursului de schimb, scăderea competitivității exporturilor, o posibilă accentuare a inechității și inegalității sunt doar câteva elemente aduse sau pe care le va produce criza, elemente care pot distruge în doar câteva luni efectele unor ani buni de progres în eradicarea sărăciei. Criza de pe piața financiară globalizată poate accelera și adânci vulnerabilitatea sistemelor naționale de reglementare financiară.
Nu e mai puțin adevărat că actuala criză este și o consecință a unei insuficiente supravegheri bancare pe unele piețe, a aplicării unor standarde neadecvate de capital, a unei creșteri a creditării cu pedala de accelerație la podea, creditare bazată pe cantitate și nu pe calitate, exersarea unei transparențe limitate, utilizarea excesivă a resurselor pe termen scurt.
Opoziția la regionalizare a unor forțe centripete care se orientează spre apărarea comună și aranjamente de securitate multilaterale (în cadrul NATO, ASEAN, ONU, angajamentelor globale ale SUA), consolidarea reciproc ă a proceselor de regionalizare și globalizare a relațiilor militare și de securitate, nevoia funcționării continue a unor mecanisme de coordonare și cooperare în combaterea amenințărilor difuze la adresa securității, factori sistemici care influențează securitatea națiunilor. Securitatea global ă este condiționată, în prezent, de revoluția militar-tehnologică (ce a dus la accelerarea dinamicii globale a armamentului), globalizarea transferurilor de armament, pattern-urile actuale ale producției globale de tehnică și tehnologie militară, noile concentrări de putere militară. În fața riscurilor și amenințărilor majore actuale, statele se găsesc complet descoperite și realizeaz ă adevărul că securitatea de nivel global are puțini sorți de realizare prin creșterea tradițională a puterii militare naționale sau a aliaților. Extensia globală a terorismului și terorii armelor de distrugere în masă, post 11 septembrie, a determinat statele lumii să înțeleagă că lupta cu acestea ar putea fi dus ă la modul cel mai eficient prin sporirea eforturilor de promovare a securității prin cooperare. Fără a neglija demersurile de consolidare a securității colective (de alianță) și dezvoltare a securității comune, inițiate de statele mici, pentru a aborda inclusiv aspecte ale securității economice, sociale, ecologice, comunitatea internațională a multiplicat aranjamentele de securitate cooperativă. Aceste, aranjamente, după John Nolan, cuprind – controlul și siguranța arsenalelor nucleare; – asigurarea conversiei industriilor militare și de apărare ce ar periclita securitatea internațională; – aranjamente comune de reglementare a dimensiunii și structurii arsenalelor militare și proliferării tehnologiilor considerate periculoase; – definirea cât mai coerentă a noțiunii de intervenție legitimă ca proces multilateral convenit care să reglementeze utilizarea forței ca măsură de ultimă instanță pentru asigurarea securității; – promovarea transparenței și a interesului reciproc al părților participante la aranjamente de securitate cooperativă. Securitatea cooperativă oferă astfel o nouă perspectivă, mai optimistă, securității globale. Ea se sprijină pe prevedere și pe parteneriat, se opune recurgerii la forță și este deschisă participării tuturor statelor interesate. Are ca obiective prevenirea războiului și posibilitatea de constituire a mijloacelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei agresiuni23. Securitatea cooperativă se realizează prin organizații internaționale și regionale (ONU, OSCE, OCMN, GUUAM, Grupul de la Shanghai, ASEAN, OSA, OUA, Liga Arabă etc.), guverne și organizații neguvernamentale. Adâncind caracterul sistemic al securității, noua arhitectură de securitate globală se sprijină pe reforma instituțiilor de securitate, proces care asigură o întărire a structurilor globale de securitate, o transformare a lor în instituții mult mai puternice și mai reprezentative. Pe aceste considerente, secretarul general al ONU, Kofi Annan, propune cel mai radical plan de reformare a organizației, spre a reflecta realitățile noi ale globalizării: stabilirea unor noi reglementări pentru autorizarea acțiunilor militare împotriva țărilor care încalcă prevederile Cartei, restructurarea Comisiei pentru Drepturile Omului, pentru a se nu se permite ca din componența sa să facă parte țări care violează aceste drepturi, redefinirea noțiunii de terorism, în perspectiva unei conferințe mondiale în această problemă.
8.Concluzii
Geneza Organizației Națiunilor Unite a fost un proces îndelungat și complex, influențat de o multitudine de factori, rezultanta confruntării unor interese de putere. Carta O.N.U. apare ca un produs al experienței trecute în crearea și funcționarea unei organizații internaționale, al studiilor și evaluărilor făcute de experți chiar în anii războiului, al influenței decisive a marilor puteri, a Statelor Unite în special, asupra negocierilor desfășurate și sub presiunea opiniei publice mondiale, care cerea cu insistență realizarea nobilei aspirații spre o pace justă și durabilă. O scurtă reconsiderare a factorilor care au influențat geneza O.N.U. va evidenția complexitatea fenomenului analizat.
La San Francisco s-a făcut simțită și influența opiniei publice mondiale, prin intermediul poziției, stării psihologice și a aspirațiilor pacifice a milioane de oameni. În acest sens, fraza de început a Cartei, ,,Noi popoarele Națiunilor Unite", nu este o formulare demagogică, ci reflectă o stare de spirit. Opinia publică mondială cerea modificarea vechii ordini internaționale, care nu era în măsură să asigure pacea; și a urmărit realizarea acestui obiectiv prin analiza atentă, grație publicității deosebite a lucrărilor de la San Francisco. Influența opiniei publice este cel mai bine sesizabilă în cazul Statelor Unite. Administrația Roosevelt a urmărit mereu să cunoască poziția americanilor și a Congresului, a realizat consultări multiple, a încercat educarea acestora și, în bună măsură, a ținut seama de opinia lor. Americanii nu mai doreau izolaționismul, dar nici antrenarea într-o aventură, așa încât, mai ales prin activitatea unor senatori, au urmărit pas cu pas pregătirile pentru crearea noii organizații internaționale. În pofida influenței opiniei publice, trebuie spus că unele idei larg împărtășite au găsit doar exprimarea sub forma unor decorațiuni verbale din Cartă și nu s-au concretizat în forme practice care puteau consolida organizația. Așa de pildă, presiunea opiniei publice pentru extinderea activității organizației în sfera drepturilor omului a dus doar la dese mențiuni ale chestiunii în Cartă, dar nu și la adoptarea unor mijloace efective de control în domeniu, la acordarea unor garanții internaționale în acest sens. Alte idei populare nu au putut fi luate în considerare, fiind chiar foarte numeroase și ducând la o ,,inflație ideologică", deoarece era mult mai facil a elabora principii generale, decât a adopta propuneri concrete, de aplicare.
În unele privințe, prevederile din Cartă sunt mai satisfăcătoare, în ce privește necesitățile securității colective, decât cele ale Pactului Societății Națiunilor. Astfel, Carta nu are atâtea lipsuri în ce privește prevenirea agresiunii; înlocuiește prohibirea limitată a războiului cu interzicerea amenințării sau utilizării forței; acoperă golul dintre obligațiile defensive și măsurile de sancționare prin subordonarea întregului proces de sancționare unui organ unic, Consiliul de securitate; cuprinde prevederi mai clare în materie de sancțiuni; sistemul sancțiunilor economice este abolit, Consiliul de securitate având sarcina de a identifica agresorul, de a decide măsurile de coerciție și statele care participă la aplicarea lor. Cu toate acestea, nici Carta nu crează ceea ce specialiștii apreciază a fi un sistem ideal de securitate colectivă. La această caracteristică a sistemului de securitate se adaugă altele, care conferă specificul Organizației Națiunilor Unite, specific determinat în chip decisiv de acțiunea combinată a factorilor de influență schițați mai sus. O.N.U. are un caracter general atât din punctul de vedere al componenței, în principiu universală, cât și din acela al gamei problemelor abordate: politice, economice, sociale, culturale și umanitare. Dată fiind varietatea de obiective, era inevitabil să se creeze un adevărat sistem, care însă nu este ultra-centralizat. Se poate afirma că Organizația Națiunilor Unite este un fel de confederație de agenții internaționale, raporturile dintre O.N.U. și agențiile specializate fiind reglementate în baza unor acorduri speciale ce sunt fundamentate pe principiul autonomiei. Chiar în cadrul O.N.U. s-a realizat, prin prevederile Cartei, o foarte netă delimitare a sarcinilor principalelor organe: Adunarea generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă.
După cum rolul guvernelor în istoria modernă a înregistrat o evoluție, tot așa organizația internațională a făcut progrese de la Societatea Națiunilor la O.N.U. În acest sens, pot fi larg interpretate diferențele dintre Pact și Cartă, ele marcând trecerea de la concepția minimă la una evoluată asupra funcției unei organizații internaționale multilaterale.
Conjunctura în care a fost elaborată Carta, ca și puterea diverșilor factori de influență, și-au pus pecetea asupra specificului Organizației Națiunilor Unite. Cu plusuri și minusuri inerente unui document de amploarea și importanța Cartei, aceasta a fost supusă confruntării decisive cu realitățile concrete de după 1946.
Bibliografie
1. Chebelcu, Traian, Organizații internaționale, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000
2. Constantin, Valentin, Drept Internațional, Editura Universul Juridic, București, 2010
3. Defarges, Moreau Philippe, Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutul European, Iasi, 1998
4. Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, apud Flonta, Mircea, Keul, Hans- Klaus (coord.), Filosofia practică a lui Kant, Editura Polirom, IașI, 2000
5. Keohane, Robert, Relațiile internaționale : vechi și nou apud Goodin, Robert E., Klingermann, Hans-Dieter, Manual de știință politică, Editura Polirom
6. Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Jura, Cristian, Drept international public. Sinteze pentru examen, Editura C.H.Beck, București
7. Niciu, Marțian I., Organizații internaționale (guvernamentale), Editura Fundației Chemarea, Iași , 1994
8. Pop,Flore, Introducere în dreptul internațional: drept internațional public și organizații internaționale,Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008
1.IS THE 2007 U.S. SUB-PRIME FINANCIAL CRISIS SO DIFFERENT? AN INTERNATIONAL
HISTORICAL COMPARISON
Carmen M. Reinhart
Kenneth S. Rogoff
Working Paper 13761
2.We the peoples: the role of the United Nations in the 21st century KA Annan – 2000 – books.google.com
3.Critical choices: the United Nations, networks, and the future of global governance.
Authors Reinicke, W. H.; Deng, F.; Witte, J. M.; Benner, T.; Whitaker, B.; Gershman, J.
4.Bal, A., Dumitrescu S. Economia mondială, București, Editura Economică,2000
5.Economie Mondiala Rodica Milena Zaharia
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=383&idb=
6."Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004
7. The globalization of world politics: an introduction to international relations
J Baylis, S Smith sixth edition Oxford University Press 2014
8. www.globalization.about.com
9.The merits and demerits of globalization and the future of the Asia” ,
JETRO International Symposium, Tokyo, februarie 1999, p.13 2, p.14
http://iaduer.ro/, Vlad Mihai Dorel
http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/buse/5.htm
Bibliografie
1. Chebelcu, Traian, Organizații internaționale, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2000
2. Constantin, Valentin, Drept Internațional, Editura Universul Juridic, București, 2010
3. Defarges, Moreau Philippe, Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutul European, Iasi, 1998
4. Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, apud Flonta, Mircea, Keul, Hans- Klaus (coord.), Filosofia practică a lui Kant, Editura Polirom, IașI, 2000
5. Keohane, Robert, Relațiile internaționale : vechi și nou apud Goodin, Robert E., Klingermann, Hans-Dieter, Manual de știință politică, Editura Polirom
6. Năstase, Adrian, Aurescu, Bogdan, Jura, Cristian, Drept international public. Sinteze pentru examen, Editura C.H.Beck, București
7. Niciu, Marțian I., Organizații internaționale (guvernamentale), Editura Fundației Chemarea, Iași , 1994
8. Pop,Flore, Introducere în dreptul internațional: drept internațional public și organizații internaționale,Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008
1.IS THE 2007 U.S. SUB-PRIME FINANCIAL CRISIS SO DIFFERENT? AN INTERNATIONAL
HISTORICAL COMPARISON
Carmen M. Reinhart
Kenneth S. Rogoff
Working Paper 13761
2.We the peoples: the role of the United Nations in the 21st century KA Annan – 2000 – books.google.com
3.Critical choices: the United Nations, networks, and the future of global governance.
Authors Reinicke, W. H.; Deng, F.; Witte, J. M.; Benner, T.; Whitaker, B.; Gershman, J.
4.Bal, A., Dumitrescu S. Economia mondială, București, Editura Economică,2000
5.Economie Mondiala Rodica Milena Zaharia
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=383&idb=
6."Millenium Development Goals: Progress Report”, UN, september 2004
7. The globalization of world politics: an introduction to international relations
J Baylis, S Smith sixth edition Oxford University Press 2014
8. www.globalization.about.com
9.The merits and demerits of globalization and the future of the Asia” ,
JETRO International Symposium, Tokyo, februarie 1999, p.13 2, p.14
http://iaduer.ro/, Vlad Mihai Dorel
http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/buse/5.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reforma Sistemului Natiunilor Unite In Contextul Globalizarii Si Crizei (ID: 107804)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.