Reforma Sistemului de Impozitare a Profiturilorveniturilor Întreprinderilor din România Si Implicatiile Acesteia

=== 36b2eb48994d7da26cdd1f0aac43b78c3d58de78_476734_1 ===

Capitolul 1

Impozitul asupra veniturilor/ profiturilor întreprinderilor

Geneza și evoluția tehnicilor de impozitare a întreprinderilor

Impozitele reprezintă, datorită mărimii lor, domeniilor în care se manifestă și vechimii existenței lor, principala formă de constituire a resurselor financiare publice. Impozitele au apărut încă din perioada sclavagistă, fiind privite drept prima formă a finanțelor publice. Impozitul constituie o obligație impusă de către stat cetățenilor săi, implicând cedarea unei părți din averile sau veniturile deținute pentru acoperirea cheltuielilor publice. În acest proces sunt implicate persoane fizice și juridice care cedează o anumită sumă din veniturile pe care le obțin sau din averea pe care o dețin, iar pe de altă parte statul care le percepe cu scopul constituirii de fonduri bănești de care are nevoie pentru asigurarea funcționării sale.

Scopul colectării impozitelor poate fi colectiv, național sau local. Impozitele au și trăsături ca forme ale resurselor financiare, aceste trăsături fiind: prelevarea impozitelor are titlu obligatoriu; impozitele se prelevă la dispoziția statului, fără o echivalență directă și imediată din partea acestuia; prelevarea sub formă de impozite se realizează cu titlu nerestituibil.

Există o obligație impusă prin lege de a plăti suma stabilită drept impozit, fără a fi necesar consimțământul plătitorului. Dacă acesta din urmă nu își onorează plata, statul poate aplica măsuri contravenționale, executân silit încasarea impozitelor.

O altă trăsătură se referă la faptul că prelevarea impozitelor de către stat se face fără a oferi în schimb în mod direct bunuri, servicii sau alte avantaje, ca și contraprestație, evidențiind rolul de natură exclusiv financiară al impozitelor.

O a treia trăsătură este reprezentată de faptul că transferul la dispoziția statului este definitiv, sumele prelevate nerestituindu-se contribuabililor. Prin prelevarea de impozite, se reduce puterea de cumpărare a contribuabililor, aceasta acumulându-se la dispoziția statului. Acest transfer este general acceptat ca o necesitate, pornindu-se de la ideea că funcționalitatea statului nu ar fi posibilă fără prelevările sub forme ale impozitelor și altor contribuții similare.

Impozitul are următoarele roluri: rol financiar, de procurare a resurselor pentru fondurile publice; rol economic, de realizare a stimulărilor privind activitatea unor sectoare; rol social, de redistribuire a venitului în societate, în acord cu politica socială a guvernului și în vederea asigurării protecției sociale la nivelul societății.

Impozitul pe profit este un impozit direct și are o serie de particularități care îl diferențiază de celelalte prin rolul lor economic și social. Impozitele directe respectă o serie de principii de echitate fiscală. Prin echitatea fiscală se determină diferențierea sarcinilor fiscale în raport cu puterea contributivă, dar și având în vedere situația socială a contribuabililor.

Impozitele pe profit au un caracter deflaționist – fiind suportate direct din veniturile nominale ale contribuabililor, influențează mărimea venitului disponibil, precum și posibilitatea de consum și de investiții. O altă caracteristică este transparența, fiecare contribuabil putând cunoaște sarcina fiscală reală pe care trebuie să o suporte, modul de determinare, precum și ce elemente se iau în considerare. Cu toate acestea, datorită transparenței impozitelor directe, flexibilitatea lor ca instrument de politică fiscală este mai redusă.

În cadrul procesului de procesului de procurare a resurselor finaciare sub formă de impozit la dispoziția statului sunt necesare un ansamblu de elemente și reglementări care conduc la crearea unui cadru tehnico- organizatoric și operațional pentru instituirea, așezarea și ulterior încasarea acestora.

Principalele elemente tehnice care sunt utilizate în stabilirea si practicarea impozitelor sunt: subiectul; obiectul; sursa; unitatea de impunere; cota de impozitare; asieta. Primul element este reprezentat de persoanele juridice în sarcina căreia este stabilită prin lege obligația de plată a impozitului. În cadrul acestuia sunt incluse înterprinderi private și publice. Obiectul este evidențiat de valorile sub diferite forme ale veniturilor și averilor sau diverse activități aducătoare de valori ce intră sub influența impozitării. În cazul impozitului pe profit obiectul impunerii este reprezentat de profitul impozabil. Cota impozitului fiind cunoscută și sub denumirea de cota de impozitare, reprezintă mărimea procentuală a impozitului de revine pe unitate de materie impozabilă, respectiv suma trabilită ca impozit pe unitate de măsură a obiectului respectiv. Cota din prezent este de 16%. Aceasta a fost adusă de la o cota de 25 % prin urmare a intervenției statului în cadrul programului de diminuare a cotei profitului, purtând numele de relaxare fiscală. Acesta nouă cota a fost introdusă în anul 2005 cu scopul de a scoate la lumină o parte din economia aflată la pamănânt.

Baza de calcul este reprezentată de profitul impozabil care este calculat ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din cadrul cărora se v-or scădea veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Având în vedere situația prezentată, în Romănia cota impozitării profitului a avut o evoluție înfluențată de reformele din cadrul economiei și anume:

Prima intenție de schimbare a metodelor și tehnicilor de impozitare a profiturilor s-a realizat prin cadrul Legii 12 din anul 1991 prin introducerea față de metoda administrativă folosită până în momentul acela a unei cote progresive compuse, împreună cu un minim impozabil.

A doua modificare s-a relizat în anul 1992, în care cotele progresive au fost înlocuite cu două cote proporționale având valorile de 30% și 34%. Acestea se utilizau având în vedere anumite limite a profitului, însă în anii care au urmat cu ajutorul Legii de Investiții, se acordau o serie de facilități mai avantajoase întreprinzatorilor străini comparativ cu cei „on shore” și anume scutiri de impozite între 5 și 6 luni, în funcție de domeniul de desfășurare a activității(industrie, comerț, construcții, agricultură sau turism)

Prin ordonanța de Guvern nr 70/1994, în anul 1998 s-a stabilit o cotă generală de 25% și o cotă adițională la aceasta de 25% pentru ctivitatea barurilor de noapte, a cluburilor de noapte și a cazinourilor, 80% pentru profitul Băncii Naționale a Romăniei, cota aplicându-se după scăderea cheltuielilor deductibile și a celor aferente fondului de rezervă, potrivit legii; 5% privind majorarea capitaluilui social din rezervele legale, precum și din diferențele favorabile privind reevaluarea patrimoniului; respectiv 5% și pentru profitul provenit din activitatea de export. Începând cu anul 1995 s-a introdus o cotă proporțională de 38%, având anumite diferențieri privind activitatea agricolă de 25%, pentru Banca Naționala de 80% și o cota adițională de 22% pentru profiturile obținute din jocuriel de noroc, baruri și alte cluburi de noapte și 16.2% asupra profitului realizat de persoanele juridice străine ce au sediul permanent în Romănia, iar asupra impozitului privind profitul obținut din activitatea de import se introduce o reducere de 50%. O altă lege prezentă în cadrul evoluției cotei este cea cu nr 414/2002 în urma căreia se stabilea o cotă procentuală generală de 25%, față de care în cazul Băncii Naționale cota rămâne aceeași de 80% calculată asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile și a fondului de rezervă; contribuabilii care de pe urma activității desfășurate pe bază de licență în zona liberă obțin profit se va aplica o cota de 5% pănâ la data de 31 decembrie 2004. Pe lăngâ aceste prevederi legea stabilește și anumite facilități privind profitul obținut din export, respectiv o cotă de 6% până la data de 31 decembrie 2002, și alta de 12.5% până la 31 decembrie 2003, plus alte avantaje sub foma unui sprijin financiar prin cadrul bugetelro locale. Pe lăngă acestea, contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, a discotecilor și a cazinourilor impozitul asupra acestora nu poate scădea mai mult de 5% asupra veniturilor realizate din aceste activități.

Categoriile de contribualibili al impozitului pe profit:

1.Persoane juridice române – în cadrul acestora se includ: regiile autonome, indiferent de subordonare, companiile naționale, societățile naționale, societățile agricole, asociațiile, fundațiile, precum și orice altă entitate care are un statut legal de persoană juridică constituită potrivit legislației române. Dacă persoanlee juridice române, dețin acțiuni privind capitalul la alte societăți comerciale și întocmesc situații financiare consolidate, calculul și ulterior plata privind impozitul pe profit de face având în vedere nivelul fiecărei persoane juridice din grup. În cazul unei asocieri fără personalitate juridică, între două sau mai multe persoane juridice române, veniturile și cheltuielile ce se înregistrează se vor atribui fiecărui asociat ținând cont de cota de participare la asociere.

2.Persoane juridice străine care desfășoară activități întru-un sediu permanent în Romănia – în cadrul acestei categorii sunt incluse: companiile, fundațiile, asociațiile, orgnizații și alte entități similare, înființate și organizate în conformitate cu legislația unei țări. Aceste persoane devin subiect al impunerii atunci când desfășoară activități integral sau parțial având un sediu permanent în România, de la începutul activității.

3.Persoane juridice străine și persoane fizice nerezidente care desfășoarâ activități în România într-o asicere fără persoalitate juridică – prin urmare impozitul se v –a aplica asupra părții din profitul impozabil care a fost atribuit fiecărei persoane.

4.Persoane juridice române asociate cu persoane fizice rezidente – pentru acestea impozitul datorat se reține și se varsă de către persoana juridică română, aplicat asupra părții din profitul impozabil al asocierii atribuite persoanei fizice rezidente.

5.Persoane juridice străine care realizează venituri având la bază proprietăți imobiliare din România sau din cesionarea titlurilor de participare aflate la o presoană juridică romănâ – în cazul acestora impozitul se va reține din profitul impozabil aferent acestor venituri.

Însă în cazul subiecților privind impozitul pe profit există și unele întreprinderi exceptate de la plata acestuia precum: Trezoreria statului; instituțiile publice; instituțiile de învățământ acreditate; asociațiile de proprietari; Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar constituit potrivit legii; Fondul de compensare a investițiilor; Banca Națională a României, începănd cu anul 2005; persoane juridice române fără scop patrimonial avănd în vedere următoarele categorii de venituri: cotizațiile membrilor, contribuțiile bănești în natură, taxele de înregistrare, donațiile și sponsorizările, obănzile și dividendele obținute din plasarea disponibilităților, resurse bugetare primite, alte venituri întămplătoare sau excepționale, rezultate din activitatea desfășurată. Având în vedere veniturile realizate din activitățile economice, persoanele juridice în cauză sunt scutite, până la un nivel echivalent în lei a 10.000 euro dar nu mai mult de 20 % din veniturile totale neimpozabile prezăzute.

Elementele din cadrul veniturilor sunt: diferențe favorabile de curs valutar, rezultate în urma evaluării creanțelor și datoriilor în valută, înregistrate în evidența contabilă, în rezultatul reportat, ca urmare a retratării sau transpunerii; rezerve din reevaluare la casarea sau cedarea activelor, în situația în care au fost deductibile din profitul impozabil;

În cadrul elementelor deductibile fiscal intră următoarele: cheltuielile de exploatare monetare cum ar fi cele cu materii prime, materiale și mărfuri, cele privind lucrările și serviciile prestate de terți, taxe și vărsăminte asimilate cu personalul; cheltuielile de exploatare nemonetare: cele cu amortizarea și provizionale; cheltuielile financiare printre care dobănzile de plătit, titluri de plasament și diferențele de curs valutar; cheltuielile excepționale: pierderi din calamități, despăgubiri, donații etc.; 10% din prețul de achiziție al echipamentelor tehnologice; veniturile financiare provenite din dividendele primite de la alte societăți comerciale.

În sfera elementelor nedeductibile fiscal intră cele provenite din: exploatare în cadrul acestora amintim cele cu amortizare, prozionare nedeductibile fiscal, reclame, publicitate s.a; financiare: dobânzi acordate de creditorii nebancari și cele care depășesc dobănzile active ale băncilor; excepționale: amenzi, penalități, cele privind sposorizările; distribuțiile din profit pentru rezerse peste limita legală; veniturile totale din livrarea bunurilor, prestaera serviciilor, executarea lucrărilor, inclusiv acele căstiguri din orice sursă exceptând cele primitre de la alte societăți.

În urma impozitării profitului apar și unele reduceri: proporțional cu ponderea persoanelor handicapate, pentru contribuabilii care au cel puțin 250 de salariați și cel puțin 3% dintre aceștia sunt persoane angajate cu handicap; 50% pentru profitul reinvestit în anul fiscal curent pentru modernizarea tehnologiilor de fabricație sau pentru extinderea activităților cu scopul de a obține profit; tot 50% sunt și pentru veniturile în valută din exportul bunurilor realizate din activitatea proprie, din prestările de servicii internaționale.

Locul și rolul impozitării veniturilor/ profiturilor întreprinderilor

Impozitul pe profit societăților este un subiect des discutat de afaceriști și de politicieni care consideră ca acesta să fie anulat. La rândul lor întreprinzătorii notează că acest lucru va fi unul benefic, atât pentru întreprinderi cât și pentru producție, care devine din ce în ce mai costisitoare. Aceste motive sunt diverse, în primul rând dacă avem în vedere latura economică profitul întreprinderilor nu este un venit cu acupunctură specială deoarece acesta se poate transfoma într-un venit de natură individuală, având ca rezultat o impozitare ca atare.

Dacă impozitele pe veniturile de natură personală ar avea funcții echitabile acestea ar putea ajuta la diminuarea impozitului pe profit. Impozitul pe profitul societății nu ar trebuie să fie plătit integral de proprietarii de societăți deoarece poate fi deplasat înaintat, în cadrul prețurilor, sau asupra angajaților. Ambele moduri reprezentând un impact negativ asupra oamenilor săraci și drept consecință, au un caracter regresiv. O altă problemă cu care se confruntă firmele plătitoare de impozit pe profit ar fi dubla impunere.Am putem înțelege mai bine acest concept, dacă vom compara doi întreprinzători: unul dintre ei definit de un cetățean iar celălalt membru aparținând unei societăți comeciale.Acestă problemă poate fi atenuată sau eliminată utilizănd diferite moduri, însă toate sunt considerate niște imperfecțiuni.

În ciuda acestor aspecte, impozitul pe profitul societății prezintă anumite calități pozitive și îndeplinește unele funcții importante, și anume că: impozitele compensează limitarea râspunderilor legale ale persoanei; impozitul este perceput asupra profiturilor care s-ar putea sustrage de la plată; impozitul poate fi folosit ca instrument de politică macroeconomică

Societățile folosesc unele dintre veniturile publice și infrastructura în țârile în care își au birourile și unde desfășoarâ afacerile. Impozitul pe profitul societății poate fi astfel socotit, o plată a acestor servicii. Principiul beneficiului este asigurat nu numai de partea din impozit care merge la bugetele locale, ci și de partea care merge la bugetul central.

Societățile folosesc infrastructura într-un loc dat sau într-o anumită țară, ceea ce le ajuta în obținerea de profit. De aceea, este potrivit ca ele să plăteasca pentru asemenea servicii.

Pe lângă politica economică structurală, impozitul poate fi folosit și ca sprijin al politicii de stabilizare, deoarece acționează ca un stabilizator automat în sens keynesian. Profiturile societăților fluctuează mai mult ca alte venituri. Acesta este și motivul pentru care, în perioade explozive, impozitul ocupă un procent mai mare din venitul intern, decât în perioada de recesiune.

În cadrul unei perioade explozive impozitul impiedică creșterea excesivă a veniturilor personale și a cererii, în timp ce într-o perioada de recesiune, impozitul retrage relativ mai puțin bani în sectorul privat.

În cadrul unei lucrări realizate de Iulian Văcărel acesta prezintă și alte sisteme de impunere printre care enumerăm cea în care se axează asupra profitului rămas la dispoziția socității, urmănd ca partea din profit care se distribuie sub formă de dividende să numai fie impusă. Însă această metodă încalcă unele reguli privind etica și echitatea fiscală ducănd la un consum neproductiv. În majoritatea țărilor lumii, impunera profiturilor înregistrate de întreprinderi se face pe baza declarațiilor persoanelor juridice în cauză, care se fundamenteză de baza datelor existente în cadrul contabilității financiare a întreprinderilor. Desigur în practică există și alte metode privind determinarea profitului impozabil: astfel în determinarea acestuia se mai poate porni și de la patrimoniul deja existent la sfârșitul anului de impunere, de pe urma căruia se va deduce patrimoniul inițial, iar în urma rezultatului obținut i se va putea imprima o serie de corecții.

Analizând efectele asupra impozitării beneficiilor și asupra efectelor generate de creșterea economică, acestea au condus la punerea unor întrebări legate de investiții și de finațare. Astfel sprecialiștii au efectuat anumite studii privind repercusiunea impozitului pe profit, incidența impozitului pe profit asura riscului și costului de capital și nu în ultimul rând, modul în care fiscalitatea directă împiedică dezvoltarea întreprinderii. În urma studiilor privind efectele impozitelor, cota impozitului pe profit ar tebui să fie influențată pozitiv de puterea monopolului. În urma cercetărilor efectuale de-a lungul anilor asupra efectelor privind impozitul s-a ajuns la următoarele concluzii: dacă se va utiliza un randament al impozitului în raport cu vânzările sau producția se va deduce faptul că impozitul va fi suportat 100% de întreprindere; dacă utilizând un randament înfluențat de investiții se ajunge la un impozit care în mare măsură va fi transferat. În urma acesteia se observă faptul că impozitul pe profit generează efecte importante privind orientarea investițiilor, pe decursul unor perioade mai lungi de timp.

Repercusiunea asupra activității curente privind influențarea impozitului pe profit prin faptul că în cadrul acesteia întră influența acționarilor, a prețurilor privind produsul întrucăt mărimea profitului depinde de aceste două. Având în vedere prețul, agentul economic are tendința de a-l fixa astfel încăt să-i aducă o anumită marjă de profit satisfăcătoare. Însă influența este inversă și anume că nu impozitele influențează prețul de vânzare ci invers, prețul de vănzare generează un anume beneficiu implicit un anumit impozit. Astfel agenții economici își determină prețul fără a avea în vedere faptul că acesta ar putea duce la un volum al vânzărilor redus și implicit la un profit mic. În cadrul structurării elementelor din cadrul prețului este important deci să avem în vedere locul pe care îl ocupă profitul. Influența impozitului pe profit asupra acționarilor este ușor de demonstrat întrucăt aceștia vor avea un loc decisiv întrucât dacă profitul întreprinderii este insuficient agentul poate acționa asupra salariațiilor prin diminuarea substanțială a dividendelor. O altă imfluentă pe care o are impozitul pe profit se axează pe capacitatea întreprinderii de a se autofinanța.

Autofinanțarea reprezintă capacitatea întreprinderii de a reține permanent sau pe o mai lungă durată întreg profitul sau o parte din acesta, înainte de a lua în calcul amortizarea. Resursele deținute astfel de întreprindere trebuie conservate, și pentru început trebuie să acopere deprecierea activului imobilizat, iar ca ulterior se vor axa pe creșterea potențialului productiv și concurențial al întreprinderii,precum și creșterea valorii acestuia.În cadrul unei analize cu un eșantion de 100 de firme franceze, s-a demostrat faptul ca impozitul pe profit acționează ca o frână privind creșterea economică, stopănd astfel puterea de autofinanțare.Pe lângă acesta impozitul pe profit mai are influență și asupra marjei brute de autofinanțare prin faptul că dacă acesta va avea o cotă mai mică ar duce la o creștere substanțială a marjei brute privind companiile mari, și cu mult mai mare la cele mici. Influența impozitului pe profit asupra agentului economic se poate deduce prin calcularea unui indicator care reflctă capacitatea lui de creștere economică, acesta numindu-se capacitatea de autofinanțare.Acest indicator de calculează ca o diferență între excedentul brut de exploatare și cheltuielile întreprinderii.

Obligația agenților economici o reprezintă plata impozitului pe profit care se calculează, pe baza reglementărilor în vigoare având la bază profitul obținut în România și în străinătate de persoanele juridice române. Dintre toate impozitele și taxele datorate de către întreprindere acesta are cea mai directă incidență asupra veniturilor de capital

Profitul reprezintă sursa potențială privind plata impozitului pe profit, remunerarea creditorilor și a acționarilor. După deducerea dobânzilor, profitul impozabil este împărțit între stat și acționari.Impozitul pe profit va fi mai mare sau mai mic, în funcție de mărimea dobânzilor deduse din EBIT(câstiguri înainte de dobănzi și taxe). Dacă avem în vedere că EBIT-ul e rezultat din deducerea cheltuielilor de exploatare în care amortizarea reprezintă o cheltuială nemonetară, fiind doar calculată în urma acestora avem calculat deducerile unor elemente de cheltuieli, chiar inclusiv și cele de venituri imprimate asupra mărimii impozitului pe profit și inclusiv ceea ce este mai important asupra cash-flow-ului disponibil ce va reveni acționarilor, dându-le valoare averii lor.

Un alt element care intră în cadru îi reprezintă pe contribuabili ei fiind plătitorii impozitului pe profit, ele fiind persoane juridice române sau străine iar plata are la bază profitul impozabil obținut de acestea în România și în străinătate, respectiv toate veniturile obținute în Romănia și în străinătate

Ca urmare a acetei măsuri periculoase s-a sperat la un rezultat de proporți,i însă cum economia este în schimbare continuă, rezultatul sperat nu a apărut. Ca efect negativ îl reprezintă veniturile în scădere. Ca urmare guvernul a introdus un nou impozit cel pe dobănzi, însă acesta nu a putut contracara scădera cotei deoarece introducerea unor astfel de metode au nevoie de o perioadă mai lungă de timp pentru a aduce rezultate așteptate.Însă dacă vedem partea bună a,,paharului,, acestă nouă reprezintă un nou start pentru firmele din Romănia deoarece acesta este văzută ca avănd o fiscalitate,,sufocantă,, din cauza existenței a numeroaselor impozite și taxe în răndul întreprinderilor ducănd-o departe de un paradis fiscal, de noi investitori și întreprinzători de firme.

Impunerea persoanelor juridice îmbracă diverse forme, în ceea ce privește denumirea în cadrul țărilor dezvoltate această impunere este denumită,,impozitul pe societăți,, sau,,impozitul pe capital,,, iar în altele, printre care și Romănia, denumirea impunerii este cea de,,impozit pe profit,,. Capacitatea întreprinderii de autofinanțare, apare ca o sumă stabilă ce permite finanțatea investițiilor, rambursarea împrumuturilor contractate în anii precedenți și plata dividendelor, acestea fiind radical influențate de impozitul pe profit. În urma lipsei acestuia, firma ar fi înregistrat degajat un surplus de resurse, influențând pozitiv capacitatea de autofinanțare cu o cota ce ar ajunge în jur de 37%. Având în vedere că impozitul pe profit se axează doar parțial asupra salariilor și acționarilor, v-om deduce faptul că înterprinderea va suporta cea mai mare parte a impozitului.

Desigur influența impozitului pe profit se mai poate evideția și cu ajutorul indicatorilor de eficiență. În cadrul acestuia se vor determina trei rentabilități: una privind rentabilitatea economică; a doua fiind cea financiară; ultima avănd în vedere funcția de cost și de venit.

În cazul absenței impozitului pe profit sau a reducerii acestuia, mărimea ratei de rentabilitate în a cărei structută intră profitul net, se va majora reflectând o incidență directă a impozitului având în vedere eficiența activității economice. Acesta este importantă de menționat, întrucât rata de rentabilitate financiară, care exprimă costul capitalurilor proprii, apare agentului economic și ulterior intră în concurență cu ceilalți.

În final studiul privind transferarea impozitului pe profit a avut ca rezultat unul nul asupra influenței prețurilor și vănzarilor prin preț, însă acesta este suportat direct dar în mărimi diferite, de acționari prin dubla impunerea dividendelor, de salariați având în vedere nivelul salariilor și ulterior de întreprindere prin afectarea eficienței economice.

Impozitarea profitului realizat din vânzarea și încasarea producției, nu din cea fabricată – acest sistem fiscal a fost practicat după anuii 90 fiind unui dintre factorii care blochează dezvoltarea agentilor economici pentru și a economiei naționale prin favorizarea furnizorilor și creditorilor străini având ca prioritate încasarea debitelor din impozite și taxe. Introducerea acestui sistem a eșuat datorită faptului că statul s-a orientat spre obținerea plăților de la agenții economici, uităndu-se mai mult la interesele proprii și nu la numărul crescător de falimente în numărilor societăților. Datorită gradului ridicat al inflației după anii 90, precum influența impozitării excesive au dus la decapitalizarea majorității întreprinderilor românești, intrând în faliment și ulterior închise sau mai mult fiind vândute pe prețuri ’’mizere’’ unor investitori străini neloiali sau chiar fantomă ca mai târziu să fie vândute bucată cu bucată la fier vechi sau lăsate la,,mâna timpulu’’. Dacă s-ar putea calcula efectul economic produs de plățile cu anticipație a impozitului pe profit privind producția fabricată, nu încasată, prin înmulțirea valorii imobilizărilor respective cu zilele de imobilizare și cu rata medie a dobânzii bancare, s-ar putea constata că acest efect este mult mai mic decât pierderile realizate de bugetul statului din neîncasarea impozitelor și taxelor ca urmare a intrării întreprinderilor în incapacitate de plată datorată unor sume care nu se găsesc efectiv la bugetul întreprinderilor, întrucât ele nu sunt propriu-zis încasate de la clienți. Ciclul privind bani –marfă – bani trebuie să asigure o anumită continuitate precum și o corespondeță privind veniturile și cheltuielile din bugetul întreprinderii. Acest ciclu face referire la principiul echilibrului dintre venituri și cheltuieli, el stând la baza desfășurării activității oricărei întreprinderi. Nerespectarea acestuia duce la pierderi sau chiar la diminuarea masei impozabile pe care firma trebuie să o plătească, influențând în acest fel și mărimea produsului național al țării.

Având în vedere codul fiscal aplicat din anul 2004 cu privire la impozitul pe profit s-au înregistrat anumite nereguli cu privire la scoaterea unor facilități cea mai importantă înregistrându-se la baza plății impozitului pe producția fabricată și nu asupra celei vândute și încasate ceea ce au dus la numărul întreprinderilor aflate în incapacitate de plată sau chiar în prag de faliment, toate acestea ducând la o economie pribegită și apsentă privind întrerprinzătorii străini și interni care puteau să aibă un impuls privind economia actuală aflată în declin. Prin acest sistem viteza de rotație a mijloacelor circulante, el fiind un factor de sporire a profitului, este încetinită, ducând într-un final la pierderi din partea statului și a încetinirii reînnoirilor de mărfuri în bani. Toate acestea ar putea fi evitate doar dacă posibilitățile de acumulate a veniturilor de către întreprinzător ar fi uriașe ducănd la o sporire a profitului precum și a justificării actualului procedeu desfășurat. După cum știm recesiunea actuală la nivel național și mondial nu face decât să încetinească și mai mult gradul de acumulare necesar, așadar prin urmare tot planul fiscal ar trebui să fie pus să fie discutat și aprobat împreună cu principalii întreprinzatori astfel încât economia să tintă spre o îmbunătățire iar impactul impozitului pe profit asupra producției să nu mai fie atât de aspru ca pănâ acum. Salvarea trebuie să vină din partea statului însă nu prin irosirea sumelor, ce sunt pompate în fiecare an nefustificat și în dezacord cu normele europene ci el trebuie să țintească spre eliminarea acelor pârghii financiare care au devenit un mijloc de înfrânare economică, printre care prima fiind taxarea producției fabricate și nu a celei vândute, iar a doua fiind introducerea unor noi taxelor cu privire la Legea nr. 345/2002.

Deciziile cu privire la orientarea întreprinderilor spre efectuarea investițiilor sunt afectate în mare măsură de impozitul pe profit, în măsura în care calculul parametrilor de gestiune, înainte și după impozitare conduc la modificarea rentabilității investițiilor și modul lor de funcționare și influențare asupra întreprinderii. Astfel influența impozitului pe profit se poate analiza pornind de la o ipoteză neutră a acestuia în ceea ce privește decizia de investiție precum și de modificare a celorlalte variabile din cadrul firmei.

În primul rând impozitul este neutru doar dacă optimul randamentului investiției, durata de utilizare a echipamentelor și suma cheltuielilor de întreținere precum și de funcționare nu sunt modificate, prin introducerea unor cote marginale de impozitare. Pentru a beneficia de neutralitare privind impozitarea profitului, este necesar o primă de investiții, care va depinde de următorii factori: rata de actualizare după impozit, cota de amortizare, cota de impozitare și durata amortizării.

Dacă avem în vedere rata de actualizare a investițiilor acesta prezintă un rol esențial în modul de determinare a impactului impozitului asupra duratei de viață și a cheltuielilor de întreținere ale echipamentelor întreprinderii. Prin înregistrarea unei scăderi a ratei actualizate datorată prezenței impozitului aceasta poate conduce la o creștere a costului antrenat de impozit. În cazul în care agentul este influențat să recurgă la un mod de finanțare datorat favorismelor fiscale, el poate reduce rata de actualizare și invers. Prin urmare, în cazul unei rate de actualizare constante acesteia îi corespunde unei situații de finanțare particular motivată de impozit.

Influența impozitului pe profit, asupra valorii investițiilor, este indicată prin valorile rezultate în urma introducerii impozitului. O astfel de descreștere poate fi limitată în primul rând prin sporirea cotei de amortizare, iar în al doilea rând prin repercusiunea impozitului asupra profitului.

Riscul unei investiții este proporțional cu speranța matematică de câștig și puternic crescător cu introducerea impozituluipe profit. De exemplu în cazul unei situații caracterizată prin absența impozitelor, riscul este neglijabil, dar odată cu aparția impozitului în structură, riscul de pierdere devine unul considerabil. Toate acestea pot fi evitate printr-o reducere a ratei de actualizare și a duratei optime de viață a investiției, care reduc riscul și sporesc valoarea actualizată, ceea ce prin alți termeni acestea au un echivalent în: reducerea costului capitalului odată cu impozitul pe profit permițând firmei să utilizeze investiții cu un grad mai mic de risc.

Neutralitatea impozitului pe profit, în raport cu mărimea investiției, nu este validată decât în cazul utilizării unor valori optime, respectiv maximizarea fluxurilor financiare actualizate rezultate din investiții.

Având în vedere acest raport se are în vedere cele patru condiții de neutralitate și anume: rata de actualizare nulă; amortizarea imediată a investițiilor; reducerea ratei de actualizare; acordarea unei prime pentru investiții. Prin urmare mecanismul cel mai simplu, pentru a asigura o neutralitate a impozitului pe profit constă în amortizarea imediată a investițiilor, acesta fiind practicat în deosebi în Marea Britanie, utilizat pentru a elimina diferențele între durata efectivă a investiției și durata fiscală variabilă a amortizării.

Însă în practică condițiile de neutralitate nu sunt îndeplinite. Raportul dintre rata de actualizare, înainte și după impozit, este unul determinant privind evaluarea influenței, exercitată de impozit asupra deciziei de investiții. Ea reprezină costul capitalului pe o piață perfectă sau imperfectă. Dacă avem în vedere piețele imperfecte, există numeroși factori care pot determina un cost mai ridicat sau mai scăzut al impozitului pe profit, printre aceștia se pot enumera nivelul ratei dobânzii sau riscul pe care îl suportă deținătorii de capital. Prin urmare, fiscalitatea directă și, în special impozitul pe profit, departe de a fi neutră, îndeplinește o multitudine de roluri în alegerea variantelor de investiții, în stabilitatea costului capitalului și în general, asupra puterii firmei în raport cu piața.

Pe lângă cele trei influențe majore privind calculul și influența impozitării profitului se remarcă ușor și dividendele. Acestea reprezintă conta parte în bani, în natură ori în acțiuni din profitul net al societății pe acțiuni ce se cuvine unei acțiuni, unei părți de fondator sau unei părți industriale. Mărimea acesteia nu este una fixă, ci variază în funcție de mărimea profitului realizat de societate, dar și de hotărârile adunării generale a acționarilor cu privire la mărimea sumei repartizate.

Impozitul pe dividende se calculează prin aplicarea unei cote de 15 % și se virează la bugetul de stat. Dacă avem în vedere socitățile cu capital integral sau majoritar integral, determinarea dividendului se face prin deducerea din profitul rămas după efectuarea plății impozitului pe profit, a fondului de participare a salariațiilor la profit, acest având o cotă de până la 10 %, a cotei de participare a managerului la profit, precum și a sumelor pentru constituirea resurselor proprii de la finanțare, cu o rată de până la 50%. Noile reglementări cu privire la dividende se remarcă prin faptul că reflectă o preocupare sporită a legiutorului român privind crearea unui cadru optim pentru a putea distribui dividendele. Existența acestuia, distinct de impozitul pe profit are ca principal efect o impozitare cumulată a benefiilor distribuite care afectează principiile echității, neutralității și eficacității în materie fiscală.

Modul cum se realizează impunerea profitului realizat de persoanele juridice, diferă la rândul ei în funcție de modul în care sunt organizate aceste persoane juridice care de exemplu societăți de persoane s-au sub foma unei socități de capital.

În situația societăților de persoane, impunerea veniturilor se face având la bază tehnici practicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice. În al doilea caz cel al persoanelor sub formă de societăți de capital, impozitarea profitului se realizează prin mai multe modalități, în funcție de modul de distribuire a acestuia. Metoda cea mai imtălnită este impunerea prin două cote, o cotă mai mare care va fi aplicată profitului toatl impozabil și una mai mică asupra profitului distribuit. Printre țările pe care o practică se numeră și România, Austria, Belgia, Danemarca etc.

Astfel dacă revenim la cotele de impunere care se aplică asupra profitului impozabil, acestea diferă de al o țară la alta sau chiar de la un nivel al evoluției la altul. În multe țări, acestea sunt diferețiate având în vedere o serie de principii și factori: ramura de activitate în care își desfășoară activitatea societatea în cauză; bugetul căruia îi aparțin veniturile din impozitele respective; sistemul cotelor de impozitare adoptat: proporțional, progresiv, regresiv.

O intervenție a statului ar putea fi prin scăderea cotelor de impozit asupra veniturilor realizate din activitatea de export sau chiar prin a le eliminare având în vedere profitul folosit pentru retehnologizare sprerând la un impact pozitiv privind stimularea factorilor economici, fie spre o mărire a exporturilor și a dezvoltaării firmelor. Astfel în urma unor analize prinvind cotele de impozitate a profiturilor companilor din țările din Uniunea Europeană, procentajul cotelor era: Germania 39.35%, Grecia 37.5%, Luxemburg 37.45%, Franța 36.43%, comparativ cu alte țări ale Uniunii Europene în care cotele sunt mult mai reduse spre exemplu Irlanda cu o cota de 31%, Suedia 28% sau Finlanda 29% etc., iar în cadrul Statelor Unite erau prezente trei cote: prima de 34% penrtu profiturile care depășeau 75.000$ anual, a doua de 15% specifică profiturilor de până la 50.000$ și una intermediară de 25 % pentru profiturile între 50.000 și 75.000$.

Având în vedere situația prezentă din România, mulți sprecialiști au concluzionat că cota impozitului pe profit să fie una unică și nu una progresivă. Cota unică presupune o aplicare a unui procent unic pentru toate întreprinderile ce opțin profit indiferent de activitatea pe care o desfășoară. O cotare progresivă are în vedere aplicarea unui procent diferențiat fie pe categorii de activități, fie având în vedere dimensiunea profitului realizat. Se spune că prin cotarea progresivă bogații plătesc mai mult decât săracii. Însă să nu uităm că cei care realizează un profit mai mare își asumă un risc mai mare, este mult mai creativ și se implică mai mult pe piață. Prin acest lucru, dacă statul ar aplica un impozit progresiv toate aceste ar dispărea întrucât nici o înterprindere nu dorește să muncească pentru alta, iar toate stimulentele bănești vor dispărea. Un stat care nu-și protejează antreprenorii săi este un stat care nu cunoaște adevărata valoare economică.

Cotarea unică duce la înlocuirea tuturor neînțelegerilor prezentate mai sus, precum și înlocuirea complexului de cote având în vedere fiecare activitate, cu un sistem conform căruia statul va declara o rată unică pentru toate veniturile superioare unui plafon anterior stabilit.

De regulă plafonul minim este unul scăzut, astfel încât să ofere înterprinderilor un anumit stimulent. Toate acestea au ca rezultat impozitarea venitului global o singur dată. Cu toate acestea economiștii atrag atenția asupra importanței competivității unui stat care este influențată și de alți factori, în afara unei cote unice de impozitare. Chiar dacă o cotă unică conduce la fluidizarea fluxurilor financiare și crește dorința de plată a impozitelor, ea poate conduce și la o reducere a venitului național a statului.

După cum se observă, deși cota unică de impozitare nu reprezintă un leac universal la slăbiciunile economice ale unui stat, o serie de state europene, printre care și câteva state membre UE, au introdus regimul „o singură taxă pentru toate tipurile de venit/profit”. Multe dintre aceste țări se confruntă, însă, cu deficite bugetare substanțiale, iar pentru unele se impune alinierea statutului economic la cerințele „zonei euro”. Caracteristicile cotei unice de impozitare: reduce inegalitatea (aceeași rată de impozitare pentru toți), reduce evaziunea fiscală, oferă stimulente pentru cei ce doresc să economisească și să investească, elimină toate tipurile de excepții și scutiri de la plata taxelor, favorizează persoanele bogate în detrimentul celor sărace, favorizează investițiile în acțiuni (obținerea de dividende), deoarece profiturile sunt impozitate o singură dată, la sursă.

Însă există și un anumite negatisme privind cota unică și anume că nu a putut scoate la lumină munca la negru. Astfel între anii 2004 și 2008 numărul de salariați a crscut doar cu 370.000 aproxitamtiv 8%, acest procent fiind foarte mic având în vedere toate calitățile prezente asupra cotei unice. Alte sunt datorate implementării ei întrucât spre deosebire de Europa centrală și de vest România nu a efectual analize cost beneficiu cu privire la toate aceste măsuri.

A doua greșeală a fost datorată denivelul căzut al cotei unice de impozitare. Dacă vom observa analiza tabelul 1 v-om deduce că mai toate țările care s-au orientat spre cota unică de impozitare au ales doar niveluri medii (între maximul și minimul de cote de impozitare folosite anterior, în sistemul progresiv).

România fiind este singura țară care a ales o cotă de impozitare de 16%, cu mult sub nivelul minim în ceea ce privește impozitul pe profit, dar și impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Aceasta s-a întâmplat în contextul în care România avea cea mai mică pondere a veniturilor în PIB, comparativ cu țările din UE și cele care ulterior au devenit membre ale acestui club.

Ultima greșeală se datorează ignorării cadrului macroeconomic în care s-a implementat această măsură. În condițiile în care în anul 2004 România a avut un decalaj de producție pozitiv, în care creșterea PIB efectiv a fost mai mare decât creșterea PIB potențial (tabelul 2), recomandările favorizau politicile macroeconomice prudente. Din moment ce autoritățile aflate la guvernare până în 2004 reușiseră să aducă inflația la un nivel cu o singură cifră, de la 40,7% în anul 2000 la 9,3% în anul 2004, analiștii economici considerau necesară consolidarea stabilității macroeconomice prin politici moderat prociclice sau chiar restrictive.

Sistemul impozitelor directe, aplicabil societăților comerciale este greoi și confuz, coexistănd 3 modele: impozit minim obligatoriu; impozit forfetar; cota unică.

O altă problemă pe care cu greu se va putea rezolva sunt "ieșirile". Prin acest termen se întelege majorarea de capital autorizat ("capital social"), subscriere de capital la alte societăți comerciale și dividende. Însă, dividendele ar putea fi excluse deși acestea ar fi supuse unei duble impozitări dar odată prin aplicarea impozitului pe profit asupra venitului net și a doua oară la plata dividendelor,însă acest depinde la ce rezultat ar dori statul să ajungă. O dubla impozitare a dividendelor ar descuraja distribuția acestora, însă ar lăsa la dispoziția întreprinderilor mai multe fonduri. Având în vedere efectul asupra veniturilor statului, aceasta nu ar crea mari probleme, deși aparent ar fi. Metoda de calcul a impozitului pe profit bazată pe diferența de venit sau de activ net nu poater fi introdusă decat în 3-4 ani. În primul an în cazul microîntreprinderilor, în al doilea la baza întreprinderi mici și mijlocii iar în al treilea an în cadrul firmelor mari.

Dacă în prezent, impozitul pe profit reprezintă aprox. 2,8% din Produsul Intern Brut, la acest procent contribuind și marile întreprinderi cu 72%, atunci înseamnă că aplicarea impozitului pe profit în 3-4 ani, conform metodei nu ar afecta veniturile fiscale și mai mult metoda de calcul a impozitului pe profit fiind aplicată progresiv (pas cu pas) pe masură vom reuși să ieșim din recesiune, va putea permite pe lângă cuantificarea efectelor sale și salvarea întreprinderilor afectate de acest fenomen.

Capitolul 2

Reforma impozitării veniturilor/profiturilor întreprinderilor

2.1 Premise ale reformei impozitrii veniturilor/profiturilor întreprinderilor

Trecerea de la economia centralizată la cea întemeiată pe naturalețea și acțiunea mecanismelor normale ale pieței reclamă, în același timp cu clarificarea dreptului de proprietate și circuitului normal al factorilor de producție, implementarea unui cumul de reforme financiare. Între acestea, reforma fiscală ocupa un loc fundamental.

Prin reforma fiscală se are în vedere optimizarea normării și ponderii impozitelor care să determine sporirea dimensiunii impozitelor directe, mai ales prin sporirea rolului impozitelor pe profit. Impozitele sunt preluate direct de la societățile comerciale, care trebuie să achite aceste taxe în funcție de profitul pe care îl prezintă, într-o anume cotă parte.

Criteriile pe care se întemeiază orice reformă fiscală sunt redate în figura de mai jos.

Fig. 1. Criteriile de bază ale reformei fiscale – inclusiv a impozitului pe profit

Sursa: prelucrare proprie după http://www.edinga.ro/site/vezicapitole.php?id=4.

Dezvoltarea și expansiunea economiei la nivel internațional care a stabilit în mare parte contextul financiar al economiei românești după Revoluția din 1989 a generat ideea unei reforme fiscale în România care avea mai apoi să fie foarte utilă. Pe fondul unor nereguli induse de istoricul centralizat al pieței financiare, implementarea unei reforme fiscale care să satisfacă nevoile societății și ale bugetului României a fost un proces extrem de dificil

Adoptarea Legii privind impozitul pe profit a reprezentat unul dintre elementele fundamentale ale procesului complex de constituire a unui sistem fiscal. Implementarea acestui impozit a fost indispensabilă pentru a lua naștere un context juridic unitar referitor la impozitul pe profit datorat de societățile comerciale. Structura impozitelor s-a optimizat prin reglementarea impozitului pe profit.

Contextul care a făcut absolut necesară reformarea impozitului pe profit ține de situația în care societățile comerciale erau supuse unui regim fiscal foarte neunitar, chiar discriminatoriu. De exemplu, în foarte multe cazuri, în condițiile în care înregistrau același nivel de profit, societățile comerciale din anumite segmente econopmice plăteau un impozit pe profit în cote diferite total. Pentru a rezolva aceste nereguli, a fost strict utilă determinarea unui cadru juridic unitar, pentru ca societățile comerciale să fie incluse în generarea veniturilor statului numai în raport cu nivelul profitului obținut de fiecare în parte. Reglementarea în formă nouă a impozitului pe profit în cadrul societăților comerciale nu avea numai scopul singular de a corecta anumite deficiențe ale sistemului, ci avea în vedere și încurajarea expansiunii activităților economice desfășurate de aceste societăți.

Obiectivele reformei fiscale privind impozitul pe profit în România se referă la anumite elemente: abandonarea prelevărilor directe către buget și trecerea la vărsaminte fiscale; realizarea descentralizării financiare; ușurarea bugetului public de unele fluxuri financiare nefolositoare; implementarea unor norme și metodologii fiscale pentru determinarea și supravegherea impozitelor pe profit.

În procesul de reformă fiscală a impozitului pe profit și în analiza sistemului fiscal actual au fost luate în considerare anumite cerințe: corectitudine și echilibru în tratarea societăților comerciale, fără incidența unor influențe exterioare; încurajarea cu ajutorul unor pârghiilor fiscale, mai ales a societăților comerciale de dimensiuni mai reduse și mici, sau a celor recent înființate; realizarea unor venituri satisfăcătoare pentru acoperirea necesarului apărut, pentru bugetul de stat, în condițiile în care această reformă fiscală a reclamat suficiente chetuieli pentru implementarea sa; optimizarea sistemului fiscal, înlăturarea birocrației și a incorectitudinilor; protejarea producției autohtone, numai dacă este strict necesar, dar nu prin reclamarea unor impozite exagerate; adaptarea sistemului fiscal românesc la cerințele europene; respectarea principiilor de echitate fiscală.

Desigur, politica fiscală este incapabilă, în mod individual, să rezolve neajunsurile și neconcordanțele dintr-un mediu financiar supus procesului de criză, mai ales că o reformă fiscală este permanent supusă criticilor și șocurilor financiare, care în mod normal nu încurajează nici un fel de modificări asupra legislației.

Totuși, în contexte atât de dificile din punct de vedere fiscal, o reformă în domeniul profitului poate reprezenta soluția la multe “nedreptăți”. În concluzie, se poate spune că, în contextul amintit, reforma impozitului pe profit în cazul societăților comerciale din țara noastră nu era numai oportună, dar chiar obligatorie cât mai curând posibil.

2.2 Coordonate ale reformei impozitarii Veniturilor/ Profiturilor intreprinderilor

Cota unică este o propunere înaintată de către doi economiști americani, Hall și Rabushka, la începutul anilor ’80, dezvoltând o idee lansată inițial de către Milton Friedman. Este important de remarcat faptul că propunerea lor s-a justificat printr-o trăsătură particulară a sistemului de taxe american existent: “faptul șocant că mai mult de jumătate din veniturile din afaceri nu sunt declarate”. Din acest motiv ei susțineau faptul că această cotă unică nu va fi mai nedreaptă decât sistemul actual de taxe – din cauza evaziunii fiscale de amploare. Bineînțeles, evaziunea fiscală este o realitate în toată lumea; cu toate acestea, Hall și Rabushka nu au venit cu probe concludente în susținerea afirmației lor.

Ei doreau să înlocuiască sistemul fiscal progresiv, care suferă de scăpări și deduceri, cu o singură cotă uniformă pentru toate veniturile, aplicată o singură dată – cota unică. Cu toate acestea, cota unică “este progresivă acolo unde contează mai mult: pentru săraci” , în sensul că este însoțită de o scutire (exceptare) pentru veniturile mai mici de un anumit prag. De fapt, aceasta inseamnă că sunt două feluri de taxe: 0, pentru toate veniturile până la un prag, și o altă rată pentru toate celelalte venituri. Exceptarea populației cele mai sărace de la impozitare este probabil un compromis pentru a se accepta ceea ce autorii recunosc că reprezintă “un avantaj extraordinar pentru elita economică”. Intr-un scenariu neutru privind impactul asupra veniturilor bugetare, există învingători și învinși în urma introducerii cotei unice; dacă cei mai săraci sunt exceptați, iar cei mai bogați sunt cu siguranță avantajați, povara fiscală se mută asupra clasei de mijloc. Conform calculelor autorilor, povara fiscală va fi mai mare pentru persoanele cu un venit plasat între 30 000 USD și 90 000 USD anual. Totuși, ei nu au încercat să calculeze niciun indicator de inegalitate.

Cota unică este considerată a fi o taxă pe consum pentru că investițiile noi sunt exceptate din baza de impozitare – cel puțin în propunerea lui Hall și Rabushka. Din aceasta perspectivă, o taxă pe consum ar trebui să conducă la un consum mai scăzut, creând așadar “stimulente pentru a economisi ți a investi” . Cota unică, așa cum a fost propusă ințial, trebuia să stimuleze economia pe partea de ofertă. Rezultatele obținute arată faptul că în țările unde a fost introdusă cota unică această condiție nu s-a îndeplinit, iar investițiile noi nu au fost exceptate de la impozitare.

Cota unică nu a fost introdusă în Statele Unite- excepție fac un număr de șase state federale, dar a devenit din ce în ce mai atractivă în Europa de Est. Estonia a fost primul stat care a introdus această cotă unică în 1994, fiind urmată de celelalte două state baltice, după care Rusia în 2001, Serbia în 2003, Republica Slovacă și Ucraina în 2004, România și Georgia în 2005. O parte dintre state au menținut impozite diferite pe venit și pe profit, în acest mod cota unică referindu-se în cele mai multe cazuri doar la impozitul pe venit; acesta variază între 12% în Ucraina, 33% în Lituania și chiar 37,5% în Islanda. Cu excepția Georgiei și Letoniei introducerea cotei unice a fost asociată cu o creștere a deducerilor personale. In 2007 mai multe state au hotărât introducerea cotei unice, între care: Macedonia, Muntenegru, Mongolia, Kyrgystan, Kazakhstan, urmate în 2008 de Albania și Bulgaria (cu o rată de 10%) și de asemenea de Republica Cehă. La nivelul anului 2008, 24 de state au cota unică, dintre care și Irak – un exemplu de cum a fost exportată ideea cotei unice înainte de a fi fost testată.

Este demn de atenție faptul că în propunerea lui Hall și a lui Rabushka nu exista nimic care să exceadă sistemul fiscal american. De fapt, sistemele de cotă unică introduse în Europa de Est au puține în comun cu ideea inițială, întrucât niciunul dintre ele nu îndeplinește toate cerințele pentru o cotă unică pură din punctul de vedere al lui Hall și Rabushka, și anume: nicio taxă pe economii (nici pe pensii), nicio taxă pe câștigurile din străinătate, nicio taxă pe câștigurile de capital, nicio taxă pe moșteniri, nicio taxă pe donații, nicio scutire sau deducere, iar afacerile să fie impozitate pe cash-flow, și nu pe profit. Nivelul de conformitate cu cota unică originală variază de la o țară la alta; Republica Slovacă se apropie cel mai mult deoarece a introdus cota unică pe muncă, venit și consum (TVA) . Din moment ce cotele unice introduse în Europa de Est nu au multe în comun cu cota unică “ortodoxă”, este discutabil dacă argumentele originale în favoarea cotei unice se mai pot aplica în aceste cazuri.

Principalul argument în favoarea cotei unice se referă la simplitatea și eficiența sa; o singură cotă este mai ușor de înțeles de către contribuabili și mai ușor de administrat de către autoritățile competente. Hall și Rabushka (2007) consideră că există un consens virtual cu privire la această chestiune. Susținătorii cotei unice invocă destul de des acest argument. Totuși, McCaleb (1985) a contestat eficiența superioară a cotei unice susținând că nu ar trebui ignorată interdependența dintre regulile de taxare și cheltuieli.

Un argument puternic al entuziaștilor cotei unice este că aceasta stimulează munca prin scăderea ratei marginale efective de impozitare. Caprirolo (2006) și Heineken (2006) au validat acest argument pe baza unor simulări în Slovenia și Olanda. Insă Theather (2005) nu este atât de convins. El menționează o serie de cazuri în care oferta salarială ar putea fi inelastică la o schimbare a ratelor impozitului, cum ar fi: salariile minime sunt stabilite de către Guvern, și nu de către piață; angajații cu un salariu ridicat lucrează deja la capacitate maximă; structura contractelor de angajare limitează elasticitatea ofertei de forță de muncă.

Un alt argument major al susținătorilor cotei unice este acela că ea ar ajuta la îmbunătățirea colectării prin scăderea evaziunii fiscale și extinderea bazei de impozitare, crescând astfel veniturile bugetare. Keen, Kim si Varsano (2006) demonstrează că, după primul an de la introducerea cotei unice, încasările bugetare din impozitul pe venit (ca procent în PIB) au scăzut în Estonia, Georgia, România, Republica Slovacă și Ucraina, în timp ce au crescut în Letonia, Lituania și Rusia. In cazul Letoniei și în cel al Lituaniei explicația este aceea că în aceste țări nivelul cotei unice a fost stabilit la cea mai ridicată rată marginală de impozitare anterioară reformei (ceea ce este, de fapt, contrar logicii cotei unice). Potrivit unui studiu econometric realizat de către Ivanova, Keen și Kleem (2005) în Rusia, cea mai puternică creștere a încasărilor din impozitul pe venit nu poate fi atribuită cotei unice, ci unei creșteri a salariilor reale fără legătură directă cu introducerea cotei unice.

Privitor la Republica Slovacă, Golias și Kicina (2005) au prezentat detaliat date privind veniturile bugetare din primul an de aplicare a cotei unice. Veniturile provenite din impozitul pe venit și din impozitul pe profit au scăzut semnificativ, ca pondere în totalul veniturilor, de la 18,3% la 14,6%, respectiv de la 15,4% la 12,5%; de altfel, ele au scăzut, de asemenea, în termeni nominali. Aceste pierderi au fost mai mult decât compensate de creșterea încasărilor din TVA (ca pondere în totalul veniturilor) de la 41,9% la 44,9%; în general, veniturile bugetare au crescut cu 7,4% în termeni nominali. O situație asemănătoare s-a întâmplat în România în anul 2005, primul an când a fost introdusă cota unică de 16% pe venit și pe profit. Incasările din impozitul pe venit și pe profit au scăzut în termeni reali (în timp ce au crescut ușor în termeni nominali), dar aceste pierderi au fost echilibrate de creșterea masivă a veniturilor din TVA. In următorii ani, veniturile bugetare provenite din impozitul pe venit și pe profit au recuperat în termeni reali, însă numai după ce o serie de impozite au crescut; spre exemplu, taxa pe dividende a crescut de la 5% la 16%, iar taxa pe câștigurile de capital a crescut de la 1% la 16%. Bazându-ne pe aceste date, este greu de susținut că economiile din Slovacia și din România au primit un stimulent pe partea de ofertă; dimpotrivă, ele au primit un stimulent pe partea de cerere.

Acest stimulent al cererii a fost chiar evident în România pe măsură ce deficitul de cont curent a crescut de la 8,5% în anul 2004 (anul dinainte de aplicarea reformei cotei unice) la 13.9% în anul 2007, și deficitul bugetar a crescut de la 1,3% în anul 2004 la 2,7% în anul 2007. Cu toate acestea, nu învinuim numai cota unică pentru deteriorarea deficitelor gemene (alte explicații: creșterea salariilor fără legătură cu cota unică, mulți ani din trecut de reprimare a consumului, o puternică apreciere a monedei naționale, un avânt al împrumuturilor, o presiune sporită asupra cheltuielilor publice din cauza integrării în Uniunea Europeană).

Deși succesul cotei unice nu a fost demonstrat concludent în legătură cu creșterea veniturilor bugetare, unele țări continuă să se alinieze la moda cotei unice. Murphy (2006) oferă o explicație plauzibilă: cota unică este un obiectiv politic, nu o politică fiscală. Keen, Kim și Varsano (2006) cred și ei că principalul motiv pentru cota unică este în zona marketingului politic, ca un semnal către exterior al unei schimbări fundamentale de regim; de altfel, sunt frecvente cazurile în care cota unică a urmat unei schimbări radicale de guvern, așa cum s-a întâmplat de exemplu în Rusia, Georgia, Ucraina sau România.

De-a lungul timpului, autoritățile în domeniu au avut nevoie mereu să perfecționeze legislația privitoare la impozitul pe profitul societăților comerciale, astfel încât reforma acestui tip de impozit cunoaște mai multe etape temporale. Reforma fiscală care a avut loc în țara noastră dupa anul 1989 ține cont, în mod normal, de climatul politic, financiar și social catacteristic tranziției de piată, respectând principiul echității fiscale.

În forma sa incipientă, Legea nr. 12/1991 a instituit impozitul pe profit ca fiind un instrument fiscal inovativ, implementat cu rolul de a transpune mai multe impozite anterior în vigoare în acest domeniu. De-a lungul timpului au fost implementate diferite norme referitoare la impozitul pe dividende sau impozitul pe sumele obținute din înstrăinarea activelor societăților privatizate, de exemplu.

Această lege, așa cum era de așteptat, a prezentat numeroase imperfecțiuni, la fel ca și în cazul Legii nr. 35/1991. În acest cadru, a fost utilă optimizarea cadrului juridic al impozitării profitului în cadrul societăților comerciale și nu numai. Astfel, a fost adoptată O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit, implementată în practica fiscală din prima zi a anului 1995. Această ordonanță reclamă anumite modificări în noțiunea de impunere a profitului în țara noastră. Potrivit dispozițiilor legii, contribuabilii erau categorizați în contribuabili mari și mici. Cei mari erau avantajați prin cuantificarea impozitului pe sporirea de activ net (deci nu pe profit), cuantificat ca diferență între activul net de la sfârșutul anului. Pe de altă parte, contribuabilii de dimensiuni mai reduse profitau de scăderea impozitului la jumătate pentru profitul reinvestit.

Așadar, noile schimbări aduse de reforma fiscală din acest moment temporal au condus la modificări în concepția de impunere a profitului, dintre care se pot menționa cele mai importante: baza de impunere putea fi adaptată la nivelul inflației; nu mai erau aplicate scutiri complete de impozit; la calculul impozitului pe profit se ține cont de sporirea patrimoniului net într-o perioadă determinată, care include atât profiturile realizate din activitățile efectuate de contribuabili, cât și din sporirile de capital; cota de impozit s-a micșorat de la 45% la 38%.

Anumite reproșuri reclamate de O.G. nr. 70/1994 au condus la modificarea din nou a legislației fiscale aferente, prin intermediul Legii nr. 73/1996 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit. Potrivit acestei noi reglementări, au fost implementate anumite schimbări și adnotări ale prevederilor ordonanței respective. Ne referim la renunțarea la tipologizarea contribuabililor amintită mai sus (în mari și mici), dar și la prevederea unor exceptări de la plata impozitului pe profit amintită în alte legi, efectuându-se și o clasificare și actualizare a subiecților impozabili.

Cota de impozit s-a redus la 25 de procente din 01.01.2000, cu excepțiile amintite în O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit în cazul societăților comerciale.

Următorul act normativ ce aduce modificări importante pe scena legislației impozitării pe profit a societăților comerciale este dată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 217/2001. Confoem acestei noi normatizări, profitul impozabil în cazulo societăților comerciale și nu numia se determina ca diferență între veniturile obținute din livrarea bunurilor mobile, serviciilor prestate și lucrărilor executate, din înstrăinarea bunurilor imobile, inclusiv din câștigurile din orice sursă, pe de o parte, și cheltuielile realizate pentru efectuarea acestora, dintr-un an fiscal, pe de altă parte, din care se scădeau veniturile neimpozabile și se adăugau cheltuielile nedeductibile.

Din data de 1 ianuarie 1998, plata impozitului pe profit realiza în fiecare trimestru din an, până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul viitor, conform legii.

În același timp, normarea impozitului pe profit în cazul societăților comerciale din România este dată, în perioada ulterioară, de Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 179/2002, care susține modelul și conținutul formularului “Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat”.

Acest nou sistem fiscal a fost însă modificat în marea sa majoritate prin aplicarea și implementarea, de la 1 iulie 2002 a cerințelor Legii nr. 414/2002 în vederea aplicării căreia au fost emise Instrucțiunile privind metodologia de calcul, aprobate prin H.G. nr. 859/2002.

Legea impozitului pe profit exprimată în normele la nivel național anula o bună parte din mențiunile speciale care susțineau în continuare scutiri și reduceri de la plata impozitului pe profit în cazuri excepționale, astfel că, prin reforma fiscală, s-a ajuns la un cadru fiscal juridic mult mai unitar și mai la obiect, autoritățile optând din ce în ce mai mult pentru un singur act normativ de bază incident în materie de impozitare a profiturilor societăților comerciale.

Nu după o perioadă lungă de timp însă au apărut noi modificări necesare, menționate în Codul fiscal care a fost adoptat prin Legea 571/2003, aplicabil de la 1 ianuarie 2004.

Cea mai importantă măsură contemporană a reformei ficale în impozitul pe profitul societăților comerciale se referă la introducerea de la 1 ianuarie 2005 a cotei unice de impozitare de 16%, cu anumite efecte – vezi tabelul de mai jos.

Tabelul 1. Componentele principale ale reformei fiscale din ianuarie 2005

Sursa: Societatea Academică din România, Raport asupra guvernării – iunie 2005, Reforma fiscală funcționează, p. 12, http://sar.org.ro/files/PWR%202%202005%20politica%20fiscală.pdf.

De la 1 ianuarie 2005 și în România toate impozitele au devenit 16% – impozitele pe venitul global, dobânzile bancare, câștigurile la bursă și câștigurile din tranzacțiile imobiliare ale firmelor și particularilor. Romania s-a înscris astfel printre primele țări membre UE care au marșat la cota unică de impozitare europeană. România a înlocuit impozitarea progresivă a venitului persoanelor fizice (procentele fiind între 18% și 40%) cu o cotă unică de 16%, combinată cu o deducere personală degresivă. În consecință, în cazul României, impozitarea este ușor progresivă. Impozitul pe profit a fost redus și el, de la 25% la 16%.

Dividendele au fost impozitate în 2005 la 10%, un nivel mai redus decât cotele impozitului pe venit, iar din 2006, cota este de 16%. Acest lucru reprezintă o dublă impozitare a factorului capital – fapt evitat de reforma slovacă – ceea ce ridică nivelul de impozitare pentru un investitor individual la 29,44%, dacă firma distribuie întregul profit sub formă de dividende. În 2005-2006, România a ocupat locul doi în clasamentul reformatorilor întocmit de Banca Mondială și publicat în raportul Doing Business din 2007, ceea ce a fost o continuare și o îmbunătățire a programelor de reformă inițiate în 2004, când România a fost clasată pe locul opt de către aceeași organizație. Cele mai multe reforme au vizat consolidarea economiei de piață, prin simplificarea și accelerarea procedurilor administrative. Toate acestea au ameliorat semnificativ poziția României în clasamentul Doing Business, de la locul 71 la 49.

Cele mai importante obiective ale sistemului fiscal aplicabil din 2005 și revizuit în 2007 sunt schematizate în figura de mai jos.

Fig 2. Obiectivele reformei fiscale din 2005, revizuită în 2007

Sursa: Dobrotă Gabriela, Chirculescu Maria Felicia, Fiscalitatea în România, Actualitate și perspective, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, Nr. 2/2011, p. 78, http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2011-02/9_GABRIELA_DOBROTA.pdf.

Din 1 mai 2009 și până în octombrie 2010 a existat o alternativă de calcul pentru plata impozitului pe profit, sub forma impozitului minim anual cuantificat în raport de veniturile totale anuale cumulate.

De la 1 ianuarie 2013 s-a procedat la introducerea posibilității de alegere între sistemul de plată trimestrială și sistemul de plată anuală a impozitului pe profit, și în cazul societăților comerciale, cu realizarea de plăți anticipate, în cuantum de 25% din impozitul pe profit datorat pentru anul anterior.

În concluzie, apreciem că sistemul de impozitare a profitului, ca și întregul sistem fiscal din țara noastră, se află într-un proces permanent de optimizare, fapt care este demonstrat de trecutul aplicării și implementării legislațeie aferente (trend uneori complex și abrupt) pe care l-a urmat reglementarea legală din domeniul impozitării pe profit.

În țara noastră, dupa Revoluția din 1989, sistemul de impozitare a profitului societăților comerciale a înregistrat numeroase schimbări și adaptări, în concordanță cu contextul financiar și social și cu modificările reclamate de către implementarea reformei fiscale și sociale.

Între anii 1991 și 1993 s-au utilizat cotele progresive, determinate pe tranșe de profit, evaluate între 2,5% și 77%. Din perioada de după 1994 s-a luat în calcul cota unică de impozit de 38%, practicabilă până aproape în 2000. De la 1 ianuarie 2001, cota de impozit a fost de 25%, iar începând cu prima zi din 2005, cota este 16%.

Toate aceste modificări au determinat anumite efecte în comportamentul și activitatea societăților comerciale, unele mai importante decât altele. În acest context, apreciem că fiscalitatea are efecte în ceea ce privește profitul societății comerciale, nemijlocit prin intermediul impozitului pe profit.

Transferabilitatea impozitelor, pe termen scurt influențează puterea societății comerciale pentru adaptarea prețurilor sale și a cantităților de produse comercializate. Pe perioade mai lungi, fiscalitatea modifică puterea societății comerciale prin încurajarea modalităților de menținere sau de sporire a poziției pe piață.

În contextul reformei impozitării pe profit, efectele la care ne referim asupra societăților comerciale țin de reforma fiscală din anul 2005. Efectele așteptate ale reformei fiscale în România, conform prognozelor FMI, sunt redate în tabelul de mai jos.

Tabelul 2. Efectele așteptate ale reformei fiscale, conform FMI

Sursa: FMI, Prima Analiza în cadrul Acordului Stand-By și Solicitarea de Derogare și Modificare a Criteriilor de Performanță, 13 sept 2004, p 14, http://www.fmi.ro/img/File/Raportul_echipei.pdf.

Conform tabelului de mai sus, impactul reformai fiscale în domeniul impozitului pe profit se concretiza în restrângerea PIB cu 0,5%, conform prognozelor FMI.

Realitatea practică a economiei a demonstrat însă că, sub anumite aspecte, că reforma fiscală a avut și unele efecte pozitive. Astfel, efectele reformei fiscale se fac cunoscute în domeniul comportamentului societăților comerciale plătitoare de impozit pe profit, din moment ce practicarea cotei unice a condus la situația în care, pentru prima dată, rata de impozitare realizată (17,4%) a fost peste rata legală a impozitului pe profit (16%). În anul 2006, anul imediat al celei mai importante modificări fiscale în materie de impozzit pe profit, sporirea reală a veniturilor la bugetul general consolidat a fost, comparativ cu anul 2005, de 14,6%.

Din punctul de vedere al Societății Academice din România, au existat semne clare că reforma fiscală a avut efecte benefice în țara noastră.

Efectul de sporire a încasărilor la buget, ca și consecință directă a micșorării cotelor de impozitare – efectul Laffer – este clar, în opinia specialiștilor de la SAR, atât pe total buget cât și pe componente, de exemplu la impozitul pe profit. Bugetul general consolidat, înainte și după reformă, este redat grafic mai jos.

Fig. 3. Bugetul general consolidat, înainte și după reformă fiscală din 2005

Sursa: Societatea Academică din România, Raport asupra guvernării – iunie 2005, Reforma fiscală funcționează, p. 13, http://sar.org.ro/files/PWR%202%202005%20politica%20fiscală.pdf.

Din graficul de mai sus se poate observa că, în cazul majorității tipurilor de impozite și taxe, s-a produs o sporire a veniturilor în bugetul general. Cele mai mari creșteri au fost în cazul impozitului pe profit la companii, TVA și fondul asigurărilor sociale.

Pe total buget, după calculele SAR potrivit informațiilor de la Ministerul de Finanțe, veniturile la buget au sporit cu 4,7 procente în termeni reali în perioada ianuarie-mai 2005, comparativ cu aceeași perioadă din anul precedent, după cum se poate vedea în figura următoare.

Fig. 4. Total venituri buget de stat (neconsolidat), termeni reali

Sursa: Societatea Academică din România, Raport asupra guvernării – iunie 2005, Reforma fiscală funcționează, p. 13, http://sar.org.ro/files/PWR%202%202005%20politica%20fiscală.pdf.

Așadar, este clar faptul că reforma fiscală din ianuarie 2005 a reușit să reducă sarcina fiscală medie și a extins baza de impozitare. În acest context, autoritățile autohtone s-au confruntat cu destule presiuni din medii exterioare și au investit capital politic în această reformă necesară.

În continuare însă, sistemul fiscal din România necesită adaptat și optimizat pentru armonizarea cu sistemul fiscal al UE (în condițiile în care se vorbește din ce în ce mai des de o uniune bugetară și fiscală). În vederea acestei armonizări, autoritățile statale în domeniu ar trebui să acorde atenție reformelor fiscale privind impozitarea profitului societăților comerciale din alte state membre UE, pentru a trage învățămintele necesare și pentru orienta sistemul fiscal în mod eficient. Totuși, din aceste exemple, trebuie preluat doar ceea ce este oportun pentru stadiul de dezvoltare al țării noastre.

Sistemul fiscal, în ansamblul său, trebuie așadar permanent optimizat, corelat perfect cu obiectivele economice, sociale și financiare ale perioadei aferente temporale. Printr-o buna credință și colaborare, societățile comerciale și autoritățile fiscale în domeniu pot face sistemul fiscal al țării noastre să fie unul funcționabil, comparativ cu sistemele fiscale ale altor state dezvoltate și perfecționate în materie de fiscalitate.

Mai sunt și alte țări care au adoptat cota unică sau și-au anunțat această intenție, dar în acest articol au fost amintite doar cele din Europa. Se poate argumenta că există un trend în adoptarea cotei unice în rândul țărilor membre UE și al celor europene în sens larg. O altă întrebare este dacă reducerea ratelor statutare de impozitare este o condiție suficientă pentru „competitivitatea fiscală“, adică pentru a atrage investitorii străini și a stimula întreprinzătorii locali.

Referitor la ultima întrebare, la analiza raportului Doing Business, unul dintre cele mai contraintuitive rezultate este că, în afară de Polonia, pentru toți noii membri continentali ai UE (grupul 8+2), locul ocupat după criteriul „plata impozitelor“ este (mult) mai jos decât cel ocupat în clasamentul general. Într-adevăr, o astfel de situație este surprinzătoare pentru țări care au fost acuzate că practică dumping-ul fiscal. Mai mult, diferențele între cele două clasamente în anii 2005 și 2006 sunt cele mai ridicate pentru România (82 și 71 locuri, Slovacia (78 și 75) și Letonia (75 de locuri în 2005), toate membre ale „clubului cotei unice“ și cu rate de impozitare relativ scăzute. La nivel mondial, cele mai mari ecarturi între locurile ocupate după „libertatea fiscală“, măsurată în special prin ratele statutare de impozitare (Gwartney et al., 2006) și, respectiv, după „plata impozitelor“ au fost constatate pentru Danemarca (+134) și Bolivia (–128). Aceste două țări sunt exemplele extreme de situații în care impozitele au rate foarte înalte, dar sunt ușor de plătit, respectiv ratele de impozitare sunt scăzute, dar costurile conformării cu legislația fiscală sunt enorme. În grupul celor 8+2 țări, extremele sunt Slovenia (+91) și România (–87). România și Slovacia sunt penalizate în ierarhia făcută de „plata impozitelor“ și de povara fiscală nemonetară (numărul de plăți pe an, timpul necesar conformării cu legislația). Potrivit acestui indicator, principalul avantaj fiscal al țărilor baltice este mai ales numărul redus de plăți către bugetul statului și mai puțin nivelul redus al ratelor de impozitare. Acest rezultat sugerează direcția reformelor viitoare în domeniul fiscalității. Mult mai dificil este răspunsul la prima întrebare: dintre toate țările care au adoptat cota unică de impozitare, care este veriga slabă, care ar putea fi prima țară care să renunțe la cota unică? Există cel puțin patru elemente care sugerează că România este unul dintre candidații la această poziție.

Veche de când lumea, economia subterană a (re)apărut în forță în România postdecembristă îmbrăcând toate formele posibile de la evaziunea fiscală și munca la negru până la traficul de droguri și arme, cu efecte majore în special în plan economico-social. Ponderea sa în produsul intern brut este dificil de cuantificat, estimările unor organisme internaționale fiind diferite de cele ale Institutul Național de Statistică, nemaipomenind aici contradicțiile permanente dintre putere și opoziție. Avântul economiei naționale din actualul deceniu a condus firesc la intrarea în legalitate (sau măcar în zona gri) a tot mai multor firme, dar în ansamblu situația actuală continuă să fie îngrijorătoare.

Conform studiului “Paying taxes 2008″ elaborat de PricewaterhouseCoopers, România se află pe locul patru în lume la numărul de impozite și taxe pe care o companie trebuie să le plătească anual – nu mai puțin de 98, fiind devansată din cele 178 de țări incluse în raport de Belarus (124), Uzbekistan (118) și Ucraina (99). În celelalte țări ale Uniunii Europene acestea sunt între 2 (Suedia) și 30 (Slovacia).

Este recunoscut faptul că un stat în care sistemul de impunere eficient are un număr redus de taxe și impozite care prezintă un grad scăzut de complexitate. Corectitudinea determinării impozitelor scade accentuat în cazul existenței unei multitudini de surse de venit ale unui agent economic, de altfel în practică apar des situații în care contribuabilii mici sunt impozitați scrupulos, în timp ce contribuabilii mari beneficiază de o serie întreagă de circumstanțe care îi încurajează, contrazicând orice principiu de echitate fiscală. În aceste condiții fiscale devine evident că însuși statul este generator de economie subterană, descurajând IMM-urile și implicit formarea clasei de mijloc.

Cota unică sigur a scos din economia subterană o mulțime de firme, estimările vorbesc de peste 100.000 salarii ieșite la lumină, ceea ce înseamnă că micile firme nu mai sunt acolo, ci cele mari. Cota unică nu a adus succesul scontat. Explicația este simplă: deși impozitul pe profit a scăzut cu 9%, recunoașterea unor activități ar conduce la plata altor impozite, ori în condițiile unei fiscalități ridicate, s-a preferat menținerea acestora în subteranele economiei. Nici asupra veniturilor salariale nu a fost o schimbare spectaculoasă, era imposibil având în vedere nivelul taxelor plătite de angajatori, diminuarea muncii la negru fiind cauzată mai mult de presiunea venită din salariaților ca urmare a evoluției cererii pe piața muncii.

Romnia are cel mai scăzut nivel de taxare din Uniunea Europeană, potrivit raportului Directoratului pentru Taxe și Uniune Vamală, "Taxation trends in EU 2008". România impozitează cel mai puțin veniturile persoanelor fizice și aplică unul dintre cele mai scăzute impozite pe profiturile companiilor. In consecință, veniturile bugetare ale României sunt cele mai reduse din Uniune, iar taxele pe consum – taxa pe valoarea adăugată, în special – reprezintă principalele surse ale bugetului, notează același raport.

România, cu 16%, are cel mai mic impozit pe veniturile persoanelor fizice, la polul opus aflându-se Danemarca, cu 59%. Tendința generală în UE este de a taxa mai puțin profitul companiilor: șapte state au tăiat impozitul pe profit în 2008 – UE optează pentru impozite mai mici pe profit, dar mai mari pe consum. TVA este principala sursă a bugetului – cota unică de 16%, introdusă în urmă cu doi ani și jumătate, care a înlocuit impozitul pe profit de 25% și impozitul progresiv în patru trepte pe veniturile persoanelor fizice, a plasat România printre statele membre cu cea redusă povară fiscală din UE.

România are cel mai mic impozit pe veniturile persoanelor fizice, la polul opus aflându-se Danemarca, cu 59% – potrivit raportului, în 2008, impozitul pe veniturile personale plătit în România este cel mai mic din Uniune, în timp ce în Danemarca ajunge la 59%. Doar șase state membre impun veniturile cu rate mai mici de 30%: Slovacia (19%), Estonia (22%), Bulgaria (24%), Letonia (25%) și Lituania (27%). Media la nivelul Uniunii este de 38,68%, iar raportul constata că există o tendință a noilor state membre de a impozita mai puțin veniturile. La polul opus, cele mai ridicate niveluri de taxare se află în cinci țări nordice, care aplică impozite care depășesc 50%: Danemarca, Suedia, Olanda, Finlanda și Belgia. Dacă în ceea ce privește taxarea veniturilor personale diferențele dintre statele membre variază semnificativ, în ceea ce privește taxarea profiturilor companiilor scala este mai restrânsă, fiind cuprinsă între 10% în Bulgaria și Cipru și 35% în Malta. România are unul dintre cele mai mici impozite pe profit, a patra cotă, după Bulgaria, Cipru, Irlanda (12,5%), Lituania și Letonia (15%).

Funcționarea în cadrul cel mai potrivit a sistemului fiscal reclamă susținerea și folosirea unui mecanism fiscal, a unor metodologii și scheme fiscale care să determine implementarea unor principii cunoscute ale impozitării. Toate aceste elemente sunt valabile și în punerea în practică a impozitelor pe profit în cazul societăților comerciale. Implementarea sistemului fiscal semnifică conlucrarea și adaptarea autoritățăilor competente ale statului, respectiv a aparatului fiscal și aplicarea unui control fiscal corect, just și transparent.

Astfel, intervine conceptul de reformă fiscală, care în țara noastră are în vedere determinarea unui sistem fiscal actual, optim, coerent, echitabil și aplicabil, care sa susțină cumularea veniturilor utile finanțării activității economice și sociale generale ale societății.

Prin reforma fiscală se are în vedere optimizarea normării și ponderii impozitelor care să determine sporirea dimensiunii impozitelor directe, mai ales prin sporirea rolului impozitelor pe profit. Impozitele sunt preluate direct de la societățile comerciale, care trebuie să achite aceste taxe în funcție de profitul pe care il prezintă, într-o anume cotă parte.

În țara noastră, dupa Revoluția din 1989, sistemul de impozitare a profitului societăților comerciale a înregistrat numeroase schimbări și adaptări, în concordanță cu contextul financiar și social și cu modificările reclamate de către implementarea reformei fiscale și sociale.

Între anii 1991 și 1993 s-au utilizat cotele progresive, determinate pe tranșe de profit, evaluate între 2,5% și 77%. Din perioada de după 1994 s-a luat în calcul cota unică de impozit de 38%, practicabilă până aproape în 20000. De la 1 ianuarie 2001, cota de impozit a fost de 25%, iar începând cu prima zi din 2005, cota este 16%.

În continuare însă, sistemul fiscal din România necesită adaptat și optimizat pentru armonizarea cu sistemul fiscal al UE (în condițiile în care se vorbește din ce în ce mai des de o uniune bugetară și fiscală).

Sistemul fiscal, în ansamblul său, trebuie așadar permanent optimizat, corelat perfect cu obiectivele economice, sociale și financiare ale perioadei aferente temporale. Printr-o buna credință și colaborare, societățile comerciale și autoritățile fiscale în domeniu pot face sistemul fiscal al țării noastre să fie unul funcționabil, cimparativ cu sistemele fiscale ale altor state dezvoltate și perfecționate în materie de fiscalitate.

Capitolul 3

Implicațiile reformei impozitării veniturilor/profiturilor întreprinderilor

3.1 Implicațiile reformei impozitării veniturilor/profiturilor asupra veniturilor bugetare

În prezentarea dinamicii veniturilor bugetare, veniturilor fiscale și a impozitelor directe se pornește de la gruparea tuturor datelor în tabel în funcție de ani și de alți factori care duc la formarea unei imagini de ansamblu asupra tuturor impozitelor directe din România în perioada analizată.

Datele vor fi grupate pe o perioadă de cinci ani (2010-2015), urmărind o imagine de ansamblu între bugetul de stat inițial, în care sunt prezentate valorile planificate inițiale, bugetul rectificat, în care sunt prezentate valorile planificate rectificate, precum și între execuția bugetului care cuprinde sumele încasate în exercițiul financiar.

Veniturile bugetului de stat se constituie din veniturile curente, veniturile din capital și din încasări din rambursarea împrumuturilor acordate. În cadrul veniturilor curente, veniturile fiscale ocupă ponderea cea mai mare în detrimentul veniturilor nefiscale. Impozitele directe constituie, în principal, din impozitul pe profit și din impozitul pe salarii, precum și impozitele indirecte, formate din taxele vamale, taxa pe valoarea adăugată și accizele sunt considerate venituri fiscale.

Tabel 1.

Situația veniturilor bugetare din impozitele directe 2010-2015

milioane lei

Sursa: www.insse.ro

Pentru perioada analizată se constată o creștere continuă a veniturilor bugetare, veniturilor fiscale precum și a impozitelor directe exprimate în prețuri curente. Veniturile bugetului de stat cuprind resursele financiare mobilizate la dispoziția statului, repartizate, în principal, pentru realizarea acțiunilor social-culturale, instructiv-educative, asigurarea apărării țarii, ordinii publice și înfăptuirii justiției, asigurarea măsurilor de protecție socială aprobate pentru populație, stimularea producătorilor agricoli, realizarea programelor de cercetare, asigurarea protecției și refacerii mediului înconjurător, finanțarea programelor de restructurare și reformă a sectorului economic, precum și pentru funcționarea autorităților publice.

Impozitele directe care sunt impozite pe venit și avere sunt incluse în categoria veniturilor fiscale din care mai fac parte și impozitele indirecte. Ele contribuie la formarea veniturilor bugetului de stat, care este compus din următoarele categorii de venituri: venituri curente (venituri fiscale + venituri nefiscale), venituri din capital, donații și sponsorizări, precum și din încasările din rambursarea împrumuturilor acordate.

În general, veniturile fiscale reprezintă aproximativ peste 90% din totalul veniturilor bugetare. De aceea ponderea impozitelor directe în veniturile bugetului de stat, cât și în veniturile fiscale conform execuției bugetare, au o importanță deosebită, arătând cu cât au contribuit la realizarea acestor venituri.

Tabel 2. Ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor bugetare și venituri fiscale conform legii bugetare de stat

Sursa: prelucrare proprie pe baza Tabelului 1

În ceea ce privește ponderea impozitelor directe în ansamblul veniturilor bugetare, se observă o scădere de la 38,14% în anul 2010 la 33,37% în anul 2011. Urmează o creștere la 35,42% în 2012, rămânând relativ constantă în 2013, urmând o creștere la 37,16% în 2014, rămânănd la aproximativ același nivel în 2015.

Încasările din impozite directe, care contribuie la formarea veniturilor fiscale și implicit a veniturilor bugetare, sunt mai mari, deoarece o parte importantă din aceste sume se defalcă (alocă) spre alte destinații (bugete). În 2011, această pondere scade cu 6,83% față de 2010, crescând cu 2,04 în 2012 și rămânând constantă în 2013. In 2014, se constată o nouă creștere cu 3,47% față de 2013, rămânând la același nivel în 2015.

Ponderea impozitelor pe profit în veniturile bugetare scade cu 2,25% în 2011 față de 2010, rămânând la același nivel în 2012, scăzând puțin în 2013, de la 12,58% în 2012 la 11,97% în 2013. In 2014, are loc o nouă creștere a aceste ponderi, la 12,89%, ajungând în 2015 la 13,27%.

Ponderea impozitelor pe profit în veniturile fiscale a urmat aceeași linie, de la 17,92% în 2010, ajungând la 15,37% în 2015, scăderea cea mai mare având loc în 2013.

In figura 6 prezentăm evoluția ponderii impozitelor pe profit în veniturile bugetare și în veniturile fiscale:

Fig. 6. Evoluția ponderii impozitelor pe profit în veniturile bugetare și ficale în perioada 2010-2015

In ceea ce privește impozitul pe profit, dinamica acestuia în perioada analizată este prezentată în Figura 7.

Fig. 7. Dinamica impozitului pe profit in perioada 2010-2015

În perioada analizată, impozitul pe profit este componenta principală a impozitelor directe aferente bugetului de stat.

După cum se observă din figura de mai sus, în anul 2011, impozitul pe profit a crescut față de 2010 cu 198.3 milioane lei, în 2012 a crescut cu 538.5 milioane lei față de 2011, iar în 2013 – cu 65.5 miloane lei față de 2012. Creșteri substanțiale au avut loc în 2014 (12.190,3 milioane lei) și în 2015 (13.772,6 milioane lei).

Pe toată perioada analizată, impozitul pe profit înregistrează o creștere continuă a încasărilor. Acest lucru se realizează pe fondul creșterii încasărilor de la agenții economici ca urmare a unei evoluții favorabile a activităților economice. In această perioadă a funcționat cota unică de impozitare de 16%.

Impozitul pe profit are cea mai mare contribuție la realizarea impozitelor directe, de peste 30% în aproape toți anii supuși analizei. Cea mai mare pondere a impozitului pe profit în impozitele directe a fost în 2010 (39,75%) și în 2011 (38,68%), iar cea mai scăzută în 2013 (33,84%).

Fig.8. Evoluția ponderii impozitelor pe profit in impozitele directe

In continuare, prezentăm ponderea impozitelor pe profit în profitul intern brut:

Fig.9. Evoluția ponderii impozitelor pe profit in PIB

Impozitul pe profit, deși, crește de la o perioadă la alta, ponderea lui în PIB se reduce de la 4,21%, cât era în anul 2010, la 1,99% în anul 2015. În anul 2012 s-a înregistrat o ușoară creștere a ponderii față de anul 2011, de 3,09% față de 2,92%, însă tendința descrescătoare a continuat să se manifeste în anii următori.

3.2. Implicațiile reformei impozitării veniturilor/profiturilor asupra întreprinderilor

Impozitul pe profit nu reprezintă doar o sursă de venit la bugetul statului, el este și un instrument de intervenție, de influență asupra performanței unei firme. Impozitul pe profit poate fi un factor determinant în luarea unor decizii la nivel de întreprindere, plecând de la influența acesteia asupra unor performanțe economico-financiare.

Scopul unei întreprinderi este obținerea de rezultate, urmând ca pe seama acestora sa fie remunerate persoanele care investesc în capitalul său. Pentru a remunera activitatea prestată de angajați, societatea comercială efectuează cheltuieli de personal. Acestea sunt formate din cheltuielile cu salariile personalului, contribuțiile la asigurările sociale de stat, contribuțiile pentru diferite fonduri reglementate prin lege, cheltuielile de delegare-detașare.

Profitul unei firme este dat de diferența între veniturile si cheltuielile firmei. Plecând de la modul de calcul al profitului, se desprinde concluzia că pentru a obține un profit cât mai ridicat este nevoie ca, în condițiile unui anumit nivel al veniturilor, cheltuielile să fie cât mai scăzute. Folosirea prevederilor fiscale în favoarea firmei poate face ca la nivelul acesteia să se înregistreze o diminuare a cheltuielilor cu impozitele.

Astfel, în cazul în care o parte din veniturile salariale sunt acordate sub formă de bonuri de masă, la nivelul întreprinderii se înregistrează o diminuare a cheltuielilor reprezentând contribuții sociale aferente fondului de salarii.

În masura în care o întreprindere apelează la această posibilitate de plată a unei părti din salariile personalului, ea va înregistra o creștere a profitului ca urmare a faptului că bonurile de masă nefiind considerate venituri impozabile din punctul de vedere al impozitării salariilor și fondului de salarii, va avea loc o diminuare a cheltuielilor față de situația în care nu s-ar acorda bonuri de masa.

De asemenea, tot în ceea ce privește modalitatea de diminuare a cheltuielilor cu plata personalului angajat, o analiză asupra acestui subiect pune în evidență faptul că, pentru anumite activități ale întreprinderii, se poate apela la plata personalului prin intermediul microîntreprinderilor, efectul fiind diminuarea cheltuielilor firmei.

Totuși, în acest caz, ca urmare a modificărilor legislative din ultima perioadă, modalitatea

poate fi folosită cu succes doar în cazul salariaților pentru care venitul salarial este ridicat.

De asemenea, folosirea microîntreprinderilor pentru plata muncii prestate către întreprindere se mai poate realiza doar pâna la momentul integrării României în Uniunea Europeana, urmând ca din acel moment să se renunțe la impozitul pe veniturile microîntreprinderilor si astfel toate societățile comerciale să fie supuse impozitului pe profit.

Apelarea la microîntreprinderi pentru plata „serviciilor” salariațiilor este o modalitate care duce la diminuarea cheltuielilor unei firme. Diminuare acestor cheltuieli reprezintă de fapt o diminuare a obligațiilor fiscale datorate către stat (în cea mai mare parte a cazurilor reducerea cheltuielilor este 100% dată de diminuarea obligațiilor fiscale). În acest caz, prin diminuarea cheltuielilor are loc o creștere a profitului impozabil, ceea ce duce la o creștere a impozitului pe profit. Cum impozitul pe profit suplimentar (aferent creșterii profitului impozabil) este doar un procent subunitar din valoarea reducerii, acesta este mai mic decât diminuarea obligațiilor fiscale ocazionate de plata salariilor, ceea ce face ca pentru firmă să fie rentabil, ea reducându-și cheltuielile prin diminuarea obligațiilor fiscale datorate statului.

O altă analiză cu privire la influența fiscalitătii asupra performanțelor economico-financiare ale întreprinderii se referă la modul în care eficiența cheltuielilor salariale este influențată de contribuțiile sociale aferente fondului de salarii. În ceea ce privește influenta modificării gradului de impozitare a fondului de salarii asupra eficienței producției realizate, deoarece contribuțiile aferente fondului de salarii reprezintă o componentă a costului, prin diminuarea acestora se va diminua si ponderea cheltuielilor cu personalul în veniturile obținute din livrarea producției, diminuare ce va duce la o creștere a profitului.

Mergând mai departe cu analiza influenței impozitării asupra fondului de salarii brute, se cuantifică care ar putea fi soluțiile pentru creșterea eficienței cheltuielilor cu personalul, plecând de la mecanismele fiscalității.

Astfel, prin acordarea de bonuri de masă în contul unei părți din salariul monetar se ajunge la diminuarea cheltuielilor cu personalul ca urmare a faptului că acestea nu sunt supuse impozitării, deci se obține o economie de impozit ca urmarea faptului că asupra lor nu se calculează contribuțiile sociale. Astfel, scad cheltuielile cu personalul și crește eficiența.

Contrar celor prezentate anterior cu privire la necesitatea diminuării cheltuielilor pentru a se obține rezultate pozitive cât mai ridicate, în cazul cheltuielilor cu amortizarea fiscală la nivelul firmei se poate face un arbitraj între metodele de amortizare folosite, astfel încât economia de impozit de care se beneficiază ca urmare a aplicării diferitelor metode de amortizare fiscală să fie maximă. Astfel, la nivelul unei întreprinderi care înregistrează profit impozabil, se recomandă optarea pentru sistemul de amortizare fiscală accelerată, beneficiindu-se în acest fel de o economie de impozit mult mai mare în primul an de amortizare față de cazul în care s-ar apela la

alte sisteme de amortizare fiscală. De asemenea, în alegerea metodei de amortizare fiscală se recomandă să se țină cont de nivelul profitului sau pierderii înregistrate la nivel de întreprindere, deoarece majorarea cheltuielilor cu amortizarea în prezent, în situația în care întreprinderea înregistrează pierdere (în perioada curentă sau în perioadele anterioare) poate duce la situația imposibilității recuperării acestei pierderi (din punct de vedere fiscal) în cazul neînregistrării unor profituri viitoare în următorii 5 ani fiscali.

În ceea ce privește costul capitalului împrumutat, chiar dacă la prima vedere costul acestuia este dat de rata medie a dobânzii pentru împrumuturile primite, apariția fiscalității duce la modificări ale acestui cost în funcție de posibilitatea de deducere a cheltuielilor cu dobânzile, precum si de momentul la care se acordă această deducere (prin posibilitatea deducerii cheltuielilor cu dobânzile se obține o economie fiscală ce duce la diminuarea costului capitalului împrumutat).

În cazul în care se apelează la împrumuturi de la entități nespecializate în acordarea de credite, deductibilitatea dobânzii este limitată la un anumit nivel (stabilit chiar sub nivelul ratelor de dobândă practicate de entitățile specializate în acordarea de credite), ceea ce poate face ca o parte din dobândă sa fie nedeductibila, deci pentru acesta să nu se obțină economie de impozit și implicit diminuare a costului capitalului.

Chiar și în cazul părții de dobândă pentru care se acordă deducere în cazul împrumuturilor primite de la entități nespecializate în acordarea de credite apar unele restricții cu privire la momentul deducerii acestei dobânzi, restricții date de nivelul gradului de îndatorare.

Astfel, în cazul în care gradul de îndatorare este mai mare decât 3 se ajunge la situația ca dobânda sa fie reportată pentru deducere pentru perioadele următoare (când gradul de îndatorare va ajunge mai mic decât 3. Prin amânarea momentului acordării posibilității de deducere a cheltuielior cu dobânda se ajunge la situația ca economia de impozit obținută la momentul deducerii sa fie diminuată față de economia de impozit ce s-ar obține la momentul înregistrării cheltuielii ca urmare a faptului că apare influența valorii în timp a banilor.

Se recomandă ca în cazul în care se dorește finanțarea activității pe seama capitalurilor împrumutate și se poate opta pentru mai multe tipuri de împrumuturi primite de la diferite persoane (specializate sau nespecializate în acordarea de credite) să se analizeze care este costul efectiv al îndatorării pentru a se alege varianta optimă.

Referitor la costul capitalului propriu se poate afirma că în cazul întreprinderilor în care se garantează un anumit nivel al dividendului net anual, influența asupra costului capitalului propriu este dată de modificările ce pot interveni în cota de impozitare a dividendelor. În cazul întreprinderilor al căror capital social nu se regăsește sub forma acțiunilor care nu dau drept de dividend preferențial (indiferent că acțiunile respective sunt tranzacționate pe piața de capital sau sunt deținute doar cu scopul obținerii de dividende), iar politica de distribuire a dividendelor este subordonată distribuirii pe celelalte destinații, modificarea cotei de impozitare a dividendelor nu este un element determinant al costului capitalului propriu, acest cost fiind influențat de politica de repartizare a profitului si nu de cota de impozitare a dividendului.

Structura financiară are influență asupra valorii firmei, iar valoarea firmei este cu atât mai ridicată cu cât valoarea datoriilor financiare este mai ridicată. În cazul României, ținând cont de particularitățile deductibilității cheltuielilor cu dobânzile, surplusul de valoare al unei întreprinderi îndatorate este influențat, din punct de vedere fiscal, de nivelul cotei de impozitare si de ponderea cheltuielilor cu dobânzile deductibile în total cheltuieli cu dobânzile. Astfel, în cazul în care toate cheltuielile cu dobânzile sunt nedeductibile, valoarea unei firme îndatorate este egală cu valoarea unei firme îndatorate, deci impozitul pe profit nu are influentă asupra structurii financiare a firmei (fiscalitatea nu duce la creșterea valorii firmei), iar dacă toate cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile influența pozitivă a fiscalității este maximă.

În condiții de fiscalitate, dacă întreprinderea obține o rentabilitate financiară pozitivă, costul mediu ponderat al capitalului este descrescător pe măsură ce crește raportul între datorii si capitaluri proprii. Scăderea costului mediu ponderat al capitalului este cu atât mai pronunțată, cu cât crește cota de impozitare a profitului.

În condiții de fiscalitate deductibilitatea sau nedeductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile nu are influență asupra costului mediu ponderat al capitalului. Acest lucru se datorează faptului că, în condițiile unor cheltuieli cu dobânzile nedeductibile, are loc o majorare a costului capitalului împrumutat prin nebeneficierea de economie fiscală pentru acele dobânzi, dar are loc și o diminuare de aceeași valoare a costului capitalului propriu.

Concepțiile moderne și preocupările practice pentru folosirea impozitelor în scopul influențării vieții economice se întemeiază pe analiza interacțiunii dintre existența și proporțiile impozitelor, pe de o parte și manifestarea factorilor de producție, respectiv activitatea agenților economici, pe de alta parte.Se evidențiază astfel infuența impozitului pe profit asupra consumului și investițiilor.

În acest sens, efectul imediat al modificărilor nivelului impozitului pe profit, exprimat prin modificarea veniturilor disponibile rămase după impozitare se propagă în planul posibilităților de a consuma și face investiții și de aici în gradul de ocupare a forței de muncă și creșterea economică.

În masura în care firmele compensează impozitul pe profit prin ridicarea prețurilor la produsele lor se poate spune că incidența impozitului trece asupra consumatorilor. În măsura în care profiturile reduse de impozit micșorează salariile, incidența impozitului pe profit trece asupra lucrătorilor. Impozitele pe profit ce au cote prea progresive pot descuraja atât lucrul cât și investițiile, prin privarea unei părți mai mari din recompensă, afectează înclinația de a cheltui, ceea ce ar reduce ritmul activității economice, volumul producției.

Pe plan psihologic, ca element managerial întreprinzătorul are firesc reacția de respingere a impunerii fiscale deoarece el nu întrezărește repercutarea favorabilă asupra afacerii lui, nici indirect a utilizării la nivel macroeconomic a acestor fonduri speciale la formarea cărora a contribuit.Efectul impunerii în cote progresive ridicate asupra lui este unul negativ:va înregistra o restrângere a acumulării de venituri și implicit o reducere a nivelului investițiilor, ceea ce se propagă mai repede în reducerea ofertei de locuri de muncă și ritmului creșterii economice.

Impozitul pe profit trebuie reorganizat pentru încurajarea investițiilor prin diferite pârghii: reduceri de impozite pentru părțile din profit destinate reinvestirii; acordarea posibilității de acoperire a pierderilor înregistrate în anii anteriori pe seama veniturilor curente; acceptarea recuperării mai rapide a investițiilor efectuate prin amortizarea accelerată.

Impozitul pe profit are un dublu efect ce se cuvine a fi luat în considerare în elaborarea sistemului de impunere.Astfel, impozitul pe profit ar putea provoca: impulsionarea activității economice prin acordarea de facilități fiscale; frânarea activității economice atunci când el sporește vizând produsul unei îndeletniciri.

Reducerile, ca element distinct stabilit prin lege trebuie să aibă în vedere încurajarea și dezvoltarea acelor activități socialmente necesare, ele având o sferă limitată în timp și aplicabilă tuturor întreprinzătorilor ce cad sub această incidență. Vor trebui sa rămână operate si favorizate următoarele domenii: profitul rezultat din investițiile brevetate, până la generalizarea acestora; profitul rezultat din activitatea unităților care utilizează personal nevăzător sau invalizi, asociațiile persoanelor handicapate și unitățile economice ale acestora, precum și asociațiile de binefacere; producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult, realizate de unitățile aparținând cultelor religioase.

La celelalte unități, reducerea să opereze numai asupra părții din profit prin luarea în calcul a ponderii deținute de această categorie de personal în totalul salariaților. Gabriel Ardant propune un set de măsuri care să atenueze efectul de frânare a activității economice antrenat de impozite, inclusiv impozitul pentru profit, dintre care: scutirea de impozite a veniturilor obținute în orele suplimentare de lucru; evitarea sau limitarea majorării impozitelor, în funcție de creșterea veniturilor; încurajarea spiritului de economisire prin scutirea de impozite a veniturilor ce imbracă diferite forme rezultate din procesul de economisire.

Termenul de presiune fiscală este folosit pe larg în literatura de specialitate și în politica fiscală pentru a desemna amploarea redistribuirii venitului național (a produsului intern brut sau chiar a produsului național brut) prin intermediul plății/încasării impozitelor. Uneori se face abstracție de calitatea plătitorilor de impozite (gospodării individuale, firme particular private, firme de stat, societăți mixte). Alteori, presiunea fiscală se delimitează doar la contribuabilii individuali, plătitori de impozite directe. Sunt situații, când în aprecierea acestei presiuni se iau în considerație toate genurile de încasări ale statului, toate sursele veniturilor bugetare (impozite directe și indirecte, accize, taxe de toate felurile).

Pentru calcularea presiunii fiscale, în general, inclusiv la nivelul statelor federale, se ține seama și de impozitele și taxele plătite către acestea, cum sunt: impozitele pe proprietăți, impozitele pe moșteniri, anumite impozite pe vânzarea mărfurilor, impozite pe "vicii", etc. În practica și statistica fiscală din unele țări vest-europene se folosește coeficientul fiscal sau presiunea fiscală prin luarea în calcul a încasărilor fiscale de stat și de colectivitățile locale provenite din: impozitele legate de producție și de import, impozitele pe venit și pe patrimoniu, impozitele pe capital. În consecință, presiunea fiscală exprimă și măsoară ponderea impozitelor plătite/încasate în raport cu masa valorii adăugate brute în țară într-un orizont de timp, de regulă un an (Presiunea fiscală = Încasările fiscale/PIB).

Într-un sens general, presiunea fiscală este un termen specializat prin care se exprimă intensitatea medie a sarcinii sau obligației tuturor contribuabililor de a plăti impozite către puterea publică centrală și către autoritățile locale.

Relația respectivă mai este denumită și coeficient fiscal, care se calculează ca raport procentual între plățile/încasările de impozite și produsul intern brut sau un raport de alt indicator macroeconomic de rezultate (produsul național brut, produsul intern brut, venitul național).

Amploarea și dinamica presiunii fiscale se măsoară și se apreciază prin rata de impunere fiscală. Mărimea acestei rate arată cota parte din venitul național preluată de către stat, mărime stabilită prin legi sau reglementări fiscale. O formă specială a ratei respective este rata marginală de impunere fiscală, care constă în raportul dintre creșterea obligațiilor fiscale ale contribuabililor și creșterea venitului național. Aceasta poate fi mai mare, egală sau mai mică decât rata medie fiscală anterioară.

Atât rata medie de impunere fiscală, cât și cea marginală au o mare importanță. Mărimile și dinamicile lor sunt integrate în fundamentarea strategiei de creștere economică și de dezvoltare socială, în politicile de asigurare a stabilității economice și a promovării justiției sociale. În raport, mediile acestor rate pe termen relativ lung într-o anumită țară sau în grupe de țări, ca și ratele medii existente la un moment dat (într-o perioadă dată) în țările aflate în topul economiei mondiale, pot exista. Se pot practica: rate slabe (scăzute), rate ridicate și rate optime.

Rata slabă de impunere fiscală presupune o presiune scăzută asupra contribuabililor, deci încasări relativ reduse la bugetul de stat și la bugetele administrațiilor locale. În concepția unor autori de orientare neoliberală, o astfel de rată de impunere fiscală poate să stimuleze efortul general pentru obținerea unei stabilități a venitului național disponibil, pentru o accelerare a creșterii economice și, deci, pentru o mărire a încasărilor fiscale la buget.

Rata ridicată a impunerii, îndeosebi o rată marginală de impunere în creștere, ar putea genera evaziune fiscală, fraudă fiscală, o diminuare a produsului intern brut, deci, în ultimă instanță, o scădere a încasărilor de impozite la bugetul de stat. Rata optimă de impunere fiscală sau de presiune fiscală constă din acel prag de impunere până la care și dincolo de care încasările fiscale sunt mai mici.

Instrumentul analitic cu ajutorul căruia se prezintă rata optimă a impunerii fiscale este Curba Laffer, după numele profesorului american care a explicat relația optimă dintre rata de impozitare și mărimea veniturilor colectate la bugetul de stat. Profesorul american Arthur Laffer a insistat asupra faptului conform căruia o rată care depășește nivelul optim are un efect descurajator asupra investitorilor și salariaților.

Presiunea fiscală presupune anumite limite de suportabilitate din partea contribuabililor și anume de ordin psihologic și politic. Aceste limite sunt impuse de reacțiile contribuabililor care pot să opună o puternică rezistență creșterii prelevărilor obligatorii, reacționând prin evaziune, fraudă, reducerea activității productivității sau chiar prin revolte.

Relația dintre rata presiunii fiscale și veniturile încasate la bugetul public este pusă în evidență prin curba Laffer. Arthur Laffer a demonstrat, cu ajutorul unei curbe, ideea conform careia orice creștere a presiunii fiscale provoacă, de la un anumit nivel, o scădere a sumei prelevărilor obligatorii încasate de către puterea publică.

Conform acestei curbe, suma prelevărilor obligatorii este reprezantată de o funcție crescătoare a ratei presiunii fiscale, dar numai până la un anumit nivel maximal care corespunde nivelului maximal al curbei, după cara este reprezentată de o funcție descrescătoare a acetei rate, ea poate merge până la anulare dacă rata presiunii fiscale ar atinge nivelul teoretic de 100% (în acest caz limită, orice activitate impozabilă ar dispărea).

Aceasta se explică, în teoria lui Laffer, prin faptul că niște prelevări obligatorii foarte mari duc la distrugerea masei impozabile. Se produc fenomene de rezistență și se reduce efortul productiv care capătă amploare, determinând în cele din urma scăderea sumei lor totale.

Ca punct de plecare se consideră o rată a presiunii fiscale de 0% care crește până la 100%. Evident că la extreme încasările sunt nule la buget, dar undeva între aceste valori există un optim care asigură maximizarea veniturilor publice.

Curba lui Laffer ramâne însă o reprezentare pur teoretică a faptelor prezentate,care nu permite identificarea în mod exact a măsurii acestui prag M de impozitare, la care presiunea fiscală să poată fi considerată excesivă. Acets prag este variabil în funcție de circumstanțele teritoriale și economice, astfel încât sistemul fiscal dintr-o anumită țară se va situa în stânga sau în dreapta punctului M.

De asemenea acest prag diferă nu doar de la un sistem fiscal la altul, ci și de la un impozit la altul și în funcție de contribuabili și capacitatea acestuia de suportabilitataea presiunii fiscale.

Reprezentarea grafică a curbei Laffer

Total venituri fiscale

M

Rata inflației

0% 100%

Curba lui Laffer se poate divide în două zone :

Zona I : zona stângă ( zona normală sau admisibilă) în care creșterea cotei de impozitare asigură creșterea încasărilor

Zona II : zona din dreapta punctului M considerat punct de optim, (zona inadmisibilă) în care orice creștere a cotei de impozitare are ca efect reducerea încasărilor fiscale și corelația dintre cele două devine indirectă.

Laffer estimează că atunci când pragul maxim este depășit, printr-o diminuare a presiunii fiscale, se poate obține creșterea randamentului prelevărilor obligatorii, țn acets fel redinamizandu-se economia.

Mărimea ratei presiunii fiscale este influențată de numeroși factori, dintre care menționăm: nivelul de dezvoltare a economiei; structura și formele proprietății; necesitățile publice stabilite de politica guvernamentală prin nivelul cheltuielilor publice; eficiența cu care se utilizează cheltuielile publice finanțate prin impozite; gradul de adeziune a populației la politica guvernului și de consimțire la plata impozitelor; mărimea datoriei publice; stadiul democrației etc.

În viziunea multor specialiști, cauza principală a sporirii presiunii fiscale o constituie creșterea continuă a cheltuielilor publice, a căror evoluție este supusă anumitor "legități" economice, sociale și politice.

În legătură cu opțiunea pentru împrumuturile publice în vederea finanțării cheltuielilor publice în creștere, pe termen scurt ea poate fi privită ca un factor de reducere sau menținere a nivelului presiunii fiscale. Pe termen lung însă împrumuturile publice prin serviciul datoriei publice reprezintă un factor de creștere a cheltuielilor publice cu repercusiuni asupra nivelului presiunii fiscale viitoare. În literatura de specialitate, din acest motiv, împrumuturile publice mai sunt denumite (și reprezintă) "impozite amânate".

În situațiile de depășire a ratei optime a presiunii fiscale, în anumite condiții socio-economice existente, apar unele fenomene negative, dintre care menționăm: slăbirea efortului productiv, frauda și evaziunea fiscală, precum și economia subterană, riscul de inflație prin fiscalitate, reducerea competitivității pe plan internațional..

Economiștii liberali au remarcat efectele descurajante pe care nivelurile înalte ale impozitelor le au asupra muncii, economisirii și investițiilor. Astfel, din punctul de vedere al incitării la muncă, sporirea presiunii fiscale conduce la două tipuri de efecte adverse: efectul de substituție (diminuarea timpului de lucru al angajatului, ca urmare a amputării salariului prin impozitare) și efectul de venit (depunerea unei munci suplimentare în scopul compensării pierderii de venit net datorită creșterii impozitelor).

Riscul de inflație prin fiscalitate provine din faptul că orice creștere a impozitelor și a cotizațiilor sociale are tendința de a se repercuta asupra procesului de cuantificare a prețurilor și salariilor, alimentând în acest mod inflația. Explicația constă în încercarea, pe de o parte, a întreprinderilor de a cuprinde în prețul lor de vânzare plusul de impozite și contribuții sociale pe care le suportă și, pe de altă parte, încercarea salariaților de a recupera, sub forma salariilor mai mari, scăderea puterii de cumpărare cauzată de impozite.

Economia subterană reprezintă un fenomen prin care diverse forme de activitate au drept caracteristică sustragerea de la plata impozitelor. Amploarea sa este strâns legată de nivelul ridicat al fiscalității, fiind un aspect particular al fraudei și evaziunii fiscale. Astfel, practicarea muncii "la negru" permite angajatului să obțină venituri nedeclarate, iar patronului să se sustragă de la plata impozitelor și taxelor sociale.

Orice creștere a preluărilor obligatorii suportată de agenții economici se repercutează în nivelul prețului practicat la produsele lor, diminuând capacitatea de autofinanțare, de investiții și modernizare, ceea ce se reflectă în mod negativ asupra competitivității întreprinderii respective în relațiile cu exteriorul. Sporirea presiunii fiscale dincolo de pragul considerat admisibil riscă, pe de o parte, să se confrunte cu rezistențe din ce în ce mai puternice, iar pe de altă parte, să creeze un mare handicap agenților economici autohtoni în fața unei concurențe internaționale din ce în ce mai active, mai agresive.

Având în vedere faptul că impozitul este perceput de contribuabil ca o amputare a veniturilor sale de către autoritatea publică, trebuie să admitem și necesitatea cuantificării acesteia la diferite niveluri. Astfel, presiunea fiscală este aprofundată prin luarea în considerație a diferitelor ei planuri de manifestare la nivel național, la nivelul contribuabililor individuali, la nivelul agenților economici.

Presiunea fiscală la nivel național are în primul rând în vedere necesitatea strângerii resurselor pentru acoperirea cheltuielilor publice. Presiunea fiscală este reprezentată de către rata fiscalității, care se calculează ca raport între totalul resurselor financiare publice, obținute de către stat sub formă de impozite și taxe de natură fiscală, și un indicator macroeconomic de rezultate (de regulă, indicatorul utilizat este produsul intern brut).

Formula de calcul este următoarea:

, unde:

rf – rata fiscalității

Rfp – resursele financiare publice de natură fiscală ; PIB – produsul intern brut

În totalul resurselor financiare prelevate de către stat sunt incluse alături de impozite și taxe de natură fiscală și contribuțiile obligatorii plătite de către angajatori și angajați în vederea formării fondurilor pentru susținerea acțiunilor de securitate socială.

La nivel național se folosesc și alți indicatori derivați de măsurare a presiunii fiscale, dintre care putem aminti: rata fiscalității consolidate elimină anumite prelevări cu caracter redundant, pentru a exprima mai corect partea din veniturile fiscale care este destinată finanțării activității administrațiilor publice; rata fiscalității nete se calculează eliminând din prelevările obligatorii partea redistribuită direct agenților economici, sub formă de prestații sociale pentru familii și de subvenții pentru întreprinderi; rata fiscalității lărgite ia în calcul și alte surse de finanțare a cheltuielilor publice, altele decât prelevările obligatorii.

Alături de cele trei tipuri de rate ale fiscalității mai există și altele, care se alcătuiesc din diferite combinații ale criteriilor de definire ale numărătorului relației prin care se calculează rata fiscalității.

Mărimea presiunii fiscale diferă de la stat la stat în funcție de mărimea fondurilor financiare necesare respectivului stat pentru exercitarea funcțiilor sale, într-un anumit moment, dar și de o serie de factori care pot să conducă la, creșterea sau scăderea acestei rate. Dintre factorii care pot influența presiunea fiscală putem aminti: factori interni, care sunt specifici țării respective; factori externi, care depind de mediul existent în țările vecine, respectiv în zonele în care țara în cauză are interese economice.

Unul dintre cei mai importanți factori externi este reprezentat de către fiscalitatea redusă în țările învecinate, apropiate sau în cele cu care statul are relații economice extinse. Combinația dintre o fiscalitate redusă în alte țări și fiscalitate ridicată în țara de referință conduce la o mișcare a capitalurilor către statele în care, în mod evident, fiscalitatea este mai redusă. Această deplasare a capitalurilor determină dificultăți în propria economie, care se confruntă cu o reducere a capitalurilor financiare importante pentru dezvoltarea economică.

Unul dintre factorii interni este politica ce are ca scop atragerea de capitaluri financiare interne și străine pentru stimularea economiei. Politica fiscală deține o serie de mijloace și instrumente prin intermediul cărora statul poate interveni în economie. Alături de politica fiscală mai acționează și alți factori care determină nivelul presiunii fiscale. Printre factorii interni cu influență evidentă mai sunt: performanțele economiei într-o anumită perioadă; valoarea cheltuielilor publice stabilită prin politica guvernamentală; eficiența utilizării cheltuielilor publice finanțate din impozite; structura proprietății; gradul de înțelegere al contribuabilului a necesităților bugetare, stadiul manifestării democrației într-o țară sau alta, etc.

Presiunea fiscală individuală arată valoarea la care contribuabilul renunță sau mai bine spus este nevoit să renunțe raportată la mărimea veniturilor obținute de el într-o anumită perioadă de timp. În acest mod, presiunea fiscală determină modificări în comportamentul economic și social al contribuabilului, datorită schimbărilor care intervin la nivelul consumului, dar și al economisirii, fiind considerată drept o presiune psihologică, care analizează pragul de toleranță la impozite.

Dacă presiunea fiscală este prea mare, această situație poate avea efecte contrare celor urmărite de țara în cauză, deoarece contribuabilii tind să-și modifice comportamentele economice. Totuși observăm că există tendința de a crește nivelul prelevărilor obligatorii, chiar dacă aceasta determină o scădere a încasărilor. O explicație la această situație o aduce modelul conceput de doi economiști americani (J.M. Buchanan și D.B. Lee), model care este construit în jurul a două idei principale: contribuabilul reacționează la modificarea ratei de impozitare prezentând un nivel mai mare sau mai mic pentru impunere în funcție de situație; existența unei diferențieri între comportamentul pe termen scurt și cel pe termen lung.

Cererea pe termen scurt este inelastică, dar pe termen lung poate deveni elastică. Contribuabilul consideră impozitele și taxele un rău necesar, pe care le plătește (în cea mai mare parte, deoarece există și cazuri de evaziune fiscală), fiind convins că va beneficia la rândul lui de diverse bunuri publice, pe care un agent economic privat nu i le-ar pune la dispoziție. Dar acest context în care contribuabilul plătește impozitul nu trebuie idealizat, deoarece există și situații în care problemele nu întârzie să apară, mai ales în momentul în care impozitele depășesc limitele suportabile, când inițiativa privată este inhibată (element foarte important în economiile de piață contemporane) sau, mai grav, când acestea îl determină pe contribuabil la revolte. În aceste situații este evident că presiunea ridicată influențează în mod negativ comportamentul contribuabililor în societate și în economie.

În cadrul contribuabililor, alături de persoanele fizice, avem și agenții economici. În mod evident, aceștia sunt obligați să achite diverse impozite statului și astfel și din punctul lor de vedere există o presiune fiscală.

Pentru contribuabilii agenți economici, impozitele pe care le plătesc statului sunt percepute ca elemente de presiune fiscală, cu atât mai accentuată, cu cât ponderea lor în valoarea adăugată realizată este mai mare. Astfel:

, unde:

rf – rata presiunii fiscale la nivelul firmei;

If – totalul diverselor impozite plătite de agentul economic: impozit pe profit, contribuția la asigurările sociale, impozite pe clădiri, pe teren, etc.;

Vaf – valoarea adăugată de firmă.(Cioponea, 2007:210)

La nivelul agentului economic presiunea fiscală este calculată ca raport între impozitele plătite de către agentul economic și valoarea adăugată de acesta. În cadrul obligațiilor de plată se include: impozitul pe profit, CAS-ul și alte impozite (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, etc.).

Presiunea fiscală resimțită de către agentul economic este mărită și de impozitele indirecte, care chiar dacă nu sunt suportate de către firmă influențează volumul ieșirilor, precum și competitivitatea prin intermediul prețurilor.

Pe plan mondial, se poate observa că, în unele din țările dezvoltate, presiunea fiscală este mai ridicată, deoarece și cheltuielile realizate cu utilitățile publice și semipublice pentru populație sunt mai mari decât în țările în curs de dezvoltare sau în țările slab dezvoltate.

Prin această afirmație nu trebuie înțeles că în țările aflate la același nivel de dezvoltare presiunea fiscală este aceeași. Evident, există diferențe semnificative și între țările dezvoltate, la fel cum există diferențieri și între țările aflate în tranziție sau între țările slab dezvoltate. Apar diferențieri între presiunea fiscală și în cadrul aceleiași țări între diverse perioade, între diverse etape prin care țara respectivă trece.

Este evident că presiunea fiscală poate fluctua, în funcție de politica fiscală adoptată de stat, dar aceasta este influențată de evenimentele economice, politice, etc. Tocmai datorită acestor influențe se poate considera că presiunea fiscală are mai multe limite de ordin psiho-politic, economic.

Limitele de ordin psihologic și politic apar ca urmare a reacțiilor potrivnice ale contribuabililor datorită creșterii prelevărilor obligatorii, când acestea sunt considerate prea ridicate. Contribuabilii în aceste situații recurg la evaziune fiscală, la fraudă, reduc activitățile productive, iar în cazurile cele mai grave apar revoltele și mișcările de protest.

Limitele de ordin economic se manifestă mai ales în momentele în care prelevările obligatorii cresc foarte mult. Acestea pot determina o reducere a înclinației spre muncă, spre economii și investiții, ca și la slăbirea spiritului întreprinzător.

Compensațiile induse de presiunea fiscală. Prelevările obligatorii, pe lângă aspectul negativ, au și o serie de avantaje îndreptate către contribuabil datorită cheltuielilor publice finanțate.

Mărimea presiunii fiscale nu trebuie privită strict ca valoarea relativă obținută în diferite țări pentru a putea realiza comparații între acestea. Este necesar să se aibă în vedere puterea de cumpărare a veniturilor care rămân după impozitare. Sunt situații în care chiar dacă în țări diferite întâlnim aceeași presiune fiscală, condițiile să fie total diferite, deoarece venitul rămas după impozitare să fie sau nu suficient pentru satisfacerea nevoilor de subzistență.

Având în vedere nivelul la care se ridică toate contribuțiile ce trebuie să fie plătite, întotdeauna va persista întrebarea cu privire la care este mărimea maximă la care poate să ajungă presiunea fiscală, astfel încât să nu incomodeze comportamentul economic și social al contribuabilului, iar resursele financiare obținute de către stat să fie cele scontate. Este dificil de stabilit această valoare optimă, în măsura în care aceasta să conducă la realizarea tuturor obiectivelor macroeconomice și macrosociale stabilite.

O fiscalitate ridicată îndepărtează potențialii investitori, dar mai ales determină pe contribuabili să caute măsuri de evitare a plății diferitelor obligații (măsuri mai mult sau mai puțin legale).

Posibilitatea de a evita creșterea presiunii fiscale și în același timp obținerea de venituri este reprezentată de împrumuturi. Totuși, dacă se recurge la împrumuturi, în încercarea de a reduce presiunea fiscală, această modalitate este valabilă doar pe intervale scurte de timp. Pe intervale lungi de timp, presiunea fiscală nu numai că nu se reduce, ci datorită acestor împrumuturi poate să crească, dacă sumele aferente au fost utilizate nerațional.

În ultimele două secole s-a observat o creștere a presiunii fiscale, care este explicată prin intervenția statului într-o mai mare măsură, atât în economie cât și în societate.

Se poate afirma acest fapt, deoarece resursele financiare adunate reprezintă sursa fundamentală pentru acoperirea cheltuielilor publice, iar resursele financiare și presiunea fiscală au avut aceeași evoluție ca și a cheltuielilor publice adică de creștere în decursul timpului.

Societatea contemporană pune în fața teoriei și politicii fiscale noi obiective. Este vorba de asemenea de schimbări în politica fiscală care să susțină creșterea economică durabilă și trecerea la societatea bazată pe cunoștințe (pe cunoaștere).

În România, aproape 80% din populație a înregistrat scăderi de 30-50% aferente nivelului de trai, produsul intern brut, investițiile, exportul au înregistrat de asemenea scăderi importante. Aceste diminuări au fost însoțite de dezechilibre cum sunt: șomajul, datoria externă, economia subterană, situația economică precară a unor mari categorii ale populației, etc.

Analizele efectuate asupra impozitării beneficiilor și asupra efectelor generate de creșterea economică au condus la punerea unor întrebări majore legate de deciziile de investiții și de finanțare. Indicațiile propuse de specialiști pentru realizarea acestor studii vizează: repercusiunea impozitului pe profit și incidența impozitului pe profit asupra variabilelor întreprinderii, aspecte ce vor fi abordate în continuare.

Variabila economică fundamentală din viața curentă a agentului economic reprezintă impozitarea beneficiului, care este una din preocupările permanente ale managerilor întreprinderilor. Pentru desprinderea unor concluzii referitoare la efectele impozitării profiturilor, este necesar să se parcurgă mai multe etape, respectiv, teoria presiunii fiscale trebuie să fie precedată de teoria incidenței. Aceasta din urmă este “o adevărată ștrangulare pentru întreaga teorie a efectelor impozitului” deoarece, problema este deosebit de delicată. Dacă este greu de știut cine plătește impozitul, poate că este mai puțin greu de a ști cine îl suportă sau cine poate să-l transfere, conducând la apariția întrebării: poate fi transferată sarcina impozitului pe profitul întreprinderii ?

Pe de-o parte teoria economică tradițională demonstrează că repercusiunea impozitului pe beneficiu este posibilă doar pe termen pe scurt și este previzibilă doar pe termen lung, iar pe de altă parte teoria financiară modernă influențată de studii econometrice asupra unor concluzii contradictorii, comportă judecăți mai nuanțate.

Din cele mai vechi timpuri, teoria economică nega posibilitatea unui transfer al impozitului pe profit. Această teorie clasică pornea de la ipoteza concurenței pure și perfecte, sau mai concis, de la situația în care cererea și oferta tuturor produselor și factorilor de producție se caracteriza prin fluiditate și atomicitate. În aceste împrejurări prețul pieței era ca o informație dată pentru întreprinderi.

O întreprindere are interesul de a produce, după teoria clasică, prețul în perioade scurte, astfel încât prețul de vânzare pe piață să îi permită să acopere costurile variabile și încă o parte din costurile fixe care, astfel, nu sunt definitiv pierdute. Iar în situația în care prețul pieții este inferior costului variabil mediu întreprinderea are interesul de a opri întreaga producție. În situația de monopol, echilibrul întreprinderii, nu este dificil de determinat, deoarece vânzătorul în absența concurenței, va determina cantitatea și prețul de vânzare care îi permite obținerea profitului maxim, prin egalizarea costului marginal cu venitul marginal. În acest caz se pune problema dacă există posibilitatea transferării impozitului pe profitul societății. Se disting 3 moduri de așezare posibilă pentru impozitul pe profit: producția brută sau suma vânzărilor, beneficiile brute, beneficiile nete sau profiturile.

În cazul în care impozitul este așezat asupra producției brute sau asupra vânzării, iar piața este de tip concurențială, impozitul este repercutat asupra consumatorului, în totalitatea sa, fără alte cazuri particulare. Un alt caz în care impozitul așezat asupra profiturilor brute, în situația de monopol, trebuie să se repercuteze, în funcție de raportul dintre elasticitatea cererii și elasticitatea ofertei.

Impozitul pe beneficiul net, putem spune că este singurul care merită titlul de impozit pe profit, el acționează indiferent care este sectorul de activitate al întreprinderii. Orice profit realizat, indiferent în ce sector, se va reduce proporțional cu cota de impozitare. Aceasta semnifică faptul că nu există nici un interes de a efectua deplasări, de la un sector de activitate la altul, pentru a scăpa de impozit. În final, impozitul pe profit nu este repercutabil.

O serie de autori precum R. Musgrave, M. Krzyzaniak, R. Goode, C. Cosciani și alții, sunt de acord cu afirmația care menționează că reformularea teoriei transferului impozitului pe profit provine de la oamenii de afaceri, ce consideră acest impozit un cost care grevează produsele lor. Cu alte cuvinte o variație intervenită în impozitarea profiturilor societății antrenează o ajustare a prețurilor, deci impozitul pe profit devine un fel de impozit asupra vânzărilor, unde întreprinderile vor căuta mai puțin să maximizeze profiturile lor, de unde reiese faptul că sunt mai interesate să vândă la prețuri care să le acopere costurile fixe și variabile, permițând o marjă rezonabilă a profiturilor. Se poate observa că determinarea prețului nu se mai realizează conform teoriei tradiționale prin referință la costul marginal, ci mult mai simplu, prin adăugarea unor marje la costul total mediu.

Alți autori care au susținut o nouă teză, au arătat că impozitele societății sunt considerate costuri, iar modul în care ele sunt așezate nu schimbă nimic. De asemenea costurile trebuie plătite de consumatori prin prețuri. Impozitul pe profitul societății este, în fapt, un impozit asupra vânzărilor.

Teoria modernă a adoptat distincția între repercusiunea pe termen scurt și pe termen lung. Alături de o astfel de distincție, operantă este și o alta, și anume, cea dintre translația progresivă și cea oblică sau regresivă. Translația progresivă desemnează o repercusiune asupra consumatorilor de produse ale întreprinderii impozate, pe când translația regresivă ridică problema repercusiunii asupra factorilor utilizați de întreprinderi.

Datorită acestor noi moduri de punere a problemelor, s-a ajuns la o concluzie fundamentală cu privire la întreprinderea marginală conform căreia aceasta este întreprinderea al cărei beneficiu îl lasă pe antreprenorul ei indecis.

O serie de aspect metodologice ale studiilor empirice efectuate asupra repercusiunii impozitului pe profit s-au dovedit considerabile, în sensul găsirii unui indicator relevant. Cercetările, din acest punct de vedere, au urmat două direcții: unele studii econometrice au utilizat drept criteriu al repercusiunii, rata profitului, în timp ce altele, partea profiturilor în venitul național. Diferența aceastor indicatori provine din cantitatea la care se raportează masa profitului: în primul caz, capitalul, iar în celălalt, venitul național. Unii autori ai acestor studii au estimat că impozitul se repercutează, considerând important folosirea unui alt indicator, rata de randament, după impozit a investițiilor.

În perioada de creștere a impozitului, dacă există repercusiune, majorarea cotei de impozit pe profit trebuie legată pozitiv de puterea monopolului. Probabilitatea repercusiunii unui impozit, prin intermediul unei majorări de preț, crește până când puterea monopolului a atins un anumit nivel, iar apoi se diminuează și într-un final devine nulă, în cazul unui monopol.

Rezultatele finale ale cercetărilor, atât din anii `50, cât și a celor mai recente, au condus la formularea unei concluzii conform căreia, în funcție de indicatorul ales pentru măsurarea repercusiunii, se întâlnesc două situații:

impozitul este suportat în totalitate de întreprindere dacă se utilizează randamentul impozitului în raport cu vânzările sau producția;

în schimb, dacă se utilizează randamentul în raport cu investițiile, se observă că impozitul a fost, în mare măsură, transferat.

“Cheia problemei măsurării repercusiunii este compararea profitului în ansamblul fiscalității, fiscalitate care limitează la rândul său partea de fluxuri financiare destinate investițiilor.”

În cadrul modelelor econometrice, s-a insistat asupra imposibilității teoretice a repercusiunii cum ar fi: dacă funcția de investiție este de tip accelerat, efectul impozitului nu se poate face simțit, decât printr-o variație a nivelului cheltuielilor totale, iar dacă deplina utilizare a forței de muncă este realizată investițiile nu pot fi afectate de impozit.

Obiectivul principal al realizării acestor studii a fost izolarea influenței impozitului pe profit. Pentru realizarea acestui obiectiv a fost conceput un model în care impozitul reprezenta o variabilă independentă. Caracterul specific al acestui model provine din căutarea estimării în funcții, ale cărei variabile cuprind factori fiscali ce determină rata de randament. Ipotezele de lucru propuse se referă la comportamentul întreprinderii în fața profitului:

fie întreprinderile ajustează cota de impozitare a profitului, în scopul recuperării unei fracțiuni din randamentul pierdut, ca urmare a impozitului;

fie întreprinderile își majorează profiturile cu o fracțiune constantă din impozitele datorate, independent de nivelul profitului sau al impozitului.

Căutând repercusiunea nulă, sau pe cea totală și utilizând ca indicator raportul dintre profiturile brute, datorate unei creșteri a ratei de randament și impozitele real plătite, s-a ajuns la măsurarea repercusiunii, care s-a dovedit independent de nivelul impozitelor și de rata de randament.

Într-un final s-a ajuns la o serie de concluzii, cum ar fi:

creșterea cotei de impozitare a profiturilor nu încetinește creșterea economică;

nu există dubla impozitare a dividentelor;

efectele asupra repartizării venitului național, generate de impozitarea profiturilor, sunt în mare măsură asimilabile cu cele ale unui impozit general asupra vânzărilor;

prețurile variază în funcție de impozite.

Potrivit aspectelor prezentate anterior la repercusiunea impozitului pe profit în continuare voi reda o încercare de cuantificare, prin metode empirice, a influenței impozitului asupra acționarilor, salariaților și asupra întreprinderii.

Impozitul pe profit se repercutează în prețul de vânzare al produselor, analizând elementele din care este compus prețul unui produs, se ajunge la concluzia că nu există nici un motiv pentru care impozitul pe profit să modifice prețul sau nivelul producției. Accentuând ideea, dacă se operează cu noțiunea de cost marginal, respectiv, venit marginal, unde egalitatea dintre ele în practică duce la maximizarea profitului înainte de impozit.

Din acest context reiese faptul că nu impozitele influențează prețul de vânzare, ci invers, prețul de vânzare generaza un anumit beneficiu, și implicit un anumit impozit. Pentru a se obține profituri maxime agenții economici determină prețul de vânzare, fără a lua în calcul faptul că se poate produce o scădere a volumului vânzărilor.

Structura pe elemente primare ale prețului din acest punct de vedere este semnificativă, deoarece indică etapele în formarea prețului și locul profitului, respectiv a impozitului pe profit în această structură.

Întreprinderea suportă cea mai mare parte a impozitului pe profit, influența manifestându-se asupra autofinanțării și asupra eficienței economice.

Noțiunea de autofinanțare presupune finanțarea pe care societatea o găsește datorită resurselor ei proprii, datorită reținerii profitului sau unei părți din acesta, înainte de luarea în calcul a amortizării. Resursele astfel păstrate în cadrul societății pe de-o parte trebuie să acopere deprecierea activului imobilizat, iar pe de altă parte pot avea ca obiectiv creșterea potențialului productiv și concurențial al societății. Cea din urmă este singura care poate duce la îmbogățire și care reprezintă autofinanțarea netă.

Ca un scurt exemplu, o analiză efectuată asupra unui grup de 100 de societăți franceze a demonstrat că impozitul pe profit frânează creșterea economică, deoarece frânează autofinanțarea. De asemenea, studiul a arătat că dacă impozitul pe profit ar înceta să mai existe, marja brută a autofinanțării, la societățile beneficiare, s-ar majora cu mai mult de 33,33%, această creștere fiind mai mare în cazul întreprinderii mici.

Reflectarea influenței impozitului pe profit asupra agenților economici este dată de calcularea unui indicator care reflectă posibilitatea financiară de creștere economică a întreprinderii, numit capacitatea de autofinanțare. Acest indicator se calculează pornind de la excedentul brut de exploatare (E.B.E.) din care se deduc succesiv celelelte cheltuieli ale întreprinderii. În final, capacitatea de autofinanțare, apare ca o sumă stabilă ce permite finanțarea investițiilor, rambursarea împrumuturilor, plata dividentelor și este puternic afectată de impozitul pe profit.

Influența impozitului pe profit se mai poate evidenția și prin alți indicatori numiți indicatori de eficiență. În acest caz, pentru calcularea acestui indicator se stabilește pe de-o parte o rentabilitate economică și financiară, iar pe de altă parte o rentabilitate în funcție de costuri și venituri.

În condițiile reducerii impozitului pe profit sau în absența acestuia, ratele de rentabilitate se majorează, ceea ce scoate în evidență incidența directă a impozitului asupra eficienței activității economice. O astfel de incidență este importantă deoarece o dată cu rata rentabilității financiare apare agentul economic pe piață unde intră în concurență cu alți agenți economici.

În concluzie, impozitul pe profit nu este posibil să se repercuteze asupra vânzărilor prin preț, ci este suportat direct, însă în proporții diferite, de acționari, prin dubla impunere a dividentelor, de salariați prin nivelul salariilor și de către intrepindere prin afectarea eficienței economice.

Încă din cele mai vechi timpuri este cunoscut faptul că fiscalitatea împiedică ordinea inițială, a mijloacelor de finanțare asupra creșterii economice a întreprinderii. În determinarea structurii optime a unei întreprinderi, este important ca agentul economic să nu ignore fiscalitatea. Analizele parțiale ale costurilor au evidențiat obligația luării în considerare a parametrului fiscal, dar acestea s-au dovedit insuficiente, întrucât nu au permis integrarea tuturor deciziilor pe care agentul economic le adoptă. Deși, s-a demonstrat că valoarea unei întreprinderi pe o piață financiară perfectă este independentă de structura sa financiară, mai exact de raportul dintre capitalurile împrumutate și cele proprii, totodată este importantă și o acostare a costurilor specifice ale surselor de capital.

Întreprinderea poate fi finanțată în mai multe situații. În prima situația o întreprindere este finanțată în totalitate prin acțiuni, este util de observat, în ce măsură fiscalitatea modifică rezultatele sperate. Să presupunem că economia este staționară, întreprinderea trebuie să realizere un profit superior celui pe care îl poate distribui, deoarece legislațiile fiscale, din toate țările, chiar și din România, deduc că dividentele să fie repartizate după plată impozitului pe profitul obținut. În această ramură, fiscalitatea impune un cost specific al capitalului-actiuni, pentru întreprinderi și a unei rate de randament pentru dividentele vărsate. Dacă acționarii pretind o rată minimă de randament, efectul principal al fiscalității este scăderea valorii titlurilor emise pe piață. În acest caz impozitul repercutat este suportat de către acționari sub forma unui minus – valori în capital. Costul specific al capitalului se majorează pentru întreprindere, dacă acționarii nu acceptă o reducere a ratelor de renumerare, în raport cu cota de impozitare a profitului.

În a doua situație, întreprinderea poate fi finanțată prin fondurile de origine internă sau în unele cazuri particulare pe baza amortizării, de asemenea, există o strânsă legătură cu variabila fiscală. Datorită creșterii economice, sumele realizate din amortizare nu se află la baza cheltuielilor viitoare de trezorerie, cum este în cazul distribuirii dividentelor. Fiscalitatea directă nu produce efecte asupra acestei surse de finanțare deoarece cheltuielile cu amortizarea sunt deductibile. Din contră, fiscalitatea directă care este reprezentată prin impozitul pe profit, stimulează utilizarea acestei surse, având cel mai mic cost specific. Datorită acestui fapt, se poate considera că investițiile trebuie finanțate prin această sursă deoarece justifică comportamentele din practică și explică teoriile după care investițiile cele mai incerte trebuie autofinantate. Trebuie menționat faptul că sursa de finanțare având un cost mic, nu reprezintă decât un nivel din autofinanțare, incluzând în această și profiturile nedistribuite.

În a treia situație, favorizarea beneficiului net, ca și sursă de finanțare, se realizează în principal prin legislația fiscală sau la modul general prin dreptul fiscal. Având ca factor favorizant, alcătuirea unui beneficiu net important, se poate acționa printr-o taxare mai ușoară a acestuia sau se poate proceda la scutirea temporală, totală sau parțială a unei largi categorii de agenți economici, de la plata impozitului.

Legat de costul capitalului împrumutat, fiscalitatea abordează într-un alt sens recurgearea la împrumuturi, față de majorările de capital. Dobânzile aferente datoriilor sunt considerate cheltuieli deductibile din baza impozabilă, pe când, dividentele repartizate nu sunt tratate ca și cheltuieli, ci ele reprezintă doar o utilizare a profiturilor după plată impozitelor. Costul specific al acestei modalități de finanțare este egal cu rata dobânzii la împrumutul contactat. Datorită fiscalității costul acestei surse de finanțare se modifică într-o măsură considerabilă. Agentul economic, pentru veniturile sale viitoare, va fi autorizat să deducă dobânzile vărsate, rezultând astfel evitarea unui impozit proporțional. Se deduce că, în cazul împrumuturilor, costul specific dat de fiscalitate nu este egal cu rata dobânzii „r”, ci cu o rată „r”, diminuată cu cota de impozitare a profitului „t”, deci „r(1-t)”.

În consecință, o fiscalitate discriminantă poate antrena ca o societate să implementeze o politică de îndatorare sau să recurgă la beneficiile nedistribuite încă, pentru asigurarea finanțării activității de investiții.

„În accepțiunea modernă, teoria financiară s-a născut în S.U.A., la Pittsburg (Pennsylvania), unde doi profesori economiști, F. Modigliani și M. Miller au fost animați de ideea găsirii optimului în politica de îndatorare a unei întreprinderi. Autorii fac apel pentru prima dată la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsii o structură optimă de finanțare a întreprinderii, care să determine creșterea valorii acesteia.”

Prin studiile pe care le-au efectuat, F.Modigliani și M. H. Miller au reușit să pună în lumină avantajele fiscale, pe care o societate le poate trage din deducerea cheltuielilor legate de datorii, din beneficiul impozabil, respectiv avantajele fiscale ale unui agent economic care recurge la capitaluri împrumutate și care se materializează, de regulă, în economie de impozit.

Cercetările realizate de acești economiști au pornit de la formularea unor ipoteze cu referire la structura financiară și valoarea firmei, anume: firmele pot fi comparate între ele, numai dacă aparțin aceleiași clase de risc; pe piața de capital sunt îndeplinite condițiile concurenței pure și perfecte; perfecționarea pieței de capital implică identitatea dintre rata de randament și rata dobânzii.

Argumentele pe care s-au bazat cei doi autori au fost următoarele. În primul argument, s-a făcut referire la două societăți care având același rezultat de exploatare, înaintea deducerii cheltuielilor aferente capitalurilor împrumutate și a luării în considerare a impozitului asupra beneficiilor, având o structură financiară diferită, nu vor plăti acea sumă ca impozit. De obicei, o societate îndatorată poate cunoaște un randament net al impozitului pe beneficiul superior celui al unei societăți neindatorate, avantaj care va afecta valoarea de piață societății. Randamentul unei firme îndatorate după impozit se realizează în funcție de gradul de îndatorare și de cota de impozitare a beneficiilor. Așadar, randamentul total net după impozit a unei firme îndatorate, ia naștere din însumarea a două fluxuri de venituri: primul fiind de natură aleatorie, deoarece este legat de activitatea firmei, în timp ce al doilea este de natură certă, deoarece reprezintă economia de impozit datorată reducerii dobânzilor din beneficiul impozabil.

Al doilea argument, visează randamentul așteptat după impozit al capitalurilor proprii. Randamentul după impozit al unei firme îndatorate se poate scrie, luând în calcul rata de capitalizare a randamentului net după impozit.

Randamentul net după impozit al capitatlului unei firme îndatorate, crește liniar, odată cu îndatorarea. Ideeile celor doi economiști, resping concepția financiară tradițională, potrivit căreia randamentul după impozit al capitalurilor proprii este independent de îndatorarea firmei, știind că nivelul atins de aceasta trebuie să se încadreze în limitele rezonabile.

De afirmat este că, creșterea îndatoririi firmei, antrenează o creștere mai puțin decât proporțională a randamentului cerut de acționari. Prin urmare, valoarea de piață a firmei crește odată cu datoria sa și costul mediu ponderat al capitalului diminuat.

Concluzionând, cei doi economiști au scos în evidență că luarea în considerare a impozitului pe profit poate conduce la privilegierea finanțării prin elaborare, în raport cu fondurile proprii. Astfel, cheltuielile financiare sunt deductibile din baza impozitului pe profit, în timp ce dividentele nu sunt deductibile din baza impozitului pe profit, acționarii le primesc după plată acestui impozit. Deducerea cheltuielilor financiare, din baza de calcul a impozitului, poate fi considerată ca un fel de subvenție din partea statului, acordată firmelor îndatorate.

Dintre toate impozitele și taxele datorate de întreprindere, impozitul pe profit are cea mai directă incidența asupra valorii acesteia, afectând totodată amploarea procesului investițional derulat la nimel microeconomic.

În acest mod, după numeroasele analize asupra tratamentului fiscal al profitului realizat, reinvestit și distribuit, au condus la apariția unor tehnici de impunere. Rezultatul confruntărilor de idei s-a concretizat în apariția a trei tehnici diferite de impunere a profitului cu impact asupra investițiilor, inclusiv asupra valorii intreprinderii. Acestea sunt: tehnica autonomă; tehnica integrării totale și tehnica integrării parțiale.

În ceea ce privesc cotele de impunere practicate, în practica fiscală internațională se întâlnesc mai multe situații și anume: cote diferențiate în funcție de proprietarul capitalului social (Bulgaria); cote diferențiate în funcție de natura activităților din care se obține profitul (Franța, România, Germania și altele); cote de impunere în funcție de cifră de afaceri (Marea Britanie); cote diferențiate în funcție de destinația impozitului (bugetul național sau bugetul local, situație întâlnită în Rusia, Canada, Norvegia și altele); cota unică de impunere (Polonia și Ungaria).

La calculul și determinarea impozitului pe profit se respectă un set de reguli generale. Prin prisma impactului impozitului pe profit asupra investițiilor, prezintă interes următoarele reguli care se respectă la efectuarea deducerilor: cheltuielile efectuate pentru realizarea bunurilor livrate și a bunurilor imobile vândute în baza unui contract de vânzare cu plata în rate sunt deductibile la aceleași termene scadente prevăzute în contractele încheiate între părți, proporțional cu valoarea ratei înregistrate în valoarea totală a livrării; în cazul contractelor de leasing, utilizatorul va deduce chiria contractelor de leasing operațional sau amortizarea și dobânzile pentru contractele de leasing financiar; cheltuielile aferente lucrărilor de consolidare pentru reducerea riscului seismic al clădirilor care prezintă clasa I de risc sunt deductibile; sunt deductibile distribuțiile din profit pentru fondul de rezervă (5% din profitul total/contabil) și pentru rezerva generală pentru riscul de credit la societățile bancare (2% din soldul creditelor acordate), precum și o cotă de 10% din fondul de achiziție al echipamentelor tehnologice.

Poziția întreprinderii pe piața este influențată intr- o mare măsură de obligațiile fiscale, manifestându-se la rândul lor și asupra obiectivelor sale. Lăsând la o parte situația de concurență pură și perfectă întreprinderea deține o anumită putere de piață. Această putere se definește ca fiind posibilitatea unității de a interveni asupra prețurilor și a cantităților vândute, pentru obținerea unui beneficiu net superior pe unitatea de capital investită.

Maximizarea profitului, îndrumă unitatea economică, pe termen lung, la două comportamente complementare. În timp ce, pe termen scurt, agentul economic utilizează puterea pe piața cu ajutorul unui profit superior față de concurența perfectă, pe termen lung unitatea economică investește în menținerea sau creșterea puterii pe piață, fapt ce îi asigură securitatea și profit. Pentru reducerea profitului firmei, fiscalitatea intervine prin intermediul impozitului pe profit. Capacitatea de transfer a impozitelor, pe termen scurt, se referă la puterea de care firma dispune pentru modificarea cantităților și a prețurilor, precum și pentru restabilirea profitului înainte de impozit. Pe perioade îndelungate, în cazul cheltuielilor de publicitate, fiscalitatea intervine asupra puterii firmei, favorizând mijloacele de menținere sau de creștere a poziției pe piață a acesteia.

Cu privire la reorganizarea structurilor sale de piață, prin restrângerea numărului de concurenți, realizarea de cheltuieli importante de publicitate și totodată, prin acumularea unei experiențe tehnice prin intermediul cărora se diferențiază produsul și marca, întreprinderea utilizează intrumentul fiscalității care asigură o serie de avantaje.

Cheltuielile privind cercetarea-dezvoltarea sunt tratate în mod diferențiat, în funcție de un număr de reguli fiscale aplicate în diferite țări. În acest context, se observă existența unei legături directe între puterea agentului economic pe piață și cheltuielile sale de cercetare-dezvoltare, sistemul fiscal acordă condiții de amortizare privilegiată (amortizarea după metoda accelerată este aplicată asupra cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, iar o amortizare imediată este aplicată asupra cheltuielilor de publicitate).

În cazul în care întreprinderea deține o putere pe piață și poate să acționeze asupra structurii acesteia, rentabilitatea potențială a sa este mult mai mare decât în cazul absenței puterii. Rentabilitatea potențială reprezintă profitul de care nu poate dispune, fiind stabilit, în totalitate, cheltuielilor de dezvoltare. O altă situație, pe plan fiscal, beneficiul distribuit reprezintă unul din cele mai costisitoare mijloace de remunerare a deținătorilor de capital, iar din această cauză întreprinderea va prefera autofinanțarea în limitele rentabilității capitalului investit.

Există o anumită conexiune între fiscalitate și puterea firmei pe piață, fiscalitatea influențând puterea firmei care prin urmare, dispune de modalități pentru reducerea aceleiași fiscalități. În situația în care fiscalitatea încurajează cheltuielile a căror rentabilitate crește cu puterea pe piață, ea ajută la creșterea acestei puteri care antrenează translația parțială a impozitului pe profit asupra clienților. Pe termen lung, obiectivul principal către care se îndreaptă orice întreprinzător este supraviețuirea firmei sale, iar pe termen scurt poate fi urmărită maximizarea unei singure variabile, de exemplu: maximizarea profitului, maximizarea vânzărilor sau maximizarea veniturilor salariaților.

Prin maximizarea vânzărilor, agentul economic este influențat de impozitul pe profit. Obiectivul maximizării vânzărilor vine din partea agenților economici de păstrare a situației lor pe piață, cu privire la volumul vânzărilor și a relației dintre dimensiunea întreprinderii și nivelul salariilor. Prin maximizarea vânzărilor, întreprinderea este influențată de impozitul pe profit, în cazul în care a fost obținut profitul minim. Agentul economic, datorită impozitului pe profit, va acționa prin reducerea cheltuielilor pe producție, pentru a se obține egalitate dintre costul și venitul marginal.

Fiscalitatea mai poate acționa și asupra maximizării veniturilor salariaților. În cazul în care aceștia iau parte la deciziile întreprinderii, iar profitul, după remunerarea capitalului, este acordat între salariați, influența fiscalității diferă de situația unei întreprinderi în care maximizarea profitului este destinată acționarilor. S-a dovedit că impozitele directe determină o creștere a producției și a numărului de salariați, urmată de o reducere a prețului.

Impozitul pe profit, pe termen lung, este transmis către consumatori, datorită fluxurilor de capital care se deplasează din locurile impozitate spre cele neimpozitate. Acesta este întors asupra prețului unde antrenează o scădere a cantității produse.

Elementele cele mai des întâlnite de revendicare a întreprinderii pe termen lung presupun, înlocuirea obiectivului de maximizare a profitului cu cel de maximizare a vânzărilor precum și obiectivului creșterii cifrei de afaceri cu cel de obținere a unui profit minim. Profitul „este un factor al creșterii economice, ceea ce permite finanțarea noilor investiții, dar este și o frână în calea creșterii, prin aceea că limitează producția la nivelul la care se manifestă egalitatea între costul și venitul marginal ”.

Concluzii și propuneri

Influența impozitului pe profit asupra performanțelor economico-financiare ale firmei ar trebui sa fie agreabilă și stimulatoare pentru toți agenții economici. Impozitul în sine, ca și înlesnirile care se acordă prin lege să nu aibă elemente discriminatorii, el operând în aceleași cote pentru toți întreprinzătorii din economia reală.

Înlesnirile sau mărirea fiscalității săa fie strict limitate, ele putând privi numai întreprinzători din sfere special delimitate (de exemplu, o unitate care utilizează în exclusivitate personal nevăzător sau invalizi).

Ca principiu general, impozitul să opereze numai asupra masei profitului obținut în condiții de comparabilitate și șanse egale oferite și cunoscute socialmente de toți întreprinzătorii.

Indiferent de factorii care au contribuit la înregistrarea de rezultate negative, realitatea este evidentă: peste 20% din societățile române înregistrează an de an rezultate financiare nefavorabile. Societățile ce produc pierderi se regăsesc mai mult în categoria celor mici și mijlocii și mai puțin la marii contribuabili.

În ce privește microîntreprinderile, începând cu anul 2002, acestora le-au fost aplicate regulile de impozitare a veniturilor:o cotă de 1,5% asupra cifrei de afaceri, cotă care a fost majorată la 3% începând cu anul 2005. Referitor la această categorie de contribuabili, se consideră că prin instituirea impozitului pe venit s-a încercat, dar nu s-a reușit asigurarea unei echități fiscale. Menținerea inechității la această categorie de contribuabili este pusă în legătură cu absența deducerilor la impozitarea veniturilor.

Având in vedere acestea, se consideră că, pentru asigurarea echității fiscale la aceeași categorie de contribuabili (persoane juridice), dar cu rezultate financiare diferite, societăților comerciale care înregistrează pierderi li se poate aplica regimul de impozitare a microîntreprinderilor. Cota ce ar putea fi aplicată poate fi diferită, în funcție de specificul activității:producție, prestări servicii, comerț etc., pornind de la 3% pentru contribuabilii cu activitate de producție, până la 6% asupra adaosului comercial încasat de unitățile din sfera comerțului cu amănuntul sau cu ridicata.

Practicarea cotei micșorate de impozitare a profitului obținut în industria minieră este motivată de particularitățile acestui sector economic, dintre care: necesitatea folosirii unor însemnate resurse de fonduri financiare pentru menținerea capacităților de producție prin punerea în evidență și pregătirea în vederea exploatării a noi fronturi de lucru-abataje; pentru asemenea lucrări, investițiile anuale sunt considerate permanent ca investiții inițiale, bună parte din ele putându-se acoperi pe seama profitului destinat reinvestirii; condițiile geologice de exploatare nu oferă certitudini uniforme în realizarea programelor de producție cu aceleași cheltuieli de la perioadă la perioadă, ceea ce face posibilă apariția dezechilibrelor financiare și înregistrarea de pierderi;această motivație conduce implicit la acceptarea opțiunii de punere în rezervă a unei părți din profit, separat de cea stabilită prin lege

Bibliografie:

1.Angelescu, C., Apostol, Gh.P., Avram, I., Ciucur, D., Dinu, M., Dicționar de economie, Editura Economică, București, 2001

Anghelache, G., Belean, P., Finanțele Publice ale României, Editura Economică, București, 2003

Bălănescu, R., Bălănescu, F., Moldovan, E., Sistemul de impozite, Ed. Economică, București, 1994

Bistriceanu, Gh., Adochiței, M., Negrea, E., Finanțele agenților economici, Editura Economică, București, 2001

Brezeanu, P., Fiscalitate – Concepte. Metode. Practici, Editura Economică, București, 1999, p. 98

Brezeanu, P., Simon, I., Celea, S., Fiscalitate europeană, Editura Economică, București, 2005

Cioponea, M.C., Finanțe publice și teorie fiscală, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007

Condor I., Drept financiar, Ed. Monitorul Oficial, București, 1994, pp. 140-141.

Corduneanu, C., Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998, p. 183

Filip, Gh., Finanțe, Editura Sedcom Libris, Iași, 2001, p. 233

Greceanu, V., Impozitarea profitului la operatorii economici„ Editura Economică, București, 2007

Guvernul României, Programul Național de Reforme, 2007, http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/nrp/nrp_romania_ro.pdf.

Hall, R.E., Rabushka, A., The Flat Tax, updated revised edition, Hoover Press, 2007

Hoanță, N., Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000

Hoanță, N., Evaziunea fiscală, Editura Tribuna Economică, București, 1997

Labirintul economiei subterane

Inceu, A.M., Lazăr, D.T., Impozitul ca principal element al politicii fiscale, Revista Transilvană de Științe Administrative, IX, 2003

Legea nr. 12 din 30 ianuarie 1991, publicată în Monitorul Oficial nr.25 din 31 ianuarie 1991, modificată în mai multe rânduri, în prezent abrogată.

Legea nr.73/1996 pentru aprobarea ordonanței Guvernului nr.70/1994, modificată și republicată în M. Of. nr. 40 din 12 martie 1997, a fost ulterior modificată în mai multe rânduri.

Mara, E.R. (coord.), Finanțe Publice Între teorie și practică, Editura Risoprint, 2009

Nedelescu, M., Stănescu, C., Preda, O., Finanțe Publice, Editura Economică, București, 2005

Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 179/2002, publicat în M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002.

Popa, A.F., Popa, N., Impozite și taxele reglementate de Codul Fiscal, Editura Contaplus, 2008

Țiplic, G., Sistemul de impozite și impactul său asupra întreprinderii, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2004

Vâșcu Barbu, T., Bugetul statului și agenții economici, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 114

Vintilă, G., Fiscalitate, Metode și tehnici fiscale, Editura Economică, București 2004